Doar Un Singur Lucru Trebuie

Mitropolitul Strumiței Naum

DOAR UN SINGUR LUCRU

TREBUIE

1 DOAR UN SINGUR LUCRU TREBUIE


Cititorule, crezi ca despre tine scriu?E posibil. Nu sunt sigur. Tu știi. Dar sunt sigur că întotdeauna scriu pentru fiii mei

duhovnicești – și fiecare copil al meu duhovnicesc așa și primește cuvântul meu, ca și cum despre el personal scriu și se pocăiește când cu acestea descriu scăderile din viața lui. Iar fiii mei duhovnicești cunosc glasul meu și mă ascultă și știu că tot al meu este al lor. Însa părintele duhovnicesc dacă nu îl mustră pe fiul său și dacă nu îl îndrumă către adevărata Cale, nu este părinte după chip și asemănare cu Cel ceresc.



1

NOI SUNTEM DIN DUMNEZEUȘI PENTRU DUMNEZEU

FĂCUȚI



Noi suntem din Dumnezeu și pentru Dumnezeu facuți, și doar cu El putem fi împliniți, în orice sens bun al cuvantului. Dumnezeu este părintele nostru, și cel mai apropiat nouă, și bucuria noastra, și mângâierea noastră, și răbdarea noastră, și pocăința noastră, și lacrimile noastre, și rugăciunea noastră, și iubirea noastră, și libertatea noastră, și fericirea noastră, și sănătatea noastră, și îmbrăcămintea noastră și băutura noastră, și viitorul nostru, și țelul nostru, și puterea noastră, și tot al nostru. Al nostru este numai să avem intenție bună în folosirea darului libertății pentru clădirea comuniunii cu Dumnezeu și să ne nevoim în acest sens, iar toate celelalte sunt lucrări ale harului dumnezeiesc care acționează. Fără Dumnezeu și fără harul Dumnezeiesc noi nu putem face nimic!



Viața și existența noastră sunt daruri ale Părintele nostru Ceresc. Cum să-I mulțumim pentru tot ce a făcut El pentru noi? Sfânta Evanghelie spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37). Viața și existența noastră trebuie să o închinăm cu toții lui Dumnezeu spre slava Sa, așa cum și El viața Sa ne-a închinat-o nouă, pentru proslăvirea noastră. Fiecare dintre noi, va împlini aceasta dupa puterea sa, așa că unii vor aduce rod treizeci, alții șaizeci, iar alții rod însutit. Trebuie să se împlinească cuvintele: Dumnezeu S-a facut om, ca noi să devenim Dumnezei după har.

Când oamenii vor recunoaște darurile lui Dumnezeu și scopul lor și când s-ar purta față de ele cu smerenie și mulțumire, darurile lui Dumnezeu ar folosi ca soluție pentru clădirea și înfăptuirea comuniunii noastre cu Dumnezeu-Omul Hristos – Care este cel mai mare Dar dumnezeiesc al nostru – și le-ar folosi ca soluție a mântuirii noastre. Cu alte cuvinte, numai în acest mod putem să-I mulțumim lui Dumnezeu – când darurile Lui iarăși Lui le aducem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate”. Relația lucrătoare a mulțumirii pentru întreaga noastră viață se împlinește sobornicesc prin prezența noastră la Sfânta Euharistie (< gr. „euharisto” = a mulțumi, mulțumire) în Biserica lui Dumnezeu.

Al nostru este numai să păstrăm comuniunea în Hristos, iar toate celelalte ni se vor adăuga și se vor împlini, și pe plan personal, și pe plan bisericesc și pe orice fel de plan. Deoarece comuniunea este Desăvârșire. Deoarece comuniunea e Adevăr. Deoarece comuniunea e Împărăția Cerurilor. Fără această comuniune nu suntem nimic. „Cine are urechi de auzit să audă!”.

Dumnezeu-Omul Hristos este țelul vieții creștine, iar darurile dumnezeiești sunt numai soluții prin care se realizează acest țel.

Este sfânt să-I mulțumim lui Dumnezeu, întotdeauna, pentru toți și pentru toate. Să-I mulțumim pentru tot ce ni se întâmplă și ni se pare că este bine, precum și pentru cel ce ne face aceasta; și pentru tot ce ni se întâmplă și ni se pare că este rău, precum și pentru cel ce ne face aceasta. Pe oricine și totul să primim ca dar de la Dumnezeu, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să ne străduim cât mai desăvârșit să împlinim poruncile lui Dumnezeu, în clădirea Trupului lui Hristos – Biserica.

Biserica, ca o comuniune între iubire și libertate, este loc și timp de binecuvântare. Comuniunea cu Dumnezeu este binecuvântare. Omul care împlinește poruncile lui Dumnezeu intră în comuniune cu Dumnezeu. Cel care încalcă poruncile lui Dumnezeu cade din comuniunea cu Dumnezeu.

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, ca ființă cuvântătoare (conștientă, rațională) și liberă. Caracteristicile principale ale omului sunt: dreptul și libertatea să se hotărască pentru bine sau pentru rău.

Omul este creat ca Persoană, dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul este o ființă dinamică. În acord cu antropologia biblică și tălmăcirea Sfinților Parinți, în însuși chipul dumnezeiesc, după care omul este făcut, se află și asemănarea dumnezeiască pe care omul trebuie să o atingă. Pentru a putea atinge acest țel, în natura omului este sădit un potențial mare de puteri, abilități și năzuințe pe care, cu hotărârea lui liberă, omul trebuie să le apropie către adevărata țintă: în construirea unei comunitati cu Dumnezeu și cu aproapele său, liberă și veșnic iubitoare. Această mișcare dinamică sau



nazuință de la chip către asemănare, această creștere și desăvârșire este fundamentul antropologiei ascetico-isihaste ortodoxe.

Realizarea noastră ca persoane nu se face numai prin lucrarea harului dumnezeiesc necreat, ci și prin sinergia noastra și colaborarea cu Dumnezeu, și anume, prin nevoința noastră personală, liberă și iubitoare – ca răspuns la dragostea liberă a lui Dumnezeu, manifestată către noi, și în actul Său ziditor și în iconomia Sa pentru mântuirea noastră.

Ținta către Dumnezeu nu îl înstrăinează pe om de el însuși și de societate, nu îl contestă pe om și autonomia sa și realizarea sa ca persoană, ci, dimpotrivă – doar Dumnezeu-Omul Hristos și comuniunea cu El, în harul Sfântului Duh, îl face pe om Om. Numai comuniunea harică cu Hristos face posibilă o relație adevărată a omului cu Dumnezeu, cu el însuși, cu apropiații lui și cu toată zidirea. Aceasta este o descriere a vieții naturale a omului.

Omul este chip autentic al lui Dumnezeu, numai dacă se află într-o comuniune liberă și iubitoare și într-o colaborare liberă cu harul dumnezeiesc, care este energia necreată a vieții Sfintei Treimi. Afară din comuniunea cu Dumnezeu, omul nu poate nici să existe, nici să trăiască ca persoană adevarată în întreaga sa plinatate, și nici nu poate ajunge îndumnezeirea.

„Împărăția Cerurilor se ia cu străduință, și cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mt. 11, 12). Aceasta înseamnă că tot ce se întâmplă în relația dintre Dumnezeu și om se întâmplă prin sinergia, contribuția și colaborarea amândurora. Dumnezeu dă harul Său în întreaga sa plinătate, iar omul trebuie să îl activeze prin modul său de viață. Dintr-un dat al firii sale să-i devină un atribut personal.

Dragostea lui Dumnezeu, descoperirea lui Dumnezeu sunt fundamentul sinergiei dintre Dumnezeu și om.

Este necesar ca în toate necazurile și ispitele să ne bucurăm; așa că Îi vom mulțumi lui Dumnezeu pentru toate și nu o să răsplătim cu rău pentru rău. Aceasta înseamnă că întotdeauna trebuie să căutăm Împărăția Cerurilor iar nu împărăția pământească.

Mulțumirea atrage daruri ale lui Dumnezeu cât mai mari și mai desăvârșite. Cine are, și anume cine mulțumeste, mai mult i se va da – să devină fiu al lui Dumnezeu.

Dragostea este unicul motiv al nevoinței de construire al unei relații filiale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu Îl caută pe El, Părintele lor ceresc, și nimic altceva. Obținerea unora din darurile lui Dumnezeu, indiferent dacă sunt cerești sau pământești, o lasă în sfânta Sa Pronie pentru mântuirea lor; și atât. Atitudinea fiilor lui Dumnezeu către Părintele lor ceresc este o atitudine de mulțumire, de dăruire, de jertfă de sine, fără ca după aceea să se aștepte ceva în schimb. Căutându-L numai pe El, încă din această viață trăiesc taina acelui „toate ale mele ale tale sunt” (Lc. 15, 31).

Cel ce trăiește ca fiu al lui Dumnezeu, până și în boală, până și în necazuri, chiar și în moartea însăși, vede și recunoaște numai dragostea lui Dumnezeu către el. Cu cât este mai strașnic ceea ce trăiește, cu atât mai mare dragoste recunoaște. Pentru el moartea nu este o cătușa grea a fricii ce leagă de ce este pământesc, ci o trecere dorită la libertatea către Dumnezeu. Nu sunt cruțate nici trupul, nici



sufletul în această mișcare de iubire. În acest mod funcționează copilul lui Dumnezeu, chiar dacă, sigur, aceasta li se pare ciudat, chiar nebunesc, celor care au o relație de robi sau simbriași cu Dumnezeu.

Nu putem să construim o relație personală cu Dumnezeu, atâta timp cât cu El păstrăm o relație de negustorie sau de oameni plătiți – „dacă îmi dai, Îți voi da”. Cel care, în căderile și ridicările sale, se străduiește să construiască o relație personală cu Mirele Hristos, și are măcar un pic de experiență din această relație, se va ridica și Îl va aștepta, indiferent de situația în care se află, pentru că știe că va fi mântuit cu un singur „iarta-mă!”.

Nu cel care este platit, dar orice duh filial observă imediat și îl deranjează apariția unui motiv în relația cu Părintele său, oricare ar fi dimensiunea urmării motivului. De aceea mă iubește El, pentru că eu îmi pun sufletul pentru El, sau măcar sunt pregătit să fac aceasta în orice moment. Altfel nu m-ar iubi? Oricum aceasta nu este adevărat. Fiul știe: Dumnezeu e iubire și, pur și simplu, ne iubește. Răspunderea e întotdeauna a noastră, și anume, dacă inima noastră este îndeajuns de pregătită și deschisă pentru a primi acea iubire, în măsura corespunzătoare. Aceasta este numai nevoința noastră. Iar Dumnezeu stă răbdător și așteaptă smerit răspunsul nostru.

Dumnezeu și Tatăl fiecăruia dintre noi ne dă plinătatea harului Său în mod egal, fără cuvânt și fără condiție. De noi înșine, și de voia noastră liberă depinde cum ne vom purta față de acest har, precum și: când, cât și dacă o să-l folosim. Dumnezeu are grijă numai să nu constrângă libertatea noastră și cu odata cu aceasta relația noastră personală reciproca Părinte-copil. Copii, noi nu avem nimic mai sfânt decât această relație. Această relație e singura nădejde a mântuirii noastre.

Natura omenească și harul lui Dumnezeu nu se împotrivesc una alteia, ci, tocmai dimpotrivă, se subînțeleg. Omul încetează să fie om cu adevărat dacă își ratează propria menire, iar aceasta este comuniunea personală cu Dumnezeu, creștere și desăvârșire neîncetate în ea, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Libertatea omenească și harul lui Dumnezeu nu se împotrivesc una alteia, ci tocmai dimpotrivă, se subânțeleg. Omul încetează să mai fie cu adevărat liber când va înceta să împlinească voia lui Dumnezeu și când în acest fel va cădea din harul lui Dumnezeu, adică când va lepăda comuniunea cu Dumnezeu.

Primirea cuvântului dumnezeiesc pentru noi, acceptarea voii dumnezeiști pentru noi și acceptarea proniei lui Dumnezeu pentru noi cu smerenie și mulțumire, înseamnă, deschiderea și acceptarea în același timp din partea noastră a harului lui Dumnezeu.

Prin căderea în păcat și nepocăința pentru el, oamenii i se închină de fapt diavolului și îi permit să stăpânească peste ei. Căzând în păcat și rămânând nepocăit, omul renunță la comuniunea cu Dumnezeu – de către Care și pentru Care suntem făcuți – altfel spus, rămâne fără harul Său dătător de viață, și la sfârșit înțelege, dacă nu e prea târziu, că acea robie sau dependență, și anume jugul și povara demonului sunt, de fapt, insuportabile. Acceptând și purtând jugul și povara demonului, omul ratează sensul și menirea existenței sale firești – să devină dumnezeu după har; și începe să funcționeze împotriva firii sale.

Domnul Dumnezeu e singurul Care are putere să ierte păcatele, dacă, cu credință și pocăință, și anume, cu smerenie și mulțumire, ne apropiem de El. Adevărata pocaință înseamnă nerepetarea



păcatului. Tot astfel, adevărata iertare a păcatelor se recunoaște din nerepetarea păcatului. Cel ce are pocăință adevărata va primi iertare adevărată a pacatului de la Însuși Domnul, care înseamnă și vindecare de urmările păcatului. Adevărata iertare a păcatului și vindecare a urmărilor sale nu e nimic altceva decât reînnoire a comuniunii noastre cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Domnul este singurul Doctor desăvârșit al sufletelor și al trupurilor noastre. El singur știe prin ce trebuie să trecem pentru a putea să șlefuiască în noi chipul Său. El singur știe cum să clădească o relație personală mântuitoare cu noi și pentru noi. Nu există o viață mai mare, mai interesantă, mai împlinită sau o mai mare dragoste, decât aceea de a-I lăsa și preda viața noastră Lui, sfintei Sale voi. Dacă suntem creștini trebuie să credem în aceasta. Dacă suntem ai lui Hristos, aceasta trebuie să o știm.

Nimeni dintre noi nu vrea conștient să-i slujească diavolului, și noi toți ne considerăm pe noi înșine slugi ale lui Dumnezeu. Dar viața de zi cu zi ne dezminte. De fiecare dată când ne vom conduce după patimile noastre și le vom satisface, îi vom sluji, mai mult sau mai puțin, demonului legat de ele. Și, de fiecare dată când la rau vom întoarce cu rău, îi slujim demonului. Iar inima rămâne murdară și închisă pentru rugăciunea în ea. Cel mai rau este când credem că Unuia Îi slujim, dar în esență îi slujim celuilalt. Aceasta se numește înșelare.

Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e întotdeauna Domn, Făcător al cerului și al pământului și al tuturor văzute și nevăzute. Dumnezeu e Făcătorul nostru și Părintele nostru, și anume, orânduitorul mântuirii noastre. Dumnezeu e stăpân, indiferent dacă Îi slujim Lui sau nu. Diavolul le este stăpân numai acelora care îi slujesc lui, altfel e un nimic amuzant. Îndeosebi după întruparea lui Hristos și Iconomia Sa pentru mântuirea noastră, diavolul devine ca o jucărie cu care copiii mici se joacă (Sfântul Atanasie cel Mare) sau ca un partener de luptă pentru cei ce se exersează în bine; ca cineva care tot timpul ne arată neputințele și patimile noastre și ca o slugă perfectă în procesul autocunoașterii.

Cunoașterea lui Dumnezeu este o caracteristică modestă a minții luminate. Nu se dobândește prin raționalizarea informațiilor teologice, ci prin curățirea inimii de patimi.

„Nu ispiti pe Domnul-Dumnezeul tău!”. Aceasta înseamnă să nu căutăm înainte de vreme și într-un mod nepermis ceea ce, la timpul său, și numai printr-o relație personală cu Dumnezeu, sigur o să dobândim.

Prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu ajungem la cunoașterea de Dumnezeu. „Cel ce Mă iubește este cel ce păzește poruncile Mele”.

S-a spus deja că, fiecare eveniment din Iconomia dumnezeiască a mântuirii noastre, descrisă și în Sfânta Evanghelie, s-a petrecut pentru întărirea noastră în credință și pentru mântuirea noastră. Cerința Sfântului Apostol Toma, de a atinge rănile Domnului (In. 20, 25), nu este necredință, ci o cerință legitimă și mântuitoare a duhului omenesc de a-L cunoaște pe Dumnezeu din experiență, iar nu din povestirile altora. Pot alții să povestească cât și ce vor, pentru mine e esențial și existențial să-L cunosc pe Dumnezeu din experiență personală, deoarece cunoașterea goală despre Dumnezeu nu îmi aduce mântuire și desăvârșire (libertate și iubire), ci numai cunoașterea care provine din experiența personală a comuniunii cu Dumnezeu in inima mea.



Relația noastră cu Domnul este veșnică, este unică și nerepetată, chiar și pentru El Însuși.

Una fără alta nu se poate: înțelegerea greșită a lui Dumnezeu duce la înțelegerea greșită a omului.

O problemă reală pentru noi creștinii este, cum să atingem astăzi rănile cuielor și cum să punem mâna în rana din coastă, provocată de împungerea cu sulița, și din experiență să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. După Sfinții Părinți, modul este dublu: prin participare esențial-activă la Sfânta Liturghie în Biserică, care face posibilă o participare continuă harică, acum și aici, la evenimentele deja odată întâmplate în viața Dumnezeu-Omului Hristos, și printr-un mod de viață ascetico-isihast, care face posibilă o continuare harică neîncetată a vieții lui Hristos în fiecare din noi, până la sfârșitul acestei lumi și acestui veac.



2

ÎNTREAGA LUI VIAȚĂ PRINTRE NOI



Întreaga Lui viață printre noi pământenii a fost o pătimire smerită de nespus, ale cărei proporții pentru noi ca făptură vor rămâne pentru totdeauna nebănuite. A venit ca Dumnezeu-Om, făcându-ne astfel deținători personali și părtași la roadele comunicării – mântuitoare, pentru noi – a însușii naturii Dumnezeiești și Omenești în Ipostasul Său.

Cel bogat a sărăcit pentru noi, luând sărăcia trupului nostru pentru ca noi, iarăși în Trupul Său – Biserica – să ne îmbogațim, înzestrați fără măsură cu darurile dumnezeiești necreate ale Sfântului Duh. A venit și s-a făcut om ca noi să devenim dumnezei după har, să creștem întotdeauna haric și sobornicesc după măsura vârstei deplinătații Sale. (vezi Efes. 4, 13).



Tot ceea ce înseamnă întruparea Fiului lui Dumnezeu și urmările întrupării ne sunt date dintr-un singur motiv: să creștem duhovnicesc și haric în Dumnezeu-Omul Hristos, să dezvoltăm relația și comuniunea noastră cu El și să ne realizăm ca persoane libere și iubitoare ajungând la adevărata măsură a vârstei lui Hristos, și în același timp să formăm între noi o comuniune ontologică după chipul și asemănarea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh („după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” – Ioan 17, 21).

Și diavolului însuși, taina întrupării i se descoperă treptat. Încă de la început el știe că într-un oarecare fel Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Dar întreaga taină, puterea întrupării și Dumnezeirea lui Hristos le află numai după Înviere. Și abia atunci vede că acea putere pe care a avut-o asupra oamenilor, trăgându-i în păcat și moarte, acum îi este luată pentru că Dumnezeu-Omul Hristos, cu puterea Învierii Sale, îl mântuiește pe om (și întreaga natură) și îi dă putere pentru înviere și viață veșnică.

Urmările căderii în natura omenească nu s-ar fi putut vindeca, atâta timp cât aceasta nu a devenit și natura Fiului lui Dumnezeu și atâta timp cât în acest mod nu a străbătut întregul drum al vieții omenești – de la naștere, prin pătimire, până la moartea însăși. Si a Înviat. Dumnezeu-Omul Hristos și-a însușit însăși moartea ca s-o poată nimici cu învierea Sa. Însă Hristos Și-a asumat numai patimile nestricăcioase ale naturii omenești, urmări ale păcatului și căderii lui Adam: foamea, setea, oboseala, strădania, pătimirea, lacrimile, frica de moarte, moartea însăși, și toate celelalte, care, în mod natural, aparțin tuturor oamenilor. Dumnezeu-Omul Și-a însușit totul în afară de păcat, și anume, aplecarea spre păcat.

În fiecare an, de Pasti, nouă, tuturor creștinilor ortodocși, ni se dă posibilitatea ca Învierea lui Hristos să devină Învierea noastră personală și sobornicească (comună); Învierea lui Hristos să devină eliberarea noastră esențială din robie, până și de influența hotărâtor-fatală a patimilor, demonului, păcatului și morții în viața noastră. Patimile: iubirea de slavă (lupta ticăloasă, nerușinată, a omului pentru slavă și putere), iubirea de argint (lupta nerușinată pentru bani și averi) și iubirea de plăceri (lupta nerușinată de satisfacere a instinctelor trupești celor mai mărunte) sunt calul troian în sufletul nostru, prin care intră înăuntru diavolul, păcatul și moartea. Așadar, în ziua Învierii lui Hristos, suntem chemați cu toții să ne eliberăm de robia iadului care ne aduce numai nenorociri, boli, vrajba și pătimiri, și să devenim fii ai Luminii.

Numai Crucea lui Hristos ne aduce Înviere.

Crucea lui Hristos înseamnă iubire de Dumnezeu și de oameni. În esență, întâlnirea cu orice om din viața noastră este un examen al iubirii noastre către Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu o avem din abundență în fiecare clipă a existenței noastre, indiferent cât suntem de conștienți de aceasta sau nu. Singura problemă a vieții noastre este cum răspundem noi la această iubire. În ce privește iubirea pentru oameni, va trebui odată să ne hotărâm să le dam iubire fără s-o așteptăm de la ei, și astfel vom avea pace. Dacă într-o zi ne-o vor întoarce, iar acea zi va veni cu siguranță („iubirea niciodată nu cade niciodată” – I Cor. 13, 8) – slavă lui Dumnezeu! Luați aceasta ca pe o provocare, ca pe cea mai bună mărturisire a lui Hristos în această lume – a-l iubi și pe cel ce-ți face rău.



Taina Crucii lui Hristos constă de fapt în iertare. Cel care ia parte cu nadejde la Crucea lui Hristos și vrea să participe și la marea Taină a Învierii lui Hristos, acela iartă.

Întrebarea este cum să luăm parte la Crucea lui Hristos? Aceasta este o întrebare foarte importantă pentru noi, deoarece numai prin participare la Crucea lui Hristos putem să participăm și la Învierea Sa. Putem spune că participarea noastră la pătimirea Dumnezeu-Omului se întâmplă în două moduri: personal și sobornicesc. Personal, participăm și cu trupul și cu sufletul nostru cuvântător (înțelept și rațional). Cu trupul nostru participăm prin nevoința trupească voită, binecuvântată de părintele nostru duhovnicesc și neobservată de comunitatea în care trăim. Cu sufletul nostru cuvântător participăm când mintea noastră o vom lega de cuvintele rugăciunii și când logica noastră căzută o vom răstignii pe crucea ascultării absolute către Dumnezeu și către aproapele nostru. Sobornicesc luăm parte la Crucea lui Hristos cand îndeplinim idealul evanghelic: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau...” (Mat. 25, 35-36). Vorbesc de pătimirile voite, iar nu de cele ne-voite – pentru care este deajuns numai să-I mulțumim lui Dumnezeu.

Participarea personală și sobornicească la Crucea lui Hristos, monahul trebuie să o împlinească în inima sa, iar cel ce trăiește în lume – și cu fapta. Participarea personală, fără cea sobornicească, se aseamănă asceticii răsăritene lipsite de har; iar participarea sobornicească fără cea personală, se aseamănă umanismului antropocentric din Vest (activitatea caritativă).

Crucea lui Hristos are dimensiunea sa ascetic-isihastă interioară. Dacă mintea nu o legăm de inima noastră, nu vom putea nici s-o îngropăm în ea, și nici să înviem din ea. Aceasta este cea mai importantă dimensiune a Crucii.

Tot ceea ce Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, prin Iconomia Sa pentru mântuirea noastră, ne-a lăsat în Biserică, și anume Sfintele Taine, sfintele virtuți, sfânta predanie scrisă și orală, are ca țel să ne ajute să clădim și înfăptuim o relație concretă și adevărată cu Dumnezeu. Dar rugăciunea, ca o lucrare sfântă, îndeosebi rugăciunea minții și a inimii, are un loc atât de special în clădirea relației personale cu Dumnezeu încât, fără ea, această relație nici nu poate fi gândită.

Dumnezeu-Omul Hristos e Cel ce ne mântuiește, mai înainte de toate cu Persoana Sa, ca Dumnezeu-Om și, fiind astfel, cu toate faptele și evenimentele mântuitoare ale vieții Sale dumnezeiesc-omenești: cu nașterea, cu botezul, cu schimbarea la față, cu răstignirea, cu moartea, cu învierea, cu înălțarea și cu trimiterea și pogorârea de bunăvoie a Sfântului Duh Domnul; și cu înnoirea Bisericii noului testament ca Trup al lui Hristos.

În Biserică nu există criteriu științific exterior de cunoaștere a Adevărului-Hristos, ci există criteriu interior ascetic-isihast (de rugăciune), prin care, personal și din experiență, Îl cunoaștem pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu.

Noi trăim în Hristos, în inima Lui, și Hristos trăiește în noi, în inima noastră. De aceea, taina reciprocă a întrepătrunderii și a cunoașterii se petrece în inima noastră. De aceea Dumnezeu-Omul Hristos este centrul centrului nostru, și anume, centrul inimii noastre, al vieții și existenței noastre. El este centrul: ființei noastre personale și cuvântătoare, Cuvânt al Făcătorului nostru, prin Care toate s-au făcut, al existenței noastre harice personale ca Fiu al lui Dumnezeu, Care a împlinit întreaga Iconomie



mântuitoare a Părintelui nostru Ceresc; și a existenței noastre harice personale și veșnice în Împărăția fără sfârșit și comuniunea cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Este adevărat că Hristos bate la ușa inimii noastre creștine, dar din interior. Chiar dacă I-am oferi totul lui Dumnezeu, dacă inima noastră nu I-o vom oferi, nu am făcut nimic. Sfântul Apostol Pavel, într-o astfel de împrejurare, a folosit o expresie existențială mult mai înfricoșătoare: nimic nu sunt (I Cor. 13, 2).

Putem să cinstim cu adevărat Nașterea lui Hristos pe plan personal numai dacă găsim cu mintea intrarea interiorului inimii noastre, intrarea de la peștera unde Hristos stă așezat în iesle.

Dacă spunem că ceva din viața duhovnicească nu putem, că poruncile lui Hristos sunt grele și că nu putem să le împlinim, noi hulim jertfa lui Hristos. Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, tocmai de aceea Dumnezeu-Omul Hristos a pătimit, ca noi să putem, iar nu ca să nu putem. Nouă ne rămâne numai alegerea – vrem sau nu vrem. Iar cu aceasta ne ramane și răspunderea voii noastre liber exprimate. După aceea nu putem să ne îndreptățim pentru alegerea proprie greșită.

Tot ceea ce facem în Biserica lui Dumnezeu are ca țel să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. Venim să ne închinăm Crucii lui Hristos și venim să ne închinăm la Mormântul Lui și, dacă nu ne împărtășim și de și cu Învierea Sa, nu am făcut nimic; ne vom asemăna cu un om fără minte care, într-o țară îndepărtată fiind, s-a hotărât să se întoarcă acasă, la părinți și la familia sa, și, când a ajuns, nu a intrat, ci s-a întors iarăși să rătăcească prin lume, gol, fără nimeni și nimic. Hristos este casa noastră, Dumnezeu e Părintele nostru și toți Sfinții sunt Familia noastră, în Sfântul Duh Domnul.

În Sângele și Trupul Său la Sfânta Liturghie, Dumnezeu-Omul Hristos este întotdeauna cu noi, în cel mai real chip, și întotdeauna smerit se dă pe Sine credincioșilor, în întreaga Sa plinătate – în plinătatea harului necreat, în adevăr, libertate, iubire și, cel mai simplu, în plinătatea tuturor darurilor dumnezeiesc-omenești necesare mântuirii și îndumnezeirii omului. Împărtășindu-ne cu Hristos, cu harul treimic necreat (sau energia), noi, așa cum spun Părinții, chiar dacă după natura noastră suntem muritori și limitați, devenim – haric – fără început, omniprezenți și fără de moarte.

Ceea ce ne învrednicește să ne împărtășim nu este statutul nostru, indiferent care ar fi acela, nici chiar preoția, ci iubirea și relația noastră personală cu Dumnezeu și cu aproapele. Cu cât mai mult ne aducem pe noi înșine ca prinos și jerfă lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, cu atât mai mult devenim asemănători lui Hristos și pregătiți pentru comuniune și împărtășire cu El.

Pentru noi, în Biserică, contează următoarea regulă: atunci când s-ar putea, chiar științific, să se demonstreze un oarecare adevăr, cum că Hristos nu există, eu mai degrabă aș rămâne cu Hristos decât cu acel adevăr.



3

BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚA SOBORNICESC EUHARISTICĂ



Dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi coborât pe pământ printre noi, nici noi nu am fi putut, la Vohodul Mic, la Sfânta Liturghie în Biserică, să ne înălțăm și să stăm în fața altarului lui Dumnezeu. Dacă El nu se boteza, nici noi n-am fi putut muri păcatului și să fim vii pentru Dumnezeu în El. Dacă El nu ar fi propovăduit Buna Vestire despre Împărăția lui Dumnezeu, nici noi n-am fi putut la Sfânta Liturghie în Biserică să citim și să propovăduim Noul Său Testament. Dacă El nu S-ar fi jertfit pe Cruce pentru noi și pentru a noastră mântuire, nici noi nu am fi putut, la Vohodul Mare la Sfânta Liturghie, să ne aducem pe noi înșine și întreaga noastră viață la Sfântul Altar al lui Dumnezeu, prin darurile ce le punem pe el. Dacă El nu s-ar fi înălțat și nu ar fi stat de-a dreapta Tatălui, nici Sfântul Duh Domnul nu s-ar fi coborât la Sfinții Apostoli, iar prin ei și la Sfinții Parinți și la noi până astăzi, în Biserică, și nici a Doua Venire a lui Hristos și Înfricoșătoarea Judecată, n-ar fi fost DEJA ȘI ÎNCĂ NU. Și, iarăși, dacă Sfântul Duh nu ar fi coborât la noi, tot ceea ce Dumnezeu-Omul Hristos a făcut pentru mântuirea noastră nu ar fi avut nici o însemnătate pentru noi.



Biserica este în lume, dar nu este din această lume. Această lume, așa cum spune Sfântul Ioan, zace sub puterea celui rău (vezi: I In. 5, 19). Această lume s-a lepădat de Hristos și L-a răstignit și cu aceasta s-a osândit pe sine la autodistrugere și Apocalipsă. Această lume este întunecată și înrobită în vârtejul patimilor care, greșit direcționate și prost folosite, au devenit a doua natură a omului. Desprinsă din păcat, această lume este o vale a lacrimilor și pătimirilor, a chinului, a fățărniciei, a minciunii, a îngâmfării, a violenței, a răzvrătirii, a uitării și a morții. Aceasta e o lume a deșertăciunii, discordiei și dezbinării. De aceea, „tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I In. 2, 16).

La Sfânta Liturghie, Biserica, cu lumea adunată în jurul Episcopului ei, ia aspect de icoană a Împărăției viitoare. La Sfânta Liturghie, depășim toate dezbinările pe care ni le impune natura și comunitatea în care trăim. Toți suntem unul în Hristos, toți suntem trupul lui Hristos și mădulare, între noi și ale acelui Trup în același timp. Viața noastră, creșterea duhovnicească și mântuirea în Biserică sunt sobornicești. Lumea în care trăim este icoană a iadului, în sensul căderii, păcatului, discordiei, inegalitații.

Noi, la fiecare Sfântă Liturghie în Biserică, prăznuim fiecare moment din viața lui Hristos: și întruparea lui Hristos, și nașterea lui Hristos, și pătimirile lui Hristos, și îngroparea lui Hristos, și învierea lui Hristos, și înălțarea lui Hristos, și șederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, și Sfânta Cincizecime, și anume, împlinirea făgăduinței Duhului. Aceasta nu înseamnă că la fiecare liturghie se repetă Iconomia dumnezeiască pentru mântuirea noastră, ci înseamnă, că nouă, care suntem prezenți în locul și timpul litrugic la Euharistia bisericească (jerfa de mulțumire), iarăși și iarăși ni se dă posibilitatea, haric și real, să luăm parte la viața lui Hristos, împărtășindu-ne cu El.

Hristos a venit să ne mărturisească și să ne dăruiască un nou mod de viață și existență. Iar acesta este iubirea, jertfa de sine, smerenia, pocăința. Acestea sunt puteri care pot birui stăpânirile, puterile și duhurile răului de sub cer. Biserica este drojdia acestei lumi. Această lume este chemată să devină Biserică, iar nu Biserica să se piardă prin lume.

Domnul Hristos ne-a dăruit ca viața multora, chiar a tuturor oamenilor, să devină conținutul vieții noastre. Acest dar îl obținem numai în Biserica lui Hristos, trăind și neîncetat conformându-ne lui Hristos prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune ale Sfântului Duh.

Vă mărturisesc despre o tainică, sfântă și plină de har întrepătrundere între noi și aproapele nostru în Biserică. Noi trăim în el și pentru el și el trăiește în noi și pentru noi, ajutându-ne reciproc pe drumul către casa Părintelui nostru. În Biserică, viața fraților și surorilor noastre devine conținutul vieții inimii noastre. Aici învățăm viața sobornicească a Bisericii și gustăm roadele ei. De aici vine sentimentul răspunderii pentru mântuirea tuturor oamenilor, fără de care nu există creștinism adevărat și nici bucurie adevărată. În acest mod, personalitatea noastră nu se pierde, ci doar crește, se maturizează și se împlinește.

Personalitatea și comuniunea, și anume, relația personală cu Dumnezeu și relațiile personale cu apropiații noștri în El, constituie un conținut comun și o relație ontologică între inimă și Sfânta



Euharistie. Mai corect spus, în atotcuprinzătoarea Taină a Bisericii, inima noastră devine centrul personal duhovnicesc al existenței noastre, și în sens ascetico-isihast și în sens liturgic-sobornicesc.

Ce înseamnă, concret, faptul că inima este centrul duhovnicesc personal, în sens ascetico-isihast? Sigur vă este cunoscut unul dintre, măcar pentru mine, cele mai puternice pasaje din Sfânta Evanghelie: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul” (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58). Cu aceste cuvinte, pentru noi extrem de dojenitoare și de actualitate, Dumnezeu-Omul Hristos ne adeverește că inima omului, ca centru duhovnicesc, este singurul loc de întâlnire personală între Dumnezeu și om; că numai într-o inimă curată, luminată și îndumnezeită, Domnul Își găsește pacea și loc de odihnă. Și ce înseamnă că inima este centru personal duhovnicesc în sens liturgic sobornicesc? Comunitatea și unitatea, pe care noi crestinii ortodocși o formăm în Sfânta Euharistie, împărtășindu-ne toți cu Hristos Dumnezeu, și prin El între noi, este o unitate adânc-existențială, plină de har, care îl eliberează pe om de limitele timpului și spațiului. Astfel, fiecare membru al Bisericii, trăiește, iubește și se mântuiește cu ajutorul tuturor membrilor Bisericii pământești și cerești.

Cum devine întreaga noastră viață o Sfântă Taină? De fiecare dată când Îi mulțumim lui Dumnezeu, în același timp binecuvântăm și suntem binecuvântați, sfințim și suntem sfințiți, și pe noi înșine ne frângem și ne împărțim, și anume pe Hristos Dumnezeu-Omul Îl mărturisim – „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni’’ (I Cor. 11, 24-26). Dar, în același timp, nu trebuie să ne temem că ne vom consuma pentru că „Se sfărâmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește”.

Plinătatea întregii noastre vieți sobornicesc-euharistice este acel eveniment dumnezeiesc, când, adunându-ne toți în jurul Episcopului la Sfânta Euharistie, pe noi înșine, și unul cu altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu o dăm, și, mâncând Pâinea, Trupul lui Hristos, care pentru noi se frânge spre iertarea păcatelor, moartea Domnului o vestim, până când va veni (vezi: I Cor. 11, 26).

Bucurați-vă de viața sobornicesc-euharistică în Biserică, pentru că trăim, ne iubim și ne mântuim, numai legați organic de Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos; fiecare la locul său orânduit de Dumnezeu, dar, în același timp, tainic și sfânt, duhovnicesc și haric, întrepătrunzându-ne.

Biserica, îndeosebi la Sfânta Euharistie, ni se descoperă ca o comunitate a îndumnezeirii. Unirea neîmpărțită și nedespărțită și legătura caracteristicilor sale într-Unul Ipostas al lui Hristos este principalul izvor al îndumnezeirii omului. Cu alte cuvinte – al unirii harice și al relației personale a Sfintei Treimi cu omul.

Trebuie să conștientizăm faptul că natura noastră căzută și mintea întunecată tind către a-L explica și rezuma pe Dumnezeu-Omul Hristos, credința și viața în El, între granițele și măsurile stabilite de ea. De exemplu, canoanele Bisericii ne cheamă să ne împărtășim la fiecare Sfânta Liturghie, iar noi reducem aceasta la: de patru ori pe an, o dată, sau nici măcar o dată. Canoanele ne arată desăvârșirea și pentru noi, în Biserică, au o însemnătate veșnică. Obligația noastră este să ne străduim să ajungem desăvârșirea și să ne smerim pentru nedesăvârșirile noastre, iar nu să schimbăm canoanele după propriile posibilități și dorințe.



Ca să împlinim poruncile lui Dumnezeu despre iubirea către aproapele și să ne vindecăm, ne trebuie putere. Această putere, sau har al lui Dumnezeu, o primim din Sfintele Taine în Biserică, înainte de toate la Sfânta Liturghie, unde ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, cu Însuși Dumnezeu-Omul Hristos.

În Biserica Ortodoxă adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu înseamnaă întotdeauna comuniunea liberă, iubitoare și harică cu El. Această comuniune se împlinește numai în Sfintele Taine și Sfintele fapte bune ale Sfântului Duh, Care trăiește în Biserică.

Iubirea, pe care o propovăduiește Biserica Ortodoxă, nu este o iubire omenească și sufletească obișnuită, ci dumnezeiască. Această iubire este hristocentrică, cu dimensiuni eshatologice și caracter antinomic. Domnul Iisus Hristos, cu adevarat, a spus: „iubește pe aproapele tău”. Și încă, „să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa... Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Mat. 10, 34-36).

Moartea este biruită de noua Existență – Biserica; de noua viață – sobornicească. Omul găsește însemnătatea și plinătatea existenței sale în veșnica și personala desăvârșire, iar bucuria în comuniunea personală cu Dumnezeul Treimic și cu aproapele său.

Acolo unde credincioșii se adună într-un loc în jurul episcopului lor, pentru a desăvârși adunarea euharistică (liturgică), acolo se înfăptuiește Trupul lui Hristos în întreaga sa plinătate, și anume, acolo se încununează taina Iconomiei Dumnezeiești, și capătă viață pe deplin Împărăția lui Dumnezeu. În acel loc și în acest fel, se produce Taina Bisericii.

Pe scurt, sobornicesc înseamnă viață și nevoință împreună cu toți Sfinții și pentru toți Sfinții (fără limita timpului și spațiului), și anume, viață și nevoință cu întreaga Biserică, și pentru întreaga Biserică, nemijlocit, și viață și nevoință pentru toți oamenii, nemijlocit (deasemenea, fără limita timpului și a spațiului). Taina soborniciei este tălmăcită și ne este descoperită și în ectenia liturgică: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții să o pomenim. Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Adunarea poporului lui Dumnezeu într-un loc este necesară pentru ca Biserica să existe, dar în centrul acelei adurări poate să fie numai persoana lui Hristos. Pentru că Hristos este Capul Trupului, al Bisericii, și pentru că acest Cap este într-o relație permanentă și mereu îndreptat către Dumnezeu-Tatăl, de aceea și Episcopul, ca icoană a lui Hristos, este reprezentant al Sfintei Euharistii, care se înalță și se aduce lui Dumnezeu, și anume, la Altarul Său. Așadar, Episcopul, haric, tainic și sfant, înfăptuiește această încununare a Bisericii așa cum o înfăptuiește Hristos; el este icoana lui Hristos și se găsește în locul și chipul lui Hristos.

„Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Mc. 2, 27). Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că nu există nimic mai sfânt decât omul, din tot ceea ce putem vedea, atinge, asculta, mirosi, gusta în Biserică (afară de Sfânta Euharistie), sau decât tot ce putem citi în rânduielile bisericești despre comportare și acționare. Toate acestea sunt făcute și dăruite pentru mântuirea omului, iar nu omul este făcut pentru toate acestea. Si toate acestea sunt doar umbră sau



icoană a drumului către Adevăr. Si toate acestea sunt numai soluții pedagogice prin care îl introducem pe om în Adevăr, care nu este permis să se transforme în idol, căruia omul trebuie să-i slujească și care este mai important decât omul.

Nu există dualism ontologic între Biserică și lume. Cu întruparea lui Hristos dualismul ontologic este depășit. Există numai dualism etic: între „noul” și „vechiul” om, între sfânt (mântuit) și profanat (demonizat). „Omului vechi” îi trebuie vindecare. Dar în orice terapie există oarecare rânduială. De aceea, rânduiala ierarhică și așezarea lucrurilor în Biserică, formate după sfintele canoane – în „perioada Icoanei” – sunt absolut necesare și neschimbătoare.

Rânduiala ierarhică în Biserică este relativă – depinde de nivelul de dezvoltare duhovnicească al oamenilor. Unde este dragoste, nu este nevoie de ierarhie și stăpânire. Unde iubirea este rătăcită sau clintită cu ceva, apare nevoia de respectare a ierarhiei și stăpânire pentru a se păstra comunitatea și rânduiala. Cu cât este mai puțină iubire și cu cât este mai necesară nevoia de ierarhie și stăpânire, chiar dacă ascultarea și supunerea, în aceste condiții, este mai grea. De maturitatea duhovnicească a oamenilor va depinde și modul de a lua decizii, dacă o să fie mai centralist sau mai sobornicesc-democratic.

Randuiala ierarhică în Biserică este o slujire liberă și smerită cu jertfă de sine plină de iubire, pe care liber și smerit o acceptăm, conștienți fiind de natura noastră păcătoasă și căzută și de înclinațiile ei. Cel mai de jos nivel la care se poate afla duhul omului, de la care să poată respecta rânduiala ierarhică, este frica de Dumnezeu.

Nu există rânduială ierarhică în relațiile personale la nivel de îndumnezeire, și anume, n-o să existe în Împărăția Cerurilor, în Eschatologie, cum n-o să mai fie nevoie nici de preoți, nici de rolul lor tainic și sfânt, pedagogic și organizatoric.

În Biserică, nedespărțite dar și neîmpărțite, diferențiem trei trepte ale creșterii duhovnicești: curațirea inimii de patimi, luminarea minții și îndumnezeirea. Harul lui Dumnezeu este nevoința noastra în procesul de curățire, luminare și îndumnezeire. Acest proces, după chemarea personală a lui Dumnezeu către fiecare dintre noi, după cum se poate observa în faptele Sfinților Părinți și din experiența noastră personală, intră în cursul său natural și se deplaseaza de la cea mai scazută stare duhovnicească către cea mai înaltă: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătari trupești nu este vrednic sa vină (curățire), să se apropie (luminare), sau să slujească Ție (îndumnezeire), Împărate al Slavei” (rugăciune la Sfânta Liturghie, înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri).

Vechiul Testament este curățire; Noul este luminare; Împărăția Cerurilor este îndumnezeire. Vechiul Testament este numai umbra; Noul este icoană; Împărăția Cerurilor este adevar. Vechiul Testament este pedagog; iar Noul mistagog (îndrumător tainic) către Eshaton, către Împărăția Cerurilor. Fiecare oprire a noastră înainte de țel este o primejdie care duce către închinare la idoli.

Nu avem voie sa trăim în acel duh al Vechiului Testament, al răsplătirii cu rău pentru rău; și nu avem voie, cu purtarea noastră greșită, să facem idoli din biserici, din icoane, din locuri și lucruri sfinte, precum și din cinuri, poziții și din noi înșine. Trebuie să părăsim încet Vechiul Testament și să creștem duhovnicește, să trăim plinătatea, bucuria și libertatea Noului Testament, a Împărăției Cerurilor,



prezentă aici și acum în taina aceea că nu este înca venită și deja este, a iubirii și rugaciunii pentru toți oamenii.

Omul este parte din Biserică ca Trup al lui Hristos, dar, după Sfinții Părinți, omul încununează întreaga Biserică. Toți trăiesc în fiecare, pentru fiecare și cu ajutorul fiecăruia, și fiecare trăiește în toți, pentru toți și cu ajutorul tuturor. Fiecare om este o Biserică în miniatură. Această taină o înfăptuiește harul Sfântului Duh Domnul în Biserică. Dumnezeu-Omul Hristos se identifică și suferă cu fiecare om de pe această planetă, indiferent de credința lui, sau de orice altă diferențiere. De aceea, Hristos spune: „întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (vezi: Mt. 25, 40). Și de aceea, nu există nimic mai sfânt decât omul.

Mersul la biserică, simplu spus, nu este pentru ceva, ci pentru Cineva. Pentru că, de fiecare dată când la biserică mergem pentru ceva, iar nu pentru El, si, de fiecare dată când în biserică cautăm ceva (chiar și mântuire), iar nu pe El, noi, de fapt, clădim cu Dumnezeu o relație de simbriași, iar nu o relație proprie (personală), liberă, iubitoare și filială.

În acord cu experiența tuturor Sfinților, unica temelie a adevăratei vieți duhovnicești este credința adevărată. Credința adevărată îl unește pe om cu Dumnezeu. În același timp, participarea la adevărata credință în Biserică înseamnă și participare la harul adevărat. Conținutul haric al dogmelor se trăiește existențial numai în Biserică. Dogma este mod de viață în Biserică și mărturie de viață, și întotdeauna are o influență nemijlocită și hotărâtoare în existența personală a omului. Aceasta este nedespărțită de viața ascetic-isihastă si viața sfânt-tainică a Bisericii.

Credința ortodoxă nu poate fi numai îngust orizontală, o anume idee de identificare națională, după cum se face propagandă printre anumite nații ortodoxe. Credința ortodoxă nu are o dimensiune națională îngustă. Ideea identificatoare a creștinătății ortodoxe are, înainte de toate o dimensiune orizontal-universală si vertical-eshatologică: „Nu mai este iudeu, nici elin (macedonean, albanez, vlah, etc); nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Această stare este duhovnicească și se obține printr-un proces corespunzător al dezvoltării duhovnicești.

Participarea la adevărata credintă în Biserică înseamnă, în același timp, și participarea la adevăratul har. De aceea, adevărata credință îl unește pe om cu Dumnezeu. Credința adevărată este criteriul adevăratei vieți duhovnicești. Dar și adevărata viață duhovnicească ortodoxă de nevoința, sau ascetico-isihastă, în Biserică, e unica metodă prin care se ajunge la cunoașterea de Dumnezeu, la cunoașterea credinței adevărate.

Adevărul, în Biserică – credința adevărată – este, înainte de toate, har necreat și îndumezeitor și dar al lui Dumnezeu (harisma), descoperire a lui Dumnezeu; și este esențial nedespărțită de taina sfântă (harismatică) a vieții în Biserică, nedespărțită de harul Sfintelor Taine. Așadar, acolo unde nu este Adevăr nu sunt nici Sfinte Taine; și invers, acolo unde nu sunt Sfinte Taine, nici Adevăr nu este.

Cunoașterea adevărului la nivel personal, în sens strict ortodox, nu este numai o realizare omenească intelectuală, ci, înainte de toate este dar de la Dumnezeu, al luminării minții si îndumnezeirii persoanei. Dar de la Dumnezeu, care se obține după o mare nevoință a curățirii inimii de patimi.



Învățând experiență din Sfinta Tradiție, ajungem să cunoaștem că adevărul nu este idee, sau teorie, sau filozofie, sau altceva asemănător, numai omenesc, făcut și trecător. Adevărul, înainte de toate, este Persoană Dumnezeiască înainte de veci. Părintele este Adevăr, Fiul este Adevăr, Sfântul Duh este Adevăr.

Atât sunt de importante predania ascetico-isihastă și nevoința, încât, fără ele, viața omului in Biserică poate să se transforme în formalitate, și chiar în închinare la idoli.

Marea problemă în Biserica Ortodoxă, chiar și astazi, este aceea că majoritatea ortodocșilor sunt numai creștini nominali și formali. Este trist să permitem să se întâmple ca niciodată să simțim harul lui Dumnezeu în inimile noastre activ, de parcă n-am fi botezați, în loc ca această simțire să determine întreaga noastră viață. Pentru fiecare creștin nu există un alt sentiment al adevăratei vieți, bucurii și împliniri. Isihasmul este actualizarea harului de la Botez in inimile noastre. Dacă pe aceasta n-am făcut-o, atunci ce facem în Biserica lui Dumnezeu?

Cum L-am putea mărturisi pe Dumnezeu-Omul Hristos atâta timp cât harul activat de la Botez nu a transfigurat gândul nostru, cuvântul nostru și întreaga noastră ființa, astfel încât existența și prezența noastră să fie în puterea lui Hristos, dincolo de vreme și de loc.

Unde trebuie sa căutăm rădăcinile predaniei isihaste pe plan geografic și istoric? În Sfânta Sfintelor, în inima Preasfintei Fecioare Maria. Fiecare pom după rod se cunoaște. Doar Aceea Care are rugăciunea inimii și a minții desăvârșită în inima Sa, numai Aceea poate să fie prima și cea mai mare învățătoare a noastră. Numai Aceea Care desăvâșit S-a unit cu Dumnezeu prin rugăciunea inimii și a minții, a putut, într-un fel mai presus de înțelegerea minții, să-L nască pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul desăvârșit și Omul desăvârșit – Dumnezeu-Om. Prin Ea primim orice dar de la Dumnezeu, precum și darul rugăciunii inimii.

Acel moment când undeva se va întrerupe predania isihasmului, și anume, acolo unde nu există rugăciunea inimii, iar cu aceasta nici luminarea minții, acolo totul va deveni relativ – dogmele, canoanele, viața duhovnicească, totul. Semne ale acesteia sunt și acum, peste tot în jurul nostru: lupta pentru putere în Biserică, dezbinări administrative în Biserică, etc. Așadar, Domnul să ne aibă în pază!

Predania isihasmului este esența predaniei ortodoxe. Se păstrează și se tansmite în relația personală părinte duhovnicesc-fiu duhovnicesc, înlăuntrul Bisericii Ortodoxe. Trebuie să intrăm în ascultare față de părintele duhovnic și să încetăm să hrănim patima minții – mândria. Aceasta este unica modalitate să se curețe și să se deschidă inima noastră pentru rugăciunea inimii și a minții. Așadar, predania isihasmului cel mai sigur se păstrează și se transmite prin experiență personală.

Părintele duhovnic este om a cărui prezență este o manifestare de putere, nu către oameni, ci către îngerii căzuți. El cunoaște drumul creșterii duhovnicești și poate să îndrume pe el pe oricine vrea să crească duhovnicește. Cuvântul părintelui duhovnic atinge străfundul inimii fiului duhovnicesc și îl transfigurează lăuntric; îi aduce lumină în credință, îi aduce iubire și putere în nevoință, îi insuflă nădejde în lupta duhovnicească și în viată. El naște și clădește duhovnicește noul om în Hristos, printr-o relație personală reciprocă. Acela căruia reușeste să-i transforme credința în experiență și cunoaștere, pe acela



niciodată nu îl va mai piarde. Relația părinte duhovnic-fiu duhovnicesc este o Taină Sfântă a întrepătrunderii reciproce și creșterii în Hristos.

4

MĂRTURIE CU PUTERE



Tot ce avem este dar de la Dumnezeu. Aceasta nu se referă numai la harul preoțesc, și nici doar la harul pe care fiecare creștin ortodox îl primește în Biserică, ci se referă și la darurile harice ale existenței, darul de ființă cuvântătoare și viața, pe care fiecare om le are. Cu toate aceste daruri – la care nu am contribuit cu nimic pentru a le avea – trebuie să ne punem în slujba mântuirii vremelnice și veșnice a aproapelui nostru.



Suntem moștenitorii și martorii unei predanii creștine de o importanță nețărmurită și bogată, materială, culturală și duhovnicească, în esență – învățătura lui Hristos. Moștenitor este una, iar martor este altceva. Martor este cel care a încolțit în această predanie, martor este cel care s-a țesut pe sine în această predanie. Martor, pentru noi în Biserică, este cel ce se desăvârșește în ceea ce a moștenit și predă moștenirea autentic. Martor este acela care cu predania nu moștenește numai ceva trecut, ci și ceva viitor, ceva ce înca nu este și deja este. Arvuna și deplinătatea Împărăției Cerurilor.

Biserica are putere. Biserica este Trupul lui Hristos, putere care transfigurează această lume. Dar Hristos actionează numai prin oameni care trăiesc sfânt în Biserică. Această mărturie cu putere îi este foarte necesară omului din ziua de astăzi.

Preotul încununează Biserica, dar numai dacă înainte a adunat-o în inima sa. Există trei trepte ale cinului preoțesc: diaconesc, preoțesc, episopal. Aceste trei niveluri corespund celor trei trepte de dezvoltare duhovnicească: curațirea inimii (practica), luminarea mintii (teoria), și îndumnezeirea (teologia).

Doar inima curata poate să-i primească în ea pe toți, fară să-i excludă pe vrăjmași. Numai în ea poate să se desăvârșească marea taină a vieții sobornicești, a întrepătrunderii reciproce. Numai într-o astfel de inimă poate să curgă rugăciunea pentru lumea întreagă, împlinită în acea de negrăit ”Avva, Părinte!”. Numai la altarul inimii deschise, mintea poate nevăzut să slujească pentru viața (mântuirea) lumii. Aceasta este dimensiunea ascetico-isihastă lăuntrică a Tainei Preoțești. Fără această dimensiune se pierde caracterul personal-soteriologic al Preoției ca Sfantă Taină.

Preoția lăuntrică este cea care are putere de atragere și care rămâne veșnic. N-o are pe aceasta Episcopul, nimic nu are. O are pe aceasta cel mai neînsemnat, are totul. Preoția lăuntrică sau împărătească este putere care atrage și oamenii și îngerii, și pe cei ce fac bine și pe cei ce fac rău; și nimeni nu poate să rămână indiferent față de el: „ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor” (I Cor. 4, 9). Aceasta este putere care atrage fără ca mai înainte să încalce libertatea noastră. Normal, este ușor să te atragă cel care întotdeauna te păstrează și te ocrotește în inima și mintea sa, cel care a făcut conținutul vieții tale conținutul vieții sale.

Sfinții Părinți spun că teologia este o știință care reiese mai înainte de toate din trăirea vie a lui Dumnezeu în inimă și din trăirea vie a lui Dumnezeu în persoana aproapelui nostru, iar nu din cititul cărților și din adunarea de informații teologice, care, în scurt timp după aceea, dispar fără urmă sau ne folosesc numai la hrănirea orgoliului. Nu cu obținere de titluri și cinuri fără valoare, ci cu o mare lepădare de sine. Varsă sânge pentru a-ți curăți inima de patimi și pentru a sluji aproapelui, și primeste Duh – spun sfinții noștri Părinți.

Dacă nu punem în acord situațiile personale și cele ale Bisericii cu învățătura Sfinților Părinți, nici nu putem aștepta oarecare rezultate mai bune în lucrarea noastră păstorească în ceea ce privește activitatea de îndrumare. În loc să fie axul în jurul căruia oamenii și popoarele se mișcă, episcopii Bisericii Ortodoxe se îndeletnicesc și mai departe, înainte de toate, cu iubirea de sine (cu lupta pentru putere și slava omenească, cu politica și ednofiletismul, sau falsul patriotism); în loc să fie izvor de mângâiere și vindecare, prezbiterii se vor ocupa și mai departe cu iubirea de argint (cu lupta pentru bani și averi); iar



oamenii, lăsați singuri cu sine, se vor ocupa mai departe, unii (creștini nominali) cu satisfacerea propriilor patimi, iar ceilalți (greșit îndrumați duhovnicește) cu bârfitul, cu mințitul, cu judecarea și osândirea – celor dintâi și a celor de-al doilea, și între ei...

Întâietatea în Biserica Ortodoxă este pentru slava lui Dumnezeu, iar nu pentru slava și interesul propriu. Aceasta este întâietate antinomică – sa conduci nu prin faptul că ceilalți îți slujesc, ci slujind celorlalti, dând exemplu. Aceasta este întâietate în mărturisire personală și cu putere a lui Hristos – care pe nimeni nu a lăsat indiferent. Aceasta este înâietate care nu depinde numai de povățuitor, ci și de ucenicii lui, de dedicarea acestora; aceasta are dimensiune sobornicească și bisericească. Relația povățuitor-ucenic nu este dată odată pentru totdeauna și neschimbată, ca o relație de închinare la idoli, ci e relație ce trebuie să pregătească noi povățuitori. Țelul ei este eshatologic - Împărăția lui Dumnezeu. Orice altă întâietate adevărată provine și se bazează pe aceasta, și anume, pe înâietatea lui Hristos.

În viața duhovnicească, urmașii duhovnicești nu se motivează cu valori trecătoare, ci cu valori veșnice. Pe oamenii duhovnicești îi motivează numai prezența, fapta și cuvântul cu putere, și anume, mărturia vie. Aceasta le aduce argumente și nădejde că, ceea ce este făgăduit, este la îndemână și este realizabil. Iar făgăduința este Hristos și Împărăția Lui.



5.

DESCOPERIȚI FRUMUSEȚEA VIEȚII DUHOVNICEȘTI



Descoperirea dimensiunilor eshatologice ale existenței noastre creștine în fapt este dar al deschiderii inimii și reprezintă apariția harului de la Botez înlăuntrul ei. Acesta este dar cu manifestări diferite. Aceasta este o astfel de simțire și un astfel de dar, încât cu cuvinte omenești este greu să se explice.

Aceasta este dar prin care se îndepărtează acoperământul de pe minte si inimă. Acesta este dar al pătrunderii de cealaltă parte a catapetesmei. Acesta este dar al rugăciunii inimii. Acesta este dar al luminării. Acesta este dar cu care omul trăiește și cu care depășește și strică cursele demonului. Acesta este dar cu care părintele duhovnic îi îndrumă pe copiii săi duhovnicești. Acesta este dar care dă posibilitatea fiilor duhovnicești să crească în inima părintelui lor duhovnic în siguranță. Acesta este dar pe care părintele duhovnic îl transmite fiului său duhovnicesc. Acesta este dar al prezenței cu putere. Acesta este dar al teologiei. Acesta este dar al iubirii față de vrăjmași. Acesta este dar al puterii, nu asupra oamenilor, ci aspupra îngerilor căzuți.

Dar acesta este și Cale către viața veșnică.



Descoperiți frumusețea vieții duhovnicești, pentru că nici nu există altă viață adevărată. Investind în viața duhovnicească, pe de o parte, investim în viitorul nostru (și astfel, totul, mai întâi se realizează pe plan duhovnicesc, iar după aceea și în viața reală) – viitor temporal și veșnic – iar pe de altă parte, facem veșnicia prezentă în viața noastră de zi cu zi, trăim Împărăția lui Dumnezeu acum și aici.

Principalul țel al vieții duhovnicești ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos – comuniunea iubitoare și liberă cu El. Și anume, țelul nostru principal, și deci principala noastră problemă în această viață, este vederea de Dumnezeu și cunoașterea de Dumnezeu; dar și vederea lumii și cunoașterea lumii - și anume, vederea omului și cunoașeterea omului; iar cu aceasta vederea de sine și cunoașterea de sine. Toate acestea nu sunt posibile fără o nevoință liberă de iubire, mai întâi ascetică, iar după aceea și harică.

Unirea neîmpărțită și nedespărțită a naturii lui Dumnezeu cu cea omenească și împărtășirea caracteristicilor lor în Ipostasul lui Hristos este fundamentul și izvorul îndumnezeirii omului – fundamentul și izvorul nevoinței ascetico-ishihaste.

În acord cu predania Sfinților Părinți, îndumnezeirea – vie, în Biserica Ortodoxă, la care este chemat fiecare om care vine pe lume – este ultimul țel al vieții duhovnicești creștine. Îndumnezeirea este și ultimul țel al întregii zidiri. Dar omul, făcut după chipul lui Dumnezeu și chemat către asemănare, are un mod deosebit prin care este prezent în Dumnezeu, caracteristic numai lui, diferit de toate celelalte vieți. Omul comunică cu Dumnezeu conștient și liber, așadar personal. Tocmai această conștientă și liberă participare personal-omenească la viața dumnezeiască se numește îndumnezeire.

Pe fundamentul nevoinței ascetico-isihaste stă neclintită iubirea de Dumnezeu și iubirea către orice om, fără a-l exclude chiar pe vrăjmaș. Dumnezeu-Omul Hristos a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40). Iubirea către fiecare om, ținând cont și de vrăjmaș, e nevoință fără de care nu putem să creștem duhovnicește. În această lume, nu putem să părăsim în mod absolut pe nimeni sau să-l lepădăm, dacă suntem ai lui Hristos.

Iubirea este întotdeauna liberă, iar libertatea este întotdeauna iubitoare. Luați libertatea iubirii și luați iubirea libertății și n-o să mai rămână nimic din ele. De aceea, copii, iubiți și nu cereți să vă întoarcă cu iubire. Fiți liberi și iubitori. Cererea să vă întoarcă cu iubire deja mărginește iubirea voastră, și aceasta cade. Cererea să vă întoarcă cu iubire, nu este iubire, și voi nu sunteți liberi, ci sunteți robi ai propriei iubiri de sine. Iubirea care nu cere este iubire liberă, este nemărginită și nu depinde de nimic. Iubirea care nu cere este veșnică, nu are sfârșit, niciodată nu se termină. Aceasta este iubire dumnezeiască. Iubirea liberă, la sfârșit, va și învinge, pentru că îi va lăsa destul loc și timp celui iubit liber să-i răspundă cu iubire.

Dumnezeu ne-a adus din neființă la ființă după chipul și asemănarea Sa, ca iubitori de Dumnezeu și iubitori de oameni, iar nu ca iubitori de sine.

Fiecare atac asupra noastră din partea altui om, trebuie să-l trăim ca pe o întrebare existențială – mă iubești? De ce existențială? Pentru că de răspunsul acestei întrebări depinde și mântuirea noastră și mântuirea aproapelui nostru (sau vrăjmaș - totuna!). Răspunsul nostru la vrăjmășia fără pricină este cel mai sigur indicator care ne arată cel mai exact starea noastră duhovnicească.



Un lucru esențial și a cărui respectare e necesară, în viața noastră duhovnicească, este următoarea regulă: pe păcătos să-l iubim, iar păcatul să-l urâm. Aceasta ne-o mărturisește Hristos pe cruce, spunând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34).

Cum văd și trăiesc fiecare ispită cei care se străduiesc să ducă o viață duhovnicească? Pentru ei ispita este întotdeauna posibilitate să verifice calitatea vieții lor duhovnicești. Dacă dragostea către toti oamenii – indiferent de comportamentul lor față de noi – este ideal de vârf al duhovniciei creștine, atunci ispita este întotdeauna șansă să verificăm dacă, și cât, îl iubim și pe cel ce ne ofensează. Dacă îl iubim și pe cel ce ne rănește, atunci cel iubit nu poate să fie în ochii noștri vinovat de ceea ce s-a întâmplat, ci noi. Dacă, însă, pe noi înșine ne îndreptățim, iar pe ceilalți îi învinuim, nu suntem pe drumul iubirii ideale.

Omul duhovnicesc, în fața oricărei ispite din partea oamenilor (și anume, pătimire nevoită), mai întâi se întoarce către inima sa. Privind starea sa lăuntrică, se străduiește să-și elibereze inima de robia patimilor, de orgoliu, de lipsa de iubire, învinuindu-se mai întâi de toate pe el însuși pentru tot. Doar în acest mod iarăși pornești pe drumul care duce către inimă. Cel ce nu știe să crească duhovnicește pentru căderea sa îi învinovățește, îi atacă și osândește pe ceilalți, se îndreptățește pe sine și se întoarce din drumul ce duce către inimă.

Când spunem „patimi ale inimii”, folosind o terminologie ascetică, ne gândim la inimă ca centru duhovnicesc al vieții noastre, în care se cuibăresc patimi care, odată înfăptuite, ne fac robi ai morții și ai păcatului. De mai multe ori făcută cu fapta, patima se transformă în obișnuință, și devine o a doua natură a omului.

Părinții, pe lângă faptul că au stabilit împărțirea nivelurilor din creșterea duhovnicească în curățire, luminare și îndumnezeire, le-au mai numit și moduri de viață: împotriva naturii, natural și supranatural. Spunând mod de viață împotriva naturii, se referă tocmai la acea stare în care, în loc să vindecăm și să transfigurăm patimile noastre în fapte bune, noi le satisfacem și le hrănim tot timpul.

Problema curățirii inimii este una din problemele fundamentale ale vieții creștine. Cel mai bine este când inima se curăță cu nevoința noastră duhovnicească voită, ascetic, în ascultare. Dar aceasta se curăță și prin răbdarea jignirilor, umilirilor, clevetirilor, necazurilor duhovnicești și trupești, care sunt solutii corespunzătoare curățirii felului nostru orgolios și mândru. Trecerea prin astfel de pătimiri ne-voite este cel mai bun mod de a se verifica starea noastră duhovnicească, și anume, curăția inimilor noastre.

Niciodată nu putem să ne neovim atât de desăvârșit cât poate să ne-o aranjeze aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea fiecare veste rea despre noi, sau întâmplare, sau boală, sau eșec, sau altceva asemănător, trebuie să le primim ca dar de la Dumnezeu și cu râvnă și încredere să-I mulțumim. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim pasivi în viața noastră duhovnicească – dimpotrivă – dar rezultatul strădaniei noastre trebuie să-l primim cu smerenie. Aceasta Părinții o numesc nevoință ne-voită, în sensul că se întâmplă fără participarea voii noastre, și anume, că noi n-am fi vrut să se întâmple așa, dar totuși o primim cu mulțumire, dacă deja s-a întâmplat.



Omul încetează să fie om adevărat dacă și-a ratat propria menire, și anume, comuniunea personală cu Dumnezeu și neîncetata creștere și desăvârșire în ea.

6

NEVOINȚA ÎN CUNOȘTINȚĂ



Aș vrea să subliniez, pe de o parte, simplitatea teoretică a vieții și nevoinței creștine, așa cum este scrisă în Sfânta Evanghelie, iar pe de altă parte, nevoia de efort real, practic și personal, în îndeplinirea poruncilor evanghelice ale lui Hristos. Ce este mai simplu decât această poruncă: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. Vreți oare să vă facă cineva ceva rău? Atunci să nu faceți nici noi nimănui nimic rău. Ce este teoretic mai simplu decât aceasta? Oricum, în practică trebuie să depunem un mare efort pentru a controla gândurile proprii, cuvintele și faptele; dar, treptat, și cu ajutorul harului lui Dumnezeu, vom reuși. Nimeni nu a devenit dintr-o dată sfânt, cuvios, ci cu efort continuu și de lungă durată, cu luare aminte asupra lui însuși în împlinirea poruncii iubirii către aproapele său.



Este bine să știm cum să ne nevoim în viața duhovnicească. Nevoința să se facă în cunoștință. Creșterea duhovnicească și transfigurarea să fie în cunoștiință, ascultare în cunoștiință, rugăciune în cunoștiință, fapte în cunoștiință, așa cum spun Sfinții Părinți. Întotdeauna să fim conștienți unde ne aflăm. Să știm către ce năzuim și în ce direcție ne mișcăm în fiecare moment. Avându-L pe Hristos ca și criteriu.

Ce înseamnă faptul că Hristos ne este criteriu în viața duhovnicească? Aceasta se întâmplă de fiecare dată când, la fiecare ispită, noi nu cercetam cine, cât și de ce ne-a greșit, ci, dacă gândurile noastre, sentimentele și rugăciunea, în acel moment, sunt asemănătoare cu cele ale lui Hristos cât timp a fost pe Cruce, sau nu.

Cunoașterea de sine este o conștientizare neîncetată a stării noastre căzute și bolnave. Aceasta reiese din nevoința noastră concretă, reală și personală de a-L iubi pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cu tot sufletul, cu toată inima și cu toată puterea noastră; iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cunoașterea de sine este condiție a cunoașterii și a pocăinței. A iertării și a osândirii de sine. A plânsului. Cunoașterea de sine este cunoștința că El ne-a adus din neființă la ființă după chipul și asemănarea Sa.

Cunoașterea autentică (înțelegerea) a lui Dumnezeu reiese din experierea lui Dumnezeu în inima noastră.

Ignoranța, Părinții considerat-o a fi cel mai mare rău. M-am mirat cândva, când pentru prima dată m-am întâlnit cu această afirmație, de ce stau astfel lucrurile. După aceea am înțeles că, în viața duhovnicească ortodoxă, cunoașterea provine numai din experiență, iar nu din cititul cărților. Iar cel mai mult am rămas surprins când am înțeles că atunci când se pierde trăirea duhovnicească se retrage și cunoașterea duhovnicească. Imaginați-vă, credeți că aveți experiență din nevoința duhovnicească, credeți și că aveți cunoștiință despre acea nevoință concretă și credeți că această cunoștiință este un câștig veșnic, dar, în momentul când se părăsește nevoința duhovnicească, într-o mare măsură se va pierde nu doar cunoașterea, ci și amintirea despre toate acestea. Și atunci se înțelege din încercare că harul lui Dumnezeu, și anume relația personală și comuniunea personală cu Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, ne este totul.

Cunoașterea, în Biserică, nu este o categorie mentală. Cunoașterea este har! Aceasta este dar al Sfântului Duh, pentru rugăciunile părintelui duhovnic. Cunoașterea o dobândim și ni se dă numai în practică, prin trăirea harică în nevoința ascultării, în care mai întâi se curăță energia minții, iar după aceea aceasta se luminează și se îndumnezeiește până în însăși esența sa.

Este necesar ca fiecare creștin, cu ajutorul părintelui său duhovnic, să conștientizeze și să cunoască starea căzută și bolnavă a naturii pe care a moștenit-o. Mai mult, omul nu trebuie numai să conștientizeze și să știe că este păcătos și bolnav, ci și de ce fel de boală suferă, precum și până la ce nivel este dezvoltată acea boală, ca să poată primi adevăratul leac, corespunzător stării sale bolnave și căzute.

Pe noi înșine putem să ne cunoaștem numai prin nevoința împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, sub supravegherea părintelui duhovnic – după ce s-a trecut prin multe înfrângeri și biruințe. Mai bine este să ne cunoaștem pe noi înșine și boala noastră prin nevoință, decât prin păcatele făcute. Acesta



este un mod concret de a face cunoștință cu noi înșine, cu nedesăvârșirea noastră, iar nu doar teoretic, ca acela care poate la început să reiasă din credința în presupusa desăvârșire dumnezeiască.

Sfințirea inimii înrobită de patimi, și dorința de a o curăți de ele este un început personal al vieții duhovnicești. La acest început inima este încă înrobită de patimi, este închisă rugăciunii și este o adevărată piedică a unirii energiei minții cu esența ei. Inima nu este deschisă, mintea nu este luminată, iar omul, în cea mai mare măsură, este sufletesc și trupesc. Un astfel de om este competent să creeze numai relații trupești și sufletești. Un astfel de om trebuie să tindă către a avea o relație profesională, sau de soldat, cu părintele lui duhovnic, iar nu către o relație emotivă. De aceea, fiul duhovnicesc trebuie ca la început să se lege de cuvăntul părintelui duhovnic, iar nu de el însuși.

Copii, să știți și acest lucru: relația cu părintele duhovnic trece prin trei niveluri: eros – relație care e mai mult sufletească și trupească, decât duhovnicească; prietenie – relație care este mai mult duhovniească, și mai putin trupească și sufletească; și iubire. Și, una este să înțelegeți aceasta numai cu mintea, și alta este să v-o descopere harul lui Dumnezeu. Chemați în ajutor rugăciunile părintelui vostru duhovnic să vi se întâmple ce-a de-a doua.

Vederea adevărată a luminii dumnezeiești necreate îi este necesară părintelui duhovnic pentru a-i îndruma corect pe fiii săi duhovnicești. Dar, pe de altă parte, experiența arată că înaintarea în viața duhovnicească, totuși, în cea mai mare măsură, depinde de voia liberă a fiului duhovnicesc. De voi depinde dacă vă străduiți în nevoința rugăciunii puțin, neîncetat sau deloc. Părintele duhovnic, prin cuvântul său cu putere și cu exemplul său luminos, aduce putere, nădejde și lumină în inimile voastre; chiar mai mult, el vă și ocrotește în inima sa, dar nu poate să intre în voi și în locul vostru să hotărască și în locul vostru să se nevoiască.

Adevărata relație duhovnicească și iubitoare cu părintele duhovnic se naște și se dezvoltă treptat și încet, numai printr-o ascultare continuă și răbdătoare, când, deja pentru Dumnezeu și în numele lui Dumnezeu și pentru o adevărată eliberare de păcat, moarte și diavol, fiii duhovnicești s-au lepădat temporar de alegerea lor liberă păcătoasă.

Părintele duhovnic îl naște pe fiul său duhovnicesc, prin multe pătimiri și jerfe, la o viață nouă. În timpul comunicării lor se naște o relație harică personală, care va continua și în Împărăția Cerurilor. Relația personală este o mărturie autentică a Împărăției Cerurilor în această lume și în acest veac. Părintele duhovnic (sau Stareț) trăiește în inima fiului său duhovnicesc, și invers, și amândoi trăiesc pentru mântuirea celuilalt în această relație reciprocă, cresc ca persoane împreună cu creșterea sobornicească a întregii Biserici.

Problema principală care apare în fața fiului duhovnicesc, în perioada curățirii inimii de patimi, nu este dacă părintele duhovnic greșește undeva, ci dacă fiul duhovnicesc îl iubește pe părintele său duhovnic. Dacă predania vieții duhovnicești ar fi depins numai de sfințenia părintelui duhovnic – Apocalipsa ar fi fost depășită istoric. Dacă părintele duhovnic este sfânt, aceasta este foarte bine, dar nevoința e întotdeauna personală.

Cel mai des, Părinții desemnează lipsa voinței ca factor cheie al modului de viață fără nevoință concretă și continuă acum și aici. Eu aș semnala încă un lucru și atât; că și lipsa cunoașterii duhovnicești,



din cauza lipsei de experiență continuă, contribuie foarte mult la o astfel de stare dezechilibrată și șovăielnică a oamenilor. Cel a cărui cunoaștere provine dintr-o nevoință continuă și de lungă durată și din experiență nu se poate afla într-o stare de nedumerire și ezitare în jurul întrebărilor despre credință și viață duhovnicească.

Numai minții luminate i se descoperă taina discernământului. Condiția prealabilă pentru aceasta este deschiderea inimii îndeajuns de curate – apariția harului dumnezeiesc și coborârea minții, prin rugăciune, în ea. Ca mintea să se coboare în inimă prin rugăciune, sunt necesar mai multi ani de nevoință ascetico-isihastă.

După puțin timp de la începutul nevoinței noastre ascetico-isihaste (pătimire voită), noi toți ajungem la o curățire și luminare relativă a energiei minții noastre. Părinții pe aceasta au numit-o prima vedere a luminii dumnezeiești necreate, dar numai dacă prima vedere a luminii se folosește pentru a vedea propriile păcate, întinăciunea și greșelile. Asa se pornește pe drumul ce duce către inimă.

Numai într-o inimă curată poate să curgă rugăciunea pentru lumea întreagă, împlinită în negrăitul Ava, Părinte!.

Harul necreat al Botezului, care izvorăște dintr-o inimă curată, transfigurează întreaga ființă a celui care trăiește în pocăință și dă formă chipului lui Hristos în el.

„Iisus a răspuns și i-a zis: (...) cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” (In. 4, 10-14). Apa pe care Dumnezeu-Omul Hristos ne-o dă, și pe care avându-o niciodată n-o să mai însetăm, este harul Sfântului Duh din inima noastră. Acest har poate să se facă în noi izvor al harului care ne duce spre viata veșnică, în măsura în care curățim și deschidem inima noastră. Inima noastră este locul de unde izvorăște harul, izvorul. Deschiderea locului trebuie mai întâi să se curețe îndeajuns de necurăția patimilor, de grămada păcatelor și de prezența demonului, ca să curgă harul. Curgerea harului, în raport cu dobândirea și aflarea apei vii, apărută ca rugăciunea inimii și a minții, este dar de la Dumnezeu – „apa pe care i-o voi da Eu”.

Harul Sfântului Duh Domnul din momentul Botezului nostru se află înlăuntrul inimii noastre. Dar nu este îndeajuns doar să fim botezați în Biserică pentru a ne închina lui Dumnezeu în Duh și adevăr, ci este necesar să activăm și să actualizăm harul de la Sfântul Botez. Cine vrea să afle ce înseamnă aceasta, și anume, cine vrea să descopere izvorul apei vii, care curge spre viața veșnică, să intre în ascultare absolută sau din toată inima față de poruncile lui Hristos, în raport cu Biserica, în raport cu sfânta predanie, în raport cu părintele său duhovnic. Aceasta este pentru noi, și nimic altceva, semnificația cuvintelor: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți... Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (In. 4, 32-34).

Nu doar Botezul, ci și activarea personală a harului lui Dumnezeu și însușirea sa de către noi, Domnul o numește naștere de sus.

Precum sângele este necesar pentru viața trupului, tot astfel și harul lui Dumnezeu este necesar pentru adevărata viață a sufletului. Și precum trupul moare dacă sângele curge afară, tot astfel și sufletul moare dacă harul lui Dumnezeu se retrage de la el.



Cuvântul dumnezeiesc este viață, după poruncile lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este harul Sfantului Duh, care îi dă omului adevărata viață. Pâinea materială este necesară pentru viața noastră pământească de fiecare zi, dar fără harul lui Dumnezeu, noi suntem morți duhovnicește și nefericiți, și temporar și veșnic. Această taină le-o descoperă Domnul ucenicilor Săi când spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți” (In. 4, 32).

Harul este fundamentul și izvorul tuturor faptelor bune. Harul din inimile noastre se manifestă ca neosândire, iertare și iubire.

Când cineva iarta, când cineva nu osândește, sau când cineva are o asemenea dragoste precum arată femeia păcătoasă în Evanghelie, sau cum vedem în viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, aceasta este doar o mărturie că în el locuiește harul lui Dumnezeu. Nu poate creștinul în care locuiește harul lui Dumnezeu, să mintă și să fure, să nu ierte și să urască, să clevetească și să osândească sau să nu se smerească în fața a ceea ce Sfântul Duh spune sau face prin Sfinții Părinți ai Bisericii. Toate acestea sunt fapte ale celor de la care s-a retras harul și care sunt sub influența - știm a cui.

Prezența harului în inima cuiva este indicator că acel om este iubit de Dumnezeu și că el însuși Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său; că acel om este iertat de Dumnezeu și că el însuși iartă tuturor celor care-i greșesc; și că acel om nu este osândit de Dumnezeu și că el însuși nu osândește pe nimeni în afară de el însuși pentru tot răul care i se întâmplă lui și întregii lumi.

Cel care, din mândrie și slavă omenească se înalță pe el însuși, și, prin urmare, îl osândește pe aproapele său, în același moment se înjosește, provocând lipsa harului dumnezeiesc în sine. Iar acela care, pentru comuniunea cu Dumnezeu se umilește și se osândește pe sine, și, prin urmare, îl îndreptățește pe aproapele său, atrage harul necreat al lui Dumnezeu și, în același moment, este înălțat de către Dumnezeu.

Cel care iartă tuturor celor care i-au greșit, chiar și celor mai negri vrăjmași ai săi, are harul lui Dumnezeu în sine; iar cel care nu iartă, chiar și unui singur om, fiind acela chiar cel mai negru vrăjmaș, are demon în sine. Iertarea este mărturie a prezenței harului lui Dumnezeu, iar neiertarea este mărturie a înrobirii de către demon. Cam același lucru este valabil și pentru cerutul iertării.

Iertarea se face real atunci când ne rugăm pentru cel care ne-a rănit, sau doar credem că ne-a rănit (ceea ce se întâmplă destul de des, din cauza înaltei păreri despre sine); când nu-l clevetim, nu-l judecăm și nu-l osândim pe cel ce ne-a ofensat, și când îl ajutăm cu fapta și îi facem bine; și când, în orice fel, căutăm să ne iertăm și să ne împăcăm cu cel ce ne-a ofensat. Aceasta este îndatorirea tuturor celor care se nevoiesc în ascultare, la treapta curățirii inimii de patimi. Nevoința lor este încă ascetică pentru că înțeleg cu mintea, și prin credință, că trebuie să ierte și se silesc pe sine să ierte, chiar dacă nu simt aceasta în acel moment. Tot astfel, ascetic, cer și iertare.

Mărturisirea credinței adevărate este rod al harului. Mărturisirea credinței adevărate are partea ei teoretică, dogmatică, practică și de nevoință. Este necesar să credem și să mărturisim adevărata credință ortodoxă și este necesar să trăim în acord cu tipicul credinței – modul propriu de viață și nevoința să le punem în acord cu nivelul creșterii noastre duhovnicești.

În partea practică a nevoinței se încadrează și credința adevărată, în sensul încrederii în Dumnezeu. Mai întâi Dumnezeu a adeverit încrederea Sa în noi cu aceea că ne-a dăruit iubirea Sa; ne-a



dăruit existența, viața și cuvântul; ne-a dăruit întreaga Sa Iconomie pentru mântuirea noastră, și pe El Însuși; ne-a dăruit credința ortodoxă; ne-a dăruit Biserica Ortodoxă; ne-a dăruit pocăința și, pot să spun, veșnica iertare a păcatelor. Mai întâi, Dumnezeu ne-a iubit... (I In. 4, 10). Este rândul nostru.



7

CĂUTAȚI MAI ÎNTÂI ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU



Domnul Hristos ne arată și drumul pe care trebuie să mergem pentru a ne elibera de robia grijii excesive pentru ce este lumesc: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă”. Copii, știți foarte bine ce înseamnă să se caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este nevoința unei schimbări totale în viața noastră, tot ceea ce până acum am făcut pe dos, acum să îndreptăm. Sau, ca să glumesc puțin, pentru că am devenit casnici propriei stări căzute, tot ceea ce până acum în viață am crezut că facem bine, acum să le întoarcem pe dos. Aceasta este revoltă. Aceasta este o îndepartare radicală de cele pământești și năzuință către cele cerești. Aceasta este așezare a minții noastre prin ascultare în proces de vindecare, la care se reduce totul.



Treapta dezvoltării duhovnicești poate să se stabilească numai după calitatea rugăciunii. La prima treaptă, care se numește curățire, rugăciunea este numai mintală și orală, așadar, monahul, sau nevoitorul, poate să o rostească cu gura și să o însoțească cu mintea sa. La treapta a doua, care se numește luminare, mintea se găsește deja înlăuntrul inimii și acolo însoțește rugăciunea care se rostește cu cuvântul lăuntric. Diferența între a doua și a treia treaptă constă în aceea că la a doua treaptă nevoitorul, cu efortul voii sale tine mintea adunată în inima sa, iar la a treia aceasta o face însuși energia lui Dumnezeu sau harul, care neîncetat tine mintea la rugăciune în inimă. Rugăciunea curge în inima nevoitorului și când acesta doarme și când vorbește, sau orice altceva face sau gandește.

Adevărata mărturisire a lui Hristos este nedespărțită de modul corect al nevoinței, corespunzătoare fiecărei trepte a dezvoltării duhovnicești. Nu se poate vorbi de viață duhovnicească, în adevăratul sens al cuvântului, fără darul rugăciunii în inimă. Putem vorbi de etică, de bon ton, dar nu și de viață duhovnicească ortodoxă. De aceea, despre potențial putem să vorbim și la prima treaptă a dezvoltării duhovnicești, dar numai dacă punem în acord modul nostru de viață cu treapta curățării inimii de patimi.

La prima treaptă a dezvoltării duhovnicești, nevoința corectă, după Sfinții Părinți, constă în: neidentificarea cu gânduri, dorințe și sentimente și verificarea lor regulată cu părintele duhovnic; a doua: mărturisirea corectă, în care îndeosebi descoprim reacția inimii noastre în momentul căderii în ispită și nu învinuim pe nimeni altcineva în afară de noi înșine; a treia: nevoință ascetico-isihastă continuă (post, metanii, prezență regulată la slujbele bisericești cu stat în picioare, priveghere, nevoință în rugăciune, etc), până în momentul descoperirii locului inimii.

Cum să se comporte, de exemplu, cel care trebuie să verifice cu părintele duhovnic gândurile, dorințele și sentimentele sale și să se mărturisească corect, mai exact, să se spovedească fără să învinuiască pe altcineva, nici măcar puțin, pentru păcatul făcut sau ispita apărută? Și anume, cum trebuie să se comporte acela a cărui minte și inimă sunt încă total înrobite de patimi și de aceea nu are darul rugăciunii inimii și a minții și luminare? Nu-i așa că cel care este astfel trebuie să se smerească, să asculte, să întrebe, să se verifice, să se sfătuiască, mai mult să tacă și să asculte, să învețe, să se învinovățească pe el însuși, să se nevoiască...? Toate aceste manifestări sunt manifestări ale adevăratei mărturii și mărturisiri a Dumnezeu-Omului Hristos.

Numai și numai punerea în acord a modului nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă mod de viață ascetico-isihast, care face posibilă continuarea neîntreruptă și harică a vieții lui Hristos în fiecare dintre noi, până la sfârșitul acestei lumi și veac.

Și încă odată: numai și numai punerea în acord a modului nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă viață duhovnicească ortodoxă. Toate celelalte pot să fie un oarecare mod de viață – indiferent cât ne trăim propria viață sau cât trăim o viață străină; toate celelalte pot să fie un fel de duhovnicie – indiferent de câte duhuri este vorba; dar, numai și numai punerea în acord a modului nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm, are calitate ortodoxă – slăvirea corectă a lui Dumnezeu, și în teore și în practică.

Cuvintele lui Hristos „Eu sunt ușa” au două înțelesuri. Primul înțeles, ontologic, esențial, sau existențial, este că, mai întâi trebuie să ne unim cu Dumnezeu, așadar să ne botezăm și să ne îmbrăcăm în Hristos, să primim darul Sfântului Duh, să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, și să



devenim o făptură nouă. Al doilea sens al cuvântului ușă este că, în viața duhovnicească există o lege și o orânduială duhovnicească, și că toți trebuie să conștientizăm nivelul creșterii duhovnicești la care ne aflăm și să punem în acord modul nostru de viață și nevoință cu nivelul la care ne aflăm. Numai în acest fel putem intra prin ușă, pentru a crește corect duhovnicește și a-L mărturisi pe Hristos, indiferent de treapta la care ne aflăm.

Există o ușă aparte de intrare pentru fiecare din treptele dezvoltării duhovnicești. Pentru intrarea la prima treaptă, ușa este credința și Botezul (prin care se subînțelege și împărășirea cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos). Pentru intrarea la a doua treaptă, ușa este ascultarea și deschiderea inimii. Iar pentru intarea la a treia treaptă, ușa este rugăciunea de mai multe ore în inimă și iubirea vrăjmașilor.

La treapta curățirii inimii, ne străduim să țintuim mintea pe crucea cuvintelor rugăciunii și să nu-i dăm să hoinărească și să se împrăștie, atrasă de lume și de patimile noastre. Această nevoință cere un efort mare și aceasta este răstignire sau Vinerea cea Mare pentru minte. De la Botezul Său până la îngroparea Sa, Hristos ne arată treapta luminării minții. Ne arată foarte clar și puternic că, dacă vrem să trecem și să depășim corect și fără piedici această treaptă, nu vom putea altfel decât îndeosebi prin îngroparea minții noastre în adâncul inimii mai multe ore pe zi. De la Învierea Sa până la Înălțarea Sa, ne arată treapta îndumnezeirii persoanei noastre, și a sufletului și a trupului. Și ce altceva ne mai arată? Nu știu, vom vedea...

Pentru că la prima treaptă a dezvoltării noastre duhovnicești suntem încă înrobiți cu totul de patima iubirii de slavă, trebuie să știm sigur că mintea se desfată cu gânduri, dorințe, speranțe, planuri și fantezii, care sunt hrana iubirii de sine. Se desfată cu gânduri care hrănesc orgoliul nostru și gândirea înaltă despre sine, precum și cu clevetirea, judecarea și osândirea tuturor celor care sunt „mai mici” decât noi, și amenință „puterea și slava” noastră. Și toate acestea, după cuvintele Domnului ies din inima noastră și o spurcă. Deci nu ne spurcă, așa cum cred unii, ceea ce intră în gură.

Datoria noastră, a tuturor celor care ne aflăm la prima treaptă, cea a curățirii inimii, este să obligăm mintea noastră, cu efort ascetic, să se închidă în cuvintele rugăciunii ‘‘Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne!”, și Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie singura noastră desfătare. Nu prea avem de ales: ori mintea noastră împrăștiată prin lume se va desfăta cu slava sa mincinoasă, ori, adunată în Dumnezeu, se va desfăta cu Singurul care îl iubește și împlinește pe om, Domnul nostru Iisus Hristos.

Ce calitate a rugăciunii ar trebui să avem în acord cu prima treaptă a dezvoltării noastre duhovnicești? Aceasta este starea de rugăciune a minții, când, în duh de pocăință, din cauza îndepărtării și neasemănării cu Hristos, ajutați de propria voință și dorință, adunăm mintea la cuvintele rugăciunii ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă(ne)!”. Rugăciunea o putem spune cu glas tare sau în sine, cu cuvântul lăuntric, dar încă nu o putem urma înlăuntrul inimii.

În armonie cu rânduiala ascetică constantă, harului lui Dumnezeu care îndumnezeiește îi precede cel care luminează, iar acestuia – harul care curățește. Cum ne urcăm pe scara dezvoltării duhovnicești, tot astfel, prezența, și anume, manifestarea harului în noi, devine tot mai constanta și mai intensă, iar oscilațiile lui sunt tot mai rare și mai de scurtă durată. La prima treaptă, viața noastră duhovnicească este nestatornică și foarte des se întâmplă să cădem duhovnicește și să ne ridicăm, dar în acest proces, învățăm și cum să păstrăm harul în noi.



Pentru noi nu este o problemă partea dogmatică – aceasta poate să se citească și să se învețe pe de rost. Adevărata problemă este cum să păstrăm harul cu modul nostru de viață!? Cum să evităm marile oscilații din căderile și ridicările de zi cu zi!? Și, cum să asigurăm măcar o continuare minimală a creșterii noastre duhovnicești!? Și aceasta se poate citi, dar numai în practică se poate realiza, printr-o ascultare concretă și din toata inima.

Nu este adevărat ca Dumnezeu cu harul Său nu îl ajută pe om și la prima treaptă, pentru că noi fără El nimic nu putem face, dar acel ajutor e oarecum ascuns, tocmai pentru a se manifesta alegerea liberă a omului pentru bine și pentru Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne învețe să împlinim poruncile Lui din dragoste pentru El, ca fii ai lui Dumnezeu iar nu ca robi sau ca simbriași – pentru răsplată.

Ni se dă posibilitatea să creștem duhovnicește numai în momentele când harul lui Dumnezeu rămâne ascuns iar noi continuăm să ne trudim în împlinirea faptelor bune. De fiecare dată când din cauza căderii nu reușim să împlinim fapta bună în acele momente ale ascunderii harului, noi nu am trecut examenul și iarăși trebuie să-l dăm până când vom reuși. Acesta este un mod de exersare continuă a binelui. Însuși cuvântul din vechea greacă askeza (nevoință), în esență, înseamnă exersare. Sfinții Părinți spun că, în momentul în care harul se ascunde, trebuie să ne comportăm ca și cum ar fi prezent, chiar dacă aceasta nu o simțim deloc ca fiind astfel. Numai atunci creștem.

Nevoința, la treapta curățării inimii de patimi, pare foarte grea, iar uneori chiar fără nădejde. Trebuie să se depună foarte mult efort și străduință în momentele când ni se pare că nu avem ajutor de nicăieri. Trebuie să împlinim poruncile lui Dumnezeu, faptele bune, și atunci când nu avem dorință și voință și când nu simțim aceasta ca o necesitate pentru noi. A ne sili pe noi înșine este momentul cheie, de aceea nevoința se numește ascetică. Omului îi rămâne numai să se silească pe sine însuși în lucrarea binelui, pe fundamentul hotărârii propriei minți, bazată pe unele cunoștințe neverificate din credință – crezând că Dumnezeu îi va ajuta.

Să nu-și închipuie careva că în procesul creșterii duhovnicești nu există căderi și ridicări, sau că nu există bătălii pierdute. Și să nu-și închipuie careva că este posibil sincer și puternic să-L caute pe Dumnezeu dacă mai întâi nu și-a recunoscut slăbiciunea. Oscilațiile sunt a apariție normală, la moștenitorii urmărilor căderii lui Adam, la natura căzută.

Perioadele principale ale creșterii duhovnicești sunt perioadele când harul se ascunde, sau mai bine spus, actioneaza ascuns, pentru că acestea ne dau posibilitatea să învingem obișnuința contemplării de sine – și anume, patima iubirii de sine, egocentrismul – și, neîncetat curățindu-ne inimile, să creștem, din putere în putere, ca fiii ai lui Dumnezeu, iar nu să batem pasul pe loc ca simbriașii.

Când răbdăm în nevoință, când în perioada ascunderii harului dăm, atunci când nu avem (în condițiile în care harul este ascuns), aceasta indică o relație de copil al lui Dumnezeu, construire a unei relatii de fiu cu Dumnezeu, iar nu de simbriaș – de negustorie. Relația de negustorie este atunci când, în perioada ajutorului deschis din partea harului lui Dumnezeu, ne trudim în nevoință, iar în perioada ascunderii harului întrerupem nevoința.

Într-adevăr, dacă vrem să construim o relație corectă sau desăvârșită, așadar relație filială cu Dumnezeu, trebuie să ne predăm Lui până la uitarea de sine așa cum și El ni S-a dat nouă. Mai înâi trebuie să uităm de noi înșine și să ignorăm toate simțămintele noastre, gândurile și dorințele, predându-ne în totalitate și fără condiții lui Dumnezeu.



Aceasta stare a uitării de sine seamănă cel mai mult cu aceea care se observă la mucenicii și nebunii pentru Hristos, care, trăind fără nici o nădejde îndreptată către această lume, s-au lepădat în totalitate de ea și de ei înșiși, trăind și murind numai pentru Domnul. Imaginea unei astfel de uitări de sine pentru Hristos este și viața monahală, dar numai dacă se trăiește corect. Pentru acest țel este necesar să ne izbăvim din capcana contemplării de sine (atenția de sine, observarea de sine) – care este egocentrismul.

Când veți vedea că perioada în care harul acționează în ascuns continuă și când totul devine foarte greu, iar voi totuși nu întrerupeți nevoința corespunzătoare obișnuită, chiar dimpotrivă o înmulțiți, să știți că sunteți la sfârșitul creșterii duhovnicești la treapta la care vă aflați.

Luminarea, pe de o parte, presupune ca esența inimii să fie îndeajuns de curățită de patimi, iar pe de altă parte, aceasta este dar al lui Dumnezeu. De aceea și Domnul Hristos spune: „Vezi! Credința ta (adeverită prin fapte) te-a mântuit!”. Acea neprihănire a inimii face posibilă manifestarea harului de la Botez în ea, precum și coborârea minții în ea. Pentru că mintea știe locul inimii, părăsește rugăciunea făcută cu gura și continuă să se roage înlăuntrul inimii. Acolo înăuntru, unită prin rugăciune cu harul lui Dumnezeu, se luminează.

Coborârea minții în inimă, la început este ca un salto mortale. Mintea intră într-un loc necunoscut pentru ea, întunecat, neclar, nesigur, incolor, dar are credință că tocmai acolo poate să-L găsească pe Împărat și Împărăția Cerurilor. Dar nu-L găsești imediat, iar sufletul pătimește din această pricină, este neliniștită. Singurul simțământ care este necesar și care ne poate ajuta în această nevoință este pocăința, dar nici pe aceasta n-o avem tot timpul. Trebuie să ne silim la pocăință și plâns, acestea nu vin de la ele însele. Trebuie să stăm la rugăciune, să facem metanii. Nicioadată să nu începem rugăciunea șezând. Trebuie să stăm în picioare la rugăciune, străduindu-ne să ținem mintea înlăuntrul inimii, până când obosim fizic. După aceea putem să ne așezăm și să continuăm rugăciunea în același mod, străduindu-ne să ținem mintea înlăuntrul inimii.

Cel care nu are mintea luminată cu mult efort împlinește pravila Sfinților Părinți: păcatul să-l urâm, iar pe păcătos să-l iubim. De obicei, egoismul ne atrage în direcția opusă: să identificăm pe păcătos cu păcatul și la rău să răsăplătim cu rău. Este bine dacă după aceea ne pocăim, dar răul deja este făcut.

Domnul a planificat atât de înțelept desăvârșirea noastră duhovnicească, încât fără dragoste față de cei care în orice mod ne fac rău (cu gânduri și simțăminte rele, cu clevetiri împotriva noastră sau cu fapte rele), nu putem să trecem de la al doilea la al treilea nivel duhovnicesc – de la luminare la îndumnezeire. Dragostea față de vrăjmași este o totală distrugere în noi a oricărui egoism, gândire înaltă despre sine și mândrie.

Nevoința iubirii se manifestă ca o trecere a oricărui fel de piedici si a oricărei trepte din dezvoltarea noastră duhovnicească. Gândul însușit eu sunt răspunzător pentru tot, este cel mai sănătos fundament pentru punerea în practică a acestei nevoințe. Pe de altă parte, acceptarea gândului că aproapele nostru este vinovat de starea noastră ne desființează duhovnicește. Cercetați ce anume se petrece în voi la oricare treaptă duhovnicească v-ați afla.

Problema fundamentală, în toate etapele creșterii duhovnicești, nu constă în aceea dacă aproapele nostru greșește față de noi, ci în aceea dacă noi îl iubim pe el.



Noi, cei care am ales acest drum al creșterii duhovnicești trebuie să rămânem fii ai lui Dumnezeu. La prima treaptă a dezvoltării duhovnicești să rămânem fii ai lui Dumnezeu prin ascultare absolută și încredere în părintele duhovnicesc, prin care se subînțeleg credința și încrederea în Dumnezeu; la a doua treaptă – cautând dreptatea lui Dumnezeu, iar nu dreptatea omenească, pentru care e necesară o iubire ascetică foarte mare și către vrăjmași; iar în acest fel să ajungem si la a treia treaptă, care este adevărata înfiere.

Cel mai rar dar de la Dumnezeu care împodobește cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii duhovnicești este neîncetata rugăciune a minții și a inimii pentru mântuirea întregii lumi. Manifestarea caracteristică a acestei trepte duhovnicești este răpirea minții, când mintea unită cu Dumnezeu se află în slava și lumina Lui. Rugăciunea oamenilor sfinți este cea mai înaltă realizare creativă pe care omul o poate atinge. Rugăciunea oamenilor sfinți face ca această lume să mai existe încă și ne mântuiește pe noi toți pentru Împărăția Cerurilor. O astfel de rugăciune au Maica Domnului și Sfinții lui Dumnezeu.

Părinții au lămurit treptele dezvoltării duhovnicești pentru mântuirea noastră, pentru ca noi să putem crește. Dacă i-am întreba însă pe ei la ce treaptă se găsesc, aceia s-ar amuza la auzul aceastei întrebări și ar răspunde că nu au nimic și că nu au ajuns nicăieri. Pentru că ei știu foarte bine că Dumnezeu-Omul Hristos le este totul: și rugăciunea minții și a inimii și luminare și îndumnezeire și tot ce este bine și bun. Și ei știu foarte bine, mult mai bine decât noi că, fără Hristos sunt nimic și nimeni.



8

CINE VREA SĂ VINĂ DUPĂ MINE, SĂ SE LEPEDE DE SINE



„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine” (Mc. 8, 34). Când Domnul zice: „să se lepede de sine”, zice să ne lepădăm de OMUL CEL VECHI din noi, înrobit de patimi, acela care trebuie să se înnoiască, pentru a cărui înnoire Domnul a plănuit întrega Iconomie a mântuirii noastre... Lepădarea de sine, mai întâi de toate, presupune lepădarea de eul nostru păcătos și bolnav, care se identifică pur și simplu cu patimile noastre sale păcătoase, dintr-o obișnuință bolnavă – iubirea de plăcere, iubirea de arginți și iubirea de slavă – care au devenit a doua lui natură.



Tocmai din cauza identificării noastre cu patimile și desfigurarea chipului și asemănării după care am fost zidiți Domnul ne-a chemat să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea și să-L urmăm. Dar din ce anume se vede această identificare? De fiecare dată când va fi împiedicată satisfacerea patimilor noastre (indiferent dacă este vorba despre iubirea de arginți, iubirea de plăcere sau iubirea de slavă), noi imediat ne întunecăm duhovnicește, imediat ne umplem de gânduri, imediat avem sentimente rele – ura, ținerea de minte a răului, răcirea dragostei, gânduri rele împotriva celui ce ne-a făcut aceasta (poate o să-i întoarcem cu cuvinte urâte, sau poate cu fapte).

Numai din dragoste și din credință în Dumnezeu omul se poate lepăda de sine și de patimile sale. Atât cât împlinim poruncile lui Dumnezeu, atât ne vindecăm de propriile patimi și atât Îl iubim pe Dumnezeu: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea” (In. 15, 10). Împlinirea poruncilor este o iubire ascetică în faptă și către aproapele nostru, tomai pentru că îl cruțăm de a fi obiect sau soluție a satisfacerii patimilor noastre.

Trebuie să ținem minte acest lucru: lepădarea de sine înseamnă lepădare de omul cel vechi al nostru, înrobit de patimi, a nu căuta dreptatea noastră omenească, ci dumnezeiască, dreptatea lui Dumnezeu – purtarea crucii nu înseamnă numai purtarea crucii noastre, ci și a celorlalți să le ajutăm să poarte crucea lor, nerăsplătind rău pentru rău – și astfel să împlinim legea lui Hristos. Iar legea lui Hristos este aceea că El a ridicat păcatele noastre, El a fost răstignit pe Cruce, a pătimit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și ne-a dăruit înviere și viață veșnică – aceasta este legea lui Hristos: El a pătimit pentru noi toți (vezi: I Petru 2, 21). Și noi suntem datori să purtăm greutățile aproapelui nostru, și astfel să luăm Crucea lui Hristos și să-I urmăm.

Țelul nevoinței împlinirii dreptății dumnezeiești este rezervarea tuturor puterilor noastre procesului vindecării. O astfel de nevoință tine până în momentul dobândirii darului rugăciunii minții și a inimii. Nevoința căutării, și anume, nevoința împlinirii dreptății lui Dumnezeu fără nici un fel de adaptări, este, iată – atât pentru călugări, cât și pentru creștini.

O lepădare extremă au avut mucenicii, au avut nebunii pentru Hristos, au și adevărații călugări. De aceea în ei vedem darurile Sfântului Duh. În orice caz, trebuie să ne lepădăm, să ne eliberăm îndeajuns de patimile noastre – acelea care înrobesc viața noastră și din cauza cărora cădem în întunecare duhovnicească – așadar, să ne lepădăm de sine și să ne ducem crucea. Domnul spune „crucea Sa”. Fiecare om este o persoană unică și nerepetabilă pentru Dumnezeu înaintea ochilor Lui înainte de toate. Noi suntem unici, avem cruce proprie, viață proprie și totul propriu.

De patimile cu care oamenii sunt înrobiți sunt legați demonii; și, până când omul nu se elibearează, nu se curățește de patimle sale, tot până atunci nu va putea să se elibereze de demonul legat de ele, care prin patimi intră liber înlăuntrul inimii provocând ispite și căderi. De patimi de vindecăm, ne curățim, când, pe de o parte, nu le satisfacem, iar pe de altă parte, împlinim sfintele porunci dumnezeiști.

Trebuie să știm că totul se întâmplă după regula legii duhovnicești. Mai întâi demonul ne atacă prin patimile mai grosiere – iubirea de plăcere și iubirea de arginți – iar la sfârșit, prin cea mai subtilă, iubirea de slavă. Demonul se luptă să-și redobândească pozițiile pierdute, și chiar să se întoarcă în centrul inimii noastre.



Iubirea de slavă, sau mândria, erezia și ateismul sunt coruperea și înrobirea demonică a minții. Cel mai des se manifestă ca urmări ale înrobirii inimii de patimi. Ambele feluri, de înrobire și corupere, sunt cele mai clare semne ale naturii omenești căzute și desprinse de Dumnezeu.

Demonii, ca duhuri fără trup, îl atacă pe cel care îl urmează pe Hristos luând Crucea Sa în două moduri: din interior – prin patimile pe care încă nu le-a curățit din inima sa; și din afară – ori prin oameni, ori prin apariție personală. Pentru atac din afară se folosește de oamenii care nu sunt deloc conștienți de existența patimilor, care nu se trudesc deloc să-și curețe inima și nu știu despre demonii legați de patimi. Aceștia sunt supuși influenței demonice, nu sunt atenți la gândurile lor și nu au un criteriu al deosebirii binelui de rău.

Cel care încearcă să se confrunte cu răul în afara sa, fără să-l fi biruit mai întâi pe cel Rău din lăuntrul său (sau mai înainte de a-L sălășlui pe cel Bun în el), unul ca acesta, inevitabil, în loc să se lupte cu răul dinafară, se va lupta cu acesta prin intermediul răului ce va ieși din el (pentru că nici nu poate și nici nu știe altfel), devenind sluga celui rău, după Sfinții Părinți.

Demonul prin satisfacerea patimilor pe de o parte îi face pe oameni închinători la idoli, iar pe de altă parte le întunecă mintea și întreaga lor ființă. Unii ca aceștia nu numai că nu pot ci, cel mai adesea, nici nu vor să se numească creștini. Nici nu e de mirare apoi, după cum vedem, ceea ce se întâmplă în lume. De aceea Dumnezeu-Omul Hristos ne avertizează că nu este posibil să slujim și lui Dumnezeu și lui Mamona, în același timp.

De ce suferă mintea noastră? De mândrie. Caracteristica mândriei este să facă mintea noastră criteriu la toate cele văzute și nevăzute. Aceasta se întâmplă când pentru tot ceea ce omul vede, ascultă, citește, simte, atinge, pentru tot ceea ce gândește, chiar și pentru ceea ce îi descoperă credința, pentru toate aceastea omul are ca și criteriu numai și numai mintea sa căzută, pe nimeni și nimic altceva.

Mândria se poate manifesta și ca înaltă idee despre sine și ca o luptă lipsită de scrupule pentru puterea și slava omenească (iubirea de slavă), și, în funcție de împrejurările în care ne aflăm, depinde și felul în care se mai poate manifesta. Ceva puțin mai mult să avem, sau să fim puțin mai înzestrați decât ceilalți – și iată mândria în dimensiunile ei demonice.

Suntem înrobiți de mândrie, de ideea înaltă despre sine, de propria părere. În lumina ei mincinoasă vedem păcatul străin, îl judecăm și osândim pe aproapele nostru și nu știm să iertăm. Fortăreața inimii noastre este demult cucerită. Sentimentele și gândurile greșite împreună cu povara faptei, provocate de ofensarea mândriei, din cauza înrobirii asediază liber inima fără să avem imediat posibilitatea să le verificăm și să le recunoaștem. Năzuința noastră către Dumnezeu este împiedicată într-o mare măsură.

Despre păcatele mari, ce să mai zicem! Oamenii calcă și distrug persoane concrete pentru a-și satisface patimile lor – iubirea de slavă. Oare nu suferă și nu sunt corupți astăzi mulți oameni din cauza iubirii de argint (lăcomie de bani și bogății materiale) și a iubirii de plăceri (mâncare, beție, desfrânare, droguri și altele). Atunci cum putem vorbi de libertate acolo unde mintea nu mai este capabilă să conducă ci este condusă de patimi, ea însăși fiind oarbă?

Patimile sunt cele ce țin inima noastră înrobită și închisă pentru rugăciunea inimii și a minții, iar mintea neluminată; aceasta o știm foarte bine cu toții. Patimile și demonii, care întotdeauna sunt legați



de ele, sunt cei ce ne țin legați de cele pământești și ne fac neputincioși să răspundem la chemarea cerească îndreptată permanent către noi. Înrobirea de către patimi ne obligă să ne îndreptățim incompetența și nepregătirea duhovnicească în momentele cînd trebuie să ne apărăm înalta părere despre sine, punctul de vedere.

Suntem cu toții pradă egoismului, mai mult sau mai puțin. Pe de o parte, credem că îi cunoaștem pe oameni – „Nu este,oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc. 4, 22) – și putem foarte ușor să-i judecăm. Pe de altă parte, uităm că păcatul pe care îl „identificăm” la aproapele nostru, după Sfinții Părinți, există și în noi. „Cu judecata cu care judecați, veți fi judecați” (Mt. 7, 2). Îl judecăm pe aproapele nostru chiar și în funcție de ceea ce noi înșine vedem ca păcat: „De ce mănâncă și bea ... cu păcătoșii?” (Mc. 2, 16).

Tindem să-l evaluăm și să-l judecăm pe om după presupusul sau adevăratul păcat făcut, mai mult decât să-l apreciem după pocăință. Dacă o astfel de judecată față de orice om ne este definitivă, acesta este un semn sigur că nu avem experiența pocăinței.

Păcatul judecării și al osândirii poate apărea mai întâi ca o manifestare exterioară a bolii, direct prin cuvânt sau faptă, iar după aceea ca o stare interioară a duhului manifestată ca neascultare interioară, judecare și osândire a părintelui duhovnic și a aproapelui nostru.

Trebuie să știm: cuvântul nostru este în relație directă cu patimile noastre. Una este să ne gândim la împlinirea lor, și alta este să vorbim despre împlinirea lor. Efectul gândului în trezirea patimilor nu este atât de mare cât efectul cuvântului rostit. Cuvântul rostit, chiar și cu o dimensiune imorală mai neobservată, are un efect distrugător; usor, dar sigur – dacă nu-l observăm și nu ne pocăim imediat – dărâmă buna organizare a sufletului nostru, până când îl aduce la cădere. Cuvântul rostit astfel are un efect cu atât mai mare cu cât puterii de pătrundere în interior i se adaugă și dimensiunea ei comunicativă: aceasta trezește patima și în interiorul nostru, o trezește și în cei care au auzit cuvântul; formează o atmosferă a păcatului și înlăuntrul și în jurul nostru.

Cuvântul păcătos rostit are influență și în aprinderea celor trei tipuri de patimi (și a iubirii de plăcere și a iubirii de argint și a iubirii de slavă). Și invers, cuvântul nostru depinde de felul patimii de către care suntem înrobiți. Legătura cheie se recunoaște din osândire: de ceea ce suntem înrobiți, despre aceea cel mai des clevetim, judecăm și osândim – „din prisosul inimii grăiește gura” (vezi: Lc. 6, 45). Osândirea este și cel mai periculos mod de a folosi cuvântul nostru într-un sens rău.

Osândirea este cel mai adesea cădere îndoită: suntem și imediat osândiți și pierdem și harul, din cauza osândirii însăși, din cauza încălcării poruncii lui Dumnezeu, și cu siguranță vom și cădea în oarecare necaz trupesc sau sufletesc – boală, sau desfrânare, sau sărăcie, sau rușine – pentru a înțelege că am osândit. Am devenit atât de nesimțitori și mulțumiți de sine, încât numai oarecare nenorocire trupească sau sufletească ne mai poate arăta că am greșit, și să ne întoarcă la drumul adevărat, să ne întoarcă la smerenie și pocăință.

La dezvoltarea acestei patimi contribuie mult îndeobște ambientul sau atmosfera de judecare și osândire care stăpânește astăzi în lume, în jurul nostru, și care se realizează prin păcatul vorbirii deșarte și al clevetirii.



Nu se poate să păstrăm în noi gânduri rele, din gura noastră să iasă cuvinte rele (clevetire, osândire) și să facem fapte rele, și aceasta de obicei împotriva celor de o credință cu noi, și în același timp să ne numim și ucenici ai lui Hristos.

Căderea repetată (indiferent dacă numai în inimă sau și cu fapta) provoacă nu numai înrobire, de care vrem să ne eliberăm, ci și – fiți foarte atenți! – și dependență de satisfacerea păcatului, precum și tendința către înfăptuirea lui. Cu alte cuvinte, înfăptuirea păcatului devine obișnuință înrădăcinată și a doua noastră natură.

Satisfacerea patimilor și dependența de această satisfacere este motivul stării noastre bolnave și păcătoșeniei. Lupta pentru slavă și putere (iubirea de slavă), lupta pentru bani și averi (iubirea de arginți) și înclinarea către plăcerile trupului (iubirea de plăceri), repetate de multe ori, au devenit a doua noastră natură. Ne aflăm sub robia demonului, îmbătați de atracția păcatului. Mintea noastră căzută și înrobită e mândră, împrăștiată și întunecată, și nu cunoaște drumul lui Dumnezeu. Voința și dorința noastră pentru bine sunt vlăguite. Inima, ca centru duhovnicesc al nostru, este împietrită, nesimțitoare.

De ce sunt patimile atât de ademenitoare, și de ce pare atât de ușoară punerea lor în practică? Răspunsul este foarte simplu: ne motivează simțirea plăcerii care apare prin satisfacerea lor. Satisfacerea patimilor provoacă plăcere, indiferent dacă este vorba despre plăcere intelectuală, sufletească sau trupească.

Patimile puterii, banilor și plăcerilor trupești, sunt acelea care îl fac pe om robul lor – tot ceea ce trăiește și posedă să le folosească numai pentru nevoile lui (iubire de sine) și tot ceea ce trăiește și posedă să pară puțin. Pentru că așa este însăși natura patimilor: acestea neîncetat caută o nouă și o mai mare satisfacere, iar după fiecare satisfacere lasă o nevoie și mai mare și un și mai mare gol.

Ce este important să se știe? Este important că, după satisfacerea fiecărei patimi, în acord cu legea duhovnicească, urmează durerea – și sufletească, și trupească. Durerea apare – cel mai simplu spus – pentru că îndeplinim dorințele demonului, încălcăm poruncile lui Dumnezeu și rămânem fără harul dumnezeiesc. Mai întâi rămânem fără har în minte și în suflet, iar după aceea, și în trup. Mai întâi vom îmbolnăvi mintea, iar după aceea, durerea o vom simți și în trup.

Patimile sunt cele ce murdăresc inima noastră și țin harul de la Botez îngropat și inactiv în ea. Trăim de parcă n-am fi botezați, fără să cunoaștem deplinătatea vieții și bucuria harului lui Dumnezeu. Mintea noastră rămâne neluminată, iar demonul folosindu-se de patimile noastre ne duce slobod din ispită în ispită. Întreaga noastră viață se transformă într-o permanentă îndoială, îngrijorare, nesiguranță, pătimire și chin.

Spunem în rugăciunea domnească: „Tatăl nostru... și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. Copii, oare aceasta înseamnă că noi cerem de la Părintele nostru Ceresc să nu avem ispite și să nu avem nici un contact cu diavolul? Nu! aceasta este imposibil. Noi cerem numai să depășim corect aceste ispite care, corespunzător înaintării noastre duhovnicești, oricum trebuie să vină iar îmbătrânitului și învechitului diavol să-i râdem în față.

Ispitele sunt necesare pentru a vedea ce avem în inimă. Fără să avem ispite și fără să fim ofensați de către cineva nu putem ști ce avem în inimă și ce patimi se ascund în ea. Dacă nu ne vedem patimile și dacă nu depunem efort să ne curățim inima de ele, creșterea noastră duhovnicească va fi



imposibilă. De aceea și Sfinții Părinți ai pustiei au îndrăznit să spună că dacă n-ar exista ispitele, nimeni nu s-ar putea mântui. Pentru a înțelege această gândire, trebuie să pornim de la starea noastră căzută și bolnavă, și să lepădăm înalta părere despre sine.

Ceea ce năzuim să se întâmple este transfigurarea patimilor noastre, iar nu înăbușirea lor. Una este transfigurare si alta este înăbușire. Diferența este ca de la cer la pământ. Și anume, diferența este ontologică, pentru că înăbușirea este numai o nevoință omenească fără rod, cu urmări psiho-negative (chiar distructive), iar transfigurarea este o nevoință sinergică dumnezeiesc-omenească – nevoință a noastră, dar care se face numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu; nevoință care se desfășoară cu contribuția energiei dumnezeiești necreate, care este condiția mântuirii, și care cuprinde dezvoltarea duhovnicească și desăvârșirea omului.

Esența transfigurării patimilor, care se poate petrece numai prin viața în Hristos și în Biserică, este și exterioară (sau văzută) și lăuntrică (sau nevăzută), și este abținerea de la satisfacerea tuturor patimilor și schimbarea lor ascetică (transfigurare) în fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc, anume energia necreată a Sfintei Treimi. În același timp, ținta nevoinței este Dumnezeu, împlinirea voinței Sale, și mântuirea aproapelui.

Patimile înăbușite, în condițiile favorabile lor, se vor întoarce înapoi cu o și mai mare putere și tulburare, iar cele curățite și transfigurate vor funcționa normal, chiar și în cele mai mari ispite. Pentru că, înăbușirea este o nevoință parțială și dăunătoare, iar transfigurarea este o nevoință totală si vindecătoare.

Ce nu trebuie să uităm în momentele ispitei, dar de obicei uităm? Trebuie ca în acele momente să nu uităm că lupta noastră nu este împotriva trupului și sângelui, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh (vezi: Efes. 6, 12). Noi, de obicei, în timpul trăirii ispitei reale uităm că darurile Sfântului Duh, după Sfânta Evanghelie, sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, și tot ceea ce este specificat acolo (vezi: Gal. 5, 22-23); iar aceasta este total diferit de ce trăim noi în acel moment: întunecare duhovnicească, roi de gânduri, deja suntem pregătiți să întoarcem răul cu rău (deoarece credem că cineva ne-a făcut rău) – denaturare duhovnicească totală și uitarea Evangheliei.

Mintea este întunecată și nu cunoaște drumul către Dumnezeu. Inima este împietrită, nesimțitoare. Demonul corespunzător patimii căreia ne-am supus își păzește vigilent prada – intrarea în centrul duhovnicesc al vieții noastre. O astfel de inimă dobândește omul căruia, satisfacerea patimilor și înfăptuirea păcatului, prin obișnuință i-au devenit o a doua natură.

Lupta cu patimile este lupta cu demonul. Să nu ne înșele nimeni – diavolul există ca persoană concretă. Cu fiecare patimă căreia îi permitem să stăpânească peste noi (mândrie, invidie, iubire de arginți, ură, mânie, desfrânare) îi deschidem lui în sufletul nostru loc să acționeze. Iar diavolul, cu adăugarea influenței sale la patimile noastre, le împinge până la granița limită: de la un gând obișnuit până la un cuvânt sau faptă, cu care încălcăm poruncile lui Dumnezeu și ne separăm de viața și comuniunea cu El.

În legătură cu lupta împotriva demonului, trebuie să știm că demonul ne atacă cu mintea sa. Mintea lui împotriva minții noastre. Dacă primim în minte ceea ce el ne oferă, și anume, dacă suntem de acord cu gândul lui, pierdem harul și ne întunecăm. Așadar, nu pierdem harul atunci când demonul ne



atacă cu o oarecare energie rea a lui, ci când noi acceptăm, cu propria voință liberă acel rău pe care el ni-l oferă.

După Învierea lui Hristos și biruința Lui asupra demonului, acesta este doar o jucărie în mâninile noastre. Asemănător cu aceea când copiilor mici li se dă în mână o jucărie prin care își exersează diferite abilități. Așa cum spun Sfinții Părinți: dacă nu ar fi existat ispita, cine s-ar fi mântuit?! Așadar, dacă nu ar fi fost demonul, cum ne-am fi experimentat în lupta cunoașterii de sine și cum am fi devenit luptători iscusiți?

Originea fiecărei căderi a noastre și a fiecărei înrobiri a duhului nostru sunt gândurile demonice. Mai întâi gândul ne este oferit sub formă de propunere, iar mintea, prin buna dispoziție către aceasta poate să intre în vorbă cu ea, după care, cel mai des, urmează acceptarea gândului și coborârea lui în inimă, de unde se naște dorința să fie împlinită și pusă în practică – atâta timp cât există posibilitate pentru aceasta.

Dacă demonul vrea să ne activeze patima iubirii de plăcere și a iubirii de arginți, trebuie să treacă prin procesul obișnuit, de la propunerea gândului la acceptare și înfăptuire. Dar ce se întâmplă când e vorba despre iubirea de slavă. Dacă cineva, doar pentru un moment și numai puțin, ne calcă pe mândrie, pe egoism, pe înalta părere despre sine – imediat are loc întunecarea duhovnicească. Aici nu mai este gândul de care poate că o să ne apărăm sau o să-l acceptăm ca în cazurile anterioare. Aici nu mai are loc atacul obișnuit! Nu mai are loc apărarea obișnuită. Pentru că suntem înrobiți de mândrie și vrăjmașul mântuirii noastre nu mai are nevoie să-și însușească inima noastră din afară, cu propuneri prin gânduri.

Aceia care se află la treapta curățirii inimii de patimi, încă deci la început, trebuie să întrerupă convorbirea cu demonul pentru că, fiind deja împătimiți și dependenți, sunt în mare pericol să accepte gândul propus.

Copii, cea mai mare problemă a noastră cu care ne confruntăm la începutul vieții duhovnicești, și anume, când ne aflăm încă la treapta curățirii inimii de patimi, este lupta cu sentimentele, dorințele și gândurile de moment. Mă gândesc la sentimentele, dorințele și gândurile care sunt greșite, iar noi le trăim ca fiind ale noastre, ca ceva al nostru lăuntric și natural. De aceea, și lupta noastră, la început, ne pare o luptă cu noi înșine. De aceea și Dumnezeu-Omul Hristos spune: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

Gândurile se recunosc foarte greu la prima treaptă. Din cauza împătimirii și înrobirii minții noastre – stare care cu timpul a devenit a doua noastră natură, le trăim de parcă izvorăsc din spațiul nostru natural lăuntric și parcă s-ar adresa satisfacerii nevoii noastre naturale lăuntrice. Și se știe despre ce fel de împătimire și înrobire vorbim, când sub semnul întrebării este mintea noastră: mândrie, înaltă părere despre sine, propria opinie, iubirea de slavă... precum și nevoia să fie satisfăcute, și la nivel de gânduri, și la nivel de cuvinte și la nivel de fapte.

În caz de ispită, când suntem la prima treaptă, ni se schimbă mai întâi sentimentele către rău – de aici și frământarea că într-adevăr cineva ne ofensează – iar după aceea observăm și gândurile, care parcă ar fi drept și natural să vină împotriva celui care ne-a ofensat. Este vorba despre un mecanism ascuns în noi al acțiunii patimilor și demonului. Spun ascuns, în sensul de inconștient. Este vorba despre o schimbare rapidă și incoștientă a stării, precum și de un roi de gânduri cazute, datorate înrobirii. Pe de



o parte, omul își închipuie că demonul nu are nicicum vreo legătură cu ceea ce i se întâmplă, iar pe de altă parte, se gândește convins cum că aproapele ar avea legătură – și de fiecare dată, în context negativ.

Este foarte important să se știe și următorul lucru, care se referă la trăirea ispitei: când demonul o să ne atace – îndeosebi când cineva va ofensa eu-l nostru – acesta atât de real ne prezintă starea acestui atac și urmările lui, încât noi credem că lucrurile sunt întocmai așa cum le simțim și trăim în acel moment. În același timp, ne întunecăm duhovnicește, suntem plini de gânduri și sentimente rele față de cel ce ne-a ofensat. Atât de reală ne pare acea situație încât, răniți și orbiți de ea, din cauza identificării cu patimile noastre, pur și simplu nu știm nici ce vorbim, nici ce gândim, uitând de Dumnezeu și de poruncile Lui. De aceea, unul din primele noastre exerciții în viața duhovnicească constă în neidentificarea cu gândurile, sentimentele și dorințele proprii, până când nu le verificăm cu părintele nostru duhovnic. Aceasta este ascultare. Aceasta este lepădare de sine.

Iubirea de sine ne obligă – pentru că vrem mereu să fim luminoși, bucuroși, fericiți – să ne fie bine, să ne eliberăm de întunecarea duhovnicească. De aceea, întunericul duhovnicesc poate fi pentru noi ca nisipul mișcător în care vom pierii dacă, din iubire de sine, voim imediat să ne eliberăm de el; cu cât mai mult ne încordăm și ne zbatem, cu atât mai mult și mai repede ne afundăm; sau poate fi ca un leac care curăță inima noastră, dacă Îi mulțumim lui Dumnezeu, și dacă răbdăm cu încredere în pronia Sa, până când acesta se retrage, până când harul se reîntoarce.

Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că simțim întunecare duhovnicească, pentru că există oameni, chiar printre creștinii care merg regulat la biserică, care nu simt această schimbare în ei. Aceștia, obișnuiți cu o viață fără har, clevetesc, osândesc, judecă, bârfesc, invidiază, nu au milă de cei ce pătimesc, etc; și toate acestea le fac ca pe cel mai normal lucru, fără să observe că sunt în întuneric duhovnicesc. Nu știu, sărmanii, că acesta este semn că boala sufletului lor foarte repede se va transmite și va apărea în trup, ca ultimă avertizare pentru pocăință. Oricum, nu toate bolile sunt cauzate de păcatul personal, dar este mai bine să gândim smerit despre noi înșine.

Întunericul duhovnicesc poate uneori să fie atât de puternic încât ceea ce simțim atunci să fie un gust al iadului. Întrebarea este: cum să ne comportăm vis-a-vis de el. Ei bine, nu o să ne luptăm cu el, ci cu mulțumire către Dumnezeu îl acceptăm ca pronie a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și pentru desăvârșirea noastră duhovnicească. Întunericul duhovnicesc nu este nimic altceva decât lipsa harului lui Dumnezeu. Prezența sau absența harului în noi, este un act liber și voit al lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să amestecăm noțiunile de întunecare duhovnicească și energie demonică. Energia demonică nu este negativă în ea însăși, pentru că și îngerul căzut este zidirea lui Dumnezeu, ci concretizarea ei sub formă de gânduri rele este negativă, ca expresie a voii demonice liber orientate spre a lupta cu noi.

Trebuie oare să ne temem de ispită? Nu, aceasta oricum o să vină. Trebuie să ne temem de modul incorect în care o abordăm. Abordarea corectă sau incorectă a ispitei este întrebare de viață și de moarte pentru monah (și pentru fiecare creștin).

Trebuie, în momentul întâlnirii cu ispita, să deprindem alt automatism interior, diferit de cel greșit de până acum: să ne osândim pe noi înșine, iar pe celălalt să-l îndreptățim, apoi să-I mulțumim Domnului și să ne rugăm căutându-L pe Dumnezeu, într-un ritm și mod al rugăciunii în care gândurile nu mai au loc, care îi cuprinde și pe cei ce ne-au ofensat. O dată așa, altă dată tot așa, și – iată experiența! După aceea, având această experiență, mult mai ușor se depășesc ispitele.



Fiecare ispită, de la cea mai mare la cea mai mică, o depășim corect în același mod de fiecare dată: în primul rând o primim ca dar de la Dumnezeu; în al doilea rând, Îi mulțumim lui Dumnezeu; în al treilea, ne socotim pe noi ca meritând încă și mai rău decât ceea ce ni se întămplă; al patrulea, nu arătăm în exterior demonului, nici pe față, nici cu cuvântul, nici într-un alt mod, că ne aflăm în ispită; și cinci – continuăm rugăciunea, dar nu ca luptă împotriva ispitei, ci pentru a zidi comuniunea cu Dumnezeu.

Cum arată abordarea incorectă a ispitei sau în ce mod are loc căderea noastră în fața unei ispite? Mai întâi, nu o primim ca dar de la Dumnezeu; în al doilea rând, nu Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta; al treilea, nu ne considerăm pe noi înșine ca meritând și mai rău decât ceea ce ni s-a întâmplat deja; al patrulea, îi arătăm demonului, exteriorizând, pe față, prin cuvinte, sau printr-un alt mod de actiona, că ne aflăm în ispită; și cinci, dacă cumva ne vom aminti de rugăciune, rugăciunea o vom înțelege ca pe o luptă împotriva ispitei. Oricum, pentru a învăța să acționăm corect în momentul ispitei este nevoie de timp și de o nevoință a sforțării de sine, pentru că suntem bolnavi duhovnicește și anume, reaua obișnuință ne-a devenit o a doua natură. Așadar, în mod obișnuit, fapta bună nu se câștigă imediat și aceasta nu trebuie să ne descurajeze.

Ce remarcăm la modul corect de depășire a unei ispite? Mai întâi, aceasta ne aduce pocăință și plâns, precum și bucurie duhovnicească, iar nu înșelare (deznădejde sau euforie, etc). După aceea: remarcăm că problema nu e niciodată în afara noastră, ci e întotdeauna înauntrul nostru – în atitudinea noastră sau relația noastră cu tot ceea ce se întâmplă; că depășirea corectă a ispitei este același lucru cu a căuta dreptatea dumnezeiască, iar nu pe cea omenească; că numai prin depășirea corectă a ispitei are loc procesul de transfigurare al patimilor noastre, iar nu înăbușirea sau satisfacerea lor; că în acest fel nu îi dăm demonului material și nici drept să ne împiedice rugăciunea; că în acest mod evităm îndreptățirea și ne însușim osândirea de sine; că unicul mod de a schimba lumea din jurul nostru este să ne schimbăm noi mai întâi. Și, în cele din urmă, în acest mod, se evită capcana contemplării de sine (dacă mă simt bine sau mă simt rău), care este produs al iubirii de sine și care stabilește comportamentul iubirii de sine, iar existența și acțiunea noastră se îndreaptă numai spre slăvirea lui Dumnezeu. Modul de acționa, sau de a nu acționa, după modul corect de depășire al ispitei, trebuie să constituie conținutul spovedaniei noastre, precum și modul nostru de re-examinare.

Nu este deajuns să ne împotrivim demonului numai cu știința (cunoașterea), este necesară o rezistență reală – în practică. În momentul ispitei vor rămâne numai întunecarea duhovnicească și gândurile demonice, iar toată știința noastră, într-o mare măsură, va dispărea. În acel moment ne va scoate din ispită numai obișnuința luptei corecte, obținută din experiență. Ori vom depăși corect ispitele, și vom crește duhovnicește din încercare în încercare, și din putere în putere, ori vom rămâne repetenți obișnuiți.

În toate ispitele prin care trecem trebuie să recunoaștem iubirea de nespus și pronia lui Dumnezeu pentru noi. Pentru că și medicul când vrea să ne ajute, să ne curețe rana și să ne-o coase, ia măsuri care pe moment sunt dureroase, dar după aceea se arată a fi salvatoare.

Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ispite care depășesc puterea noastră duhovnicească și trupească. Dacă ni se pare că ni se întâmplă o astfel de ispită, să fim siguri că pe aceasta noi am provocat-o cu un oarecare fel de a acționa al nostru, nesăbuit și greșit. Mucenicia este întotdeauna legată de rugăciunea minții și a inimii, dar și de altceva mai mult decât aceasta.



Mândria este cea mai puternică, cea mai nevăzută și cea mai subtilă patimă – boală a minții căzute. Leacul există. Ni se dă atunci când vrem cu adevărat să fim vindecați. Vindecarea începe cu apariția părintelui duhovnic, la care, cu alegerea voii noastre libere, smerit și cu dragoste, intrăm în ascultare, deschidem rănile sufletului nostru pentru a fi vindecate corespunzător. Pentru că în starea de cădere și întunecare nu putem diferenția ce este cu adevărat bine, ce ne folosește și ce ne vatămă.

Lepădarea de sinele bolnav este condiție a comuniunii dătătoare de vindecare cu Dumnezeu. „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Mt. 9, 12-13). Această lepădare are loc din momentul în care ne vom mărturisi păcatele și când vom începe să trăim sub îndrumarea părintelui duhovnic.

Viața duhovnicească ortodoxă în Biserica Dumnezeului Celui Viu este o predanie concretă (și verificabilă). Harul Sfântului Duh primit prin Sfintele Taine ale Bisericii se activează, se actualizează, se predă și se însușește în relația concretă și personală dintre părintele duhovnic și fiul duhovnicesc. Mintea noastră trebuie să se smerească concret în fața altei minți și în acest mod să intre în proces de vindecare, în procesul predaniei. Acesta este drumul obișnuit pe care am putea spune că trec toți. Sunt și excepții, dar este înșelare să ne gândim că noi facem parte dintre ele – că nu trebuie să urmăm drumul stabilit. Excepția se știe – nu trebuie gândită – dar și tot Cerul și pământul și toate cele de sub cer o știu, așa cum îl știu, de exemplu, pe Sfântul Apostol Pavel.

Este interesant faptul că cel mai mult ne împotrivim și dăm cu piciorul în ceea ce ne folosește cel mai mult duhovnicește – călcarea pe mândria noastră. Îl dușmănim pe acela care a rănit iubirea noastră de sine, în loc să-l considerăm cel mai mare făcător de bine. De parcă, pentru moment, uităm că există demoni, și că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui...

De fiecare dată când uităm că lupta principală este cu noi înșine, împotriva egoismului propriu, a înaltei păreri despre sine și împotriva demonului legat de aceasta, și când îndreptăm lupta împotriva omului, începem să pierdem. Lupta duhovnicească corectă, nu provoacă stres; să nu întoarcem cu fapte rele răului făcut de oameni (instrumente ale demonului), să ne smerim în fața lor, să nu le întoarcem nici măcar cu un gând rău, și să ne rugăm pentru ei. Cu adevărat, nu prea este aici loc de stres.

Experiența ascetică arată că foarte greu ne lepădăm de înalta gândire despre noi înșine și de mintea noastră ca și criteriu la toate cele văzute și nevăzute.

Caracteristicile minții căzute sunt: mândria, împrăștierea, întunecarea. Caracteristicile minții înnoite în Hristos sunt: smerenia, adunarea în rugăciune, și luminarea.

Dacă nu conștientizăm faptul că suntem bolnavi sau, altfel spus, că suntem înrobiți de patimi, de păcat, de demon și de moarte, niciodată nu o să simțim nevoia de Doctor și Mântuitor pentru trupurile și sufletele noastre. Oamenilor care trăiesc în neștiință li se întâmplă să conștientizeze faptul că sunt înrobiți, numai după apariția unor necazuri și boli serioase în viața lor. Să nu fim ca ei!

În general, toate problemele noastre legate de lupta împotriva gândurilor, de lupta împotriva patimilor, chiar și problemele cauzate de boli și dureri ale trupului pot să fie depășite imediat și repede cu simpla coborâre a minții în inimă prin rugăciune. Când cu această rugăciune se cere ajutorul lui Dumnezeu pentru aproapele nostru, atunci împlinirea ei este sigură; este îndeajuns să existe intenție bună și nădejde de mântuire către cel pentru care ne rugăm.



Înrobirea inimii de patimi o recunoaștem după neputința minții noastre de a se ruga înlăuntrul inimii; după absența darului rugăciunii minții și a inimii; după accesul pe care demonul îl are în interiorul inimii, de unde poate să provoace căderea noastră în păcat prin gânduri obișnuite; după starea căzută care ne numără printre cei ce apațin acestei lumi, printre păgânii care se închină încă idolului lor – patima.



9

PĂZIREA INIMII



.

Sfinții Părinți L-au ascultat pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Care spune că „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” și că toate acestea îl spurcă pe om (vezi: Mt. 15, 19-20), precum și că trebuie să curățim mai întâi „partea dinăuntru a paharului și a blidului ca să fie curată și cea din afară” (vezi: Mt. 23, 26), și au început să se nevoiască mai înainte de toate în curățirea inimii. De aceea până în ziua de astăzi din trăirea personală pot să ne mărturisească că prin PĂZIREA INIMII foarte ușor se obține și orice faptă bună, iar fără aceasta nimeni nu se poate întări în nici una din ele.



Posibilitatea curățirii inimii și nevoia de trezvie neîncetată față de noi înșine este noutatea exclusivă și harul Noului Testament. „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftindu-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Pe munte, în predica Fericirilor, Hristos ne dă răspunsul eshatologic pentru țelul și sensul nevoinței curățirii inimii – „fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Pentru că „înlăuntrul vostru este Împărăția Cerurilor” – și Împăratul.

Este scris: „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru”. Aceasta înseamnă că toate piedicile în drumul către ea, de fapt către deschiderea inimii, și depășirea lor, sunt mai înainte de toate înlăuntrul nostru, iar nu undeva în jur. Cel care le caută în afara lui rătăcește.

Mântuirea este întotdeauna legată de deschiderea inimii, de actualizarea harului de la Botez și de luminarea minții, aș spune și de rugăciunea minții și a inimii măcar și în ultimele momente ale vieții noastre. Așa înțeleg eu cuvintele Domnului, și anume ale lui Iisus, cu care îndreptățește purtarea lui Zaheu și confirmă noua lui stare duhovnicească – luminarea: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam (de fapt: pentru că și acesta este dintre cei ce moștenesc Împărăția Cerurilor). Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (vezi: Lc. 19, 1-10).

Cunoașterea lui Dumnezeu izvorăște din viața în Dumnezeu și are loc în lăuntrul inimii curățate de patimi.

„Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul” (Mt. 8, 20). Cu aceste cuvinte Dumnezeu-Omul Hristos ne confirmă că inima omului, ca centru duhovnicesc, este unicul loc al întâlnirii personale între Dumnezeu și om. Că numai într-o inimă curată, luminată și îndumnezeită Își găsește Domnul liniștea și odihna Sa.

Locul în care Fiul Omului nu are unde „să-Și plece capul” este inima noastră, înrobită și murdară de patimi. Iar pentru că mintea noastră nu poate să pătrundă în inima închisă și să intre în contact cu Fiul Omului, Hristos stă acolo singur, flămând, însetat, străin, neînbrăcat, în închisoare... De aceea, ca să ne atingem de Hristos și să-I slujim, mai întâi trebuie să ne curățim inima de patimi, să găsim locul inimii, să descoperim intrarea Împărăției Cerurilor înlăuntrul nostru și cu mintea noastră să stăm smeriți în fața Împăratului Slavei, Care a pătimit pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Adevărul nu se cunoaște numai prin intelect, cu rațiunea, în exteriorul nostru, ci, mai înainte de toate, lăuntric, haric și luminând mintea prin rugăciune, într-o inimă curată.

Dacă vrem cu adevărat să luăm parte la Răstignirea, Îngroparea și Învierea lui Hristos și să le trăim, este nevoie, îndrumați de părintele nostru duhovnic, să trecem prin cele trei stări ale minții: răstignirea ei prin adunare la rugăciune, îngroparea ei înlăuntrul spațiului haric al inimii și învierea ei, întrepătrunsă de lumina dumnezeiască.

Pentru a se ajunge la luminare, la acțiunea trasfiguratoare a luminii lui Hristos în mintea noastră – drumul nu este nici simplu nici ușor. Trecem prin multe ispite și prin ele ne cunoaștem pe noi înșine, sau cum spunem noi, monahii – omul își cunoaște inima sa duhovnicească, care este centrul persoanei noastre. În inimă se ascund patimile omenești și în vremea ispitei acele patimi apar. Astfel cunoaște omul cât de curată îi este inima și dacă are în el iubire dumnezeiască.



Fără ispite omul nu știe ce are în inimă – câtă iubire, credință, pocăință, smerenie, cum îi este rugăciunea. Luptându-se cu ispita, omul se formează ca persoană, iar răbdarea în cele mai strașnice ispite este cea mai mare mărturisire a lui Hristos.

Antropologia biblică ortodoxă, adeverită și transpusă printr-o trăire vie în faptele Sfinților Părinți ai Bisericii, ne explică această indivizibilitate: mintea are esența și energia sa. Esența minții se află în inimă, care este centrul duhovnicesc al ființei omenești. Așadar, unirea energiei minții cu esența minții se face în inima omului. De aceea, minte vindecată, sau parte cuvântătoare a centrului duhovnicesc vindecată, are omul care și-a unit energia minții cu esența minții sale. Deci, de aici reiese această legătură indivizibilă a lor; și de aceea tot ce este legat mai întâi de inimă are deasemenea legătură și cu mintea.

Cu cât omul își curăță inima, cu atât se luminează mintea sa și cu atât se îndumnezeiște ca persoană nerepetată. Cu cât vom țintui și răstigni mintea să stea adunată, atât o vom îngropa în inimă și o vom lumina și atât o vom îndumnezei și învia. Nu prea avem de ales: ori mintea ne va fi împrăștiată prin lume și întunecată din cauza patimilor, iar noi vom fi fii ai întunericului; ori ne va fi adunată în Dumnezeu prin rugăciune, iar noi vom fi fii ai lui Luminii, așadar fii ai lui Dumnezeu.

Există leac și hrană pentru minte, iar înainte de toate pentru energia sa, și există leac și hrană pentru întreaga inimă. Există leac și hrană comună si concretă. Leacul și hrana comună pentru minte este: rugăciunea de pocăință, atenția asupra gândurilor, citirea sau ascultarea Sfintei Scripturi și a faptelor Sfinților Părinți. Leacul și hrana comună pentru inimă sunt, mai întâi, faptele bune, iar după aceea și cuvântul bun.

Trebuie să fim atenți la armonia dintre hrănirea minții și hrănirea inimii. Nu avem voie să fim unilaterali, să hrănim și să vindecăm numai mintea, sau numai inima. Îndeosebi este periculos dacă hrănim numai mintea, și anume, rațiunea, și aceasta cu citit și concentrarea cunoașterii. Această greșală o fac mulți astăzi. Cunoașterea de acest fel aduce mândrie, înșelare și degradare. Și, aș adăuga, că este mai bine ca omul să nu știe nimic, dar să trăiască după conștiința sa, decât să creadă ca știe ceva. Cunoașterea goală, înșelarea, ne separă de Dumnezeu-Omul Hristos.

Leac și hrană concretă și pentru minte și pentru inimă, în special pentru monah, este: neidentificare cu gânduri, sentimente și dorințe, până când nu se verifică cu părintele duhovnic – contrară neascultării; mărturisire corectă – contrară judecării și osândirii; și nevoință ascetico-isihastă continuă – contrară atitudinii de simbriaș.

Leac concret și hrană pentru inimă și minte, în acord cu nivelul la care luminăm mintea noastră, este rugăciunea ascetică a minții și a inimii. Aceasta este în același timp și gândul bun, și cuvântul bun, și fapta bună pentru aproapele nostru care este închis, singur, bolnav, străin, flămând, etc, cu care Dumnezeu-Omul Hristos se identifică, în inima noastră.

Mintea se află în proces de vindecare când, de bunăvoie, se va lepăda de dreptul și însușirea de a fi ea criteriu și să hotărască pentru tot, și când acest drept îl va ceda altei minți. Altă minte este, oricum, mintea părintelui duhovnic.

Adunarea minții la rugăciune, precum și orice altă abilitate, se obține prin exersare și repetare continuă.



Cum luăm crucea proprie (care în esență este Crucea lui Hristos), lepădându-ne de sine și mergând după Dumnezeu-Omul Hristos? Prin răstignire ascetico-isihastă a minții noastre pe Cruce. Dacă mintea nu se răstignește și nu moare pentru această lume, țintuită pe Crucea lui Hristos, atunci nu este posibilă nici îngroparea ei ascetico-isihastă în inimă, atunci nu există nici nădejde pentru darul totalei noastre învieri ca persoane.

Cum răstignim mintea noastră pe Crucea lui Hristos? Prin păzirea purității credinței ortodoxe, prin ascultare către părintele duhovnic în împlinirea poruncilor lui Hristos și prin rugăciune adunată în Dumnezeu. În acest fel împiedicăm întinarea minții, o punem în proces de curățire și o curățim din ce în ce mai mult, iar cu aceasta și inima noastră. De aceea, tot ceea ce este necurat intră în inima noastră prin energia minții și o murdăresc, la fel cum tot ce este curat intră in inima noastră prin energia minții, și o curățesc! Inima se întinează când minea este de acord cu gândurile rele, cu cuvintele rele și cu faptele rele.

Inima îndeajuns de curățată de patimi devine ca un mormânt al minții care, prin rugăciune, locuiește în ea. Atâta timp cât reușim să depășim fără cădere (fără a întrerupe înainte de vreme rugăciunea prin care mintea rămâne în inimă) perioada în care partea netransfigurată a patimilor va fi influențată de o provocare reală pentru satisfacerea lor, atunci putem spera la darul învierii – sufletului și a trupului.

Așa cum Mântuitorul nostru a coborât cu sufletul în adânc, așa și noi trebuie să ținem mintea noastră în adâncul smereniei și să nu deznădăjduim în rugăciune. Aceasta este întreaga însemnătate a ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (vezi: Gal. 6, 14).

Ce înseamnă să ținem mintea noastră în adâncul smereniei? Aceasta înseamnă ultimul loc, aceasta înseamnă sluga tuturor, aceasta este ascultare absolută. Aceasta este când de bunăvoie ne lepădăm de toate drepturile. Aceasta este micșorare conștientă a posibilităților pentru un loc mai sus, sau cin, sau cinste, sau putere, sau slavă. Aceasta este moarte de bunăvoie față de lume și față de tot ce se întâmplă în ea. Și toate acestea pentru eliberarea minții din robia patimei mândriei și înaltei păreri despre sine, acea „urâciune a pustiirii... stând în locul cel sfânt” (vezi: Mt. 24, 15) – în inima noastră.

Sfinții Părinți, uneori cu termenul de „duh”, numesc mintea. În sens biblico-antropologic, închinarea în duh și adevăr înseamnă închinare în minte vindecată. Minte vindecată are omul care și-a unit energia minții sale cu esența minții sale, care se află în inima sa. Pentru că această unire este acțiunea harului dumnezeiesc și, prin rugăciune ascetică, se întâmplă înlăuntrul ei; minte vindecată, într-un anume sens, este aceași cu minte luminată. Atâta timp cât această unire este neîncetat harică, iar nu temporar ascetică, atunci minte vindecată este același lucru cu minte îndumnezeită.

Minte îndumnezeită este minte din Duh călăuzită la tot adevărul (vezi: In. 16, 13). Numai despre cel ce are minte vindecată, îndumnezeită, putem spune că este înțelept și feciorelnic, într-o dimensiune omenească a acestor noțiuni.

Numai despre cel ce are minte vindecată, îndumnezeită putem spune că este cu adevărat înțelept și feciorelnic, și că iubește cu adevărat într-o dimensiune omenească accesibilă acestor noțiuni, în această lume și veac. Numai cel ce iubește cu adevărat are dragostea ca punct de orientare exactă în



viața sa. Dar să nu confundăm: ascetic cu haric, sufletesc cu duhovnicesc, eros și prietenie cu adevărata iubire – pentru că atunci o să rătăcim pe drumuri pustii.

Inima este centrul ființei omenești. În ea se află esența minții, ca putere cuvântătoare a sufletului. De inimă sunt esențial legate dorința și voința, ca puteri necuvântătoare ale sufletului. Tot astfel, și aceste puteri trebuie să le ținem într-un proces continuu de vindecare, nu numai mintea. Cum? Reacțiile noastre inconștiente, în situații diferite, care sunt rod al înrobirii noastre de patimi, trebuie să le schimbăm cu o împlinire conștientă a poruncilor lui Hristos. În locul dreptății omenești, trebuie să căutăm dreptatea Dumnezeiască.

Luați aminte, Domnul ne-a poruncit să iertăm din toată inima. Și orice alt bine să-l facem din inimă. Din inimă o face numai cel ce și-a curățit inima de patimi îndeajuns. Inima curățită îndeajuns e împodobită cu rugăciunea minții și a inimii. Fără ea, tot ce altceva credem că facem „din inimă” este numai invenție, înșelare; totul, în afară de ceea ce facem din ascultare. Și cum vom fi deci ascultători, dacă deja suntem înrobiți de ranguri înalte, de puterea și de slava omenească?

„Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 5, 20). Aceste cuvinte nu înseamnă nimic altceva decât că necurățindu-ne îndeajuns inima de patimi nu vom putea niciodată obține darul lui Dumnezeu, al deschiderii inimii și niciodată mintea noastră, prin rugăciune, nu o să intre prin poarta strâmtă a inimii, care duce în Împărăția Cerurilor.

În esență, dreptatea omenească este răsplătirea cu rău pentru rău, lepădarea de Hristos și lupta împotriva lui Dumnezeu. Dreptatea Dumnezeiască este răsplătirea cu bine pentru rău și mărturisirea lui Hristos. Dumnezeu-Omul a venit să-i mântuiască pe cei ce cred despre sine că sunt păcătoși, iar nu pe cei ce cred despre sine că sunt drepți (vezi Lc. 5, 32). Ce legătură are cu Hristos acela care crede despre sine că este drept și la ce i-ar folosi lui Dumnezeu întrupat?

Cel mai scurt drum către deschiderea inimii este nevoința iubirii... În nici o situație nu trebuie să permitem ca inima noastră să fie închisă pentru oricine ar fi. Dacă, totuși, se întâmplă să închidem inima pentru cineva, atunci aceasta va fi închisă pentru toți, deci si pentru minte și pentru rugăciunea minții și a inimii.

De fiecare dată când acționăm după porunca iubirii, pe aproapele îl vom îndreptății, iar vina o vom găsi în noi. Când nu acționăm după porunca iubririi. De fiecare dată ne vom îndreptății pe noi înșine iar vina o vom găsi la aproapele nostru. Trebuie să ne întrebăm dacă aproapele nostru – oricare ar fi acela pe care îl întâlnim în viața noastră în fiecare zi – nu este cumva un prooroc trimis de Dumnezeu pentru noi, care ne spune viitorul nostru în funcție de relația noastră cu el.

Iubirea, ascetico-harică, trebuie să fie puterea mișcătoare fundamentală și criteriul nevoinței duhovnicești a sufletului: oare m-am gândit îndeajuns la Cel pe Care Îl iubesc, precum și – oare am fost îndeajuns de ascultător față de Cel pe Care Îl iubesc; sau, oare așa m-aș fi comportat dacă iubeam?

Drumul către Dumnezeu, precum și către inima aproapelui, trece numai prin inima noastră curată.



10

POCĂINȚA – CEL MAI MARE DAR



Ceea ce vreau să transmit oamenilor e valabil în primul rând pentru mine și a spus-o Însuși Domnul, Dumnezeu-Omul Hristos, în Sfânta Evanghelie: „Pocăiți-vă!”. Pentru că acest cuvânt astăzi cere tălmăcire, eu l-aș explica în acest fel : să fim persoane, nu indivizi auto-suficienți/plini de sine și îndrăgostiți de sine, ci oameni pregătiți pentru jertfă, oameni iubitori, deschiși haric către celălalt. Iar dacă aș folosi o expresie ascetică, aș spune: să fim oameni cu INIMA CURATA.



Eclesiologic înțeles, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl dăruiște omului în Hristos Dumnezeu-Omul este pocăința. Numai în lumina pocăinței vedem drumul către inimă. Pe acest drum și cel mai mic păcat, și cea mai mică neasemănare în comparație cu dragostea lui Hristos către Dumnezeu Tatăl și către fiecare om, este motiv pentru o și mai adâncă pocăință.

Pocăința este condiția existenței Sfintei Euharistii și a lumii.

Oare o să ne hotărâm odată serios și trainic să folosim voința noastră pentru a ne pocăi? Faptul că Domnul Iisus Hristos îi dă fiecăruia posibilitatea de pocăință, de întâlnire personală și comuniune cu El, este o mare mângâiere și nădejde. Să începem cu noi înșine. Dacă sunteți de acord cu mine, atunci haideți mai întâi să plângem sau să ne străduim să plângem, pentru că acesta este darul apei vii, care duce către viața veșnică, darul corespunzător nivelului dezvoltării noastre duhovnicești, prin care ne eliberăm inima din robia patimilor. „Tu mi-ai dat pământul de la miază-zi, dă-mi și izvoarele de apă!” (Jud. 1, 15).

Fiecare prinos sau fiecare dăruire a noastră lui Dumnezeu, care nu va fi făcută în duh de pocăință (în duhul plânsului și al lacrimilor), nu va fi primită de către El.

Părinții ne sfătuiesc să rămânem în nevoința care ne aduce plânsul. Viața duhovnicească fără plâns și pocăință este înșelare.

„Considerați pierdută fiecare zi în care nu ați plâns”, spune undeva Sfântul Ioan Scărarul; iar eu vă spun încă, continuând explicația, considerați pierdută și fiecare zi în care nu v-au ofensat sau umilit, sau mai exact, dacă nu au călcat pe mândria voastră. Pentru că în aceasta constă prima fericire – fericiți cei săraci cu duhul; iar despre plâns se vorbește în cea de-a doua fericire. Fără smerenie și fără a ne așeza pe ultimul loc, rămânem fără baza vieții duhovnicești ulterioare/viitoare.

Domnul lasă fiecăruia timp pentru pocăință și după aceea îi ia totul, la sfârșit chiar și timpul dăruit pentru pocăință (răzgâdire). Doamne, miluiește...!

Cerurile stau deschise și așteaptă pocăința noastră.

Dacă numai un singur om a rămas afară din inima noastră, rugăciunea „Tatăl nostru” nu este primită înaintea lui Dumnezeu. Neputincioasă este rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, dacă am făcut rău unuia dintre cei mai mici frați ai Lui. Spre judecată și înșelare ne este rugăciunea fără credință, fără pocăință și fără smerenie.

Cu însușirea gândului eu sunt vinovat pentru tot, se deschide loc rugăciunii vameșului: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Se naște sentimentul pocăinței și al plânsului și, în general, cursul gândurilor este total contrar (judecare de sine) de cel ce urmează gândului că celălalt este vinovat (osândire). Când în inima noastră acceptăm gândul că celălalt este vinovat și suntem de acord cu el, arătăm că ne este străină nevoința iubirii ascetice. Cel pe care îl iubim, chiar și ascetic, niciodată nu este vinovat.

Când ne trudim ascetic să îi iubim pe cei care ne urăsc și când ne străduim să nu le întoarcem cu rău la răul pe care ni-l fac, atunci unora ca aceștia le lăsăm loc pentru pocăință. Numai Domnul știe când o să le treacă timpul pentru pocăință, dar tot astfel n-o să le permită acestora să ne facă rău la nesfârșit.



Nevoința noastră nu trebuie să se bazeze pe așteptarea noastră de a le trece timpul pentru pocăință pentru a li se întâmpla vreun oarecare rău, ci pe nădejdea că aceștia cu adevărat se vor pocăi și se vor mântui.

Fiecare om primește de le Dumnezeu timp pentru pocăință, dar cu cât face păcate mai mari cu atât acest timp i se scurtează. Când iertăm celui ce ne-a greșit, putem, cu iubirea și rugăciunea noastră, să-i prelungim timpul hotărât pentru pocăință.

Dumnezeu-Omul Iisus Hristos ne-a lăsat marele Său dar al pocăinței și iertării păcatelor – fără plată, și anume ne-a dăruit harul Său necreat prin care și cu o mică nevoință, dacă vrem, reînnoim veșnica și necreata viață în noi. Dar, această pocăință trebuie să fie persoanală și concretă: cu smerenie să ne deschidem inima și să ne mărturisim părintelui duhovnic și să punem în acord modul nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm, prin ascultare din toată inima.

Mărturisirea după următoarele patru puncte asigură integritatea nevoinței pocăinței noastre și însănătoșirea noastră:

- dacă respectăm nevoința înstrăinării;- dacă ținem mintea în proces de vindecare prin ascultare oarbă (absolută, din toată inima) față

de părintele duhovnic și dacă, în limitele acestei ascultări, suntem în ascultare față de toți;- dacă ținem toate puterile sufletești în proces de vindecare, căutând dreptatea dumnezeiască, iar

nu pe cea omenească;- dacă mintea ne este răspândită sau adunată în nevoința rugăciunii.

Mare și slăvită este nevoința înstrăinării. Preasfânta Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria S-a înstrăinat. Nu numai că a trăit singură în Sfânta Sfintelor în templul lui Solomon, ci chiar mai mult, S-a înstrăinat cu mintea, desăvârșit despărțită de lume și de toate lucrurile lumești și unită permanent cu Dumnezeu în inima Sa.

S-a înstrăinat și Domnul nostru Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Nu numai că iconomia întrupării I-a fost un fel de înstrăinare, ci cu adevărat înstrăinare dureroasă I-a fost viața printre oamenii care nu L-au înțeles, și care la sfârșit L-au predat, s-au lepădat de El și L-au răstignit. S-au înstrăinat și mulți dintre Sfinții Părinți. Cei mai mulți dintre ei, sub diverse forme, au scris despre înstrăinare și roadele ei, din experiență personală.

Viețile tuturor sfinților mucenici, în esență, sunt mărturii care vorbesc despre extrema lepădare de această lume, care, neîncetat, de-a lungul veacurilor, trezesc conștiința adormită a creștinilor: mucenicul, având o conștiință sănătoasă și întreagă se leapădă de el însuși și de toate ale lui, preferând chiar și moartea trupului, numai să nu se lepede de Domnul său Iisus Hristos și să nu-L piardă – „Iar de cel ce se va leapăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 33).

Nevoința înstrăinării nu este loc, ci este mod, de aceea, cu puțin mai mult efort, aceasta este posibilă și pentru noi. Ultimul loc, la treapta curățirii inimii de patimi înseamnă moarte față de lume, înstrăinare, ascultare absolută, iar în limitele acestei ascultări – să fim ascultători și sluga tuturor. Dacă există cineva căruia nu-i suntem ascultători, înseamnă că nu ne-am așezat pe ultimul loc. Nu am împlinit porunca lui Dumnezeu: „Du-te și așează-te pe ultimul loc!”. La început, această nevoință este mai mult



ascetică, ceea ce înseamnă că noi mai mult ne silim în ea, până când inima omului nu „se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (vezi: In. 4, 14), după aceea nevoința devine mai mult harică, și anume, noi singuri căutăm ultimul loc și tânjim după el.

Trebuie să ne străduim să fim ascultători aproapelui, dacă aceasta este în acord și în limitele ascultării față de părintele duhovnic. În viața de zi cu zi aceasta înseamnă că trebuie întotdeauna să căutăm mai întâi să împlinim dorința și voia celuilalt, mai mult decât pe a noastră proprie. Aceasta este nevoința ocupării ultimului loc despre care se vorbește în Evanghelie, pe care omul trebuie să-l ocupe în sensul direct al cuvântului, iar nu să-l evite cu toate puterile, până când Dumnezeu Însuși prin darurile Sale nu-l va chema la un loc mai sus.

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoirea Ta înaintea Ta” (Mt. 11, 25-26). Când vorbește de înțelepți și pricepuți, Dumnezeu-Omul Hristos Se gândește la cei care se leapădă de nevoința ascultării și smereniei și se bazează numai pe rațiunea și înțelepciunea lor. Iar când vorbește de prunci, se gândește la cei care pur și simplu, ca și copii ai lui Dumnezeu, pentru vindecarea minții lor, a inimii și a sufletului, chiar dacă pricepuți și înțelepți, devin nepricepuți și nebuni, și până în momentul descoperirii locului inimii, trăiesc în nevoința ascultării absolute cu o credință simplă și încredere în Dumnezeu, punând în practică cuvintele lui Hristos: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă”.

Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat și a stabilit nevoința ascultării absolute cu exemplul personal: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8). Oricum, ascultarea absolută nu a făcut-o nici pentru EL, nici pentru Tatăl, ci pentru noi și pentru vindecarea noastră, sau mântuire, care este unul și acealși lucru. Dumnezeu-Omul Hristos ne-a arătat drumul și ne-a dat putere să îl parcurgem în Sfântul Duh.

Copii, ascultarea și rugăciunea, în special pentru noi monahii, este singura bază pe care se sprijină nevoința postirii noastre ca totală eliberare de patimi (și de iubirea de slavă și de iubirea de arginți), iar nu doar de eliberarea de patimile trupului (iubirea de plăcere). Aceasta este însușirea postului adevărat. Altfel, toate celelalte miros a egoism și a mândrie drăcească. De aceea, când ucenicii L-au rugat să mănânce, Hristos le-a răspuns „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți”. Iar când ucenicii vorbeau între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”, Iisus le descoperă taina: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (In. 4, 32-34).

Lupta împotriva mândriei absolute, împotriva duhurilor răutății de sub cer, se desfășoară într-o smerenie absolută – ascultare absolută. Ascultare absolută (oarbă, desăvârșită) către părintele duhovnic, acceptată de bunăvoie, după Sfinții Părinți, este singurul leac pentru boala noastră. Ascultarea absolută este încetarea totală a hrănirii patimii minții noastre, mândria.

Să începem de la ascultarea absolută, care pentru cei care sunt învățați să se bazeze pe rațiunea lor este „piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului... ” (I Petru 2, 7-8), iar pentru cei care vor să se desăvârșească e bucurie fără griji a copiilor lui Dumnezeu, abundență a harului și temelie neclintită a rugăciunii în liniște.

Numai prin ascultare, mintea noastră mândră, răspândită și întunecată o punem în proces de vindecare, prin care căpătăm o minte smerită, luminată și adunată la rugăciune în inimă.



Așa cum ascultarea aduce cu ea smerenie, adunarea în rugăciune și luminarea minții (ascultătorul nu are nevoie să se îngrijească de nimic), tot astfel neascultarea, sau deja manifestata mândrie, aduce cu sine răspândire și întunecare a minții. Răspândirea minții prin simțuri, grija pentru treburile pământești și pentru viitor, fanteziile, propunerile demonice în chip de gânduri și paranoia, după Sfinții Părinți, este adevărată desfrânare a sufletului, și pricină pentru orice desfrânare de după aceea.

Ascultarea și rugăciunea sunt răstignire a rațiunii, a logicii acestei lumi – uneori voit, alteori fără voie, dar de cele mai multe ori ascetic; corespunzător celor care încă își eliberează inima și mintea de patimi. Nevoința exterioară, încet-încet, se trasformă într-una lăuntrică, liberă și conștientă.

Ascultarea absolută este ideal și predanie a Sfinților Părinți către care trebuie să tindem fiecare în funcție de dorința sa și de puterile de moment. Aceasta nu este gândirea vreunui duhovnic sau a altuia, pe care ne putem permite să o relativizăm îndreptățindu-ne din cauza micii noastre credințe și a micii iubiri către Dumnezeu și a slăbiciunii în nevoință sau, păzească Dumnezeu, să o negăm.

Ascultarea este credință și încredere în Dumnezeu, iar nu în om. Acesta este momentul cheie în nevoința ascultării, care nu trebuie scăpat din vedere. Prin ascultare absolută către părintele duhovnic, fiul duhovnicesc, de fapt, își arată în faptă credința și încrederea în dragostea și iconomia lui Dumnezeu pentru mântuirea lui. „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar Cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10, 16). Așadar, ascultarea, și anume, îndrumarea duhovnicească nu trebuie înțeleasă ca o închinare la idoli, ca o supunere pe viață a omului: „Cu preț ați fost cumpărați. Nu vă faceți robi oamenilor” (I Cor. 7, 23).

Există o categorie de oameni care înțeleg ascultarea către părintele duhovnic ca pe o lege ce nu poate fi schimbată, dată odată pentru totdeauna, sau ca pe o stare, ca pe o relație, trăită în sensul că duhovnicul îi îndrumă toată viața, iar ei sunt într-o oarecare ascultare pe viață... Astfel de oameni, ori nu au capacitate intelectuală suficientă ca să înțeleagă, ori nu știu, ori li se fixează inconștient ideea despre o ascultare astfel înțeleasă (cel mai adesea), în mecanismele psihopatologice ale îndreptățirii de sine, și de aici mai departe satisfăcuți de, chipurile, protecția duhovnicului nu vor să gândească sau să se trudească pentru ceva fundamental mai înalt. De aceea, tuturor acestora cel mai adesea li se întâmplă să reducă ascultarea la ceva formal, exterior, și niciodată să nu reușească să se regăsească și să se depășească prin ea.

Cei care înțeleg ascultarea ca pe o relație de închinare la idoli, dată odată pentru totdeauna, se fac pe ei înșiși neputincioși pentru pocăință și se leapădă de perspectivele dezvoltării duhovnicești. Devin, pur și simplu, invalizi duhovnicește. Pentru că adevărul este har, iar minciuna sau înșelarea sunt cădere din har. Una este lumină, iar cealaltă este întuneric. Aceasta contează îndeosebi pentru cei care folosesc acest fel de a înțelege ascultarea ca îndreptățire a stagnării lor duhovnicești; și toate acestea pentru că nu vor să depună destul efort și nu au voință pentru nevoința pocăinței, transfigurarea minții. Pe unii ca aceștia, conștient sau inconștient, îi conduce duhul conformismului și compromisului cu această lume – unul dintre cele mai subtile duhuri ale antihristului.

Cel care are experiența ascultării știe că ascultarea către părintele duhovnic este în esență o relație de credință și încredere în Dumnezeu, iar nu în om. De aceea, relația personală cu Dumnezeu apare ca rod al unei ascultări înțeleasă și înfăptuită astfel. Cel care nu are experiență trebuie să trăiască nevoința ascultării așa cum am spus în propoziția precedentă, dacă nu vrea să eșueze.



Să reținem: mai întâi, ascultarea nu este o relație de închinare la idoli, dată odată pentru totdeauna, care neagă și deformează chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om; și, al doilea, sensul îndrumării duhovnicești temporare în viața duhovnicească ortodoxă, înfăptuită în relația personală părinte duhovnic-fiu duhovnicesc, constă în creșterea dinamică până la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (vezi: Efes. 4, 13) și dobândirea unor relații personale de o nouă calitate, după icoana și asemănarea lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Ascultarea este acceptare personală și mărturisire cu putere a întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar neascultarea este lepădare personală de urmările mântuitoare ale întrupării Fiului lui Dumnezeu; lepădare de întruparea din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Dacă cineva ar cere de la mine să explic taina ascultării, cu o singură frază, eu aș încerca să explic astfel: ascultare este împlinirea tuturor dorințelor și țelurilor noastre, dar nu în felul în care noi am planifica aceasta, ci în felul în care Dumnezeu ar iconomisi aceasta, iar noi am accepta aceasta liber și L-am ajuta. Cineva poate să-și împlinească dorințele și țelurile și în primul mod, dar urmarea va fi absența lui Dumnezeu în el.

De ascultare ține și răbdarea perseverentă, mulțumindu-I din toată inima lui Dumnezeu pentru toate ispitele și necazurile care ni se întâmplă. Este îndoielnică relația și mulțumirea noastră față de Dumnezeu atunci când ni se întâmplă numai lucruri bune. Adevărata noastră relație de fii cu Dumnezeu, trebuie întotdeauna să se întemeieze pe mulțumire, pe o mulțumire sinceră, în orice situație, indiferent dacă ni se întâmplă bine sau rău. Al nostru este numai să împlinim voia lui Dumnezeu, fără să ținem cont dacă, pe lângă străduința depusă, aceasta înseamnă pentru noi reușită sau nereușită, sănătate sau boală, viață sau moarte.

Este important să reținem: cel care caută dreptatea omenească se leapădă de harul lui Dumnezeu.

Chiar dacă cineva ar face ceva ce credem că ne primejduiește sau ne rănește, aceasta este bine pentru noi, deoarece ne face să vedem că nu avem dragoste și smerenie să acoperim aceasta. Pentru că nouă Hristos ne este criteriu, iar nu oarecare dreptate omenească.

Dreptatea lui Dumnezeu este iubire, iar nu răsplătire cu rău pentru rău. Astfel trebuie să fie dreptatea oricui vrea să se numească creștin.

Ce este căutarea dreptății lui Dumnezeu, și ce este căutarea dreptății omenești? Căutarea dreptății lui Dumnezeu este când ne străduim să trăim în orice moment al vieții noastre așa cum Dumnezeu-Omul Hristos a trăit și cum El ne-a poruncit să trăim. De exemplu, căutăm dreptatea lui Dumnezeu atunci când în momentul unei ispite, când cineva ne rănește cu ceva, după prima noastră reacție, stăm și ne observăm pe noi înșine și ne gândim: „Oare sunt eu acum asemenea lui Hristos, oare procedez la fel ca El? Oare Hristos în situația mea ar avea aceste sentimente, aceste gânduri, oare ar spune aceste cuvinte, oare ar face ce fac eu acum...?”. În acest mod, de fiecare dată, găsim vina în noi – în neasemănarea noastră cu Hristos.

Căutarea dreptății omenești este atunci când criteriul vieții noastre devine omul – viața sa, valorile lui morale, legile lui, dreptatea lui. De exemplu, căutăm dreptatea omenească atunci când, în momentul unei ispite, când cineva ne ofensează cu ceva, noi ne spunem: „Uite ce îmi face, iar eu nu i-am făcut nimic rău! De ce îmi răsplătește cu rău pentru tot binele pe care i l-am făcut? Acum o să vadă el cum am să-i întorc eu pentru aceasta!” – și când procedăm în funcție de aceasta. În acest fel vina o



găsim întotdeauna la celălalt, și anume, că nu procedează așa cum ne-am fi așteptat și după criteriul nostru pentru bine.

De ce vorbesc despre înstrăinare, ascultare și împlinirea dreptății lui Dumnezeu ca despre o singură nevoință? Pentru că acestea sunt o singură nevoință în esență; cel care părăsește înstrăinarea, părăsește ascultarea și părăsește dreptatea lui Dumnezeu; cel care încalcă ascultarea, încalcă înstrăinarea și încalcă dreptatea lui Dumnezeu; și, cine fuge de dreptatea lui Dumnezeu, fuge de ascultare și de înstrăinare.



11

MONAHUL ESTE COPIL AL LUI DUMNEZEU



Monahul este copil al lui Dumnezeu. Monahul este chemat să mărturisească că această lume și chipul ei trec; că va fi învierea morților în trup; că va fi un pământ nou și un cer nou; că, la sfârșit, dragostea va rămâne; că, la sfârșit, persoana, în comuniune, va rămâne; că se vor forma relații noi după icoana și asemănarea Sfintei Treimi; că vom trăi „în loc luminos... unde nu va mai fi nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit...”. Monahul mărturisește că toate acestea încă nu s-au întâmplat, dar și că deja se întâmplă.



Mucenicia monahului și nebunia pentru Hristos sunt cele trei moduri extreme ale lepădării de această lume, și de aceea – moduri de viață care îl unesc pe om cu Dumnezeu în cel mai rapid și mai intim fel. De aceea, cel mai des, la acești nevoitori, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, putem să observăm toate darurile lui Dumnezeu revărsate din abundență la treapta îndumnezeirii: și rugăciunea neîncetată a minții și a inimii, și vederea luminii necreate și răpirea minții, și trupul duhovnicesc, și darul facerii de minuni, și iubirea de vrăjmași. Aceste trei moduri de viață creștină se întrepătrund și, în esență, sunt nedespărțite. Mucenicul este aproape întotdeauna monah (singur) și nebun pentru Hristos. Adevăratul monah este aproape întotdeauna nebun pentru Hristos și mucenic. Nebunul pentru Hristos este aproape întotdeauna mucenic și monah.

Monahismul în esența sa este ontologic o revoltă împotriva lumii căzute, a naturii căzute a iubirii de sine.

Monahul este martor al morții acestei lumi, dar și martor al vieții pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos, Domnul nostru. Monahul moare față de această lume când se desparte fizic de ea. Monahul moare față de lume și când lăuntric se eliberează de robia patimilor sale. Dar monahul, în totalitate, moare față de lume când prin rugăciune va îngropa și neîncetat se va strădui să-și țină mintea în inimă, așteptând acolo darul Învierii lui Hristos, așteptând acolo lumina neînseratei zi a Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin!

Monahul este chemat la desăvârșire. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că nu este chemat, ca monah, să realizeze numai ceea ce este bine – îndeosebi după criteriile lumii, ci este chemat la desăvârșirea evanghelică – „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Oamenii în lume sunt chemați, dacă nu mai mult, cel puțin să facă bine, și anume, să facă aceasta cu fapta. Dar dacă monahul realizează numai acel bine precum oamenii în lume, care este diferența dintre cineva care trăiește aceasta în lume și monahul care trăiește în mănăstire? Aceasta înseamnă că omul în lume, într-un anumit fel, și-a împlinit chemarea, dar monahul – nu, pentru că el a răspuns la chemarea desăvârșirii, dar nu a împlinit-o.

Etica în mănăstiri nu este numai o comportare bună exterioară, ci aceasta este înainte de toate ascetică. Omul trebuie să calce bine pe propria iubire de sine și pe orgoliu, pentru a putea sluji aproapelui, atât în ce privește nevoile de fiecare zi, cât și pentru mântuirea lui. Când spun calce, nu mă gândesc la înăbușirea patimilor sale, ci la curățirea și transfigurarea patimilor, de exemplu, din iubire de sine în iubire de Dumnezeu și iubire frățească.

Monahul nu-i aduce lui Dumnezeu numai ceva din ce este al lui, ci pe el însuși, întrega sa viață și nădejde, iar Dumnezeu i se descoperă lui ca persoană. Acea relație personală cu Dumnezeu se verifică întotdeauna în comuniunea cu apropiații noștri. Hristos, în iubirea Sa, Se identifică cu fiecare om de pe pământ. De aceea pe aproapele nu trebuie să-l rănim nici măcar cu gândul – cu cuvântul sau cu fapta nici atât. Aceasta nu este o nevoință ușoară, dar de aceea aduce bucurie.

Chiar dacă predania monahală, ascetico-isihastă și teologică, de-a lungul veacurilor, s-a ocupat cu diferite provocări teologice, totuși, înflăcărarea ei temeinică, precum și ultimul ei țel au rămas aceleași: omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, ca persoană, ca ființă teocentrică și hristologică, normal și natural, poate să trăiască într-o comuniune liberă și plină de iubire, cu Dumnezeu, în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.



Monahismul este un dar al lui Dumnezeu, supranatural, cu care este înzestrată natura omenească transfigurată.

Taina monahismului constă în curăția inimii. Celor curați cu inima li se descoperă taina vieții sobornicești în Biserică, taina relațiilor personale – că trăim unul pentru altul și că nimic, nici chiar moartea, nu poate destrăma această comuniune. Pentru noi, în Biserică, nu există limite de timp și de spațiu. Adevăratul călugăr, chiar dacă e departe cu trupul, este prezent haric și prin rugăciune în cel mai real chip, în această lume, în cei pe care îi iubește și pentru care se roagă. Înainte de toate, este aproape de orice lacrimă vărsată, de orice durere și suferință, alinându-le cu balsamul rugăciunii harice și împreună pătimitoare, și cu iubirea.

Monahismul, ca o nevoință a comuniunii cu Dumnezeu și cu Biserica, în curăția inimii și luminarea minții, reprezintă libertatea ontologică – ca îndumnezeire.

Părinții spun că lumina pentru monah este îngerul și precum îngerii petrec toată vremea slăvindu-L pe Dumnezeu, tot astfel ar trebui ca și monahul să trăiască slăvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu. Iar lumina pentru toți oamenii în Biserică, pentru toți credincioșii, sunt monahii.

Este călugăresc, prin Hristos, în Sfântul Duh, să trăim păcatul celui păcătos ca pe al nostru propriu și să adăugăm smerenie peste smerenie, și pocăință peste pocăință. Acest lucru este cu adevărat sfânt, iar monahul este chemat să se sfințească. Acesta este drumul asemănării cu Hristos. Viața noastră se identifică treptat cu viața lui Hristos. Rugăciunea noastră se identifică treptat cu rugăciunea din grădina Ghetsimani – rugăciunea pentru întreaga Biserică, și indirect, pentru întreaga omenire.

Acolo unde sunt mănăstiri și centre monahale, viața este cu totul altfel, se schimbă chipul preoțimii și a întregii lumi. Oamenii vin pe la mănăstiri și găsesc sprijin, mângâiere și răspuns la multe din problemele și întrebările lor duhovnicești, pentru că monahul are experiență în viața duhovnicească, are experiență în lupta cu puterile și stăpânirile de sub cer, sau în lupta cu demonii și patimile și poate să ajute credincioșilor în această luptă.

Prezența adevăraților monahi trezește în oameni conștiința adormită, trezește inima îmbătată, dărâmă modul rațional de a vedea această lume. Gândurile lor, cuvintele și faptele sunt purtătoare ale puterii Împărăției Cerurilor în această lume. Nimeni în prezența lor nu rămâne indiferent.

Filozofia demonică „unde sunt toți, acolo și noi”, sau „toți fac așa, fac și eu așa” – acolo unde sunt monahi este total relativizată. Mărturia lor autentică a chipului lui Hristos, în aceste vremuri și în aceste spații actualizează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier. Unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață. Și pentru acestea, cine este destoinic?” (II Cor. 2, 15-16).

Părinții spun: „Dă sânge și primești Duh”. Trebuie să aibă loc purtarea unei lupte mari cu patimile noastre (cele care îl conduc pe monah) pentru a dobândi libertatea dintr-o perspectivă a veșniciei. Iar unde este Sfântul Duh, acolo este și libertatea.

Venirea la mănăstire este o hotărâre și o alegere personală, iar nu ceva predestinat. Pentru cei care trăiesc în Hristos, nu este corectă afirmația „unii pot, iar alții nu pot”. Aceasta este îndreptățire. Este corectă numai afirmația că „unii nu vor, iar alții vor” să-și închine întrega viață lui Hristos. Aceasta



este o hotărâre foarte concretă și conștiență, pentru că oricine dorește să vină la mănăstire trebuie să știe exact de ce vine, ce se cere de la el, la ce trebuie să se aștepte, cum trebuie să procedeze, etc.

Cuvântul transfigurarea minții este traducerea directă a cuvântului grecesc μετανοια, care la noi e tradus ca pocăință. În funcție de aceasta, celui care a venit la mănăstire îi stă înainte nevoința pocăinței, sau, mai exact spus, a transfigurării minții. În practică, aceasta înseamnă că este important ca mai întâi să-și supună mintea minții părintelui duhovnic prin ascultare absolută. Tot astfel, trebuie să se trudească să fie ascultător tuturor fraților sau surorilor, atâta timp cât aceasta este în acord și în limitele ascultării față de părintele duhovnic. Aceasta este nevoința ocupării ultimului loc, despre care se vorbește în Evanghelie, pe care omul trebuie să-l ocupe în sensul direct al cuvântului, iar nu cu toate puterile să-l evite.

Ceea ce trebuie să conștientizeze oricine vrea să vină și să rămână la mănăstire este starea lui bolnavă și păcătoasă, dar, în special, înrobirea lui de patima iubirii de sine. Iar ceea ce trebuie să știe mai întâi este experiența și cunoașterea Sfinților Părinți că această patimă se vindecă numai printr-o ascultare concretă și absolută, care se întemeiază pe credința și încrederea lui în dragostea și pronia lui Dumnezeu pentru el și care se manifestă și ca o răbdare îndelungă cu mulțumire către Dumnezeu pentru toate ispitele și necazurile pe care le întâmpină în același timp.

Monahul se leapădă extrem de această lume – în afară, îngrădindu-și trupul, în ceea ce privește timpul și locul, în funcție de tipicul mănăstirii și de mănăstirea însăși; și monahul se leapădă extrem de această lume – lăuntric, vindecând și transfigurând puterile sale sufletești (mintea, voința și dorința) din patimi în virtuți, în limitele ascultării din toată inima către părintele duhovnic.

Cea mai importantă nevoință a monahului, totuși, este supunerea de bunăvoie a minții în proces de vindecare și transfigurare prin ascultare, pentru că aceasta este puterea cuvântătoare a sufletului și prin ea se conduc voința și dorința ca puteri necuvântătoare ale sufletului. Tot ce am explicat mai înainte, Sfântul Apostol Pavel a cuprins-o într-o frază: „...lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (vezi: Gal. 6, 14).

Principala faptă bună în mănăstire, cererea fundamentală care se pune înainteaa celui care vine la mănăstire, este să pună mintea sa în proces de însănătoșire, prin ascultare, sub altă minte, iar în mănăstire este oricum mintea părintelui duhovnic. Fără ascultare din toată inima către părintele duhovnic, monahul a ratat venirea sa în mănăstire, pentru că rămâne într-una din patimile principale de care suferă și care ține inima lui închisă pentru treptele mai înalte ale rugăciunii, iar aceasta este patima mândriei.

Când noul venit intră în ascultare cu dragoste și de bunăvoie, și anume, când își supune mintea minții părintelui său duhovnic, din acel moment începe și procesul vindecării sale duhovnicești; începe curățirea energiei minții sale, iar prin energie se curăță și esența minții care se află în inimă. Încetează hrănirea patimii iubirii de sine și începe transfigurarea ei. Tocmai în ascultarea absolută, concretă și din toată inima constă sensul nevoinței noastre ca monahi. Pe toate celelalte le avem și în lume...

Dacă monahul nu înțelege și nu trăiește înstrăinarea ca pe o lepădare extremă de această lume, așa cum a descris-o și Sfântul Ioan Scărarul, atunci în zadar stă în mănăstire – asta, dacă vrea să ajungă la ceea ce înseamnă ideal monahal, și anume, rugăciunea neîncetată a minții și a inimii și vederea luminii necreate. Dacă monahul nu moare pentru această lume, nici n-o să învieze. Aceasta, în esență este așa,



și aici nu există nici o simbioză între cele două extreme, nici un compromis, nici o înțelegere, nici un raționalism și nici o îndreptățire pentru o eventuală relativizare a contradicțiilor. Ori una, ori alta. Iar pentru aceasta trebuie fanatism; și atât. Astăzi sunt multe cărți, mulți învățători și duhovnici, dar puțin fanatism ascetico-isihast și puține roade ale Sfântului Duh.

De la Întruparea și Nașterea Sa până la Botezul Său, Hristos ne arată treapta curățirii inimii de patimi. Și ce ne mai arată încă? Ne arată foarte clar și puternic că, dacă vrem să depășim această treaptă, nu o să putem în alt mod decât, în principal, prin ascultare absolută către părintele duhovnic. Priviți-L pe Hristos, Care, chiar Dumnezeu fiind, cât de desăvârșit le este ascultător Mamei Sale și dreptului Iosif, precum și pravilei Legii, iar aceasta până la cel de-al treizecilea an al vieții Sale. Ce să spun despre noi astăzi, care venim la mănăstire ca și cum nu am avea idee despre ce ni se întâmplă, ce să mai vorbim despre a da mintea noastră spre supunere, mai exact, sub îndrumarea duhovnicească a părintelui nostru duhovnic?!

Sensul îndrumării în viața duhovnicească prin relația personală părinte duhovnic-fiu duhovnicesc, este o nouă calitate de relații, creștere în Hristos, după icoana și asemănarea lui Dumnezeu: Sfânta Treime. Nu este o relație, așa cum o înțeleg unii, și care cel mai des se întâlnește în sistemele filozofico-religioase din Răsăritul-îndepartat, de felul unor relații de închinare la idoli, date odată pentru totdeauna: guru (învățător) - ucenic.

Rolul părintelui duhovnic în procesul curățirii inimii este de neînlocuit. Părintele duhovnic trebuie să conștientizeze trei momente principale în viața duhovnicească a fiilor săi duhovnicești. Mai întâi, mărturisirea corectă, prin care fiul duhovnicesc trebuie să mărturisească starea inimii sale apărută în momentul ispitei și după ispită, fără îndreptățire și fără a judeca pe alții. Însușirea gândului eu sunt vinovat pentru toate este condiția fundamentală a mărturisirii corecte. Al doilea, neidentificarea cu gânduri, sentimente și dorințe fără a le verifica mai întâi cu părintele duhovnic. Și al treilea, însemnătatea nevoinței trupești până în momentul deschiderii inimii.

Este foarte bine dacă părintele duhovnic se află la treapta luminării minții, pentru că el a parcurs o bucată bună de drum și știe deja cum să-i îndrume și pe ceilalți. Când monahul va ajunge la a doua treaptă, atunci relațiile cu părintele duhovnic trec la un alt nivel, mai înalt, la nivel de relație de frați duhovnicești. Dacă părintele duhovnic nu se află la treapta a doua, atunci monahul este liber chiar să-l părăsească pe părintele său duhovnic – dar numai dacă se află la a doua treaptă și dacă cu aceasta obține condiții mai bune de rugăciune în linște, de exemplu isihia, prin urmare pentru un mod de viață isihast. Dacă, de exemplu, părintele este treapta a treia, atunci monahul ar trebui să rămână cu el pentru că părintele a trecut aceste două trepte și știe cum să-l îndrume prin ele și să ceară pentru el de la Dumnezeu desăvârșirea. De treapta duhovnicească la care se află monahul depinde cum va fi și relația cu părintele duhovnic.

Relația noastră personală cu Dumnezeu nu se creează prin relația noastră personală cu părintele duhovnic, ci tocmai invers, relația noastră personală cu părintele duhovnic se creează prin relația noastră personală cu Dumnezeu. Oricum, atâta timp cât părintele duhovnic construiește o relație personală cu noi, dar neîmpătimită. Așadar, relația personală, mai întâi cu Dumnezeu o formăm din experiență, arătându-ne încrederea în El și legându-ne de cuvântul părintelui duhovnic, iar dintr-o relație personală cu El astfel construită primim har pentru construirea unei relații personale și cu părintele duhovnic, atâta timp cât și el este pregătit pentru așa ceva.



Pe noi la început ne interesează numai ascultarea în forma ei extremă. Când unii aud de nevoința ascultării monahilor, în cunoașterea lor lumească superficială îl consideră pe monah nenormal, dar pentru Hristos (nebun pentru Hristos), care este în esență întâietate față de aceea de a fi normal. Iată ce spune despre aceasta Sfântul Apostol Pavel: „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 19). Căci scris este: „ Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o” (I Cor. 1, 19).

Suntem datori să primim cuvântul părintelui nostru duhovnic în privința lucrurilor din viața de mănăstire de zi cu zi fără a cârti. Pentru orice cunoaștere a noastră care, într-un oarecare domeniu din viața practică poate să fie chiar mai mare decât cea obișnuită, de multe ori chiar mai mare decât cunoașterea părintelui duhovnic în acel domeniu, trebuie să dăm prioritate judecății părintelui duhovnic pentru a ne păzi de căderea în neascultare. Nu am venit la mănăstire pentru agricultură, zootehnie, construcții, activități editoriale sau științifice și altele, ci pentru curățirea inimii și luminarea minții, pentru rugăciunea minții și a inimii, și pentru o comuniune personală cu Dumnezeu, Sfânta Treime.

Suntem datori să primim voia și gândirea părintelui duhovnic ca pe voia și gândirea noastră proprie și să ne conformăm ultimului său cuvânt. Este esențial să verificăm cu părintele nostru duhovnic corectitudinea tuturor gândurilor, dorințelor și simțămintelor noastre speciale. Bineînțeles, verificarea presupune și expunerea atitudinilor și vederilor noastre; și indiferent de gradul identificării noastre cu ele și de durerea sufletească pe care o vom trăi dacă vom fi respinși trebuie să le punem în acord cu ultimul cuvânt al părintelui duhovnic. Îndeosebi o astfel de ascultare este hotărâtoare în perioada curățirii inimii și nu trebuie părăsită până în momentul dobândirii rugăciunii minții și a inimii. Nu există alt drum obișnuit.

Viața monahală nu are sens fără ascultare și fără nevoința rugăciunii zilnice neîncetate. Numai prin ascultare și printr-o nevoință continuă de rugăciune i se descoperă monahului locuri și întâmplări exterioare și lăuntrice noi. Numai o astfel de viață monahală are sens; este dătătoare de viață, nouă, interesantă, creativă, plină de iubire; aduce bucurie, libertate, lumină; este purtătoare de Dumnezeu.

Monahul care a părăsit nevoința ascultării înainte de a dobândi darul rugăciunii inimii, deja nu mai este monah.

Înstrăinarea este o nevoință indispensabilă pentru lepădarea absolută de lume, care ține până la dobândirea rugăciunii minții și a inimii. Absolută este absolută. Groapa mortului poate să o viziteze oricine vrea, dar mortul nu iese din groapă, doar dacă aude glasul Stăpânului său. Timpul este scurt. Posibilități pentru pocăință sunt întotdeauna, dar foarte greu putem să ne eliberăm de înalta părere despre sine după primirea marelui chip îngeresc (sau a cinului preoțesc), decât înainte de a veni la mănăstire. Cine a priceput, a priceput. Cine a împlinit, a împlinit. Cine a ratat, cu adevărat a ratat.

După Sfinții Părinți, ascultarea asigură eliberarea de griji și neîmprăștierea la rugăciune, iar rugăciunea curată – curățirea și luminarea minții, mai întâi a energiei sale și după aceea a esenței sale. Mintea devine smerită, adunată în inimă și luminată, stare care niciodată nu o să le fie cunoscută celor care n-au trecut prin această experiență a Sfinților Părinți.

Dacă am împlinit nevoința înstrăinării, ascultării, și dacă am împlinit sau nu dreptatea dumnezeiască, de acestea depinde dacă o să avem rugăciune adunată sau împrăștiată. Dacă am împlinit nevoința, și rugăciunea va fi adunată; dacă nu, rugăciunea ne va fi slăbită de către gândurile demonice.



Împrăștierea trebuie să se mărturisească, să se găsească motivele acesteia și să se îndepărteze, prin pocăință.

Atâta timp cât nu avem duhul lepădării de sine, vom fi concentrați asupra a ceea ce nouă ni se întâmplă, ce fel de dorințe avem, de ce gânduri suntem preocupați, ce simțim, dacă ne este bine în ceea ce considerăm a fi presant, etc. Aceasta este un fel de stare bolnavă a minții răspândite, care este rod al împătimirii inimii (ca centru duhovnicesc al existenței noastre) și se manifestă, printre altele, ca o deschidere a tuturor simțurilor noastre în căutarea și acceptarea diferiților stimuli care ne vin din exterior sau din interior, totuna, totul cu scopul de a ne face să ne simțim bine.

Contemplarea de sine e marea noastră patimă și boală prin care demonul ne ține legați și ne conduce acolo unde vrea asemeni animalelor necuvântătoare, oricum departe de inimă. De exemplu, dacă acționăm în duhul contemplării de sine ca simbriași, de fiecare dată când în vremea rugăciunii n-o să vedem roadele ei așteptate, o să încetăm să ne rugăm. Cu aceasta arătăm că nici nu știm ce facem, nici ce căutăm sau, mai exact, pe Cine căutăm în vremea rugăciunii. Duhul contemplării de sine ne fură și în momentele când ne îndreptăm atenția chiar și la efectele care se îmtâplă prin rugăciunea în inimă. În același moment rugăciunea încetează.

În perioadele când harul se ascunde, foarte mult ajută pentru izbăvirea de capcana contemplării de sine – îndeosebi când nevoința noastră duhovnicească și trupească este mai mult ascetică decât harică și cere mult mai mult efort – să continuăm totuși să ne trudim să ținem de rânduielile tipicului mănăstirii: trezit la timp, priveghere: mâncat și băut numai în timpul stabilit pentru aceasta, mers regulat la toate slujbele, stat în picioare și metanii la rugăciune, împlinirea ascultărilor din mănăstire, etc.

Când se vorbește despre viața monahală, accentul cade întotdeauna pe predania rugăciunii minții și a inimii. Înrădăcinarea acestei sfinte predanii îl face pe monah monah și îl diferențiază de omul lumesc. Numai deschiderea inimii pentru rugăciunea lui Iisus arată că inima monahului nu este înrobită de nici o patimă. Dacă inima monahului este înrobită de o oarecare patimă și nu este accesibilă minții, atunci între monah și oarecare om din lume nu există o diferență esențială: și unul și celălalt sunt robi ai lumii. Și unul și celălalt aparțin categoriei lume.

Monahul se trezește și adoarme cu rugăciunea lui Iisus. Monahul, chiar și în somn rostește rugăciunea, ca pe o răsplată pentru osteneala zilnică, și ca pe o pregustare a darului rugăciunii harice neîncetate. Totul în afară de nevoința rugăciunii, pentru monah, este deznădejde și înșelare – orice gând care nu este rugăciune. Cel care este în ascultare totdeauna este în rugăciune. Și invers. Și contrar.

Vrei rugăciunea minții și a inimii? Începe și roagă-te fără oprire tot timpul cât ești treaz. Aceasta înseamnă că trăiești aici și acum. Aceasta înseamnă să Îi arăți și să Îi dovedești lui Dumnezeu că te smerești și că vrei rugăciunea minții și a inimii (pe El), care este dar dumnezeiesc și care numai cu propriile tale forțe omenești nu o vei putea dobândi niciodată. Dacă aștepți un alt loc și un alt timp în care vei avea condiții mai bune pentru nevoința rugăciunii, să ști că acel acolo-cândva nicioadată nu o să vină. Pentru că și acel acolo-cândva se află în inima ta. Împărăția Cerurilor e înlăuntrul vostru, Regnum Caelorum – hic et nunc (Împărăți Cerurilor – aici și acum)!

Dacă monahul nu a dobândit deschiderea inimii și rugăciunea minții și a inimii și-a ratat menirea în viață. Monahul este chemat la desăvârșire, și anume, la îndumnezeire. Închiderea inimii pentru un singur om înseamnă sfârșitul creșterii duhovnicești.



Monahul este dator să-L hrănească, să-L adape, să-L caute, să- L primească, să-L viziteze și să-I slujească lui Hristos în inima sa. Oricum, pentru a face acestea, mai întâi trebuie să-și curețe inima de patimi și să cunoască locul inimii, să descopere Împărăția Cerurilor înlăuntrul său și să stea în fața Împăratului slavei, răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Cuvintele „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” din Evanghelie (In. 12, 24) înseamnă că, dacă monahul nu moare pentru lume (patimile sale), rămâne singur – în afara comuniunii cu Dumnezeu și înafara comuniunii cu cei din jurul lui. A da roadă înseamnă dobândirea darului rugăciunii minții și a inimii și înfăptuirea unei adevărate comuniuni personale cu Dumnezeu și cu cei din jur, cu aproapele.



12

DOAMNE IISUSE HRISTOASE, VORBEȘTE-MI ȘI MIE!



Doamne Iisuse Hristoase, vorbește-mi și mie, fără o nevoință personală

și mort din cauza patimilor, și numai pentru întristarea mea după Tine,

înviază-mă, ca să fiu viu pentru Părintele meu Ceresc,

și mort păcatului, în Biserica Sfântului Duh.

Postul și rugăciunea sunt un mare dar dumnezeiesc pentru noi, fără de care nu există îndumnezeire și mântuire pentru noi, oamenii. Aceste reprezintă participarea noastră harică la Crucea lui Hristos, și de aceea, și la Învierea Sa. Postul și rugăciunea le-a sfințit și ni le-a dăruit în Biserică Însuși



Domnul, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, prin întreaga sa viață în trup printre noi, oamenii. Domnul a postit în pustiu patruzeci de zile și patruzeci de nopți și adeseori se retrăgea la rugăciune în singurătate.

Postul și rugăciunea sunt întotdeauna o nevoință sobornicească și mod de viață în Biserică. Noi le realizăm numai în Biserică, și aceasta în comuniune și ajutați de toți membrii ei, pământești și cerești. De aceea, noi nu ne rugăm și nu postim numai pentru mântuirea noastră, ci, dimpotrivă, aceasta o facem, înainte de toate, pentru întreaga Biserică, pentru Episcopul nostru, pentru preoți și pentru toți oamenii, și în cele din urmă pentru noi.

Rugăciunea, cel mai simplu spus, este un dialog pe care omul îl are cu Dumnezeu. „Domnul ne-a dat poruncă să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul. Oare este posibil să-L iubim fără rugăciune?... Iar la Cel pe Care Îl iubești te gândești, despre El vorbești, cu El vrei să fii” (Sfântul Siluan Atonitul). Cu cât omul se străduiește să fie cu Dumnezeu printr-o astfel de nevoință a rugăciunii, cu atât mai mult Dumnezeu îi dă ca acest dialog de rugăciune să fie mai calitativ și continuu.

În contextul întregii Evanghelii a lui Hristos, în esență, rugăciunea nu se înțelege ca o cerere, ci ca o dăruire. Cel care înțelege rugăciunea ca pe o oarecare cerere, încă nu a înțeles în Cine crede și pe Cine caută. Noi, în rugăciune Îl căutăm numai pe El, dar putem să-L găsim și să-L dobândim numai dacă ne dăruim Lui întru totul. Astfel, dacă nu înțelegem rugăciunea ca pe o dăruire totală, niciodată nu o să-L dobândim pe Cel care deja ne-a dat totul, înainte de toate pe El Însuși în totalitate.

Ce înseamnă pentru rugăciunea noastră că Îl căutăm pe El, iar nu ceva? Numai prima chemare este rugăciune, iar toate chemările care urmează sunt dăruire – aceasta se întâmplă în situația în care îl căutăm numai pe El. În situația în care căutăm ceva și nu pe El, atunci rugăciunea se transformă într-o cerere nesfârșită și fără roade – care la sfârșit ne obosește și o părăsim. El atât tânjește după iubirea noastră încât niciodată nu-și pierde nădejdea, iar la prima noastră chemare apare și comunică cu noi, dar în situația în care căutăm ceva, iar nu pe El, noi nici nu-L observăm. Ce să spun mai departe...? Să nu lungesc vorba, din această expresie evanghelică totul o să vă fie foarte clar: „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3).

Un dar pentru credincioșii care mai întâi L-au dobândit pe Împărat și Împărăția Cerurilor este să li se adauge și celelalte lucruri trebuincioase vieții de zi cu zi. Niciodată nu se potrivește cu etica lor, într-adevăr, ca în rugăciune să ceară acele lucruri pentru ei înșiși. Este o bucurie și o cinste pentru credincioși să împartă cu frații mai mici ai lui Hristos, și ceea ce li se va adăuga. Este de datoria noastră, dar și de folos duhovnicesc pentru noi toți să ne rugăm pentru sănătatea, bucuria, bunurile materiale, și reușita tuturor oamenilor, dar nu și pentru noi înșine – să nu ne facem asemănători păgânilor. Este dar de la Dumnezeu, ca astfel de rugăciuni pentru alți oameni să le fie ascultate celor desăvârșiți. Așa cum spun Sfinții Părinți, celui care împlinește voia lui Dumnezeu și Dumnezeu o împlinește pe a lui.

La început rugăciunea este o nevoință ascetică neîncetată a unirii cu Dumnezeu. Rugăciunea celui luminat este făcătoare de minuni. Cel desăvârșit nu are rugăciune.

Condiția fundamentală a rugăciunii este relația noastră cu aproapele. Nu avem voie să ne ridicăm deasupra lui niciodată, să ne considerăm mai importanți, mai vrednici, față de oricine ar fi. Atunci ne rugăm în zadar. Gândiți-vă la cel mai neînsemnat și cel mai păcătos om (viu sau adormit), despre care voi considerați că este astfel. Trebuie să știm că noi suntem sub el, și că acela este mai vrednic și mai important decat noi.



Eu trag concluzia despre cine sunt și ce sunt din comparația mea cu Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel desăvârșit. Și încă, concluzia despre mine și relația mea cu aproapele o trag din felul în care îl privește Dumnezeu pe aproapele meu – pentru că El se identifică și cu cel mai neînsemnat semen al nostru: „ceea ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (vezi: Mt. 25, 40). Și văd că sunt de fapt cel mai păcătos om, mai jos decât toți, adus din neființă la ființă. Nimeni și nimic... Așadar, concluzia despre aproapele nostru nu o tragem din faptele sale, ci din felul în care îl privește pe el Dumnezeu.

Trebuie să știm că suntem orbi duhovnicește, trebuie să credem că Hristos poate să ne vindece și trebuie ca această credință a noastră să o dovedim prin o cât mai deasă chemare a numelui lui Iisus, fără să permitem să fim împiedicați de ceva ori cineva. Când treptat, prin nevoința rugăciunii vom începe să curățim energia minții, aceasta ne va da posibilitatea să vedem unde ne aflăm, să vedem unde am căzut, că suntem orbi în raport cu idealul lui Hristos și încă și mai puternic să strigăm către El.

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”, pentru creștinul care trăiește în Biserică, ceea ce înseamnă că ia parte la Sfintele Taine (Împărtășanie, Spovedanie) și la sfintele fapte bune, nu există un drum mai scurt și mai simplu de împlinire a unei comuniuni personale cu Dumnezeu decât această rugăciune. Această rugăciune scurtă poate fi rostită cu două-trei cuvinte mai mult sau mai puțin. Esența scurtei rugăciuni constă în petrecerea neîncetată și nerăspândită a minții în Dumnezeu, în comuniunea cu El.

Rugăciunea minții și a inimii e dar de la Dumnezeu pe care îl dobândesc cei ce își curăță îndeajuns inima de patimi. Semn identificator pentru aceasta este manifestarea harului de la Botez în inima îndeajuns de curățită. Numai acest har poate să atragă mintea, să-i arate locul inimii și s-o țină adunată la rugăciune acolo. Ceea ce Dumnezeu îi dăruiește la sfârșit nevoitorului este rugăciunea neîncetată a minții și a inimii și vederea luminii dumnezeiești necreate.

Maica N: Părinte, ce este acela locul inimii, și ce este deschiderea inimii? Acestea sunt două apariții diferite?

Părintele: Fenomenul când harul pentru prima dată se manifestă în inimă îl numim deschiderea inimii, iar locul unde harul lui Dumnezeu se manifestă se numește locul inimii. Unul și același har, energia lui Dumnezeu, face să se întâmple acestea: și deschiderea inimii și ținerea activă a locului inimii.

Mare este slava rugăciunii minții și a inimii preoțească și dumnezeiască pe care la început Dumnezeu a dăruit-o omului în rai, de unde aceasta își are și originea. Dar această rugăciune capătă o slavă incomparabil mai mare când, Cea mai Sfântă decât toți Sfinții, mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, petrecând în isihie în Sfânta Sfintelor, cu ajutorul rugăciunii minții și a inimii a tins înălțimile absolute ale cunoașterii de Dumnezeu, învrednicindu-Se să devină cămară sacră a Celui Necuprins de întreaga zidire, al Ipostasului Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în Ea, Care din Ea, pentru mântuirea neamului omenesc, fără sămânță S-a născut.

Ceea ce noi trebuie să-I oferim lui Dumnezeu, asemănător Maicii Domnului, pentru a putea Hristos să Se nască în inima noastră este fecioria sufletelor și a trupurilor noastre. El se naște în noi atunci când vrea și pentru că vrea iar nu pur și simplu pentru fecioria noastră. De aceea, nașterea Lui în inimile noastre este dar, iar nu merit – dar manifestat concret și clar precum rugăciunea ascetică a minții și a inimii.



Fecioria este semn al înfierii harice. Cel al cărui Părinte este Dumnezeu, Mamă îi este Maica Domnului, viața în tinerețea duhovnicească îi este joc – demonii îi sunt jucării, iar iscusința și experiența din lupta cu ele îl ajută să crească și să se maturizeze. Dar, într-o bună zi, jocul încetează, jucăriile nu mai sunt interesante, iar omul matur ia responsabilitatea luptei pentru mântuirea tuturor oamenilor. Atunci rugăciunea personal-liturgică se transformă într-un deznădăjduit strigăt îndurerat de nădejde, mut și jalnic, pentru mântuirea și iertarea păcatelor și greșelilor fiecărui om în parte, pe care, numai prin Născătoarea de Dumnezeu, de la Hristos Dumnezeu le cerem. Și știi simplu că, dacă rugăciunea ta nu cuprinde lumea întreagă, nimic nu valorează.

Însuși darul rugăciunii minții și al inimii este mărturie că sufletul și trupul nostru sunt într-o anumită măsură feciorelnice, înțelepte. Formularea într-o anumită măsură feciorelnice înseamnă același lucru cu ceea ce spun prin inimă îndeajuns curățită și eliberată de patimi, iar cu aceasta și noi de influența hotărâtoare a demonilor în viața noastră. Vă este clar că vorbesc de treapta a doua din creșterea duhovnicească – luminarea minții.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor, prin rugăciunea minții și a inimii S-a ridicat până la cea mai înaltă treaptă a cunoașterii de Dumnezeu. Cu lepădarea de această lume pentru liniștea necesară prin isihia preoțească a minții cu adunarea ei în ea însăși prin rugăciunea neîncetată a minții și a inimii, cu înălțarea ei prin această adunare până la Dumnezeu, Ea a deschis calea către așa numita mișcare circulară a minții, care este cea mai luminoasă și mai potrivită lucrare cu care mintea se depășește pe ea însăși și se unește cu Dumnezeu ca pe o cale sigură.

Taina dimensiunilor eshatologice a rugăciunii minții și a inimii este și taina contemplării Luminii dumnezeiești. „Dumnezeu, scrie Palama, în bogăția bunătății Sale către noi, Transcendent în raport cu toate lucrurile, de Neînchipuit și de Nespus, devine împărtășit și văzut de către mintea noastră, nevăzut tolerându-ne cu energia Sa, mai presus de fire și covârșitoare”. Ceea ce creștinul caută și Dumnezeu îi dă în harul tainic și sfânt este viața dumnezeiască necreată, îndumnezeirea, comuniunea cu Dumnezeu în Lumina necreată. Omul nu dispune de nici o aptitudine de a-L vedea pe Dumnezeu, iar dacă o astfel de vedere există, aceasta este pentru că Dumnezeu în atotputernicia Sa se unește cu omul, insuflându-I cunoașterea pe care El Însuși o are despre Sine.

„Deci iarăși le-a vorbit lisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In. 8, 12). Și Îi urmează Lui cei care Îi împlinesc poruncile; cei care își hrănesc inima și mintea lor cu fapte bune în ascultare către părintele lor duhovnicesc, cei care nu gândesc despre sine că sunt mai buni decât oricine altcineva; cei care văd vina pentru toate numai în ei înșiși. Și îi urmează Lui cei care pun felul nevoinței lor în acord cu treapta creșterii duhovnicești la care se află. Toți aceștia vor avea lumina vieții.

„Preasfânta Fecioară s-a eliberat de toate încătușările materiale și a lepădat toate legăturile (pământești), stabilind un drum nou și de nespus către Cer” (Sfântul Grigorie Palama). Este adunat în câteva cuvinte tot ceea ce vă vorbesc întotdeauna despre punerea în acord a modului nostru de viață cu treapta creșterii duhovnicești la care ne aflăm, și anume, despre înstrăinarea extremă, la prima treaptă până la dobândirea darului rugăciunii minții și a inimii. Nici nu vom avea, și nici nu dorim, un chip și o învățatoare mai bună pentru o viață adunată și îngrijită a omului lăuntric decât pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria.



În abaterea de la viața și nevoința duhovnicească ortodoxă (cu știință sau fără știință) aș încadra faptul de a nu pune în acord modul nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm. Pentru că este zadarnic, chiar dacă avem cât de cât o nevoință (în sensul postirii, rugăciunii, supunerii, a mersului la biserică, a întrajutorării aproapelui, etc), dacă aceasta pentru noi nu înseamnă și un proces continuu de vindecare și transfigurare cât de cât al patimilor. Părinții aseamănă aceasta cu a strânge apa într-un vas găurit. În plus, odată cu trecerea timpului, numai orgoliul ne crește din socotirea anilor petrecuți, vezi Doamne, în Biserică și a drepturilor dobândite din aceasta. Îngrozitor.

O gândire și o simțire autentică a stării noastre căzute poate să reiasă numai dintr-o nevoință reală și concretă. De exemplu: spui că ești păcătos și îți pui nădejdea în Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Bine, te voi întreba: spui rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...” de 150 de ori pe zi? Dacă răspunsul tău este nu, știu că nevoința ta este caldă. Dacă ar fi fost fierbinte ai fi văzut nedesăvârșirea ta în raport cu împlinirea poruncilor lui Hristos și ai fi plâns pur și simplu în fața Maicii Domnului. Acesta este Acoperământ.

Să reînnoim nevoința noastră – pravila „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...”. Această rugăciune, pentru noi cei slabi, este ultimul scut în fața răului care năvălește din toate părțile; și la nivel personal și la nivelul comunității. Dar, de data aceasta, nu fără plâns și lacrimi – indiferent dacă ne străduim pentru ele sau ne vin singure de la har. Nu fără pocăință în fața Ei.

Să nu uităm că omul prin Ea dobândește orice dar, îndeosebi darul rugăciunii neîncetate al minții și al inimii și vederea luminii dumnezeiești necreate.

Adevărata viață duhovnicească și nevoință încep din momentul coborârii minții în inimă. Atunci răspunderea devine foarte mare, precum și pocăința. Aceasta cuprinde dimensiunile plânsului lui Adam pentru întreaga omenire. Atunci trebuie să se persevereze în nevoința coborârii și ținerii minții în inimă. Atunci, așa cum spun Părinții, demonul va aduce ispite și de la capătul lumii pentru a împiedica rugăciunea ascetică a minții și a inimii.

Adam este zidit la treapta luminării. Acesta este nivelul modului natural de viață. Inima lui nu era înrobită de patimi. El a avut darul rugăciunii minții și a inimii și darul luminării minții, într-o măsură suficientă. Trebuia ca prin păzirea unei singure porunci să încheie cercul Iconomiei dumnezeiești a creației. La acest mod natural de viață și la acest nivel al luminării suntem chemați cu toții să ne pregătim și să le obținem prin Sfânta Taină a Botezului. La acest mod natural de viață și la acest nivel al luminării suntem chemați cu toții să ne pregărtim și să le obținem prin Sfânta Taină a Pocăinței sau prin viața monahală închinată lui Dumnezeu.

Darul rugăciunii minții și a inimii nu este un act magic ascuns sub mantia vreunui oarecare ascetism, ci este dar de la Dumnezeu, care se dobândește printr-o relație personală cu părintele duhovnic, în special dacă acesta este purtător al unui astfel de dar. Aceasta este Predania.

Înaltul criteriu apare și se întipărește în noi, odată cu Botezul: ori avem darul rugăciunii minții și a inimii, ori suntem parte din lume. Alt drum nu există. Nu suntem parte din lume, când urmăm chemarea, conștient și în mod vizibil urmăm drumul curățirii, sub ochiul treaz al părintelui duhovnicesc, în ascultare adevărată.



Cuvântul lăuntric cu care omul vorbește înlăuntrul său cu sine și care formează rugăciunea fără glas despre care Sfântul Nichifor din Italia spune că se află în piept, mai exact spus, izvorăște din inimă, ca centru al nostru duhovnicesc. Dacă cu cuvântul lăuntric (în locul oricăror gânduri), rostim rugăciunea, vom face inima noastră și izvor al rugăciunii personale. Așadar, trebuie să ne străduim să rostim cu cuvântul lăuntric rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, iar atenția (sau energia) minții să fie adunată prin înseși cuvintele rugăciunii în El, dar, în același timp, și în izvorul rugăciunii, în inimă. În acest fel, ne vom apropia mult de ceea ce Sfinții Părinți ne-au indicat ca ideal, iar aceasta este adunarea energiei minții în esența sa în inimă, sau așa numita neînșelata mișcare circulară a minții. În dimensiunea ei ascetică, această nevoință face posibilă credința; iar în dimensiunea ei harică, această nevoință face posibilă Sfânta Taină a Botezului, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Trebuie să diferențiați deschiderea harică a inimii pentru rugăciunea minții și a inimii de străpungerea ascetică și ținerea minții în ea. Deschiderea inimii pentru rugăciunea minții și a inimii este dar de la Dumnezeu pe care îl așteptăm cu smerenie, în timp ce străpungerea și putința de a ține mintea noastră în inima înseși este dar de la Dumnezeu pe care îl avem deja.

Și fără să ne fie deschisă inima pentru rugăciunea minții și a inimii, și fără să ne fie cunoscut locul inimii în acest mod, putem totuși să ne ținem mintea în zona inimii, în fața porților Sfintei Sfintelor, și cu smerenie să așteptăm făgăduința Domnului: „cel care caută află, și celui care bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe?” (vezi: Mt. 7, 8-10). Atunci cu cât mai mult Domnul se va da celor care Îl caută pe El Însuși.

Mai întâi, cel care voiește să dobândească darul rugăciunii minții și a inimii este bine să arate aceasta străduindu-se zilnic să intre în inimă prin rugăciune. Mai întâi puneți de-o parte cinci minute pentru această nevoință iar după aceea singur, de la sine, timpul rugăciunii se va mări. Înseși nevoința vă va arăta drumul. Și în al doilea rând, în general, este necesar să ne străduim cât putem mai mult să ținem mintea într-o astfel de stare, ca rugăciunea să fie adunată, neîmprăștiată. Străduiți-vă în rugăciunea neîmprăștiată și veți vedea cum inima singură va începe să vă dea semnale despre locul din ea, unde trebuie exact să fie adunată mintea.

La rugăciune trebuie să stăm cu smerenie, cu simțul răspunderii pentru orice păcat făcut în jurul nostru sau departe de noi, altfel ne mințim pe noi înșine. Mintea trebuie să o legăm de cuvintele rugăciunii, iar când începe să hoinărească, iarăși să o întoarcem. Primirea oricărei imagini, icoană, lumină sau fantezie în timpul rugăciunii poate să ne dăuneze foarte mult.

Trebuie să avem și o atitudine corectă în rugăciune. Aceasta este când rugăciunea o trăim ca pe o dăruire a noastră și când o rostim din dragoste pentru Domnul și din dorința de a fi cu El. Atunci o astfel de rugăciune este mai constantă, iar demonul cu greu poate să se apropie de noi. Dacă atitudinea pe care o avem când spunem rugăciunea este de cerere, sau numai ca o luptă împotriva demonului, aceasta se poate întrerupe foarte ușor.

Când stăm la rugăciune, dacă observăm că mintea ne este răspândită și că ne atacă diferite gânduri, atunci trebuie să găsim acel ritm de a rosti rugăciunea, care să țină mintea adunată, la cuvintele rugăciunii. Așadar, rugăciunea o rostim mai repede, chiar și cu glas tare pentru ca mintea să nu se poată opri la vreun gând. După un oarecare timp, treptat, gândurile vor pierde din putere, dar și omul prin rugăciune dobândește lumina în care vede cât sunt de neînsemnate acele gânduri și încetează să i se mai



pară interesant a le acorda atenție. În același timp, treptat, ne întoarcem la ritmul obișnuit al rugăciunii în care putem să acordăm mai multă atenție pocăinței. Cu toate că și în prima situație omul poate să păstreze acest simțământ și să spună repede rugăciunea.

În momentele în care suferim oarecare ofensă de la aproapele nostru, și când rugăciunea devine răspândită din cauza gândurilor împotriva lui, trebuie să începem să ne rugăm și pentru el și iarăși să căutăm acel ritm al rugăciunii care ne ajută să ținem mintea adunată în Dumnezeu până în momentul în care gândurile împotriva celui care ne-a rănit ne părăsesc.

Rugăciunea o putem ține adunată și când suntem într-un haos cu multă lume și aglomerație.mare, în acel mod în care îi vom cuprinde pe toți în rugăciune, căutând iarăși acel ritm care să țină mintea adunată.

Rugăciunea trebuie doar să curgă iar în acest timp noi nu suntem deloc importanți. Nu putem să slujim la doi domni – și eu-lui nostru, și anume, omului vechi al nostru, și lui Dumnezeu. Singurul lucru care este important pentru noi este curgerea neîncetată și nestăvilită a rugăciunii, atunci aceasta o să crească într-o slăvire neîncetată a Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Gândul care ne ajută atunci când în vremea rugăciunii ne aflăm într-o stare fără har, sau când inima este închisă, sau când rugăciunea nu ne este adunată, sau când suntem, în general, într-o stare de întunecare, este gândul că trebuie să-L urmăm pe Hristos oriunde ar merge. Și pentru că El a coborât și în adânc, dacă trebuie vom coborî și noi cu El. Nouă ne este bine oriunde este El, și nu vom întrerupe rugăciunea. Și astfel, prim modul nostru de viață trăim viața Lui, iar partea din viață cea mai importantă este chiar rugăciunea. Tot astfel, în practica rugăciunii, aceasta înseamnă că nu căutăm efectele rugăciunii și nu ne oprim la ele, ci Îl urmăm, Îl căutăm pe El. Oprirea la efectele rugăciunii este încetare a rugăciunii. Toată aceasta o putem obține dacă uităm de noi înșine, dacă ne rugăm până la uitarea de sine.

Rostirea adunată a rugăciunii provoacă efecte caracteristice înlăuntrul inimii, iar înainte de toate un anumit fel de căldură. Atenția și căldura se atrag una pe alta și se completează reciproc prin adunarea minții în inimă, și ne ajută într-o mare măsură să petrecem în amintirea de Dumnezeu.

Și rostirea rugăciunii și căldura în inimă abia sunt mijloace, iar nu ceea ce se așteaptă. Noi, dăruindu-ne prin rugăciune, Îl căutăm numai pe El, iar nu unele daruri ale Lui. Dacă atenția noastră principală și dorința le orientăm de la țelul care se așteaptă, și care este Hristos Dumnezeu, către mijloacele sau efectele ce le însoțesc, atunci cădem de la calea adevărată în tărâmul morții, al înșelării, al păcatului, și al demonului care ne pândește.

Efectul însoțitor poate fi și o durere tăioasă în inimă în fața oricărei încercări de a pătrunde cu mintea în ea care, în mod consecvent, poate să ne îndepărteze de rugăciune pentru o perioadă mai lungă, până când ne vom smeri.

Când dăm (când ne aducem) prin rugăciune lui Dumnezeu, fără să cerem, atunci rugăciunea este adunată, iar când cerem ceva de la Dumnezeu, atunci mintea noastră se împrăștie.

Este importantă întrebarea despre esența căldurii – dacă aceasta este firească sau este căldură duhovnicească. Diferit de căldura firească, căldura duhovnicească sau dumnezeiască apare și se produce în momentul numit deschiderea harică a inimii pentru rugăciunea minții și a inimii, care este sfârșitul



străpungerii ascetice și a ținerii minții înlăuntrul inimii, în fața porților Sfintei Sfintelor. Manifestarea harului lui Dumnezeu este momentul care face să se deschidă inima, pentru ca mintea să intre înăuntru prin rugăciune, recunoscând fără să fie înșelată locul rugăciunii (inima). După aceea, urmează petrecerea ascetică și ținerea minții în Sfânta Sfintelor în inimă, până când focul și căldura care se produc în același timp nu vor transfigura (înduhovnicii) cu totul în lumina necreată pe cel ce arde astfel.

Când vom începe cu acest fel de rugăciune, vom găsi întuneric și răceală, și anume, ușa închisă a inimii. Aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ci dimpotrivă, noi trebuie să continuăm și mai departe cu îndârjire, măcar până când o să simțim căldura firească. Oricum, aceasta împreună cu lacrimile pocăinței (mișcări duhovnicești ale rugăciunii) va fi și nădejdea că vom împlini țelul. Acest fel de rugăciune se poate numi deja rugăciune ascetică a minții și a inimii înainte de cea adevărată sau rugăciunea minții și a inimii ascetico-harică. Mintea, din mândră, împrăștiată și întunecată – pentru că se păstrează neîmprăștiată în inimă prin cuvintele rugăciunii – se smerește în Hristos Dumnezeu, se adună și ușor se luminează, deoarece energia sa se curăță. Cu alte cuvinte, acest fel de rugăciune este accesibil oricui, și oricine vrea și se străduiește o poate avea.

Când în rugăciune Îl căutăm numai pe Dumnezeu, atunci inima se deschide și mintea intră în ea, iar când căutăm deschiderea inimii atunci aceasta se închide.

Rugăciunea minții și a inimii, ca tehnică, este foarte accesibilă și depinde numai de voința și străduința fiecăruia dintre noi. Noi, neavând experiență, și din neștiință, gândim despre ea ca despre cine știe ce minune și, neavându-o noi înșine, nu credem că alții o pot avea. Da, dar o au. Însă esența rugăciunii inimii este pocăința, iar nu tehnica. Și toate tehnicile dacă le-am ști, dacă nu avem pocăință, niciodată nu o vom avea. Și invers, dacă avem pocăință adevărată, și să nu știm oarecare tehnică de ținere a minții în inimă, noi vom dobândi darul rugăciunii minții și a inimii. Prin adevărata pocăință se subînțelege întotdeauna punerea în acord a modului nostru de viață cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm.

Când țelul nu este rugăciunea în sine (mă refer la repetarea continuă a numelui lui Hristos), ci țelul este comuniunea cu Dumnezeu, atunci rugăciunea se spune cu duh de pocăință; și invers.

Nu trebuie uitat că fundamentul nevoinței rugăciunii trebuie să fie smerenia, plânsul și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Vreau să vă amintesc încă o dată că răstignirea sau pătimirea minții din dragoste pentru Dumnezeu-Omul Hristos este totalitatea nevoinței, iar nu oarecare tehnică a rugăciunii de adunare a minții în inimă. Practicarea tehnicii rugăciunii minții și a inimii fără nevoința pocăinței ascetice și fără lacrimi, și fără nevoința ascultării din toată inima (absolută! – să nu uitați cuvântul) este înșelare.

Avem sau nu rugăciune curată și adunată? Se poate pune o întrebare și mai pe față: dacă ne rugăm regulat și împlinim pravila noastră de rugăciune? Această întrebare este pentru cei care merg deja de mulți ani la biserică și cred că au dobândit cine știe ce, iar pravila de rugăciune nici nu le mai trebuie. La aceasta se adaugă întrebarea: dacă noi, pe lângă o astfel de stare pe care o avem, și având încă conștiința împăcată ne vom așeza pe noi înșine la prima treaptă a dezvoltării duhovnicești?

De ce nu ne putem aduna mintea la cuvintele rugăciunii, de ce nu avem rugăciune curată? Copii, ca să nu lungesc prea mult vorba sau să citez pe unul din Părinți, răspunsul la o astfel de întrebare este



foarte clar: cel care a părăsit nevoința ascultării nu poate avea rugăciune curată sau adunată. Fiecare ostaș credincios al lui Hristos va verifica, din propria inițiativă, cu părintele său duhovnic cum și când este părăsită această nevoință a ascultării. Celui necredincios chiar de i s-ar și spune va fi doar: mărgăritarul aruncat în fața porcului. Iar aceasta Domnul a spus-o, nu eu.



13

MODEL DE VIAȚĂ PRIN CRUCE CĂTRE ÎNVIERE



Care este locul vieții moderne în Hristos? Dacă viața modernă, din ce în ce mai mult, caracterizează iubirea de sine ca mod de existență, atunci o astfel de viață nu are nici un loc în Hristos. Omul modern, destul de des, trece și calcă peste persoane concrete pentru a-și putea satisface propriile patimi: iubirea de slavă, iubirea de argint, iubirea de plăcere... Dar atunci cum să trăim? Dumnezeu-Omul Iisus Hristos este exemplul și criteriul nostru. El s-a răstignit pe cruce pentru toți copiii lui Dumnezeu, pentru mântuirea concretă a fiecăruia dintre noi. Iar noi, purtând povara unul altuia, fără a privi la propriile interese, căutând să fim de folos celorlalți pentru a se mântui, trăind în iubire, așa cum Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi ca prinos și jerfă lui Dumnezeu (vezi: Gal.6, 2; I Cor. 10, 33; Efes. 5, 2), vom fi martori adevărați ai Persoanei Lui, faptă și putere în această lume. Numai așa putem cu adevărat să teologhisim, să-I mulțumim, să-L slăvim pe El.



Istoria acestei lumi este răstignire și lepădare de Dumnezeu-Omul Hristos. Iar cei care cred în El trec de la moarte la viață, iar la judecată nu vor veni.

Suntem urmași ai urmărilor căderii lui Adam. Comuniunea noastră personală cu Dumnezeu este rănită; suntem răniți ca persoane; relația noastră personală cu ceilalți oameni și cu întreaga natură este rănită. Aproapele nostru devine iadul nostru. În biserică, urmările acestei căderi se vindecă la nivel ontologic. În ea, prin Botez ne naștem pentru o viață nouă, iar prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos ne umplem cu această nouă viață, petrecem și creștem în ea.

Necredința este urmarea firească a păcatului. Cei ce Îl leapădă pe Hristos mai întâi își formează o oarecare idee despre El în mintea lor. Întrebarea este cât este de exactă aceea idee și dacă L-ar mai lepăda atunci când L-ar cunoaște Așa Cum Este El.

Copii, știm cu toții că ofertele și propunerile demonului, sub formă de gânduri, pentru satisfacerea patimilor, la început par atrăgătoare și ușor de pus în practică, fiind corespunzătoare firii căzute a omului, dar odată cu acceptarea și înfătuirea lor omul continuă doar să hrănească propriile patimi și, în acest mod, rămâne rob al demonului, al neîmplinirii, nefericirii și durerii, iar la sfârșit, al morții și al iadului.

Când omul păcătuiște, atunci acesta simte pentru foarte puțin timp o dulceață trupească (adăugând aici pe cea sufletească), ca după aceea, pentru un timp mai îndelungat (până când se va pocăi), să aibă o durere sufletească (din care reiese și cea trupească). Și invers, când omul face o faptă bună, atunci acesta pătimește pentru o anumită perioadă de timp trupește și sufletește, dar niciodată fără mângâierea Sfântului Duh, pentru ca după aceea să simtă o mare dulceață duhovnicească. Dulceața duhovnicească și mângâierea fac posibilă o creștere duhovnicească mai rapidă pentru că ne arată cât suntem de departe de Cel desăvârșit și nu ne lasă să-i uităm pe cei care suferă încă. Suferința bucuriei și bucuria suferinței a Starețului Siluan.

Duhul civilizației de astăzi naște oameni bolnavi, oameni cu o gândire înaltă despre sine – chiar dacă în cel mai mare număr de cazuri, baza reală pentru o astfel de gândire nici nu există – care își însușesc foarte ușor dreptul de a-i judeca pe ceilalți oameni și de a-i osândi.

Duhul judecării și osândirii, pe care îl chemăm prin punerea în faptă a patimii cu același nume și care se leagă strâns de ea, este cel mai înrudit cu duhul lui Antihrist, pentru că se luptă să Îi ia locul lui Hristos, singurul Judecător al viilor și al morților. Nici un duh nu este atât de aproape de duhul antihristic precum duhul judecării și osândirii. Cu o astfel de patimă și cu un astfel de duh în noi, nu putem să ne curățim inima. Hristos este unicul nostru Judecător.

Uităm că lumea din jurul nostru o cunoaștem în funcție de cât este de curată sau necurată inima noastră. Dacă îl atacăm sau lepădăm pe om din cauza vreunui păcat, indiferent dacă păcatul există cu adevărat sau credem numai că există, aceasta este numai o mărturie că suntem bolnavi de același păcat, că vedem și înțelegem prin acel păcat. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși, nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul”. (Tit 1, 15). Aceasta ne este semn că trebuie să ne oprim si să ne pocăim. Semn că inima ne este închisă.



După ce Adam și Eva mănâncă din fructul oprit rămân goi de harul dumnezeiesc și distrug comuniunea cu Dumnezeu. Dar când Dumnezeu îi întreabă dacă au mâncat din fructul oprit Adam, în loc să se pocăiască, arată o mare mândrie îndreptățindu-se și învinuindu-L pentru căderea lui pe Dumnezeu, mai înainte de toate („femeia pe care Tu mi-ai dat-o”), iar după aceea și pe Eva („ea mi-a dat din rodul pomului iar eu am mâncat”). Și Eva răspunde cu mândrie îndreptățindu-se: „Șarpele m-a înșelat, iar eu am mâncat” (vezi: Fac. 3, 12-13). Sfinții Părinți spun că numai unul dintre cei doi, dacă ar fi cerut iertare, nici unul nu ar fi fost izgonit din rai, cu toate urmările pe care noi le vedem și le suferim până în ziua de astăzi, ca urmași ai urmărilor căderii lor. Faptul că Dumnezeu îi caută pe Protopărinții noștri și intră în dialog cu ei, nu înseamnă nimic altceva decât că la amândoi le dă încă o posibilitate să se pocăiască.

Noi astăzi, ca temelie și criteriu a existenței și trăirii noastre creștine, avem cuvântul și fapta lui Hristos, iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu Tatăl (vezi: Mt. 5, 44-48) și pecetea darului Sfântului Duh. Avem unitatea credinței și comuniunea sobornicească a Sfântului Duh, și între noi și cu Sfinții Părinți, care cu exemplul lor veșnic viu neîncetat luminează viața și existența noastră în Biserică. De aceea nu trebuie să permitem să descoperim Împărăția Cerurilor din lăuntrul nostru abia spre sfârșitul vieții noastre, dacă îndeobște și atunci o vom descoperi răbdând cu mulțumire diferite boli și pătimiri, ci încă din tinerețea noastră dăruindu-I Dumnezeu-Omului Hristos toată viața noastră fără rezerve.

Mărturisirea credinței adevărate este rod al harului. Mărturisirea credinței adevărate are partea ei teoretic-dogmatică și practic-nevoitoare. Este necesar să credem și să mărturisim adevărata credință ortodoxă și este necesar să trăim după regulile credinței – modul nostru de viață și nevoința să le punem în acord cu nivelul creșterii noastre duhovnicești. Și invers, pentru că este unul și același har, viața și nevoința în acord cu regulile credinței duc la cunoașterea lui Dumnezeu și la mărturisirea adevăratei credințe prin experierea și trăirea lui Dumnezeu transpuse în mărturisirea și formularea dreptmăritoare a dogmelor, ce e mai mult cunoaștere decât credință.

Noi dobâdim Sfântul Duh și plinătatea harului în inimile noastre încă din momentul Sfântului Botez și a primei Împărtășanii. Trebuie să înțelegem întrega noastră viață, existență și funcționare ca pe o dăruire și ca pe o slăvire a lui Dumnezeu și în afara Sfintei Euharistii – dacă se poate spune de fapt așa. Noi suntem copii ai Bisericii, și putem să funcționăm corect numai trăind cu mulțumire în Biserică, numai sobornicesc-euharistisc și numai dăruind.

Patima a devenit astăzi un fel de idol respectat mai mult decât Dumnezeu sau decât aproapele. Pentru satisfacerea propriei patimi, omul contemporan este pregătit să-și jerfească credința în Dumnezeu, ca și binele aproapelui său.

Și din noi înșine facem idoli când încetăm să creștem duhovnicește, când cădem de la pocăință; și anume, când ne mulțumim cu treapta dezvoltării duhovnicești la care ne aflăm, și nu înțelegem că de aici mai departe totul este numai cădere. În viața duhovnicească nu există a sta pe loc, nu există „status quo”, există numai creștere sau cădere.

Cu toții uităm de Dumnezeu atunci când gândim că sănătatea, fericirea și afacerile ne merg bine, iar după aceea ne mirăm când dintr-o dată totul se schimbă și ne merge rău. Am amintit de pierderea valorilor pământești pentru că nimeni nu se îngrijorează de pierderea celor pe care nici nu le-a gustat – cele cerești. Și nimeni nu este vinovat de aceasta în afară de răul din omul însuși, care îi dă loc demonului să pună viața omului sub controlul său. Înlăuntrul său fiecare înclină liber spre rău sau spre bine.



Una dintre definițiile psihologiei moderne pentru un om normal și cu o minte sănătoasă spune că se poate considera astfel acela care are o relație corectă cu el însuși, cu oamenii din jurul său, cu mediul înconjurător, cu spațiul și timpul. I-aș întreba: Dacă față de toate acestea are, dar față de Dumnezeu nu are, este normal?

Aproape tot ceea ce vedem astăzi în reclame, în filme, în diferite emisiuni distractive și informative, direct sau indirect, este promovarea unui mod de viață greșit. Dacă am încerca să descriem cât mai simplu modelul greșit de viață, am spune că este acel model care îl cheamă pe omul contemporan să-și satisfacă toate patimile din ce în ce mai mult.

Mass-media, pe de o parte, doar se adaptează la acea piață de cerere și ofertă a satisfacerii patimilor pentru a se putea menține; iar pe de altă parte și cel mai des, influențează această piață ori prin reclame ori prin ofertele lor impresionante. Dar legea duhovnicească spune că după satisfacerea patimii păcătoase, și anume, după plăcere vine durerea. Și invers, după pătimirea în nevoința curățirii de patimi, vine dulceața duhovnicească pe care nimic nu o mai poate schimba după aceea. Mass-media este numai un instrument care poate fi folosit pentru bine și pentru rău.

Chiar dacă aproape toți năzuiesc către realizarea acestui model greșit, rar se înâmplă să îl atingă cineva în propria viața. Chiar și aceia puțini care îl ating se vor mira la sfârșit când vor înțelege că nimic din tot ce au nu-i poate împlini, deși au totul. Omul este făcut de Dumnezeu și pentru Dumnezeu (să fie ca Dumnezeu și în comuniune cu Dumnezeu), și de aceea numai Dumnezeu și poate să îl împlinească. Omul nu poate fi mulțumit și împlinit de jucăriile și jocurile pe care demonul i le oferă, de baloanele colorate.

Cum să i se explice omului din ziua de azi ce este aceea viață veșnică? Când Domnul spune viață veșnică, cere de la noi, care suntem ai Lui, să manifestăm acea viață veșnică în viața de zi cu zi prin trăirea ei. Și aceasta prin postul, rugăciunea și dragostea către aproapele nostru – prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Oamenii care trăiesc această viață veșnică a Bisericii nu răsplătesc cu rău pentru rău. De exemplu, în loc să întoarcă cu cuvânt rău se vor ruga pentru cel care a spus cuvântul rău sau vor ajuta pe cineva și se vor jertfi rupând de la sine pentru a da altora... Dacă omul trăiește în acest mod, trudindu-se să împlinească poruncile lui Hristos, este clar că în el s-a sălășluit altceva, viața veșnică a Împărăției Cerurilor.

Noi nu suntem ființe energetice de sine stătătoare. Noi suntem ca o instalație cu baterie; atâta timp cât este plină functionăm, când slăbește, cădem. Pentru a funcționa normal trebuie să fim permanent conectați la izvorul energetic Care, pe lângă faptul că ne dă putere să existăm ca ființe cuvântătoare, ne dă energie (dacă vrem) și pentru o viață harică, precum și energie pentru o viață harică veșnică. Dacă ne deconectăm de la Izvor, încetăm să funcționăm duhovnicește – cel puțin noi, creștinii. Moarte duhovnicească, întunecare duhovnicească. Morți vii, oameni fără o adevărată fericire și fără un sens al vieții.

Investirea în viața lumească va aduce la sfârșit numai nefericire, boală, întristare și neîmplinire – indiferent când va fi acesta, mai devreme sau mai târziu; ni se va descoperi ca o investiție greșită, ca un eșec ontologic. Iar investirea în viața duhovnicească, ne va îmbogăți cu roadele Sfântului Duh Domnul: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (vezi: Gal. 5, 22-23).



Dacă se întâmplă să investim în nevoile noastre lumești mai mult decât este necesar, atunci cu siguranță vom intra într-o luptă fără scrupule și obraznică pentru satisfacerea patimilor noastre. Spunem fără scrupule pentru că în acea luptă îi rănim pe ceilalți oameni din jurul nostru în orice mod – sufletesc sau trupesc – fără probleme de conștiință, și e fără obraz pentru că nu ne îndrumă către obrazul lui Dumnezeu.

Credința în Dumnezeu, viu manifestată și mărturisită prin faptele noastre, este modul (sau modelul) de viață cruce-înviere și anume: Crucea lui Hristos. Prin acest mod de viață noi nu ne satisfacem patimile – devenind robii lor (și ai morții și ai demonului) – ci vindecăm și transfigurăm patimile noastre, prin schimbarea sensului lor – din iubire de sine în iubire față de Dumnezeu-Omul prin sinergia, împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu.

Hristos ne propune un model în care prin participarea la Crucea Sa vom învia duhovnicește – încă de pe acum – iar după aceea și trupește. Această lume ne impune un model în car prin participarea la desfătările ei vom muri duhovnicește – încă de pe acum – iar după aceea și trupește. Hristos ne propune pentru că nu vrea să încalce libertatea noastră, iar lumea ne impune pentru că a încălcat deja libertatea noastră.

Taina Crucii lui Hristos conține în același timp ambele dimensiuni: și dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de fiecare om. Sau putem spune că dragostea față de Dumnezeu-Omul Hristos arată ca dragostea față de Dumnezeu și față de fiecare om este o singură dragoste, nedespărțită.

Modelul pe care ni-l propune Hristos este să ne jertfim pe sine pentru ceilalți, iar modelul pe care ni-l impune lumea este să-i jertfim pe ceilalți pentru sine. Împlinirea poruncilor lui Hristos de iubire față de Dumnezeu și față de oameni într-adevăr cere jertfă: ne rugăm pentru mântuirea celor care nu se roagă, postim pentru a-i hrăni pe cei care sunt flămânzi, muncim pentru a-i ajuta pe cei ce sunt neputincioși, ne folosim timpul pentru a-i mângâia într-un oarecare fel pe cei care suferă din diferite cauze; începem de la familia noastră și lărgim cercul în funcție de posibilitățile proprii. Nimeni nu a zis că este ușor, dar oricine încearcă știe numaidecât că aduce bucurie.

Noi singuri ne alegem modelul în viață, ori unul ori altul – al treilea (adică compromis) nu există. Mai multe șanse de mântuire au cei care greșesc deoarece este posibil ca urmările păcatului să le trezească conștiința și se vor pocăi, decât cei care gândesc că au găsit un compromis cu această lume. Domnul spune: „fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16).

Răspunderea pentru înrobirea de patimi a omului contemporan, pentru modelul de viață distructiv care i se impune, pentru incultura lui duhovnicească, zace sub modul necorespunzător de educație și formare, indiferent dacă acesta este oferit de către familie, sistemul de învățământ sau o parte din preoți.

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu și trebuie să atingă asemănarea cu Dumnezeu. Omul este o ființă deschisă în care este sădit potențialul de a deveni dumnezeu după har. De aceea pentru noi educare, înainte de toate, înseamnă să purtăm și să mărturisim chipul Făcătorului nostru. În același timp aceasta înseamnă să protejăm și să împlinim persoana noastră. Să ne păzim de demon, de păcat și de moarte, de dezintegrare și veșnica depersonalizare. Înainte de toate, o educație astfel înțeleasă nu neglijează absolut deloc și manifestarea potențialului nostru intelectual. La un astfel de nivel de cultură ajungem cu ajutorul educației ortodoxe. Însemnătatea principală a cuvântului educare, conform



rădăcinii slavone a limbajului bisericesc, este hrănire. Cu scopul de a forma în noi chipul lui Dumnezeu; noi în Biserică ne hrănim și suntem în comuniune cu Hristos și în sensul material și în sensul duhovnicesc al cuvântului.

Păstrarea pecetei chipului Său în noi, a cărei parte principală e libertatea noastră, este premisa fundamentală a vieții noastre harice veșnice și de aceea prioritate în dumnezeiasca pedagogie și educare mistagogică.

Voința liberă este ca o sabie cu două tăișuri pentru că o putem folosi pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, dar putem și să cădem de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu respectă libertatea noastră, pentru că distrugându-se libertatea se distruge și chipul după care suntem făcuți.

Liber este cel care și-a eliberat inima din robia patimilor. Cel care se supune încă propriilor patimi, acela este rob. Pe cel liber nimic nu îl leagă în afară de Dumnezeu. Unul ca acesta pe pământ este pretutindeni și pentru tot străin, și oriunde și peste tot acasă – în afară de păcat. Aceasta a spus-o pe scurt și foarte frumos de neînlocuitul nostru apostol, Pavel: „aceasta v-o spun fraților: Că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și când nu ar avea. Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni. Și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. Dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă” (I Cor. 7, 29-32).

Ce să spunem despre acei oameni care se consideră pe sine cuvântători dar de fapt, conștient sau inconștient, sunt conduși de patimile necuvântătoare, conduși de rău-cuvântătorul demon. Putem oare cu adevărat să-i considerăm pe astfel de oameni cuvântători, înțelepți, deștepți, raționali, intelctuali, învățători, călăuzitori ai orbilor? Normal că nu. Chiar dacă ar fi aceștia și deștepți și înțelepți, și intelectuali, și învățători și călăuzitori ai orbilor, după criteriile acestei lumi.

Nicioadată să nu uităm învățătura și adevărul care reies din trăirea Sfinților Părinți, și anume, că una este cunoașterea și luminarea care reiese din cititul cărților, iar alta din trăirea vie a lui Dumnezeu în inimă, care este dar al Sfântului Duh Domnul.

Cine, după predania Sfinților Părinți, poate fi de-o potrivă cu apostolii și anume, învățător de frunte și luminător al oamenilor? Acela care, mai înainte, a atins prin rugăciune cu mintea sa adâncurile inimii sale și care poate prin cuvântul său să atingă și adâncul inimii aproapelui său. Acela care a parcurs drumul curățirii inimii de patimi prin luminarea minții până la îndumnezeirea persoanei și care poate fi îndrumător neînșelat al aproapelui său până la țel – Hristos. Acela care L-a cunoscut pe Dumnezeu din experiența luminii dumnezeiești necreate în inima sa și care răspândește neîntrerupt acea lumină a cunoașterii de Dumnezeu peste tot în jurul său, în spațiu și timp.

Caracteristic celor care se consideră pe sine duhovnici, dar sunt încă la prima treaptă a dezvoltării duhovnicești, este să nu vorbească niciodată de rugăciunea minții și a inimii, pentru că nu au nici o experiență în ea. Dar despre ceva trebuie să vorbească. Cei mai puțin cultivați dezbat pe un ton hotărâtor întrebări ale zeloților despre calendar, ecumenism, despre vremurile din urmă și Apocalipsă. Iar cei cu un grad înalt de cultură publică tratate etico-filozofice îmbrăcate în mantie teologică, încărcate cu multe cuvinte de neînțeles și expresii potrivite care nu ating nici mintea, nici inima oamenilor. Dar nu îndrăznesc să vorbească despre teme dogmatice clare.



Țelul general al păstoririi ortodoxe este mântuirea sufletului iar cel particular, al psihoterapiei ortodoxe, este vindecarea sufletului. Al doilea înțeles al cuvântului mântuire este vindecare. Aceasta înseamnă că păstor poate să fie numai acela care poate să vindece; și poate să vindece numai acela care mai întâi s-a vindecat pe el însuși.

În învățătura Sfinților Părinți se găsește tot ce este necesar pentru vindecarea sufletului și pentru mântuirea lui. Este firesc pentru preot să se însuflețească și neîncetat să absoarbă din această comoară duhovnicească.

Taina ortodoxiei sau taina adevăratei slăviri a lui Dumnezeu prin teologie (theoria) și taina adevăratei slăviri a lui Dumnezeu prin faptele noastre (practica) este conținută în taina persoanei; în taina Persoanei lui Hristos și în taina oricărei persoane care trăiește în Hristos (îndumnezeită) în Biserică.

Noi astăzi cunoaștem foarte puțin, și de aceea de cele mai multe ori numai superficial, predania noastră ortodoxă și anume, foarte puțin cunoaștem doctrina și arta desfășurării luptei duhovnicești. Îndepărtarea de Dumnezeu și de viața duhovnicească care s-a întâmplat de-a lungul veacurilor până astăzi, a provocat îndepărtarea de credință, renunțarea la curaj, renunțarea la moștenire și renunțarea la teritorii. Aceste moduri de a acționa pun cel mai clar întrebarea: în ce măsură suntem tradițional ortodocși?! Cel care împlinește poruncile va fi binecuvântat.

Unul dintre țelurile nevoinței ascetice ortodoxe este vindecarea sau transfigurarea patimilor în inimă și întoarcerea păcii dumnezeiești în ea, singura condiție de a face pace între oameni.

Cu cât este mai mare apostazia (îndepărtarea) de Dumnezeu, cu atât este mai mare depresia; cu cât mai puțin har de la Dumnezeu în viața noastră, cu atît mai mare depresie. Iar această problemă nu se rezolvă cu pastile ci, mai înainte de toate, cu rugăciune și pocăință; nu se rezolvă la farmacie ci prin nevoință în Biserică. Și în nici un fel cu fuga de realitate.

Consecința directă a îndepărtării de viața duhovnicească ortodoxă și de nevoință, acum și aici, în cel mai bun caz, este veșnicul „cazi - ridică-te”, la treapta de început a dezvoltării duhovnicești. Săvârșită fără rost. Și din ce în ce mai mult ne scufundăm în conformismul și compromisul cu această lume. Cum ar fi spus Sfântul Ioan Scărarul, trupul tinde către trup, viermele către vierme, și noroiul către noroi.

Consecința directă a vieții acolo cândva este îndepărtarea de viața duhovnicească ortodoxă continuă și de nevoință. Fantezia și așteptarea unor condiții mai bune, pentru ca, după-acea, cândva, să se înceapă și să se facă ceva serios, nu merg împreună cu nevoința concretă acum și aici. Un astfel de comportament, în acord cu terminologia Sfinților Părinți, se numește trândăvie. De obicei, trândăvia se manifestă ca o întrerupere sau părăsire a pravilei de rugăciune (stat în picioare și metanii), neîmplinirea pravilei referitoare la citit (Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți), stricarea pravilei postului (cantitativ și calitativ), lepădarea de îndrumarea duhovnicească (esențial și formal), neîmplinirea poruncilor lui Hristos despre milă și iubire față de aproapele nostru – pe care pronia lui Dumnezeu îl aduce în viața noastră, etc.

Țineți minte: nu există rezolvare magică a problemelor noastre, pentru toate e nevoie de străduință și rugăciune personală.

Cunoașterea adevărului la nivel personal în sens strict ortodox nu este o realizare intelectuală omenească ci, mai înainte de toate, este dar de la Dumnezeu al luminării minții și îndumnezeirii



persoanei. Dar de la Dumnezeu care se dobândește după marea nevoință a curățirii inimii de patimi până la sfârșit. De aceea este foarte necesar, pe lângă nevoința păstrării credinței adevărate cu orice preț, să se păstreze și adevărata predanie ascetico-isihastă a Bisericii, predania rugăciunii minții și a inimii.

Care sunt manifestările grijii peste măsură pentru lumesc, care reies din înrobirea inimii noastre de patimi? Cea mai directă și recunoscută manifestare este faptul că avem din ce în ce mai puțin timp pentru rugăciune. Al doilea indicator este rugăciunea noastră răspândită. După aceea, pierderea timpului și a forțelor în luptă cu cât mai diferite gânduri și sentimente, sau dedarea la fantezii. După aceea, lipsa de recunoștință față de Dumnezeu și o continuă nemulțumire. Vina este întotdeauna la celalalt. Devine deja îngrijorător când lupta cu gândurile se va transforma în forme mai ușoare sau mai avansate de paranoia sau, cu alte cuvinte, în frica pentru viitor: cum ne vom satisface patimile – iubirea de slavă, iubirea de argint și iubirea de plăcere.

Când știm că suntem împătimiți, întunecați și sub o mare influență interioară a demonului de ce mai căutăm problema în afara noastră? De ce de fiecare dată ne îndreptățim, iar ceilalți ne sunt vinovați pentru tot? Dacă localizăm problema în afara noastră, noi suntem în afara Căii, în afara lui Hristos, în afara Evangheliei Lui, în afara Duhului lui Hristos, și afară din propria inimă... Am lăsat calea cea strâmtă și alergăm pe cea largă. Îndreptățirea de sine și judecarea celuilalt sunt semne sigure că sub picioarele noastre se află calea cea largă.

De ce fugim de pătimirile voite sau ne-voite? Sau de ce fugim de acolo de unde ni se pare că suntem „răniți” și „nedreptățiți”? „Pentru ce nu suferiți mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdați mai bine paguba? Ci voi înșivă faceți strâmbătate și aduceți pagubă, și aceasta, fraților!” (I Cor. 6, 7-8). De ce ne simțim răniți? Mai bine zis, de ce ne predăm acestui sentiment și ne identificăm cu el și acționăm în consecință, în loc ca acesta să ne fie prilej de pocăință? De ce vrem să fugim de ceea ce pentru noi este leac? Oare nu știm că prin aceasta ne lepădăm de Crucea lui Hristos, de Hristos și de drumul Său; că sfârșitul drumului Său este Golgota, că sfârșitul fiecărui drum al nostru este Golgota? Și pe ce bază ne vom numi la sfârșit ai lui Hristos dacă neîncetat lepădăm Crucea Lui?

Cale cea strâmtă nu o formează atât pătimirile nevoinței voite, pe care singuri ni le impunem, atît cât o formează răbdarea cu mulțumire a pătimirilor ne-voite pe care Dumnezeu le îngăduie pentru curățirea și desăvâșirea noastră și pe care ni le provoacă și ni le aduc îngerii căzuți și oamenii care se află sub influența sau controlul lor.

De fiecare dată când pătimim fără mângăiere și fără ajutor, pătimim din unul și același motiv – am rămas fără harul lui Dumnezeu, iar nu din altă cauză. Se pune întrebarea cheie: de ce rămânem fără harul lui Dumnezeu? Rămânem fără har, în principal, pentru că ceea ce ni se întâmplă din afară nu o primim ca pe un dar de la Dumnezeu și nu Îi mulțumim lui Dumnezeu. De aceea, copii, tot ceea ce vi se întâmplă primiți-o ca pe un dar de la Dumnezeu și pentru toate mulțumiți-I Lui! Aceasta este calea către Împărăția Cerurilor, înainte de toate înlăuntrul nostru. Acesta este drumul către Cel Care ne iubește cu adevărat.

Nu putem în această viață să evităm pătimirile, pentru că am moștenit urmările căderii lui Adam. Dar una este să pătimești fără mângâiere, și alta – cu mângâiere; una este să pătimești fără nădejde și alta – cu nădejde; una este să pătimești fără țel și alta – cu țel; una este să pătimești fără sens și alta –



cu sens; una este să pătimești fără plan și alta – cu plan; una este să pătimești din iubire de sine și alta – din iubire; una este să pătimești pentru sine și alta – pentru Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Cu cât trăim o pătimire mai mare și cu cât mai sincer și din toată inima Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta, cu atât mai mult har dumnezeiesc atragem către sine. Harul lui Dumnezeu este cel care ne mângâie în pătimiri și cel care face chiar să uităm de ele.

Duhul acestei lumi este căutare a oarecărei învieri duhovnicești fără moartea omului vechi din noi și fără Crucea pătimirii în curățirea de patimi; duhul acestei lumi este căutarea împărăției pământești a plăcerilor și a comfortului ei. Duhul lui Hristos este năzuință către Înviere prin purtarea Crucii Lui (pătimirea și rușinea în această lume), care are o dimensiune sobornicească – mântuirea întregului Adam; Duhul lui Hristos este căutarea Împărăției Cerurilor. De aceea, haideți să ne îndreptăm viața după Duhul lui Hristos; pentru a nu ne distruge întreaga nevoință monahală (sau creștină). Pentru că un Duh este viață și adevăr, iar celălalt duh este înșelare și moarte.

Dumnezeu-Omul Iisus Hristos încearcă să ne trezească din beția grijii peste măsură pentru această lume, avertizându-ne: „Toate acestea le caută păcătoșii”. Nu este ușor să se verifice omul pe el însuși și viața sa și să pună într-o parte idealul poruncilor lui Hristos iar în cealaltă parte preocuparea sa pentru grijile lumești, să le compare și să vadă că este asemănător celor păcătoși. Dar este și mai greu ca după atâția ani de obișnuință să ne schimbăm.

Ce înțelegem noi, creștinii, prin cuvântul lume? Lume sunt, înainte de toate, patimile netransfigurate care se află în noi; lume sunt păcatele pe care le facem; lume sunt demonii legați de patimile netransfigurate și lume sunt oamenii care, înrobiți de propriile patimi, le slujesc demonilor. Lupta lăuntrică sau (și) exterioară pe care totdeauna o ducem cu lumea sau lumea împotriva noastră și anume, efortul, pătimirile și durerile pe care le suferim în același timp pentru a rămâne în iubirea pe care o manifestă fiii lui Dumnezeu către Părintele lor Ceresc și către aproapele, ne fac mucenici.

Nimeni nu trebuie să uite că este păcătos și bolnav. Dacă cineva a făcut o astfel de omisiune esențială, atunci să se întrebe serios pe ce bază va construi relația sa personală cu Dumnezeu-Omul Hristos? Unul ca acesta să știe că împiedică imediat relația și comuniunea cu El prin însuși gândul că este drept sau sănătos. Hristos Însuși ne avertizează: „N-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință. Cei sănătoși n-au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (vezi Mt. 9, 12-13; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31-32). Omisiunea se recunoaște după modelul de viață.

Trebuie să conștientizăm căderea și eșecul nostru. Cum să ne așteptăm de la cineva care gândește că nu este bolnav și păcătos ,din pricina înaltei idei nefondate despre sine, să pună mintea sa în proces de vindecare prin ascultare? Normal, în nici un fel. Unul ca acesta nu are nici motiv, nici argument. Înșelarea în care se găsește din multe motive, nu-i permit acest lucru. Mai întâi unul ca acesta nu crede sincer că există Dumnezeu, cu atât mai puțin rugăciunea minții și a inimii, etc.

Cu adevărat bolnavi și păcătoși se pot simți numai cei care se nevoiesc, și aceasta nu oricum, ci numai aceia care au pus modul lor de viață în acord cu treapta dezvoltării duhovnicești la care se găsesc. Aceasta înseamnă că nu este îndeajuns numai să gândim despre sine că suntem bolnavi duhovnicește și păcătoși – aceasta este o smerenie falsă și înșelare adevărata.

Viața duhovnicească la întâmplare și nedefinită, care corespunde cu marea părere despre noi înșine, cu mândria și orgoliul nostru în special, este caracteristică lumii în care trăim. Înțelegerea



generală nedefinită și neclară a vieții duhovnicești este atmosfera perfectă în care se poate ascunde sărăcia noastră duhovnicească individuală; iar aceasta le convine multora. Și nu doar să se ascundă, ci, cu ajutorul unei haine speciale, sau cu cinurile preoțești, sau cu păzirea unei oarecare rânduieli bisericești exterioare, sau cu propria inteligență și diferitele titluri, oameni orbi duhovnicește reușesc chiar să se autopromoveze ca virtuoși și exemplari. Rari sunt cei ce merg pe calea cea strâmtă.

Să luăm aminte și să fim treji, pentru că în timpurile din urmă demonul va găsi om care cu ajutorul lui se va da drept Hristos, dar de fapt acela va fi antihrist. Acela va face minuni și va arăta diferite semne pentru ca noi să credem că el e Hristos. Toți creștinii care nu vor crede și nu Îl vor accepta vor fi prigoniți și omorâți. Astfel, astăzi se face deja acea pregătire și prin viață duhovnicească incorectă... Demonul știe că nu poate dezrădăcina credința din oameni, pentru că aceasta e sădită în ei, fiind făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar tot astfel știe că o poate strâmba. Aceasta este tactica lui cea mai nouă de pregătire a venirii lui antihrist – toți să devină credincioși, dar cu o credință strâmbă.

De foarte multe ori în istorie a avut loc prigonirea Bisericii lui Hristos, dar problema constă în aceea că în vremurile din urmă, cum este scris în Evanghelie: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Lc. 18, 8). Aici Domnul se referă la credința adevărată, împodobită cu fapte. Aceasta este tocmai din cauza strâmbării credinței ortodoxe și a vieții duhovnicești, care este unul și același lucru.

Adevărații închinători I se vor închina Tatălui în harul Sfântului Duh și în mărturisirea credinței adevărate. Închinarea în duh și adevăr este una și aceeași închinare, una și aceeași acțiune, unul și același har. Și se întâmplă în unul și același loc, înainte de toate, în inimă.

Ortodoxia înseamnă slăvire corectă, să-L slăvim corect pe Dumnezeu și prin dogme și prin teologie (tot ceea ce scriem și tot ceea ce propovăduim) și să-L slăvim corect și cu fapta. Toate acestea împreună, și slăvirea corectă a lui Dumnezeu și credința noastră, se numesc credința ortodoxă. De aceea, păstrați-vă credința ortodoxă, nu faceți compromisuri nici cu alte credințe, nici cu obiceiuri și superstiții populare – care în aparență slujesc pentru oarecare înveselire și unora le par interesante.

Adevărata credință în esență este o nevoință aspră. Și aceea – corectă; iar nu o oarecare credință fără fapte sau o credință îndoielnică cu o nevoință incorectă. Nevoința în acord cu treapta dezvoltării duhovnicești este mărturie și indicator că noi credem cu adevărat și corect. Acesta este drumul celor care au iubit slava și lumina dumnezeiască contrar celei omenești. Acesta este drumul celor pe care Dumnezeu i-a proslăvit.

Copii, duhul primilor creștini este unicul duh autentic creștin și unicul criteriu pentru noi toți până în ziua de astăzi. Acela este duhul pregătirii de a muri pentru Hristos, de a muri pentru această lume și anume, pentru patimile noastre. Acel duh l-au avut primii creștini, de acel duh au fost pătrunși și primii monahi și acel duh trebuie să-l păstrăm și noi astăzi. Întrebarea este câți dintre noi, cei care ne numim azi creștini, am mai fi aceasta și în vremea primilor creștini și anume, câți dintre noi am vrea să ne botezăm și să devenim creștini, sau preoți sau episcopi, atunci când am ști că am putea fi uciși pentru Hristos.

Stiți ce, copii, în aceste vremuri ale noastre, Domnul Hristos îmi pare ca un Om foarte bogat dar singur, Care și acum ne dă foarte mult, de parcă ne este dator cu ceva, și Care pentru o mică atenție din



partea noastră este gata să ne răsplătească cu o foarte mare parte din bogația Sa; dar din ce în ce mai puțin primește această atenție. Și Sfinții Părinți au dorit cu ardoare să trăiască în aceste vremuri ale noastre, dar nu le-a fost dat; nu ca să dobândească cu ușurință, ci ca să dăruiască și să mărturisească. Mă întreb: ce privilegiu de nespus este acesta pentru noi, sau poate o rușine foarte mare?

Să păstrăm ceea ce înseamnă credința ortodoxă, viața duhovnicească ortodoxă, și numai așa vom păstra și mântuirea noastră și mântuirea aproapelui nostru. Ceea ce este important este dragostea noastră către Dumnezeu și către aproapele nostru și anume, împlinirea poruncilor Lui; cu răbdare și mulțumire să ne luăm crucea, care duce la Înviere.

Totul este spus în Sfânta Evanghelie, trebuie numai să transpunem cuvintele evanghelice în fapte personale. Așa cum spun Sfinții Părinți, Dumnezeu se ascunde în poruncile Sale și cel care le va împlini, acela îl va cunoaște pe El.

Noi creștinii nu suntem membrii vii ai Bisericii pentru sănătate, pentru reușită în lucrări, pentru putere și bani, sau pentru oarecare poziție bisericească și cinste – temporară sau veșnică, și nici chiar pentru mântuire – ci pentru El și numai pentru El, și pentru dragostea Lui. Adevărul citat în faza anterioară este fundamentul fanatismului ortodox – indiferent dacă acesta se manifestă în nevoința ascetico-isihastă, în nevoința de mucenic sau altă nevoință. Important este că fără acest fanatism nu există sfinți în Biserică.

Fanatismul ortodox este fanatism al facerii de bine care include în sine și fanatismul nelepădării de bine – de Unul cu adevărat Dumnezeu, Sfânta Treime, și anume, de credința în El – indiferent de consecințele care decurg de aici.

Copii, este mult mai bine să începem de la momentele relativ scurte ale rugăciunii adunate pentru a ne învăța să absorbim veșnicia din ce în ce mai mult, decât să ne topim și să ne pierdem prin viața de zi cu zi ce ne pare că va dura veșnic, ca persoane împrăștiate cu mintea în ceea ce este trecător.

CUPRINS:



..................................................

.............................................................

...........................................................................

........................................

............................................

....................................................

..............................................................................................

............

Bun de tipar!

În traducerea de față, trimiterile sunt citate integral din următoarele ediții:

- BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. Institutului Biblic și de Misiunea a B.O.R., București, 2001.- LITURGHIA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU PREOȚI, Ed. Doxologia a Mitropoliei

Moldovei și Bucovinei, Iași, 2009.

Traducerea s-a făcut după originalul din limba macedoneană:

Митрополит Струмички Наум, САМО ЕДНО Е ПОТРЕБНО, Библиотека Бобедение, Велјуса, 2013.


Documents

Doar Un Singur Lucru Trebuie