143
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOSOFIE, SOCIOLOGIE ŞI DREPT SECŢIA SOCIOLOGIE Cu titlu de manuscris C.Z.U TOMA TOADER DIMENSIUNILE SOCIALE ALE DEVIANŢEI ÎN ETAPA DE TRANZIŢIE Specialitatea : 12 000 2 - Drept constituţional Drept administrativ Drept municipal Administraţia de stat TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT Conducător ştiinţific: GHEORGHI COSTACHI doctor habilitat în drept, profesor universitar CHIŞINĂU - 2003

doctorat sociologie

  • Upload
    andrei

  • View
    257

  • Download
    1

Embed Size (px)

DESCRIPTION

psihologie transpersonala

Citation preview

Page 1: doctorat sociologie

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEIINSTITUTUL DE FILOSOFIE, SOCIOLOGIE ŞI DREPT

SECŢIA SOCIOLOGIE

Cu titlu de manuscrisC.Z.U

TOMA TOADER

DIMENSIUNILE SOCIALE ALE DEVIANŢEI ÎN ETAPA DE TRANZIŢIE

Specialitatea : 12 000 2 - Drept constituţional Drept administrativ Drept municipal Administraţia de stat

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific: GHEORGHI COSTACHI doctor habilitat în drept, profesor universitar

CHIŞINĂU - 2003

Page 2: doctorat sociologie

PLAN ORIENTATIVINTRODUCERECAPITOLUL I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL DEVIANŢEI SOCIALE

1. Noţiunea şi clasificarea devianţei socialeUnitatea şi diversitatea fenomenuluiDevianţele şi integrarea socială

2. Formele specifice de devianţă socială

3. Concepte, teorii şi tehnici sociologice de cercetare a aspectelor juridice ale vieţii sociale

controlul social poziţia, rol social, status-ulconceptul de necongruenţă al statutuluiconsecinţele sociale ale mobilităţiidezorganizare, anomie şi marginalitate socialăstigmatizareanomia în calitate de cauză a delictuluiteorii sociologice despre devianţămetode şi tehnici sociologice de cercetarea a devianţei socialeobservaţiaexperimentulmetoda tipologicămetoda comparativămetode de predicţieanchetainterviulAnaliza secundară (studiul documentelor)

CAPITOLUL II: ANALIZA DIMENSIUNILOR DEVIANŢEI SOCIALE ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE ÎN ROMÂNIA

1. Factorii devianţei sociale

Delicvenţă şi statistici referitoare la delicteApariţia crimei organizate

2.Analiza principalelor acte deviante în teapa de tranziţieCORUPŢIA

3.OMUCIDEREAOmuciderea şi alte delicte violenteDelicvenţa violentăRate ale delicvenţei masculine şi feminineVictimele delicvenţeiDelicte împotriva femeilorViolenţa domesticăHărţuirea sexualăViolul

4.Violenţa în familieDelictele infractorilor cu „gulere albe şi a celor bogaţi şi puterniciDelictele celor bogaţi şi puternici

5. Analiza unor forme specifice de devianţă şi delicvenţă juvenileAnaliza sociologică a delicvenţei juvenile

2

Page 3: doctorat sociologie

Evoluţia şi tendinţele fenomenului infracţional în rândul minorilor în perioada de tranziţie din România

minciuna

CAPITOLUL III: SOCIALIZAREA - MIJLOC DE PREVENIRE A DEVIANŢEI ÎN ETAPA DE TRANZIŢIE

1.Conceptul şi definirea socializării2. Instituţii, modalităţi şi factori de socializare

Familia. ŞcoalaMass-media în societatea actualăBisericaAlţi factoriSocietatea civilă şi tranziţia în RomâniaSocietatea civilă în context social-politic românescSindicatele – reprezentante ale societăţii civile şi parteneri ai dialogului

social şi economicOrganizaţiile neguvernamentale. Asociaţiile şi fundaţiilePartidele politicePoliţia

CAPITOLUL IV: RESOCIALIZARA - MIJLOC DE INTEGRARE SOCIALĂ A DELICVENŢILOR ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE DIN ROMÂNIA

NORME ŞI SANCŢIUNISancţiunile pozitive şi sancţiunile negative Sensul sau nonsensul reacţiei socialeÎnchisorile şi pedeapsa – schimbări ale modalităţilor de pedepsireAlternativele detenţiei

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea investigaţieiProblemele ce urmează să fie examinate în teza de doctorat nu

întâmplător au devenit obiectul de studiu al cercetării sociologice.Diversele aspecte ale consensului sau constrângerii sociale ca şi cele ale

ordinii şi controlului social în etapa de tranziţie, respectiv din 1989 şi până în prezent au făcut obiectul acestei cercetări, încercând să surprind şi să explic constantele, regularităţile şi legităţile de desfăşurare a faptelor şi fenomenelor sociale şi juridice în care sunt implicaţi actori sociali cu motivaţiile, aspiraţiile şi idealurile lor sociale şi individuale.

Evenimentele din Decembrie 1989 au adus unele transformări democratice în domeniile vieţii economico-sociale şi politice, mutaţii care au loc şi în prezent, în vederea alinierii legislaţiei şi instituţiilor de control social şi întregului sistem social politic şi economic la cerinţele şi standardele impuse de Uniunea Europeană, România spera să încheie cât mai curând negocierile cu instituţiile europene, pentru ca în anul 2007 să devină membru al acestei comunităţi.

3

Page 4: doctorat sociologie

Este un deziderat, iar pentru a deveni realitate presupune profunde transformări ale tuturor sectoarelor vieţii economice sociale şi politice.

Toate aceste mutaţii în societate depind de fundamentul, de consensul şi conformitatea indivizilor faţă de modelul etic, normativ şi cultural promovat de societate, model ce include un ansamblu de norme, valori, reguli, sancţiuni, moravuri şi cutume care asigură stabilitatea şi progresul social.

Ordinea şi dezordinea în societatea românească în etapa actuală, nu poate fi explicată dacă nu apelăm la conceptul „cheie” care sunt utilizate cercetarea funcţionării societăţii.

Acestea sunt norma socială, sancţiunea socială şi controlul social. Dacă acestea conduc la conformitatea şi responsabilitatea indivizilor, rezultatul nu poate fi decât unul pozitiv, respectiv, confortul social, ordinea socială, legalitatea şi legitimitatea societăţii.

Dimpotrivă, nerealizarea sau realizarea distonantă a funcţiilor normelor, sancţiunilor şi controlului social vor conduce la dezordine şi disconfort social şi, implicit la diversificarea formelor de devianţă socială şi delicvenţă în societate.

Problemele care vizează ordinea socială şi controlul social sunt obiectul unor multiple dispute şi controverse între specialiştii din domeniile sociologice şi dreptului. Astfel, sociologii supralicitează rolul mecanismelor neoficiale de control social (moravuri, cutume, obiceiuri şi practici sociale) şi a sistemului de sancţiuni restitutive (recompensatoare) în asigurarea conformităţii şi controlului social în timp ce juriştii acordă o atenţie deosebită mecanismelor şi agenţilor oficiali de control social (legea, justiţia, administraţia şi poliţia).

Trecând peste aceste dispute şi controverse cercetătorii din cele două tabere (drept şi sociologie) sunt de acord că majoritatea societăţilor se confruntă cu diverse probleme sociale care readuc în discuţie problemele ce vizează ordinea şi controlul social.

În acest sens este subliniată importanţa factorilor normativi şi a mijloacelor informale de control social şi presiunea socială în reglarea şi controlul conduitei indivizilor.

Problematica investigată se situează în zona de interferenţă a dreptului cu sociologia, din acest motiv ne propunem să facem o incursiune asupra evoluţiei controlului social în etapa de tranziţie, operând cu concepte, metode şi tehnici de investigaţie specifice acestor două discipline.

Gradul de cercetare a problemeiLa baza cercetărilor sociologice evoluţia controlului social în etapa de

tranziţie stau în primul rând operele filosofice şi sociologice ale marilor clasici: K.V.F.Heghel, E.Kant, E.Durkheim, M.Webwr, V.Parreto, G.Spenser, D.Gusti, D.Banciu, Sorin Rădulescu, L.Gogan, A.Timus, I.Can, V.Subkin, F.Filipov, G.Osipov, V.Ciupror, V.Miftode, Amitari Etzioni, Cercetarea lumii spirituale a fost întreprinsă de savanţi precum: I.Ungureanu, O.Bădina, V.Juraviliov, V.Pascenco, A.Uledor, J.Toşcenco, Gh.Călia, G.Ianovskii etc.

În abordarea problemei care face obiectul investigaţiei de un real folos au fost concluziile trase de cercetările întreprinse în procesele social-economice şi politice de savanţii din Republica Moldova: Gh.Bobână, A.Timuş, Gh. Zartur, G.Călcâi, I.Batcu, A.Roşca, M.Ţurcanu, Gh.Busnac, M.Pobeda, G.Entelis, E.Martîncic şi alţii.

În lucrare sunt utilizate o serie de rezultate din investigaţiile sociologice în domeniul devianţei sociale, delicvenţei şi criminalităţii precum şi o serie de lucrări ale unor specialişti de marcă din diverse domenii precum: filozofie, sociologie, economie, psihologie şi drept.

Deşi există importante lucrări care abordează problema controlului social, una care să trateze această problemă din perspectiva etapei de tranziţie a societăţii româneşti nu există, astfel că sperăm că această lucrare de debut să întregească aceste cercetări şi să fie obiect de dispută şi controverse care nu fac altceva decât să „limpezească” într-un anumit mod vasta problematică a controlului social.

4

Page 5: doctorat sociologie

Obiectul de studiu îl reprezintă actorii sociali, instituţiile şi mecanismele de control social din diferite judeţe ale ţării (poliţişti, funcţionari publici, societate civilă, deţinuţi).

Obiectul nemijlocit de studiu: evoluţia şi eficienţa controlului social şi atitudinea societăţii civilă faţă de instituţiile de control social.

Scopul investigaţiei constă în a determina şi analiza dimensiunile şi eficienţa controlului social în etapa de tranziţie, implicarea agenţilor, instituţiilor şi altor factori sociali la realizarea ordinii sociale în etapa de tranziţie precum şi măsurile ce se impun pentru asigurarea stabilităţii şi progresele societăţii.

În conformitate cu scopul abordat s-au impus următoarele obiective şi sarcini:

Studiul.......................

Ipoteza principală a investigaţieiActivitatea unor instituţii de control social oficial în domeniul socializării,

resocializării, prevenţiei şi tratamentului delicventului.

Ipotezele secundare1.Factori social-economici generatori ai devianţei şi delicvenţei2.Formele crimei organizate şi a corupţiei instituţionale3.Clientelismul4.Relaţiile informale (rudenie, prietenie etc.) au o pondere ridicată în

procesele decizionale în cadrul instituţiilor sociale de control (administraţia publică).

5.Criteriile de funcţionare instituţională sunt deformate de fenomenul corupţiei.

6.Fenomenul „copiii străzii”.

Ipotezele de lucru

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL

DEVIANŢEI SOCIALE

1.Noţiunea şi clasificarea devianţei sociale

1. Noţiunea şi clasificarea devianţei sociale

Devianţa apare de la început ca o activitate ce dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noţiunea de devianţă presupune existenţa unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre criminal, eretic, nebun sau pervers dacă nu am avea în prealabil idei destul de clare despre ceea ce este drept şi nedrept, adevărat şi fals, normal şi patologic şi el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o concepţie despre ce este sau nu blamabil.

Devianţa poate fi definită ca ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui popor le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni. şPierre Birnhaum, François Chazel, Mohamed Cherkaui, Maurice Cusson, Erhard Friedberg, Bernard Valude, 1997, p.440ţ.

Devianţa poate fi definită drept non-conformism faţă de un set dat de norme, care sunt acceptate numai semnificativ de o comunitate sau societate.

Nici o societate nu se poate împărţi într-o manieră simplă în devianţi şi conformişti.

5

Page 6: doctorat sociologie

Aproape că nu există unul să nu fi încălcat unele reguli acceptate de comportament, cum ar fi furturi minore, de exemplu luarea unor fructe din grădinile aparţinând unor proprietari, însuşirea unor agende, calendare, pixuri şi alte obiecte de uz personal de la serviciu.

O persoană poate fi un politician plin de succes, lider în mediile politice şi poate fi extrem de deviant în mediile de afaceri cum este cazul unor politicieni români, denumiţi de presa românească „baroni”, persoane care s-au îmbogăţit nu pe căi tocmai cinstite.

Unii dintre ei sunt vizaţi ca fiind implicaţi în devalizarea unor bănci, în legătură cu diferite clanuri mafiote etc.

Dar devianţa nu se relevă numai la comportament individual; ea are în vedere şi activităţile grupului. Un exemplu în acest sens îl constituie gruparea MISA din România, ai cărei aderenţi (membri) erau cunoscuţi pentru practicile yoga. Ei erau toleraţi şi acceptaţi de populaţie. Ulterior, însă, s-a dovedit că în interiorul acestei grupări se practicau orgii sexuale, chiar liderul acestei mişcări Gregorian Bivolaru fiind acuzat şi inculpat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni între care şi cea de întreţinere de relaţii sexuale cu minori.

Sociologul consideră devianţa acţiunile şi felurile de a fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea membrilor unui grup.

Cu toate acestea universul normativ al unui grup nu este decât arareori un ansamblu omogen şi uşor de identificat.

Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Dacă anumite norme sunt necontestate, altele sunt acceptate de unii şi refuzate de alţii. În sfârşit, grupul de referinţă este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai multor unităţi sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că distincţia dintre devianţă şi nedevianţă riscă să fie problematică şi variabilă.

Durkheim şE.Durkheim, 1973, p.48ţ spunea despre infracţiune: ”Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru că o condamnăm”. Acest lucru este valabil şi pentru devianţă: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianţa este în modesenţial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Criteriul major al devianţei este deci reacţia pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunţare, izolare, ostrucizare, tratament obligatoriu, privare de libertate.

Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

Noţiunea de devianţă nu poate fi înţeleasă în afara interacţiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Normalitatea şi devianţa sunt noţiuni care vehiculează un sens statistic. Ideea este următoarea: conduitele normale sunt frecvente şi actele deviante sunt rare. Cu cât un act este mai deviant, cu atât este el mai rar.

La una din extremităţile distribuţiei, se află un număr foarte mic de comportamente criminale la cealaltă o cantitate foarte mică de conduite extrem de bune, virtuoase, admirabile.

La mijloc, se situează masa conduitelor obişnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.

Relativitatea şi universalitatea devianţei. Pentru a sublinia relativitatea criteriilor pe baza cărora facem distincţia dintre drept şi nedrept, Pascal scria: „furtişagul, uciderea copiilor şi a taţilor, toate au avut loc printre acţiunile virtuoase”.

Astăzi relativitatea devianţei este unul din locurile comune ale sociologiei.

Când se afirmă că devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:

a)un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi în unele împrejurări. De exemplu, un cuplu de homosexuali. Dacă aceştia întreţin relaţii într-un cadru intim, de exemplu într-o cameră, totul este perfect

6

Page 7: doctorat sociologie

legal. Dar dacă această activitate se desfăşoară într-un loc public aceasta va fi sancţionată.

Se înţelege de la sine că un act nu poate fi izolat de situaţia în care el se produce dacă dorim să-i dăm sensul şi calitatea

b)Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. Într-o societate în care sinuciderea este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului său să fie decorat postum.

A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.

c)În sfârşit devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

De exemplu, dacă astăzi drogurile se află în afara legii, în alte timpuri ele au fost chiar bine acceptate. Timp de secole arabii au tolerat consumul de haşiş.

În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită ca medicament dar şi pentru efectele sale psihoactive. În Statele Unite, se estimează că, la începutul secolului, numărul morfinomanilor care îşi întreţineau dependenţa cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 şi 500.000. Printre ei se aflau mai mulţi medici.

Ca urmare a companiei de denunţare a narcomaniei, în 1914 apare o lege care blochează accesul legal la opiacee şi care îi împinge pe narcomani în ilegalitate.

Atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut şi ele fluctuaţii puternice. În urmă cu două secole, mai multe ţări, printre care şi Rusia, dădeau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. Apoi s-a instalat toleranţa. În sfârşit, de câteva ori, se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales în America de Nord. Altădată, Biserica catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile. O dată cu creşterea duratei medii de viaţă, se instalează o toleranţă din ce în ce mai mari faţă de sinucidere, mai ales dacă este vorba de bătrâni. În anumite provincii ale subcontinentului indian, când un bărbat de seamă murea, văduva sa era obligată să îl urmeze în moarte.

Relativismul - adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depins de fiecare societate - este o atitudine necesară sociologului ce vrea să înţeleagă un grup din care nu face parte.

Relativismul este inclus în bagajul său metodologic.Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi

prin prisma propriului său sistem cultural. Dar de aici şi până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii, nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva Universal în atitudinile membrilor speciei faţă de devianţă.

Existenţa unor judecăţi creatoare de devianţă este un fapt universal, în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat conduite blamate şi sancţionate.

Durkheim şE.Durkheim, 1986, p.65ţ reamintea că în toate societăţile umane găsim oameni care îşi atrag regresiunea penală. Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală, deoarece face parte integrantă din viaţa în societate. În măsura în care solidaritatea socială cere tuturor să împărtăşească anumite sentimente colective, tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în discuţie un element social esenţial. Deoarece este imposibil ca toţi membrii unui grup să împărtăşească sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de ceilalţi şi care se vor vedea astfel condamnaţi la o sancţiune penală. Un argument asemănător este valabil şi pentru devianţă. În cadrul interacţiunii indivizilor ies la suprafaţă aşteptări reciproce, valori împărtăşite şi norme, adică reguli, care fixează ceea ce fiecare „trebuie să facă, trebuie să

7

Page 8: doctorat sociologie

admită şi poate să ceară”. Oamenii nefiind identici este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci aceia care sunt convinşi de necesitatea regulilor, nu vor putea să se abţină să-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei şi într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepţii au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite.

Astfel sunt reprimate: incestul, răpirea, omorul şi furtul.În societăţile pluraliste, controversele privind ceea ce este drept şi

nedrept, acceptabil şi inacceptabil, bine şi rău sunt atât de numeroase şi vii încât se crede că totul, absolut totul, este relativ.

Devianţa – construcţie socială. Într-un pasaj de multe ori citat, Becker şH.Becker, 1963, p.8ţ scria:……………

Acest text permite două interpretări: conform celei dintâi existenţa devianţei presupune reguli şi judecăţi aplicate celor care le încalcă. Acest aspect indiscutabil, recurge din chiar definiţia devianţei. Conform celei de-a doua interpretări, devianţa este o………artificială, pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar.

Această concepţie este aceea care a prevalat la criminologi ca Londreville şP.Lobdreville, Criminologie, XIX no.1, 11-32ţ şi la numeroşi sociologi ai devianţei între care mai ales Douglas şi Walker şJ.D.Douglas, F.C.Walker, 1982, p.23ţ. După aceştia, nici un comportament nu este intrinsec devianţei; el devine astfel un grup în poziţie de forţă, izolează un act, îl reconstruieşte astfel încât apare drept condamnabil sau patologic şi, în final, se ajunge la o perversiune, o crimă, o imoralitate sexuală, o toxicomanie etc. Subiectivitatea acestui proces de reconstrucţie este astfel subliniată. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite interpretări, însoţită de o judecată de valoare. Acest lucru îl făcea pe Simmons (1969) şJ.L.Simmons, Berkeley, Glendessaryţ să afirme că devianţa, ca şi frumuseţea, se află în ochii celui care o priveşte.

Conform acestei concepţii, puterea este deopotrivă condiţie şi miză creării devianţei. Trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să îţi impui propria concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic. Simultan, în timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea şi marginalizarea adversarului. Un candidat la preşedinţia Statelor Unite este pierdut dacă se reuşeşte să i se aplice eticheta de desfrânat.

A supraveghea şi a pedepsi, Foucavet (1975/1997) prezintă o teză care se înscrie în această viziune a lucrurilor. El sugera că funcţia adevărată a închisorii nu este de a suprima infracţiunile, ci de a asigura gestionarea lor prin operarea unei distincţii între ilegalism şi delicvenţă.

În locul afirmaţiei că închisoarea dă greş în acţiunea de reducere a criminalităţii trebuie, poate, să aşezăm ipoteza conform căreia închisoarea a izbutit să producă delincvenţa, tip special, formă politic şi economic mai puţin periculoasă - şi, la limită, chiar utilizabilă – de ilegalism; să-i producă pe delicvenţi, mediu în aparenţă marginal,însă controlat de la centru să-l producă pe delincvent ca subiect patologizat şM.Foucault, p.401ţ.

Într-adevăr, continuă Foucault, delicventul care iese din închisoare este relativ inofensiv; trecut în fişiere, controlat de poliţie, izolat, prezentat ca redutabil, se vede silit să-şi regăsească semenii şi să recurgă la forme artizanale de ilegalism; ocazional, el poate servi de informator, denunţător sau provocator, simultan îndreptând atenţia spre delicvenţă, ilegalism devenit vizibil – închisoarea permite trecerea peste anumite infracţiuni ce se preferă a fi tolerate. Penalitatea devine atunci „ o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranţă, de a oferi câmp liber unora şi de a face presiuni asupra altora şIbidem, p.386ţ.

Argumentul lui Foucault se bazează pe ideea conform căreia închisoarea nu are nici un efect asupra criminalităţii. Deşi această teză este bine primită în anumite medii, ea este departe de a fi demonstrată. Nu putem imputa creşterea criminalităţii în secolul XIX eşecului închisorii, aşa cum o face

8

Page 9: doctorat sociologie

Foucault, deoarece probabilitatea încarcerării pentru o anumită infracţiune a avut tendinţa să scadă în secolul al XIX-lea şi în sec.XX.

Lucrările cele mai riguroase (de exemplu Sampson şR.J.Sampson, 271-311ţ arată că, în condiţii altminteri egale, variaţia criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării.

Teza eşecului închisorii nu este unanimă nici printre cercetători, nici printre membrii aparatului judecătoresc. Aceştia din urmă nu sunt nemulţumiţi de faptul că au la dispoziţie soluţia carcerală când trebuie să-i judece pe marii criminali. Şi ei pronunţă pedepse cu închisoarea nu numai pentru a-i descuraja sau neutraliza pe criminalii aparent periculoşi, dar şi pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de infracţiuni mai grave, încât o pedeapsă mai blândă decât încarcerarea ar apărea ca un gest de complezenţă.

După cum explică Boudan, Foucault comite o eroare de metodă cândexplică că menţinerea închisorii printr-o funcţie nedorită, şi anume aceea de a fabrica această formă comodă de ilegalism care este delicvenţa.

Unitatea şi diversitatea fenomenuluiSociologul care investighează cauzele devianţei, întâmpină anumite dificultăţi. Astfel, prima

ar fi cea care se referă la însuşi obiectul explicaţiei sale: pentru multiple acte deviante există o cauzabilitate comună. Astfel, cum este posibil ca nişte conduite atât de diferite unele faţă de altele, cum sunt agresiunea, prostituţia sau toxicomania să aibă aceleaşi cauze? O asemenea ipoteză nu poate fi complet respinsă din moment ce diferite forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.

De exemplu, devianţa şcolară merge mână în mână cu delicvenţa juvenilă, aceste două variabile aflându-se într-o strânsă corelaţie, încât cu greu pot fi disociate. La şcoală, elevii delicvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi, absentează adesea de la şcoală ori sunt exmatriculaţi.

După unii autori delicvenţii recidivişti nu sunt decât rareori specialişti, majoritatea trecând fără tranziţie de la furtul benign la furtul grav, de la vandalism la violenţă, de la viol la vânzarea de droguri.

Indivizii care se dedau furtului comit adesea agresiuni şi nu refuză traficul de droguri sau, dacă se prezintă ocazia, violul şJ.E.Conklin, 1981, p.354ţ.

Există o strânsă legătură între delicvenţă, toxicomanie şi alcoolism.Un procent destul de ridicat circa 78% dintre delicvenţii ajunşi în spatele gratiilor au

consumat droguri sau sunt alcoolici.Alcoolismul, la delicvenţi, reprezintă un factor de recidivă, aceştia sunt mai numeroşi decât

colegii lor care se conformează legii. Alcoolul reduce inhibiţiile, astfel că alcoolicii ajung să jignească şi să lovească indivizii din jur.

Hoţul, adesea este violent pentru că prin violenţă îşi poate însuşi mai repede bunurile iar victimele sunt gata să recurgă la forţă pentru a-şi apăra bunurile.

Un toxicoman, poate să ajungă să distribuie el însuşi droguri, să fure pentru a procura banii necesari pentru a-şi cumpăra doza de droguri sau poate să fie antrenat la comiterea altor fapte antisociale dacă este membru a unei reţele de tip mafiot.

Din cele arătate mai sus se desprind trei elemente esenţiale care conduc la ideea şRaymond Boudo ş.a. op.cit., p.450ţ că anumiţi indivizi sunt predispuşi la acte antisociale manifestate prin transgresiuni polimore:

a)polivalenţa delicvenţelor recidivistă;b)corelaţiile strânse între devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă;c)corelaţiile între furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie.Înclinaţia spre devianţă face obiectul teoriei controlului social, potrivit căreia o integrare

insuficientă îl eliberează pe individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-i astfel motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor sociale şE.Durkheim, 1987, p.164ţ.

Devianţele şi integrarea socială

Urbanizarea şi ariile de delicvenţăEste demonstrat faptul că urbanizarea este însoţită de multiple forme de devianţă. Astfel

frecvenţa crimelor şi delictelor variază direct proporţional cu mărimea oraşelor.

9

Page 10: doctorat sociologie

Studiile arată că în oraşe mari există cartiere cu concentraţii mari de tineri delicvenţi şi criminali, în timp ce anumite cartiere periferice au rate comparabile cu cele ale zonelor rurale. Distribuţia în spaţiu a criminalităţii se schimbă foarte puţin într-un interval de 20 de ani. Ariile de delicvenţă desemnează acele zone urbane în care se concentrează delicvenţii care prezintă şi rate de sinucidere, alcoolism, toximanii destul de ridicate. De asemenea, trăiesc singuri mulţi indivizi, se găsesc familii monoparentale, au loc naşteri nelegitime, există o mare mobilitate rezidenţială şi dependenţă economică.

Toate acestea conduc la următoarele concluzii:a)nu opoziţia dintre oraş-sat are importanţă ci fenomenul concentrării delicvenţilor în

anumite sectoare alte oraşelor mari;b)aceste zone pot fi numite arii de devianţă, deoarece aici, se regăseşte nu numai o

criminalitate ridicată, ci şi sinucideri foarte numeroase şi un mare număr de toxicomani;c)aceste zone de devianţă suferă în mod manifest de o lipsă de integrare socială, fapt

perceptibil în solitudinea locuitorilor şi în mobilitatea acestora; acestea sunt lumi în care raporturile sociale sunt slabe, intermitente, anonime şi distante.

DEVIANŢA

Devianţa apare de la început ca o activitate ce dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă

o valoare. Noţiunea de devianţă presupune existenţa unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre criminal, eretic,

nebun sau pervers dacă nu am avea în prealabil idei destul de clare despre ceea ce este drept şi nedrept, adevărat şi fals,

normal şi patologic şi el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o concepţie despre ce este sau nu blamabil.

Devianţa poate fi definită ca ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui popor le judecă drept

neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi

sancţiuni. şPierre Birnhaum, François Chazel, Mohamed Cherkaui, Maurice Cusson, Erhard Friedberg, Bernard

Valude, 1997, p.440ţ.

Sociologul consideră devianţa acţiunile şi felurile de a fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea

membrilor unui grup.

Cu toate acestea universul normativ al unui grup nu este decât arareori un ansamblu omogen şi uşor de

identificat.

Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Dacă anumite norme sunt necontestate, altele sunt

acceptate de unii şi refuzate de alţii. În sfârşit, grupul de referinţă este adesea dificil de circumscris într-o lume în care

cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai multor unităţi sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că

distincţia dintre devianţă şi nedevianţă riscă să fie problematică şi variabilă.

Durkheim şE.Durkheim, 1973, p.48ţ spunea despre infracţiune: ”Nu o condamnăm pentru că este o

infracţiune, dar este o infracţiune pentru că o condamnăm”. Acest lucru este valabil şi pentru devianţă: sociologul

consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianţa este în modesenţial produsul judecării unei

conduite sau a unui fel de a fi. Criteriul major al devianţei este deci reacţia pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm,

condamnare, denunţare, izolare, ostrucizare, tratament obligatoriu, privare de libertate.

Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

Noţiunea de devianţă nu poate fi înţeleasă în afara interacţiunii deviantului cu aceia care îl judecă.

Normalitatea şi devianţa sunt noţiuni care vehiculează un sens statistic. Ideea este următoarea: conduitele

normale sunt frecvente şi actele deviante sunt rare. Cu cât un act este mai deviant, cu atât este el mai rar.

10

Page 11: doctorat sociologie

La una din extremităţile distribuţiei, se află un număr foarte mic de comportamente criminale la cealaltă o

cantitate foarte mică de conduite extrem de bune, virtuoase, admirabile.

La mijloc, se situează masa conduitelor obişnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.

Relativitatea şi universalitatea devianţei. Pentru a sublinia relativitatea criteriilor pe baza cărora facem

distincţia dintre drept şi nedrept, Pascal scria: „furtişagul, uciderea copiilor şi a taţilor, toate au avut loc printre

acţiunile virtuoase”.

Astăzi relativitatea devianţei este unul din locurile comune ale sociologiei.

Când se afirmă că devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:

a)un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi în unele împrejurări. De exemplu, un

cuplu de homosexuali. Dacă aceştia întreţin relaţii într-un cadru intim, de exemplu într-o cameră, totul este perfect legal.

Dar dacă această activitate se desfăşoară într-un loc public aceasta va fi sancţionată.

Se înţelege de la sine că un act nu poate fi izolat de situaţia în care el se produce dacă dorim să-i dăm sensul şi

calitatea

b)Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. Într-o societate în care sinuciderea

este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului său să fie

decorat postum.

A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.

c)În sfârşit devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei

culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.

De exemplu, dacă astăzi drogurile se află în afara legii, în alte timpuri ele au fost chiar bine acceptate. Timp de

secole arabii au tolerat consumul de haşiş.

În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită ca medicament dar şi pentru

efectele sale psihoactive. În Statele Unite, se estimează că, la începutul secolului, numărul morfinomanilor care îşi

întreţineau dependenţa cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 şi 500.000. Printre ei se aflau mai mulţi

medici.

Ca urmare a companiei de denunţare a narcomaniei, în 1914 apare o lege care blochează accesul legal la

opiacee şi care îi împinge pe narcomani în ilegalitate.

Atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut şi ele fluctuaţii puternice. În urmă cu două secole, mai multe ţări,

printre care şi Rusia, dădeau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. Apoi s-a instalat toleranţa. În sfârşit,

de câteva ori, se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales în America de Nord. Altădată, Biserica catolică

refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile. O dată cu creşterea

duratei medii de viaţă, se instalează o toleranţă din ce în ce mai mari faţă de sinucidere, mai ales dacă este vorba de

bătrâni. În anumite provincii ale subcontinentului indian, când un bărbat de seamă murea, văduva sa era obligată să îl

urmeze în moarte.

Relativismul - adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depins de fiecare societate - este o

atitudine necesară sociologului ce vrea să înţeleagă un grup din care nu face parte.

Relativismul este inclus în bagajul său metodologic.

Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem

cultural. Dar de aici şi până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate fiinţele

11

Page 12: doctorat sociologie

umane aparţin aceleiaşi specii, nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva Universal în atitudinile membrilor

speciei faţă de devianţă.

Existenţa unor judecăţi creatoare de devianţă este un fapt universal, în sensul că în toate grupurile umane

cunoscute au existat conduite blamate şi sancţionate.

Durkheim şE.Durkheim, 1986, p.65ţ reamintea că în toate societăţile umane găsim oameni care îşi atrag

regresiunea penală. Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală, deoarece face parte integrantă

din viaţa în societate. În măsura în care solidaritatea socială cere tuturor să împărtăşească anumite sentimente colective,

tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în discuţie un element social esenţial. Deoarece este imposibil

ca toţi membrii unui grup să împărtăşească sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, vor exista unii care vor comite

acte judecate ca ofensatoare de ceilalţi şi care se vor vedea astfel condamnaţi la o sancţiune penală. Un argument

asemănător este valabil şi pentru devianţă. În cadrul interacţiunii indivizilor ies la suprafaţă aşteptări reciproce, valori

împărtăşite şi norme, adică reguli, care fixează ceea ce fiecare „trebuie să facă, trebuie să admită şi poate să ceară”.

Oamenii nefiind identici este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci aceia care sunt convinşi de

necesitatea regulilor, nu vor putea să se abţină să-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este

decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei şi într-un număr restrâns de

acte care, cu foarte rare excepţii au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite.

Astfel sunt reprimate: incestul, răpirea, omorul şi furtul.

În societăţile pluraliste, controversele privind ceea ce este drept şi nedrept, acceptabil şi inacceptabil, bine şi

rău sunt atât de numeroase şi vii încât se crede că totul, absolut totul, este relativ.

Devianţa – construcţie socială. Într-un pasaj de multe ori citat, Becker şH.Becker, 1963, p.8ţ scria:

……………

Acest text permite două interpretări: conform celei dintâi existenţa devianţei presupune reguli şi judecăţi

aplicate celor care le încalcă. Acest aspect indiscutabil, recurge din chiar definiţia devianţei. Conform celei de-a doua

interpretări, devianţa este o………artificială, pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar.

Această concepţie este aceea care a prevalat la criminologi ca Londreville şP.Lobdreville, Criminologie, XIX

no.1, 11-32ţ şi la numeroşi sociologi ai devianţei între care mai ales Douglas şi Walker şJ.D.Douglas, F.C.Walker,

1982, p.23ţ. După aceştia, nici un comportament nu este intrinsec devianţei; el devine astfel un grup în poziţie de forţă,

izolează un act, îl reconstruieşte astfel încât apare drept condamnabil sau patologic şi, în final, se ajunge la o

perversiune, o crimă, o imoralitate sexuală, o toxicomanie etc. Subiectivitatea acestui proces de reconstrucţie este astfel

subliniată. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite interpretări,

însoţită de o judecată de valoare. Acest lucru îl făcea pe Simmons (1969) şJ.L.Simmons, Berkeley, Glendessaryţ să

afirme că devianţa, ca şi frumuseţea, se află în ochii celui care o priveşte.

Conform acestei concepţii, puterea este deopotrivă condiţie şi miză creării devianţei. Trebuie să ocupi o poziţie

dominantă pentru a reuşi să îţi impui propria concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic. Simultan, în timpul

luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea şi marginalizarea adversarului. Un candidat la preşedinţia

Statelor Unite este pierdut dacă se reuşeşte să i se aplice eticheta de desfrânat.

A supraveghea şi a pedepsi, Foucavet (1975/1997) prezintă o teză care se înscrie în această viziune a

lucrurilor. El sugera că funcţia adevărată a închisorii nu este de a suprima infracţiunile, ci de a asigura gestionarea lor

prin operarea unei distincţii între ilegalism şi delicvenţă.

12

Page 13: doctorat sociologie

În locul afirmaţiei că închisoarea dă greş în acţiunea de reducere a criminalităţii trebuie, poate, să aşezăm

ipoteza conform căreia închisoarea a izbutit să producă delincvenţa, tip special, formă politic şi economic mai puţin

periculoasă - şi, la limită, chiar utilizabilă – de ilegalism; să-i producă pe delicvenţi, mediu în aparenţă marginal,însă

controlat de la centru să-l producă pe delincvent ca subiect patologizat şM.Foucault, p.401ţ.

Într-adevăr, continuă Foucault, delicventul care iese din închisoare este relativ inofensiv; trecut în fişiere,

controlat de poliţie, izolat, prezentat ca redutabil, se vede silit să-şi regăsească semenii şi să recurgă la forme artizanale

de ilegalism; ocazional, el poate servi de informator, denunţător sau provocator, simultan îndreptând atenţia spre

delicvenţă, ilegalism devenit vizibil – închisoarea permite trecerea peste anumite infracţiuni ce se preferă a fi tolerate.

Penalitatea devine atunci „ o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranţă, de a oferi câmp liber

unora şi de a face presiuni asupra altora şIbidem, p.386ţ.

Argumentul lui Foucault se bazează pe ideea conform căreia închisoarea nu are nici un efect asupra

criminalităţii. Deşi această teză este bine primită în anumite medii, ea este departe de a fi demonstrată. Nu putem

imputa creşterea criminalităţii în secolul XIX eşecului închisorii, aşa cum o face Foucault, deoarece probabilitatea

încarcerării pentru o anumită infracţiune a avut tendinţa să scadă în secolul al XIX-lea şi în sec.XX.

Lucrările cele mai riguroase (de exemplu Sampson şR.J.Sampson, 271-311ţ arată că, în condiţii altminteri

egale, variaţia criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării.

Teza eşecului închisorii nu este unanimă nici printre cercetători, nici printre membrii aparatului judecătoresc.

Aceştia din urmă nu sunt nemulţumiţi de faptul că au la dispoziţie soluţia carcerală când trebuie să-i judece pe marii

criminali. Şi ei pronunţă pedepse cu închisoarea nu numai pentru a-i descuraja sau neutraliza pe criminalii aparent

periculoşi, dar şi pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de infracţiuni mai grave, încât o pedeapsă mai blândă decât

încarcerarea ar apărea ca un gest de complezenţă.

După cum explică Boudan, Foucault comite o eroare de metodă cândexplică că menţinerea închisorii printr-o

funcţie nedorită, şi anume aceea de a fabrica această formă comodă de ilegalism care este delicvenţa.

Sensul sau nonsensul reacţiei sociale

În general, deciziile penale sunt luate ţinându-se seama de trei factori:

1.Cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare probabilitatea ca victima să reclame la poliţie, ca

poliţistul să îl aresteze pe suspect şi ca judecătorul să pronunţe o pedeapsă severă. Să semnalăm, de asemenea, că

cercetările privind percepţia gravităţii diverselor delicte conchid că, de la o clasă socială la alta, şi de la o ţară la alta,

există un consens unanim marcat în perceperea gradului de gravitate a crimelor, mergând de la asasinat până la furtul

cel mai benign şT.Miethe, 15-18ţ.

2.Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării şi

urmăririi va fi mai ridicată. În etapa sentinţei, severitatea pedepsei este puternic influenţată de delictele trecute. Cu alte

cuvinte, recidiviştii sunt trataţi mai dur decât delicvenţii aflaţi la prima condamnare.

3.Exisă o mai mare tendinţă spre toleranţă şi clemenţă când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei,

decât atunci cândeste un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacţii din partea cetăţenilor, poliţiştilor şi magistraţilor se deosebesc prin

importanţa prejudiciilor cauzate. Delicvenţii care au şansele cele mai mari de a fi etichetaţi sau pedepsiţi sunt aceia care

nu se află la prima faptă şi au atacat necunoscuţi. Reacţia penală nu este întotdeauna gratuită şi artificială. Adesea, ea

13

Page 14: doctorat sociologie

provine din dorinţa de a face faţă unor acţiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă

legile în mod repetat, într-un context, în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

Devianţa nu este o construcţie socială complet fantezistă. În majoritatea cazurilor, judecabile ce creează

devianţă sunt reacţii la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiaţi deviantului sau care îl

afectează grav chiar pe deviant.

Sinuciderea nu este pur şi simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi

de toate un act distructiv. Violul nu este o infracţiune prevăzută de codul penal ci şi un atentat care lasă sechele grave.

Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri, ci şi absorbţia unei otrăvi cu efecte devastatoare

asupra narcomanului. Aşadar, reacţiile la devianţă nu pot fi reduse la consideraţii utilitare. O agresiune neprovocată nu

şochează numai victima, ea indignează şi terţe persoane care nu sunt direct afectate.

Unitatea şi diversitatea fenomenului

Sociologul care investighează cauzele devianţei, întâmpină anumite dificultăţi. Astfel, prima ar fi cea care se

referă la însuşi obiectul explicaţiei sale: pentru multiple acte deviante există o cauzabilitate comună. Astfel, cum este

posibil ca nişte conduite atât de diferite unele faţă de altele, cum sunt agresiunea, prostituţia sau toxicomania să aibă

aceleaşi cauze? O asemenea ipoteză nu poate fi complet respinsă din moment ce diferite forme de devianţă au tendinţa

de aglutinare.

De exemplu, devianţa şcolară merge mână în mână cu delicvenţa juvenilă, aceste două variabile aflându-se

într-o strânsă corelaţie, încât cu greu pot fi disociate. La şcoală, elevii delicvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi, absentează

adesea de la şcoală ori sunt exmatriculaţi.

După unii autori delicvenţii recidivişti nu sunt decât rareori specialişti, majoritatea trecând fără tranziţie de la

furtul benign la furtul grav, de la vandalism la violenţă, de la viol la vânzarea de droguri.

Indivizii care se dedau furtului comit adesea agresiuni şi nu refuză traficul de droguri sau, dacă se prezintă

ocazia, violul şJ.E.Conklin, 1981, p.354ţ.

Există o strânsă legătură între delicvenţă, toxicomanie şi alcoolism.

Un procent destul de ridicat circa 78% dintre delicvenţii ajunşi în spatele gratiilor au consumat droguri sau sunt

alcoolici.

Alcoolismul, la delicvenţi, reprezintă un factor de recidivă, aceştia sunt mai numeroşi decât colegii lor care se

conformează legii. Alcoolul reduce inhibiţiile, astfel că alcoolicii ajung să jignească şi să lovească indivizii din jur.

Hoţul, adesea este violent pentru că prin violenţă îşi poate însuşi mai repede bunurile iar victimele sunt gata să

recurgă la forţă pentru a-şi apăra bunurile.

Un toxicoman, poate să ajungă să distribuie el însuşi droguri, să fure pentru a procura banii necesari pentru a-şi

cumpăra doza de droguri sau poate să fie antrenat la comiterea altor fapte antisociale dacă este membru a unei reţele de

tip mafiot.

Din cele arătate mai sus se desprind trei elemente esenţiale care conduc la ideea şRaymond Boudo ş.a. op.cit.,

p.450ţ că anumiţi indivizi sunt predispuşi la acte antisociale manifestate prin transgresiuni polimore:

a)polivalenţa delicvenţelor recidivistă;

b)corelaţiile strânse între devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă;

c)corelaţiile între furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie.

14

Page 15: doctorat sociologie

Înclinaţia spre devianţă face obiectul teoriei controlului social, potrivit căreia o integrare insuficientă îl

eliberează pe individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-i astfel motivaţia de a depune efortul necesar

pentru respectarea normelor sociale şE.Durkheim, 1987, p.164ţ.

Devianţele şi integrarea socială

Urbanizarea şi ariile de delicvenţă

Este demonstrat faptul că urbanizarea este însoţită de multiple forme de devianţă. Astfel frecvenţa crimelor şi

delictelor variază direct proporţional cu mărimea oraşelor.

Studiile arată că în oraşe mari există cartiere cu concentraţii mari de tineri delicvenţi şi criminali, în timp ce

anumite cartiere periferice au rate comparabile cu cele ale zonelor rurale. Distribuţia în spaţiu a criminalităţii se

schimbă foarte puţin într-un interval de 20 de ani. Ariile de delicvenţă desemnează acele zone urbane în care se

concentrează delicvenţii care prezintă şi rate de sinucidere, alcoolism, toximanii destul de ridicate. De asemenea, trăiesc

singuri mulţi indivizi, se găsesc familii monoparentale, au loc naşteri nelegitime, există o mare mobilitate rezidenţială şi

dependenţă economică.

Toate acestea conduc la următoarele concluzii:

a)nu opoziţia dintre oraş-sat are importanţă ci fenomenul concentrării delicvenţilor în anumite sectoare alte

oraşelor mari;

b)aceste zone pot fi numite arii de devianţă, deoarece aici, se regăseşte nu numai o criminalitate ridicată, ci şi

sinucideri foarte numeroase şi un mare număr de toxicomani;

c)aceste zone de devianţă suferă în mod manifest de o lipsă de integrare socială, fapt perceptibil în solitudinea

locuitorilor şi în mobilitatea acestora; acestea sunt lumi în care raporturile sociale sunt slabe, intermitente, anonime şi

distante.

2.Formele speciafice ale devianţei sociale

3.Concepte şi teorii sociologice de cercetare ale devianţei sociale

Concepte şi teorii sociologice de cercetare a aspectelor juridice ale vieţii sociale. Studiul aspectelor juridice ale vieţii sociale impune însuşirea unor noţiuni şi concepte sociologice şi, respectiv, adaptarea acestora la fenomenele juridice. Aceste concepte ar putea fi enumerate în felul următor:

a) socializare, integrare şi control;b) poziţie status şi rol;c) dezorganizare, anomie şi marginalitate socială.Socializarea înseamnă transformarea unui individ în fiinţă socială prin

„tranzacţii“ în sisteme definite de valori, reguli ale indivizilor cu strategii proprii 1.

Prin socializarea individului (ca să devină membrul complet al unei socioculturi) se asigură transmiterea şi continuitatea valorilor, normelor, regulilor „reprezentărilor colective“, asigurându-se un raport anumit între tradiţie şi inovaţie2.

1 J. Remy, L. Vaye, In pour une sociologie de la tranzaction sociale, Edition L. Harmatton, 1992, p. 83.2 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociolgie, Editura Universităţii „A. I. Cuza“, 1999, vol. I, p. 134.

15

Page 16: doctorat sociologie

Socializarea începe de la naştere şi se face în funcţie de valori, norme, reguli ce diferă după grupuri, culturi, după caracteristici individuale înnăscute şi/sau dobândite3.

Socializarea este, în principiu, un proces de transformare a culturii sociale de la o generaţie la alta.

Acest proces are loc, de regulă, prin intermendiul relaţiilor socilale între indivizi şi grupuri, precum şi prin intermediul unor instituţii sociale.

Fiecare societate vizează comportamentul indivizilor săi, integrarea acestora în societatea în care trăiesc.

Prin acest proces se facilitează consensul indivizilor la valorile sociale de prim ordin în societate, astfel încât comportamentul acestora să fie în consonanţă cu standardele valorice normative şi culturale.

Socializarea este un proces tridimensional care cuprinde:- o dimensiune culturologică, prin care se urmăreşte cunoaşterea şi

interiorizarea valorilor şi normelor culturale;- o dimensiune sociologica care are ca obiect învăţarea de roluri,

asumarea de drepturi, obligaţii şi îndatoriri;- o dimensiune juridică care constă în consonanţa sau obedienţa faţă de

normele „datorită internalizării şi respectării acestora prin modalităţi normative, reglate din exterior“ 4.

Jean Carboner susţine că unele societăţi exercită asupra indivizilor un proces „sui generis“ de „juridigizare“ (sau de socializare morală şi normativă) apropiat şi distinct, totodată, de celelate forme şi modalităţi prin care aceştia sunt socializaţi 5.

Realizarea procesului de socializare are loc, în primul rând, prin intermediul instituţiilor sociale cum sunt: familia, şcoala, biserica, comunitatea locală, mass-media iar, în al doilea rând, prin intermediul instituţiilor abilitate ale societăţii, respectiv, poliţia, justiţia şi administraţia.

Instituţiile specializate ale societăţii acţionează nu numai în procesul socializării, dar şi în procesul resocializării în cazul individului deviant sau delincventului.

Resocializarea are loc în medii sociale specifice, cum ar fi centre de reeducare, penitenciare, etc.

Integrarea (adaptarea) socială este procesul prin care are loc acomodarea individului la un grup social, adaptarea treptată a comportamentului la aşteptările celorlalţi şi, totodată, să îndeplinească rolurile învăţate sau prescrise în procesul socializării.

Odată integrat, individul dobândeşte apartenenţa la normele, valorile şi atitudinile comune ale grupului.

Internalizarea şi externalizarea normelor, valorilor şi atitudinilor în comportamente explicite ale individului contribuie la întărirea solidarităţii sociale ale a grupului din care acesta face parte.

Integrarea socială presupune mai multe tipuri, şi anume, integrarea culturală, funcţională, comunicaţională 6 şi normativă.

Integrarea normativă este considerată ca „integrare între norme şi persoane“ ce constă în acele modalităţi de articulare a modelelor normative, reglate în exterior cu procesul motivaţional reglat în interior, astfel încât indivizii să acţioneze în consonanţă cu normele prescrise.

Reintegrarea socială este un proces care se aplică devianţilor şi delicvenţilor a căror comportament se situează în afara standardelor valorice şi normative ale societăţii.

Controlul social cuprinde un ansamblu de mijloace, modalităţi şi mecanisme morale, culturale, religioase şi juridice prin intermediul cărora 3 Ibidem.4 Dan Banciu, Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995, p. 27.5 Jean Carbonner, Sociologie juridique, Paris, Armond Colin, 1972, pp. 130 - 140.6 Werner S. Landecker, Les types d integration et leur necesare, in vol, Le vocabulaire des sciens sociales (Ed. Raymond Boudon et Paul Lazarsfeld) tome (concepts et indices), Paris, Mouton, Le Haye, 1965, p.100.

16

Page 17: doctorat sociologie

grupurile sociale şi societatea impun individului o serie de îndatoriri, interdicţii şi constrângeri în scopul realizării conformităţii, stabilităţii, coeziunii şi solidarităţii sociale. Acest concept a fost inclus în vocabulării sociologiei juridice de către şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice“ (O. W. Holmes, L. Brandeis, E. A. Ross, R. Pound), în legătură cu identificarea mecanismelor şi a principalelor pârghii prin care orice societate îşi asigură coeziunea, stabilitatea şi funcţionalitatea sa.

Potrivit şcolii „jurisprudenţei sociologice“, dreptul este considerat cel mai perfecţionat mijloc de control social. O societate în care ansamblul normelor se caracterizează prin precizie, rigurozitate, eficienţă este o societate „normată“, normală, integrată 7. Societatea însă, se poate afla într-o situaţie anomică atunci când normele se înmulţesc şi devin opuse, contradictorii, iar indivizii găsesc portiţe pentru a scăpa de constrângere sau atunci când nu sunt norme, ori când unele sunt abrogate şi nu au fost adoptate altele în locul lor.

Noţiunea de control pentru sociologie a fost fundamentată cu adevărat de E. A. Ross şi R. Pound. Ea vizează „menţinerea ordinii şi stabilităţii într-o societate prin sancţiuni ce conduc la aderenţă faţă de normele sociale“.

Controlul social se realizează printr-o multitudine de mecanisme ce cuprind sancţiuni etice şi religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, ameninţare cu forţa sau folosirea efectivă a forţei 8.

În orice societate controlul social poate fi pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect.

Controlul social pozitiv se fundamentează, în principal, pe recunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de conveţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere 9. Realizarea acesteia se face prin diferite propuneri, aprobări, recompense şi stimulente de ordin moral şi material, inclusiv, prin consimţirea şi recunoaşterea socială a acelor acţiuni şi comportamente dezirabile. Drept urmare, indivizii sunt dirijaţi să recunoască şi să respecte, ca pe propriile lor norme, şi modelele şi normele sociale.

Controlul social negativ este fundamentat, îndeosebi, pe teama individului că va fi pedepsit, dacă nu respectă sau încalcă normele şi regulile sociale, indiferent de natura lor (juridică, morală, culturală, religioasă, administrativ).

Controlul social poate fi organizat (instituţionalizat) şi neorganizat (neinstituţionalizat), după cum este realizat de organisme statale care evalueză comportamente pe baza unor reglementări şi legi sau de către organizaţii sau grupuri de apartenenţă, de prieteni, de familie, de cartier, etc.

De asemenea, controlul social mai poate fi formal atunci când se realizează prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură juridică, morală, administrativă, etc., şi informal când este întemeiat pe aprobarea difuză şi spontană.

Controlul social ca proces. De-a lungul anilor, s-a constituit un corpus de concepte şi observaţii ce se dovedeşte deosebit de util pentru înţelegerea devianţei. Se utilizează expresia „teoria controlului social“ pentru desemnarea acestui corpus (se vorbeşte despre teoria „reglării sociale“ şi despre teoria „integrării sociale“).

După E. Durkheim sociologii tind să considere controlul social ca rezultat din acţiunea unei entităţi supraindividuale — „societatea“, „grupul“ — asupra membrilor care o alcătuiesc.

Nu este nevoie să se postuleze existenţa unei asemenea totalităţi pentru a se explica conformarea sau devianţa. Inteligibilitatea acestor comportamente ar trebui să iasă mai bine în evidenţă dacă se concepe ca rezultate ale

7 Ion Ionescu, Dumitru Stan, op. cit., p. 137.8 I. C. Plano, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce homo“, Bucureşti, 1993, p. 144.9 Dan Banciu, Control şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, 1992, p. 13.

17

Page 18: doctorat sociologie

proceselor ce se desfăşoară chiar în sânul interacţiunii sociale. Din acestă perspectivă, reglarea socială apare în mod spontan din acţiunile individului care înceacă să se influenţeze reciproc.

Astfel conceput, controlul social poate fi definit ca fiind ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţii pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care le fixează. Faptul că integrarea socială întreţine raporturi strânse cu fenomene de reglare reiese, în mod clar, din cele arătate mai sus. Un grup este considerat integrat când acei care îl compun se cunosc, îşi vorbesc, se apreciază, se ajută reciproc şi desfăşoară activităţi comune. Integrarea face posibilă acea influenţă dându-i unui individ posibilitatea să-şi manifeste aşteptările, iar altuia să fie receptiv la ele. În condiţiile în care doreşti să ai relaţii bune cu colaboratorii nu poţi ignora total aşteptările lui şi invers. O relaţie interpersoanlă pozitivă nu poate să dureze dacă fiecare dintre parteneri nu se adaptează aşteptărilor celuilalt , sau cel puţin celor la care acesta ţine neapărat 10.

Refuzul de a ţine seama de ele este echivalent cu refuzul celuilalt şi, în acest caz, relaţia dintre cei doi trece printr-o criză care, în cele din urmă, duce la ruperea ei. Dacă relaţia se menţine, aşteptările reciproce au toate şansele de a se cristaliza în norme, de a căpăta un caracter obligatoriu, acesta făcând parte integrantă din orice raport social.

Raporturile prelungite nu pot fi lipsite de orice coloratură normativă, dar rămân, în acelaşi timp, în principiu, neconflictuale. Comportamentul deviant al unui individ nu poate merge până la capăt. În aceste condiţii, poate fi adoptată o manifestare tolerantă sau poate să se producă ruptura. În acest din urmă caz, individul, socialmente dezinteresat, iese de sub influenţa celuilalt şi pierde cu uşurinţă simţul măsurii.

Reacţiile din faţa devianţei pot conduce la o mişcare centripetă, prin care deviantul este atras pentru respectarea regulii, dar pot declanşa şi o mişcare centrifugă care-l îndepărtează din ce în ce mai mult pe acesta de normativitate. Un exemplu concludent este comportamentul părinţilor care-l pot determina pe deviant să respecte normele sociale sau să continue să le încalce. O altă modalitate de a reacţiona la devianţă este de a manifesta toleranţă faţă de acesta, în sensul de a accepta sau suporta comportamentul considerat altă dată condamnabil. În acest caz, actul încetează să mai fie deviant, deoarece prin abţinere sau suportare sunt retrasate frontierele normative ale grupului.

Rezultantele toleranţei sunt diferite. Când se tolerează conduite ce nu pun probleme deosebite partenerului sau grupului, suntem în prezenţa unei modalităţi economice de resorbţie a unei forme de devianţă. Dacă practicile tolerate sunt de nesuportat, tensiunile se acumulează, iar relaţiile interpersoane se înrăutăţesc.

Un alt tip de relaţie la devianţă poate fi numit stigmatizarea prin care nu se suprimă devianţa, ci încearcă să o exacerbeze, caz în care deviantul este scos din influenţa grupului.

Devianţii stigmatizaţi, adică etichetaţi şi excluşi, vor trebui să găsească soluţii care să le permită să supravieţuiască. Astfel, dacă este concediat şi, cu toate insistenţele, nu-şi găseşte de lucru, acesta va fi tentat să fure pentru a-şi asigura cele necesare traiului. În aceste condiţii, apare riscul ca el să adere la un grup cu astfel de cultură, dacă în raporturile sale cu conformiştii înţelege că este dispreţuit.

Poziţia, rol social, status-ul. Fiecare societate se compune din comunităţi şi grupuri care, la rândul lor, sunt formate din indivizi, fiecare ocupând o anumită poziţie ierarhică în cadrul grupului, poziţie ce face ca individul să aibă un anumit prestigiu social, ce-l obligă să joace un anumit rol, o

10 Raumond Boudon, Jean Baechler, Francis Balle, Pierre Birnbaum, Francois Chazel, Mohamed Cherkaoui, Maurice Cusson, Erhard Friedberg, Tratat de sociologie, traducere din limba franceză de Delia Vasiliu şi Anca Ene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 460.

18

Page 19: doctorat sociologie

anumită funcţiune în consonanţă cu un anumit model. Cu alte cuvinte, poziţia este locul pe care trebuie să-l ocupe individul în cadrul grupului, a comunităţii sau a societăţii.

Rolul social se defineşte prin aşteptările de rol al celorlalţi membri, ai unui grup, dar în acelaşi timp, se şi autodefineşte. Astfel, un individ poate fi preot. „Preotul“ este un rol social definit de către societate. Fiecare individ ştie ce este un preot şi ce este biserica. Astfel spus, rolul social de „preot“ se defineşte de către enoriaşii din parohie şi de către ceilalţi ierarhi ai bisericii. Fiecare este în măsură să facă un „portret ideal“ şi al „comportamentul normal“ (firesc, al acestuia, conform unui ideal existent, independent de un anume preot). Totodată, un individ poate îndeplini mai multe roluri sociale, ceea ce înseamnă că în societate, în comuniate sau într-un grup restrâns, el poate fi atât preot cât şi profesor, soţ, frate, tată, bunic, etc. Aceste roluri pot fi îndeplinite în momente diferite ale existenţei omului ca fiinţă socială. Participarea acestuia la viaţa socială, alături de ceilalţi, este complexă, astfel că va trebui să adopte atitudini diferite, să aibă comportamente diferite şi să joace roluri diferite. Rolul de enoriaş este asociat cu alte roluri, contraroluri, ceea ce înseamnă că rolul acestuia presupune rolul de preot, frate, fiu, etc.

Cât priveşte comportamentul omului, acesta se modelează, ajungând să se instituţionalizeze, să se caracterizeze prin trăsături specifice, îndatoriri, drepturi şi privilegii.

Instituţiile, la rândul lor, stabilesc, prin existenţa lor, modele de conduită „controlează conduita umană“, canalizând-o într-o direcţie în detrimentul multor alte direcţii, teoretic posibile 11, aşa cum procedează şi grupurile de referinţă 12.

G. M. Mead relevă faptul că „instituţia este reacţia comună a tuturor membrilor comunităţii la o situaţie particulară. Această reacţie comună variază natural după caracterele individului. Astfel, în cazul unul furt, reacţia comisarului este diferită de cea a prcurorului, de cea a judecătorilor şi juraţilor, totuşi toate acestea sunt reacţii care afirmă dreptul de proprietate şi implică recunoaşterea acestui drept de către alţii. Este o reacţie comună în forme variate“.

Aşteptările de rol se disting în aşteptări necesare, aşteptări obligatorii şi aşteptări facultative.

Aşteptările necesare sunt la nivel societal şi comportă tot felul de sancţiuni instituite în vederea determinării individului să respecte legea. Astfel, dacă un funcţionar public cu atribuţii de gestionar îşi însuşeşte sume de bani sau alte bunuri din domeniul public, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de delapidare şi/sau, după caz, în concurs cu alte infracţiuni, iar urmarea judecării şi condamnării se pune capăt rolului de funcţionar public pe o perioadă de timp, individul fiind incompatibil să îndeplinească acest rol.

Aşteptările obligatorii sunt cele din interiorul unui grup. Ele vizează o anumită conduită deontologică. De exemplu, militarii care-şi desfăşoară activitatea după regulamente militare a căror încălcare atrage observarea (atenţionarea acestora) în faţa cadrelor de acelaşi grad militar, amânarea avansării în grad sau, după, caz, a trecerii în rezervă. După cum se poate observa, în cadrul acestor aşteptări sunt mai blânde decât în cazul aşteptărilor de rol necesare.

Încălcarea aşteptărilor facultative nu atrage sancţiunea individului în cauză. Acesta trebuie să aibă simţul binelui (sau a răului) şi să se conformeze. Aceste aşteptări se pot regla deseori prin sancţiuni pozitive.

Rolurile şi aşteptările de rol pot fi uneori atât de diferite, ceea ce fac inevitabile conflictele de rol şi necesitatea găsirii unor soluţii şi modalităţi de aplanare şi diminuare a acestora.

11 P. Berger, T. Lukuman, Construcţia socială a realităţii, Meridiens Klinsksieck, Paris, 1986, p. 83.12 R. Merton, Éléments de theorie et méthode sociologiquie, Plon, Paris, 1965, p. 141.

19

Page 20: doctorat sociologie

O altă grupare de roluri cuprinde „roluri date“, adică te naşti bărbat sau femeie, roluri dobândite, respectiv, cele care pot fi învăţate, cum este cazul rolurilor profesionale, rolurile predominante, pe care le jucăm în fiecare zi, precum şi roluri episodice, respectiv, acel rol pe care îl poate avea o singură dată în viaţă un individ, cum ar fi înălţarea în grad militar a sa şi trecerea în rezervă.

În literatura de specialitate se mai vorbeşte de rolurile bilogice (sex, vârstă), instituţionale (în familie, întreprinderi) şi de roluri extra-instituţionale (în cadrul unor grupuri de prieteni). De asemenea, sunt scose în evidenţă unele aspecte pe care le putem întâlni la diferite roluri. Astfel, se distinge aspectul independent de cel dependent. De exemplu, rolul de mamă este dependent, întrucât nu poate fi exercitat decât faţă de fiu, pe când rolul de poet este definit faţă de cel de cititor, însă se poate exercita şi fără el.

Rolurile sociale se instituţionalizează, se configurează într-un ansamblul de drepturi şi obligaţii socialmente determinate. Calitatea unui rol reprezintă un mod de a fi pe care grupul, societatea îl recunoaşte oficial (recunoaşterea socială a unui rol se face concomitent cu oferta de rol ) 13. Status-ul reprezintă aspectul normativ în raport cu rolul. Criteriile care definesc importanţa unui status sunt: situaţia profesională (rolul profesional), venitul, locul de rezidenţă, vechimea unei anumite origini socio-culturale şi aparteneţa religioasă 14. Cu alte cuvinte, este locul pe care-l ocupă actorul în sistemul social în raport cu alţii.

Putem defini status-ul ca fiind ansamblul aşteptărilor legitime ale unui individ din partea celorlalţi membrii ai grupului, a drepturilor şi îndatoririlor ce-i revin, precum şi poziţia şi identitatea sociale a acestuia în cadrul grupului respectiv.

Status-ul este un model „în parte, determinat social“. „Modelul“ comportă mai multe atribute, şi anume, atribute fundamentale, atribute importante şi atribute periferice. Atributul fundamental poate fi dat, de exempu, de sexul, vârsta, etc., sau câştigat, cum este cazul unui inginer, jurist, etc, care şi-au dobândit acest atribut prin frecventarea unor studii specifice finalizate cu o diplomă corespunzătoare.

Atributele importante sunt condiţionate de atributul fundamental, configurând drepturi şi obligaţii specifice. Astfel, un judecător trebuie să judece şi să soluţioneze dosarele ce-i sunt repartizate, să aplice legea în procesele pe care le judecă şi să adopte o conduită corespunzătoare în societate.

Atributele periferice sunt şi ele condiţionate de atributele fundamentale, dar ele sunt conturate de stereotipele, reprezentările celorlalţi. De exemplu, un sportiv, respectiv, un boxer are o ţinută care-l poate „trăda“: este tuns scurt, ras pe cap, are nas de boxer (turtit) etc. Cu toate acestea, astfel de atribute pot fi adoptate şi de către un alt individ fără a le avea pe cele fundamentale. De exemplu, individul de mai sus nu ştie să boxeze şi nu a practicat niciodată boxul în viaţa lui. De aici, rezultă, în mod neîndoios, că lipsa atributului fundamental înseamnă lipsa status-ului, astfel că dacă un individ se dă drept judecător şi nu are studiile şi calitatea necesară este lipsit de atributul fundamental întrucât acesta a fost dobândit prin fraudă.

Atributele importante şi cele periferice se conturează şi sedimentează prin exploatarea dispoziţiilor personale 15, dar şi a „capitalurilor“ (economie, social, cultural) 16.

Conceptul de necongruenţă al statutuluiDin punct de vedere teoretic, necongruenţa şi conceptul înrudit, cum este cel de frustrare,

sunt rezultatul caracterului multidimensional al stratificării sociale, precum şi a faptului că poziţia

13 Ion Ionescu, Dumitru Stan, op. cit., p. 12914 Ibidem15 J. Chateu, L humanisation, Bruxelles, 1985, p. 205. 16 P. Bourdieu, Le sens practique, 1980, p. 88.

20

Page 21: doctorat sociologie

deţinută de un individ pe o scară nu presupune în mod obligatoriu sau nu coincide întotdeauna cu poziţia lui pe alte scări.

Conceptul sociologic de necongruenţă corespunde unei realităţi traduse de expresii uzuale cum sunt „noii îmbogăţiţi”, „noii săraci”, „parveniţii”, „declasaţii”.

Expresiile se aplică unor indivizi ce şi-au schimbat condiţia socială în urma unei îmbogăţiri sau a unei ruinări, fără să-şi fi pierdut manierele caracteristice statutului lor de origine şi să fi dobândit comportamentul noii lor clase de apartenenţă. Aceşti indivizi vor fi astfel clasaţi în funcţie de cele două ordine, economie şi stil de viaţă.

Ordinea statutară se referă la onoarea socială sau prestigiu. Ea presupune existenţa unei vieţi comunitare bazată pe relaţii continue şi un minim consens cu privire la anumite norme şi valori.

Ierarhia statutelor sau prestigiul se întemeiază pe judecăţi de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunităţii.

„Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor de viaţă, exprimând prin nivelul de educaţie prestigiul conferit de naştere sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui grup de stat întreţin mai frecvent relaţii sociale între ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se străduieşte să-şi sublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalţi, să sporească distanţa care îl separă de inferior şi să-l apropie astfel de superior.

Prin consumul său excesiv sau ostentativ, prin anumite practici culturale sau sportive ce presupun mulţi bani şi o îndelungată educaţie, prin anumite obiceiuri, un grup se apără de intruşi şi îşi asigură din partea membrilor celorlalte grupuri, recunoaşterea temeiniciei, prestigiului său.

Unii sociologi consideră că necongruenţa nu produce efectele ipotetic aşteptate decât atunci cândeste vizibilă. Un negru american, cadru superior într-o întreprindere, va fi cu atât mai frustrat în raporturile sale cu subordonaţii albi, cu cât aceştia îl vor judeca în funcţie de culoarea pielii. În general, el va fi mai frustrat decât colegul său alb, ale cărui statute sunt de asemenea necongruente.

Consecinţele sociale ale mobilităţiiSe disting două grupe de teorii care încearcă să explice efectele mobilităţii sociale asupra

comportamentului indivizilor.Primul grup de teorii cuprinde ceea ce se numeşte, începând cu Blau şP.Blau,1956, pp.290-

295ţ o culturaţie sau socializare-resocializare.Conform acestei teorii, copilul învaţă în sânul familiei moduri de a percepe, simţi, gândi, pe

scurt, atitudini şi comportamente comune indivizilor aparţinând aceleiaşi clase sociale. Dacă în cursul vieţii, el îşi schimbă statutul, va fi pus în situaţia de a-şi modifica aceste atitudini învăţate pentru a le face mai compatibile cu cele ale indivizilor ce aparţin statutului la care acced. În modevident, resocializarea este o consecinţă a mobilităţii pe care individul o trăieşte.

Cercetarea constă în determinarea măsurii în care atitudinile şi comportamentele dobândite în timpul copilăriei şi adolescenţei persistă să se schimbe după experienţa mobilităţii.

Se compară în acest caz atitudinile mobililor cu cele ale imobililor. În conformitate cu această teorie a aculturaţiei, originea socială şi statutul atins sunt singurele care explică comportamentul individual: ceea ce înseamnă că mobilitatea socială nu are efect propriu. Să analizăm cazul unui nobil care s-a născut, fost socializat în grupul său social, de origine şi care, în urma unei mobilităţi intră în contact cu normele şi valorile altui grup. Acest individ nu va continua să trăiască în totalitate în funcţie de contrângerile primului grup. Dar, fiind nou în grupul de destinaţie, nu va avea timpul necesar să-şi stabilească relaţii intime şi frecvente cu indivizii acestui grup şi să le asimileze complet valorile. Acest individ va fi deci supus dublei influenţe a grupului de origine şi a grupului de destinaţie.

Pentru această teorie este de aşteptat să avem de a face cu un comportament intermediar în comparaţie cu acelea ale indivizilor din cele două grupuri.

Dacă în majoritatea sa primul grup votează cu stânga şi cel de-al doilea cu dreapta, comportamentul nobilului va fi intermediul între cele două extreme.

Într-un studiu s-a constatat că doar 20% dintre imobilii din clasele superioare votează cu stânga şi 60% dintre imobilii din clasele inferioare îşi dau votul de aceste partide.

Mobilii ascedenţi şi descendenţi votează în proporţie de 40% cu stânga: ei se situează deci între cele două grupuri de imobili.

În acest caz socializarea este mai puternică întrucât efectele clasei sociale de origine şi cel al clasei sociale de destinaţie sunt identice.

În cazul în care influenţa clasei de destinaţie este mai puternică, mobilii se vor comporta în mod similar ca imobilii din această clasă, iar votul este influenţat de aceasta.

21

Page 22: doctorat sociologie

În cazul celui de-al doilea grup de teorii, mobilitatea are un efect asupra comportamentului inductibil la efectele clasei de origine şi clasei de destinaţie. Mobilitatea poate duce fie la un hiperconformism al atitudinilor mobililor faţă de normele de comportament ale clasei de destinaţie, fie la o izolare socială care exprimă tensiunile contradictorii dintre valorile clasei de origine şi cele ale clasei de destinaţie.

În cazul hiperconformismului mobilul va imita la modul caricatural comportamentul membrilor grupului de destinaţie, arătând că socializarea sa este o reuşită în conformitate cu normele noii sale clase de apartenenţă precum şi gratitudinea faţă de cei care îi acordă o ospitalitate generoasă.

Astfel, putem distinge două tipuri de hiperconformism, cel simetric care se caracterizează printr-o similitudine a comportamentelor mobililor ascendenţi şi al mobililor descendenţi: cele două tipuri de mobili adoptă orientările respective ale clasei de destinaţie. În al doilea rând hiperconformismul unidirecţional, respectiv adaptarea comportamentelor clasei de destinaţii de către grupul de mobili ascendenţi sau descendenţi, primul grup comportându-se în comportamentul său de aculturaţie.

În cazul izolării sociale, mobilul asistă la dezorganizarea relaţiilor sociale cu indivizii din grupul de origine fără să fie însă, în felul acesta, integrat în clasa de destinaţie.Unul dintre consecinţele ale dezorganizării sociale este extremismul comportamentelor; frustrarea, angajări în mişcări extremiste de dreapta sau de stânga sau pur şi simplu o retragere care se poate exprima printr-un foarte puternic absenteism.

Dezorganizare, anomie şi marginalitate socială. Multiplele aspecte social, economice şi culturale generate de expansiunea fenomenului urban şi de generalizarea noilor modele de comprtament în legătură cu viaţa din oraşe şi metropole sunt importante aspecte care fac obiectul preocupărilor sociologice. Urbanizarea, generalizarea modului de viaţă urban, industralizarea sunt procese de largă amploare ale secolului nostru care au fost supuse atenţiei sociologului american W. Mils încă de la începutul secolului XX, fenomen care-l denumeşte „deteriorarea valorilor tradiţionale“. Scopul acestor orientări sociologice este studierea fenomenelor şi mecanismelor vieţii sociale în vederea găsirii unor soluţii şi adoptarea unor măsuri specifice menite să ducă la eradicarea problemelor de „dezorganizare socială“ care generează devianţă şi delincvenţă. În SUA putem vorbi despre o adevărată tradiţie a cercetării delincvenţei specifice mediului urban şi urmarea stării de izolare şi marginalizare în care se aflau locuitorii urbelor. Astfel, ipotezele şi teoriile emise de sociologii „şcolii de la Chicago“ 17 tind să scoată în evidenţă amprenta dezorganizării, legată de ecologia urbană asupra fenomenulului de delincvenţă. Ei au încercat să demonstreze influenţele, dimensiunile şi amplasamentul unei metropole ca şi a organizării sociale, ecologice şi urbane asupra fenomenelor de devianţă şi delincvenţă. În viziunea lor, metropola nu reprezintă un sistem social unit, ci cuprinde o serie de arii, zone şi subculturi specifice, fiecare cu propriul său model normativ. Controlul social exercitat de comunitate şi vecinătate este redus datorită distanţelor sociale mari dintre diferitele grupuri şi subculturi.

Ordinea socială tradiţională este perturbată printr-o varietate de norme de conduită de diversitatea populaţiei şi discriminările exercitate în cadrul urbei. Atât diferenţierea internă în cadrul metropolei cât şi mobilitatea indivizilor conduc la „desocializarea“ unor locuitori care trăiesc fără o aprobare, recunoaştere din partea celorlalţi. „Desocializaţii“ pot fi întâniţi în anumite zone, sectoare şi străzi lăuntrice cu case de închiriat şi hoteluri dubioase. În rândul acestor persoane au loc sinucuderi şi se constată o cotă ridicată de malnutriţie, sănătate precară şi diferite boli psihice, acest perimentru fiind şi locul unde sunt întâlniţi cei mai mulţi indivizi cu comportamente imorale şi ilegitime diverse, cum ar fi: consumul de droguri, prostituţia, homosexualitatea,

17 Printre aceşti sociolologi se numără: Robert E. Park, Human communities; The City and human Ecology (1920); Frederic M. Trasher, The Gong, 1928; Luis Wirth, The Ghetto; Ruth S. Cvon, Suicide, 1928; şi alţii

22

Page 23: doctorat sociologie

alcoolismul, etc. Unele dintre aceste fapte ilicite şi imorale sunt asociate cu sărăcia şi şomajul (prostituţia, homosexualitatea, consumul de droguri).

Tot în aceste zone, ca urmare a izolării ecologice, apar unele „subculturi“ delincvente care nu sunt alceva decât unele moduri de „supravieţuire“ şi „adaptare“ a indivizilor defavorizaţi şi marginalizaţi. Ei recurg adesea la mijloace ilicite şi imorale pentru realizarea scopurilor propuse, devenind astfel surse potenţiale de devianţă şi criminalitate.

Apariţia „subculturilor“ delincvente este urmarea reacţiei protestatare a unor grupuri dominate faţă de normele şi valorile grupului dominant la care se adaugă şi dezideratul de eliminare a barierelor sau interdicţiilor sociale şi de înlăturare a anxietăţilor şi frustrărilor.

„Stigmatizarea” poate fi ruşinoasăÎn legătură cu stigmatizarea s-au emis mai multe sugestii.O primă sugestie este pentru „stigmatizare”. Astfel se consideră că a fi mult mai eficient ca

tinerii traficanţi de droguri prinşi pentru prima dată în flagrant să fie trimişi acasă raşi în cap în loc să fie aruncaţi în închisoare şAmitai Etzioniţ.

Intrând în puşcărie, aceşti tineri riscă să devină criminali şi mai înrăiţi, întrucât în închisoare, reabilitarea este aproape inexistentă şi de cele mai multe ori acestea sunt victime a tot felul de abuzuri.

Se sugerează ca numele celor certaţi cu legea să fie puse pe un web site şi în anunţuri plătite de aceştia din oraşele mari.

Judecătorii au apelat la „stigmatizare” ca un compromis între trimiterea vinovaţilor la închisoare şi eliberarea lor necondiţionată.

Cei condamnaţi pentru conducerea sub influenţa alcoolului în Fort Bend County, Texas, trebuie să-şi lipească pe maşină eticheta „DUI” şDan Kahan, 1996, p.635ţ. Un molestator de copii din Port St.Lucie, Florida a fost obligat de un judecător să-şi pună în faţa casei un semn de avertizare pentru copii şJan Hoffman, 16 ianuare 1997, secţiunea A, p.1ţ. Acelaşi judecător i-a ordonat unei femei condamnate pentru achiziţionarea de droguri în faţa copiilor ei să pună un anunţ în ziarul local cu informaţii despre delictul pe care-l comisese şIdemţ. Stephen K. Germershausen a fost constrâns să pună un anunţ de 10/15cm în ziarul local din Rhode Island, însoţit de fotografia lui care să sune astfel: „sunt Stephen Germershausen am 29 de aniş...ţsunt condamnat pentru molestare de copiiş....ţ.Dacă eşti molestator de copii, du-te imediat să te tratezi, altfel s-ar putea să-ţi vezi şi tu fotografia în ziar şDoane Hulick, in Arizona Republic, 9 noiembrie 1989, secţiunea A, p.1ţ. Un judecător din Tennesse l-a condamnat pe un delincvent găsit vinovat să mărturisească în faţa unei congregaţii bisericeşti faptul că a ajutat la vânzarea unei maşini furate şRobert Minz, inNational Law Journale, 6 februarie 1984, p.47ţ. În Syracuse se pun semne jenante în faţa clădirilor aparţinând unor proprietari neglijenţi, iar în Des Moines numele acestora apar în ziare şPoma Belluck, American Cry Aut for the Pillary in New York Times, 4 octombrie 1998, pp 4-5ţ.

Stigmatizarea judiciară a stârnit critici severe. Hadine Strossen, preşedinta American Civil Liberties Union (ACLU – Uniunea Americană a Libertăţilor Civice) a fost mai degrabă blândă: sunt foarte sceptică atunci când criminologii şi sociologii consideră că cea mai bună cale de a reabilita pe cineva este să-l izoleze sau să-l stigmatizezi în vreun fel. Trebuie să-i reintegrăm pe delicvenţi în comunitatea noastră şApad Sentencing Lawbreakers to a Dose of Shame, p.252ţ.

Mark Koppelhoff, membru în ACLU, afirma că „stigmatizarea” gratuită a individului nu are absolut nici un scop societal ş...ţ şi nu există studii care să sugereze că ar fi eficientă în reducerea delicvenţei şApad Tony Allen-Mills, American Criminals Sentenced to Shame in Sunday Times, 20 aprilie 1997ţ.

„Stigmatizarea” adevărată implică doar acte simbolice care transmit cenzura, de la acte relativ blânde, cum ar fi notarea unui student cu ultima notă de trecere (5) sau trimiterea unui copil obraznic la colţ, până la lipirea unor etichete fosforescente cu inscripţia „DUI” pe maşinile celor condamnaţi pentru conducerea frecventă în stare de ebrietate.

Deşi „stigmatizarea” are propriile consecinţe nefericite, ea reprezintă o pedeapsă relativ uşoară, mai ales dacă se ţine seama de faptul că majoritatea celorlalte sancţiuni umilesc, la rândul lor, pe lângă suferinţa pe care trebuie s-o provoace.

„Stigmatizarea” este adecvată sau justificată din punct de vedere moral numai dacă cei care sunt „stigmatizaţi” acţionează din proprie iniţiativă.

23

Page 24: doctorat sociologie

În măsura în care oamenii se comportă într-un mod pe care legea sau moravurile curente îl consideră nepotrivit, dar nu pot fi împiedicaţi să procedeze astfel (ca atunci când bolnavii mintal dejectează pe stradă sau ţipă cât îi ţin gura la ora 3 dimineaţa) este cu totul neindicat să îi mustrăm. Aceşti indivizi trebuie ajutaţi, izolaţi dacă e nevoie şi nicidecum „stigmatizaţi”.

Juristul Toni M.Mussaro susţine in Michigan Law Review, că „stigmatizarea” ar fi concludentă şi productivă numai dacă următoarele cinci condiţii ar fi împlinite:

„Mai întâi, potenţialii delicvenţi trebuie să fie membrii unui grup identificabil, de pildă o comunitate etnică sau religioasă strâns unită. În al doilea rând, sancţiunile legale trebuie să compromită statutul social al grupului din care fac parte potenţialii delicvenţi. Cu alte cuvinte grupul afectat trebuie să aibă aceeaşi concepţie ca şi judecătorul cu privire la ceea ce este sau s-ar dovedi umilitor pentru membrii grupului. În al treilea rând, „stigmatizarea” trebuie comunicată grupului iar grupul trebuie să se distanţeze de vinovat – să-l evite fizic, emoţional, financiar sau în alt mod. În al patrulea rând, persoana „stigmatizată” trebuie să se teamă se retragerea grupului. În sfârşit, persoanei „stigmatizate” trebuie să i se dea şansa de a recâştiga stima comunităţii, afară de cazul în care fapta săvârşită este atât de gravă încât delicventul trebuie exilat sau repudiat pentru totdeauna şMassaro, Shame, Culture and American Criminal Law, p.1883ţ.

Dar, adaugă Massaro „condiţiile culturale ale unei „stigmatizări” eficiente par puţin prezente – ca să nu spunem mai mult – în majoritatea oraşelor americane contemporane şIbidemţ.

Deşi este de acord că ar fi nedrept să afirmăm că „americanii nu au o poziţie comună faţă de delict sau faţă de „stigmatizare”, Massaro considera că: subculturalismul american sau pluralismul cultural este destul de pronunţat pentru a face suspecte nişte concluzii generale la coerenţa noastră morală subminând astfel posibila eficienţă a tentativelor guvernamentale larg răspândite de a-i umili pe vinovaţi în absenţa unei descentralizări semnificative a autorităţii judiciare penale şi a delegării către subculturile locale a puterii de a impune norme formale.

În oraşele mici, în comune şi sate comunităţile nu sunt lipsite de putere. Oamenii sunt totuşi foarte puţin dispuşi-ruşinaţi. Se poate spune să-şi conducă maşina cu eticheta „DUI” sau să pună anunţuri cu fotografia lor în ziare cerându-şi scuze pentru delictele comise. Unii preferă mai mult închisoarea decât să fie expuşi oprobriului public.

Se poate vorbi despre două tipuri de „stigmatizare” una care izolează şi care trebuie evitată şi una care reintegrează pe delicvenţi în comunităţi şi care este de preferat şJohn Barithwaite, 1989ţ.

Criminologii liberali se tem că odată ce o persoană este „stigmatizată” ea va fi izolată de comunitatea căreia îi aparţine, retrăgându-se în sine sau mai rău, într-o subcultură delicventă, reabilitarea ei fiind astfel puţin probabilă. Ei sugerează în schimb ca delictele să fie astfel tratate încât, în final, oamenii să-şi recâştige o poziţie onorabilă în comunităţile lor. Măsurile pentru care ei pledează includ întâlniri faţă în faţă între delicvenţi şi victimele lor „intermediaţi” de membri ai comunităţii, despăgubiri acordate de vinovaţi (de pildă refacerea unui gard care l-au demolat cu maşina) şi încheierea acestui proces, un ritual de reconciliere şi iertare, toate urmărind reinstaurarea vinovatului cu drepturi depline ca membru al comunităţii. David Korg, criminolog, adaugă: „Aceste demersuri pot fi făcute prin serviciile sociale sau prin eforturile economice locale schimbă condiţiile sociale din cartierul delicventului şDavid Karp, 1998, p.292ţ.

„Stigmatizarea” reintegratoare pare să fie cea mai bună formă de „stigmatizare” deşi judecătorii nu ştiu sigur dacă asta funcţionează, mai ales când delicvenţii aparţin unei alte comunităţi decât victimele lor, cum este cazul membrilor unei bande. Aşadar orice tip de „stigmatizare” va fi eficient numai dacă e grefat pe termenii de referinţă ai comunităţii delicvenţilor sau dacă aceşti termeni pot fi schimbaţi în clipa stigmatizării şAmitai Etzioni, op.cit.,p.66ţ.

Forma cea mai pură de „stigmatizare” este „admonestarea”. Profesorul de drept Adam Hirch a descris-o după cum urmează:

Confruntate cu un membru al comunităţii care comisese un delict grav, magistraţii sau preoţii obişnuiau să-i ţină o predică în particular, ca să-i provoace căinţa şi dorinţa de a se îndrepta. Delicventul era apoi adus la tribunal pentru o admonestare formală din partea magistratului, o confesiune publică a nelegiuirii săvârşite şi o pronunţare a sentinţei suspendată total sau parţial ca simbol al iertării de către comunitate şAdam Hirch,1982, pp 1179, 1223, 1224ţ.

După cum scria Lawrence Friedman: „Scopul nu este doar de a pedepsi ci de a da o lecţie, astfel încât oiţa rătăcită să vrea înapoi la turmă şFriedman, p.37ţ.

„Stigmatizarea trebuie adaptată la condiţiile de azi. Sistemul penal aruncă în închisoare milioane de persoane aproximativ jumătate din ele fiind condamnate pentru delicte nonviolente.

24

Page 25: doctorat sociologie

Delicvenţii sunt încarceraţi pe perioade lungi în condiţii grele, cu puţine şanse de eliberare condiţionată. Sistemul îi reabilitează pe foarte puţini dintre, iar rata recidivei este înaltă.

Sistemul detenţiei implică cheltuieli sporite din partea contribuabililor. Un an de închisoare costă populaţia cam tot atât cât un an de studii la unul dintre cele mai costisitoare colegii. Prin urmare este nevoie de noi modalităţi de descurajare, mai eficiente, mai umane şi mai ieftine.

Anomia în calitate de cauză a delictului

Interpretarea delictului efectuată de Robert K.Merton, legea delicventă de alte tipuri de comportament deviant, punând accent pe normalitatea delicventului şMerton, Robert K., Social Theory and social, structure revised edn. Glencol, press, 240 pţ.

Merton s-a bazat pe conceptul de anomie pentru a construi o teorie despre devianţă care a exercitat o influenţă deosebită.

Noţiunea de anomie, aşa după cum am arătat anterior... a fost enunţată pentru prima dată de către Emile Durkheim, unul dintre fondatorii sociologiei, care a sugerat că societăţile moderne normale şi standardele tradiţionale devin subminate dacă nu sunt înlocuite de altele noi. Anomia există atunci când nu sunt standarde clare pentru a ghida comportamentul într-un anumit domeniu a vieţii sociale. Durkheim era de părere că, în aceste circumstanţe, oamenii se simt dezorientaţi şi anxioşi; anomia fiind prin urmare unul dintre factorii sociali care influenţează predispoziţia pentru sinucidere şDurkheim Emile, Suicide, A study in Sociology London: Routledge and Kegan Paul, 390 p.ţ.

Merton a redefinit conceptul de anomie pentru a face referiri la presiunea la care este supus comportamentul indivizilor, atunci când normele acceptate intră în conflict cu realitatea socială. În societatea americană şi într-o oarecare măsură în alte societăţi industrializate valorile general acceptate pun accentul pe succesul material iar modalităţile de a dobândi succesul se presupune a fi autodisciplina şi munca asiduă.

În mod corespunzător, cei care muncesc cu adevărat din greu pot reuşi, indiferent care este punctul lor de plecare în viaţă. În realitate această idee nu este validă, datorită faptului că celor mai dezavantajaţi le sunt oferite doar oportunităţi convenţionale limitate de avansuri sau nu, este de părere Anthony Giddens şAnthony Giddens, op.cit.ţ.

În continuare el susţine că „totuşi, cei care nu reuşesc pot fi condamnaţi pentru aparenta lor incapacitate de a realiza un produs material. În această situaţie, există o puternică presiune pentru a se încerca progresia prin orice mijloace legale sau ilegale”. Este un punct de vedere pe care îl împărtăşim cu atât mai mult cu cât într-o societate ca cea românească care şi după 15 ani, nu este aşezată, „este plină de convulsii”, unii membri ai acesteia, nu prin muncă şi disciplină au acumulat averi uriaşe ci prin fraude fiscale, spălare de bani şi prin alte escrocherii denumite de ei „inginerii financiare”. Este firesc după părerea noastră că aceştia, precum şi acei indivizi prin diverse manopere dolosive au ajuns în diferite structuri ale puterii să fie repudiaţi iar atunci când aceştia se dedau şi la acţiuni ilicite şi imorale împotriva unor persoane particulare, acestea din urmă dacă nu-şi găsesc dreptatea în justiţie şi din păcate private, prin linşarea acestora ori prin spargeri urmate de furtul unor obiecte de valoare din vilele luxoase pe care le-au construit, unii nu tocmai prin mijloace cinstite.

Aşadar împărtăşim întru-totul şi punctul de vedere a lui Merton că devianţa reprezintă şi „un produs secundar al inegalităţilor economice” îndeosebi a celor „programate” cum este cazul în societatea românească.

Deci nu întâmplător la noi sunt aceste inegalităţi cum sunt în toată lumea, ci acestea sunt programate, de exemplu politica guvernului în domeniul agriculturii care a dus la pauperizarea întregii ţărănimi care este conformistă normelor legale, pensiile acordate acestor categorii între care unele sunt de câteva sute d elei la valoarea leului de astăzi, 2004 regimul pensiilor asigurările sociale de stat şi al militarilor prin care o persoană cu aceeaşi vechime, aceeaşi pregătire care a ieşit la pensie în anul 2004 are o pensie de 3-4 ori mai mare, dacă nu şi mai mult faţă de cel care a ieşit în anii 1987, 1994-1996 etc., diferenţe de salarizare care depăşesc cu mult imaginabilul. De exemplu un manager (director) al unei regii falimentare are un salariu de 80-90 milioane sau chiar mai mare iar salariaţii regiei îngroaşă rândurile şomerilor sau au salarii de câteva milioane (2-3) sau chiar mai puţin, dar şi acestea le sunt plătite cu luni de zile întârziere. Ne oprim aici cu seria exemplelor despre inegalitatea „programată” revenind la Merton care identifica cinci reacţii posibile

25

Page 26: doctorat sociologie

la tensiunile dintre valorile susţinute la scară socială şi mijloacele limitate de a le realiza. Astfel, sunt identificaţi conformiştii, inovatorii, ritualiştii, retraşii şi rebelii.

Conformiştii sunt acele persoane care acceptă valorile susţinute social cât şi posibilităţile conformiste de a le realiza, indiferent dacă sunt sau nu încununate de succes. În această categorie se regăseşte marea majoritate a populaţiei. Inovatorii sunt cei care continuă să accepte valorile aprobate la scară socială, dar folosesc mijloace ilegale de a le realiza. Un exemplu în acest sens sunt delicvenţii care dobândesc averi prin mijloace ilicite şi imorale.

Ritualiştii sunt acele persoane care se conformează standardelor acceptate la scară socială, cu toate că omit valorile conţinute ale acestor standarde.

Ei respectă regulile într-o manieră forţată, fără a avea în vedere un scop clar. Din această categorie fac parte persoane care se dedică unor activităţi monotone, chiar dacă acestea nu au perspective pentru carieră şi nu oferă multe recompense.

O altă categorie sunt retraşii, adică cei care au abandonat complet viziunea competitivă, prin respingerea atât a valorilor dominante cât şi a mijloacelor acceptate de izolare a acestora (de exemplu membrii unei comunităţi care se întreţine singură).

Ultima categorie o formează rebelii respectiv cei care resping atât valorile cât şi mijloacele existente dar doresc în mod activ să le înlocuiască cu altele noi şi să înşele astfel sistemul social. Intră în această categorie membrii grupurilor politice radicale, despre care ne vom referi în lucrarea noastră.

Cercetările ulterioare au legat noţiunea lui Sutherland de asocierea distinctivă (ideea că grupul de oameni cu care se asociază indivizii) îi influenţează înspre sau împotriva delictului) de tipologia lui Merton. Astfel, Richard A.Clward şi Lloyd E. Ohlin şCloward Richard A. And Ohlin Lloyd E. Delinguency and Opportunity New York; Free Press, 600 p.ţîn studiul asupra bandelor de băieţi delicvenţi arată că acestea apar în comunităţile subculturale unde şansele de a avea succes pe căi legale sunt reduse cum ar fi minorităţile etnice lipsite de drepturi. Studiul efectuat la vremea aceea, punea în evidenţă în mod corect pe legăturile dintre conformitate şi devianţă în sensul că lipsa de oportunităţi pentru succes reprezintă principalul factor care face diferenţa între cei care comit delicte şi crime şi cei care nu au un astfel de comportament.

Astăzi putem spune fără teamă de a greşi că nu mai putem împărtăşi această opinie din moment ce în societatea românească minorităţile etnice sunt egale în drepturi cu majoritatea şi au şanse egale în realizarea unor drepturi. Ba mai mult noi vedem chiar o toleranţă din partea autorităţilor faţă de anumite abateri şi infracţiuni destul de grave comise de către unii dintre membrii acestor comunităţi de aşa zisa teamă de a nu ne pune „în cap” Comunitatea europeană sau internaţională că limităm drepturile acestora.

Ori lucrurile nu trebuie privite aşa ci dimpotrivă trebuie să vedem ce am făcut pentru socializarea acestor categorii de populaţie şi atunci când situaţia impune, cei în drept să recurgă la luarea de măsuri de resocializare adecvate.

Aşadar trebuie să fim precauţi la ceea ce aspiră aceste cpmunităţi, să le creăm condiţiile necesare exercitării drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale dar să-i şi tragem la răspundere pe acei care abuzează de aceste drepturi şi libertăţi.

De asemenea, trebuie să fim realişti că există diferenţe de clase, de stări, de avere, dar aceasta nu înseamnă că acele comunităţi sărace nu sunt conformiste sau aspiră pe orice cale să devină o comunitate bogată, ei, credem noi pe baza unor interviuri şi discuţii cu membrii acestor comunităţi, că aceşti oameni îşi cunosc calităţile, îşi cunosc şi defectele şi nu că ar vrea să devină bogaţi, dar îşi cunosc limitele şi aceştia doresc o politică socială nediscriminatorie, un loc de muncă potrivit pregătirii lor care să le aducă un venit minim pentru a face faţă modest cerinţelor de ordin familial (procurarea hranei, plata întreţinerii, a chiriei şi altor lucruri strict necesare). Oamenii din această categorie nu pun problema excursiilor şi concediilor în ţară şi străinătate, nu pun problema luxului şi a altor lucruri pe care şi le pretinde un om bogat dar nici nu acceptă sau cu greu acceptă că acesta a devenit „peste noapte” bogat prin mijloace legale şi cinstite.

Aşadar suntem întru totul de acord că opiniei lui Anthony Giddens ca „majoritatea au ţinut de a-şi ajusta aspiraţiile la ceea ce ei se pricep ca fiind realitatea situaţiei lor” şAnthony Giddens, op.cit.ţ.

De asemenea pe bună dreptate arată acelaşi autor că este „greşit să presupunem că un dezacord între aspiraţii şi oportunităţi este doar apanajul celor mai puţin privilegiaţi ci şi în cadrul altor grupuri există presiuni în ceea ce priveşte activitatea delictuală de a exemplu în categoria funcţionarilor în cadrul căreia unii comit infracţiuni specifice cum sunt delapidarea, evaziunea fiscală, luarea de mită, traficul de influenţă etc.

26

Page 27: doctorat sociologie

Teorii sociologice despre devianţăOrice evaluare satisfăcătoare despre natura delictului trebuie să fie sociologică deoarece

ceea ce înseamnă implică instituţiile sociale din societate. Unul dintre cele mai importante aspecte asupra căruia insistă sociologii îl reprezintă interconexiunile dintre conformism şi devianţă în contexte sociale diferite. În societăţile moderne sunt numeroase subculturi diferite iar comportamentul care se conformează normelor unei anumite subculturi poate fi socotit deviant de o altă subcultură.

De exemplu poate exista o presiune puternică asupra unui membru a unei bande de tineri de a-şi dovedi valoarea tâlhărind „la drumul mare” şi în plină zi o persoană sau furând o maşină etc.

Mai mult decât atât în societate există ample divergenţe de avere şi putere, care influenţează masiv oportunităţile accesibile diferitelor grupuri şAnthony Giddens, op.cit.ţ.

Este de la sine înţeles de ce furturile şi tâlhăriile sunt săvârşite îndeosebi de către persoane care sunt din mediile defavorizate iar fraudele fiscale, spălarea de bani, deturnările de fonduri sunt apanajul persoanelor aflate în posturi bine remunerate, numiţi adeseori şi infractorii cu gulere albe.

Edwin H.Sutherland punea delictul în legătură cu ceea ce denumea el asociere distinctivă şSutherland, Edwin, Principles of Criminology Chicago, Lippincolt, 1949, 510 p.ţ.

Această idee este extrem de simplă. Într-o societate care conţine o varietate de subculturi, unele medii sociale tind să încurajeze activităţile ilegale iar altele nu. Indivizii devin delicvenţi prin asociere cu oamenii care sunt susţinătorii unor norme delictuale. După Sutherland, comportamentul delictual este dobândit în mare parte iar cadrul grupurilor primare, îndeosebi în cadrul grupurilor de aceeaşi vârstă.

Această teorie se află în contrast cu opinia conform căruia, diferenţele psihologice îi separă pe delicvenţi de ceilalţi oameni, consideră activităţile delictuale ca fiind învăţate în aceeaşi manieră ca şi cele care respectă legea, fiind îndreptate către aceleaşi nevoi şi valori. Hoţii care încearcă să obţină banii exact ca şi oamenii care au slujbe normale, dar aleg metode ilegale pentru a face acest lucru şWidom, Cathy Spatz and Joseph P.Newman, caracteristics of non-institutionalized psychopats in David P.Farrington and John Gurin Aggression and Dangerousness (Chichester) Wiley, 690 pţ.

Teoria „dezorganizării“ sociale, încercând să scoată în evidenţă efectele perocesului de urbanizare şi creştere demografică asupra devianţei şi delincvenţei, a omis să ia în calcul şi intervenţia altor variabile sociale, cum ar fi, de exmplu, mediul socio-cultural în care munceşte şi trăieşte un individ.

Conceptele centrale în cercetarea dezorganizării şi reorganizării sociale sunt: cel de „organizare a vieţii individuale (individual life-organization) ceea ce deja, ne lasă să înţelegem că „viaţa individuală” poate fi organizată sau dezorganizată şi cel de „organizare socială” (social-organization).

Între cele două niveluri şi cadre de „organizare” există o relaţie în timp şi în spaţiu de la individ la individ, de la un grup la altul etc.

Sursele originii şi organizării sunt trei cadre ale dezorganizării:a)organizarea vieţii individuale;b)organizarea vieţii sociale;c)apartenenţa.La rândul lor sursele dezordinii şi mecanismele dezorganizării sunt şi ele

de trei tipuri:a)dezorganizarea vieţii individuale;b)dezorganizarea socială;c)dezorganizarea apartenenţei.Sociologia dezorganizării examinează dezordinea din perspectiva

dinamică, procesuală, adică pe versantul unor procese care aduc după ele şi chiar derularea lor, dezorganizarea, prăbuşirea ordinii sociale etc.

Thomas este poate, între cei dintâi care a inaugurat sociologia dezorganizării sociale, rezolvând ceea ce teoriile civilizaţiilor, în maniera teoriei lui A.Toynbec, de exemplu nu au reuşit să rezolve: cum poate fi dezorganizată o societate atunci când o cultură (cultura sa) se află în declin şp.311ţ.

27

Page 28: doctorat sociologie

Teza generală a lui Thomas este că intervalul necesar „reorganizării vieţii individuale şi colective” este întotdeauna şi în mod fatal mult mai mare decât un „interval de dezorganizare socială”. Aceasta explică rezistenţa societăţilor şIlie Bădescu, W.I.Thomas şi Fznainiescki, p.306-330ţ la schimbare, conservatorismul social.

În perioada postbelică societatea românească a fost atât de profund dezorganizată, încât singura cale de mobilizare socială a anilor 60-70 a fost „dictatura de dezvoltare” care a făcut abstracţie de organizarea lăuntrică a vieţii individuale şi comunitare (tradiţională).

Pentru acest sistem au contat doar energiile individuale, nu şi structurile ei de ordine, doar munca societăţii, nu şi tradiţiile ei, fapt ce a făcut să ducă la anihilarea acestei forme de individualism.

Aşa se face că după o astfel de anihilare, după 1989 odată cu căderea vechiului regim a „explodat individualismul anarhic”, ceea ce a dus la forme bizare care frizează patologicul, adeseori. Este indice simptomatic al nivelului disolutiv pe care-l poate împinge individualismul anarhic, odată ce insul a scăpat de lanţurile unei structuri compresive fără a fi avut vreme să-şi reorganizeze viaţa interioară şIlie Bădescu, p.313ţ. Există un decalaj variabil între intervalul dezorganizării (Td) şi intervalul reorganizării sociale (Tr) individuale şi colective (Tr/Td<1) afirma Thomas.

Timpul necesar reorganizării sociale a vieţii individuale şi colective este fatalmente mai lung decât timpul dezorganizării sociale şi pe durata decalajului întâlnim tot felul de anarhii şi nihilism, de patologie şi dezordine (anomie) astfel încât societatea se aseamănă cu un tratat de psihopatologie, în care se individualizează cazurile individualist – anarhice, blasfemia, apostozia de toate felurile etc. este de fapt ce se întâmpla în societatea românească postdecembristă.

Căderea şi degradarea umană ating proporţiile unui spectacol înspăimântător pentru degenerarea omului.

Peisajul este atât de cumplit încât ai sentimentul că Dumnezeu Atotputernic şi-a întors faţa de la om şBudescu, p.313ţ.

Societăţile moderne, în general, parcurg un proces de diferenţiere socială progresivă, de creştere a avuţiei (bogăţiei) şi de accentuare a raţionalităţii valorilor sociale, ceea ce conduce la divizarea complexului de scheme tradiţionale (care compun civilizaţia unui grup) în „subdiviziuni multiple mai mult sau mai puţin independente”.

Complexele care se delimitează prin termenii de „religie”, „stat”, „naţionalitate”, „industrie”, „ştiinţa” „artă” etc. se divid în complexe mai mici şi mai multe, între care se manifestă o specializare şi o luptă continuă.

În viziunea lui Thomas, caracteristica civilizaţiei noastre constă tocmai în această „pluralitate de complexe rivale de scheme”, fiecare controlând într-un mod care devine „tradiţie” comportamental şi luptând cu celelalte pentru supremaţie înăuntrul unui grup dat.

Aceste complexe încurajează, între anumite limite un anume „volum de creativitate”. În morala societatea este „satisfăcută” de „acceptarea pasivă” a normelor în economie sunt salutate acele reforme care sporesc productivitatea fără să modifice sistemele existente etc.

Aceste scheme sunt, de asemenea, încorporate în „complexe relativ sistematizate şi comprehesive”.

Prăbuşirea unei scheme care aparţine unui complex dat (tradiţional) poate fi de natură să pună în primejdie complexul însuşi. Dezacordul cu o schemă este foarte minuţios controlat şi atunci când acest dezacord nu mai poate fi armonizat, complexul se află în primejdie în întregul său.

În Biserica romano-catolică, dezacordul cu actul aparent cel mai neînsemnat al sistemului de credinţe sau devianţa (infracţiunea) de la o regulă de conduită oarecare, este de natură să provoace intervenţii ferme din partea congregaţiei, întrucât acel dezacord implică în conştiinţa socială o ruptură cu sistemul în întregul său: individul are de ales între:

28

Page 29: doctorat sociologie

Admite că se află în eroare şi să recunoască schema – cel puţin în forma confesării şi a penitenţei – sau în caz contrar, să se considere în afara Bisericii şBădescu, p.315ţ.

Tot astfel încălcarea unei legi sau reguli într-un stat transformă individul într-un „rebel” împotriva întregului „sistem de control juridic al statului” şi antrenează pierderea „drepturilor sale ca membru al grupului” (în condiţiile normale el devine „obiect al violenţei dirijate contra lui ca pedeapsă pentru devianţă”), pedeapsa devine, astfel o recunoaştere forţată a schemei încălcate”.

Aceeaşi „metodă de intervenţie” doar la un nivel mai scăzut de „consistenţă şi putere de a impune obedienţa” apare şi în cazul moralităţii în organizarea de clasă chiar în obiceiuri, astfel că, atunci când cineva încalcă eticheta socială este suficient să-l descalifici ca membru al societăţii politicoase”. Când un individ acţionează contra moralei tradiţionale este suficient să determine toţi membrii „bine-educaţi” ai grupului să dezaprobe orice legătură a ofensatorului şp.27ţ.

Dar atunci când aceste reacţii nu se declanşează este şi mai grav, întrucât avem de-a face cu un sistem dezorganizat a cărei populaţie a fost „dezarmată” şVolkort E.H., 1951, p.19ţ. Sunt în prezenţa unui fenomen de „dezarmare morală” de paralizare colectivă a „instinctului de reacţie”. Acest delict de agresivitate este prezent mai ales la români.

Promotorii acestei teorii nu pot să explice de ce unii indivizi născuţi, crescuţi în aceleaşi locuri cu delincvenţii nu adoptă un comportament care să intre în sfera ilicitului şi imoralului. Totodată, nimeni nu poate pune la îndoială veridicitatea acestor cercetări, în sensul că slăbirea controlului social al comunităţii duce în mod inevitabil la creşterea gradului de delicvenţă, destabilizarea ordinii sociale şi multiplicare fenomenelor aculturative.

Pentru contracararea şi eradicarea acestor fenomene dăunătoare şi periculoase pentru societate este necesar ca guvernanţii să adopte unele măsuri de politică şi protecţie sociale a grupurilor defavorizate. De asemenea, în zonele cu un potenţial ridicat de devianţă şi delincvenţă apar ca fiind indispensabile luarea unor măsuri care să ducă la „asanarea şi igienizarea morală a acestor zone“ 18.

Teoria definiţiei sociale. Una dintre multele alte idei importante ale lui W. I. Thomos, ajungând la rang de teoremă, fiind denumită şi Teorema lui Thomos este enunţată astfel: „când (dacă) oamenii consideră o situaţie ca fiind reală, ea devine reală prin consecinţele ei“ 19. La baza formulării acestei teoreme sociologice stă ideea sociologică, conform căreia condiţia şi comportamentul uman depind nu de o situaţie dată, ci de o situaţie definită, mai precis, de „o situaţie aşa cum este ea definită“. În consecinţă, orice situaţie socială este o situaţie definită şi orice comportament depinde, în mod radical, tocmai de această definiţie a situaţiei în care este plasat un individ sau un grup. Prin urmare, oamenii nu apar unii altora aşa cum sunt, ci cum sunt definiţi. Dacă unii indivizi de culoare sau de o anumită etnie sunt etichetaţi ca rău-făcători neloiali, hoţi, trădători, laşi, etc, ei vor fi evitaţi de ceilalţi din acest pretext şi posibilităţile lor ocupaţionale vor fi afectate de „definirea lor socială“.

Tot ca urmare a acestei „definiţii sociale“, dacă imigranţii vor fi priviţi ca nişte fiinţe umane cu grad de inteligenţă redusă, inadaptabili, incapabili, etc, vor avea de suferit din cauza acestei „etichetări“. Definirea unei situaţii este

18 Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa“SRL. Bucureşti, 1996, p. 122.19 W. I. Thomos, D. S. Thomos, The Child in America.

29

Page 30: doctorat sociologie

însăşi sursa ei manifestă 20. Definiţia, odată enunţată, sfârşeşte prin a fi adevărată.

Acest „mecanism“ care relevă puterea unei definiţii sociale a fost denumit de Merton „profeţie autocreatoare“ constructivă sau distructivă, acesta încercând să explice grevele, falimentul, delincvenţa, discriminarea rasială (a negrilor şi a japonezilor, eşecul mobilităţii sociale).

Ideile lui Merton despre „teoriile de rang mediu“ sunt indispensabile sociologiei problemelor sociale. Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor, afirmă Rondall Collins. Cu alte cuvinte, dacă definirea situaţiei crează sau recrează o situaţie, înseamnă că stă în puterea omului să înfiinţeze realitatea socială a unui individ sau a unui grup, ori să o desfiinţeze, după cum îi dictează „dorinţele“, atitudinile şi interesele. Dacă ştii şi ai capacitatea să manipulezi definirea situaţiei grupurilor sociale, acestea pot fi anihilate sau chiar desfiinţate.

Astăzi, acest mecanism este folosit în lupta politică pentru cucerirea şi menţinerea puterii de grupurile care controlează mass-media şi, îndeosebi, presa, prin intermediul căreia se recurge la etichetări din cele mai diverse, cum ar fi utranaţionalişti, antisemiţi, corupţi, etc., toate acestea constituind, de fapt, „o ameninţare de natură să provoace intimidarea adversarului politic“. Acest fenomen poate fi întâlnit şi în comiterea unor crime şi delicte grave, cum sunt tâlhăriile, unde autorul infracţiunii încearcă şi de multe ori reuşeşte să convingă victimele că este înarmat şi că orice nesupunere atrage împuşcare lor.

Puterea, observă Randall Collins, provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor şCollins Randall, 1988, p.265ţ.

Dacă definirea situaţiilor creează sau recreează situaţia înseamnă că stă în puterea omului să înfiinţeze realitatea socială a unui individ (sau grup) ori să desfiinţeze după cum îi dictează „dorinţele” atitudinile şi interesele.

Prin manipularea definirii situaţiei unor grupuri sociale vizate, acestea pot fi anihilate sau chiar desfiinţate. În situaţiile politice, definirea situaţiei joacă adesea un rol decisiv.

Un exemplu concludent în acest sens îl constituie scoaterea a peste 8000 de titluri de cărţi şi de autori din circulaţie timp de aproape 50 de ani după ce au fost „definiţi” ca fiind mistici, fascişti, anticomunişti, naţionalişti etc.

Acest mecanism este folosit şi în prezent în lupta politică din România de unele grupuri prin intermediul mass-mediei îndeosebi prin intermediul presei care este sub controlul acestora pentru „etichetarea” altor grupuri. Astfel, acestea sunt definite ca fiind naţionaliste, naţional-comuniste etc., urmare acestor „etichetări” ele sunt îndepărtate din lupta politică pentru cucerirea puterii.

Astfel electoratul manipulat îşi dă votul unor lideri şi partidului pe care îl conduce, considerând că aceştia sunt puternici, morali şi capabili să le reprezinte interesele.

Teoria etichetantăUna dintre cele mai importante abordări în înţelegerea devianţei este denumită teoria

etichetantă. Autorii acestei teorii interpretează devianţa nu ca pe un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor ei ca pe un proces de interacţiune între devianţi şi non-devianţi. În opinia lui Edwin Lemert „noi trebuie să descoperim motivul pentru care anumite persoane ajung să fie etichetate drept deviante pentru a putea înţelege însăşi natura devianţei şLemert Edwin, Human Deviance, Social Problems and social control, Englewood Cliffs, M.Y. Prentice-Hall, 280 pţ.

Cele mai multe etichetări provin din partea celor care reprezintă forţa legii şi a ordinii sau care sunt capabili să impună altora definiţii ale moralităţii convenţionale. Aceste etichetări creează categorii de devianţă care exprimă astfel structura de putere a societăţii. În general aceste reguli sunt elaborate de către cei bogaţi pentru cei săraci, de către bărbaţi pentru femei, de către cei în vârstă pentru cei tineri, de majorităţile etnice pentru grupurile minoritare.

20 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Boltasiu, Istoria socilogiei, Editura Bucureşti, 1996, p. 306.

30

Page 31: doctorat sociologie

De exemplu un copil de om bogat fură struguri sau alte fructe de la alt bogat din cartierul în care locuieşte. Acesta nu este etichetat drept hoţ de către profesori sau de către poliţie ci mai mult un act nevinovat al copilăriri, pe când aceeaşi faptă comisă în zonele sărace de către un copil aparţinând unei familii defavorizate va fi considerat un act de delicvenţă juvenilă.

Tot la fel poate fi etichetat drept infractor acuzat de comiterea de fals intelectual şi după caz de luare de mită sau primirea unor foloase necuvenite un mic preparator sau asistent universitar, când aceştia falsifică cataloagele pe când un profesor este mai greu de „crezut” de poliţie precum şi de ceilalţi colegi că ar putea face aşa ceva, deoarece acesta este etichetat ca un „om serios intelectual” care nu se pretează el la aşa ceva. Chiar şi beneficiarii acestor falsuri respectiv studenţii cărora li s-au pus note de către cel indicat mai sus fără a avea acest drept dacă sunt cum a fost în exemplul nostru, primari şi poliţişti, răspunsul celor puşi să instrumenteze cazul în speţă poliţiştii, a fost: „nu se poate domnule, domnul profesor şi primarii şi poliţiştii pe care îi acuzi sunt oameni de onoare, nu se pretează ei la aşa ceva”. Deci din capul locului aceştia sunt etichetaţi nedelicvenţi iar aşa zisele cercetări se derulează tot în acest sens finalizându-se cu formula celebră „nu se probează cele reclamate de dumneavoastră” (a se vedea adresa nr.... de la Inspectoratul Judeţean al Poliţiei Iaşi din data de......).

Individul etichetat ca fiind delincvent, este considerat ca fiind răufăcător şi sunt şanse ca el să fie socotit „în neregulă” de către patroni, manageri, directori etc. După aceasta individul poate reveni la comportamentul deviant, sporind înstrăinarea faţă de convenţiile sociale curente.

Edwin Lemert a numit actul iniţial de săvârşire a unei infracţiuni deviantă primară iar atunci când individul ajunge să accepte eticheta şi se consideră deviantă aceasta este denumită devianţă secundară.

Teoria etichetantă este importantă pentru ca ea porneşte de la premisa că nici un act nu este delictual în mod intrinsec. Definiţiile date delicvenţei sunt stabilite de către cei puternici,, prin formularea legilor şi prin interpretarea lor de către poliţie, tribunale şi instituţii de corecţie. Pe de altă parte individul odată ajuns în închisori şi alte locuri de detenţie „învaţă” să devină deviant de la colegii mai vechi de celulă, pe care îi respectă şi adoră ca fiind mari maeştri în comiterea de acte delictuale.

Teoria etichetării a fost supusă şi unor critici. Astfel criticii aceştia susţin că există anumite acte care sunt complet interzise practic din toate culturile, cum ar fi crima, violul şi tâlhăria. Dar şi aceste observaţii nu pot fi primite întrucât este cunoscut că, chiar în cadrul unei culturi unele fapte nu constituie delicte. De exemplu în România până nu demult, obligarea soţului de către femeie la întreţinerea de raporturi sexuale nu a constituit infracţiune de viol, după cum şi împuşcarea unei persoane aparţinând inamicului în timp de război, cu respectarea tuturor regulilor purtării războiului, nu constituie crimă.

Tot astfel, cel care a „trădat în vechiul regim şi s-a pus în slujba occidentului a fost catalogat pe bună dreptate un trădător şi organele în drept la comanda politică l-au judecat şi condamnat la moarte cu confiscarea averii iar după 1989 tot la presiuni de tot felul venite atât din exterior cât şi din interior acelaşi individ este reabilitat şi repus în toate drepturile civile, militare şi politice. Este vorba de Mihai Pacepa, mareşalul Antonescu, care după executarea sa, personalitatea sa a fost subiectul unor mari dispute.

Este patriot, nu este patriot, e criminal de război, nu este criminal de război, numele lui a fost atribuit unor străzi şi cimitire, au fost montate statui iar ulterior numele lui atribuit a fost retras, statuile ridicate de pe soclu. Prin urmare tot cei mari hotărăsc (etichetează) cine este delincvent şi cine nu este.

O critică făcută într-o manieră mai convingătoare o teorie etichetantă este făcută de Anthony Giddens şAnthony Giddens, op.cit.ţ arată că „ subliniind procesul activ de etichetare teoreticienii ei neglijează procesul care conduce la acte definite drept deviante. Etichetarea anumitor activităţi drept deviante nu este complet arbitrară, diferenţele de socializare, atitudini şi oportunităţi influenţează măsura în care oamenii se implică într-un comportament care are şanse de a fi etichetat drept deviant. De exemplu copiii din medii sărace sunt mai predispuşi decât copiii din familii bogate să fure din magazine. Nu atât etichetarea lor îi face să adopte un astfel de comportament deviant, în primul rând cât mediul din care provin.

În al doilea rând, nu este destul de limpede dacă etichetarea are drept efect accentuarea comportamentului deviant.

După o condamnare se accentuează comportamentul delictual? Tendinţa accentuării acestui comportament este însuşi rezultatul etichetării?

31

Page 32: doctorat sociologie

Sunt întrebări la care răspunsul nu poate fi dat numai prin prisma teoriei etichetării, ci prin luarea în considerare a tuturor factorilor sociali, economici, politici etc. astfel că fiecare dintre aceste teorii contribuie la înţelegerea unor aspecte ale devianţei.

Anomia socială. O societate este „normată“ normală, integrată atunci când are norme precise, riguroase şi eficiente. Când însă, numărul acestora este în continuă creştere, devin opuse, contrare, contradictorii şi indivizii găsesc tot felul de „portiţe“ de a scăpa de constrângerea lor, când astfel de norme nu există, iar unele sunt abrogate, fără ca în locul lor să fie adoptate altele, atunci suntem în prezenţa unei situaţii anomică a societăţii.

Termenul de anomie a fost utilizat de I. M. Guyau cu semnificaţie de „absenţa legii fixe“. În literatura de specialitate se face distincţie între definirea obiectivă a anomiei (absenţa regulilor sociale comune) şi definirea subiectivă (dezorientarea omului) ca urmare a dezorganizării sau, mai bine zis, a lipsei de organizare a societăţii 21.

Conceptul de anomie este creat de E. Durkheim prin care a desemnat o stare obiectivă a mediului social caracterizat printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (revoluţii, războaie, crize economice etc.), stări care pot conduce la comiterea de acte antisociale.

Societatea este anomică atunci când valorile sunt nedeterminate, răsturnate, când normele sunt ambigue, ori lipsesc, iar reglementările nu sunt coerente. În acest caz, nu se mai ştie ce este posibil şi ce nu este, ce e drept şi ce nu e, care sunt revendicările şi speranţele legitime şi care nu 22.

Marginalitate şi neintegrare socială. Marginalitatea socială poate fi definită ca acea stare socială care, determinată de anumite condiţii ale existenţei sociale, obligă o anumită colectivitate sau grup minoritar să trăiască în împrejurări diferite de cele ale societăţii globale, ceea ce impică, în consecinţă, un minus de atribuţii, responsabilităţi, posibilităţi de afirmare şi participare la viaţa decizională 23.

Privită ca un aspect al raportului dintre individ - grup - societate, marginalitatea defineşte poziţia individului aflat pe „liziera“ dintre două categorii socio-profesionate, grupuri socio-profesionale, caracterizate de valori, norme, reguli opuse, contrare şi contradictorii 24. Aceasta conduce deseori la naşterea unor sentimente de frustrare, de marginalizare ale acelor indivizi, grupuri sau categorii sociale, aflaţi la „periferia“ celectivităţilor respective, generând, de multe ori, reacţii ostile.

Grupurile şi colectivităţile izolate, în care predomină astfel de sentimente, resping, în tot sau în parte, status-ul impus de societate, modelul etico-normativ şi cultural al colectivităţii globale. Mai departe, ele se pot transforma în adevărate „instanţe“ sau „agenţi“ de „socializare negativă“, devenind surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă pentru indivizii lor.

Starea de neintegrare se manifestă prin lipsa de adeziune la norme şi valorile sociale de bază. Numeroase studii şi cercetări scot în evidenţă faptul că procesul de integrare socială nu este un proces liniar şi uniform, ci presupune grade diferite de intensitate de la forme mai mult sau mai puţin conformiste, până la tendinţe accentuate de dislocare a acestui conformism sau chiar tendinţe distructive pentru sistem: se admite, în mod aproape unanim, că între gradul de integrare socială şi devianţă, există o relaţie invers proporţională: cu cât o colectivitate este mai slab integrată, cu atât formele de devianţă şi de delincvenţă din cadrul ei sunt mai accentuate. Pornind de la ideea lui Durkheim că sinuciderea „altruistă“ este o consecinţă a integrării sociale excesive, evidenţiază faptul că mecanismele de control prea puternice generează tendinţe sporite de devianţă şi delincvenţă.21 I. M. Guyau, Lexique des scriences sociales, Paris, Dalloz, 1991, p.19.22 I. Bădescu, Istoria sociologiei, Porto Franco, Galaţi, 1994, p. 287.23 Sorin M. Rodulescu, Dan Banciu, Vasile Teodorescu, Criminalitatea în România în perioada de tranziţie, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 35.24 Ion Ionescu, Dumitru Stan, op. cit., vol. I, p. 136.

32

Page 33: doctorat sociologie

Neintegrarea socială sau, mai bine zis, forma negativă a procesului de intergare socială se datorează, fie unor deficienţe de adaptare, fie unor condiţii sociale care favorizează apariţia unor comportamente distructive şi disfuncţionale pentru stabilitatea şi buna funcţionare a sistemului social.

Evaluarea acestor comportamente se face din interiorul societăţii de către organismele de control social special instituite. Din acest punct de vedere, integrarea sau neintegrarea socială sunt concepte funcţionaliste elaborate din perspectiva unei concepţii care consideră că numai conduitele conformiste (integrate) sunt funcţionale, în timp ce conduitele neconformiste (neintegrate) sunt disfuncţionale pentru ordinea sistemului social, motiv pentru care trebuie sancţionate.

Noţiunea de integrare socială este criticată de unii sociologi adepţi ai paradigmei conflictului, în viziunea cărora cei ce deţin puterea posedă şi mijloace de a decide dacă un comportament este disfuncţional sau nu, motiv pentru care o serie de acte sau valenţe pozitive pentru schimbarea socială (greve, revendicări) sunt etichetate ca fiind negative şi distructive pentru sistemul social-politic.

Una din teoriile sociologie asupra devianţei care a avut o mare audienţă este cea pe care a propus-o Merton (1957). Potrivit acestei opinii, devianţa este inevitabilă în oricare societate, dar anumite contexte macro-sociale determină o devianţă excesivă.

Această teorie are în vedere scopurile de exemplu împlinirea în plan material şi mijloacele pentru atingerea acestora cum ar fi studiul şi frecventarea unor şcoli de prestigiu.

Din acest punct de vedere atitudinea conformistă constă, în principal, în urmărirea scopurilor convenţionale prin mijloace aprobate social. Aşadar indivizii învaţă scopurile culturale semnificative, achiziţionând, totodată, o cunoaştere despre mijloacele indicate de societate în vederea atingerii scopurilor. În cazul în care lipsesc posibilităţile de împlinire a acestor idealuri, indivizii caută alternative care pot conduce la devianţă socială.

Încercând să pună în legătură conceptul de anomie a lui Durkheim cu devianţa, Merton vede patru tipuri de comportament deviant ce pot apărea în starea de anomie.

Teoriile sociologice ale devianţei nu pot fi trecute în revistă fără a ne referi şi la conceptul de subcultură devianţă. Acest concept a fost propus de Albert Cotien (1955).

Ele are îndoieli asupra faptului că anomia ar constitui o stare reală, concretă care să genereze devianţa.

El înlocuieşte ideea de dezorganizare cu conceptul de subcultură deviantă, utilizându-l îndeosebi în explicarea delicvenţei în rândul tinerilor din clasele defavorizate.

De asemenea, crede că semnificaţia acordată actelor deviantă variază în funcţie de concepţiile pe care membrii unui grup social le au despre infracţiune. Asemenea concepţii sunt elaborate în cadrul unor subculturi, pentru a răspunde constrângerilor specifice ce se exercită asupra fiecărui grup.

Conceptul de sub-cultură desemnează faptul că un grup de indivizi împărtăşesc un set de valori, pe baza cărora se făuresc normele, se interpretează evenimentele şi se comunică, asigurându-se o derulare firească a interacţiunilor şŞtefan Bancu, 2000, p.118ţ.

Efectuând un studiu în suburbiile oraşului Chicago, în rândul bandelor de tineri, apreciază că, cultura deviantă a acestora prezintă trei trăsături esenţiale.

1.este non-utilitară – activitatea delicventă nu urmăreşte un scop instrumental.

2.este rău intenţionată – infracţiunile sunt adesea comise pentru a sfida sau pentru a cauza suferinţă în mod gratuit.

33

Page 34: doctorat sociologie

3.este negativă – conduitele ascultă de un principiu de opoziţie sistematică faţă de normele în vigoare.Cultura delicventă

4.METODE ŞI TEHNICI SOCIOLOGICE DE CERCETAREA A DEVIANŢEI SOCIALE.

Metodele cele mai utilizate în procesul de colectare organizată a datelor relative la criminalitate, delicvenţă şi victime, pe baza cărora se formulează o serie de concluzii şi propuneri:

- observaţia; - experimentul;

- ancheta sociologică;- studiul documentelor.

Observaţia

Este o modalitate se examinare a acţiunilor indivizilor sau ale grupurilor prin urmărirea lor atentă fără nici o intervenţie din partea observatorilor, adică fără a încerca să le influenţeze comportamentul sau a fi chestionaţi.

Pot face obiectul observaţiei:- comportamentul deviant au delincvent al individului sau grupului;- acţiunile sau inacţiunile prin care acestea se manifestă;- reacţiile membrilor societăţii la faptele antisociale.Această metodă este recomandată pentru studierea unor comunităţi de

infractori mai restrânse, a unor activităţi determinate, astfel ca actele comportamente ale eşantionului ales să fie mai uşor e perceput.

Subiecţii pot fi studiţi atât în libertate, cât şi în penitenciar.Observaţia poate fi indirectă şi directă participativă.În cazul observaţiei indirecte, cercetătorul române în afara a ceea ce el

observă, uneori, subiecţii nu ştiu sau chiar nu pot să cunoască că sunt studiaţi. Astfel, se pot studia unele documente, comportamentul unui grup, însă numai în public, cu menţiunea că, în acest din urmă caz, întâlnirile secrete ale grupului nu sunt accesibile observatorului indirect.

Observaţia directă sau participativă este principala metodă de investigaţie pe care cercetătorii sunt participanţi activi în grupurile sau situaţiile pe care le studiază.

Această metodă oferă informaţii cu valoare de fapte care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat susceptibil de analize colective specifice ştiinţelor sociologice 25.

Ea îmbracă şi un aspect negativ în sensul că cercetătorii participanţi pot deveni mai mult „participanţi“ decât observatori, ceea ce face ca observaţia lor să iasă din limitele neutralităţii.

Dacă ei dezvăluie scopul pentru care se găsesc în mijlocul unui grup, ar putea influenţa comportmentul acestuia, iar pe de altă parte dacă se ascunde adevărul intim în prezenţa unei forme de cercetare prin înşelăciune ceea ce contravine eticii profesionale.

Cu toate acestea, acest tip de observaţie rămâne cea mai eficienţă. Este mai uşor a minţi un anchetator decât a disimula ceea ce eşti faţă de un observator – arată Madeleine Grawitz, în lucrarea sa, „Methodes de sciences socials” 26.

Experimentul

25 ? Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi. 1995, p.126.26 ? Madeleine Gravitz, Metodes des sciences sociales, Paris, Editura „Dallos“, 1973, p. 136.

34

Page 35: doctorat sociologie

Experimentul constă în anumite modalităţi şi procedee de culegere a unor date având drept scop stabilirea existenţei sau inexistenţei relaţiei cauză – efect între variabilele reţinute.

În acest sens, observatorul intervine, după caz, în desfăşurarea fenomenului sau procesului cercetat prin:

- schimbarea condiţiilor;- introducerea din afară a unor variabile sau factori noi;- crearea unor condiţii artificiale de desfăşurare.Experimentul poate fi executat în laborator sau pe teren.Laboratorul îi permite cercetătorului să adapteze situaţiile la planurile de

cercetare şi să aibă un control riguros al condiţiilor. Cu toate acestea, locul sociologiei este mai potrivit să fie în teren unde poate studia indivizii, grupurile în împrejurări relativ obişnuite. Rezultatele cercetării se presupun a fi pretate şi altor indivizi sau grupuri în astfel de situaţii. Experimentul poate fi repetat ori de câte ori se consideră că este oportun.

În realizarea unui experiment pot fi parcurse mai multe etape. De exemplu, realizarea unui experiment a cărui obiect este studierea criminalităţii şi a elementelor sale componente (delicventul şi victima) are loc în şapte etape 27:

a) stabilirea ipotezelor;b) crearea condiţiilor de observaţie;c) stabilirea şi supravegherea grupului de control;d) introducerea factorilor externi;e) stabilirea consecinţelor acestora;f) controlul şi dirijarea variantelor urmărite;g) elaborarea pe baza ipotezelor a concluziilor teoretice şi a acţiunilor

practice.Efectuarea experimentului nu trebuie să aducă atingere persoanei şi la

comuterea de noi delicte cercetătorul se va limita numai la studierea celor comportamente care au fost determinate de anumiţi factori sociali ai delicvenţei şi va estima posibilităţile de evoluţie a fenomenului. Totodată, se vor studia şi factorii cauzali. Ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii.

Metoda tipologică

Metoda tipologică este una din cele mai vechi timpuri, având la bază noţiunea de tip. Aceasta reprezintă o combinaţie de trăsături caracteristice pentru fenomenul studiat.

Max Weber diferenţiază tipul atât de ipoteza cât şi la descrierea concretă. Astfel, tipul corespunde unei realităţi concrete, spre deosebire de descrierea concretă, nu reţine decât anumite aspecte ale fenomenului.

Grupa de tipuri între care se raportează diferite trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie tipologia.

Tipologia poate fi:- specifică;- de împrumut;- constituţională;- psihologică;- sociologică.Primele tipologii specifice au fost create de Cezare Lombroso şi Enrico

Ferri. Iniţial, Lombroso a încercat să scoată în evidenţă existenţa unui tip unic de delicvent înnăscut prin reţinerea unor anumitor trăsături socotite stigmate ale crimei, iar ulterior a realizat o tipologie diferenţiată a delicvenţilor (pasional, bolnav mintal, epileptic).

27 ? Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Editura Naţional, 2001, p. 53.

35

Page 36: doctorat sociologie

O altă tipologie specifică este realizată de cercetătorul austriac Seeling care reţin următoarele tipuri de delicvenţi:

- delicvenţi profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit provenind din comiterea faptelor anti-sociale;

- delicvenţi contra proprietăţii;- delicvenţi agresivi;- delicvenţi cărora le lipseşte controlul sexual;- delicvenţi cărora înre-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie

„criminală“;- delicvenţi caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;- delicvenţi dezechilibraţi psihic;- delicvenţi care acţionează în baza unor reacţii primitive.De-a lungul timpului, această metodă a servit la descrierea „tipului

criminal“ în contrast cu cel „non-criminal“ a unor tipuri particulare de delicvenţă şi la stabilirea unor tipologii criminologene a actului anti-social.

Metoda comparativă

Metoda comparativă este folosită în toate procesele de cercetare criminologică de la descrierea şi explicarea fenomenului, până la prognozarea acestuia. Se utilizează, în paralel, sau asociată cu alte metode la toate nivelurile de interpretare - fenomen, faptă antisocială (delict, crimă), făptuitor - în ambele feluri de cercetări (cantitativă şi calitativă).

Prin vocaţie şi utilizare , această metodă are cel mai larg câmp de aplicare în ştiinţele sociale 28. Referindu-se la metoda comparativă, E. Durkeim arăta: „nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezentate sau absente simultal şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le reprezintă în aceste combinaţii, diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de celălat“ 29.

Procedeele comparaţiei sunt:- procedeul concordanţei;- procedeul diferenţelor;- procedeul variaţiilor concomitente;Procedeul concordanţei are în vedere faptul că atunci când un fenomen a

fost precedat de acţiunea altor fenomene care nu au nici o legătură între ele va trebui să analizăm dacă între acestea există un element comun; existenţa acestuia fiind cauza producerii fenomenului.

Procedeul diferenţelor presupune că dacă producerea unui fenomen are loc datorită unor condiţii cumulative, iar în cazul în care una dintre aceste condiţii lipseşte, acesta ar constitui cauza fenomenului.

Procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene sunt premergătoare altuia şi unul din acestea variază în acelaşi fel cu fenomenul ulterior, acesta va fi cauza.

În procesul de investigare rezultatele obţinute prin metoda comparativă trebuie aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode.

Metode de predicţie

Cercetarea de tip previzional vizează următoarele probleme 30:- raporturile dintre legităţile statistice şi pronosticul fenomenului

antisocial, infracţional;- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală;

28 Alberto Brimo, Les metodes des scences sociale, Paris, Ed. Mont Crestein, 1972, pp. 297 - 299.29 Apud Albert Brimo, Ibidem.30 Gherghe Nistoreanu, Constică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 67.

36

Page 37: doctorat sociologie

-activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterea fenomenului antisocial.

Prin metodele de predicţie se au în vedere următoarele obiective:- elaborarea unei previziuni prin evoluţia fenomenului anti-social pe o

perioadă de timp (de obicei, cinci ani);- estimarea probabilităţilor de delicvenţă.Din acest punct de vedere, cercetările pot fi grupate astfel: prima care

are ca obiect evaluarea probabilităţii de delicvenţă şi previziunea unor indicii de delicvenţă viitoare încă de la vârsta timpurie; a doua categorie vizează estimarea probabilităţii recidivei şi prevederea viitorului comportament al celor care au comis deja unele fapte antisociale.

Predicţiile asupra grupului şi asupra individului au la bază acelaşi principiu şi anume izolarea unuia anumit număr de factori care fac posibilă apariţia conduitei delicvente.

O interesantă schemă de pronostic ne este oferită de şcoala germană. Cercetarea parcurge două faze: în prima fază se aleg 15 factori diferiţi care vor fi urmăriţi de câte ori sunt prezenţi în cazurile de recidivă ale grupului studiat; în cea de-a doua fază se calculează în raport cu fiecare membru al grupului studiat câţi factori (din cei 15) sunt întâlniţi şi care este proporţia de recidivişti (reveniţi).

Ancheta

În cadrul anchetei, subiecţii sunt rugaţi să răspundă la o serie de întrebări despre caracteristicile, atitudinile, valorile, comportamentul sau percepţiile unei situaţii sau ale unor evenimente 31. De exemplu, care este atitudinea în legătură cu înăsprirea unei pedepse, dezincriminarea unei fapte penale, cum este percepută corupţia etc.

Ancheta sociologică utilizează, cu precădere, chestionarul şi interviul pentru culegerea informaţiilor.

Chestionarul constă în formularea unor întrebări pe o anumită problematică la care subiecţii sunt obligaţi să răspundă. Cele mai frecvent utilizate forme de întrebări sunt:

a) întrebările închise, cu răspunsurile alternative (dihotomice) unde se utilizează răspunsurile de tip „da“/„nu“, de tip „da“/„nu“/„nu ştiu“, sau de tip scală „foarte puţin“...„foarte mult“.

Varianta de răspuns „nu ştiu“ sau „fără opinie“ trebuie neapărat introdusă în evantaiul întrebărilor.

b) întrebările dechise, adică cele care nu prevăd diferinte variante posibile de răspuns, individul fiind liber să se pronunţe aşa cum doreşte el.

c) Întrebări cu răspunsuri prelucrate multiplu, unde subiecţii trebuie să găsească răspunsul dorit în evantaiul variantelor oferite de chestionar.

Chestionarul poate fi aplicat pe stradă, la domiciliu şi prin telefon (anchetă prin telefon).

Pentru consemnarea răspunsurilor se pot utiliza formulare scrise, unde subiectul bifează, încercuieşte sau completează răpunsurile pe care le consideră corecte, şi calculatoarele.

Alcătuirea unui chestionar ridică unele probleme privind forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestuia. Chestionarul trebuie să aibă o formă atrăgătoare, eficientă şi să fie uşor de mânuit, iar indicaţiile privind completarea acestuia să fie enunţate cât mai clar şi politicos. Dimensiunile chestionarului trebuie concepute în raport de tematica abordată, cu specificul eşantionului investigat, astfel încât să se evite supradimensionare şi subdimensionarea acestuia.

Întrebările formulate trebuie să exprime cât mai exact obiectivele investigaţiei. Acestea nu trebuie să fie sugestive. Între alternativele de

31 Norman Godman, Introducere în sociologie, Editura „Lider“, Bucureşti, 1992, p. 38.

37

Page 38: doctorat sociologie

răspuns, varianta corectă de răspuns nu trebuie să se regăsească nici în prima şi nici în ultima.

În privinţa întrebărilor care privesc viaţa personală a persoanei interogate, evenimente sau împrejurări care o afectează direct etc., întrebarea principală se recomandă să fie disimulată printre alte întrebări colaterale. Limbajul folosit trebuie să fie cât mai simplu, corect gramatical şi precis, cu evitarea neologismenlor, arhaismelor, jargonului, cuvintelor tehnice de strictă specialitate, expresiilor imprecise etc.

Întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune ceea ce înseamnă că orice schimbare a ordinii unei sau unora dintre acestea antrenează modificarea ansamblului.

În structura chestionarului întrebările se succed astfel 32:- întrebările introductive sau de contact care pregătesc subiectul să ia

contact cu problema investigată;- întrebările de trecere care pregătesc „calea“ spre problemele ce

urmează a fi discutate în continuare;- întrebările „filtru“ ce operează o selecţie printre subiecţi, oprind

trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările următoare;- întrebările bifurcate, care se spre deosebire de cele de „filtru“, separă

răspunsurile pozitive de cele negative şi permit trecerea tuturor subiecţilor la întrebările următoare;

- întrebările de identificare, care servesc la separarea şi analizarea răspunsurilor în funcţie de datele de ordin personal;

- întrebările de control, care au rolul de a verifica dacă a înţeles exact sensul întrebărilor dacă se contrazice în răspunsurile date etc.;

Se recomandă ca unele întrebări care pot influenţa răspunsul să fie dispersate spre partea finală a chestionarului.

Interviul

Interviul este o metodă de investigare care constă în întrebări puse subiecţilor intervievaţi în scopul culegerii unor date şi informaţii, în funcţie de obiectul anchetei. Interviul presupune un dialog direct între intervenient şi cel care interveviază.

În cercetarea unor fapte şi acte antisociale se utilizează mai multe inteviuri între care menţionăm: interogatorul, confesiunea şi convorbirea terapeutică.

Interogatoriul este dialogul ce se poartă în timpul anchetei judiciare între anchetator şi învinuit sau inculpat, după caz. Dialogul necesită, în primul rând, crearea unei atmosfere favorabile ascultării şi stabilirii contactului psihilogic cu învinuitul sau inculpatul, de natură să conducă la obţinerea unei declaraţii sincere şi complete. Ascultarea propriu-zisă comportă mai multe etape succesive: verificarea identităţii învinutului sau inculpatului; relatarea liberă; luarea unei declaraţii scrisă personal, privind învinuirea care i se aduce; formularea de întrebări cu caracter de verificare, clarificare şi, eventual, de completare sau ajutorare; şi consemnarea declaraţiilor acestora de către organele judiciare.

Confesiunea este folosită în cadrul dialogurilor de auto-confesiune sau de victimizare în scopul stabilirii cifrei negre a criminalităţii reale.

Convorbirea terapeutică este o metodă folosită de medici, psihiatri, în cadrul unor tratamete prin psihanaliza individuală în vederea resocializării delicventului.

Interviurile şi chestionarele pot fi realizate şi prin telefon, caz în care ancheta nu poate dura decât câteva minute, excepţie făcând contactarea prealabilă a subiectului în vederea propunerii unei discuţii ulterioare cu o durată mai lungă.

32 Andrei Novak, Sondajul de opinie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, pp. 52 - 54;

38

Page 39: doctorat sociologie

În ce priveşte durata unui chestionar aplicat pe stradă, aceasta nu poate depăşi mai mult de cinci - zece minute, iar la domiciliu poate dura 30 de minute, cu recomandarea ca să nu se depăşească 45 de minute, excepţie făcând circumstanţele speciale când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze prin oferirea diferitelor recompense.

Interviurile sunt de mai multe feluri:a) funcţie de gradul de formulare al interviului:

- interviul formal;- interviul neformal sau flexibil;- interviul conversaţie sau cauzal;- interviul ghidat sau concentric.

Interviul formal se particularizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi formularea lor sunt prestabilite.

În cadrul acestui interviu, relaţia între intervevievat şi interveviator este destul de limitată, acesta din urmă neavând posibilitatea de a schimba formularea sau succesiunea întrebărilor.

În cadrul interviului neformal sau flexibil, interveviatorul are un grad mare de libertate, aceasta fiind aproape totală în cazul interviului nedirecţionat. Nu există întrebări prestabilite, persoana intervevievată este lăsată să vorbească în legătură cu tema precizată. Interveviatorul intevine numai atunci când consideră intervievatul are nevoie să fie susţinut în relatarea sa sau când acesta solicită să clarifice anumite chestiuni. Sarcina intervievatorului este de a crea o atmosferă propice, astfel ca intervevievatul să răspundă în cunoştinţă de cauză la toate întrebările puse. Interviul conversaţie sau cauzal se desfăşoară ca un dialog, un schimb de păreri între interveviator şi interveviat pe o anumită temă care urmează să fie clarificată de către acesta din urmă. În cadrul acestui interviul operatorul trebuie să aibă un rol activ.

Interviul ghidat sau concentrat se aseamănă cu interviul formal, dar nu are rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt polarizate în jurul unei teme propuse şi sunt sistematizate de către interveviator într-un ghid de inteviu sau într-o listă de control.

Interviul se realizează pe baza punctelor esenţiale cuprinse în ghid, la alcătuirea căruia trebuie să se adopte o abordare gradată a temei examinate.

În practică, de la caz la caz, se folosesc procedee combinate unde se recurge atât la elemente formale, cât şi la cele mai puţin formale.

b) În funcţie de modalitatea în care sunt culese şi interpretate datele, în literatura de specialitate se face deosebirea între interviul direct şi cel indirect 33. Interviul direct are la bază modalitatea directă de punerea întrebărilor şi de interăretarea rezultatelor; răspunsul fiind considerat că reflectă exact ceea ce intervevievatul a înţeles şi a vrut să exprime.

În cadrul interviului indirect se utilizează o cale ocolită de culegere a datelor, prin întrebările formulate urmărindu-se să se obţină unele informaţii pe cale indirectă de la cel intervevievat.

c) În funcţie de natura raportului ce se stabileşte între interveviator şi între intervevievat, interviul este de trei feluri: interviul sensibil, interviul neutru şi interviul sever.

În cadrul interviului sensibil, subiectul este înţeles şi încurajat de către interveviator care are o atitudine de simpatie faţă de el, dar nu şi faţă de ideile pe care le susţine.

În cursul interviului neutru, interveviatorul manifestă indiferenţă faţă de subiectul inteviului, adoptând o poziţie de neutralitate.

Interviul sever se aseamănă mai mult cu interogatoriul, nefiind recomandat în cercetarea delicventului.

Indiferent de tipul de interviu practicat, realizarea lui nu este o sarcină uşoară. A determina un intervevievat, respectiv, un delicvent să-şi dezvăluie

33 Madeleine Gravitz, op. cit., p. 612.

39

Page 40: doctorat sociologie

părerile, sentimentele şi cunoştinţele cu privire la obiectivul inteviului, cere nu numai inteligenţă şi onestitate ci şi tact, caracter, extrovertit şi sensibilitate din partea interveviatorului.

La realizarea interviului concură o serie de factori de natură internă sau externă, obiectivă sau subiectivă, care influenţează pozitiv sau negativ acest proces.

Pe prim plan, se situează relaţia de comunicare în cadrul căreia o atenţie deosebită trebuie să o acordăm prizei de contact (solicitarea interviului). Acest moment este destul de delicat, în sensul că inteveviatorul trebuie să realizeze o atmosferă de încredere deplină, astfel ca intervevievatul, atunci când acesta este delicvent să-şi dezvăluie sentimentele, părerile şi cunoştinţele cu privire la obiectul inteviului.

Nu este o sarcină tocmai uşoară să convingi un astfel de delicvent că tot ceea ce spune el este confidenţial, este destinat, în exclusivitate, cercetării ştiinţifice şi nu va avea de suferit.

Odată câştigată încrederea intervevievatului, vor trebui utilizaţi cât mai eficient acei factori care-l pot determina să fie cât mai sincer în răspunsurile date. Totodată, interlocutorul trebuie să fie convins că aceste răspunsuri nu vor influenţa în nici un fel situaţia sa legală.

În cadrul cercetării, răspunsurile vor trebui comparate şi cu alte date provenite din diferite surse, precum şi verificarea coerenţei sau, după caz, reintervevievarea subiecţilor în cauză.

Analiza secundară (studiul documentelor)

Cunoscută şi sub denumirea de metodă documentară, analiza secundară reprezintă o observaţie indirectă ce constă în consultarea şi analizarea unor documente şi date oficiale sau particulare, menită să suplineze lipsa acelor informaţii care nu pot fi obţinute prin celelalte metode sociologice.

Analiza secundară a documentelor se realizează printr-o serie de procedee clasice: analizele literară, istorică, lingvistică etc., precum şi prin tehnici specifice cum sunt - analiza conţinutului documentelor şi analiza statistică a faptelor anti-sociale.

Analiza de conţinut constă în înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin anumite procedee care transformă materialul brut într-un material susceptibil de a fi examinat ştiinţific.

Documentarea se realizează în patru etape:- alegerea categoriilor specifie;- determinarea unităţilor de analiză;- cuantificarea rezultatelor;- verificarea analizei de conţinut.Alegerea categoriei este cea mai importantă etapă, analiza de conţinut

valorând cât „valorează categoriile acestora“ 34.Aplicarea frecventă a acestei tehnici în diferite domenii de cercetare a

făcut posibilă selectarea unor categorii cu sferă mai largă de utilizare, unele din acestea au o frecvenţă mult mai ridicată 35:

- domeniul sau materia supusă examinării apelează la categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor principale, jurnalelor, revistelor, emisiunilor radio, etc.

- direcţia comunicaţiei corespunde categoriilor utilizate, îndeosebi, în anchetele de opinii — favorabil, defavorabil, indiferent;

- valorile sau standardele sunt exprimate, în general, prin statutul social, statulul economic, familial, etc.;

- în raport de actorii sociali, se apelează adesea la categoriile de vârstă, sex, profesie, nivel de instrucţie, etc.;

34 B. Berelson, Content analysis in research Glencoe, 1952, p. 21 35 Madeleine Gravitz, op. cit., p. 479.

40

Page 41: doctorat sociologie

La baza analizei de conţinut se află acţiunea de dezmembrare a întregului în părţile sau unităţilor sale constituive, unele aspecte sau laturi a fenomenului cercetat putând fi deţinute ca unităţi de înregistrare.

B. Berelson scoate în evidenţă cinci unităţi: cuvintele, temele, caracterele, itemul, spaţiul — timpul măsurat.

Cuantificarea rezultatului presupune utilizarea diferitelor procedee începând de la simpla numărare la procedeul calculării frecvenţei până la tehnici complexe (coeficientul de asociaţie, indicele de interes uman, analiza asociată).

Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la structura şi evoluţia fenomenului şi a populaţiei delicvente, fără a putea surprinde şi la latura calitativă a acestui fenomen.

Referindu-se la statistică, Petre Andrei 36 arăta: „statistica suferă de un defect capital deoarece ea nu înfăţişează decât partea exterioră, obiectivă şi materială a fenomenului şi, nicidecum, spiritul lor ca şi necesitatea teleologică care le determină. Aceasta nu arată interiorul psihic al acţiunii sociale“.

CAPITOLUL IIANALIZA DIMENSIUNILOR SOCIALE ALE DEVIANŢEI

1. Factorii devianţei sociale

Prevenirea şi combaterea fenomenelor antisociale este de neconceput fără o analiză atentă a cauzalităţii acestora. Viziunea sistemică asupra fenomenului antisocial presupune utilizarea conceptului de sistem, structură şi funcţii, precum şi a noţiunii de cauză, condiţie, care stau la baza relaţiilor dinamice sub şi intersistemice 37.

Sistemul reprezintă un ansamblu superior de elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic, ansamblu care are ca sarcină realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi, deci, posibil perturbant 38.

În cadrul sistemului social starea şi dinamica fenomenelor sunt marcate atât de existenţă, de necesitate, cât şi de întâmplare.

Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor care decurge din natura acestora, ceea ce, în condiţii constante, le determină orientarea inevitabilă într-o anumită direcţie.

Întâmplarea ca modalitate de existenţă sau manifestare a unor stări, necesiăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor decurge din factori exteriori sau periferici ceea ce le imprimă variabilitate sau inconsistenţă. Întâmplarea nu are modalităţi de desfăşurare obligatorie, inevitabilă, putând să aibă sau nu loc, să apară mai devreme sau mai târziu să se manifeste într-o formă sau alta.

În cadrul cercetării ştiinţifice se elimină acele fenomene care au legături prea îndepărtate şi nesigure cu efectul, rămânând numai acelea în lipsa cărora efectul nu s-ar fi produs. Aceste fenomene sunt cauza, condiţiile necesare şi suficiente şi condiţiile necesare. Condiţiile necesare şi suficiente oferă posibilitatea concretă de producere a efectului, întâmplarea jucând un rol redus. În cazul condiţiilor necesare, întâmplarea are un rol important, dar efectul nu este obligatoriu să se producă.

36 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. II, Sociologie Generală, ediţia a III-a, Editura Academiei Bucureşti, 1978, p. 253.37 Rodica M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pp. 105 - 112.38 Dicţionar filosofic, Editura Politica, Bucureşti, 1978, p. 639.

41

Page 42: doctorat sociologie

În acest ansamblu conceptual, omul este privit nu numai ca o parte componentă a sistemului social, de care este legat printr-o mulţime de relaţii, ci şi ca sistem individual cu dimensiuni biologice şi sociale. Acţiunile fiinţei umane, fie licite sau ilicite, sunt tocmai rezultatul dintre infrastructura sa bio-psihologică şi condiţionările din care face parte. Faptele sociale sunt rezultatul acţiunii conjugate a unor factori sociali sau factori criminogeni. Dintre factorii menţionaţi în literatura de specialitate se numără: factorii economici, socio-culturali, demografici, etc.

Factorii economici. Este cunoscut faptul că baza economică determină structura socială, politică, culturală şi instituţională. Factorii economici sunt strâns legaţi de producerea mijloacelor de trai cât şi de mediul financiar. Ei determină anumite comportamente umane, inclusiv, comportamentul antisocial. Studiile efectuate în diferite ţări dezvoltate, cât şi cele cu o economie în curs de dezvoltare au evidenţiat faptul că există relaţii directe între delincvenţă şi economia acestora. Dintre factorii economici specifici se numără crizele economice, şomajul şi nivelul de trai.

Evenimentele din decembrie 1989 au dus nu numai la răsturnarea regimului totalitar, dar şi la înlăturarea relaţiilor economice a unor economii centralizatre şi întemeierea unor noi relaţii de tranziţie către economia de piaţă.

Criza economică din economia românească, care era marcantă, după 1989, s-a accentuat. Astfel, produsul intern brut a înregistrat o scădere an de an, ajungând ca acesta să reprezinte mai puţin de trei pătrimi în 1993 comparativ cu 1989. Potrivit unor statistici oficiale, PIB-ul a înregistrat, începând cu 1993, o uşoară creştere. Aceasta a dus la reducerea capacităţii de producere şi a productivităţii, blocaj financiar, inflaţie galopantă, şomaj, etc. Toate acestea, asociate cu lipsa unei protecţii sociale au condus la sărăcie şi, implicit, la comiterea unor fapte antisociale, îndeosebi împotriva patrimoniului. Nu întâmplător s-au înmulţit jafurile, furturile din magazine, actele de cerşetorie, prostituţia şi jocurile de noroc.Lipsa locurilor de muncă şi sărăcia au făcut ca mulţi să părăsească ţara în cautare de lucru, iar unii dintre ei au ajuns să comită fapte antisociale în străinătate.

Şomajul este strâns legat de criza economică. Prin reducerea, restructurarea şi reorganizarea întreprinderilor milioane de oameni şi-au perdut locurile de muncă.

După 1989, ocuparea forţei de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate, ridicând astfel numeroase probleme politice şi sociale, îndeosebi din perspectiva unei protecţii sociale în caz de şomaj. Astfel, după o uşoară creştere a numărului de salariaţi, în 1990 faţă de 1989 (cu circa 150. 000 de persoane) a urmat o scădere accentuată a acetuia începând cu 1991. În 1994, numărul mediu al salariaţilor, comparativ cu 1990, era mai mic cu aprope 1,7 milioane persoane, rata şomajului ajungând, în mai puţin de patru ani, la 10,9 %. Şomajul afectează, în primul rând, tineretul, aproape 60 % din numărul total al şomerilor, la sfârşitul anului 1994 erau sub 30 de ani. Acest fenomen s-a accentaut şi în rândul femeilor, astfel că tot la această dată, din numărul celor care beneficiau de ajutor de şomaj şi alocaţii de sprijin, 56 % erau femei, iar 60 % erau în cautarea unui loc de muncă.

Mulţi dintre cei disponibilizaţi nu au avut resurse financiare, în dese cazuri ei fiind şi unicii care asigurau strictul necesar al familiei. În astfel de condiţii, cel disponibilizat trebuia să găsească o rezolvare favorabilă, respectiv, să se întoarcă în mediul rural, dacă are pământ, să încerce să găsească un nou loc de muncă în ţară sau în străinătate iar, în cele din urmă, negăsind astfel de soluţii, să recurgă la suicid, consum de droguri, furturi, înşelăciuni, tâlhării, etc.

Factorii demografici. Unul din factorii demografici care-l supune atenţiei este cel al mobilităţii sociale, care presupune mişcare populaţiei în plan geografic, profesional ori social. Mişcare geografică a fost determinată de urbanizare şi de industrializarea fără raţiuni economice ale vechiului regim.

42

Page 43: doctorat sociologie

Acestea au determinat deplasarea unei părţi a populaţiei de la sate la oraş, provocând schimbări calitative în relaţiile interumane în structurarea şi restructurarea grupurilor sociale.

Populaţia în oraşe este împărţită în zone (cartiere) în funcţie de posibilităţile financiare de care dispun locuitorii. Astfel, în cartiere mărginaşe unde locuiesc persoane defavorizate s-au creat adevărate „insule de delincvenţă“ unde controlul social este greu de realizat.

După 1989, aşa cum am mai arătat, o parte din cei disponibilizaţi s-au reîntors în mediul rural, „ducând“ cu ei diferite comportamente dobândite în timpul cât au trăit în mediul urban. Această mobilitate de la sat la oraş, şi invers, a determinat mutaţii în modul de gândire şi comportament a unor indivizi, numai aşa explicându-se faptul de ce pe lângă furturile de recoltă şi anumale tradiţionale s-au înmulţit violurile, incesturile, delictele sexuale în mediul rural, care, evident, se comiteau şi în trecut, dar cu intensitate destul de redusă.

Un factor demografic este sexul. Din acest punct de vedere, delincvenţa feminină se deosebeşte de cea masculină prin volum şi structură. În privinţa volumului criminalităţii sunt două opinii: o primă opinie, potrivit căreia delincvenţa feminină este egală cu cea masculină, şi o a doua, la care ne raliem şi noi, potrivit căreia există o diferenţă reală între ele, cea feminină ajungând să fie de 7 - 10 ori mai mică.

Din punct de vedere a structurii, constatăm o anumită particularitate, în sensul că femeile comit mai frecvent delicte, cum ar fi: mărturia muncinoasă, pruncuciderea, prostituţia şi abandonul copiilor, în timp de faptele comise prin violenţă rămân, totuşi, „specialitatea“ bărbaţilor. Totodată, se constată creşterea tendinţei de masculinizare în rândul femeilor, aceasta manifestându-se în vestimentaţie, mod de exprimare verbală, promiscuitate, etc. Toate acestea au dus la schimbări în structura categoriilor de crime şi delicte comise de femei. Astfel, a crescut numărul femeilor care conduc autovehicolele sub influenţa băuturilor alcoolice sau în stare de ebrietate, a celor care comit infracţiuni de evaziune fiscală, de fals, precum şi a celor care participă la acte de violenţă.

Nevalorizarea în plan social a unor astfel de tendinţe poate favoriza apariţia unor acte deviante, inclusiv, a celor grave, antisociale. Plecând de la aceste considerente, în cadrul unei cercetări s-a formulat o ipoteză de lucru a cărui obiectiv a fost stabilirea unei corelaţii semnificative între criminalitatea feminină şi tendinţele marcante spre masculinizare 39. Pentru a verifica această ipoteză s-a aplicat unui lot de deţinute, 79 % adulte şi 21 % minore, un chestionar extras şi adaptat din testul de personalitate Minnesota, în vederea surprinderii tendinţelor spre masculinizare a acestora. În ceea ce priveşte tendinţele, deci abaterile de la normal, au fost diferenţiate deţinutele cu tendinţe uşoare de cele cu tendinţe accentuate spre masculinitate. De asemenea, pe ansamblul lotului s-a urmărit să se evidenţieze ce legături există între tendinţele de masculinizare, aşa cum au fost analizate în limitele testului Minnesota, şi alţi indicatori cum ar fi: infracţiunea comisă, profesia, situaţia şcolară, starea civilă. În urma prelucrării datelor obţinute40, s-a constatat că, pe ansamblul lotului, la toţi indicatorii urmăriţi, există o mare abatere de la etalon, în sensul că numărul celor cu tendinţe spre masculinitate (uşoare şi accentuate) depăşeşte net procentul celor ce rămân în limitele normalului. Astfel, din totalul deţinutelor adulte, 61,7 % manifestă tendinţe accentuate, iar 23,4 % tendinţe uşoare, ceea ce înseamnă că în total 85,1 % manifestă tendinţe spre masculinizare. În ceea ce priveşte lotul de minore, acest procent este de 63,2 %. După cum se observă procentul la minore este mai mic, dar

39 M. Mitrofan, Noi puncet de vedere privind etiologia psihosocială a devianţei la femei, Buletinul penitenciarelor, Nr. 3, 4, 1985.40 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ SRL, Bucureşti, 1984, p. 79.

43

Page 44: doctorat sociologie

sunt şanse să crească, având în vedere că ele se află în plin proces de formare, organizare şi structurare a personalităţii.

Aceste tendinţe nu duc automat la o conduită deviantă, dar trebuie cunoscute din timp pentru a se lua măsuri de ordin social-educativ.

Cu toate acestea, infracţiunile de violenţă rămân, totuşi, o „specialitate a casei“ a bărbaţilor.

În ceea ce priveşte vârsta, aceasta are relevanţă criminogenă, atât în structură cât şi în volumul delincvenţei, fiecărei vârste corespunzâmdu-i alte componente şi valori.

Într-o cercetare 41 cuprinzând 2738 de deţinuţi recidivişti (reveniţi) s-a scos în evidenţă următoarea situaţie statistică:

vârsta la care au suferit primele condamnări, până la 19 ani, 15,44 %; între 18 şi 25 de ani, 50,96 %; între 26 şi 40 de ani, 27,41 %; între 41 şi 60 de, 5,42 %; peste 60 de ani, 0,77 %.Sintetizând datele din cercetare, rezultă că deţinuţii recidivişti, în

proporţie de 57, 67 %, sunt oameni tineri, având până la 30 de ani.Factorii socio-culturali. Între aceştia se regăsesc familia, nivelul de

instruire şcolară, religia, starea civilă, preofesia, toxicomania, mass-media, revoluţiile, războaiele, etc.

Familia este grupul social primar în care începe procesul de socializare al individului. În cadrul societăţii deţine un loc important şi se deosebeşte de celelalte grupuri prin rolul său de socializare. Se constată că sunt familii care practică un stil educaţional lacunar, lipsit de valenţe morale, adoptă o atitudine permisivă şi tolerantă faţă de comportamentele deviante ale tinerilor. Aceste familii determină o subsocializare morală a copiilor care devin, de cele mai multe ori, delincvenţi. Familia din care provine delincventul se caracterizează printr-o slabă coeziune morală, printr-un climat dezorganizat, în care persistă certurile şi stările conflictuale între soţi, precum şi între părinţi şi copii, influenţând în mod nefast persoanalitatea acestor din urmă.

Cercetările socialogice scot în evidenţă faptul că în cele mai frecvente cazuri de delincvenţă juvenilă sunt autori proveniţi din familii dezorganizate, infractoare, în care părinţii duc o viaţă parazitară, consumă excesiv băuturi alcoolice pe fondul cărora au loc adesea certuri şi stări conflictuale.

Nivelul de instruire şcolară influenţează doar într-o anumită măsură delincvenţa socială. Dacă pe plan cantitativ nu sunt consecinţe vizibile în planul delincvenţil, pe plan calitativ nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive 42.

O statistică 43 privind deţinuţii reveniţi (recidivişti) după nivelul şcolarizării arată astfel:

neşcolarizaţi - 1,81 %; 1 - 4 - clase - 21,23 %; 5 - 8 - clase - 62,86 %; liceul incomplet - 5, 33 %; liceul absolvit - 5, 39 %; învăţământ superior incomplet - 0,56 %; învăţământ superior absolvit - 2,82 %.Din aceste date, rezultă că recidivistul are un nivel de cultură general

incomplet, peste 85 % nedepăşind nivelul de 8 clase, din care 26,82 % neterminând cursul primar.

Religia. În ansamblul său, religia joacă un rol deosebit în prevenirea şi combaterea criminialităţii. Prin esenţa ei nu poate fi un factor criminogen. Cu toate acestea, în mod cu totul izolat, s-au semnalat unele cazuri în care

41 A. Gheoghiu şi alţii, Studii psihosociologice privind mediul penitenciar, MI Direcţia Penitenciarelor, 1982.42 D. Szabo, Criminologie et politique criminele, Bruxelles - Montreal, Vrin P.U.M, 1978, p. 201.43 A. Gheorghie şi alţii, op. cit.

44

Page 45: doctorat sociologie

membrii unor secte religioase, în numele cultului de care aparţin, s-au dedat la comiterea unor infracţiuni cu substrat religios, cum ar fi distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc. Aşadar, unele forme de devianţă pot fi puse pe seama sectarismului religios.

Un caz aparte îl îmbracă sinuciderile, respectiv, acele acte de suicid, comise chiar de grupuri de indivizi, „înregimentaţi“ în anumite secte sau cazurile frecvente de atentate sinucigaşe, respectiv, actele de terorism comise de atentatori sinucigaşi, de o anumită religie.

De asemenea, constatăm, în ultimul timp, „agesivitatea“ cu care unele secte religioase încearcă şi, din păcate, reuşesc să racoleze, prin mijloace imorale şi ilicite anumite persoane creştine.

Acest fenomen denumit descreştinizare vizează faptul că minoritatea cu nevoi intense nu se mai adresează numai creştinismului, ci şi altor oficiene ale absolutului. Fenomenul este întâlnit, înseosebi, în mediul urban, dar şi în mediul rural, unde au fost ademeniţi unii „rătăciţi“ prin diferite ajutoare materiale şi financiare şi alte metode specifice folosite de aceste secte.

Starea civilă. În funcţie de situaţia familială studiul la care ne-a referit a scos în evidenţă următoarea statistică de infractori recidivişti:

necăsătoriţi 28,93 %; căsătoriţi, fără copii - 4,94 %; căsătoriţi, cu copii - 32,36 %; concubinaj, cu copii - 15,10 %; concubinaj, fără copii - 5, 56 %; divorţaţi - 13,3 %.Din acest studiu, rezultă că în fruntea „clasamentului“ se află cei

căsătoriţi cu copii, urmaţi la o distanţă mică de cei necăsătoriţi.Discriminarea. Considerată ca fiind un important factor criminogen,

discriminarea constă în refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. În general, aceasta este rezultatul prejudecăţilor grupurilor societăţii, fiind în acelaşi timp, baza împărţirii acesteia în grupuri antagoniste 44.

S-au constatat unele comportamente violente pe criteriul discriminării etnice în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în localităţile cu populaţie majoritar maghiare, în care victime au fost românii funcţionari ai administraţiei publice, ofiţeri, subofiţeri din fosta Miliţie, învăţători, preoţi ortodocşi, profesori, etc. De asemenea, şi evenimentele din 1990 din Tg. Mureş au fost rezultatul prejudecăţilor etniei maghiare faţă de românii din această localitate, în timpul cărora au fost multe victime din rândul populaţiei de naţionalitate română. Substratul producerii acestui conflict, desigur, a fost cel al încercării, prin această metodă, a enclavizării teritoriului românesc.

Un alt grup etnic care pune probleme este cel al rromilor, grup de care nu s-a ocupat nimeni, nici în trecut şi, cu puţine excepţii, nici în prezent. În vederea prevenirii pe viitor a unor conflicte pe criterii etnice, trebuie ca să se găsească soluţii de ordin social, economic, cultural şi educaţional pentru integrarea socială a acestei etnii destul de numeroasă în ţara nostră.

Un alt grup social important o constituie ţărănimea a cărei situaţie, după 1989, s-a înrăutăţit continuu. Productivitatea în agricultură a scăzut foarte mult, întrucât ţăranului i s-a restituit proprietatea, dar nu i s-au asigurat şi mijlocele necesare de a cultiva pământul. Dintr-o ţară care putea hrăni încă trei ţări, fiecare cu aceeaşi populaţie, România a ajuns să importe tot felul de produse agricole. Totodată, se constată lucruri de-a dreptul stranii în rândul pensionarilor din agricultură, mulţi dintre ei având pensii de câteva mii de lei sau chiar sute de lei. O astfel de politică nu poate continua întrucât este evident că se poate vorbi despre o oarecare discriminare a acestei categorii sociale.

44 Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, p. 113.

45

Page 46: doctorat sociologie

Profesia. Marea majoritate a profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni. Statisticile indică o rată extrem de diversă a delincvenţei profesionale.Într-o cercetare privind ocupaţia la data ultimei condamnări situaţia statistică se prezintă astfel:

ţărani - 11.96 %; muncitori necalificaţi - 18, 91 %; muncitori calificaţi - 38,04 %; funcţionari - 10,46 %; fără ocupaţie - 20, 68 %Desigur, aceste date relevă o situaţie a anului 1982, deci, cu peste 20 de

ani în urmă. Astăzi, asistăm la escaladarea unor infracţiuni de cei cu „gulere albe“,

adică de unii oameni de afaceri, demnitari şi cadre din administraţia publică, etc. „Criminalitatea gulerelor albe“ reprezintă ponderea în cifra neagră a infracţiunilor în România de astăzi. Corupţia a ajuns la cote alarmante, lucru sesizat începând de la omul de rând şi până la instituţiile şi organismele internaţionale. Numai cei aflaţi la putere nu suflă un cuvânt sub pretextul afectării imaginii ţării în Europa şi în lume. Criminalitatea în afaceri se situează, şi ea, la astfel de cote. Presa sesizează, deseori, că oameni ai puterii botezaţi „baroni locali“ sau „naşi“ sunt implicaţi în diferite afaceri dubioase, în fraude vamale, fiscale, deturnări de fonduri, etc. Aceste categorii de infractori beneficiază de o indulgenţă generalizată determinată atât de poziţia socială din care face parte cât şi de modalităţile concrete prin care aceştia comit fapte antisoaciale. La toate acestea se adaugă şi grija unor autorităţi de a nu le altera reputaţia de demntari, de oameni de afaceri, de funcţionari ai celor implicaţi.

Toxicomania. Este un alt factor care îmbracă două aspecte: consumul de droguri şi alcoolismul.

Consumul de droguri provoacă o stare de halucinaţie sau de excitaţie a indivizilor care le-au consumat, pe fondul căreia, de cele mai multe ori, comit fapte antisociale deosebit de grave, cum sunt omorurile, vătămările corporale şi abuzurile sexuale. Cercetările pun în evidenţă fapul că indicii de delincvenţă clasică (furt, viloenţă) erau, în suficientă măsură, asociaţi indicilor de consum de droguri. Aceşti indici sunt strâns legaţi, în mod negativ, de indicatorii de integrare socială. Consumul şi comercializarea drogurilor sunt interzise de lege, dar, dincolo de aspectul penal, trebuie să scoatem în relief faptul că, astăzi, mai mult ca oricând, consumul şi comercializarea drogurilor au atins cote alarmante. Se consumă şi se comercializează droguri în apropierea şcolilor, în incinta acestora, pe străzi, autorităţile, de multe ori, fiind depăşite din acest punct de vedere.

Alcoolismul, sub cele două forme ale sale, acut şi cronic, constituie un factor cu un conţinut criminogen deosebit în plan macrosocial. Delictele sexuale, omorurile şi accidentele de circulaţie, în proporţie de 45 - 50 % au loc pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice. Alcoolismul cronic duce la depersonalizarea individului care, de cele mai multe ori, comite fapte antisociale prin violenţă. Copiii proveniţi din familii dezorganizate sunt, de cele mai multe ori, maltrataţi de părinţii alcoolici. Situaţiile statistice scot în evidenţă faptul că 17,39% din cei recidivişti, cu antecedente pentru diferite fapte antisociale sunt etilişti cronici 45.

Mijloacele de informare în masă. Răsturnarea regimului totalitar a însemnat şi eliminarea cenzurii presei. Dar libertatea presei nu a însemnat şi autocenzurarea editurii de presă. A apărut, astfel, presa comercială, presa de scandal, plină de ştiri, care mai de care mai senzaţionale despre violuri, jafuri, politicieni implicaţi în diferite scandaluri, despre industria prostituţiei, a pornografiei, etc. Toate acestea au influenţat în mod negativ, înseosebi, copiii

45 V. Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editua Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 97 - 105.

46

Page 47: doctorat sociologie

şi tinerii şi chiar pe unii cu o vârstă respectabilă. Pe micul sau marile ecrane, deseori rulează filme care abordează, fără nici o reţinere, teme cu efecte nocive, îndeosebi asupra copiilor. Nu puţine au fost cazurile când faptele antisociale comise de delincvenţii minori şi numai, înseosebi cele prin violenţă, sunt inspirate de aceste filme.

Un alt factor, pe care l-am putea numi generator de devianţă, este şi „timpul liber“ cu care mulţi dintre noi şi, îndeosebi, tinerii „stau bine“. Aşa după cum am arătat, în urma disponibilizărilor masive, mulţi indivizi au rămas fără locuri de muncă şi, negăsind alte soluţii viabile, au luat „calea băuturii“ şi, de aici, până la comiterea de fapte antisociale, nu mai este decât un pas. În cartiere şi, mai ales, în cele mărginaşe, locuiesc adesea indivizi defavorizaţi care se constituie în grupuri mai mari sau mai mici de vârste diferite care îşi „omoară“ timpul jucând cărţi, table, şah, etc. Până aici nu este un lucru rău, însă lipsa banilor şi a altor mijloace de existenţă fac ca aceşti indivizi să se asocieze în grupuri sau „găşti de cartier“ de răufăcători care se angajează deliberat în comiterea de acte antisociale.

Cercetările scot în evidenţă că 20,68 % dintre recidivişti sunt indivizi fără ocupaţie.

Mişcările socialeÎn cele mai multe cazuri mişcările sociale sunt apreciate ca momente de

turbulenţă în viaţa unei societăţi. În această categorie intră revoltele populare, insurgenţa generală sau minoritară, revoluţiile, grevele, protestele de stradă etc.

Mişcările sociale au un aspect anarhic, vehement contestator şi cu finalităţi difuze.

Relevanţa lor socială constă nu atât în absenţa unei formule de structurare, ci îndeosebi în setul obiectivelor pe care şi le propun.

Între acestea se regăsesc acţiunile îndreptate spre dezarmare, spre protejarea mediului împotriva semnării unor tratate, acorduri şi convenţii care sunt considerate a fi păguboase sau dimpotrivă acţiuni de masă pentru semnarea unor tratate considerate a fi benefice şi până la înlocuirea guvernelor şi chiar a ordinii sociale existente.

Mijloacele de acţiune sunt cele mai variate de la cele paşnice, de la simpla publicitate mergând până la acţiuni violente.

Înfruntarea zonelor de nemulţumire antrenează de cele mai multe ori structurile guvernamentale şi non-guvernamentale, opinia publică şi mass-media, politicienii şi administratorii într-o atmosferă generalizată de agresivitate şi intoleranţă, începând cu formele sale benigne (disputa dintre călători în mijloacele de transport în comun, dintre şoferi şi pietoni, prestatori de servicii şi beneficiarii lor etc.) şi încheindu-se cu manifestările zgomotoase de protest violent (mineriade, conflicte interetnice, interconfesionale etc.) şTeodorescu Gh.,p.136ţ.

Mişcările sociale semnala Guy Rocher îndeplinesc un rol de mediator în sensul că acestea acţionează ca medii ale participării şi cu agenţii socializatori, un rol clarificator (pentru conştiinţa colectivă, prin lămurirea intereselor, ierarhizarea urgenţelor şi prezentarea soluţiilor) şi rolul constrângător prin presiunea exercitată asupra mediilor decidente, cu acţiuni lobby, deosebit de agresive şRocher, 1968, 300 p. p.152ţ.

Paradoxul acestor funcţii apar în momentul constatării că satisfacerea marilor interese nu duce la o echilibrare superioară a raporturilor dintre stări ci, atunci când prosperitatea este mai evidentă oamenii devin tot mai nemulţumiţi „spiritele par tot mai instabile şi mai neliniştite” iar nemulţumirea publică se amplifică, arată Alexis de Tocqueville şTocqueville Alexis, 1967, 320 p p.267ţ.

Sunt arhicunoscute sloganurile „Unica soluţie, o nouă revoluţie” sau „Nu vă fie frică PDSD-ul pică” prin care cei ce s-au considerat înşelaţi în aşteptările lor de la guvernanţi.

47

Page 48: doctorat sociologie

Alţi factori. Între aceştia se numără revoluţiile şi războaiele.Evenimentele din decembrie 1989 din România au constituit un moment

prielnic pentru cei certaţi cu legea şi numai, de a comite fapte deosebit de grave, începând de la furturi simple la sustrageri de valori din patrimoniul cultural-naţional, omoruri prin cruzimi. Ba, mai mult, unii dintre aceşti indivizi au apărut, ulterior, în calitate de revoluţionari cu atestate şi cu toate onorurilor şi facilităţile ce decurg din acestă calitate.

Războiul este cel de-al doilea factor care, chiar dacă pe noi ne-a ocolit, dar efectele lui nu s-au lăsat aşteptate, având în vedere că acesta s-a desfăşurat la vecinii noştri iugoslavi. Sunt arhicunoscute „binefacerile“ războiului pentru traficanţii şi contrabandiştii de la graniţa zonei de conflict.

Grupurile de intereseUn alt factor, criminogen, cu care se confruntă societatea românească,

după evenimentele din Decembrie 1989 îl constituie grupurile de interese.Acestea au apărut în fazele incipiente ale insatisfacţiei sociale, având

aspectul unor mişcări contestatoare care din grupuri nestructurate sau slab structurate de promovare a intereselor ele devin organisme stabile cu programe revendicative aflate sub controlul unor lideri.

Cele mai multe dintre ele se manifestă ca organizaţii profesionale paşnice (sindicate, camere de comerţ, asociaţii ale pensionarilor, ale veteranilor de război, ale ofiţerilor în rezervă etc. în timp ce altele ce-i drept mai puţine se comportă ca alcătuiri sociale violente (de exemplu unele grupuri de mineri din Valea Jiului iar unele acţionează pe structuri de tip mafiot, având drept scopuri spălarea banilor, deturnarea de fonduri, devalizarea băncilor, ocuparea unor funcţii cheie în administraţie, înlăturarea unor persoane incomode, trafic de influenţă etc.

În funcţie de o serie de straturi, grupurile de presiune apelează la o serie de acţiuni între care cele mai importante ar fi următoarele:

-ameninţarea cu boicotul, şantajul şi acte demonstrative de intimidare;-persuasiunea prin memorii, petiţii, documentări etc. adresate autorităţii;-corupţia prin propunerea de avantaje necuvenite adresate înalţilor

funcţionari;-sabotarea acţiunii guvernamentale prin refuzul cooperării cu puterile

publice, de a plăti taxele, impozitele şi alte angajamente fiscale;-acţiunea directă prin recurgerea la violenţa de stradă şi dezorganizarea

unor servicii de interes public (transport, furnizarea apei potabile, salubrizarea localităţii etc. şMeynaud, 1965, 315 p. p.25ţ.

Grupurile de presiune nu sunt mereu în zona de soluţionare şi negociere a conflictelor, acţiunea lor se desfăşoară exclusiv la nivelul eşaloanelor reprezentative, a liderilor desemnaţi, iar prezenţa membrilor este mai mult presupusă. Influenţa liderilor devine astfel o forţă pe care nu ezită să o folosească ori de câte ori îşi propun să regleze conturile cu autorităţile formale.

2. Analiza principalelor acte deviante în etapa de tranziţie

Fenomenul devianţei sociale prezintă o serie de particularităţi şi caracteristici dependente de natura regimului politic, de evoluţia social-istorică economică şi culturală, de sistemul legislativ şi de starea morală ori spirituală a fiecărei societăţi.

Fiecare societate nu are decât criminali pe care îi merită, afirma Locassagane.

Delicvenţa este privită ca un indicator al stării morale a naţiunii fiind o consecinţă a ineficienţei controlului social exercitat de cele mai importante instituţii abilitate ale statului sau chiar a implicării lor în sfera unor ilegalităţi.

Acest fenomen „reprezintă o adevărată maladie a ansamblului social, o stare endemică care erodează bazele societăţii civile şi ale statului de drept, cu atât mai nociv cu cât formele sale rafinate, orientează finalităţile procesului

48

Page 49: doctorat sociologie

economic global către interesul privat al unor persoane sau grupuri de persoane” şGheorghe Nistoreanu,Costică Păun, 1996, p.227ţ.

Delicvenţă şi statistici referitoare la delicte

Cât de des întâlnim delicvenţa în mod real şi care sunt formele cele mai comune sunt două probleme pe care dorim să le punem în discuţie. Pentru unele aspecte trebuie mai întâi să facem apel la statisticile oficiale despre delicvenţa pentru a face o evaluare a ratei delicvenţei. Dar această presupunere nu poate fi luată în calcul fiind complet eronată, deoarece statisticile despre delicte şi crime sunt îndoielnice.

Limitarea acestor statistici constă în faptul că ele cuprind numai crimele şi delictele înregistrate de poliţie, dar şi aici avem câteva probleme de comentat. Astfel nu toate delictele, îndeosebi cele minore sunt reclamate la poliţie, de exemplu furturile din buzunare, telefoane mobile, întrucât oamenii sunt conştienţi că de multe ori găsirea acestor obiecte (întrucât pe victimă aceasta îl interesează) este mai puţin probabilă apoi o serie de formalităţi constând în declaraţii, înfăţişări, procese pentru „lucruri de nimic” zice în sinea lui de multe ori românul.

O serie de delicte care sunt totuşi aduse la cunoştinţa poliţiei nu sunt înregistrate întrucât informaţiile primite despre comiterea unor delicte nu sunt „convingătoare”. Dacă totuşi sunt înregistrate unele plângeri despre unele delicte considerate a fi minore o parte din cei însărcinaţi cu rezolvarea unor astfel de plângeri sfătuiesc pe om să mai caute, poate-l cunoaşte personal cine a furat, să se mai gândească într-un fel dându-i de înţeles că pentru un astfel de „fleac” nu se mai înregistrează el cu eveniment.

Dacă totuşi păgubaşul insistă i se permite să facă o plângere care şi aici din cei intervievaţi nu au putut răspunde că a fost înregistrată sau nu ci i s-a spus „las-o aici şi vedem noi”. De asemenea ele având un termen de rezolvare (de exemplu un an) la sfârşitul perioadei petentul este chemat de organul de poliţie însărcinat cu rezolvarea cazului şi este întrebat „Ce facem cu plângerea care aţi depus-o că nu am rezolvat nimic până acum”. Răspunsul vine tot de la poliţist şi anume: e bine să daţi o declaraţie, că de fapt nu vi s-a furat, eraţi „puţin obosit” şi l-aţi uitat în magazin sau pe o bancă într-un parc, între timp găsitorul vi l-a adus acasă, adică tot felul de artificii pentru că acesta să nu se înregistreze în această perioadă cu autori necunoscuţi, nedescoperiţi sau aceştia să fie cât mai puţin pentru a-şi justifica leafa pe care o primeşte ca urmare a impozitelor şi taxelor plătite de contribuabili în slujba căruia trebuie să fie poliţistul cât şi alţi lucrători însărcinaţi cu prinderea şi tragerea la răspundere juridică a persoanelor delicvente.

Cercetările estimează că cel puţin jumătate din delictele grave, inclusiv violul, tâlhăriile nu sunt reclamate la poliţie.

Potrivit studiului numit National Crime Survey (Studiul naţional despre Delicvenţă) efectuat de Biroul de Statistică din Statele Unite care a intervievat în mod aleatoriu oameni dintr-un eşantion de 60.000 începând cu anul 1973 pentru a descoperi câte victime ale unor delicte există pe parcursul ultimelor şase luni a confirmat faptul că o mare parte din cele grave nu sunt reclamate. Un procentaj mai mare de reclamaţii au ca obiect jaful din magazine (86%) iar cel mai mic aparţin furturilor din locuinţe în valoare de 50$ 15%.

În marea Britanie nu au existat nici o estimare oficială a delictelor nereclamate până la Studiile Delicvenţei (SDMB din 1982 şi 1984). Din studiile efectuate de SDMB rezultă că schemele de delicte nereclamate sunt asemănătoare cu cele descoperite în SUA.

Pentru aflarea adevăratelor rate de delicvenţă nu se poate aduna pur şi simplu delictele nereclamate politic şi rata oficială fiindcă organele locale de poliţie nu au o practică unitară în raportarea acestor delicte. Unele organe locale a căror activitate este ineficienţa raportează mai puţine delicte, fie din cauza „intervenţiilor” care vin partea unor persoane „sus puse” atunci când este vorba de un infractor „mai deosebit” demnitar funcţionar superior, indivizii din lumea interlopă a căror influenţă a pătruns în rândurile celor mai înalte structuri ale puterii de stat etc., adică când este vorba de „rechini” în special. Dar când este vorba de un individ din medii sărace care a comis un delict din necesitate cum este de exemplu un furt mărunt de alimente dintr-un magazin sau furtul unei păsări dintr-o curte aceste autorităţi se întrec care mai de care ce „gravă” infracţiune au descoperit iar cei care sunt să cântărească fapta acestuia respectiv instanţele judecătoreşti dovedesc mult exces de zel aplicând pedepse aşa-zis exemplare „pentru învăţături de minte”. La toate acestea concură şi presa care în dorinţa ei de ridicare a raiting-ului, mediatizează o astfel de „găinărie” de parcă ar fi „furtul secolului”

49

Page 50: doctorat sociologie

În Marea Britanie, guvernul efectuează un Studiu General Familial la scară naţională. Studiul a inclus o întrebare despre spargeri în 1972, 1979 şi 1980. Familiilor li s-a cerut să menţioneze toate spargerile care au avut loc în ultimele 12 luni anterioare interviului. Studiul din 1980 a dus la concluzia că nu există nici o schimbare în numărul de spargeri dintre 1972 şi 1980, cu toate că de-a lungul acestei perioade, statisticile oficiale britanice referitoare la delicte, bazate pe delictele reclamate la poliţie, au arătat o creştere cu 50% Battomley A.K. and Peage K., Crime and Punischement, Interpreting the Imilton Keynes, Open University Press, 250 p..

Aparenta creştere probabil provine din conştientizarea publică sporită a delictelor care a condus la un număr mai mare de raporturi şi din modalităţile mai eficiente de culegere a datelor de către poliţie.

Conform statisticilor referitoare la delictele reclamate la poliţie de peste jumătate de veac rata delicvenţei în Marea Britanie a crescut constant. Înainte de anii 1920 existau mai puţin de 100.000 de infracţiuni înregistrate anual în Anglia şi Ţara Galilor.

Acest număr ajunsese la 500.000 în 1950 şi la peste 5.000.000 în 1991. În 1994, poliţia înregistrează anual peste 10 infracţiuni la suta de locuitori. Irlanda de Nord poate fi asociată cu un nivel mai ridicat de violenţă teroristă, dar acolo nivelul de ansamblu al delicvenţei conform statisticilor poliţiei este cu mult sub cel din Anglia şi Ţara Galilor, doar patru infracţiuni la suta de locuitori (vezi fig.8.2.).

În termenii statisticilor oficiale, delictele violente au spart considerabil în ultimii 20 de ani. Datele Studiului Delicvenţei din Marea Britanie sugerează totodată că din 1981 până în 1991, delictele referitoare la proprietate au crescut cu 95%; în timp ce delictele împotriva persoanei au sporit cu 31%. Se pare că există o corelaţie strânsă pentru creşteri ale delicvenţei şi sporirea ratei şomajului masculin. Tinerii şomeri între 16 şi 29 de ani, sunt reprezentanţi în privinţa ambelor categorii de delicvenţă. Analiza regională aduce un sprijin suplimentar pentru această conexiune. Principalele concentrări de şomaj din ţară cum ar fi Merseyde, Greater Mon Chester West Mitlands, South Wales şi Greater London reprezintă de asemenea, focare de delicvenţă Welles, John, 1995, Crime and Unemployement London Employment Polioy Institute.

Multă vreme numeroşi criminalişti, îndeosebi cei cu înclinaţie liberală sau de stânga au fost tentaţi să minimalizeze importanţa creşterilor ratelor oficiale ale delicvenţei. Ei au arătat că mass media a creat publicului o nelinişte inutilă în privinţa acestei probleme sau au susţinut că cele mai multe delicte reprezintă o formă mascată de protest împotriva inegalităţii ceea ce ar putea sugera schema anomiei a lui Merton.

Noul realism de stânga, asociat îndeosebi operei lui Jack Young Young Jack 1988, 5recent developments in criminala; in machall Haralambos, Developments in sociology, vol.4 s-a îndepărtat de această poziţie.

Noul realism de stânga afirma că a avut loc realmente o sporire a delicvenţei şi că publicul are dreptate să fie îngrijorat de acest lucru.

Evans susţine că studiile despre victime oferă o imagine validă a răspândirii delicvenţei decât statisticile oficiale cât şi decât studiul Delicvenţei din marea Britanie Evans, David, Y. Left realism and the spatial study of crime; in David Y. Evans et al, Crime Policing and Place, Essays in Environment Criminology London, Routkledge.

Yong afirma că cercetările referitoare la victime dovedesc că politica pierde bătălia cu delicvenţa îndeosebi în zonele sărace din marile oraşe. Delicvenţa de stradă, inclusiv delictele violente de diverse tipuri, comerţul cu droguri şi vandalismul au crescut vertiginos.

Abordarea se sprijină pe opiniile Merton, Cloward Oblin şi alţii sugerând că în zonele din marile oraşe se dezvoltă subculturi infracţionale. Aceste subculturi nu derivă din sărăcie ca atare, ci din lipsa includerii în societate, în ansamblu. Grupurile de tineri delicvenţi de exemplu, săvârşesc faptele la marginea “societăţii respectabile” şi se luptă cu ea.

Criteriile acestei abordări acceptă importanţa accentului pus pe victimizare. Totuşi ei subliniază că percepţia publică a delicvenţei se întemeiază deseori pe stereo tipuri – pe imagini false. Este nevoie de o explorare a experienţelor atât ale victimei cât şi ale infractorului Hughes, Gordon, 1991, taking crime seriosly A critical analysis of New Left Realism Socioogy Review 1, p.30-40.

Evenimentele din decembrie 1989 au însemnat pentru românii oneşti câştigarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti recunoscute şi garantate în lumea civilizată.

50

Page 51: doctorat sociologie

Câştigarea acestor drepturi şi libertăţi s-a făcut cu preţul a peste o mie de morţi şi un mare număr de răniţi. Dacă urmărim evenimentele din celelalte ţări din Est vom constata că o astfel de tragedie nu a existat. După ani şi ani de zile ne întrebăm de ce a fost nevoie de o asemenea baie de sânge? cine a avut interesul? ce s-a vrut să se justifice? Nimeni din cei care se ocupă cu cercetarea acestor evenimente nu suflă o vorbă.

Mi-am pus astfel de întrebări pentru că este vorba de comiterea unor fapte grave pe timpul evenimentelor cum este cea a împuşcării unor oameni vinovaţi că şi-au cerut redobândirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a demnităţii.

În timp ce oamenii cinstiţi au luat cu asalt străzile cerând înlăturarea dictaturii, delicvenţii nu au scăpat ocazia de a se deda la jafuri şi furturi din magazine şi instituţii publice. Au apărut traficanţii de arme, de droguri, de opere de artă şi alte valori din patrimoniul cultural sustrase pe timpul evenimentelor. De asemenea, corupţia, şantajul, traficul de carne vie se adaugă la alte şi alte fenomene antisociale din societatea românească.

Numeroşi indivizi s-au îmbogăţit prin tranzacţii ilicite aducând grave prejudicii avutului public. Evazioniştii şi delapidatorii s-au îmbogăţit „peste noapte” şi aceasta sub ochii autorităţilor. Timp de aproape 10 ani, dacă nu mă înşel în Bucureşti şi nu numai se vindeau pe stradă la vedere, tot felul de chitanţiere, facturi fiscale şi alte formulare în alb, evident neînregistrate la organele fiscale, cu care se eludau legile fiscale. Caracatiţa corupţiei şi-a întins tentaculele, atingând cele mai înalte vârfuri ale societăţii. În marea corupţie sunt implicaţi tot mai mulţi indivizi, dintre care unii cu funcţii de conducere în instituţiile statului.

Instituţiile şi organismele internaţionale, ambasadori şi alţi oameni de bună credinţă au sesizat în nenumărate rânduri autorităţile române să ia măsurile cuvenite împotriva acestui flagel, dar acestea au negat şi neagă în continuare afirmând că nu e momentul să vorbim, să mediatizăm acest fenomen tocmai acum când România se află în faza negocierilor de aderare la structurile europene.

Este un fals total, dimpotrivă, vom fi mai bine apreciaţi, mai bine şi mai repede primiţi în diferite structuri europene şi internaţionale dacă facem mai întâi curăţenie în propria curte. Să curăţăm administraţia publică de funcţionari corupţi, să facem reformă, să facem legi bune şi îndeosebi să le aplicăm şi să tragem la răspundere juridică, indiferent de persoană, de funcţia pe care o deţine, de apartenenţa politică, etnică, religioasă etc.

Principiul constituţional „Nimeni nu este mai presus de lege” trebuie respectat întocmai.

Pentru a veni în sprijinul afirmaţiilor de mai sus vom prezenta în continuare unele date privind situaţia infracţională prezentate în mass-media de Inspectorul General al Poliţiei Române.

Apariţia crimei organizate

Primele semne ale apariţiei unor activităţi ale crimei organizate în spaţiul românesc au fost descoperirea unor crime în stil mafiot (un român şi mai mulţi asiatici) precum şi jefuirea unor autocare cu turişti ex-sovietici de către grupuri „rachets” (gangsteri). Totodată s-au descoperit şi capturat importante cantităţi de armament şi droguri. Prin cooperarea cu poliţiile altor state europene s-a ajuns la capturarea mai multor reţele de infractori, internaţionale precum şi a complicilor lor din România.

Aceste reţele erau specializate în traficarea uraniului românesc, furtul de autoturisme de lux, falsificarea documentelor şi vânzarea lor, traficul de carne vie, traficarea forţei de muncă autohtone pe diverse pieţe de muncă din străinătate, trecerea ilegală peste frontieră a cetăţenilor din ţările subdezvoltate care intenţionau să ajungă în Occident, perceperea „taxei de

51

Page 52: doctorat sociologie

protecţie”, „furtul la comandă” a unor obiecte din patrimoniul cultural naţional, vânzarea copiilor pe filiere internaţionale etc

Cauzele care au dus la apariţia crimei organizate sunt diverse, unele din acestea însă sunt reţinute de specialiştii în materie şGheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.252ţ :

destructurarea socială, neurmată de restructurarea rapidă pe principiile economiei de piaţă, ceea ce a determinat confuzii multiple, inclusiv cu privire la oportunitatea intervenţiei judiciare;

culpabilizarea şi timorarea reprezentanţilor instituţiilor abilitate să aplice legea, ca urmare a faptului că acestea au desfăşurat aceeaşi activitate în trecut. Aceste acţiuni desfăşurate în presă, cu prilejul unor manifestări publice sau chiar în sălile tribunalelor, au determinat reducerea eficienţei activităţii de impunere a legii într-o perioadă în care delicvenţa a crescut în ritm alert;

insuficienţa şi uneori incoerenţa legislativă, care determină atât ambiguităţi de interpretare şi aplicare, cât şi suspiciunea existenţei unei „criminalităţi” neincriminate ori dezincriminate (ex. abrogarea legii patrimoniului cultural naţional);

conectarea rapidă a ţării noastre la filierele criminalităţii internaţionale a determinat un adevărat import de tehnologie infracţională modernă insuficient cunoscută şi, în consecinţă, dificil de identificat, constatat şi probat.

procesul de tranziţie a societăţii româneşti se derulează anevoios, continuând să fie menţinute unele structuri, instituţii şi mentalităţi de sorginte totalitară, precum şi o serie de norme sau reguli sociale şi juridice, necorespunzătoare, ori depăşite de mutaţiile social-economice, fapt ce s-a concretizat în generalizarea unei veritabile stări de anomie urmată de amplificarea tendinţelor de devianţă şi criminalitate.

Aşa cum am arătat, ţara noastră nu a fost ocolită de crima organizată, fenomen antisocial care tinde să devină o formă cvasigeneralizată de criminalitate în diferite sectoare şi ramuri ale vieţii social economice, politice şi administrative.

Sunt identificate şi la noi, după modelele tradiţionale internaţionale „organizaţii criminale” formale şi informale formate din profesionişti ai crimei şi autorităţi corupte.

Între organizaţiile informale (neoficiale) cele mai des întâlnite sunt bandele de delicvenţi, grupurile de vagabonzi şi asociaţiile de cerşetori.

Membrii unei astfel de organizaţii sunt uniţi prin interese, scopuri şi atitudini comune.

Fiecare membru are o serie de drepturi şi obligaţii şi îndeplineşte o serie de roluri bine definite, fără să realizeze că de fapt „structura” organizaţiei informale este destinată unor scopuri colective, aidoma celei formale.

Organizaţiile informale sunt „specializate” în comiterea unor fapte antisociale care sunt: furturi din buzunare, din locuinţe, furturi auto, escrocherii ale unor amatori de chilipiruri sau naivi etc. Cerşetorii sunt organizaţi în reţele, fiecare având anumite sectoare, străzi, unde sunt plasaţi, între aceştia existând neînţelegeri, rivalităţi de la „vadurile” de cerşit.

Putem vorbi de o adevărată competiţie, pentru obţinerea celor mai bune vaduri de cerşit. Profitul (banii) obţinuţi ajung în buzunarul celor care patronează organizaţia, care la rândul lor „cotizează” la diferite autorităţi (poliţie, gardieni) care „închid” ochii la astfel de fapte. Pe lângă atenţia cuvenită cerşetorii sunt folosiţi drept „limbă”, respectiv de a da unele informaţii utile autorităţilor.

Organizaţiile formale sunt organizate şi structurate pe „specializări” cum sunt: escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, prostituţia, contrabanda, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false etc.

52

Page 53: doctorat sociologie

Crima organizată constituie un adevărat mare flagel care a secătuit puterea societăţii româneşti, a determinat creşterea impozitelor şi taxelor, a dus la pauperizarea marii majorităţi a populaţiei şi periclitează în continuare siguranţa cetăţenească a agenţilor economici. Tentaculele acestei organizaţii se întind peste tot ajungând în cele mai înalte vârfuri ale societăţii.

În funcţie de tipurile de activităţi criminale pe care le desfăşoară organizaţiile formale se clasifică în:

a)organizaţii specializate pe una sau două tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, imprimerii clandestine de monedă falsă, jafuri organizate, perceperea taxei de protecţie, furturi „la comandă” etc.;

b)organizaţii criminale etnice între care mafia chinezească care acţionează pe teritoriul ţării noastre victime fiind unii oameni de afaceri chinezi;

c)organizaţii teroriste care sub diferite motivaţii de ordin politic, religios sau rasial comit asasinate, răpiri de persoane etc.;

d)organizaţii specializate în reciclarea banilor obţinuţi din afaceri ilicite.Se vorbeşte tot mai des de existenţa unei a patra puteri în stat care

după unii ar fi mass-media iar după alţii crima organizată. În concepţia noastră, crima organizată este cea de a patra putere în statul de drept fragil şi constituie preţul pe care îl plătim în schimbul unui vechi deziderat al nostru care este democraţia.

Criminalitatea în afaceri este un alt gen de fapte antisociale deosebit de periculoasă cu care se confruntă societatea românească.

Cunoscută şi sub denumirea de „criminalitatea gulerelor albe” este opera unor persoane bine instruite specializate în fraude fiscale şi vamale, în fraude bursiere, bancrută frauduloasă ş.a.

Din estimările făcute în Comunitatea Europeană rezultă că acestui fenomen nu i se dă o importanţă pe măsura pericolului pe care îl prezintă fiind ………….de zece ori mai puţin în timp ce preţul pe care-l plăteşte este de zece ori mai scump.

În Congresul al V-lea pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţei la ONU s-a evidenţiat următorul aspect: „Crimele economice formează marea parte a crimelor nesemnalate. Ele pot cauza instituţiilor economice şi sociale, precum şi publicului un prejudiciu mult mai important decât cel indicat de numărul cazurilor finalizate pozitiv şi care de regulă declanşează reacţii în lanţ”.

Aceasta nu este doar o simplă afirmaţie ci din păcate un mare adevăr. În această perioadă confuză, cei puşi pe căpătuială au acţionat cu repeziciune să se îmbogăţească pe orice cale, astfel apărând ca ciupercile după ploaie miliardari „de carton” români cei mai mulţi dintre ei aroganţi, fără scrupule, lipsiţi de lucruri elementare în materie de cultură, dar deosebiţi de „cultivaţi” în arta „ingineriei financiare”. Aceştia sunt cei care au devalizat băncile, au condus la prăbuşirea unor fonduri de investiţii, au secătuit prin diferite manopere dolosive bugetul statului.

Corupţia racilă veche a sistemului totalitar a luat amploare după evenimentele din decembrie 1989.

Putem afirma, fără teamă, de a greşi, că fenomenul de corupţie este aproape generalizat, întâlnit în toate sectoarele şi ramurile vieţii sociale-economice, politice şi administrative.

Efectele corupţiei sunt extrem de nefaste, distrugătoare, ele subminează structurile de autoritate şi de putere, îngreunează reformele şi afectează grav nivelul de trai al majorităţii populaţiei.

Corupţia se caracterizează prin continuitate, în sensul că este moştenită de vechiul regim, însă a fost preluată cam de aceeaşi actori sociali de frunte a acestui regim. Mergând pe principiul la „timpuri noi”, „tot noi” încă din timpul evenimentelor din decembrie 1989 aceştia s-au folosit de tot felul de şiretlicuri şi maşinaţiuni strecurându-se astfel în noile structuri ale noii puteri. Astăzi îi găsim administraţiei publice centrală şi locală folosind aceleaşi metode de

53

Page 54: doctorat sociologie

şantaj, constrângere, trafic de influenţă, având aceeaşi concepţie despre ei „că totul li se cuvine”.

Corupţia moştenită a fost îmbogăţită cu noi forme de corupţie concretizate în mituirea funcţionarilor publici, în scopul obţinerii unor avantaje personale prin intermediul unor resurse publice, folosirea funcţiilor de autoritate în scopul obţinerii unor diverse avantaje.

Consecinţele nu s-au lăsat aşteptate, astfel patrimoniul public al statului şi unitatea administrativ-teritorială a făcut obiectul delapidării, licitaţiilor trucate, a subevaluării unor bunuri şi vânzarea lor la preţuri derizorii, sustragerea şi scoaterea din ţară a unor importante valori şi bunuri din patrimoniul cultural naţional mobil etc.

Indivizii acţionează în organizaţii formale şi informale şi uneori izolat, în ambele cazuri ei se infiltrează până la cele mai înalte nivele, ajungând să corupă înalţi funcţionari din administraţie şi justiţie, parlamentari etc.

Fiind un fenomen social, corupţia are drept cauze majore imixtiunea factorului public în domeniul privat, presiunile exercitate de factorul economic asupra celui politic şi invers, dereglarea economică, normativă şi morală, dezorientarea normativă, scăderea sentimentului solidarităţii sociale, slăbirea mecanismelor de control social şSorin Rădulescu ş.a., op.cit., p.175ţ.

În cei 15 ani 1989 – 2004 pe care îi analizăm, putem vorbi fără teama de a greşi că fenomenul corupţiei a luat o amploare fără precedent, acesta se caracterizează prin dimensiuni şi forme variate.

Din punct de vedere sociologic, fenomenul de corupţie include ansamblul de activităţi ilicite şi ilegitime realizate de diverse grupuri şi organizaţii (publice şi private) şi de diverşi indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol public, în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale sau a unui status social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire, cumpărare, influenţă, intimidare şSorin Rădulescu ş.a. op.cit.p.176ţ.

Corupţia nu înseamnă numai dare şi luare de mită sau trafic de influenţă, ci înglobează o întreagă reţea (formală sau informală) de indivizi, grupuri şi organizaţii între care există relaţii de complicitate, tăinuire şi acoperire reciprocă în scopul satisfacerii unor interese materiale şi morale, publice sau private şIbidemţ.

Indivizii membri ai unei organizaţii criminale îndeplinesc unele funcţii specifice acestui gen de fapte antisociale.

Astfel constatăm existenţa unei funcţii de corupător, care este deţinută de unul sau mai mulţi indivizi care mituieşte, cumpără, intimidează, tratează şi „aranjează” cu factori de decizie din poliţie, justiţie şi administraţie.

La rândul său corupătorul este specializat în coruperea unei anumite instituţii: parlament, justiţie, administraţie publică centrală, administraţie publică locală ş.a.

Funcţia de corupător este menită să apere organizaţii faţă de lege, prin mituire, cumpărare sau prin orice alte mijloace şi căi ilicite şi imorale de influenţare a funcţionarilor.

Funcţiei de corupător îi corespunde o funcţie de „corupt” ocupată permanent sau temporar de un individ din justiţie, administraţie, parlament care poate fi mituit în favoarea organizaţiei criminale.

Fenomenul corupţiei include aşadar, ansamblul de activităţi, acte, fapte şi acţiuni comise de indivizi, grupuri şi organizaţii între care există legături şi avantaje reciproce, care gravitează în jurul celor doi „poli” (corupător – corupt) şi îmbracă următoarele forme şIbidem, p.180ţ:

a)corupţia profesională în care se includ actele şi faptele ilegale comise de funcţionarii publici sau alţi funcţionari în legătură cu îndeplinirea condiţionată şi preferenţială a atribuţiilor lor de serviciu, prin încălcarea normelor de deontologie profesională (luare şi dare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu, primirea unor foloase necuvenite, remuneraţie injustă);

54

Page 55: doctorat sociologie

b)corupţia politică care presupune acele comportamente care deviază (moral şi legal) de la îndatoririle oficiale ale unui rol politic (public) sau care transgresează normele privind interdicţia exercitării anumitor forme şi tipuri de influenţă (materială sau morală) în scopuri personale.

În cadrul corupţiei politice pot fi incluse activităţile de finanţare directă sau indirectă a companiilor electorale ale unor partide politice, subvenţionarea unor grupări şi partide politice „clientare”, manipularea consilierilor şi funcţionarilor politici sau administrativi, coruperea alegătorilor, politizarea funcţiilor administrative şi promovarea pe bază de criterii politice şi de partid al unor funcţionari.

Dimensiunile corupţiei sunt:a)dimensiunea statistică, dimensiunea normativ/juridică, dimensiunea

sociologică, dimensiunea psihosociologică, dimensiunea economică şi dimensiunea prospectivă;

b)Dimensiunea statistică permite cunoaşterea specificului ramurilor şi instituţiilor precum şi frecvenţa faptelor de corupţie. Aceste statistici se realizează de instituţiile de control social (poliţia, parchetul şi justiţia).

Între statistici există diferenţe sensibile întrucât fiecare instituţie potrivit competenţei îşi au datele sale statistice.

Astfel poliţia are în evidenţe faptele de corupţie descoperite şi trimise spre soluţionare parchetului.

Parchetul ia în calcul numai acele fapte de corupţie care potrivit procedurii constituie infracţiuni dovedite potrivit studiului cercetătorilor.

Justiţia înregistrează numai acele fapte de corupţie ai căror actori sunt judecaţi şi condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Dimensiunea normativă (juridică) are în vedere numai acele prescripţii şi norme juridice care incriminează abaterile şi încălcările comise de funcţionarii publici, instituţii sau persoane particulare, agenţi economici, sancţiunile ce se aplică precum şi eficienţa acestora.

Dimensiunea sociologică cuprinde date şi informaţii despre cauzele şi condiţiile generatoare de acte şi manifestări de corupţie, factori de risc existenţi, sectoarele şi domeniile de activitate vulnerabile.

Explicaţia propensiunii şi proliferării unor activităţi ilegale şi comise de diferiţi indivizi, grupuri şi chiar instituţii sociale se face numai printr-o analiză profundă a acestor elemente.

Dimensiunea psihologică furnizează informaţii cu privire la structura şi personalitatea indivizilor şi grupurilor implicate în acte de corupţie motivaţiile, mobilurile şi finalităţile urmărite prin aceste acte, labilitatea atitudinală şi comportamentală a indivizilor implicaţi, precum şi reacţia publică faţă de acest fenomen antisocial.

Dimensiunea economică a corupţiei furnizează o serie de date privind consecinţele în plan economic şi social, pe baza evoluţiei şi estimării costurilor economice şi sociale ale diferitelor acte de corupţie.

Dimensiunea prospectivă furnizează organelor specializate de control social o serie de date şi informaţii privind tendinţele de evoluţie (creştere, descreştere sau stagnare) în viitor a actelor de corupţie, precum şi posibilitatea apariţiei unor noi forme de corupţie (de ex. corupţia în domeniul informaticii).

Analiza fenomenului corupţiei nu poate fi …….numai la o dimensiune sau alta ci trebuie făcută în contextul unei definiri complete a acestei noţiuni care să ia în calcul un ansamblu de factori (politici, sociali, economici, juridici, instituţionali) şi în conexiuni cu alte fenomene şi probleme sociale generatoare de acte de corupţie.

Analizând dimensiunile şi amploarea fenomenului de corupţie în etapa de tranziţie, constatăm că aceasta a devenit o problemă socială pentru societatea românească, depăşind cu mult limitele „normalităţii” sociale.

Corupţia organizată îmbracă forma unei organizaţii formale criminale, efectele ei afectează grav structura şi stabilitatea societăţii şi buna funcţionare a instituţiilor, organizaţiilor şi grupurilor sociale.

55

Page 56: doctorat sociologie

Evenimentele din decembrie 1989 au însemnat pentru societatea românească schimbarea sistemului politic, normativ şi economic totalitar realizat la noile norme juridice, instituţii specifice statului de drept. Acest proces denumit „tranziţie” este unul lung, anevoios, fiind confruntat cu profunde stări de criză, de dereglare normativă, datorită unui cadru legislativ corespunzător şi diminuării instituţiilor de control social să realizeze justeţea şi legalitatea.

Pe fondul acestor stări de lucru unii din vechii nomenclaturişti şi securişti la care s-au alăturat şi unele elemente infractoare care au acţionat în timpul acestor evenimente şi beneficiind de certificat de „revoluţionar” s-au infiltrat pe diverse căi în noua putere, s-au organizat în diferite reţele mafiote care nu au ca scop principal uciderea unor persoane, cât mai ales deturnarea de fonduri, spălarea de bani, devalizarea băncilor, a banilor publici, pe cale de consecinţă îmbogăţirea cât mai rapidă iar în caz de pericol folosesc în mod diabolic şantajul, traficul de influenţe şi alte mijloace ilegale şi ilicite pentru a scăpa de pedeapsa justiţiei.

Aşadar pentru aceste motive corupţia este o problemă socială care după cum am văzut generează efecte negative pentru structura şi coeziunea grupurilor sociale, pentru ordinea socială şi normativă, împiedicând derularea normală a relaţiilor publice.

Analizând problemele sociale cu care se confruntă societăţile Robert K.Merton şi Robert Nisbet şRobert K. Merton, Robert Nisbet, 1971, p.7ţ arătau că orice problemă socială prezintă următoarele particularităţi mai importante:

a)existenţa unei incongruenţe între ceea ce sunt indivizii şi ceea ce ar trebui să fie între situaţia socială existentă la un moment dat şi normele sociale;

b)consecinţa nedorită, anticipată şi indirectă a modelelor instituţionalizate ale comportamentului social (aceeaşi structură socială, culturală şi normativă care determina comportamentul conformist, poate genera tendinţe surprinzătoare şi imprevizibile ale comportamentului deviant şi delincvent);

c)fiecare structură socială generează probleme sociale specifice, în funcţie de trăsăturile, valorile şi interesele ei diferite de ale alteia;

d)eforturile pentru rezolvarea unei probleme sociale generează, adeseori, alte probleme şi, în consecinţă, soluţiile şi măsurile sunt dificil de concretizat în politici sociale efective şi eficiente.

În literatura de specialitate s-a arătat că aceste criterii de definire şi evaluare a problemelor sociale au un caracter ambiguu şi incomplet, fiind imposibil de a fi supuse unor aprecieri obiective.

Într-adevăr aşa este, după cum arăta Luis Horovitz multiplicarea problemelor sociale este ea însăşi un simptom al schimbărilor sociale, constatându-se un conflict puternic între proiectele de dezvoltare sociale şi tendinţele indivizilor şLuis Horovitz, 1968, p.82-83ţ.

Ştiinţa trebuie să stimuleze problemele sociale (implicit schimbările sociale) astfel încât rezolvarea lor să nu se reducă doar la ameliorarea unor situaţii sociale fragmentare (lupta contra pauperităţii, criminalităţii sau corupţiei) ci să antreneze schimbarea întregului sistem instituţional, pentru ca ulterior să poată fi eliminate cauzele şi factorii care amplifică diversele probleme sociale şIbidemţ.

Acestea sunt observaţii cât se poate de pertinente, un sistem instituţional întemeiat pe alte căi decât cele de moralitate, legalitate, profesionalism etc. nu poate să genereze altceva decât probleme sociale care nu-şi găsesc rezolvarea decât prin crearea unui cadru normativ şi instituţional corespunzător.

Referitor la consecinţele economice şi sociale ale fraudei şi corupţiei, statisticile şi studiile scot în evidenţă că acestea sunt mult mai grave decât crimele şi delictele contra proprietăţii, costul acestora fiind de trei ori mai mare decât întreaga categorie de acest gen de infracţiuni.

56

Page 57: doctorat sociologie

Dacă, costul acestui gen de fapte antisociale este cunoscut, în schimb nu se ştie cât de răspândite sunt şi pe cale de consecinţe se impune o perfecţionare a acestei cunoaşteri.

O contribuţie rememorabilă în acest domeniu o are sociologul american Edwin Sutherland şEdwin Suterhland, 940, p.1-12, WHite Collar, 1949ţ, care a elaborat noţiunea de organizaţie deviantă în opoziţie cu cea de individ deviant. Identificată de mai mulţi autori cu conceptul de devianţă organizaţională, a fost utilizată în diferite concepţii sociologice sau criminologice care pentru a explica motivele pentru care anumite organizaţii (instituţii) se angajează mai mult decât altele într-o serie de activităţi ilicite. Utilizând norme sau mijloace ilegale ori promovând metode sau mijloace ilegitime pentru a dobândi scopuri sociale legitime din punct de vedere al aşteptărilor normative.

Noţiunea de devianţă organizaţională este larg acceptată de către sociologi sau criminologi, dar a fost mai puţin şi mai rar tratată ca o variabilă de studiu şLawrence W.Sherman, 1984, p.392ţ.

Pntru evidenţierea acestei devianţe se impune un studiu al unor instituţii de control social cum sunt poliţia, parchetul şi justiţia. Comportamentul deviant al indivizilor care fac parte din aceste instituţii, arată James Coleman, este determinat nu atât de motivaţii individuale, cât de o serie de factori cu caracter organizaţional. Elementul definitoriu al devianţei la nivelul instituţiilor de control social reprezintă dobândirea ilicită a unor avantaje materiale de putere sau prestigiu în beneficiul membrilor acestor agenţii prin încălcarea interesului public.

Punctele de corupţie ale indivizilor din agenţiile de control menţionate sunt diverse între aceste evidenţiindu-se primirea unor sume de bani, bunuri, cadouri, obţinerea de facilităţi sau gratuităţi de la diferiţi beneficiari, în schimbul prestării unor servicii legale care revin în mod obişnuit acestor instituţii de control social. Avem în vedere nu acţiunile ilicite singulare ale unui agent de control social, ci de acţiuni sistematice care fac parte din stilul organizaţional, din privilegiile revendicate de membrii acestor instituţii pentru activitatea prestată în interesul public.

Corupţia cu caracter politic include în sfera ei pe liderii politici, membrii partidului de guvernământ şi alţi înalţi funcţionari şi demnitari ai statului.

Acest fenomen implică mai multe forme dintre care două sunt considerate principale:

-venalitatea care mijloceşte mituirea, traficul de influenţă, frauda, şantajul ori chiar furtul, se referă la utilizarea funcţiei publice în scopuri particulare şSorin Rădulescu ş.a., op.cit., p.202ţ.

-abuzul de putere către autori şEdward Pessen, pp.92-93ţ constând în utilizarea abuzivă sau chiar încălcarea legii în scopul sporirii resurselor de putere, prestigiu, bogăţie.

Înalţi funcţionari şi demnitari ai statului sunt implicaţi în acte de corupţie din cele mai diverse. Urmare acestui fapt a crescut numărul crimelor şi delictelor de dare şi luare de mită, evaziuni fiscale, falsuri, escrocheriile şi tranzacţiile comerciale sau financiare ilicite, spălare de bani. Statisticile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată o creştere alarmantă a cazurilor de corupţie, ajungând în 1995 la 400% faţă de perioada anului 1989.

Instituţiile specializate de control, au identificat numai în 1998 agenţi economici care au săvârşit abateri, contravenţii şi infracţiuni.

Astfel din 8.319 agenţi verificaţi circa 65% au săvârşit astfel de fapte, motiv pentru care li s-au aplicat amenzi în valoare de 600 milioane lei iar în 50 de cazuri li s-au încheiat dosare penale.

Agenţii economici folosesc tot felul de metode pentru a obţine profituri ilicite, între acestea fiind traficul de materii prime vândute în strinătate, transferul ilegal de capital şi bunuri; comerţul ilicit cu arme sau droguri, cu maşini, contrafacerea monedei naţionale sau a valutei, contrabanda a diferite

57

Page 58: doctorat sociologie

produse, afaceri dubioase cu petrol, lemn, cu vin, vânzarea unor nave etc. Toate acestea demonstrează că şi în România reţele de tip mafiot au găsit un „teren neted” pentru desfăşurarea acţiunilor criminale.

Cauzele sunt multiple, dintre ele reţinem atenţia asupra crizei „resurselor” şi crizei morale în etapa de tranziţie.

Tranziţia către economia de piaţă este conturată în două tipuri de resurse şPiotr Sztompka, 1993ţ:

a)o resursă esenţial economică pe care am putea-o denumi componentă de tip „hard” şi care constă în reţeua de mecanisme, instituţii, structuri şi infrastructuri prin intermediul cărora se poate asigura generalizarea relaţiilor şi valorilor de schimb în întreaga economie, lichidarea monopolului statului, reglarea acestor relaţii prin cererea şi oferta pieţei.

b)o resursă esenţial umană, pe care am putea-o denumi tip „soft”, constând în ansamblul de agenţi economici, cu caracter public şi privat, pregătiţi să se confrunte cu exigenţele reformei, competenţi, capabili de a se înscrie în competiţia dură pe care o presupune funcţionarea oricărei economii de piaţă. În acelaşi timp, această resursă se referă şi la generalizarea unei „culturi a reformei” populaţiei faţă de procesele şi componentele reformei.

În legătură cu prima resursă, raportul de ţară al Comisiei Europene, scoate în evidenţă că România nu are o economie de piaţă funcţională. Aceasta înseamnă că lipsesc mecanismele, instituţiile şi structurile specifice economiei de piaţă iar cele care există funcţionează greoi. În multe sectoare statul cu greu renunţă la monopolul său cum sunt regiile autonome, societăţile comerciale cu capital mixt sau de stat care operează cu bani publici şi pe cale de consecinţe, de aici s-a ajuns la privatizări păguboase pentru stat.

Resursa esenţial umană, de asemenea se constată că nu a fost pregătită pentru competiţia dură a economiei de piaţă pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată încă reminiscenţele specifice conştiinţei socialiste cu privire la proprietatea întregului popor asupra bunurilor. Ori privatizarea presupune trecerea din gestiunea statului a tuturor activităţilor aducătoare de profit contra plata în mâinile agenţilor economici privaţi, fie români, fie străini.

Încă din 1990 a apărut sloganul nu ne vindem ţara, lansat de vechii nomenclaturişti care au ajuns în noua putere şi de aici marea privatizare mult trâmbiţată, a fost de fapt marea “dughenizare”. S-au înfiinţat tot felul de prăvălii, buticuri, cârciumi, s-au dat în locaţie spaţii iar ulterior prin sistemul de cele mai multe ori direct sau prin licitaţie publică trunchiată.

Privatizarea marilor companii, regii şi combinate a început de abia în ultimii ani la represiunile organismelor europene, dar şi aici negociatorii români s-au dovedit incapabili de a negocia, corupţi şi astfel unele întreprinderi şi combinate cumpărate de investitori străini au fost închise, personalul dat în şomaj şi instalaţiile vândute la fier vechi (cazul Tepro Iaşi).

Aşadar unii investitori străini au venit nu pentru a investi şi a pune pe picior o afacere în România ci pentru a elimina de pe piaţă o afacere românească. Aici au găsit reprezentanţi ai acestor întreprinderi “specialişti” şi oameni ai puterii care s-au lăsat “cumpăraţi”de investitorii străini şi astfel se constată aşa zisele privatizări pe “un dolar” pe “un leu”, statul luând asupra sa toate datoriile legate de impozite, taxe, contribuţii şi altele, iar investitorul cu afacerea.

Aşa se face că la sfârşitul anului 2003 în România au apărut peste 300 de milionari în dolari (euro), oameni de afaceri bogaţi, unii dintre ei îmbogăţindu-se din afacerile cu statul.

Statul va rămâne în continuare “vacă de muls” până la încheierea privatizării.

Tranziţia către economia de piaţă impune atitudinile resurselor economice şi resursele umane să fie comune, favorabile reformei.

Până în prezent se constată o stare de criză, de anomie instituţională determinată de strategii individualiste de acţiune, marea majoritate a indivizilor nu şi-a urmărit decât atingerea unui singur scop, îmbogăţirea pe

58

Page 59: doctorat sociologie

orice cale, şi în condiţiile fiscalităţii româneşti, aceasta nu s-a putut face decât eludând legile fiscale şi prin folosirea “muncii la negru” – respectiv, folosirea minorilor, a femeilor şi a altor categorii defavorizate la tot felul de activităţi, fără contract de muncă, convenţii sau alte forme legale.

Astfel au apărut o categorie de indivizi denumiţi baroni care se găsesc atât în funcţii importante în partidele de la putere cât şi cele din opoziţie unde îşi folosesc statutul lor pentru rotunjirea afacerilor lor. Numai aşa se explică de ce nu găsim bani suficienţi pentru şomaj, pentru pensii, pentru salarii, pentru sănătate etc., pentru a trăi “decent” aşa cum ne sugerează cei de la guvernare.

Studiile şi cercetările scot în evidenţă că peste 8 milioane de români sunt săraci. Cu alte cuvinte 1 la 3 români este sărac. Iată deci cum se îngrijesc guvernanţii de “traiul decent” al populaţiei. Aceasta în condiţiile în care circa 1,7 milioane de români lucrează în străinătate căştigând circa 265 euro pe lună de familie, aceasta înseamnă că 1 la 10 familii un membru din aceasta lucrează în străinătate.

Un alt factor generator de crime şi delicte este procesul legislativ declanşat odată cu schimbarea regimului politic la sfârşitul anului 1989.

După părerea noastră, amploarea fără precedent a corupţiei din aceşti ani se datorează nu în ultimul rand procesului legislativ care s-a desfăşurat destul de anevoios.

Nu se poate vorbi aici de o lipsă de experienţă şi incompetenţă în materie, deoarece nu ducem lipsă de jurişti de marcă.

Totodată s-au întors şi adevăraţii români din străinătate pentru a pune umărul la refacerea României aducând prinosul lor de cunoştinţe din domeniile economic, juridic, cultural, medical etc.

Să ne amintim de dezbaterile furtunoase pe tema primei constituţii, dezbateri pe tema diferitelor legi care au fost amendate de cei mai buni specialişti ai dreptului, cu toate acestea au fost respinse de majoritatea parlamentară. Aşa se face că au fost adoptate legi improvizate, s-au folosit în modexcesiv şi abuziv de către guvernanţi metoda guvernării prin ordonanţe, toate acestea nu numai că au dus la reglementarea unor relaţii sociale în spiritul dreptului, justiţiei şi echităţii dar au fost folosite tocmai pentru a învinge dreptul, aşa cum a fost el conceput.

Astfel au apărut legile evaziunii care privind combaterea evaziunii fiscale care în lumea occidentală fapta de eludare a acestei legi înseamnă crimă, la noi nu se chema nici măcar delict, ci o simplă contravenţie. Exemplele pot continua cu legea privatizării, legea fondului funciar, precum şi tot felul de ordonanţe prin care s-au acordat eşalonări, reeşalonări, scutiri de impozite şi alte facilităţi date pe o perioadă determinată astfel încât să profite dintr-un anumit anturaj de regulă, apropiaţii şi cotizanţii partidelor aflate la putere.

Pe fondul legii societăţilor comerciale, s-au emis tot felul de metodologii şi reguli de înfiinţare a unor societăţi comerciale de tip S.R.L. – de exemplu birocratice, astfel că cel care încearcă să-şi “înjghebe” o afacere privată era purtat pe la tot felul de birouri, servicii, instituţii pentru aprobări şi avize, unde desigur, nu putea să meargă cu “mâna goală” deoarece riscul era destul de mare – pierdere de timp sau neprimirea avizului ori a aprobării. Aşadar putem conchide că adoptată în această perioadă nu a făcut altceva decât să amplifice şi să se diversifice actele de corupţie, fraudă sau înşelăciune.

În sfârşit, un alt aspect semnalat şi de autorităţile europene în raportul de ţară pe anul 2003 este şi acela că în România circa 80% din legi nu se aplică.

** minciuna , coruptieCORUPŢIA

Corupţia apare, în multe privinţe ca o formă de ade quatio rei, respectiv ca o şansă superioară de rezolvare a situaţiilor limită prin exploatarea viciilor normative ale contextului democraţie şRădulescu Gh., 196ţ.

59

Page 60: doctorat sociologie

Definirea corupţiei nu priveşte mijloacele ilicite de atingere a scopurilor şi nici nu incriminează democraţia ca sistem politic pentru rădăcinile morale ale instituţiilor sale, ci ia ca reper onestitatea înalţilor dregători şRădulescu Gh., 196ţ.

Ei sunt incriminabili pentru alterarea regulilor jocului democratic şi a competiţiei locale.Mediul predilect (favorit) de înflorire a corupţiei este economia, dar tentaculele caracatiţei

ating şi zone considerate prin tradiţii mai protejate de efectele acţiunilor sale, între care sfera serviciilor, învăţământul, sănătatea etc. sunt numai câteva pe care le-am enumerat.

Într-o perioadă destul de bună de timp, în conducerile AGA erau prezenţi parlamentari care obţineau venituri substanţiale fără mare efort prin practicarea unui trafic de influenţă la vedere constând în obţinerea unor credite guvernamentale, a unor reparaţii preferenţiale, de carburanţi, energie, clauze speciale de import-export etc. la adăpostul îndeplinirii „responsabile” a mandatului primit din partea comunităţii electorale de a susţine cu orice preţ agenţii economici locali care au pierderi.

Cu toate acestea România nu figura în topul celor mai corupte societăţi prezentat de The Economist (2 august 1998) pe baza analizelor efectuate de „Transparency International”.

Mulţi occidentali care fac investiţii în state din lumea a treia pot constata că trebuie mai întâi să asigure călătoria în Occident a progeniturii unui influent pe banii lor. Astfel bursa acordată copilului este încă o formă mascată a mitei.

În ultimii ani fenomenul corupţiei a cunoscut o amploare tot mai alarmantă. Deşi s-au făcut propuneri legislative concrete în acest sens, până la ora aceasta lupta anticorupţie este mai degrabă ceva abstract, declarativ, neurmat de un sistem coerent de măsuri având caracter permanent.

Este o campanie în căutare de capital electoral, fără consecinţe vizibile în stoparea fenomenului.

Problema corupţiei ocupă agenda politică a mai multor guverne şi lideri politici chiar şi din ţările cu sisteme administrative bine regulate cum sunt: Japonia (afacerea Kakuei Tunaco şi alţi prim-miniştri demişi din cauza primirii unor „foloase necuvenite”), Statele Unite (afacerea Lockheed, Yragante etc.) ori Coreea de Sud (cazul preşedinţilor Roh Taewoo şi Chun Doo Hwan).

Interesul sociologic pentru acest fenomen nu este nici el singular. În Italia, Yves Meny profesor de ştiinţe politice la Centrul „Robert Schuman al Institutului Universitar European din Florenţa”, a publicat în colaborare cu cercetătoarea Donatella de la Porta o lucrare consacrată problematicii complexe a corupţiei (Democraţie şi corupţie, 1995).

Din conţinutul acestei lucrări rezultă o imagine suficient de completă asupra încrengăturilor, complicităţii, slăbiciunilor şi chiar a virtuţilor pe care le prezintă acest fenomen.

Studiile efectuate de F.Cuzzalo, Cartrer Bressan, Rose Ackerman, P.H. Claeyus etrc.) conţin sugestii remarcabile pentru o prezentare mai sistematizată a corupţiei şi clarifică multe aspecte interesante în legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi în România.

Astfel faptul că preşedintele Constantinescu a lansat campania anticorupţie regăsindu-se printre marii corupţi multe personalităţi din lumea bancară. Băncile sunt locul unde s-au făcu cele mai înfloritoare afaceri ele au acordat împrumuturi impresionante unor aşa-zişi întreprinzători. De asemenea tot aici directorii multor regii de stat şi-au băgat mâna, s-au acordat credite pentru proiecte neperformante, preferenţiale etc.

„Pretutindeni unde educaţia s-a nesocotit, statul a primit din pricina acestora o lovitură funestă. Aceasta din cauză că legile trebuie să fie în legătură cu principiul Constituţiei şi pentru că moravurile particulare ale fiecărei cetăţean asigură păstrarea statului, după cum tot ele i-au hotărât cea dintâi formă...cu cât moravurile sunt mai curate cu atât statul este mai întărit” şTucidide, 1996, p.395ţ.

Ei au folosit cuvântul corupţie nu pentru a desemna comportamentul imoral al unor persoane ci pentru a descrie sănătatea morală a unei întregi societăţi şIohnstan M., 1996, p.370-381ţ.

Aceasta era apreciată în funcţie de modul în care erau repartizate puterea şi bogăţia în societate, de raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi de sursele puterii şi dreptul moral al conducătorilor de a o exercita, de ataşamentul poporului faţă de valorile dreptăţii şi libertăţi etc.

Pentru Machiaveli (Discursuri I, 2-7) virtú avea şi sensul de ţinută morală a omului de stat, singurul capabil să înţeleagă politica drept un proces social care transcede interesele particulare în vederea rezolvării unor scopuri mult mai înalte (Patria, Poporul).

În concepţia lui corupţia înseamnă o regretabilă „pierdere a sentimentului loialităţii”, faţă de patrie, dacă patria reprezintă interesul său cel mai înalt şi pentru care orice sacrificiu nu este prea mare. Dacă interesele patriei presupun uneori utilizarea unor proceduri coruptive pentru a o salva, Prinţul are tot dreptul să uzeze de aceasta fără a-şi reproşa vreun moment că ar fi încălcat principiile

60

Page 61: doctorat sociologie

moralei. De vreme ce atingerile ce i se aduc patriei de către inamicii săi – interni sau externi – sunt principii imorale, cu atât mai puţin pot fi suspectate ca imorale mijloacele de protejare a intereselor acesteia.

Cu timpul s-au adus completări şi nuanţări suplimentare în interpretarea fenomenului de corupţie, dar în principiu cei mai mulţi dintre autorii studiilor sunt unanimi în judecarea acestuia. Unele puncte de vedere aparte sunt mai curând accente şi nuanţări minore.

Autorii moderni sunt unanimi în considerarea corupţiei ca o problemă politică.Dar şi aici explicaţiile fenomenului sunt abordate diferit, în funcţie de orizontul cultural şi

ideologia cercetătorilor. Astfel neoliberalii privesc corupţia ca un reflex natural al intervenţionismului excesiv în viaţa economică, cu consecinţele apariţiei aşa numitei „economii paralele” cunoscute sub denumiri ca „piaţa neagră”, tranzacţiilor subterane.

Cu cât statul intervine mai mult, cu cât el încearcă să reglementeze şi să birocratizeze schimburile, cu atât vor creşte şi riscurile apariţiei unor conduite economice deviante.

Schema – Dinamica evaziunii fiscale

Adepţii dirijismului etatic, dimpotrivă nu împărtăşesc ideea că statul poate fi incorect în raporturile cu agenţii economici, acesta fiind o instituţie morală în absolut. Acesta insistă asupra altor probleme: deteriorarea spiritului civic şi a moralei publice, legitimarea statului ca reprezentant al interesului general, disoluţia valorilor comunitare prin căutarea insistentă a profitului şi a promovării intereselor egoiste etc. şAckerman Rose Susan, 1996, p.419-436 p.420ţ.

Aşa se face că celor care pretind că astăzi corupţia, mai mult ca oricând a făcut victime şi ravagii li se răspunde că acest fenomen este de când lumea şi pământul şi este inutil să se demonstreze o astfel de situaţie.

Pentru cei dintâi, printre care ne numărăm şi noi aceste vremuri, respectiv astăzi, „mai mult ca oricând” asistăm la generalizarea corupţiei, în timp ce ceilalţi nu neagă existenţa corupţiei dar amploarea ei este „dată” şi de mass-media care umbla după „fapte de senzaţie”.

Nu împărţim acest punct de vedere, dimpotrivă noi considerăm că aportul massmediei în lupta împotriva corupţiei este deosebit.

De aceea sunt mulţi „deranjaţi” de mass-media şi cu greu încep verificările şi cercetările iar finalul acestora sună: „nu se probează”, nu sunt suficiente dovezi, „fapta nu constituie infracţiune”.

Multe din actele de corupţie sunt ferite cu grijă de ochii şi urechile massmediei pentru a nu pune în lumină proastă, partidul din care face parte persoana în cauză, instituţia publică etc.

De aceea considerăm că aria corupţiei este mult mai extinsă decât cea cunoscută şi publicizată.

Dincolo de asemenea realitate profesorul Gheorghe Teodoru susţine că în mod obiectiv subzistă trei tipuri de corupţie definite în funcţie de contextul manifestării şi anume: corupţie centrată pe funcţionarul public, centrată pe piaţă şi centrată pe interesul general şRădulescu Gh., p.127ţ.

Corupţia centrată pe funcţionarul public este o formă de protocorupţie şi constă într-un „comportament care se îndepărtează vizibil de obligaţiile formale interesele funcţiei publice, pentru a obţine un avantaj personal sub forma bănească, obiecte, contraservicii etc. sau care încalcă regulile ce interzic exercitarea anumitor genuri de influenţă cu caracter privat şMye J.S., 1967, p.417-427 p.420ţ.

Din acest punct de vedere corupţia apare ca un fenomen cu contururi bine delimitate. Dar dincolo de acest aspect, constatăm că şi legislaţia în acest domeniu are multe lacune care sunt urmare nu a lipsei de specialişti în materie ci a dorinţei de a se vrea astfel de acte normative stufoase, interpretabile în mai multe sensuri astfel că marii rechini cu gulere albe să scape de pedeapsa justiţiei, să profite din plin pentru a-şi dobândi averi pe căi ilicite şi imorale. În fond aceasta este fondul problemei în orice act de corupţie există un interes fie de ordin material fie de obţinerea unor alte avantaje, funcţii, grade, burse etc.

Ceea ce se susţine astăzi ca un fapt interzis şi discreditant, mâine poate fi permis şi moral este adevărat, dar tot atât de adevărat că sunt fapte care au fost şi vor rămâne ilicite şi imorale, ca de exemplu, furtul, tâlhăria, evaziunea fiscală, şantajul, traficul de influenţă dobândirea de averi pe alte căi decât cele licite şi morale etc.

La analiza fenomenului de corupţie trebuie luat în calcul şi sistemul politic, calitatea celor care conduc destinele unei ţări etc.

Împotriva corupţiei se declară nu numai liderii politici aleşi în mod democrat ci şi dictatorii.

61

Page 62: doctorat sociologie

Din acest punct de vedere nu se poate spune că foştii lideri ai fostelor ţări socialiste nu s-au pronunţat împotriva corupţiei ridicând la rang constituţional, incriminând prin coduri aceasta. Însă şi atunci ca şi acum vorbesc faptele, nu sloganurile şi textele de lege.

Prin intermediul deciziilor administraţiei corupţia îmbracă crearea cu premeditare de către funcţionarii publici a monopolului ofertei de favoruri prin „provocarea intenţionată a unor întârzieri şi false situaţii de criză pentru anumite categorii de bunuri, licenţe etc. cu scopul de a forţa o creştere a preţului puterii lor ............................

De aceea se impune ca alocarea bunurilor şi serviciilor să se facă prin intermediul mecanismelor de piaţă cu o transparenţă totală.

Dar şi aici putem avea de a face cu o corupţie generalizată când se constată o ingerinţă a mecanismelor pieţei, în procesele decizionale sau, dimpotrivă, când în universul tranzacţiilor de piaţă predomină forţa şi arbitrarul autorităţilor publice.

De asemenea, suntem în prezenţa unei corupţii care se centrează pe noţiunea de interes general atunci când aceasta vizează atât natura fenomenului, cât şi consecinţele sale sociale, politice, juridice, morale etc.

Aşadar, fapta titularului unei funcţii sau demnităţi publice care are responsabilităţi de interes general şi în schimbul acceptării sau primirii de bani, valori sau alte avantaje, ia măsuri de defavorizare a celui care l-a mituit, cu încălcarea legii şi în dauna şi prejudiciul comunităţii, întruneşte elemente constitutive ale corupţiei centrate pe noţiunea de interes general.

Consecinţele corupţiei sunt din cele mai nefaste pentru comunitate iar pentru autorii acesteia sunt din cele mai profitabile, pe cale de consecinţă atât cei corupători cât şi corupţii s-au îmbogăţit peste noapte jefuind fără scrupule bugetul public.

Potrivit abordărilor neoclasice, corupţia este privită ca un abuz în privinţa normelor legale ori sociale, constitutive sistemului ordinii publice al unei societăţi – al unei funcţii sau autorităţi publice în vederea dobândirii unui avantaj privat şTeordorescu Gh., p.210ţ.

Această viziune defineşte mult mai bine valenţele morale şi politice, concentrându-şi atenţia asupra semnificaţiei termenilor de abuz, funcţie publică şi avantaj privat, integrând de fiecare dată conduitele delicvente şi procesele politice care participă la definirea sa ca act deviant în societate şTeodorescu, p.211ţ.

Dar fenomenul de corupţie nu reprezintă un teritoriu rezervat numai investigaţiei economice din care politicul fură sau câştigă, el acţionează şi la nivelul administraţiei aşa cum de altfel ne-am mai referit.

La acest nivel, funcţionarii publici, sunt aceia care nu îndeplinesc un act, dacă cetăţeanul în slujba căruia este pus nu-l răsplăteşte cu bani, cadouri sau alte avantaje. În plus angajarea în acest sistem, este atât de mult mediatizată, încât celui ce bate la poarta acestor instituţii i se aduce la cunoştinţă de către un interpus că pentru ocuparea funcţiei cutare trebuie o anumită sumă de bani, care de regulă este una fixă, nu face obiectul negocierii ori achitării în rate. De asemenea dacă ai ghinionul să te îmbolnăveşti trebuie să îţi îmbogăţeşti cunoştinţele cu noi date despre cât trebuie să-i dai doctorului pentru o operaţie de stomac, cât costă o operaţie la ochi, cât trebuie să-i dai anestezistului, cât trebuie să-i dai asistentei medicale, cât trebuie să dai femeii de serviciu ca să-ţi aducă o lenjerie curată etc.

Între timp, bişniţarii vechiului regim obişnuiţi cu afaceri ilegale au devenit prosperi oameni de afaceri iar dintre intelectualii cei drept nu cei de marcă nu sunt puţini aceea care s-au lansat în politică. În spatele sloganurilor de tot felul, dar toate vorbesc de faptul că pentru binele poporului, ei sunt acolo sus, aceştia de fapt ascund un obiectiv personal, îngust, meschin şi anume, acela de a-şi aduna averi de a-şi pune odraslele şi neamurile în funcţii profitabile, de a-şi obţine titluri ştiinţifice şi universitare.

Nu puţin sunt aceea dintre politicienii care tânjesc încă după un mandat sau dacă afirmând: încă un mandat dacă am prins mi-am rezolvat treburile pentru toată viaţa şi după aceasta nu mă mai interesează.

Deci aceste sloganuri şi îndemnuri electorale „votaţi-mă pe mine că o să fie bine sunt în marea majoritate a lor mincinoase, promisiuni demagogice. Pentru a accede la putere politicienii şi formaţiunile lor politice au nevoie de sprijin financiar substanţial, pe care statul nu îl poate suporta.

Pentru a-şi face cunoscute platformele electorale la radio, televiziune şi în teren, direct în faţa alegătorilor, aceştia apelează la cei din mediile de afaceri. Aceştia finanţează, dar aceste acte de binefacere, se răsplătesc de îndată ce formaţia politică sau politicianul susţinut financiar a ajuns la putere. Sponsorii de ieri, devin protejaţii partidului sau ai omului politic, cei care vin în control trebuie să aibă grijă să nu-i supere dacă mai vor să ţină de funcţie.

62

Page 63: doctorat sociologie

De asemenea, se aranjează orice, o lucrare profitabilă din banii publici, o licitaţie, un spaţiu comercial bun, eşalonări, reeşalonări de impozite, scutiri şi tot ceea ce înseamnă afaceri murdare.

Dacă nu vii pregătit la spital cu bani, după un examen sumar, doctorul „nu-ţi găseşte nimic” sau îţi spune direct să mergi acasă şi vii pregătit că avem treabă.

Portretul făcut de profesorul Traian Brăilean, claselor guvernante ale societăţii româneşti la sfârşitul anilor '30 era crud, aspru şi neiertător. Astfel, Brăileanu indica viciul de fond + cauza, nu efectul. „Politicienii fură, funcţionarii fură, toată lumea fură”. De aici ar urma că dacă nu s-ar fura, toate lucrurile ar merge bine. Remediul: hoţii la puşcărie, muncă, cinste, legalitate ş.a.m.d.

Politicienii nu pot stârpi corupţia fără să se stârpească pe ei înşişi. De aici dificultatea problemei şBrăileanu Traian, p.94ţ.

În anii 1940, revine cu aceeaşi vervă asupra corupţiei. „Dar trebuinţele de lux ale clasei politice, îngroşate neîntrerupt prin oameni noi, prin demagogi şi agenţi electorali, întrece cu mult posibilităţile bugetare. Oricât s-ar stânge şurubul fiscal, veniturile realizate nu pot satisface trebuinţele clasei politice: locuinţe moderne şi confortabile, automobile, mătăsuri şi parfumuri pentru doamne, zestre de milioane pentru fete, plimbări în străinătate etc.” Urmările corupţiei sunt lămurite...instituţiile publice se dezorganizează din lipsă de bani şi prin fraude continui (directe şi deghizate) armata nu poate fi înzestrată, funcţionarii nu primesc lefurile şi caută şi ei venituri necinstite etc.

Pe de altă parte, demagogii săraci sau nu destul de bogaţi exploatează starea de nemulţumire şi mizerie generală, aţâţând mulţimea la revoltă pentru a acapara puterea care le deschide uşile spre buget şBrăileanu Traian, p.97ţ.

Este un tablou al anilor '40 dar nu diferă aproape cu nimic de ceea ce se întâmplă astăzi în România. Tot de actualitate este ce a constatat profesorul Traian Brăileanu acum 64 de ani. Astfel el arăta că punctul culminant al corupţiei unei clase politice va fi atins în momentul în care această clasă devine „venală în relaţiile cu străinătatea”. Altfel spus, în momentul în care e dispus să renunţe la orice responsabilitate faţă de societatea (naţiunea) care a investit-o cu organizarea şi conducerea destinelor ei, să cedeze sau să negocieze (comercializeze s.n.) orice.

Dar pornirile clasei politice nu pot fi oprite nici prin justiţie, nici prin piedici morale în articole şi ziare, nici chiar prin primejdia externă – când această clasă a pierdut simţul de responsabilitate faţă de ţară şi faţă de judecata istoriei. Această stare de decadenţă a unei clase politice începe în momentul ce ea devine venală în relaţiile ei cu străinătatea” – lucru perfect valabil şi astăzi. Un exemplu concludent, îl constituie încheierea tratatului politic de bază dintre România şi Ucraina din perioada preşedintelui de atunci, Constantinescu care cu toate semnalele venite de la societatea civilă a semnat un tratat.

Demagogia, crede sociologul Brăileanu, este un proces ce apare pe fondul unei crize instituţionale profunde. Demagogia devine altfel spus, un semn al intrării în criză a instituţiilor politice; în cazul de faţă o instituţie politică esenţială: parlamentul.

Parlamentul trebuie să exercite un control obiectiv sever şi obiectiv asupra activităţii puterii executive, să asigure o echilibrare justă a tuturor intereselor de clasă şi, ca obiectiv suprem să vegheze ca naţiunea să fie condusă şi organizată în aşa fel ca să poată ieşi victorioasă din orice conflict cu naţiunile duşmane şp.108ţ.

Aceasta ar fi, însă, situaţia normală. Când există conjuncturi în care funcţiile parlamentului nu mai sunt îndeplinite, când, altfel spus, instituţia se degradează. Este momentul când în arenă îşi fac intrarea demagogii, care prin acţiunea lor au schimonosit statutul real al omului politic, depăşind cu mult limitele raţionale ale acţiunii lor. „Ţara mişună de demagogi, demagogi de sate, judeţe şi de ţară.

Din ei se recrutează şi funcţionari de tot felul, pentru care certificatele şcolare reprezintă o condiţie formală, dar nu totdeauna indispensabilă. Cluburile politice îşi au criteriile lor de ierarhizare a valorilor, derivate toate din principiul electoral, deci demagogic” şBrăileanu Traian, p.111ţ.

Demagogul arată în continuare Brăileanu, pe lângă însuşirile naturale (darul de a vorbi, prezenţă de spirit, curaj etc.) mai are nevoie de o „formulă” şi de bani, de mulţi bani. Formula e menită să împingă mulţimea la acţiune. De exemplu <Statul ţărănesc> sau <dictatura proletariatului> etc. sunt formule de acest fel expuse mai pe larg în programe care cuprind fericirea mulţimii, după clase şi profesiuni. Banii se adună în toate felurile: prin fraude, comisioane şi, apoi, de la cei ce au interes ca mulţimea să se revolte sau să aleagă o anumită categorie de demagogi. Cluburile au un sistem bine organizat de a aduna bani, în opoziţie pentru a păstra guvernul şi, când

63

Page 64: doctorat sociologie

sunt la putere, de a face să curgă banul statului în buzunarele partizanilor după rang şi merite şBrăileanu Traian, p.74ţ.

Tablou făcut din anii '40 de ilustrul sociolog Brăileanu este tot atât de valabil şi astăzi.În cele mai multe cazuri mişcările sociale sunt apreciate ca momente de turbulenţă în viaţa

unei societăţi. În această categorie intră revoltele populare, insurgenţa generală sau minoritară, revoluţiile, grevele, protestele de stradă etc.

Mişcările sociale au un aspect anarhic, vehement contestator şi cu finalităţi difuze.Relevanţa lor socială constă nu atât în absenţa unei formule de structurare, ci îndeosebi în

setul obiectivelor pe care şi le propun.Între acestea se regăsesc acţiunile îndreptate spre dezarmare, spre protejarea mediului

împotriva semnării unor tratate, acorduri şi convenţii care sunt considerate a fi păguboase sau dimpotrivă acţiuni de masă pentru semnarea unor tratate considerate a fi benefice şi până la înlocuirea guvernelor şi chiar a ordinii sociale existente.

Mijloacele de acţiune sunt cele mai variate de la cele paşnice, de la simpla publicitate mergând până la acţiuni violente.

Înfruntarea zonelor de nemulţumire antrenează de cele mai multe ori structurile guvernamentale şi non-guvernamentale, opinia publică şi mass-media, politicienii şi administratorii într-o atmosferă generalizată de agresivitate şi intoleranţă, începând cu formele sale benigne (disputa dintre călători în mijloacele de transport în comun, dintre şoferi şi pietoni, prestatori de servicii şi beneficiarii lor etc.) şi încheindu-se cu manifestările zgomotoase de protest violent (mineriade, conflicte interetnice, interconfesionale etc.) şTeodorescu Gh.,p.136ţ.

Mişcările sociale semnala Guy Rocher îndeplinesc un rol de mediator în sensul că acestea acţionează ca medii ale participării şi cu agenţii socializatori, un rol clarificator (pentru conştiinţa colectivă, prin lămurirea intereselor, ierarhizarea urgenţelor şi prezentarea soluţiilor) şi rolul constrângător prin presiunea exercitată asupra mediilor decidente, cu acţiuni lobby, deosebit de agresive şRocher, 1968, 300 p. p.152ţ.

Paradoxul acestor funcţii apar în momentul constatării că satisfacerea marilor interese nu duce la o echilibrare superioară a raporturilor dintre stări ci, atunci când prosperitatea este mai evidentă oamenii devin tot mai nemulţumiţi „spiritele par tot mai instabile şi mai neliniştite” iar nemulţumirea publică se amplifică, arată Alexis de Tocqueville şTocqueville Alexis, 1967, 320 p p.267ţ.

Sunt arhicunoscute sloganurile „Unica soluţie, o nouă revoluţie” sau „Nu vă fie frică PDSD-ul pică” prin care cei ce s-au considerat înşelaţi în aşteptările lor de la guvernanţi.

Un alt factor, criminogen, cu care se confruntă societatea românească, după evenimentele din Decembrie 1989 îl constituie grupurile de interese.

Acestea au apărut în fazele incipiente ale insatisfacţiei sociale, având aspectul unor mişcări contestatoare care din grupuri nestructurate sau slab structurate de promovare a intereselor ele devin organisme stabile cu programe revendicative aflate sub controlul unor lideri.

Cele mai multe dintre ele se manifestă ca organizaţii profesionale paşnice (sindicate, camere de comerţ, asociaţii ale pensionarilor, ale veteranilor de război, ale ofiţerilor în rezervă etc. în timp ce altele ce-i drept mai puţine se comportă ca alcătuiri sociale violente (de exemplu unele grupuri de mineri din Valea Jiului iar unele acţionează pe structuri de tip mafiot, având drept scopuri spălarea banilor, deturnarea de fonduri, devalizarea băncilor, ocuparea unor funcţii cheie în administraţie, înlăturarea unor persoane incomode, trafic de influenţă etc.

În funcţie de o serie de straturi, grupurile de presiune apelează la o serie de acţiuni între care cele mai importante ar fi următoarele:

-ameninţarea cu boicotul, şantajul şi acte demonstrative de intimidare;-persuasiunea prin memorii, petiţii, documentări etc. adresate autorităţii;-corupţia prin propunerea de avantaje necuvenite adresate înalţilor funcţionari;-sabotarea acţiunii guvernamentale prin refuzul cooperării cu puterile publice, de a plăti

taxele, impozitele şi alte angajamente fiscale;-acţiunea directă prin recurgerea la violenţa de stradă şi dezorganizarea unor servicii de

interes public (transport, furnizarea apei potabile, salubrizarea localităţii etc. şMeynaud, 1965, 315 p. p.25ţ.

Grupurile de presiune nu sunt mereu în zona de soluţionare şi negociere a conflictelor, acţiunea lor se desfăşoară exclusiv la nivelul eşaloanelor reprezentative, a liderilor desemnaţi, iar prezenţa membrilor este mai mult presupusă. Influenţa liderilor devine astfel o forţă pe care nu ezită să o folosească ori de câte ori îşi propun să regleze conturile cu autorităţile formale.

64

Page 65: doctorat sociologie

Omuciderea şi alte delicte violenteOmucidereaRata omuciderilor (crimelor) poate cea mai exactă dintre statisticile delictuale, chiar şi în

acest caz există unele dificultăţi întrucât pentru ca un deces să fie catalogat drept crimă, trebuie stabilit anumite date şi circumstanţe. Această înseamnă că trebuie găsit cadavrul. În cazul în care corpul este localizat, există suspiciunea de crimă, numai dacă există indicii că moartea a fost violentă, cum sunt echimoze, escoriaţiuni etc. În cazul în care se intentează un proces unei persoane acuzată de crimă se poate hotărî că s-a făcut vinovată, de ucidere din culpă ş.a. lovituri cauzatoare de moarte.

Fig.8.3

Statisticile publice despre sănătate, bazate pe raporturile medicilor legişti oferă o modalitate de moravuri a ratei omuciderilor care este mai mult sau mai puţin independentă de rapoartele politice.

Unele rapoarte pot fi inexacte având în vedere că legiştii pot considera în mod eronat că un omor este un accident sau pot cataloga eronat un omor drept sinucidere. Cu toate acestea, organele de poliţie, medicii legişti, parchetul, ajung în cele din urmă la concluzii destul de precise în legătură cu astfel de cazuri.

Delicvenţa violentăStatisticile referitoare la delicte arată că nivelul de delicvenţă violentă este destul de ridicat

atât în unele ţări dezvoltate, cât şi în unele ţări din Lumea a Treia (tabelul 8.1.).În Detroit, care are o populaţie de peste un milion şi jumătate de locuitori au loc mai multe

crime raportate decât în întreaga mare Britanie care are o populaţie de peste 58 milioane de locuitori.

De asemenea S.U.A. reprezintă o cultură în care se folosesc delictele violente. De ce au loc atâtea delicte?

Răspunsurile date sunt incomplete, neconvingătoare. Astfel aceste delicte sunt puse pe seama utilizării pistoalelor şi a altor arme de foc. Cu toate acestea, un exemplu, care vine să contrazică este Elveţia unde rata delicvenţei violente este extrem de scăzută, deşi armele de foc sunt foarte accesibile şÎnainte de începutul secolului al XIX-lea închisoarea era rareori folosită pentru pedepsirea delictelor. Majoritatea oraşelor, indiferent de mărime, aveau o închisoare formală. Ele erau folosite pentru a-i „răcori” pe beţivi peste noapte sau în mod ocazional, drept locuri în care persoanele acuzate aşteptau procesul. În oraşele mari din Europa, existau închisori de diferite dimensiuni în care majoritatea celor încarceraţi erau condamnaţi pentru crime şi aşteptau să fie executaţiţ.

Dar este important de reţinut faptul că omorurile au loc, în general, în contextul familiei şi a altor relaţii interpersonale, fiind săvârşite mult mai frecvent de persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice. Unele omoruri sunt urmare a faptului că şi o victimă a concurat la izbucnirea violenţei care în cele din urmă i-a fost fatală.

De exemplu, victima înjură sau insultă prima o persoană care simţindu-se ofensată poate reacţiona într-un mod care devine fatal pentru cea dintâi.

Rate ale delicvenţei masculine şi feminineStatisticile referitoare la gen şi delicvenţă arată că există un dezechilibru mare în raportul

dintre bărbaţii şi femeile aflate în detenţie în toate ţările. În Anglia, femeile alcătuiesc doar aproximativ 3% din populaţia din închisori. Există, de asemenea, unele contraste între tipurile de infracţiuni pe care le comit bărbaţii şi femeile şTabela 8.2 p.211ţ.

Femeile săvârşesc rareori infracţiuni prin violenţă, iar acolo unde există aceste sunt de mică amploare. Furturi mărunte din magazine, încălcări ale ordinii publice precum starea de ebrietate şi prostituţia, reprezintă delicte tipic feminine şFlowers, Ronald barri, Women and Criminalitz The Woman as Victim, Offender and Practitroner New Zork Greenwood Press, 280 p.ţ.

Furtul din magazine după unele opinii este singurul delict pentru care rata de condamnări în rândul femeilor este aproximativ egală cu cea de condamnări a bărbaţilor dar ele trebuie să rămână oarecum speculative şBukle, Abigail and David P. Farrington 1984, An observational study of shoplifting British Journal of Criminology 24, p.20-29ţ.

Femeile sunt mult mai puţin predispuse decât bărbaţii să participe la delicte violente dar nu sunt totdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente.

65

Page 66: doctorat sociologie

Există unele dovezi, că infractoarele sunt adesea capabile să evite apariţia în faţa tribunalelor, datorită faptului că pot convinge poliţia, parchetul şi alte autorităţi să vadă faptele săvârşite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă ceea ce s-a numit „contractul de gen” – contractul prin care a fi femeie înseamnă pe de o parte a fi inconstantă şi impulsivă iar pe de altă parte a avea nevoie de protecţie şAnthony Giddens, op.cit.ţ.

De exemplu Warral descrie cazul unei femei care şi-a ucis sora cu un cuţit de bucătărie. În loc să fie trimisă la închisoare a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani cu condiţia să primească tratament terapeutic. Judecătorul a considerat faptul că aceasta este „o tânără extrem de tipică” incompatibil cu a fi violentă la modul criminal. În acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o săvârşise şWarrall, Anne, Offending Woman, Fenole Lawbreakers and the Criminal Justice System London: Rotledge, p.20-27ţ.

Cu toate acestea, tratamentul diferenţiat nu poate explica în totalitate ratele delicvenţei masculine şi a celei feminine.

Motivele sunt cu siguranţă aceleaşi cu cele care explică deosebirile de gen în alte privinţe. Unele delicte sunt specifice, cum este de exemplu, prostituţia pentru care numai femeile sunt condamnate. Aşadar, delicvenţa variază după gen. Studiile arată că niveluri ridicate ale delicvenţei sunt în rândul tinerilor din zonele sărace ale oraşelor. Una din cauzele acestor niveluri este şomajul în rândul tinerilor. Sunt opinii potrivit cărora nivelul ridicat al şomajului masculin începe să creeze o nouă categorie de delincvent de carieră.

Un raport public de Home Office în 1996, Young People and Crime oferă material de cercetare relevant pentru această temă. Cercetarea descrisă în raport a implicat interviuri cu 2.500 de tineri de ambele sexe, cu vârste cuprinse între 14 şi 25 ani.

Cercetătorii le-au cerut celor intervievaţi să spună, confidenţial dacă au comis delicte. Rezultatele au arătat că la vârsta de 25 de ani, 30% dintre tineri se implicaseră într-o formă sau alta de activitate delictuală cu excepţia folosirii ilegale de droguri şi a infracţiunilor rutiere. Activităţile delictuale ale tinerilor de obicei scădeau după vârsta de 20 de ani, dar cercetările indică faptul că acst lucru nu mai este valabil. De exemplu, proporţia tinerilor cu vârste cuprinse între 22 şi 25 de ani care se implică în furturi de bunuri este mai mare decât cea a grupului de vârstă de 18-21 şFig.8.5. p.215ţ.

Raportul duce la concluzia că lipsa de perspectivă a unui serviciu stabil face dificil ca un mare segment al tinerei generaţii să se transforme în adulţi responsabili. Studiul a arătat, că fetele cu vârste cuprinse între 13 şi 19 ani au aceleaşi şanse ca şi băieţii de a fi implicate în furtul de bunuri; totuşi rata fetelor delicvente scade drastic în cazul celor cu vârste peste 22 de ani.

Victimele delicvenţeiDelicte împotriva femeilorViolenţa domesticăCăminul este considerat ca un refugiu al siguranţei şi al fericirii, dar violenţa domestică –

violenţa în contextul casei – face parte din viaţa multor femei fapt ce pare să aibă totuşi o tradiţie şAnthony Giddens, op.cit.ţ.

În epocile medievale şi la începutul perioadei de industrializare violenţa faţă de femei reprezintă un aspect comun al căsătoriei.

În prezent deşi femeile se bucură de o protecţie legală, actele de violenţă faţă de acestea continuă să se manifeste. Se spune că nu există casă unde să nu fi existat o ceartă şi din punctul nostru de vedere aceste „spuse” au acoperire, însă tocmai aceste mici certuri degenerează în acte de violenţă împotriva femeii. În „certurile domestice” există o tradiţie că nu „trebuie să te bagi” lucru care oamenii legii care sunt chemaţi să constate astfel de acte violente, de multe ori se limitează la „concilierea” soţilor fără a proceda la aducerea lor în faţa justiţiei.

La rândul lor cele mai multe soţii supuse violenţei, nu reclamă la justiţie nici măcar părinţilor sau socrilor în speranţa că soţul lor cu timpul va prinde la minte, au copii iar situaţia lor economică şi socială nu le permite să procedeze la divorţ.

Hărţuirea sexuală

66

Page 67: doctorat sociologie

Hărţuirea sexuală face parte din actele delictuale extrem de obişnuite la locurile de muncă. Ea presupune folosirea autorităţii şi a funcţiei deţinute în scopul obţinerii unor favoruri sexuale.

Acest lucru poate îmbrăca diferite forme începând cu cele subtile când angajatei i se sugerează că în schimbul acceptării de a întreţine relaţii sexuale şeful va avea grijă să-i aranjeze o promovare, o recompensă, ori plecarea în străinătate etc. iar în cazul refuzului se procedează la ameninţări cu demiterea, diferite pedepse, schimbarea locului de muncă, concedierea etc.

Se afirmă de către un autor că nu este uşor de delimitat între hărţuire şi ceea ce poate fi socotit drept de abordare legitimă de la bărbat la femeie. Numai în parte este adevărat întrucât după părerea noastră abordarea legitimă la un loc de muncă poate veni numai de la un coleg de muncă cu aceeaşi funcţie sau mai mică pe când şefii ierarhici ai angajatei, indiferent cât de subtilă ar fi propunerea, aceasta constituie un început subtil de hărţuire sexuală. Aceasta poate ieşi la iveală numai în cazul refuzului acesteia.

Cu siguranţă femeile care sunt supuse violenţei în familie au probleme de ordin sexual cu soţul, vor considera „avansurile şefului” ca pe ceva „firesc” şi nu vor face accepta înainte ca acestea să degenereze în acte de hărţuire sexuală.

Cele mai multe acte de hărţuire sexuală nu sunt cunoscute, deoarece în condiţiile precare prin care trece marea majoritate a familiilor femeile, îndeosebi cele tinere sunt puse într-o situaţie delicată. Refuzând şi lucrând în sistemul privat patronul care a fost refuzat poate concedia oricând femeia îndărătnică iar dacă aceasta lucrează în sistemul public la pr8imele restructurări se poate trezi fără loc de muncă şi de aici toate celelalte greutăţi prin care trece şomerul român

Nu cunoaştem care ar fi procentul de femei hărţuite la noi, dar dacă în Anglia după unele date şapte femei din zece sunt afectate de hărţuire sexuală într-o manieră prelungită pe parcursul vieţii, putem să afirmăm că fără să ne fie teamă greşim că şi româncele nu stau mai bine. Bine ar fi să nu fie aşa.

ViolulViolul este un act delictual a cărui amploare nu poate fi stabilită cu exactitate întrucât multe

din ele nu ajung la urechile poliţiei iar din cele ce ajung unele nu mai sunt înregistrate. Victima căzând la înţelegere cu autorul în schimbul unor sume de bani mai ales când aceasta face parte din familie săracă.

Aici intervine şi complicitatea unor lucrători de poliţie sau a unor procurori.Unele din ele fie nu reclamă violul din ruşine fie sunt ameninţate de violator cu moartea sau

alte represalii.O altă categorie de femei care de cele mai multe ori întreţin relaţii sexuale împotriva voinţei

lor sunt cele căsătorite.În lume sunt diverse practici judiciare şi opinii pro şi împotriva incriminării violului în

familie.În ultimii ani legislaţia românească s-a aliniat la legislaţia modernă europeană potrivit căreia

şi soţiile pot fi subiectul pasiv al infracţiunii de viol. Suntem într-o fază incipientă şi nu avem date statistice dar aşa cum sunt supuse deseori violenţei fără a se ajunge la justiţie aşa se întâmplă şi în cazul violului.

Abuzul sexual asupra copiilor şi incestulAcestea fac parte din faţa nevăzută a familiei. Abuzul sexual asupra copiilor este un

fenomen care se manifestă deseori în contextul familiei.Abuzul sexual asupra copiilor poate fi definit ca fiind desfăşurarea de acte sexuale de către

adulţi cu copii sub vârsta majoratului. Incestul presupune practicarea de relaţii sexuale între rude apropiate. Nu orice formă de incest înseamnă neapărat şi un abuz sexual asupra unui copil. De exemplu relaţiile sexuale între fraţi şi surori sunt incestuoase, dar nu îmbracă forma abuzului sexual. În cazul abuzului sexual asupra unui cuplu, adultul exploatează copilul în scopuri sexuale şEnnew, Judith 1986; The sexual Exploitation of Children (Cambridge: Polity Press)ţ. Relaţiile sexuale între tată şi fiică îmbracă atât forma de abuz sexual cât şi pe cel de incest.

Abuzurile sexuale şi relaţiile incestuoase se practică de multă vreme, manifestându-se nu numai în rândurile familiilor din clasele de jos ci există în toate nivelele. Instituţiile sociale abilitate trag un semnal alarmant în acest sens. Astfel unele studii întreprinse în anii 1980 în diferite ţări între care Marea Britanie şi S.U.A. arată că o treime din femei fuseseră victime ale abuzului sexual în copilărie respectiv suportarea atingerii sexuale nedorite. În cazul bărbaţilor, cifra era de 10%

67

Page 68: doctorat sociologie

şRussel Diana – sexual Exploatation: Rope Child Abuse and sexual Narossment (Beverly Hills, Co Sage 1984)ţ.

Abuzul sexual asupra copiilor îmbracă diferite forme cum sunt: atingerea, copulaţia, expunerea organelor sexuale, oferirea de materiale pornografice şi discuţiile teoretice şTaylor Steve, Measuring Child abuse Sociology Review 1, p.26-30ţ.

Marea majoritate a acestor abuzuri pot avea loc în contextul familiei dar numărul lor nu poate fi stabilit cu exactitate întrucât unele norme care descoperă acest lucru nu-l fac public, nu anunţă organele în drept, copiii nu reclamă din cauză că li se oferă de către părinţi bani, cadouri şi alte atenţii şi totodată sunt ameninţaţi cu bătaia sau moartea.

Studiile arată că actele de incest pot avea loc între tată-fiică, tată vitreg-fiică, unchi-nepoată, frate-soră, mamă-copil şi bunic-nepoată.

Consecinţele acestor acte delictuale sunt destul de nefericite. Studiile efectuate în acest sens arată că majoritatea tinerilor implicaţi în vagabondaj, prostituţie, în consumarea drogurilor şi altor acte delicvente provine sin cei care în copilărie au fost victime ale abuzurilor sexuale sau a incestului.

Cauzele acestor acte abominabile sunt multiple şi nu pot fi stabilite cu precizie. Totuşi ceea ce se poate presupune că cei care abuzează sexual şi comit acte incestuoase sunt alcoolici, suferă de dereglări psihice, li s-au refuzat de către femei „avansurile” făcute, au probleme de ordin sexual în familie etc.

Violenţa în familieViolenţa în familie reprezintă un domeniu prin excelenţă masculin. Cu toate acestea uneori

se susţine că şi femeile sunt la fel de violente în familie.Aşadar putem defini violenţa în familie (domestică) ca fiind abuzul fizic exercitat de unul

dintre membrii familiei asupra altuia sau a celorlalţi.Primele victime ale abuzului fizic sunt copiii, în special cei mici, potrivit proverbului că

„bătaia este ruptă din rai”.Soţiile arată unele studii, că deşi sunt şi ele victime ale violenţei în familie, sunt la rândul lor

catalogate ca fiind violente, lovindu-şi bărbaţii în aproape aceeaşi măsură ca şi ei.Cauzele violenţei sunt multiple. Unul ar fi combinaţii între intensitatea emoţională şi

intimitatea personală caracteristicilor vieţii de familie, unde dragostea coexistă cu ura şi gelozia. De asemenea suspiciunile de infidelitate, pot conduce la certuri şi violenţe imprevizibile, loviri cauzatoare de moarte, omoruri, vătămări corporale etc.

Nu trebuie să ascundem şi un mare adevăr că cearta în familie porneşte de la lipsurile materiale cu care se confruntă, cum sunt: hrana, îmbrăcăminte, medicamente etc.

Consumul de alcool exagerat şi repetat de către unul sau mai mulţi din membrii familiei, duce negreşit la acţiuni violente între soţi, între fraţi, între părinţi şi copii. Nu sunt puţine cazuri de loviri, omoruri şi altele pe care le-am arătat mai sus.

Violul asupra bărbaţilorBărbaţii sunt violaţi tot de bărbaţi, deşi în prezent aceştia pot fi violaţi şi de femei.Ei sunt victime îndeosebi în închisori unde se estimează că 15% din deţinuţi sunt violaţi dar

şi aici datorită marii secretomanii ale administraţiei puşcăriilor nu se cunoaşte cu exactitate numărul celor violaţi.

Ceea ce se ştie că astfel de practici sunt inerente în detenţii iar cazurile semnalate administraţiei sunt trecute sub tăcere luându-le drept acte fireşti între deţinuţi, practică veche.

După cercetările noastre dintre deţinuţi, violatorii au parte de acelaşi tratament în închisoare.

Delictele celor bogaţi şi puterniciDelictele „gulerelor albeTermenul de „delict al gulerelor albe” a fost introdus pentru prima dată de către Edwin

Suterhland şi se referă la delictul săvârşit de către cei din segmentele bogate ale societăţii şSutherland Edwin, Principles of Criminology Chicago Lippincottţ.

Termenul include mai multe tipuri de activitate delictuală, inclusiv fraude fiscale, practica de vânzare ilegală, delapidare, poluarea mediului, spălarea banilor, comerţ ilicit, comercializarea de ţigări, stupefiante şi alte substanţe ilicite etc.

Analiza unor forme specifice de devianţă şi delicvenţă juvenile

68

Page 69: doctorat sociologie

Analiza sociologică a delicvenţei juvenileUn rol principal în evaluarea ştiinţifică a fenomenului de delicevnţă

juvenilă îl au analiza etiologică, care implică un studio amănunţit al caracteristicilor personalităţii în formare a adolescentului al motivaţiilor, nevoilor şi aspiraţiilor sale, al raportului cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularităţile individuale ale tânărului şi medierea pe care o oferă actului de transpresiune a normei, condiţiile psihice interne şi cele depinzând de structura mediului sociocultural extern şSorin M.Rădulescu ş.a., op.cit., p.128ţ.

Analiza etiologică este marcată de două orientări principale: orientarea psihologică şi cea sociologică.

Analiza psihologică presupune mai multe direcţii de abordare (psihoanalitică, psihopedagogică), însă indiferent de caracterul şi conţinutul acestora, izvorul delicvenţei juvenile este incapacitatea de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de natură psihopatiologică, provocate de o serie de factori de care familia este responsabilă în mare parte.

Orientarea sociologică cuprinde mai multe direcţii şi perspective teoretice care caută să întregească abordările psihologice, punând în dependenţă tendinţa spre delicvenţa nu atât caracteristicile climatului familiei cât mai ales de cele ale mediului social şi cultural..

Din acest punct de vedere delicvenţa apare ca o formă de manifestare a tânărului în conflict cu valorile societăţii. Fiind situat într-un mediu social defavorizat el aspira la un mod de viaţă şi scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care provine, însă este privat de mijloacele legitime care i-ar oferi şansa să se realizeze.

Aşadar delicvenţa juvenilă apare ca o formă de protest împotriva inegalităţilor şi inechităţilor sociale. Acest fenomen este amplificat, totodată de tendinţa asocierii adolescenţilor în „subculturi delicvente” (aşa numitele „bande de marginea străzii” sau „găşti de cartier”) care oferă tânărului atât un sentiment de solidaritate cu semenii defavorizaţi cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate porni împotriva sistemului social inechitabil. Deoarece integrarea lor în societate este dificlă sau compromisă datorită incapacităţii şi imposibilităţii de a-şi dobândi rolurile sociale pe care le doresc, adolescenţii se reunesc formând grupuri antisociale în care există posibilitatea derulării unor veritabile relaţii între rolurile râvnite. Odată integraţi în grup îşi însuşesc şi respectă normele şi regulile acestuia, cu alte cuvinte are loc un proces de educaţie şi adaptare (socializare negativă) contrare celor promovate de societate adulţilor.

Delicvenţa juvenilă este pusă pe seama unor schimbări şi conflicte sociale care însoţesc procesele modernizării cum sunt: industrializarea, urbanizarea şi migraţia (teoria sociologică a dezorganizării sociale).

Pe lângă schimburile care au loc în structura socială, economică şi culturală, aceste procese conduc la o serie de modificări ale comportamentului individului, acesta căpătând o autonomie şi libertate personală deplină întrucât este eliberat de legăturile familiale tradiţionale cât şi de controlul social rigid al microgrupului comunitar din care provine.

El asimilează noi exigenţe şi valori ale noului mod de viaţă urban, unele din ele venind în contradicţie cu cele din care provine adolescentul, generând astfel o serie de comportamente hibride, aculturale şi devianţa care pot duce în cele din urmă la apariţia unor forme de manifestare cu caracter antisocial.

Din acest punct de vedere, delicvenţa juvenilă apare ca un fenomen antisocial cu caracter urban.

Riscul de delicvenţă este mai ridicat de lipsa sau slăbirea contractului social exercitat de familie iar pe de altă parte de „subcultura” cartierului sau zonei mărginaşe unde de regulă locuiesc cei săraci. Intrând în contact cu banda de cartier, adolescentul este supus unui proces de socializări negative în sensul că este instruit, educat în spiritul regulilor şi normelor interne ale grupului,

69

Page 70: doctorat sociologie

ajungândel însuşi un delicvent, iar pe măsura recunoaşterii unor merite în cadrul grupului, el poate să ajungă mentorul acestuia.

Delicvenţa juvenilă este explicată şi prin prisma conceptului de anomie care, potrivit sociologului francez Emil Durkheim desemnează starea de dezorientare normativă în care se găsesc indivizii ca urmare a unor perioade de crize sociale (războaie, revoluţii, calamităţi) generând suspendarea temporară a funcţionalităţii vechilor norme şi slăbirea controlului social exercitat de instituţiile specializate, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea de sanţiuni ferme celor care încalcă legile.

Mai târziu, această noţiune a dobândit noi semnificaţii dintre care menţionăm şSorin Rădulescu ş.a., op.cit.p.132ţ:

a)existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei şi inadaptarea socială datorită eforturilor supra-tensionate ale individului de a se conforma la exigenţe normative contradictorii între ele.

b)existenţa unei situaţii sociale limitată, care nu conţine nici o normă şi nici o indicaţie normativă, fiind de fapt, improprie pentru desfăşurarea normativă a vieţii sociale (un gen de „anarhie” normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care şi-o doreşte.

c)manifestrea unei stări de „dezorganizare” a personalităţii care favorizează opoziţia unor indivizi „anomici” dezorientaţi în raport cu normele: această dezorganizare personală nu are caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Revenind la evenimentele din decembrie 1989 trebuie spus că într-adevăr, starea de anomie produsă de schimbarea regimului politic a constituit un moment prielnic pentru indivizii certaţi cu legea de a pătrunde în fostele sedii ale fostului partid comunist, în instituţii şi întreprinderi unde sub pretextul apărării revoluţiei şi-au însuşit bunuri şi valori importante din patrimoniul public naţional cultural.

De anarhia normativă au profitat din plin infractorii cu gulere albe, puşi pe căpătuială, atât din rândul întreprinzătorilor particulari (cei controlaţi) şi din rândul agenţilor de control care dădeau „soluţii” din cele mai ingenioase pentru eludarea legilor neclare, ambigue în schimbul primirii de bai, bunuri şi alte foloase necuvenite.

Referitor la indivizii „anomici” dezorientaţi în raport cu normele, de asemenea, care aşa cum se arată au apărut datorită stării de dezorganizare mnormativă noi mergem pe ideea că aceştia nu erau dezorientaţi ci dimpotrivă, erau bine orientaţi, bine instruiţi, au profitat de avalanşa de acte normative, au profitat de relaţiile din noua putere şi de orice vid legislativ în materie pentru a-şi atinge scopurile ilicite, ilegitime şi imorale.

După părerea noastră cele trei situaţii la care se referă autorii nu-şi găsesc suportul argumentării delicvenţei juvenile.

Din toate timpurile au fost schimbate societăţi, orânduiri, regimuri şi se vor mai schimba, fie prin revoluţii de catifea, fie prin violenţă, fie prin alte metode legale, dar tot de demult se cunosc cele 10 porunci biblice ( să nu furi, să nu ucizi etc.) adică sunt nişte lucruri simple care sunt interzise pentru care nu trebuie cunoştinţe juridice sau alte pregătiri.

Unii autori încearcă să explice delicvenţa juvenilă din perspectiva teoriei etichetării, potrivit căreia acest fenomen este produs de mecanismele de control social. Aşadar, dacă un adolescent încalcă ocazional normele morale sau legale şi ajunge „clientul” poliţiei, parchetului sau instanţei de judecată, dintr-un infractor primar tinde să se transforme într-un adevărat delicvent datorită „etichetei” atribuite de aceste instituţii de control social, pe care şi-o va „însuşi” şi adoptând o conduită în conformitate cu aceasta.

Mai mult unii consideră că acest fenomen este amplificat în mod artificial de către organele cu rol preventiv.

70

Page 71: doctorat sociologie

Problema este alta, aceste organe sunt depăşite de multe ori de evenimentele şi actele antisociale, mulţi dintre autorii acestor fapte rămânând necunoscuţi.

În astfel de condiţii, agenţii însărcinaţi cu misiunea de prevenţie, urmărirea, reţinerea şi aducerea în faţa justiţiei a delicvenţilor „forţează nota”, măsluind probe împotriva celor suspecţi de comiterea unor crime, delicte, pentru ca balanţa să atârne în favoarea activităţii lor, iar în timp ce adevăraţii delicvenţi „operează” în continuare nestingheriţi şi în unele cazuri sub protecţia unor agenţi ai acestor instituţii de control.

Numai aşa se explică de ce mulţi hoţi din buzunare de regulă adolescenţi, prostituate, proxeneţi şi alţi delicvenţi sunt ridicaţi în văzul lumii, mai nou cu forţele specializate, filmaţi, daţi pe posturti de televiziune, iar ulterior îi vedem operând în aceleaşi zone, fiindeliberaţi din aşa zisele lipse de probe.

Deci unii din cei etichetaţi ca fiind delicvenţi, de acum înainte se vor comporta ca atare, îngroşând cu adevărat rândul adevăraţilor delicvenţi şi pe cale de consecinţă mărind cifra criminalităţii reale.

Evoluţia şi tendinţele fenomenului infracţional în rândul minorilor în perioada de tranziţie din România

La începutul secolului XX mai mulţi sociologi americani propun idei asemănătoare acelora elaborate de Durkheim pentru explicarea sinuciderii egoiste şi totodată încercând să explice şi delicvenţa juvenilă.

Astfel potrivit lui Hirschi, delicvenţa juvenilă decurge din stabilirea legăturii ce ar trebui să lege în principiu adolescentul de societate. Componentele acestei legături sunt:

1. ataşementul de o altă persoană care îl motivează pe individ să ţină seama de aşteptările sale;

2.angajarea adolescentului într-un proiect academic sau profesional care îl motivează pentru a evita ceea ce ar putea să compromită realizarea acestuia;

3.implicarea în activităţi care îi lasă puţin timp liber la dispoziţie;5.credinţa, care este pur şi simplu convingerea că legile trebuie

respectate şT.Hirschi, 1969ţ.Din anul 1990 delicvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascedentă, fiind

înregistrate cele mai înalte cote din ultimii 40 de ani, în anii 1993 înregistrându-se 14.279 de minori şi respectiv 15.231 în anul 1994.

Factorii care au determinat ajungerea la o astfel de dimensiune a stării infracţionale în rândul minorilor sunt de ordin economic, social şi cultural.

După 1990 marea majoritate a salariaţilor s-au confruntat cu fenomenul şomajului, care a produs urmări nefaste pentru individ şi familia sa. Inflaţia a devenit galopantă, preţurile au crescut afectând puterea de cumpărare aceasta fiind resimţite de cei cu venituri mici.

Astfel sunt afectaţi aşa cum spuneam circa 8 milioane de oameni pe cale de consecinţă unii au fost împinşi spre delicte, îndeosebi furturi din patrimoniul public şi privat pentru a supravieţui, în acest sens ajungând de cele mai multe ori şi minori.

Aşa cum am mai arătat, concomitent cu acestea s-a constat diminuarea autorităţii şi funcţiei de control social al familiei, inclusiv în mediul rural.

Urmarea e vizibila decalare între cei care s-au realizat material prin mijloace legale sau ilegale şi cei care zi de zi devin tot mai săraci. Totodată, vecinii, puţinii oameni din sat, din cartiere cunosc cine sunt cei care s-au „îmbogăţit” peste nopate, le cunosc posibilităţile intelectuale şi mai mult decât atât cunosc şi metodele şi mijloacele prin care aceştia s-au „realizat”. Aceste decalaje au avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, care neputând fi controlat a dus în mod inevitabil la comiterea unor fapte antisociale, aşa cum sunt îndeosebi, furturile, jafurile, înşelăciunile şi

71

Page 72: doctorat sociologie

escrocheriile, respectiv acele crime şi delicte de pe urma cărora tind să ajungă şi ei în „lumea bună”.

Această sintagmă astăzi nu mai este percepută ca una care reprezintă lumea intelectualilor, a oamneilor simpli, de bună credinţă, ci cea a afaceriştilor, a celor care stau să „facă” bani din orice. Multe odrasle ale acestora încalcă frecvent legea, dar rămân nepedepsiţi pentru că se trag din „familii bune” aceştia au întotdeauna pe cineva unde trebuie (în poliţie, parchet, justiţie, administraţie, parlament).

Pe lângă aceste cauze constatăm şi proliferarea unor publicaţii, reclame, filme cu caracter obscen sau chiar pronografice din care unii minori s-au inspirat în comiterea unor crime şi delicte.

Din datele statistice existente la Inspectoratul General al Poliţiei rezultă că în anul 1991 din totalul populaţiei adulte (15.970.688) un număr de 46.222 de persoane au fost învinuite sau inculpate pentru infracţiuni contrare vieţii şi patrimoniale ceea ce reprezintă o proporţie de 0,29% şi o rată a criminalităţii de 228 de persoane la 100.000 de locuitori majori. În ceea ce priveşte delicvenţii minori situaţia se prezintă astfel:

Total populaţie 14-18 ani

Total învinuiţi inculpaţi 14-18 ani

% La 10.000

1.885.563 9.909 0,52 522

Din aceste date rezultă că rata delicvenţei juvenile este net superioară celei adulte.

MINCIUNA

Mecanismul inducerii în eroare constă în opinia lui Harold Lasswell – într-un exerciţiu de adormire a suspiciunii adversarului, pentru ca în momentul declanşării acţiunii propriu-zise să-l găsească nepregătit să opună rezistenţă unei decizii care-i fixează grav interesele, avantajându-l în schimb, neloial, pe cele ale grupului de interese aflat în poziţia privilegiată de „amic” al decidentului politic şRădulescu Gh., p.240ţ.Dacă ar fi preveniţi, cetăţenii şi-ar construi propriile lor sisteme de apărare – grupul de interese are în intenţie o economie importantă de mijloace pe care le-ar putea irosi încercând să-şi impună prin forţă voinţa unilaterală. Din acest punct de vedere minciuna publică este de două feluri: minciuna tactică şi minciuna mediatică şIdem, p.240ţ.

Minciuna tactică constă într-o disimulare premeditată a intenţiilor unei persoane sau ale unui grup în scopul de a nu fi cunoscute de adversarii care astfel iau decizii greşite sau pot fi surprinşi de anumite decizii care-i privesc direct.

Disimularea nu este numai o tăcere „tactică” a celor care pun la cale, ci chiar o modificare a conduitei acestora pentru a nu trăda prin nimic intenţiile reale.

Minciuna mediatică mijloceşte promovarea interesului de grup. Prin aceasta este vizată imaginea adversarului şi nu adversul însuşi. Astfel, opinia publică este îndemnată să denigreze anumite atitudini, conduite, valori sau mentalităţi considerate retrograde, conservatoare ori îndreptate împotriva intereselor comunităţii. Prin aceste manopere dolosive se urmăreşte scoaterea adversarului din cursă.

Nu este nevoie să-i pui la zid pe urmaşii elitei economice româneşti interbelice pentru a evita restituirea bunurilor care le aparţin prin moştenire legală, este mult mai comod să discrediteze o întreagă categorie de oameni care dispun de asemenea bunuri apelând la opinia publică, arată prof.Gh.Teodorescu şTeodorescu Gh, p.241ţ.

Tot astfel se face transmiterea de către toţi cei care s-au succedat la putere că „greaua moştenire pe care a lăsat-o vechiul regim” tocmai în scopul de a arăta opiniei publice, cât de mult au realizat ei în perioada guvernării iar neîmplinirile se datorează vechii guvernări.

Acest lucru nu se realizează apelând neapărat la o dezinformare a opiniei publice ci este insuficientă o simplă denunţare a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor confiscate în mod abuziv, pentru a justifica uzufructul chiriaşilor care se opun restituirii acestor bunuri.

72

Page 73: doctorat sociologie

Stigmatul moral atribuit prin mass-media acestor persoane nu li se adresează direct nici uneia dintre ele, dar suportă consecinţele incriminării publice, slăbindu-le rezistenţa în faţa agresiunii psihologice la care sunt expuşi şi descurajând eforturile depuse pentru satisfacerea intereselor pentru care luptă şp.241ţ.

Aşadar manipularea şi adevărul poate constitui o sursă de mistificare a realităţii.Când minciuna este inserată într-un discurs mediatic devine, sub acest aspect o modalitate

eficientă de intoxicare a opiniei publice cu false interese şi falşi inamici.Contrapunerea unor realităţi care dau impresia că se exclud reciproc amplifică potenţialul

tensional al populaţiei şi, pe acest fond, şansele celor interesaţi de a rezolva un control al fricii se măresc considerabil. De exemplu „vin moşierii” este contracarată prin „vin minerii”.

Astfel sarcina grupului de interese care emite aceste mesaje se simplifică, acesta fiind transferată în bună parte asupra opiniei publice prin intermediul mass-mediei, care devine astfel şi responsabilă moral de escaladarea conflictului social.

De asemenea, .............................adversarilor politici este o procedură curentă de eliminarea acestora din calea intereselor de partid.

Astfel prin discursuri propagandistice s-a insinuat existenţa unei relaţii nemijlocite între revenirea Regelui Mihai I în ţară şi interesul personal al unor reprezentanţi ai partidelor istorice de a-şi câştiga vechile proprietăţi care în prezent sunt „ale poporului”.

Prin aceasta compania liderii stângii postcomuniste a inoculat ideea populaţiei că de pe urma retrocedărilor, aceasta are numai de pierdut.

Dar substratul este altul şi anume că prin restituirea proprietăţilor vechilor proprietari promisiunile guvernanţilor de a redistribui marea proprietate a statului, să rămână doar în faza intenţiei, totodată este cunoscut faptul că o parte din chiriaşii unor imobile luxoase, sunt foşti nomenclaturişti, activişti, securişti, care se regăsesc în noile structuri ale puterii. Astfel prin acest mesaj alarmist interesul grupului emitent a fost apărat.

Nu există discurs politic mincinos fără să i se găsească o motivaţie suficient de puternică şi veridică, chiar uneori cu argumente solide pentru a se disculpa. Cu toate acestea minciuna indiferent cum este spusă tot minciună este iar autorul ei este un mincinos care dacă nu este privit cu dispreţ trebuie să avem întotdeauna rezerve şi îndoieli asupra moralităţii şi integrităţii lui.

Un exemplu edificator este executarea cuplului dictatorial Ceauşescu pe motiv că numai astfel „teroriştii” care-l susţineau, nu mai au pentru ce lupta. În realitate suprimarea acesteia a fost grăbită prin faptul că în noile structuri ale puterii, care strigau „Jos comunismul” nu erau alţii decât tocmai persoane cunoscute ca fiind din anturajul lui Ceauşescu pe care îi cunoştea foarte bine şi prin dezvăluirile pe care le-ar fi făcut, dacă ar fi fost cu adevărat un proces principal, echitabil, ar fi pus în lumină nefavorabil pe mulţi dintre cei aflaţi în noile structuri.

Aşa după cum se ştie mai întâi s-a hotărât să fie lichidat, dar printr-un aşa-zis proces care după cum este arhicunoscut nu s-au respectat nici un fel de revederi în materie.

Faptele de care a fost acuzat erau aşternute într-un aşa-zis dosar cu trei-patru file care şi acesta ulterior a fost sustras.

Ceea ce s-a întâmplat este deja istorie dar este un blam la adresa justiţiei şi a celor de la putere în zilele fierbinţi din Decembrie 1989.

De asemenea atunci când realităţile nu pot fi cunoscute sau dificil de cunoscut, cu cât sunt mai complexe, cu atât sunt mai uşor de deformat.

Un exemplu concludent este publicarea fotografiei lui Mihai Cofariu în Washington Post şi prezentată drept „ungurul bătut de români” în timpul conflictelor de la Tg.Mureş din 1991 unde forţe interesate au încercat un scenariu de dezmembrare a statului român.

Redactorii americani nu s-au mai interesat la faţa locului dacă aşa stau lucrurile deformând astfel realitatea despre evenimentele nedorite de la Tg.Mureş.

De asemenea, „revoluţionarii” evenimentelor din Decembrie susţin că în 1989 în România a fost revoluţie, alţii o lovituri de stat, alţii revoltă populară, cert este că nici până în prezent adevărul nu se recunoaşte.

Dar ca să avem un tablou complet al acestor evenimente nici până astăzi nu s-a stabilit cu precizie cine se fac vinovaţi de crimele de la Timişoara precum şi din alte oraşe din ţară.

Ce se cunoaşte este faptul că, unii dintre ei au fost avansaţi în grade şi funcţii în noile structuri ale puterii post-decembriste.

73

Page 74: doctorat sociologie

CAPITOLUL IIISOCIALIZAREA - MIJLOC DE PREVENIRE A DEVIANŢEI ÎN ETAPA DE

TRANZIŢIE

1. Conceptul şi definirea socializăriiSocializarea este un proces complex de integrare şi adaptare a indivizilor

la viaţa socială prin însuşire în cadrul familiei, şcolii, instituţiilor, organizaţiilor etc., a realizărilor culturale care îl permit convieţuirea în societate; limba şi alte mijloace de comunicare, modele culturale ale societăţii respective, modurile de gândire, profesiunea, normele şi valorile morale, juridice, ştiinţifice, politice, rolurile sociale etc.

Socializarea este un proces care presupune indivizi, grupuri şi instituţii sociale, Acestea pot fi considerate atât că prin societate este implicată în socializare cât şi factori ai societăţii.

Fiecare factor îşi are locul şi rolul său în socializarea individului de aceea nu facem o ierarhizare a acestora ci vom trata doar câteva dintre ei datorită spaţiului limitat al acestei incursiuni în cercetarea sociologică.

2. Instituţii, modalităţi şi factori de socializare

Familia.

Familia este singurul factor cu adevărat în socializare, fiind prima şi cea mai continuă lume socială pentru sugar şi copil.

Aici se stabilesc primele şi cele mai durabile relaţii intime. Tot aici, noul născut şi copilul învaţă limba şi fac cunoştinţă cu elementul fundamental al culturii.

„Familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie” a normelor culturale din generaţie în generaţie, scria R. K. Merton.

Majoritatea cercetătorilor definesc educaţia familială ca producerea personalităţii sociale şi ca transmitere intergeneraţională pe o direcţie unică, de la părinţi la copil.

Părinţii transmit, respectiv acţionează ca intermediari între societate (categorii, clase, grupuri) ai cărei agenţi sunt investiţi cu puterea de a transmite valori, atitudini norme, cunoştinţe, abilităţi etc. către copii.

Transmiterea familială a valorilor şi atitudinilor are loc diferit, în sensul că nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative.

~n acest sens, o influenţă deosebită o au:- structura socială;- apartenenţa socio-profesională;- nivelul de instruire (felul diplomei pe care o posedă);- mediul de rezidenţă (urban sau rural);- ideologia familială;- tipul de interacţiune familială.

Cercetările efectuate scot în evidenţă faptul că părinţii aparţinînd unor categorii socio-economice diferite, transmit copiilor lor valori diferite, Astfel, în

Pavel Mureşan, ~nvăţări sociale, Ed.Albatros, Bucureşti, 1980, p.19 Norman Goodman, Introducere în socializare, Ed.LIDER, Bucureşti, 1992, p.120 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Ed.POLIROM, IaşI, 1997, p.59

74

Page 75: doctorat sociologie

clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, pe când în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vârstei şi al regulii exterioare, respectabilitate etc.

Totodată, se constată o corelare a valorilor educative cu condiţiile activităţii profesionale. Cu cât este mai înalt statutul ocupaţional al bărbaţilor cu atât este apreciată mai mult atonomia copilului, în timp ce, cei cu statut mai scăzut pun accent în mod deosebit pe conformitate, pe obedienţă absolută în raport cu părinţii şi cu litera şi spiritul legii. Aceste stări de lucruri se găsesc şi la mame, acestea optând pentru roluri domestice asociat cu valori şi atitudini conformiste.

Alte ipoteze, sunt axate pe ideea determinismului de clasă, potrivit căruia valorile educative sunt corelatu cu morala de clasă.

Revista şcolară a copiilor proveniţi din diferite categorii sociale, respectă succesul şcolar diferenţiat; potrivit unor cercetători s-ar datora faptului că, în timp ce părinţii din clasele superioare şi mijlocii valorizează reuşita ca mijloc de ascensiune socială orientând copiii către scoli superioare, cei din clasele populare transmit mai degrabă un sindrom al eşecului.

La acestea se adaugă şi strategiile sistemului de socializare iniţiate de actorii sistemului şcolar.

Apariţia unui învăţământ de stat unde an de an se înmulţesc locurile cu taxă în dauna celor fără taxă, limitează posibilăţile copiilor proveniţi din familiile defavorizate economic de a urma cursurile superioare, aceştia fiind orientaţi conjunctural către nevoile prezentului.

Atitudinea temporală şi valorile educative sunt influenţate de condiţiile economice ale familiei, dar acestea nu sunt determinante.

Astfel, copiii din aceste familii au atitudine de supunere în faţa autorităţilor instituţionale, de respect faţă de regulile pe care şcoala şi cadrele didactice le impun, precum şi de conştiinciozitate în rezolvarea sarcinilor.

Opţiunea părinţilor pentru un anumit model pedagogic este determinată şi de traiectoria de clasă pe care aceştia se situează, respectiv pe panta ascendentă, descendentă sau în faza de platou într-un proces de mobilitate socială.

Efortul personal al copilului şi mobilitatea ascendentă a familiei sale contribuie la succesul şcolar al acestuia

Corelarea încrederii în valorile şcolare cu traiectoria şcolară şi profesională a părinţilor şi a copiilor explică şi atitudini diferite ale părinţilor. Sunt sesizate trei atitudini al părinţilor corespunzătoare celor trei generaţii.

Astfel, se distinge generaţia mai în vîrstă de părinţi care au trăit în calitate de...................... diferite transformări economice, politice şi sociale etc. şi sunt într-un fel tributari trecutului, ezitind între nostalgia acestuia şi decepţia în faţa “nereuşitelor” progresului, din prima categorie făcând parte unii părinţi din mediul rural, iar ultimii provenind îndeosebi din mediul urban, respectiv din muncitori.

O altă categorie este cea a părinţilor mai tineri care au încredere în valorile şcolare.

~ntre aceste categorii întîlnim o generaţie care manifestă nesiguranţă, aceasta fiind accentuată de experienţă şcolară a copiilor acestora ce urmează ciclul secundar.

O altă variabilă pertinentă în raport a valorilor şcolare este traiectoria migratorie. Studiile efectuate asupra unor familii de imigranţi scot în evidenţă două tipuri de conduite migratorii; una în care proiectele migratorii ale tatălui sunt centrate pe ţara de origine şi alta în care proiectele migratorii sunt centrate pe ţara de primire.

Elisabeta Stănciulescu op.cit.64

75

Page 76: doctorat sociologie

~n primul caz resursele sunt orientate către realizarea unor obiective în ţara de origine; iar în cel de-al doilea şcolarizarea copiilor concentrează toate eforturile familiei......................?

Alte studii scot în evidenţă dependenţa valorilor educative de tipul de interacţiune familială. Acest tip este obţinut prin intersecţia a două dimensiuni;

a) coeziunea internă, care desemnează modul în care mebrii grupului se definesc ca atare, accentul căzând pe identificarea cu celalalt sau pe autonomice personală;

b) integrare externă, care se referă la modul în care grupul se deschide către exterior, văzând în contractele informaţionale sau relaţionale cu exteriorul un pericol la adresa consensului şi armoniei familiale sau, dimpotrivă, o condiţie a împlinirii personale a membrilor şi a echilibrului familial.

Sunt indentificate patru tipuri de coeziune familială şi anume: familiile de tip paralel, familiile de tip bastion; familiile de tip tovărăşie şi famiile de tip asociaţie.

Familiile de tip paralel se particularizează prin autonomie şi închidere. Grupul este închis în el însuşi, contactele cu exteriorul fiind evitate, în interior fiecare are propriile “teritorii” spaţiul şi timpul sunt individualizate, rolurile sunt diferenţiate, domeniile de interes nu se intersectează iar activităţile comune se desfăşoară întimplător.

Familiile de tip bastion se caracterizează prin închidere şi fuziune. ~nchiderea grupului în sine este percepută ca dezirabilă, contactul cu exteriorul fiind trăite ca frustrante sau periculoase; în interior, membrii grupului împărtăşesc la un nivel înalt activităţile şi opiniile, definesc satisfacţiile personale prin ceilalţi.

Familiie de tip tovărăşie sunt deschise şi fuzionale; deschiderea către exterior este mare, fiind raportată la grup, cu scopul de a îmbogăţi relaţiile interne şi de a facilita comunicarea; în interior primează consensul şi spiritul comunitar.

Familiile de tip asociaţie se caracterizează prin deschidere către exterior şi autonomie a membrilor; acestea pun accentul pe specificitatea şi independenţa individului, destinul acestuia fiind în parte subordonat cuplului sau familiei; contactele cu exteriorul sunt considerabile dar nu sunt raportate în mod necesar la nevoile grupului.

Aceste tipuri de coeziune familială pt fi identificate în toate categoriile sociale, dar variază frecvenţa cu care apar. Astfel, la baza ierarhiei sociale sunt mai frecvente familiiele fuzionale iar cele caracterizate prin autonomie şi/sau deschidere considerabilă sunt familiile de cadre sau a căror membri au statut socio-profesional superior având un nivel ridicat al studiilor.

~n familie are loc transmiterea valorilor religioase şi cele politice. Numărul copiilor care împărtăşesc opţiunile politice şi religioase ale părinţilor este mare.

~n ceea ce priveşte valorile religioase, Lambert şi Michelot sugerează că ele constituie “nivelul dur” al socializării familiale.

~n principiu, părinţii transmit valori pe care le-au moştenit dar pot transmite şi valori pe care le-au achiziţionat mai târziu.

O serie de studii efectuate arată că indivizii formulează două tipuri de explicaţii în legătură cu cauzele comportamentelor proprii sau comportamentele celorlalţi şi cu reacţiile pe care aceştia le generează.

Explicaţiile interne atribuie actorului însuşi, trăsăturilor sale de personalitate (inteligenţă, perspicacitate, voinţă etc.) sau eforturilor sale, rolul cauzal în explicarea “evenimentelor” posibile, pe când cele externe minimalizează rolul individului în cauză atribuind ceea ce i se întâmplă unor

Elisabeta Stanciulescu, op.cit, p.66 Elisabeta Stanciulescu, op.cit, p.67

76

Page 77: doctorat sociologie

factori situaţionali (circumstanţe, caracteristici ale obiectelor utilizate, voinţă sau putere a altora, şansă sau neşansă, destin).

Internalitatea şi externalitatea ar fi trăsăsturi de personalitate în opinia unora, alţii contestă aceste caractere, afirm=nd că acestea corespund de norma socială foarte generală pe care o definesc – norma de internalitate.

Aceasta este inegal distribuită în mediile sociale, fiind mai des înt=lnită în mediile sociale favorizate, interesate şi obişnuite în a crea o imagine publică favorabilă.

De-a lungul timpului în unele familii a avut loc transmiterea meseriei din tată în fiu. Astăzi, rolul familiei ca transmiţător de cunoştinţe sau de abilităţi profesionale s-a diminuat, educaţia şcolară pun=ndu-şi amprenta asupra individului. Dar nu numai at=t, părinţii orientează copiii astăzi spre “meserii bănoase” precum cea de avocat, medic, economist, preot etc.

~n mediul rural se constată o transmitere a cunoştinţelor şi abilitatea legată de agricultură, pomicultură, horticultură, zootehnie. De asemeni, se constată transmiterea meseriilor de croitor, frizer etc.

Tot în familie are loc transmiterea conduitelor domestice şi a rolurilor de sex.Studiile etnografice scot în evidenţă o “ucenicie” a copiilor în mediul familial, o familiarizare a lor cu elementele subculturii de clasă.

Fetele continuă să fie solicitate în activităţi gospodăreşti “tradiţional feminine” în toate categoriile sociale, mai mult dec=t băieţii.

Părinţii aşteaptă de la băieţi manifestări instrumentale, adică să fie activi, întreprinzători, independenţi, chiar agresivi în timp ce de la fete se aşteaptă calităţi expresive cum s=nt bl=ndeţea, calmul etc.

Bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea rolurilor de sex. Aceştia acordă fetelor mai multă atenţie şi afecţiune, lăud=ndu-se mai mult.

~n ceea ce priveşte tratamentul la care sunt supuşi copiii, părinţii pretind că acesta este egal, indiferent de rangul naşterilor, totuşi studiile dovedesc diferenţe semnificative între primul născut de sex masculin şi ceilalţi copii, acestuia fiindu-i destinată o poziţie socială mai înaltă dec=t a celorlalţi.

~n educaţia sa, tatăl se implică mai mult.Tot în familie se învaţă limbajul, un rol important în acest sens revenind

mamei.Se constată performanţe diferenţiate ale copiilor proveniţi din categorii socio-profesionale diferite iar mediul social influenţează anumite aspecte ale vocabularului şi structurii limbajului.

C=nd copilul învaţă să vorbească, adică c=nd învaţă codurile specifice care reglează actele sale verbale, el învaţă cerinţele structurii sociale.

Clasa social din care face parte influenţează cel mai profund formele de socializare, pun=ndu-şi amprenta şi asupra structurilor profunde ale comunicării.

Accesul la codurile restr=nse este la îndem=na tuturor membrilor societăţii în timp ce la codurile elaborate este limitat, acesta fiind accesibil celor care participă la domeniile principale de decizie socială sau celor care urmează să participe.

Un rol important revine familiei în transmiterea limbajului, sens care, la fel ca şi cel verbal constituie un mijloc de comunicare.

Studii recente sesizează un fenomen social care nu este deloc îmbucurător şi anume analfabetismul funcţional sau iletrismul, este cazul acelor persoane care nu stăp=nesc limbajul scris în pofida faptului că au fost şcolarizaţi la niveluri care le-ar fi permis să o facă. Aceştia pot să identifice litere, silabe, cuvinte sau chiar să descifreze fraze simple dar viteza lecturii şi capacitatea de a înţelege sensul unui text mai lung şi mai complex sunt reduse.

Iletrismul este urmare a sărăciei, dar şi efect al „excluziunii sociale” la care sunt supuşi cei în cauză.

77

Page 78: doctorat sociologie

{coala

Orice societate dezvoltă la membrii săi acele trăsături sau forţe interne prin care aceştia pot să se manifeste ca forţă de muncă. Insuşirile sau „forţele interioare” sunt modele de acţiune, simţire şi g=ndire ce sunt fixate în cultura societăţii respective.

Sistemul în interiorul căruia se poate desfăşura acest proces formator este învăţăm=ntul ca proces organizat al socializării şi formării profesionale a omului.

Educaţia în forma ei instituţionalistă este sistemul prin intermediul căruia se realizează relaţia necesară dintre producţie, cultură şi populaţie / agenţi umani.

O parte a educaţiei care este instituţionalizată riguros este învăţăm=ntul care se exercită numai asupra unei perioade din viaţa indivizilor, care este relativ variabilă de la o societate la alta şi de la o epocă la alta.

In Rom=nia, limitele normalizate(tipice) de v=rstă în care se desfăşoară învăţăm=ntul (primar, gimnazial, liceal, universitar) este între 6 şi 24 ani.

In acest interval, învăţăm=ntul este organizat după principii structural-sistemice at=t la nivelul unităţilor şcolare şi localităţilor c=t şi ca reţea zonală şi republicană (structura orizontală şi verticală a învăţăm=ntului).

Structura orizontală este dată de diversele tipuri de şcoli postgimnaziale accesibile celor care continuă cariera şcolară într-o formă sau alta , iar structura verticală desemnează nivelurile de organizare ierarhică a sistemului de învăţăm=nt după criteriul complexităţii şi specializării informaţiei transmise în procesele de instruire.~ntre aceste structuri trebuie să fie o relaţie de echilibru (principiul sistematicităţii).

Structura internă a învăţăm=ntului este dată de articularea structurii orizontale cu cea verticală, iar structura externă este dată de relaţiile pe care sistemul de învăţăm=nt le întreţine cu alte sisteme sociale., între care mai importante fiind subsistemul culturii şi cel al producţiei materiale.

Starea structurii externe a învăţăm=ntului nu poate fi înţeleasă dec=t oper=nd cu conceptul de funcţie a sistemului de învăţăm=nt.

Funcţia este acea „consecinţă respectată” a unei activităţi care determină adaptarea sau ajustarea unui sistem dat. Prin urmare, sistemul de învăţăm=nt întreţine relaţii reciproce cu alte subsisteme ale societăţii în termenii unor activităţi care exercită efecte asupra lor. ~n fapt, acestea sunt funcţiile învăţăm=ntului.

~nvăţăm=ntul îndeplineşte funcţii generale, proprii fiecărui proces educativ. Astfel, învăţăm=ntul continuă să exercite funcţia de formare a elevilor în raport cu o cultură socială dată, context în care poate fi înţeles, „proces de iniţiere” de către societate a membrilor săi în modele de comportare acceptate de aceasta şi care sunt fixate în statusurile şi rolurile sociale ale indivizilor.

~nvăţăm=ntul îndeplineşte şi o funcţie inovatare în societate, prin aceasta, contribuind la generalizarea unor modele comportamentale adecvate noilor moduri de acţiune şi de muncă.

Astfel, dihotomia specifică sistemelor tradiţionale este anulată, femeia put=nd achiziţiona deopotrivă roluri instrumentale în deplină egalitate cu bărbatul.

Această egalizare se realizează de sistemul de învăţăm=nt modern, chiar în condiţiile în care unele categorii sociale manifestă rezistenţă faţă de acest proces. De altfel, acest proces nu ar putea avea loc fără funcţia inovatoare a învăţăm=ntului.

Aurelian Bandrea, Sociologia culturii, Ed.Fundaţia Rom=nia de M=ine, Bucureşti, 1993, p.210 Aurelian Bandrea, op.cit., p.211

78

Page 79: doctorat sociologie

Din acest proces se desprinde faptul că învăţăm=ntul îndeplineşte şi o altă funcţie şi anume aceea de a induce o puternică mobilitate a structurilor sociale ale societăţii. Totodată, sistemul de învăţăm=nt poate oferi individului tipuri de exeperienţe „într-o gamă largă de roluri de adulţi şi într-un cadru mai puţin emoţional” dec=t o face alt sistem de educaţie (familia, de exemplu).

Prin aceasta, şcoala îndeplineşte, aşa cum arată acelaşi autor, o importanţă funcţie „de deschidere a lumii către copil”. De asemenea, şcoala asigură trecerea de la copilărie la statutul de adult printr-un proces tipic numit de sociolog „controlul adolescentului”.

Copilul este iniţiat de şcoală în modele de autoritate, de conformare la reguli, de colaborare, primind un tip de cultură ce poate fi considerată cultură social-pragmatică. Sistemul transmis de învăţăm=nt este sistemul de valori naţionale, care asigură coerenţa şi consensul întregii societăţi.

~n cadrul acestor valori, trei tipuri sau complexe de valori au o poziţie centrală şi anume:

- valoarea muncii;- valorile egalităţii şi echităţii;- valorile schimbării şi ale „edificării” unui nou tip de societate.~nvăţăm=ntul ca subsistem al sistemului social global se află în relaţii

funcţionale cu celelelate subsisteme.Sistemul educaţional se află în relaţii cu sistemul social însuşi.

Optimizarea acestor relaţii se realizează prin intermediul mecanismului politicii şcolare, elaborată de autoritatea statului abilitată.

~n acest sens statul adoptă un sistem de decizii cu privire la ajustarea nevoilor sociale cu rezultatele şcolare ale sistemului educativ.

Politica şcolară se realizează pri următoarele mijloace: gestiunea, planificarea şi reformele.

Dacă prin gestiunea curentă şi planificare nu poate fi menţinut un echilibru într-un sistem de învăţăm=nt şi sistemul social se recurge la reformele sistemului de învăţăm=nt.

Reformele din ţara noastră au vizat integral sistemul educaţional al societăţii noastre, fapt ce a căpătat caracterul unei revoluţii educaţionale. Urmare a acestui fapt s-a pus bazele unui sistem de un tip radical deosebit faţă de sistemul şcolar din regimul totalitar. ~n perioada de tranziţie, întreaga societate rom=nească este supusă unor profunde transformări care vizează toate subsistemele. Au fost reformate justiţia, armata, poliţia, sănătatea, învăţăm=ntul şi alte instituţii pentru a corespunde cerinţelor actuale şi a celor europene în vederea aderării Rom=niei la Uniunea Europeană.

Integrarea Rom=niei în Uniunea Europeană nu înseamnă abandonarea unor valori rom=neşti, renunţarea la tot ce este caracteristic şi pozitiv învăţăm=ntului. Adoptarea unui program de integrare şi punerea lui în aplicare presupune transformarea şcolilor astfel înc=t să fie posibil un flux continuu între învăţăm=nt, cercetare şi producţie, respectiv unirea organică a învăţăm=ntului cu cercetarea şi producţia.

Pentru realizarea acestui vast program este nevoie de mai multă voinţă politică a guvernanţilor şi astfel, nimic nu ar fi imposibil.

Este arhicunoscut faptul că astăzi, mai mult ca oric=nd are loc emigrarea forţei de muncă tinere către ţările occidentale, întruc=t în actualele condiţii social-economice, tinerii absolvenţi îşi găsesc cu greu locuri de muncă sau nu-şi găsesc în ţară. La toate acestea se adaugă şi salariile care sunt acordate acestora ce nici pe departe nu satisfac cerinţele aşa numitului trai decent.

Realizarea integrării sociale a membrilor societăţii este una din funcţiile educaţiei. Educaţii învaţă în întreaga carieră educaţională ce înseamnă a fi un bun rom=n şi m=ndria de a fi rom=n, în cazul sistemului educaţional

P.W.Musgrave, The Sociology of Education, Methven, London, 1967, p.126-137 Aurelian Bandrea, op.cit., p.212 Aurelian Bandrea, op.cit., p.214

79

Page 80: doctorat sociologie

rom=nesc, un bun francez în cazul sistemului şcolar francez, un bun rus în cazul sistemului şcolar rus etc. O astfel de socializare se realizează în primul r=nd prin forme „directe” de istorie, de educaţie civică etc.

Din păcate, odată cu răsturnarea regimului totalitar şi eliminarea cenzurii, au apărut tot felul de manuale de istorie, dicţionare, alte lucrări aşa-zis ştiinţifice care caută să pună într-o lumină defavorabilă rom=nul, să-i falsifice trecutul, istoria, limba, obiceiurile etc. şi toate acestea cu acordul tacit al guvernanţilor care nu reacţionează ca să nu supere pe cineva din afară. Este de datoria noastră, a tuturor de a ne apăra istoria, tradiţiile, limba, obiceiurile şi alte valori pe care le-am dob=ndit cu s=nge şi multa trudă. De la adevăr istoric, at=t educatorii c=t şi educaţii nu trebuie să facă rabat. Socializarea se realizează şi prin forme „indirecte”, adică prin „evaluările” care, indirect au şi efectul de a socializa propria cultură.

O bună integrare presupune două modalităţi (concepţii) de urmat:Prima concepţie este cea care vizează accentuarea rolului educaţiei

pentru realizarea unei reuşite integrări.A doua concepţie suprasolicitează rolul controlului social pentru obţinerea

aceluiaşi rezultat.Integrarea socială a membrilor societăţii încă din prima lor perioadă de

viaţă depinde de calitatea sistemului educaţional.Un sistem educaţional bun, presupune şi o integrare socială bună a

membrilor societăţii.C=nd sistemul educaţional nu este viabil, societatea trebuie să

accentueze rolul sistemului de control social prin p=rghiile sale informaţionale (grupul social, opinia publică etc.) şi îndeosebi prin cele formale cum sunt instituţiile juridice implicate în acest proces.

Selecţia talentului este o altă funcţie a educaţiei. {coala este aceea care identifică pe acei şcolarizaţi talentaţi şi îi formează pentru a indeplini ulterior poziţii sociale corespunzătoare.

Omul potrivit la locul potrivit este ideal şi prea frumos ca în realitate să fie aşa. Din păcate, at=t fostul regim mult hulit, c=t şi cel actual nu a reuşit o astfel de performanţă.

Astfel, unor tineri nu li se recunosc talentele şi performanţele, iar cei care totuşi, ajung în v=rful piramidei nu sunt răsplătiţi pe măsură, din acest motiv, aceştia se pun în slujba străinătăţii care are putere economică şi capacitatea de a-i recompensa corespunzător.

{coala exercită o altă funcţie deosebit de importantă, cea de transmitere a valorilor culturale.

C=nd se vorbeşte de Rom=nia, despre poporul rom=n, nu poate nimeni să ocolească personalităţile istorice şi culturale ale neamului precum {tefan cel Mare şi Sf=nt, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Horia, Mihai Eminescu, Alexandru Davila etc., savanţi de faimă mondială ca: Grigore }iţeica, Grigore Moisil, Victor babeş, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă etc.

Acest act este el însuşi un act de transmitere a valorilor culturale de care societatea noastră are nevoie pentru a-şi păstra identitatea proprie.

Personalităţile istorice au luptat pentru libertatea şi întregirea neamului iar cele culturale au dovedit, prin faptele lor de creaţie materială şi spirituală că nu există cultură europeană şi universală dec=t la modul generic şi că orice cultură este parte componentă a culturii europene şi universale.

Tudor Arghezi îl considera pe Mihai Eminescu foarte universal tocmai pentru faptul că el a fost foarte rom=n. ~n ciuda faptului că de-a lungul vremii a fost considerat conservator, retrograd, şovin, antisemit, agresiv, exclusivist, antiumanist, nemlădios şi încă, mai curind „fascist” et a avut o atitudine rom=nească în soluţionarea problemei naţionale, în care iubirea neţărmurită faţă de naţiunea rom=nă nu este întinată de ura de rasă şi de inegalitate naturală dintre eamuri sau grupuri etnice care îşi trăiau traiul pe teritoriul

80

Page 81: doctorat sociologie

rom=nesc, nici pe învrăjbirea naţionalităţilor sau minorităţilor şi în care cultul narcisit al păm=ntului şi al sufletului este izgonit ca un instinct teluric.

{i în prezent sunt voci care contestă meritul unor personalităţi rom=ne. Un caz recent care a indignat lumea de bună credinţă este şi refuzul unor autorităţi din Franţa de a instala bustul descoperitorului insulinei, dr. pe motiv că acesta a fost antisemit.

Orice contestare a acestor personalităţi, precum şi orice răstălmăcire a rolului şi rostului lor istoric, cultural şi ştiinţific st=rneşte, fireşte, reacţii de rezistenţă şi de respingere din partea membrilor societăţii socializate prin transmiterea unor asemenea valori.

O altă funcţie a educaţiei este „echiparea” indivizilor cu acele capacităţi, abilităţi social profesionale necesare pentru participarea la viaţa societăţilor moderne.

~n sf=rşit, şcoala este instituţia care ajută copiii să iasă din lumea privată a familiei, cu regulile sale intime şi personalizate şi de a-l introduce succesual în lumea publică în care regulile impersonale şi statutul social înlocuiesc relaţiile personale din lumea copilăriei (Donald Light jr., S.Keler – Sociologie, p.373). Această funcţie se realizează printr-un aşa-numit „curriculum ascuns” care reprezintă un set de reguli nescrise de comportare, care îl pregătesc pentru lumea externă (Ibidem)„Profesorul este primul şef al copilului. A învăţa să accepte ordine de la un şef, a se confrunta cu evaluări contradictorii, a fi torelant la frustrări” (Ibidem p.375)Exerciţiul funcţiilor educaţiei se desfăşoară de-a lungul întregii v=rste educaţionale a individului.Massmedia în societatea actuală

Mijloacele de comunicare moderne – generatoare ale unei producţii de masă, ale unei difuzări şi ale unui consum, participă efectiv în planul acţiunii şi practicii sociale.

Un rol important îl deţine informarea şi comunicarea de masă în viaţa colectivităţilor naţionale, reprezent=nd o forţă economică, socială, tehnică, economică, culturală şi politică în planul emancipării naţionale, precum şi în cel al dmocratizării relaţiilor internaţionale. Astfel, informaţia a devenit o condiţie esenţială a condiţiei umane, un important mijloc de cunoaştere. Noul tip de informare presupune nu numai vehicularea de ştiri, ci şi de idei, cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, valori autentice, progresiste etc., care să vină în sprijinul dezvoltării şi luării unor decizii.

Mijloacele moderne de comunicaţie acţionează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele economice, sociale, politice, ideologice, culturale, etc. şi opinia publică, produc=nd un impact asupra publicului larg.

Opinia publică se manifestă şi acţionează în legătură cu evenimentele prezentate de mijloacele de comunicare în masă, dar şi atunci c=nd acestea sunt trecute sub tacere, selectate, etc.

Publicului nu-i este indiferent modul cum acestea îşi îndeplinesc funcţia de informare, de transmitere de ştiri, de semnalare de evenimente etc. Acesta doreşte emisiuni, articole etc., care să promoveze idei noi şi care să stimuleze g=ndirea. Departe de a fi un suport de opinii, presa contribuie la cristalizarea opiniilor, îndeplinind prin metode şi forme specifice funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor.

Massmedia este calificată „arma teribilă” capabilă să asigure difuzarea informaţiilor, să st=rnească curiozităţi, noi interese, să mărească instruirea, să

Aurelian Bandrea op.cit., p.87 Aurelian Bandrea, op.cit., p.216 Bernard Voyenne, La presse dans la societe contemporaine, Librairie Armand Colin, Paris, 1962 Aurelian Bandrea, op.cit., p.286

81

Page 82: doctorat sociologie

lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în ţara sa, pe planeta sa, să-i dezvolte gustul, cultura sa intelectuală, artistică, pe scurt să-l facă, într-o sută de feluri posibile, mai prezent la eveniment, la artă, la g=ndire. In acelaşi timp, massmedia e capabilă să înşele, să degradeze, să alieneze în toate sensurile pe care le propun aceşti termeni - sublinia întemeietorul „Centrului de studii de comunicare în masă” – sociologul Georges Friedmann.

Presa este considerată ca făc=nd parte din sistemele cele mai active ale opiniei publice.

Considerată ca garant al democraţiei, presa are totodată tendinţa de a-şi suprasolicita propriul discurs, ignorând faptul că astfel poate deveni o ameninţare chiar la adresa comportamentelor structurale ale ordinii democratice şp.273ţ îndeosebi acolo unde acestea sunt incomplete sau insuficient consolidate.

Astfel, mass-media poate constitui o sursă de anarhie socială şi poate fi principala vinovată pentru dezordinea democratică.

Credibilitatea publică a mass-mediei scade din moment ce se pune în slujba unor interese de grup. Unii ziarişti, îndeosebi cei de investigaţie devin incomozi pentru putere atunci când dezvăluie în presă, afacerile dubioase averile pe care le dobândesc pe căi oculte unii dintre oamenii politici. Aceştia sunt hărţuiţi prin procese, ameninţaţi cu moartea, bătuţi în plină stradă şi organele în drept sunt „neputincioase”, nu găsesc vinovaţii.

Ştirile de la radio şi îndeosebi cele de la televiziune au ca scop principal atragerea maximului de audienţă prin modul spectaculos de a prezenta ştirile şi nicidecum finalitatea şRădulescu Gheorghe, 2000, p.309 ţ informaţională.

Unii redactori de jurnale construiesc agenda rivalităţii astfel încât să conducă la o inversare a priorităţilor interpretării şi înţelegerii faptelor în raport cu ordinea lor firească.

Ei constrâng cetăţeanul ascultător să perceapă dezarticulat şi năucitor succesiunea, voit precipitată a unor date şi imagini care-l invadează pretutindeni proiectându-l în plină incoerenţă a lumii şIdem, p.276ţ.

Pe bună dreptate pe străzile României se auzea sloganul „Nu minţiţi poporul cu televizorul”.

Analiz=nd modalităţile prin care mesajele vehiculate de ştirile difuzate de presa din S.U.A., Roberto Cisino - arată că acestea sunt utilizate în menţinerea şi condolidarea unor imagini, atitudini şi opinii care să favorizeze regimul şi cercurile conducătoare din această ţară.

Transmiţătorii de ştiri, cei care controlează accesul la massmedia iau materialul pe care-l difuzează deja influenţat, el atrage în continuare atenţia că acestea îl manipulează la r=ndul lor, apel=nd la diverse tehnici (de obicei la o combinaţie de tehnici) aplicate în mod conştient pentru a strecura influenţele, în încercarea de a face ca publicul american să g=ndească, să simtă şi să răspundă într-un anumit mod.

Nici Rom=nia nu duce lipsă de astfel de manipulări. Să ne amintim de zvonurile din timpul desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989, respectiv, de prima mare manipulare a televiziunii, denumită „Revoluţia în direct“, urmată de procesele penale a foştilor membri ai Comitetului Politic Executiv al fostului Partid Comunist Român şi a altor persoane implicate în evenimentele tragice de la Timişoara, precum şi procesul filmat şi televizat al cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Revoluţia în direct a fost urmărită de milioane de telespectatori din ţară şi străinătate, artizanii manipulării fiind Sergiu Nicolaescu, Ion caramitru şi alţii.

Roberto Cisino, Donît blame the people, Los Angeles, California Diversity Press, 1971 Ibidem

82

Page 83: doctorat sociologie

Au tot circulat tot felul de zvonuri printre care:- zvonul despre otrăvirea apei;- zvonul despre genocidul din Rom=nia;- zvonul despre răpirea copiilor;

Zvonul despre otrăvirea apei a circulat în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării a doua zi după fuga dictatorului.

Nimeni nu a pus la îndoială această ştire, deoarece la Bucureşti se transmitea „revoluţia în direct” la televizor, unde se vedea populaţia adunată în faţa fostului Comitet Central, tragerile cu diferite categrii de armament, morţi şi răniţi, Biblioteca Centrală Universitară în flăcări, unii presupuşi terorişti reţinuţi.

Zvonul lansat de diversionişti şi-a atins ţinta.Teroriştii nu au scrupule, otravind p=nă şi apa. Oamenii alergau după

apă minerală lu=nd cu asalt magazinele alimentare.Presa a reacţionat cu ştiri de ultimă oră, combăt=nd acest zvon prin

difuzarea comunicatelor din partea Consiliului Naţional al Apelor care a dat asigurări că apa nu este infectată, se fac analize din oră în oră, iar barajele şi bazinele sunt apărate de militari şi de lucrătorii săi.

Acest zvon face parte din mijloacele folosite în războiul psihologic, fiind lansat într-o situaţie tensionată (revoluţie) ulterior dezminţit de massmedia.

Zvonul despre genocidul din Rom=nia la fost lansat la 25 decembrie 1989, cind Tribunalul Militar Extraordinar i-a condamnat la moarte şi confiscarea averii pe Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu pentru săv=rşirea următoarelor infracţiuni:

a) genocid – peste 60.000 de victime;b) subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni împotriva

poporului şi a puterii de stat;c) distrugerea bunurilor obşteşti, privind distrugerea şi avarierea unor

clădiri, explozii în oraşe etc;d) subminarea economiei naţionale;e) încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un milion

de dolari depuşi în băncile străine.Comunicatul se încheie cu precizarea că sentinţa a rămas definitivă şi a

fost executată.De asemenea şi aceasta a fost o ştire falsă pornită de la o sursă oficială

cu credibilitate redusă, lansată şi întreţinută de massmedia.Această minciună gogonată a înfierat populaţia, dar interesant este faptul

că a fost crezută şi de cei care în timpul evenimentelor, instrumentau diferite cazuri de infrancţiuni (procurori, judecători).

Verificarea informaţiei s-a realizat în august 1990, ziarul „Adevărul” public=nd un tabel statistic cu 1030 de morţi din timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Această cifră a fost majorată de 60 de ori fiind difuzată de massmedia din ţară şi străinătate şi însuşită şi de liderul Frontului Salvării Naţionale.

Dar, iată “cifrele durerii” prezentate de procurorul general al Rom=niei la 10 decembrie 1992.Persoane decedate -1104

- p=nă la 22 decembrie - 160- după 22 decembrie - 944

Persoane rănite - 3321- p=nă la 22 decembrie - 1107- după 22 decembrie - 2214

Decedaţi la Timişoara - 93- p=nă la 22 decembrie - 73- după 22 decembrie - 20

“Adevarul”, anul I, nr. 2 – 26 decembrie 1989, p.1 “Libertatea” nr. 893, 1992, p.2

83

Page 84: doctorat sociologie

Răniţi la Timişoara - 373- p=nă la 22 decembrie - 296- după 22 decembrie - 77

Decedaţi la Bucureşti - 564- p=nă la 22 decembrie - 49- după 22 decembrie - 515

Răniţi la Bucureşti - 1761- p=nă la 22 decembrie - 599- după 22 decembrie - 1169Lansarea acestui zvon a fost menit să justifice condamnarea la moarte şi

confiscarea averii celor acuzaţi de astfel de fapte prin înscenarea unui proces în cadrul căruia s-au încălcat cele mai elementare reguli de procedură. Astfel, populaţia „a răsuflat uşurată” la aflarea execuţiei celor doi, iar ca prin minune au încetat focurile de armă.

Zvonul despre răpirea copiilor a circulat în primele luni ale anului 1990, cre=nd o mare îngrijorare şi panică în r=ndul populaţiei. Se zvonea că teroriştii răpesc copii pentru eliberarea „prinţişorului” Nicu Ceauşescu. S-a ajuns p=nă acolo înc=t profesorii au sfătuit elevii să răm=nă acasă pe 26 ianuarie – ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu – pentru a evita unele neplăceri. Cu toate asigurările date de autorităţi, părinţii erau îngrijoraţi.

Presa continua să publice chiar anumite statistici care priveau dispariţia copiilor.

De-a lungul timpului, zvonul a făcut obiectul cercetării de către specialişti în materie.

Din cercetări rezultă că persoanele care cred în controlul intern sunt mai rezistente la zvonuri dec=t persoanele care cred în controlul extern. Cu alte cuvinte, persoanele care cred în controlul intern au o contribuţie mai redusă la emergenţa zvonurilor, iar cele care cred în controlul extern au o contribuţie mai mare la apariţia şi transmiterea zvonurilor, deci sunt vulnerabile la zvonuri.

Persoanele de sex feminin sunt mai vulnerabile dec=t cele de sex masculin.

84

Page 85: doctorat sociologie

Biserica

Biserica este o comunitate a oamenilor reuniţi în jurul unor valori comune pentru a le celebra, întări şi transmite mai departe. Ea promite iertarea şi m=ntuirea oamenilor, în ea ne reglăm conştiinţele şi conduita faţă de divinitate şi faţă de semeni şi devenim mai buni în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

Opera educativă începută de părinţi se completează de Biserică - alături de şcoală, fiind o modalitate complementară, în materie de formare spirituală, de educaţie morală şi de activism cetăţenesc.

Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă şi în social: că nu se desprinde de alte laturi ale educaţiei care cultivă spiritul, ci este legată de educaţia estetică, morală şi civică.

Prin intermediul preotului, Biserica instaurează o mai densă transmitere a stimulilor religioşi. Prin ceea ce g=ndeşte şi întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru comunitatea pe care o slujeşte.

Educaţia pe care o exercită preotul este implicită prin comportamentul său at=t în biserică c=t şi în afara ei şi explicită ca profesor ce predă în ora de religie.

Al doilea corp important al Bisericii îl constituie laicii. Implicarea laicilor în viaţa Bisericii se poate realiza pe două coordonate: pe de o parte participarea mirenilor la exercitarea puterii învăţătoreşti, educative, iar pe de altă parte, participarea lor la exercitarea puterii învţătoreşti, executive.

Ierarhii Bisericii şi clericii au obligaţia să accepte sprijinul laicilor în exerciţiul puterii educative pentru:

a) păstrarea şi explicitatea învăţăturii creştine;b) difuziune şi răsp=ndirea acestei învăţături;c) apărarea ei de imixtiuni sau de interpretări eronate.Dacă este bine pregătit în teologie şi este bine intenţionat, laicul poate

contribui din plin la educarea creştinilor.Biserica, ca instituţie de organizare a clerului şi credincioşilor se bucură

de cea mai maire încredere a populaţiei, lucru reieşit din numeroasele sondamje de opinie efectuate de diferite instituţii specializate.

Nu de acelaşi lucru s-ar bucura dacă Biserica s-ar implica în politică. Cu siguranţă credibilitatea ar scădea. De aceea, într-un stat de drept poate sta deoparte, fără a susţine partide şi persoane în c=ştigarea alegerilor. Prea multă încredere în promisiunile electorale ale politicienilor nu se poate avea, de aceea Biserica ar avea de suferit dacă ar susţine programe, partide şi persoane în bataliile politice.

Unii preoţi mai cad în astfel de capcane admiţ=nd citirea unor mesaje din partea unor lideri de partid în cadrul unor slujbe religioase, d=ndu-i aspectul unei adunări bisericeşti electorale.

Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Ed.POLIROM, IaşI, 1999, p.149 Ibidem, p.50 Ibidem, p.134

85

Page 86: doctorat sociologie

Alţi factori

~n afară de instituţiile pe care le-am amintit, socializarea se realizează şi prin organizaţii şi comunităţi care contribuie la formarea conceptului despre lume şi viaţă şi a comportamentului individului.

Organizaţiile sunt subsisteme, cu funcţii diferite ale sistemului social ce le înglobează. Ele au aceleaşi proprietăţi formale ca şi celelalte sisteme sociale, chiar dac sunt concepute în vederea atingerii unor scopuri anume, cum ar fi, producerea de bunuri şi servicii, educaţia tineretului sau apărarea naţională, scopuri proprii întreprinderilor, instituţiilor şcolare şi armatei.

Aceste obiective sunt realizate prin relaţiile pe care le întreţin cu mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Cu alte cuvinte, ele nu acţionează izolat ci evoluează în interiorul unui univers alcătuit din alte subsisteme cu care stabilesc valori funcţionale. Obiectivele pe care şi le propun nu pot fi atinse dec=t numai printr-o str=nsă conlucrare între ele.

Bunurile pe care le produce o întreprindere trebuie să corespundă cerinţelor calitative pentru protejarea consumatorilor, şcoala nu are atribuţii numai pe linie de educaţie, ci trebuie să se preocupe de administrarea bunurilor, selectarea cadrelor didactice, etc., iar armata la r=ndul ei nu are numai rol de apărare a ţării ci şi pe cea a formării militarilor ca cetăţeni devotaţi ţării şi instituţiei din care fac parte.

Societatea civilă şi tranziţia în Rom=nia

Societatea civilă în context social-politic rom=nesc

Element constitutiv al sistemului democratic, societatea civilă este un ansamblu de “iniţiative zonale, spontane, neguvernamentale, deci nu neapărat antiguvernamentale “, care acţionează în afara limitelor stricte ale pieţei şi statului, un al “treilea domeniu” al societăţii, aflat la interferenţa celor două domenii tradiţionale, eliberat de constr=ngeri, reguli de organizare şi funcţionare ce guvernează domeniul public şi de obsesia profitului ce condiţionează domeniul privat, existenţa societăţilor comerciale.

Ceea ce cetăţenii au nevoie, vor şi au dreptul să obţină nu e simpla libertate privată sau simpla libertate mandatată de stat, ci libertatea civilă. Ea reprezintă libertatea c=ştigată de cetăţenii angajaţi în autoguvernare, care nu vor nici să-şi abandoneze destinele în seama reprezentanţilor guvernamentali, nici sa pretindă că pieţele comerciale ar putea să producă bunurile sociale şi idealurile publice necesare vieţii comunitare democratice.

Din această perspectivă, noţiunea de societate civilă este sinonimă cu cea de sector nonprofit, voluntar sau independent şi este asociată iniţiativelor şi acţiunilor unei pluralităţi de forme de organizare.

Aşadar, prin societatea civilă, în sens larg, se înţelege ansamblul formelor organizatorice nestatale, fundamentate pe dreptul constituţional de liberă asociere, veritabile relee ale opiniei publice, prin care se exprimă public şi se încearcă promovarea în comun a unor interese specifice, economice, sociale, culturale, informaţionale, educative, profesionale, etc.

Societatea civilă presupune tot at=tea dimensiuni c=t cuprinde întreaga viaţă socială, economică, culturală, etică, juridică etc., fiecare dispun=nd de

Claudete Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Editura POLIROM Iaşi, 1998, p.33 – Traducere realizată de Mihaela Zoicaş şi Elisabeta Stănciulescu Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului, Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Ed.Polirom, p.157 Hirst paul, Sunil Khailnani, Reinventing democracy, Oxford, The political, Quartely Press and Blackwell Publishers, 1996, p.152 Vasile Stănescu, Societatea civilă, Ed.Expert, Bucureşti, p.22

86

Page 87: doctorat sociologie

structuri, mijloace, metode, tehnici şi tehnologii proprii din sfere distincte de preocupări.

Fiecare dimensiune socială este un produs al necesităţilor umane, constituind o activitate cognitivă cu semnificaţiile ei epistemologice şi sociologice.

Ele se află într-o str=nsă corelaţie, fiecare influenţează prin specificitatea sa celelalte dimensiuni, fiecare depinde de fiecare, “astfel constituindu-se un sistem agregat”.

Astfel, c=nd vorbim despre economie, pentru a avea o imagine c=t mai veridică a stării de fapt, trebuie luat în calcul în mod obligatoriu contextul intern şi extern în care ea se circumscrie : ordinea juridică şi constituţională, valorile democraţiei, starea socială, starea de sănătate, demografia, cultura, învăţăm=ntul, valorile morale, contextul politic, etc. Cu alte cuvinte, vorbim de starea naţiunii la un moment dat şi de destinul ei.

Societatea civilă prin menirea ei, dar şi ca parte în contractul social se implică în toate domeniile şi acţionează la toate nivelurile puterii (legislativ, judecătoresc, executiv) prin orice mijloace şi modalităţi democratice şi legale ; av=nd posibilitatea de a sancţiona în forme specifice.

De asemenea, ea acţionează prin forme instituţionalizate, consacrate de lege, secvenţial în interesul unui anumit segment social sau în interesul întregii populaţii.

Societatea civilă presupune între altele, implicarea liberă a cetăţenilor, a majorităţii populaţiei la viaţa comunităţii, participarea directă la nivel de grup de interese sau societal ?????????????, la nivel de interes general, precum şi în formare şui comunicare permanentă şi sistematică cu toţi actorii sociali.

Totodată, societatea civilă trebuie să acţioneze pentru renaşterea semntimentului naţional şi promovarea interesului naţional.

~ntr-o accepţiune comună, societatea civilă desemnează “ansamblul actorilor şi raporturilor dintre actorii ce constituie trama vieţii sociale (sfera privată) şi economia (piaţa) unei ţări”.

Ea furnizează o infrasctructură socială diferenţiată sub raportul intereselor, relativ mobilă, flexibilă şi diversificată : de la grupuri de interese mai mult sau mai puţin organizate şi recunoscute oficial, multe cu putere de influenţare, la sindicate – entităţi axate pe apărare şi promovare a intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor sau ale altor categorii profesionale ; de la forme de organizare de tip cooperatist (cooperative meşteşugăreşti, de consum şi credit, case de ajutor reciproc etc) de la centre (de consiliere, consultanţă, mediere, formare profesională) la agenţii (de dezvoltare regională, de intermedieri etc).

Aceste entităţi vizează : reconstruirea adevăratului sens al solidarităţii umane, promovarea drepturilor şi lebertăţilor fundamentale ale omului, sprijinirea reformei, medierea între guvernanţi şi guvernaţi, etc.

Societatea civilă are o serie de preocupări specifice tranziţiei : lupta pentru asigurarea unui trai decent a întregii populaţii, pentru dreptul la muncă, la cultură şi educaţie, la îngrijirea sănătaţii şi protejarea familiei, pentru ajutorarea celor defavorizaţi, etc.

De asemeni, societatea civilă exercită un control permanent fiind interesată să rezolve în condiţii echitabile şi benefice pentru întreaga comunitate orice solicitare justificată pentru a se evita pe c=t posibil nedreptăţile, insatisfacţiile şi nemulţumirile altor grupuri de interes care pot conduce în ultimă instanţă la încălcarea ordinii juridice şi constituţionale prin comiterea unor crime şi delicte prin corupţie, violenţă, crimă organizată, trafic de droguri, de femei, minori, etc.

O altă direcţie de acţiune a societăţii civile este lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate, a drogurilor şi traficanţilor de femei, copii.

Dominique Changnalland, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Bucureşti, Ed. All, 1999, p.169

87

Page 88: doctorat sociologie

Un alt obiectiv îl constituie lupta împotriva dezordinii sociale, a manifestărilor sindicale anarhice, pentru promovarea valorilor democratice şi ocrotirea mediului, pentru grija faţă de fiinţa umană şi nevoile sale, pentru integrarea în organismele comunitare, stoparea emigrării unor oameni de valoare, etc.

~n actual context al tranziţiei, societatea civilă este chemată să îndeplinească o serie de funcţii şi necesităţi sociale cum sunt :

a) furnizarea de servicii sociale;b) supravegherea (starea de veghe), monitorizarea puterii publice ;c) funcţia de sancţionarea a puterii;d) funcţia de presiune asupra puterii publice;e) funcţia educativă.Societatea civilă furnizează multiple servicii alternative, suplimentare sau

complementare celor furnizate de domeniul public.Funcţia de bază a societăţii civile constă în supravegherea modului în

care puterea publică gestionează trebuinţele publice, patrimoniul ţării şi modul în care se preocupă de destinele ţării.

Aceasta presupune participarea societăţii civile la dialogul social şi economic, la rezolvarea problemelor care se ivesc în procesul tranziţiei.

Totodată, ca factor de presiune, societatea civilă “forţează m=na” puterii publice pentru a-şi respecta programul şi în general pentru a o determina să fie permanent receptivă, transparentă în acţiuni şi dispusă la dialog.

Deseori, puterea a fost incapabilă să-şi menţină punctele ei de vedere în faţa grupurilor de presiune, dovedind lipsă de fermitate în luarea unor decizii juste. Astfel s-au acceptat numeroase soluţii de cele mai multe ori vizibil incorecte, populiste pentru c=ştigarea şi garantarea capitalului politic.

Pe de altă parte, asistăm la refuzul de satisfacere a unor solicitări justificate din partea guvernanţilor, profit=nd de lipsa de coeziune a societăţii civile.

~n astfel de situaţii societatea civilă are mai multe posibilităţi de sancţionare a puterii.

Astfel, sunt cunoscute demonstraţiile de stradă, măsurile de protest, dezbateri pe probleme care frăm=ntă comunitatea sau anumite grupuri de interese, forme specifice de grevă, folosirea mass-mediei etc. şi nu în ultimul r=nd neacordarea votului celor care fiind la putere nu şi-au respectat promisiunile făcute în campaniile electorale. Guvernul, întreaga putere publică sunt în slujba întregii societăţi, a interesului naţional, motiv pentru care trebuie să de-a socoteală întregii comunităţi şi nu propriului electorat, deoarece puterea nu aparţine şi nu etse subordonată nici unui actor social, ci întregii populaţii, de la care puterea emană şi pe care o reprezintă.

Permanent, societatea civilă, potrivit funcţiei educative trebuie să se preocupe de formarea şi consolidarea culturii politice şi civile a populaţiei, de consolidare şi dezvoltare a democraţiei şi statului de drept.

Pentru funcţionarea eficientă a societăţii civile se impun a fi îndeplinite următoarele condiţii :

a) autonomia deplină a mijloacelor de informare şi de comunicare (mas-media) ;

b) sprijinirea substanţială de către stat a dezvoltării şi instituirii unor reţele de relee ale societăţii civile, precum parteneriatul ;

c) o mai mare transparenţă a actelor de decizie, îndeosebi în faza pregătirii acestora şi consultarea unor factori specializaţi ai societăţii civile ;

d) informarea sistematică a populaţiei prin mesaje, rapoarte, etc., care privesc societatea, starea naţiunii rom=ne;

e) instituirea unor forme organizate de comunicare, de consultări cu societatea civilă, av=nd ca obiect strategii comune;

f) angrenarea institutelor de cercetări, şi, îndeosebi valorificarea rezultatelor cercetării, la dialog social ;

88

Page 89: doctorat sociologie

g) evitarea jocurilor politice în general şi imixtiunii politicului în procesele deciziilor în afara programului guvernamental ;

h) subordonarea voinţei politice exclusiv interesului naţional.

89

Page 90: doctorat sociologie

Sindicatele – reprezentante ale societăţii civile şi parteneri ai dialogului social şi economic

Sindicatele sunt organizaţii profesionale, constituite în temeiul dreptului de asociere, care au drept scop apărarea şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi ale celorlalte categorii profesionale.

Primele structuri democratice din Rom=nia au fost create la începutul anului 1990. ~n primii doi ani, rata sindicalizării a fost foarte ridicată, practic peste 90% din salariaţii unei întreprinderi fiind membri de sindicat. Practic, a luat fiinţă un sindicalism de masă, diferit sensibil de sindicalismul militant din Europa Occidentală care a făcut deservicii semnificative instituţiei sindicale.

~n vederea realizării scopului pentru care sunt create, sindicatelor le este recunoscut dreptul de a folosi o serie de mijloace specifice cum sunt : negocierile, procedurile de mediere şi consiliere în soluţionarea litigiilor de muncă, petiţiile, protestele, demonstraţiile, mitingurile, grevele.

~n perioada pe care o analizăm, trebuie menţionat faptul că în afara manifestărilor sindicale legale, am asistat la o serie de manifestări ilegale şi deviante care au degenerat în acţiuni violente în care nu de puţine ori s-a folosit un limbaj indecent, suburban şi s-au promovat numai acţiuni ilicite, încălcarea normelor elementare de comportament civic democrat. Astfel au fost sechestraţi unii directori, au fost blocate drumurile şi alte asemenea acţiuni.

Degenerarea acţiunii sindicale uneori în forme de exprimare extrem de dure sau care afectează considerabil drepturile şi libertăţile segmentului reprezentat de cele mai multe ori majoritar la nivel societal este o formă tipică de depăşire a capacităţii de cunoaştere a legislaţiei, de rezistenţă, chiar nepăsare a autorităţilor publice competente în rezolvarea cererilor oficiale, dar şi de cutuma negativă a soluţionării cererilor justificate sau nu, prin sporirea presiunii sociale, indiferent de legalitatea mijloacelor prin care se realizează acest efect.

Eşecurile, lipsa de credibilitate, criza de autoritate şi inconsecvenţa luptei sindicale, deficienţele parteneriarului sindicate-patronate, politizarea mişcării sindicale precum şi migrarea unor lideri sindicali spre sfera politică au făcut să scadă constant capitalul de încredere de care s-au bucurat sindicatele în r=ndul membrilor acestora la începutul anului 1990.

Astfel, rata de sindicalizare a cobor=t sub 60% de la peste 90% c=t înregistra în anul 1990.

Lupta pentru respectarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor nu a avut succese deosebite datorită eterogenităţii membrilor şi a intereselor acestora, cunoscut fiind faptul că mulţi lideri sindicali aveau simpatii politice deosebite, evit=nd iniţierea unor acţiuni “deranjante” ale puterii.

Tototadă s-a constatat că partidele politice folosesc organizaţiile sindicale în promovarea intereselor lor electorale prin intermediul unor lideri de sindicat care ulterior “trădează” mişcarea sindicală intr=nd în sfera politicului, unde, pentru serviciile aduse sunt puşi în diferite funcţii ale puterii.

Dar nu numai liderii sindicali au fost şi sunt implicaţi în “afaceri politice” ci şi sindicatele care au acţionat uneori împotrivă, legat de restructurare, de privatizare, îngreun=nd astfel procesul de reformă, cu excepţia cazurilor c-nd aceste acţiuni au avut efectul scontat , împiedic=nd acele provatizări paguboase pentru statul rom=n.

De asemenea, au avut loc scindări de confederaţii, diminuări ale acredibilităţii şi a acţiunii sindicale, sub amprenta convertirii liderilor sindicali în interese politice, care veneau în contradictor cu interesele specific sindicale.

Patronatele. Acestea sunt organizaţii ale patronilor, autonome, fărăr caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat fărăr scop

Vasile Stoenescu, op.cit.,p.91

90

Page 91: doctorat sociologie

patrimonial care apără interesele membrilor lor n relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice. în raport cu obiectul şi scopul lor, atit pe plan naţional c=t şi internaţional, potrivit propriilor lor statute şi în acord cu prevederile Legii patronatelor.

Pentru realizarea scopurilor lor, acestea au ca obiective principale :- militează pentru creşterea prestigiului social al profesiei de om de

afaceri ;- constituie fonduri de solidaritate ;- acţionează prin toate mijloacele legale pentru stabilirea unor relaţii

juste şi echitabile între categoriile socio-profesionale ;- colaborează la soluţionarea chestiunilor politico-sociale ţin=nd seama

în aceeaşi măsură de interesele patronilor, lucrătorilor şi ale statului, ş.a.

~ntre funcţiile principale ale patronatelor enumerăm :- funcţia de instanţă morală şi de onoare privind activitatea şi

comportamentul industriaşilor ;- funcţia educaţională de formare şi perfecţionare managerială a

industriaşilor;- funcţia de dialog şi negociere.

Organizaţiile neguvernamentale. Asociaţiile şi fundaţiile

Organizaţiile neguvernamentale sunt persoane juridice de drept privat, de interes general, fără scop lucrativ, care nu sunt investite cu exerciţiul autorităţii de stat şi nici nu fac parte din sistemul administraţiei publice. Ele sunt “private” în formă şi publice (de interes public) prin programele sau serviciile pe care le promovează, acţion=nd în afara limitelor stricte ale pieţei şi statului, desfăşur=nd acţiuni de utilitate publică.

Asociaţia poate fi definită ca fiind sibiect de drepşt prin acordul de voinţă a mai multor persoane, care pun în comun, în mod permanent şi fără drept de restituire, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi aportul lor în muncă, în vederea realizării unor activităţi de interes general, comunitar sau după caz, în interesul lor nepatrimonial.

Fundaţia este deasemenei subiect de drept, înfiinţat de una sau mai multe persoane care pe baza unui act juridic între vii sau mortis causa, constituie un patrimoniu afectat permanent şi irevocabil realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.

Asociaţiile şi fundaţiile domină viaţa publică şi privată fiind înt=lnite sub forme asociative între persoane fizice şi între persoane juridice care acoperă întreg spectrul de la : societăţi comerciale, sindicate, federaţii, ligi, uniuni, la asocieri internaţionale, de la asocieri între judeţe la asocieri regionale şi statale, de la asocieri de proprietari de locuinţe, pensionari, salariaţi, revoluţionari etc., la asociaţiile familiale, profesionale, patronale etc.

Misiunile acestor organizaţii sunt diverse, întrec=nd limitele imaginaţiei. Astfel, acestea se declară că îndeplinesc misiuni filantropice, sociale, educative, culturale sau etnice, de apărare şi promovare a drepturilor fundamentale şi a intereselor sociale, economice ale celor pe care îi reprezintă, misiuni de promovare a relaţiilor de prietenie şi cooperare internaţională, de protecţie a mediului, etc.

Aceste organizaţii şi-au asumat rolul de purtători de cuv=nt ai societăţii civile, de subiecţi de reflecţie, de analiză critică, de revendicare, sanţionare , factori decizionali de putere, dar în practică, unele obiective nu au fost operaţionale, s-au dovedit chiar utopice pentru realitatea vieţii de azi.

Mihaela Vlăsceanu, Sectorul nonprofit (contexte, organizare, conducere), Ed. Paideea, Bucureşti, 1996, p.7

91

Page 92: doctorat sociologie

Faptul că reformele politice, economice şi sociale, educaţionale şi culturale etc., se găsesc la acest stadiu, diind percepute în mod negativ de către comunitatea europeană, se datorează în parte că societatea civilă prin diferite căi şi modalităţi a îngreunat şi chiar s-a opus acestor procese.

De asemenea, unele din aceste organizaţii şi nu puţine la număr au desfăşurat activităţi ilicite şi imorale, printre acestea derul=ndu-se o serie de activităţi pseudoprofitabile, dintre acestea mai cunoscute fiind afacerile cu ajutoare primite din străinătate, înmatriculările de maşini în copul eludării taxelor vamale, deturnarea unor fonduri etc., acestea devenind adevărate “industrii” de bani pentru mulţi din fondatorii acestora.

Totodată, se constată că unele organizaţii etnice au profitat din plin de slăbiciunile legilor şi Constituţiei din acele timpuri, s-au organizat şi înregistrat ca partide pe criterii etnice, care, în aceşti ani, fie în opoziţie, fie la guvernare, diferite căi şi modalităţi care nu întotdeauna s-au situat în limitele legii, a moralei, au militat şi au c=ştigat drepturi pentru minorităţi, drepturi care ne-am bucura să le aibă şi semenii noştri din afara graniţelor. Totodată, se constată că acestea desfăşoară o serie de activităţi şi acţiuni subtile dar cu un scop bine definit şi anume acela de dezmembrare a statului unitar rom=n prin interpretri trunchiate a unor drepturi ale acestor minorităţi.

Pe cale de consecinţă, încrederea populaţiei în aceste organizaţii a scăzut, astfel că în 1998 printr-un sondaj, rezultatele estimau lipsa de încredere a populaţiei la un nivel de stul de ridicat.

Astfel, cele 30% de nonrăspunsuri la întrebarea “C=tă încredere aveţi în organizaţiile neguvernamentale ?” fiind justificate fie printr-o credibilitate publică redusă, fie prin lipsa de impact în viaţa publică a entităţilor reprezentative pentru sectorul privat.

Cu toate aceste minusuri, trebuie evidenţiat şi faptul că aceste organizaţii au reuşit, prin aportul lor să dinamizeze unele procese ale reformei, îndeosebi din domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, realiz=nd în general la nivel microsocial instituţionalizarea unor valori şi comportamente civile fundamentale : solidaritatea civică, toleranţa şi respectul între parteneri sociali, toleranţa etnică, protejarea drepturilor economice şi sociale etc.

~n acest sens putem menţiona : a) participarea organizaţiilor neguvernamentale de profil la anchetele

sociale organizate de consiliile locale pentru acordarea ajutorului socialb) parteneriatul cu organele centrale de specialitate pentru protecţia

solidă şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap- implicarea în probleme de adopţie- în încredinţarea şi plasamentul copilului aflat în dificultate- pentru protecţia copilului- pentru formarea profesională a adulţilor- a consultării în probleme economice şi sociale etc.Organizaţiile neguvernamentale pot deveni cu adevărat viabile dacă

factorii de putere politică sunt receptivi la propunerile legale şi legitime ale acestora.

Pentru a stabili cum este percepută societatea civilă, Fundaţia pentru Devzoltarea societăţii civile a organizat o conferinţă naţională, în cadrul Proiectului internaţional de cercetare a Indexului societăţii civile.

Proiectul cuprinde două faze :~n prima fază a proiectului a fost elaborat elaborat un raport asupra

societăţii iar o a doua fază a fost dedicată cercetării de teren.Alianţa Mondială pentru Participarea Cetăţenilor a furnizat un set de

indicatori structuraţi pe fiecare din cele patru dimensiuni (structura, spaţiu,

Raportul naţional al dezvoltării umane – Romania 1999, p.68 Conferinţa a avut loc în perioada 29-30 iunie 2001, au participat 70 de persoane, reprezentanţi ai administraţiei centrale şi locale, ai organizaţiilor neguvernamentale, oameni de afaceri, cercetători

92

Page 93: doctorat sociologie

valori, impact) ale societăţii civile, precum şi cerinţele privind mărimea şi compoziţia eşantionului.

Au fost vizate organizaţiile societăţii civile, reprezentanţi ai administraţiei publice, sectorului de afaceri, massmedia şi cercetării.

Cerinţa metodologică a fost aceea de a asigura cel puţin 150 de răspunsuri din partea organizaţiilor societăţii civile şi 5-10 răspunsuri din partea fiecărei categorii de respondenţi menţionaţi mai sus.

Baza de eşantioane s-a constituit din cele 6800 de organizaţii înregistrate în baza de date a F.D.S.C. iar numărul a fost astfel stabilit înc=t să fie asigurată reprezentativitatea în funcţie de distribuţia teritorială şi pe domenii de activitate.

Astfel, chestionarele au fost expediate unui număr de 931 de de organizaţii ale societăţii civile, din care 749 în ţară şi 182 în Bucureşti. Distribuţia s-a realizat poştal şi în varianta electronică în perioada 26 martie – 26 aprilie răspunz=nd 189 de organizaţii din care 154 din ţară şi 34 din Bucureşti, rata fiind de 20%.

Chestionarul a fost expediat şi unui număr de 170 de persoane din alte domenii de activitate interesate de starea societăţii civile, respectiv: 40 de reprezentanţi ai administraţiei publice, 80 de reprezentanţi ai sectorului de afaceri şi 30 de cercetători şi 80 de jurnalişti. Răspunsul a venit din partea a 10 reprezentanşi ai administraţiei publice (rata 20%), 12 jurnalişti (15%), 7 cercetători (23%) şi 10 reprezentanţi ai sectorului privat (50%).

Indicatorii au fost prezentanţi sub forma unor afirmaţii faţă de care respondenţii au fost solicitaţi să-şi exprime punctul de vedere, respectiv acordul sau dezacordul.

Răspunsurile au fost marcate pe o scală de la “complet adevărat” la “complet neadevărat”.

Pentru simplifiucarea prelucrării, răspunsurile de tip “complet adevărat” şi 75% “adevărat” au fost introduse într-o singură categorie (adevărat) iar răspunsurile de tip 25% “neadevărat” şi “complet neadevărat” au fost încadrate în categoria “neadevărat”, De asemenea s-a considerat că obţinerea a peste 100 de răspunsuri reflectă o frecvenţă ridicată a indicatorului.

Printre altele au fost analizate următoarele normele socio-culturale care influenţează organizaţiile societăţii civile :

- presiunea din partea grupărilor politice ;- implicarea în formularea politicilor publice ;- accesul la forul legislativ;- recunoaşterea de către stat;- recunoaşterea din partea societăţii.Dintre aceşti factori există acord numai în privinţa afirmaţiei potrivit

căreia asupra organizaţiilor societăţii civile nu se exercită “presiuni” de a sprijini sau de a se alătura grupărilor politice. Au fost date 100 de răspunsuri în categoria “adevărat” şi 61 în categoria “neadevărat”.

Cu toate acestea, numărul celor care consideră că sunt astfel de “presiuni” este relativ mare, pe cale de consecinţă se confirmă într-un fel cele susţinute de noi.

Totodată se constată că, în general, normele socio-culturale nu sunt favorabile dezvoltării societăţii civile, acestea nu sunt angajate într-o măsură semnificativă în programe filantropice (153) şi nici nu susţin rolul de angajaţi în aceste organizaţii (147).

Statul este perceput că nu încurajează activitatea organizaţiilor (147) acesta nefiind captate de către instituţiile administraţiei în formularea politicilor (136).

~ntr-adevăr, simţul civic nu este încă apreciat, organizaţiile nu sunt suficient de puternice pentru a fi considerate o alternativă, nu sunt sprijinite de administraţia publică, iar acolo unde există interesul se simte puternic influenţa politicului.

93

Page 94: doctorat sociologie

~n privinţa valorilor pe care le respectă şi promovează aceste organizaţii, situaţia se prezintă astfel :

respectă drepturile omului (192) promovează activ drepturilor omului (179) promovează egalitatea şanselor în societate (168) promovează egalitatea sexelor în cadrul propriilor structuri (170) iniţiază acţiuni de promovare a bunelor relaţii între diferite grupări

politice, culturale, religioase şi etnice (149) promovarea activă a intereselor grupurilor culturale majore cu

excluderea intoleranţei faţă de alte grupuri culturale (123)Din cele prezentate mai sus rezultă preocuparea societăţii civile faţă de

drepturile omului.~n interiorul societăţii civile, diferenţele etnice, politice, culturale nu apar

ca o sursă de conflict, iar organizaţiile acesteia nu tolerează rasismul (168) şi nu încurajează conflictele între grupuri culturale şi religioase diferite.

~n privinţa evoluţiei acestor organizaţii, se constată o creştere numerică continuă a acestora, în prezent, sectorul neguvernamental cuprinz=nd peste 2300 de organizaţii nonprofit iar numărul persoanelor implicate în mod direct în aceste activităţi (voluntari, colaboratori, asociaţi) depăşeşte două milioane, ceea ce reprezintă 15% din populaţia adultă a Rom=niei. Cu toate acestea, dimensiunea sectorului nonprofit este mică în raport cu economia Rom=niei, în 1995, acestea deţineau un procent de 0,6% din numărul total de angajaţi din Rom=nia, dar şi cu media central şi este europeană sau cea internaţională.

Astfel, în acelaşi an, ponderea sectorului nonprofit prin raportare la numărul total de locuri de muncă era în Slovacia de 0,7%, în Ungaria de 1,33%, în Cehia de 1,75%, în Uniunea Europeană 6,94%.

Parteneriatul organizaţiilor neguvernamentale (ONG) cu organismele internaţionale

Organizaţia Naţiunilor Unite conlucrează cu ONG-urile în principalele domenii : drepturile omului, ajutoare umanitare de urgenţă, mobilizarea cetăţenilor în promovarea obiectivelor şi valorilor ONU etc.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE, conlucrează cu ONG-urile în domeniile drepturilor omului, educaţie civică şi protecţia minorităţilor, prevenirea conflictelor şi aplanarea unor crize, etc.

Constatăm cu regret că emisarii OSCE nu sunt bine informaţi sau fac jocul unor puteri c=nd este vorba de soluţionarea unor crize care apar. Astfel este cunoscut modul în care se doreşte soluţionarea crizei din Republica Moldova prin federalizarea acestei ţări.

~n Uniunea Europeană organizaţiile nonprofit se ocupă de îngrijirea a peste 40% dintre spitalizaţi, în Germania 20% dintre copiii de v=rsta şcolar=, în Franţa administrarea a 20% din gradiniţele pentru copii din Italia şi toate universităţile, respectiv 22% dintre şcoli în Anglia.

De asemenea în multe ţări îngrijirea persoanelor marginalizate din punct de vedere social, cum sunt centrele pentru copii, pentru femei care au suferit abuzuri sau pentru combaterea alcoolismului sau consumului de droguri, pentru oamenii săraci sau cu SIDA sunt în administrarea organizaţiilor neguvernamentale, pe baza de contracte cu statul.

94

Page 95: doctorat sociologie

Partidele politice

Partidele politice sunt asociaţii ale cetăţenilor cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, care promovează valorile şi intereselor naţionale, acţionează pentru respectarea suveranităţii naţionale a independenţei ţi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.

Ele contribuie la educarea politică a cetăţenilor, influenţează formarea opiniei publice, organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor, stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea autorităţilor publice, în conformitate cu prevederilor legii.

Partidele politice reprezintă principalul element de legătură dintre populaţie şi organele de conducere publică. ~ntr-o democraţie reprezentativă, ele se situează în postura de intermediari, care fac joncţiunea între societatea civilă şi putere, în sensul de organisme reprezentantive statale. Acestea nu se identifică total cu statul în care deţin doar temporar şi eventual alternativ funcţii de decizie politică, în baza legitimităţii elective. ~nsă, în acelaşi timp, ele nu se confundă nici cu societatea civilă din care provin şi pe care se sprijină, la organizaţiile politice cu vocaţie reprezentativă.

Constituţiile ridică partidul politic, dintr-un instrument de realizare tehnică a alegerilor, la rangul de factor legitim al vieţii publice. Privite din această perspectivă, partidele politice sunt inseparabil legate de structurarea şi instituţionalizarea puterii şi în acelaşi timp sunt conexate direct sau indirect – prin forme şi metode ce diferă de la un stat la altul, la procesul de exercitare a puterii.

Partidele politice, oamenii politici se legitimează cu valorile politice pe care le promovează, cu capacitatea, seriozitatea, transparenţa, comunicarea, cooperarea şi eficienţa manifestată în elaborarea, promovarea şi realizarea programelor, politicilor şi strategiilor care au determinat voturile electoratului, cu modul cum se raportează la principiile democraţiei, la legile ţării şi la dispoziţiile Constituţiei.

Or, din păcate, oamenii politici au numeroase carenţe profesioniste, mentalităţi retrograde, comportamente dubioase lipsite de credibilitate străine nu numai de interesele generale dar şi celor din partidul care fac parte.

Dezamăgit de politică, Benjamin Franklin a exprimat la un moment dat o judecată care avea ca temei o atentă şi deosebit de subtilă observare a jocurilor de interese ce au loc în sfera deciziilor guvernamentale. Aceasta scoate în evidenţă cu rafinament intelectual limitele discursului mincinos: poţi păcăli – spune el – o parte din viaţă toată lumea, mai poţi păcăli toată viaţa o parte din lume, dar nu poţi păcăli toată viaţa toată lumea.

Într-adevăr viaţa demonstra că unii au făcut din minciună o practică eficientă de a-şi atinge unele scopuri particulare.

Cameleonismul şi feluritele stratageme imaginate de-a lungul timpului le-au asigurat o considerabilă carieră istorică, dar parcă niciodată ca în era mediatică aceştia nu au reuşit să-şi etaleze mai eficient discursul Rădulescu Gh, p.238ţ.

Practicarea minciunii internaţionale poate avea loc prin două categorii distincte de discursuri:

-discursuri care servesc intereselor imediate ale celui care minte;-discursuri care cuprind minciunile altruiste şi caritabile.

Societăţile moderne se confruntă cu situaţii anormale, când grupuri speciale se pot substitui operei timpului străduindu-se şi reuşind să creeze

Aristide Cioabă, Societatea civilă şi drepturile omului, Ed. Institutului de Teorie socială, Bucureşti, 1997, p.105 Ibidem, p.120 Ion Vlăduţ, Sociologie juridică în opera lui Dimitriu Gusti, (Dimitrie Gusti – citat), Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.130

95

Page 96: doctorat sociologie

oameni mari, să fabrice lideri, care nu sunt totuşi mai mult decât nişte falşi oameni mari, al căror singur rost este de a bloca (ar întârzia) apariţia celor cu adevărat mari şi de a devia societăţile de la linia lor, de la lipsurile lor reale, împiedicându-l să-şi încordeze puterile spre a pregăti apariţia oamenilor de care au nevoie cu adevărat şIlie Budescu, 1996, p. 347-366 p. 364ţ.

Astfel în mediul politicianist oamenii cu adevărat nu pot să apară de cele mai multe ori, deoarece procesul selecţiei lor este blocat şi deviat de greutatea mediului fals, pseudocult, al politicianismului dizolvant şi parazitar.

Politicianismul nu are nevoie de „oameni mari”, ci de lideri falşi, de oameni falşi pe care să îi prezinte drept „oameni mari”, falsificând în felul acesta direcţia sufletească reală a societăţii.

Cum oamenii mari cu adevărat întârzie să apară, dispoziţiile sufleteşti întârzie şi ele la poarta exprimării, astfel că societatea însăşi este livrată întârzierii. România nu duce lipsă de „lideri fabricaţi” aceştia apărând odată cu relansarea curentului cosmopolit în cultura română şi în rândurile politicienilor.

Din punct de vedere al politicii „minciuna pioasă” nu intră în calcul. Liderii politici au în vedere câştiguri mult mai importante cum sunt cele care privesc accesul la controlul bunurilor strategice şi la poziţiile de decizie.

Minciuna politică poate servi la scopuri caritabile numai în varianta minciunii publice prin care se urmăreşte calmarea neliniştii comunitare.

De exemplu se minimalizează pericolului terorismului, astfel ca oamenii să nu intre în panica unei eventuale catastrofe (alunecări de teren, inundaţii etc.).

Astfel de situaţii sunt numeroase şi întreţin iluzia că în politică minciuna este un rău necesar, iar cei care mint o fac din convingerea că numai în acest fel protejează interesele superioare ale comunităţii pe care o guvernează.

Minciuna se referă la trecut, prezent dar cel mai adesea la viitor. Astfel, minciuna politică este prezentă frecvent în programele politice din campaniile electorale şi chiar în programele de guvernare. Poveştile „Contractului cu România”, a „luminiţei de la capătul tunelului” lansate în timpul campaniei electorale din 1996 de liderii C.D.R., alinierea salariilor funcţionarilor publici şi a altor categorii de salariaţi până în 2008 promisă recent la congresul P.S.D. sunt promisiuni între care primele s-au dovedit mincinoase iar a treia din start nu poate fi luată în serios.

Ar fi prea frumos ca să fie şi adevărat acest mesaj al P.S.D.-ului. Pentru aceasta ar trebui să dezvoltăm economia cum n-am dezvoltat-o în 15 ani, lucru mai puţin probabil. Astfel de promisiuni nu sunt puţine. În scopul atragerii electoratului, partidele se întrec în promisiuni, care mai de care mai atractive. Într-un sat este nevoie de un pod sau drum imediat se promite că după alegeri se va face. Într-un oraş este nevoie de gaz metan, canalizare etc. după alegeri „se va face”, dacă vom câştiga.

Unele partide care s-au cocoţat în structurile puterii reamintesc compatrioţilor ce „sarcină istorică”, prin ce primejdii au trecut în timpul evenimentelor, când trebuie „cineva” să-şi asume această sarcină de a schimba soarta României.

Toate aceste discursuri cu caracter mincinos sunt menite să justifice că nu se găseau alte personalităţi mai potrivite pentru această „menire istorică”. Nu au trecut bine evenimentele că au apărut categorii privilegiate pentru „sacrificiile” făcute în timpul evenimentelor, o categorie aparte „revoluţionari”, unii dintre ei meritând acest titlu dar nu puţini sunt cei care şi-au obţinut certificat de revoluţionar prin mijloace ilicite şi imorale

Orice partid promite că dacă va ajunge la putere va crea condiţii de creştere a veniturilor populaţiei, locuri de muncă, un venit minim garantat, trai decent etc. şi va lupta împotriva corupţiei până la eradicare.

Alegerile din 1996 au fost câştigate de Convenţie tocmai că au promis că vor declara război corupţiei dar nici vorbă de aşa ceva, aceasta a continuat şi a profilat, lucru constatat de toate organismele europene şi internaţionale.

96

Page 97: doctorat sociologie

Astfel, contra corupţiei, în administraţie, justiţie etc. aproape că nu există sector unde caracatiţa corupţiei să nu-şi fi întins tentaculele.

Aşadar, ele sunt acuzate de acte de corupţie politică, de manipularea şi coruperea electoratului care se concretizează printr-o cultură politică precară.

În perioada alegerilor partidul sau partidele aflate la putere ”uită” că în timpul mandatului s-au aflat la originea exasperărilor pe care le acuză cetăţeanul, apelând la un limbaj politic măgulitor şi celebrativ la adresa sa.

Acum i se cere părerea în problemele de interes major pentru societate cum sunt: locuinţe, locuri de muncă, şomaj, pensii, salarii.

Astfel, cetăţeanul uită că este la limita pragului sărăciei, nu are cu ce să cumpere hrana, îmbrăcăminte, medicamente, nu are cu ce să plătească întreţinerea, chiria, uită că este şomer etc.

Nu lipsesc termeni de rezonanţă afectuoşi precum „stimaţi concetăţeni”, „conştiinţa mereu vie”, „înaintaşii noştri” etc. ce sunt adresate cetăţenilor care sunt „bucuroşi” că votează.

La toate acestea se mai adaugă şi mass-media care devine astfel complice deghizat al puterii iar pe de altă parte ca aliat ocazional al cetăţeanului şGheorghe Teodorescu, p.179ţ.

Fiecare om politic sau formaţiune politică duce o bătălie aprigă pentru „imagine” în numele principiului de aur al succesului în politică. Dacă eşti pe ecran exişti. Omul politic devine astfel curtenitor în faţa presei o celebrează, o felicită şi îi aduce mulţumiri pentru modul în care se implică în apropierea guvernanţilor de guvernaţi.

Relaţiile dintre politicieni şi jurnalişti nu sunt dintre cele mai bine, dar reglările de conturi au loc pe cale amiabilă la un cocteil, fie „cumpărând” instituţia mass-mediei cu tot ce înseamnă jurnalist, ori în cele din urmă să apeleze la justiţie.

Pentru a ieşi la rampă, deci de a deveni cunoscut necesită un efort deosebit iar dacă actorul nu are sprijinul mass-mediei şansele de a deveni notoriu sunt îngreunate.

Gradul de cultură politică determină atitudinea mai mult sau mai puţin conştientă a oamenilor de susţinere sau de respingere faţă de schimbare, de reforma politică, socială şi economică, de selectare sau am=narea unor aşteptări, cerinţe, determină p=nă la urmă gradul de socializare politică, de coerenţă, coeziune şi limpezime politică la nivel societal.

Setul de valori şi atitudini, de comportamente sociale se formează la individul socializat politic în funcţii, de asemenea, de gradul de cultură politică, transform=ndu-l dintr-o masă amorfă, dusă de val, din punct de vedere politic, într-un actor politic, factor conştient şi activ la promovarea acelor valori politice, a acelor acte politice care corespund cel mai bine intereselor sale.

Socializarea politică a individului presupune, în acelaşi timp, implicarea mass-mediei, al căror rol este deosebit în legitimarea sau nu a unui sistem politic, al unui partid politic, atunci când, prin acţiunea sa, manipulează voinţa acestuia.

Criza prin care trece cultura politică rom=nească este prelungită şi din cauza unei insuficiente implicări a instituţiilor politice care au un rol esenţial în procesul de socializare politică a presei şi chiar a societăţii civile al cărui mesaj politic nu a reuşit să mobilizeze populaţia la procesul de devenire şi de socializare politică.

Vasile Stănescu, op.cit.,p.76

97

Page 98: doctorat sociologie

Drept urmare, încrederea în instituţiile fundamentale ale statului – ca şi partide, ca sursă de promovare a membrilor lor în aceste instituţii – a scăzut simţitor.

Astfel, cu excepţia bisericii şi armatei, celelalte instituţii cum sunt : parlamentul, guvernul, justiţia, poliţia nu se bucură de suficientă încredere, deoarece ele nu răspund satisfăcător solicitărilor societăţii civile, doleanţelor acesteia.

Media, în general şi îndeosebi presa care şi-a dedicat menirea trezirii şi socializării politice a cetăţenilor, mai au multe de făcut.

Acest proces este un proces complex, programat, care presupune implicarea tuturor factorilor încep=nd cu familia, şcoala, care să conducă la socializarea politică a oamenilor, la transformarea acestora în actori politici.

Asistăm tot mai des la încălcarea gravă a principiului constituţional cu privire la separarea puterilor în stat de către executiv care se substituie politicului şi legislativului emiţ=nd un mare număr de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă.

Criza politică, imaturitatea eşichierului politic, lipsa de omogenitate ideologică şi de program în probleme de interes general, promovarea algoritmului politic, fără limite şi fără criterii de ordin profesional şi moral, au influenţat în mod evident acţiunea politică, au indus electoratului ideea periculoasă a neputinţei schimbării, de unde neparticipare şi indiferenţă faţă de politic, indiferent care p=nă la urmă, are consecinţe în însăşi consolidarea democraţiei.

Aşadar, se impune o asanare drastică a vieţii politice prin eliminarea rebuturilor şi promovarea oamenilor politici numai în funcţie de competenţa profesională, de calităţi mprale, de valori reale dovedite prin fapte.

Sunt lucruri arhicunoscute, că partidele o dată ajunse la putere împart „ciolanul“, adică acele slujbe „de profit“ care constau în controlul atribuirii de funcţii politico-administrative, privilegiilor şi a surselor de venit deosebit de atractive. Cum sunt posturile de miniştri, primari etc. şG. Teodorescu p. 78ţ. De asemenea, banii au făcut întotdeauna casă bună cu politica. Manevrarea, depozitarea convenabilă, transferul şi convertibilitatea acestora sunt atribute determinante pentru a face din ei mijlocul cel mai eficient de control în raporturile de putere. Cu bani se obţine aproape orice.

De asemenea, trebuie ca formaţiunile politice să promoveze ferm interesul naţional, impun=ndu-se o clarificare constituţională şi legală a acelor partide care, deşi prin statut şi-au propus să apere interesele poporului, acţionează împotriva acetuia, promov=nd interese meschine, de grup, de natură să pună în pericol caracterul unitar şi indivizibil al statului.

Poliţia

Poliţia este un serviciu public în slujba cetăţenilor, care are ca misiune garantarea tuturor cetăţenilor a liberului şi paşnicului exerciţiu al drepturilor şi libertăţilor prevăzute de lege.

Aşadar, poliţistul desfăşoară o activitatea socială în serviciul naţiunii, pentru asigurarea respectării legilor, a ordinii şi liniştii publice.

Procesul de tranziţie a societăţii rom=neşti de la un regim totalitar la democraţie şi economie de piaţă, constituie o problemă deosebit de importantă, îndeosebi c=nd încercăm să abordăm problema raportorilor politici cu societatea civilă.

~n cadrul acestei tranziţii, trebuie să se pornească de la caracterul antitotalitar al Revoluţiei din Decembrie 1989.

98

Page 99: doctorat sociologie

~n acest sens, instituţia poliţiei care p=nă nu demult a constituit un instrument al statului poliţienesc, are ca obiectiv îmbunătăţirea raporturilor cu comunitatea, îmbunătăţirea stilului de muncă, protecţia drepturilor omului, integrarea în structurile poliţieneşti europene, etc.

Centrul de greutate în munca poliţiei trebuie să cadă pe acţiunile de prevenire în detrimentul celor represive şi de constatare.

~mbunătăţirea sistemului de cunoaştere a populaţiei, îndeosebi prin mijloacele de comunicare directă, asigurarea unei transparenţe sporite în toate măsurile întreprinse, precum şi îmbunătăţirea substanţială a relaţiilor cu toate categoriile sociale (tineret, bătr=ni, etc.) sunt obiective prioritare ale unei poliţii democrate.

Poliţistul ca actor social are un rol deosebit în colectivitate. Misiunea lor nu este numai de a cerceta faptele antisociale, de a fi arbitru în cadrul unor stări conflictuale ci şi aceea de a cunoaşte şi influenţa comportamentul unor categorii sociale (minori lipsiţi de supraveghere, tineri).

Numai astfel, el devine un principal factor în asigurarea ordinii şi liniştii publice, a respectării şi aplicării întocmai a legii.

Dar poliţistul nu trebuie văzut ca un personaj în c=mpul infracţiunilor sau să înveţe pe alţii ce trebuie să facă, ci cum trebuie să acţioneze într-o situaţie sau alta.

Societatea, fiind un proces „automodelat” de „ autoproducere ” rezult=nd dintr-o tensiune de forţe sau o continuă deschidere plurivalentă de evoluţii, poliţia şi alte instituţii sociale pot constitui un „ proces de conştientizare transformatoare ” opţiunile răm=n=nd a fi făcute într-un joc democratic, cănd acesta există, de structurile statului, din care nu este exclusă nici prezenţa poliţiştilor, ba aceasta este chiar de dorit .

Pe l=ngă relaţiile de sprijin, ajutor şi cooperare cu cetăţeanul, poliţia este nevoită să intervină de multe ori pentru a pune capăt unor situaţii tensionate între indivizi, prin utilizarea forţei.

~n astfel de cazuri, utilizarea forţei a creat poliţiei o imagine deformată asupra rolului şi menirii ei în societate. Istoria postrevoluţionară este plină de situaţii tensionate, încep=nd de la fenomenul Piaţa Universităţii 1990, conflictul interetnic din 1990 – T=rgu Mureş cu minoritatea maghiară, mineriadele, conflictul privind aplicarea Legii fondului funciar din judeţele Botoşani, Iaşi, intervenţiile în forţă pentru urmărirea şi reţinerea infractorilor în diferite cartiere, etc.

De asemenea, sunt suficiente cazuri c=nd cei care au avut de-a face cu poliţia sunt nemulţumiţi de serviciul prestat de aceasta. Lăs=nd deoparte doza de subiectivism, nu este mai puţin adevărat că poliţia trebuie sa „ uite ” metodele şi mijloacele pe care le-a folosit c=ndva; ea trebuie să adopte o conduită nouă în care să primeze solicitudinea şi claritatea în intervenţii, să fie obiectivă în soluţionarea cazurilor.

Activitatea poliţiei este diversă, cum ar fi: lupta împotriva crimei organizate, combaterea corupţiei, soluţionarea furturilor, prostituţia, toxicomania, afacerile financiare, ordinea publică, etc. precum şi înlăturarea unor fenomene cu care se confruntă societatea, începănd cu cele mai grave ca jafurile, omorurile p=nă la găsirea copiilor pierduţi, a bătr=nilor rătăciţi, etc.

O atenţie deosebită trebuie acordată mediului urban unde în această etapă au avut loc mari disponibilizări, mulţi indivizi pierz=ndu-şi locul de muncă. Nemaiav=nd o sursă financiară care să asigure cele necasare traiului, unii care mai au păm=nt de reîntorc în satele natale, alţii continuă să locuiască la oraş şi să muncească păm=ntul la ţară, iar cei ce nu au păm=nt, nici alte surse de venituri, desigur se vor adapta noilor condiţii, mulţi dintre ei îngroş=nd grupul delicvenţilor. Pe de altă parte, libertatea şi democraţia, evident au pătruns şi la sate unde este percepută diferit. Dacă înainte de evenimentele din decembrie 1989 rara se vorbea de t=lhării, violuri, incesturi

Pavel Abraham, Comunitatea, poliţia şi tranziţia, Editura Naţional, 1996, p.41

99

Page 100: doctorat sociologie

etc., astăzi poliţia se confruntă şi la sate cu astfel de infracţiuni. Este cunoscut faptul că furturile din avutul particular erau rare, predomin=nd cele din avutul public, respectiv de la CAP-uri şi IAS-uri de unde şi vorba „găina de unde scurmă de acolo se hrăneşte”. Aceste organizaţii s-au desfiinţat şi evident hoţii acum acţionează în sectorul particular. La toate acestea aşa cum am arătat se adaugă şi imperfecţiunile Legii fondului funciar care au generat numeroase conflicte între ţărani. ~n aceste condiţii, poliţia alături de celelalte instituţii şi structuri sociale are o mare responsabilitate.

Un fenomen care a luat amploare este cel al corupţiei şi îndeosebi a corupţiei la v=rf, unde activitatea poliţiei este îngreunată sau împiedicată de unele grupuri de interese, indivizi ajunşi în posturi cheie. Poliţia de una singură nu poate face mare lucru, toate instituţiile şi structurile cu atribuţii în combaterea fenomenului infracţional trebuie să-şi de-a m=na. Or, am asistat la multe cazuri c=nd poliţistul prinde infractorul, iar acesta este eliberat pe diferite „motive ” sau „chichiţe” avocăţeşti. Pe de altă parte asistăm şi la ascendenţa fenomenului de corupţie şi în s=nul acestei instituţii. Este o reminescenţă a fostei miliţii c=nd un miliţian îşi permitea aproape orice. Comunitatea aude, vede şi judecă, poliţia trebuie să lupte ca să fie percepută ca o instituţie a statului de drept, menită să lupte împotriva infractorilor în condiţii de imparţialitate, indiferent din ce structuri provin aceştia.

Poliţistul nu trebuie privit cu teamă ci cu încredere, trebuie luat ca un adevărat prieten care, potrivit zicalei populare „la nevoie se cunoaşte”. Este necesară o conlucrare mai strănsă între cetăţeni şi poliţie, între şcoală şi poliţie, între aceştia şi toate verigile sistemului social.

Cetăţeanului nu trebuie să-i fie frică să sesizeze poliţia, să fie cooperant în toate acţiunile legale întreprinse de acesta.

Fără ajutorul activ din partea comunităţii, „randamentul” activităţii poliţiei este scăzut. Cetăţenii sunt cei care trebuie constituie prima linie de apărare în controlarea infracţiunilor.

Grupul, cetăţenii au un rol deciziv în combaterea criminalităţii prin cooperarea de care vorbeam, prin sesizarea organelor de poliţie şi prin alte mijloace de socializare a individului.

Cu privire la percepţia socială a poliţiei s-au investigat peste 2500 de subiecţi pe baza unor chestionare, răspunsurile primite fiind publicate în ziarul „955 – Poliţia Capitalei”.

Activitatea şi comportamentul poliţiştilor este percepută astfel :- aproape 75% din subiecţi consideră că întotdeauna sau în majoritatea

cazurilor, poliţiştii dau dovadă de discernăm=nt, profesionalism şi obiectivitate în aplicarea legii. Circa 18% apreciază că acest comportament este specific într-un număr redus de situaţii – 7% ;

- 52% din subiecţi consideră că poliţiştii se comportă imparţial în anumite împrejurări, 36% consideră că aceştia manifestă imparţialitate în exercitarea atribuţiilor de serviciu în raport de orice situaţie, faptă sau persoană, iar 12% resping în totalitate această calitate ;

- 50% din subiecţi consider că s-au produs mutaţii evidente în atitudinea poliţiştilor după evenimentele din decembrie 1989 iar 29% consideră că acestea sunt într-o fază incipientă, în timp ce 24% le consideră formale ori chiar inexistente ;

- munca în tandem (patrule) a poliţiştilor cu trupe de jandarmi este apreciată de 29% dintre subiecţi de natură a asigura liniştea publică şi climatul de siguranţă civică în stradă, 34% consideră acestă formă de acţiune ca fiind satisfăcătoare sau uneori o prezenţă formală, fără conotaţii preventive evidente, iar 37% constată că numărul unor astfel de patrule în mediul urban şi îndeosebi în cel rural este at=t de redus înc=t efectul pozitiv este aproape nul ;

Pavel Abraham, op.cit.p.57 Ibidem, p.9

100

Page 101: doctorat sociologie

- rolul agenţilor de circulaţie în trafic este considerat în proporţie de peste 52% ca fiind deosebit de eficient în prevenirea accidentelor şi a pagubelor, 17% cred că această prezenţă nu este suficientă pentru înlăturarea stării de pericol, 24% consideră prezenţa ca fiind stresantă, ineficientă şi chiar sursă a unor accidente ;

- lipsa de tact şi receptivitate a poliţiştilor în relaţiile cu cetăţenii, în proporţii diferite (circa 83%) se constituie în cauză majoră care proiectează o imagine negativă în percepţia socială a instituţiei poliţieneşti, cu unele consecinţe evidente în planul sprijinului şi prezenţei în acţiunile de cooperare pe care poliţistul le întreprinde ;

- 39% din subiecţi apreciază că majoritatea cadrelor de poliţie sunt compatibile, 38% consideră că un număr restr=ns de poliţişti sunt incompatibili, iar 23% manifestă totală ne=ncredere în capacitatea de a rezista la tentaţii ;

- 57% consideră că unele stări negative de lucruri din mecanismul social se datorează şi compromisurilor ce au loc între poliţişti şi unii infractori, pentru ca 43% să nege integral o astfel de posibilitate.

~ncrederea cetăţenilor în poliţişti este percepută astfel :- 28% manifestă încredere deplină ;- 50% au rezerve ;- 15% au foarte puţină încredere ;- 7% sunt total neîncrezători.~n ceea ce priveşte relaţiile cu comunitatea, 27% consideră că unele

deformări ale comportamentului poliţiştilor este determinat şi de atitudinea incorectă, uneori arogantă, jignitoare şi chiar agresivă a cetăţenilor, 23% apreciază că acest lucru este specific în majoritatea cazurilor, 41% în proporţie redusă, în timp ce 9% resping o astfel de ipoteză.

C=teva concluzii se impun a fi trase din această investigaţie :~n primul r=nd se impune o restructurare şi o reorganizare a poliţiei,

astfel ca această instituţie să se alinieze la nivelul instituţiilor similare europene. Se impune o echipare, o dotare şi o salarizare bună a poliţiştilor.

Crearea unui cadru adecvat, astfel să fie eliminată posibilitatea imixtiunii politicului în activitatea acestei instituţii.

Asanarea instituţiei de acele elemente care îi alterează imaginea, precum şi evaluarea activităţii celor care au activat în vechile structuri, cuniscut fiind faptul că majoritatea acestora au comis fapte care au dus la atingerea drepturilor omului, au avut un comportament abuziv şi prin urmare îi face incompatibili cu actuala instituţie.

~mparţialitatea trebuie să fie un atribut fundamental al poliţistului, acesta trebuie să vegheze ca „nimeni să nu fie mai presus de lege”.

O mai str=nsă legătură cu societatea civilă şi cu celelalte instituţii şi structuri sociale şi o mai mare preocupare pentru pregătirea poliţistului din punct de vedere profesional şi nu numai. Acesta nu trebuie să fie numai un v=nător de infractori, ci trebuie să fie un bun jurist, să aibă cunoştinţe în domeniul psihologiei, sociologiei etc., pentru că în primul r=nd, infractorul este o fiinţă socială, cu greşelile lui, cu calităţile lui, care nu trebuie eliminat sau izolat de societate ci lupta se dă pentru socializarea şi resocializarea lui.

CAPITOLUL IVRESOCIALIZAREA MIJLOC DE INTEGRARE SOCIALĂ A INDIVIZILOR

ÎN ETAPA DE TRAZIŢIE

1. CONCEPTUL ŞI DEFINIREA RESOCIALIZĂRII

2.NORME ŞI SANCŢIUNI SOCIALE

101

Page 102: doctorat sociologie

Normele sociale sunt însoţite de sancţiuni care promovează conformismul şi protejează împotriva conformismului.

Ele conţin reguli adresate conduitei indivizilor descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concentrate în comportamente legitime şi acceptate de societate şBoroiu Dan, Sociologie juridică, Bucureşti, Ed.Hyperion XXI, 166 pţ.

Normele sociale sunt diverse. Astfel sunt norme morale, juridice, economice, religioase etc. Ele reprezintă standarde sau etaloane de comportament social, fiind elaborate în anumite forme şi emanând de la diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale.

Procedura de elaborare şi aplicare a normelor sociale poate fi, în principiu, reorganizată (neinstituţionalizată) spontană şi difuză.

În această categorie intră cutumele, uzanţele, obiceiurile şi practicile instituite prin intervenţia colectivă, dar necunoscută de unele grupuri. Ele sunt acceptate şi respectate prin forţa tradiţiei.

A doua categorie de norme sunt cele elaborate şi aplicate prin intermediul unor instituţii sau „agenţi” specializaţi după o anumită procedură.

Orice normă socială presupune atât acceptarea cât şi suportarea (respectarea ei de către indivizi sau grupuri).

În cazul acceptării elaborarea normei are loc printr-o acţiune comună a grupului, pe când suportarea presupune o constrângere exterioară datorită faptului că unele elemente ale colectivităţii resping conţinutul ei (norma elaborată nu corespunde nici unei valori recunoscute de astfel de grupuri sau clase) şPinto Roger, Métodes des sciences sociale, Paris, Dallaoz, 1967, 312 pţ.

H.L.Ross consideră că normele şi regulile de conduită sunt acceptate sau suportate de membrii unui grup social din două motive:

a)în primul rând pentru că ele sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme întrucât le consideră o forţă din „EUL” lor social, ceea ce le creează un sentiment de stinghereală sau vinovăţie atunci când nu le respectă sau le violează.

b)în al doilea rând, membrii unui grup aşteaptă unul de la celălalt un comportament conform cu normele grupului iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalţi îşi manifestă dezacordul în diferite modalităţi şRoss Henri, Perspective son the social Order, Ridings in Sociology New York, M.C. Graw-Hill Book Company, 1968, 560 pţ.

Aprobarea sau dezaprobarea manifestată de grupul social faţă de un anumit gen de comportament individual, constituie sistemul sancţiunilor sociale.

În termeni generali, orice sancţiune reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărui scop este realizarea conformităţii la normele de comportament considerate ca dezirabile de un grup social şGould J.W.L. Kolb, A dictionary of the social science, New York The Mac Millan Company, 1964, 900 pţ.

În esenţă, ea reprezintă „o reacţie din partea societăţii sau a unui număr considerabil de membri faţă de un mod de comportament, prin care acesta este aprobat sau dezaprobat şBrown Radcliffe A.R. Social Sanction în E.R.A. Seligman Editor, Encyclopedia of the social sciences, vol.XIII London, 1934, 800 pţ.

Orice sancţiune presupune fie o pedeapsă fie o răsplată având drept obiectiv realizarea conformităţii conduitelor cu normele. Aceasta constă în anumite modalităţi de aprobare sau dezaprobare faţă de un anumit gen de comportament. Sancţiunea socială începe să acţioneze. Controlul interiorizat devine ineficient când individul pierde sentimentul interior a ceea ce este şi ceea ce este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus la ordine de către ceilalţi sau eliminat din grup şSzepanscki Ion, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1972, 260 p.ţ.

Aşadar nerespectarea normelor şi valorilor sociale atrage o reacţie a mediului social în care ele sunt valabile, concretizată printr-o serie de sancţiuni, care, de multe ori însă, nu asigură eficacitatea absolută a normelor, ci ele „substituie o normă (sancţiune) alteia (cea care impune conduita nerespectabilă); ele deschid o alternativă, permit o alegere şPinto Roger, Grawitz, Madelaine, op.cit.ţ.

În literatura de specialitate sunt mai multe opinii privind clasificarea sancţiunilor sociale.Astfel A.R. Radcliff Brown spune că sancţiunile sociale pot fi clasificate în funcţie de forma

şi intensitatea reacţiei faţă de un anumit tip de comportament astfel:a) pozitive, care reprezintă moduri de aprobare şi premiere a comportamentului dezirabil;b) negative, reprezentate de reacţii de dezaprobare sau respingere a comportamentului

neconformist şA.R.Radcliff Brown,op.citţ.

102

Page 103: doctorat sociologie

Prin îmbinarea criteriului formei şi intensităţii reacţiei sociale şi cel al instanţelor sau „agenţilor” de la care emană sancţiunile sociale, Dan Bonciu propune o clasificare mult mai realistă. În concepţia autorului acestea pot fi:

a) sancţiuni pozitive formale (organizate) care includ reacţiile de exprimare a recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea de distincţii, premii, ordine şi recompense pentru acele comportamente care sunt conforme cu normele morale şi juridice sau, mai mult, pentru acele comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate;

b) sancţiuni pozitive formale (neorganizate) incluzând reacţiile de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe...covârstnici) sau a opiniei publice faţă de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau colectivităţii;

c) sancţiuni negative formale (organizate şi fundamentate pe forţa şi coerciţia unor instituţii şi organizaţii formale şi prin care sunt „amendate” conduitele ilicite sau deviante: cea mai mare parte a sancţiunilor negative organizate sunt reglementate prin proceduri juridice speciale (dreptul penal). Ele sunt fundamentate pe forţa statului, dreptului, administraţiei şi justiţiei.

d) sancţiuni negative neformale (neorganizate) constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnări morale (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

Sancţiunile juridice îmbracă o gamă extrem de largă, în funcţie de valorile şi relaţiile sociale care sunt apărate prin normele juridice (sancţiuni civile, disciplinare, procedurale, administrative, penale etc.).

Dintre acestea, cele penale sunt cele mai coercitive, fiind adoptate faţă de indivizii care violează normele dreptului penal, drept ce poate fi caracterizat prin ponderea sancţiunilor negative, organizate.

Sancţiunile penale reprezintă măsuri de constrângere şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor persoanelor care încalcă normele penale. Ele sunt prevăzute expres în legislaţia penală, fiind aplicate acelor indivizi care comit delicte şi crime şi au răspundere pe (vârsta şi discernământ). Incluzând, de regulă, pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative, sancţiunile penale se aplică numai de către instanţele specializate în cadrul unui mecanism public organizat (procesul judiciar şBonciu, op.cit.ţ. Scopul acestora nu este răzbunarea, intimidarea sau umilirea individului delincvent, ci prevenirea, recuperarea şi reinserţia individului, protecţia şi apărarea socială a instituţiilor, grupurilor şi colectivităţilor.

Anthony Giddens, consideră că alături de sancţiunile pozitive şi negative, mai pot fi oficiale respectiv cele aplicate de un grup specific de persoane sau de o agenţie în scopul respectării unui anumit set de norme şi neoficiale care sunt reacţii mai puţin organizate şi spontane de non-conformism (de exemplu cazul unui student acuzat prin tachinare de către prieteni că este „tocilar” atunci când ia hotărârea de a studia refuzând invitaţia colegilor de a merge la discotecă şAnthony Giddens, Sociologie, Bucureşti, Ed.Bic ALL 2001, 696 p.ţ.

Sancţiunile pozitive şi sancţiunile negative Sancţiunile pozitive sunt strâns legate de puterea economică în virtutea căreia unii agenţi

folosesc superioritatea lor în materie de resurse materiale ca pârghie de atragere a celuilalt la realizarea propriilor scopuri. Această formă de relaţii s-a extins considerabil o dată cu dezvoltarea economică, dar, din punctul de vedere al intensităţii, adică al gamei de comportamente „controlate”, dacă lăsăm deoparte modalitatea extremă a purei exploatări ce se reduce de fapt la coerciţie, forma în cauză cunoaşte, în general, o eficacitate mai limitată în raport cu aceasta din urmă.

Distincţia dintre sancţiunile negative şi sancţiunile pozitive nu se poate face decât plecând de la „aşteptările care redefinesc” linia de demarcaţie dintre cele două tipuri de sancţiuni: întreruperea lor este percepută ca o pedeapsă (Blau). Astfel, atribuirea repetată de recompense poate deveni un instrument de putere strict coercitiv.

Solidaritatea este capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca unităţi de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate, poliţii.

Este modalitatea socialului ce poate fi înţeleasă cel mai uşor. Un grup este o unitate de activităţi compusă din subunităţi. Cuplul este cel mai mic grup posibil, iar umanitatea cel mai mare dacă ar reuşi să se unească într-o acţiune de pildă pentru a rezolva împreună problemele comune ale poluării atmosferei şi oceanelor.

Grupurile iau naştere datorită faptului că oamenii urmăresc prin firea lor nişte scopuri, iar aceste scopuri nu pot fi niciodată atinse în izolare completă.

103

Page 104: doctorat sociologie

Pentru reproducerea biologică, trebuie să existe doi, în general, mult mai mulţi pentru asigurarea securităţii, instaurarea dreptăţii, satisfacerea nevoilor şi dorinţelor şi aşa mai departe.

Sensul sau nonsensul reacţiei socialeÎn general, deciziile penale sunt luate ţinându-se seama de trei factori:1.Cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare probabilitatea ca victima să reclame la

poliţie, ca poliţistul să îl aresteze pe suspect şi ca judecătorul să pronunţe o pedeapsă severă. Să semnalăm, de asemenea, că cercetările privind percepţia gravităţii diverselor delicte conchid că, de la o clasă socială la alta, şi de la o ţară la alta, există un consens unanim marcat în perceperea gradului de gravitate a crimelor, mergând de la asasinat până la furtul cel mai benign şT.Miethe, 15-18ţ.

2.Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării şi urmăririi va fi mai ridicată. În etapa sentinţei, severitatea pedepsei este puternic influenţată de delictele trecute. Cu alte cuvinte, recidiviştii sunt trataţi mai dur decât delicvenţii aflaţi la prima condamnare.

3.Exisă o mai mare tendinţă spre toleranţă şi clemenţă când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci cândeste un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacţii din partea cetăţenilor, poliţiştilor şi magistraţilor se deosebesc prin importanţa prejudiciilor cauzate. Delicvenţii care au şansele cele mai mari de a fi etichetaţi sau pedepsiţi sunt aceia care nu se află la prima faptă şi au atacat necunoscuţi. Reacţia penală nu este întotdeauna gratuită şi artificială. Adesea, ea provine din dorinţa de a face faţă unor acţiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă legile în mod repetat, într-un context, în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

Devianţa nu este o construcţie socială complet fantezistă. În majoritatea cazurilor, judecabile ce creează devianţă sunt reacţii la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiaţi deviantului sau care îl afectează grav chiar pe deviant.

Sinuciderea nu este pur şi simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act distructiv. Violul nu este o infracţiune prevăzută de codul penal ci şi un atentat care lasă sechele grave.

Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri, ci şi absorbţia unei otrăvi cu efecte devastatoare asupra narcomanului. Aşadar, reacţiile la devianţă nu pot fi reduse la consideraţii utilitare. O agresiune neprovocată nu şochează numai victima, ea indignează şi terţe persoane care nu sunt direct afectate.

Resocializarea reprezintă principala modalitate de reconvertire, reorientare şi modelare a personalităţii individului delicvent, condamnat să execute o sancţiune penală printr-o acţiune dirijată a instituţiilor de control social în vederea “acomodării” din mers a delicvenţilor cu valorile şi normele sociale impuse de societate.

Resocializarea poate fi definită ca fiind un proces de convertire în cadrul căruia se vizează schimbarea normelor şi valorilor individului delicvent, prin transmiterea şi “învăţarea” de către acesta a celor dezirabile din punct de vedere social.

De aceea, resocializarea presupune un control instituţionalizat exercitat în anumite instituţii de profil prin :

a) restructurarea profundă a personalităţii individului delicvent în vederea prevenirii reiterării unor acte delicvente;

b) asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu normele comunităţii;

c) restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de individul delicvent în viaţa socială prin încadrarea lui treptată într-o reţea normală de relaţii cu

Sorin M.Rădulescu, Dan Baciu, Vasile Teodorescu, Criminalitatea în Rom=nia în perioada de tranziţie (Teorii, Tendinţe, Preveniri) Ed. Lică, Piteşti 2001, p.238

104

Page 105: doctorat sociologie

comunitatea socială din care a făcut parte (familia, şcoala, prietenii, colegii de muncă).

Din acest motiv, realizarea unei resocializări normale şi eficiente a individului delicvent este condiţionată de o serie de factori, între care mai importanţi sunt :

a) factori care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se realizează procesul de socializare (centru de reeducare, stabiliment deschis, penitenciar, institut medical educativ) ;

b) factori care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile de asistenţă medicală, socială şi educativă adoptate în funcţie de personalitatea fiecărui delicvent.

~n funcţie de aceşti factori, resocializarea individului delicvent se realizează în două etape sau momente :

a) în timpul executării sacţiunii penale (cu sau fără privare totală de libertate) c=nd se urmăreşte, prioritar, schimbarea şi transformarea vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale individului delicvent, prin “dirijarea” comportamentului său spre scopuri dezirabile social, utiliz=ndu-se în acest scop forme de normalizarea, deschidere şi responsabilizare a delicventului dintre cele mai diverse ;

b) după executarea sancţiunii penale, c=nd se urmăreşte reinserţia post penală a fostului delicvent, încadrarea lui într-o activitatea socială, dob=ndirea unui nou status şi îndeplinirea unor noi roluri, ca şi diminnuarea efectelor procesului de “stigmatizare” în viaţa socială (familie, loc de muncă, zonă rezidenţială, grup de prieteni).

Regimul de tratament, sancţionarea şi resocializarea delicvenţilor diferă sensibil de la o ţară la alta, merg=nd de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise şi p=nă la recluziunea în instituţii speciale de siguranţă şi de maximă siguranţă.

De asemenea, există regimuri speciale de sancţionare pentru bolnavii psihici şi deţinuţii psihopaţi, pentru narcomani şi alcoolici, ca şi pentru recidiviştii periculoşi.

Diferenţierea şi repartizarea delicvenţilor în penitenciare se face după anumite criterii cum ar fi: sexul, v=rsta, natura şi gravitatea delictului, nevoile speciale de tratament (îngrijire medicală, tratament psihiatric, continuarea pregătirii şcolare sau profesionale).

~n ceea ce priveşte noţiunea de tratament aplicată delicvenţilor, aceasta este utilizată în două accepţiuni :

a) în sens restr=ns, noţiunea de tratament se referă la : “măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale” ;

b) într-un sens mai larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională, libertatea religioasă, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces la mijloacele de informare în masă, asistenţă psihologică/psihiatrică) şi medicală de specialitate.

Detenţia şi privarea de libertate trebuie folostă ca o ultimă soluţie (ultimo raţio), astfel înc=t, înainte ca instanţele judecătoreşti să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în consideraţie toate celelalte sancţiuni posibile mai puţin radicale, decizia privind privarea de libertate trebuie să fie adoptată c=nd se consideră că celelalte măsuri pe care ar urma să le ia instanţa nu conduc la corijarea delicventului.

~n conformitate cu Regulile penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în domeniul penitenciar, resocializarea şi tratamentul delicvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi precise, menite să asigure

Sorin Rădulescu ş.a., op.cit., p.237

105

Page 106: doctorat sociologie

menţinerea stării de sănătate şi respectului deţinuţilor, prin asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi a standardelor acceptate în cadrul comunităţii.

Scopul detenţiei trebuie să reducă pe c=t posibil traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale, idei obsesive, infantilism, idei de sinucidere, comportamente violente şi agresive şi încuraj=nd acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate.

La nivel internaţional, rolul şi funcţiile închisorii ca instrument de control social ridică numeroase controverse între diverşi specialişti şi practicieni din domeniul criminologiei, sociologiei şi psihologiei. Astfel, unii specialişti consideră că reeducarea în cadrul închisorilor nu duce la un bun rezultat, dimpotrivă ea are un aspect dezumanizator asupra personalităţii umane.

Documentul de lucru întocmit de secretariatul celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi la tratamentul delicvenţilor (Caracas – Venezuela, 1980) constata că “întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele ca un delicvent să urmeze calea cea dreaptă şi faptul că instituţiile penitenciare nu au reuşit să facă să scadă criminalitatea”.

~nchisoarea tinde să accentueze tendinţele criminale ale delicventului condamnat. Sub unghiul oricărei analize de cost/utilitate, întemniţarea este costisitoare şi constituie o risipă, mai cu seamă de resurse umane şi sociale.

~n contextul orientărilor menţionate, Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi pentru lupta împotriva delicvenţei a recomandat printre altele :

a) trebuie să se recurgă de la început la alte soluţii dec=t inchisoarea (ca de exemplu libertatea supravegheată, probaţiunea sau eliberarea condiţionată) ;

b) nu ar trebui să se trimită la închisoare dec=t numărul cel mai mic de delicvenţi şi numai după ce se vor fi epuizat toate celelalte soluţii în afară de închisoare .

Principiul fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delicvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe c=t posibil a condiţiilor vieţii din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acesteia.

Ca regulă generală, normalizarea presupune ca, în timpul executării pedepsei, deţinutul îşi păstrează şi îşi exercită marea majoritate a drepturilor civile şi politice (dreptul la vot, dreptul la libera conştiinţă religioasă, dreptul de proprietate). ~n vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenţiei, normalizarea presupune realizarea a două deziderate:

a) deschiderea, prin internarea în stabilimente deschise, care să asigure deţinuţilor condiţii de viaţă aproape sau chiar identice cu cele din afara locului de detenţie (dreptul la corespondenţă nelimitată, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV şi radio), singurele restricţii fiind cele referitoare la libera deplasare în afara stabilimentelor;

b) responsabilizarea, prin încercarea de a întări simţul răspunderii personale şi încrederea proprie a deţinuţilor, implic=ndu-i într-o serie de activitţi zilnice în cadrul locului de detenţie, reobişnuindu-i cu viaţa din afara închisorii.

~n privinţa sancţiunilor şi pedepselor penale şi curative, majoritatea specialiştilor sunt de acord că ele sunt măsuri de constr=ngere a delicventului şi mijloace de reeducare a acestuia, îndeplinind o serie de funcţii, cum ar fi:

a) funcţia de constr=ngere şi de reprimare, prin includerea unor elemente de constr=ngere fizică şi morală a delicventului (închisoare, amendă, privare de bunuri;

b)funcţia de ispăşire sau retributivă, prin supunerea delicventului la o suferinţă fizică sau morală pentru ispăşirea “răului” cauzat prin delictul comis, dar proporţional cu natura şi gravitatea faptei;

106

Page 107: doctorat sociologie

c) funcţia de intimidare at=t a delicventului perin măsuri de constr=ngere, c=t şi altor potenţiali delicvenţi;

d) funcţia de reeducare şi resocializare a individului delicvent prin reconvertirea şi remodelarea personalităţii acestuia în vederea asigurării unei inserţii sociale după ispăşirea pedepsei.

~n cazul măsurilor de tratament şi resocializare a delicvenţilor, unii autori includ următoarele grupuri de măsuri mai importante:

a) măsuri psihosociologice şi de psihopedagogie care urmăresc, pe baza depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncţionali, realizarea unor relaţii interpersonale adecvate pentru realizarea unei reinserţii socio-familiale pozitive ;

b) măsuri socioprofesionale care să prevină riscurile de eşec adoptiv, str=ns legate de orientarea şcolară şi profesională în viitor a delicventului ;

c) măsuri medico-psihologice şi psihiatrice ce sunt cauzali de natură individuală, organogenă sau neuropsihogenă, cu conţinut patologic, care, în anumite condiţii, pot “alimenta” conduita delicventă şi împiedică resocializarea delicventului.

~n prezent, în cele mai multe ţări, principalele orientări în materie de tratament şi recuperare socială şi morală a delicvenţilor evidenţiază importanţa contextului social. Familial şi comunitar în care se derulează procesul de resocializare, în vederea evitării pe c=t posibil a efectelor negative, a “etichetării” şi “stigmatizării” delicventului condamnat.

De asemenea, noile modele de tratament al delicventului accentuează importanţa aspectului evolutiv şi continuu al reeducării delicventului minor în diferite stabilimente ca şi participarea şi implicarea cresc=ndă a comunităţii în rezolvarea soluţiilor de tratament aplicate tinerilor delicvenţi, concomitent cu menţinerea formelor şi modalităţilor clasice de terapie şi profilaxie existente (măsuri educative, medicale şi penale).

3. ANALIZA INSTITUŢIILOR ŞI MODALITĂŢILOR DE RESOCIALIZARE ÎN ETAPA DE TRANZIŢIE

Închisorile şi pedeapsa – schimbări ale modalităţilor de pedepsire

Până în secolul al XIX-lea principalele forme de pedepsire a delictelor erau punerea în butuci, biciuirea, însemnarea cu fierul roşu sau spânzurătoarea. Aceste pedepse erau executate de obicei în public, iar asistenţa era numeroasă, unele execuţii atrăgând mii de oameni curioşi. Cei care urmau să fie spânzuraţi aveau posibilitatea de a ţine discursuri, de a-şi justifica faptele comise sau de a-şi susţine nevinovăţia. Asistenţa ovaţiona, huiduia sau fluiera, după felul cum era impresionată de ceea ce susţinea deţinutul.

Închisorile moderne îşi trag originile nu din puşcăriile şi temniţele trecutului ci din azilurile de săraci care fiinţau încă din sec. al XVIII-lea în majoritatea ţărilor europene. Acestea fuseseră întemeiate în timpul perioadei în care feudalismul se destrăma, mulţi muncitori agricoli nemaiputând să lucreze pământul deveneau vagabonzi. În aceste aziluri li se dădea mâncare, dar erau obligaţi să muncească şi să petreacă cea mai mare parte a timpului, din greu.

Ele au devenit şi locuri în care erau internaţi persoane care nu avea cine să-i îngrijească respectiv bătrâni, bolnavi, persoane cu afecţiuni psihice etc.

Închisorile şi implicarea morală

Detenţia reprezintă o modalitate de a-i pedepsi pe delicvenţi şi de apărare a cetăţenilor de actele delictuale ale acestora. Dar principiul care stă la baza sistemului penitenciar este acela de „ameliorare” a individului pentru a juca un rol adecvat în societate şAnthony Giddens, op.cit.ţ. problema care se pune este că dacă închisorile au acest efect asupra celor încarceraţi în acestea? Studiile şi datele statistice efectuate în acest sens scot în evidenţă faptul că efectul acestora este minim chiar inexistent.

107

Page 108: doctorat sociologie

În general, deţinuţii nu mai sunt maltrataţi, schingiuiţi cum se obişnuia prin închisori în perioada regimului totalitar. Cu toate acestea, mai sunt semnalate cazuri de maltratare a acestora de către gardieni şi a unor rele tratamente aplicate între ei în care victime sunt de regulă noii veniţi „fiind botezaţi” în felul specific al puşcăriaşilor, precum şi cei cu o constituţie fizică slabă.

Deţinuţii suferă de o serie de privaţiuni, fiind lipsiţi de libertate, de un venit adecvat, de anturajul familiei şi al prietenilor, de relaţii heterosexuale, de hainele lor, precum şi de alte lucruri personale.

Închisorile au devenit neîncăpătoare, deci trăiesc în condiţii de supraaglomerare şi trebuie să respecte şi să execute ordinele personalului de pază şi să se conformeze ordinii disciplinare stricte a închisorii.

Toate acestea conduc la crearea artificială a unui „zid” între deţinuţi şi oamenii din afara închisorii.

Datorită acestui fapt mulţi din ei se „şcolesc”, se „specializează” în puşcării la comiterea unor acte delictuale, artizanii fiind maeştri delicvenţi înrăiţi condamnaţi la ani grei de puşcărie.

Odată ispăşită pedeapsa şi ajungând în societatea civilă, de regulă pun în aplicare „tot ceea ce au învăţat”, dedându-se la furturi, spargeri, tâlhării etc. şi nu după mult timp ajung din nou după gratii.

Statisticile arată că peste 60% dintre bărbaţii care au fost eliberaţi după ce au fost condamnaţi în Marea Britanie sunt reîncarceraţi au fost eliberaţi după ce au fost condamnaţi în Marea Britanie sunt reîncarceraţi pe parcursul a patru ani de la săvârşirea delictelor iniţiale. Dar rata reală este mult mai mare întrucât unii dintre ei nu sunt prinşi, ori sunt prinşi mai târziu. Cu toate „relele” pe care le are închisoarea „o soluţie alternativă” mai bună pentru delicvenţii periculoşi nu există, aceştia trebuie izolaţi de societatea pentru a feri oamenii corecţi şi cinstiţi de eventualele lor practici iar pe de altă parte, rigorile stricte ale acesteia îi fac pe unii eliberaţi să dea un pas înapoi atunci când sunt pe punctul de a comite acte delictuale. Cu alte cuvinte închisoarea ca instituţie are un efect descurajator pentru potenţialii delicvenţi.

Alternativele detenţiei

În prezent închisorile din Marea Britanie, la fel ca şi în cele din ţările industrializate sunt extrem de aglomerate şvezi fig.84ţ.

Urmare acestui fapt avându-se în vedere că detenţia nu rezolva o problemă majoră – reabilitarea, corijarea deţinutului sunt prevăzute unele alternative între care unele deja sunt aplicate delicvenţilor.

Unele dintre acestea sunt: eliberarea de probă, eliberarea condiţionată şi eliberarea pe cauţiune.

Eliberarea de probă sau condiţionată este aplicată fiind o modalitate de rezolvare a delictelor minore.

Aceasta presupune că delicventul în perioada de probă trebuie să aibă o „comportare bună” şi să se prezinte la autorităţi periodic sau ori de câte ori consideră acestea că prezenţa lui este necesară. La sfârşitul acestei perioade procesul este închis.

O altă alternativă este diversiunea care cuprinde programe ce îl deturnează complet pe individ de la tribunale. Aceste programe folosite în diferite ţări se referă la infractori primari sau minori. Ajutat de un asistent de deturnare, delicventul începe prin a-şi asuma responsabilitatea pentru fapta comisă, apoi se gândeşte ce anume trebuie făcut în replică. Scopul este acela de a reduce vina şi urmarea şi de a planifica în mod pozitiv reabilitarea.

De asemenea există mai multe posibilităţi de a petrece timpul în afara închisorii a deţinuţilor precum: ordine de muncă în serviciul comunităţii, înlocuirea pedepselor cu amenzi care trebuie plătite; despăgubiri oferite de făptuitor victimei, în bani sau servicii; programe de reconciliere victimă-făptaş, comunităţi terapeutice şi permise de absenţă temporară. Sunt şi opinii potrivit cărora închisorile ar trebui desfiinţate, dar probabil majoritatea ţărilor vor menţine detenţia dar o vor alterna cu o gamă de opţiuni şAnthoni A.Vass, Alternative to Prissons, Punishent, Custody and the Community London, age 1990, p.10-20ţ.

Eliberarea condiţionată reprezintă o reducere a duratei pedepsei fiind o recompensă ca urmare a bunei purtări a deţinutului.

Eliberarea pe cauţiune folosită des, oferă posibilitatea ca în aşteptarea procesului, înainte de stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei cei în cauză să stea în afara închisorii, sub o strictă supraveghere.

108

Page 109: doctorat sociologie

Pedeapsa cu moarteaDintre toate formele de pedepsire a delictelor pedeapsa cu moartea face obiectul în mod

frecvent a unor controverse.Pentru majoritatea reformatorilor această formă de pedepsire pare un lucru barbar. În plus,

dacă un individ a fost condamnat la pedeapsa capitală şi ulterior executată se constată a nu se face vinovat, cazul de nedreptate nu mai poate fi corectat.

Dintre ţările occidentale S.U.A. este aproape singura care aplică pedeapsa cu moartea şPag.208, Metode folosite pentru executarea condamnaţilor la moarte şi p.208 ţările în care se aplică pedeapsa cu moarteaţ.

În diferite alte ţări se exercită o presiune din public pentru ase reintroduce pedeapsa cu moartea, cel puţin pentru anumite tipuri de crime (cum ar fi terorismul sau uciderea unui poliţist).

În Rusia, de exemplu, ca urmare a valului de acte de terorism, preşedintele Putin a propus reintroducerea pedepsei capitale pentru acest tip de infracţiune, idee pe care o împărtăşim şi noi. În Anglia, sondajele de opinie arată că, majoritatea populaţiei ar dori să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea.

BIBLIOGRAFIE

ş Pitulescu Ioan, Criminalitatea juvenilă, Bucureşti, 2000, Ed.Naţional, 287. p.191 ţAdam Hirsh, From Pillory to Penitentiary, The Rise of Criminal Incarceration in Early Massachusetts, în Michigan Law Review 80, 1982, p. 1179, 1223 – 1224.alte titluri din materialeAmitai Etzioni, op. cit., p. 66.Anderson, F. S., TV violence and viewers aggression: acumulation of study results 1956 – 1976, Public Opinion Quarterly, 41, 1977, 600 p.Anthony Giddens, op.cit. p.549Apud „Sentencing Lawbreakers to a Dose of Shame”, p. 252.Apud Tony Allen – Mills, „American criminals sentenced to Shame”, în Sunday Times, 20 aprilie, 1997.Aristotel, Politica, ed.Rom., Editura Antet, p.108;Bailey, Frederick George, Numbuggery and manipulation: the art of leadership, Ithaco, N. Y., 1988, Comell University Press ş147, 154ţ.Barnes, A. J., Sociologia minciunii, Traducere de Cristina Vrăjitoru, Iaşi, 1998, Editura Institutului European, 388 p.

Battomley. A. K., Peage K. Crime and Punischement, Interpreting the Imilton Keynes, Open University Press;

Becker??????, H. Outsiders, New York, The Free Pres tr.l.Outsiders; études de la sociologie de deviance, Paris, Metaille, 1963, p.8;Berchesan, Pletea op. cit.

109

Page 110: doctorat sociologie

Berchsan Vasile, Pletea Constantin, Drogurile şi traficanţii de droguri, Piteşti, 1998, Ed. „Paralela 45”, 419 p.

Bonciu, Dan, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995, p.17;Boroiu, Dan. Sociologie juridică, Bucureşti, Ed.Hyperion XXI.

Bradlee, Benjamin C., Lies damned lies and presidential statement, Guardian Weekley, 1991, 145 p.; (22); 21 ş101ţ.

Braitwaite, John. Crime, Shame, and reintegration, Cambridge University Press New York, 1989;Brinkerhoff B. David, White K. Lynn, Sociology New York St. Paul, Los Angeles, San Francisco, 1985, West Publishing Company, 600 p.

Brown Radcliffe A. R,. Social Sanction în E.R.A. Seligman Editor, Encyclopedia of the social sciences, vol. XIII London, 1934;

Bukle, Abigail, Farrington, David P. An observational study of shoplifting, British Journal of Criminology 24;Cătălin Zamfir, Marius Augustin Pop, Elena Zamfir, România 89 – 93, Dinamica bunăstării şi protecţiei sociale, Ed. Academiei Buc., pp. 7 – 9.

Cloward, Richard A., Lloyd, Ohlin E. Delinguency and Opportunity New York; Free Press;Coleman, Linda, Kay, Paul, Prototype semantics; the English word „lie”, 1981, Language, 117 p.

Conklin, J. E. Criminology, New York, Macmillan, 1981, p.354;Cooter, Descentralized Law for a Complex Economy, p.1643;

D’ Israeli, Isaac, Curiosities of literature, (2 vol.), London: Murray, 553 p.David Karp, The Judicial and Judicious Use of Shame Penalties, în Crime and Delinquency, 44, nr. 2, aprilie, 1998, 292.Definitions of National Study Data Item on Response Categories, in „Tehnical Report”, nr.3, Americane Humane Association, 1986;Dibble Ursula, Straus Muray, Some social structure Determinants of Inconsistency between Attitudes and Behavoir, The Case of Family violence, în „Journal of Marriage and the Family”, nr. 42 (February), 1980, pp. 70 – 79;Doane Hulick, „Molester ’ s Sentence : Photo Ad in Paper”, în Arizona Republic, 9 noiembrie 1989, secţiunea A, p. 1 (apud Toni M. Massaro „Shame Culture, and American Criminal Law”, in Michigan Law Review, 1991, p. 1881.Don Kahan, What do alternative Sanctions mean, in University of Chicago Law Review, b3, 1996, p. 635, apud Sentencing Lawbreakers to a Dose of Shame, in CO Reseacher, 21 march 1997, p. 252 (DUI = Driving Under the Influence of alchool)

Douglas, J. D., Walker, F. C. The sociology of deviance an introduction, Boston, Litle Brown, 1982, p.23;Dubin Robert, Deviant Behavior and Social Structure: Continuities in social Theory, in „American Sociological Review”, nr. 24, 1959, 700 p.

Durkheim, E. Le suicide étude sociologique, Paris, F.Alcans 1987, p.164;Durkheim, E. Les régles de la méthode sociologique, Paris, PUF 1895,

trad.rom. Regulile metodei sociologice, Ed.Ştiinţifică Bucureşti, p.144 şi urm;Durkheim, Emile. Suicide, A study in Sociology London: Routledge and Kegan Paul, 390

p;Ennew, Judith, The sexual Exploitation of Children, Cambridge: Polity Press;Epstein, Enforcing Norms: When the Law Gets in the Way, p.7.Etioni, Amitai, Stigler şi Becker, De Gustibus non est Disputandum, p.76;Etioni, Amitai. tr.din limba engleză şi note de Mona Antohi, Ed.Polirom,

Iaşi, 2002, p.137;Etzioni, Amitai. A comparatrive Analysis Complex Organizations, Free

Press, Glencol, 1961;Etzioni, Amitai. The New Golden Rule, Basic Books, New York, 1996;Evans, David Y. Left realism and the spatial study of crime; in David Y. Evans et al, Crime

Policing and Place, Essays in Environment Criminology London, Routkledge;

110

Page 111: doctorat sociologie

Flowers, Ronald Barri. Women and Criminality The Woman as Victim, Offender and Practitroner New Zork Greenwood Press;Friedman, Crime and Punishement in America, p. 37

Friedman, Crime and Punishement in American, p.37.Gelles I. Richard, Straus A. Murray, Steinnmetz K. Suzanne, Violence in the American Family, New York, Garden City, Doubleday, 1978;Gibbens Anthony, Sociologie, traducere de Radu Săndulescu şi Livia Săndulescu, Editura Bic ALL, 2001, Bucureşti, 696 p.Gibbs, P. J., Martin, T. W., Status integration and suicide, Eugene, 1968, University of Oregon Press, 1964;

Giddens, Anthony. Sociologie, Bucureşti, Ed.Bic ALL 2001;Gide, André. Incidences, Paris, Gulimard, 1924, pp.27-30;

Goldstein, I. Paul, Prostitution and Drugs Lexington, Mass: D.C. Health.Gould, J.W.L. Kolb, A dictionary of the social science, New York The Mac Millan

Company, 1964;Habermans, Jürgen, The theory of comunictive Action, vol. I: Reason and Rationalisation of Society, London, Heineman, 1984, vol II: Lifeworld and system: Crities of Functionalist Reason, Cambridge, Polity Press, 1984.

Hirsh, Adam. From Pillory to Penitentiary. The Rise of Criminal Incarceration in early Massachusett's in Michigan Law review 80, 1982, pp.1179, 1223-1224;

Hoffman, Jan. Crime and Punishement: Shame Gains Popularity, in New York Times, 16 ianuarie 1997, secţiunea A, p.1 (aput Sentensing Lawbreakers to a Dose of Shame in CO Researcher, 21 martie 1997, p.252;

Hughes, Gordon, Taking crime seriosly, A critical analysis of New Left Realism Socioogy Review 1;

Hulick, Doane, Molester's Sentence: Photo Ad in Paper, in Arizona Republic, 9 noiembrie 1989, secţiunea A, p.1 (apud. Toni M.Massaro, Shame, Culture and American Criminal Law, in Michigan Law Review) 89, 1991, p.1881;IbidemIbidem

Iliescu, Adrain-Paul, Boari,Vasile ş.a., Mentalităţi şi instituţii, Ed. Ars Docend 2002, Bucureşti, p.142;Jack Douglas, The Social Meanings of Suicide, Princeton, New Jersey, 1967, Princeton University Press, 530 p.Jan Hoffman, Crime and Punishement: Shame Gains Popularity, in New York Times, 16 ian. 1997, sect. A, p. 1 (apud „Sentencing to a Dose of Shame”, in CO Reseacher, 21 march 1997, p. 252.Jans, S. S. and D. H. Heid Bracey, Runaways: pornography and prostitution, 1980, New York: mimeo.John Braithwaite, Crime, Shame and Reintegration, Cambridge University Press New York, 1989.

Kahan, Dan, What do Alternative Sanctions Mean, in University of Chicago Law Review 63, 1996, p.635, apud Sentenccing Lawbreackers to a Dose of Shame, in CD Researher, 21 martie 1997, p.252 (DUI=Deiving Under the Influences (of alcoohol; conducere sub influenţa alcoolului /n.tr.

Kahan, What do Alternative Sanctionis Mean.Karp, David. The Judicial and Judicios Use of Shame Penalties, in Crime

and Delinquency 44 nr.2, aprilie, 1998, p.292;Kingsley, Davis. Human Society, Macmillan, New York, 1948;

Knightley, Philip, Lies, damned lies and military brifing, New Statesman and Society, 1991, 4/137; 26 – 27/137.

Kohlberg, Lawrence. Moral Developemnet, in David Sills (coord.) International Encyclopedia of the Social Sciences, Macmillan, New York, 1968, p.483;

111

Page 112: doctorat sociologie

Kohlberg, Lawrence. Moral Stages and Moralization, în Thomas Lickona (coord), Moral Developement and Behavira, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1976, pp.31, 32-35;Kormen, A. Crime victims, An introduction to victomology, California, 1990, Brooks, Cole Publishing Company, Pacific Grave, 519 p.

Lawrence W. Sherman, Three Models of Organizational Coruption in Agencies of Social Control, in Dallas H.Kely, Deviant Behavior, A text Reader in the sociology of Deviances, second edition, New York, St.Martin's Press, 1984, p.292.

Leigh Eric Schmidt, Consumer Rites: The Buying and Selling of American Holidays, Princenton University, Princenton, 1995, p.30.

Lemert Edwin, Human Deviance, Social Problems and social control, Englewood Cliffs, M.Y. Prentice-Hall.

Lessig, The regulation of Social Meaning, p.997.Lewis, Alain. The Psychology of Taxation, St.Martin's Press, New York,

1982;Libertatea nr.893, 1992, p.2Lott, Fin, Life of the land in the land of the lie

Luis Horowitz, Professing sociology studies, in the Cycle of Social Sciences, Chicago, Aldine Publishing Company 1968, p.82-83.

M.Foucault, Surveiller et punir, Paris, Gullimard, trad.rom. A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, p.401.

M.Fréchette, Le Blanc M., Délinqueances et delinqvants, Chicoutimi, Goétan Marin 1987, p.153.

Madeleine Grawitz, De l'utilisation en droit de nations sociologiques, in L'Année Sociologique, 1966, p.435.

Massaro Shame, Culture, and American Criminal Law, p.1883.Massaro, Shame Culture, and American Criminal Law”, p.1883.Mateescu, A., Traficul ilicit de droguri, un flagel al sfârşitului de mileniu, în Buletinul „Poliţia”, 1995, nr. 1, p. 29 – 35.

Mc Adams, The Origin, Developemnt, and Regulation of Norms, p.376.Merton, K. Robert, Social Theory and Social Structure, New York, 1968, Free Press, 300 p.

Merton, Robert K., Social Theory and social, Structure revised edn. Glencol Press.Mircea Djuvara, Instituţionalismul juridic şi teoria obiceiului juridic

în „Cerectări juridice”, Anul III, nr.1, 1943, p.17.Nistoreanu, Gheorghe, Păun, Costică. Criminologie, Ed.Europa Nova,

Bucureşti 1996, p.227;p.103 Bălan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela, Penologie, Bucureşti, Ed. Oscar Print 2003, 311 p.p.74 Morano Ioviţu, Bazele politicii sociale, Bucureşti 1997, Ed.Eficient, 389 p.

P.Blau, Social mobility and interpersonal relations, American sociological, Review 1956, vol.II, pp.290-295.

P.Landreville, Evolution theortique en criminologie l'histoire d'un cheminem, Criminologie, XIX no.1 11-32.Pam Belluck, Forget Prisons. Americans cry out for the Pillory”, în New York Times, 4 octombrie 1998, p. 4 – 5.

Parsons, The structure of Social Action, pp.438-441.Paul Alexandru Georgescu, Filozofia dreptului în contextul

actualităţii.Penne L.restad, Christmas in America: A History, Oxford University

Press, New York, 1995; Waists, The Modern Christmas in America.Pessen, Edward. Corupţia şi politica pragmatismului. Reflecţii asupra

Administraţiei; Andrew Jackson, în lucrarea Înainte de Watergate. Probleme ale corupţiei în scoietatea americană, trad. Din lb.engleză, Bucureşti, Ed.Politică, 1989, pp.92-93;

Pinto Roger, Métodes des sciences sociale, Paris, Dallaoz, 1967.

112

Page 113: doctorat sociologie

Piotr Sztompka, Competenţa civilizatorie, condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste, în „Sociologie Românească” nr.3, 1993.Pitulescu Ion, op.cit. p.172

R.J.Simpson, Crime in cities: the effects of formal and informal social control, in A.Reiss, M.Tonryled Communities and crime Chicago University of Chicago Press, 271-311.Rădulescu Sorin, Sociologia devianţei, Teorii, Paradigme, Arii de cercetare¸ Bucureşti, Editura Victor, 176 p.Raiffa, Howard, The art and science of negotiation, Cambridge, 1982, Mass: Harvard University Press ş117, 162ţ.

Raniel Yunkelovich, comin. To Public Judgement: Making Democracy Work in a Complex World, Syracuse, N.Y, Syracuse University Press, 1991.

Raymond Boudon, Jean Baechler, Francis Balle, Pierre Birhaum, François Chazee, Mohamed Cherkaui, maurice Cusson, Erhard Friedberg, Bernard Valade, Tratat de sociologie, Traducere din franceză de Dellia Valiu şi Anca Ene, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997, p.440.

Richard Mc Adams, The Origin, Developement, and Regulation of Norms, in Michigan Law Review 96, 1997, pp.338, 381.

Robert D.Cooter, Decentralized Law for a Complex Economy; The Structural Approach for Adjucicating the New Law Merchant, in University of Pennsylvania Law Review, 144, 1996, pp.1643, 1662.

Robert D.Cooter, Recenzie la Against Legal Centrism de Robert C.Ellickson, in California Law review 81, 1993, pp.417, 426-427.Robert Mintz, „Judge Turns Confessing into a Religios Experience”, în Naţional Law Journal, 6 februarie 1984, p. 47, (apud Massaro, Shame Culture, and American Criminal Law”, p. 1888).

Robert Mintz, Judge Turns Confessing into a Religions Experiences, in National Law Journale, 6 februarie 1984, p.47 (apud Massaro, Shame Culture, and American Criminal Law) p.1888.

Ross Henri, Perspective son the social Order, Ridings in Sociology New York, M.C. Graw-Hill Book Company, 1968.

Russel Diana – Sexual Exploatation: Rope Child Abuse and sexual Narossment (Beverly Hills, Co Sage 1984).

S.M.Rădulescu, Homo Sociologieus, Şansa, Bucureşti, 1994, p.9.Shneidman, S. E., Clasification of suicidal Phenome, In Dinitz, s. et. al/Eds). Deviance, New York, 1975, Oxford Univ. Press, 600 p.

Sills, David (coord.). Norms, in International Enciclopedia of the social Sciences, vol.11 Macmillan Company şi Free Press, New York, 1968, pp.204-213;

Simmons, J. L., ???? Deviants, Berkeley, Glendessary.Straus A. Murray, Gelles J. Richard, Physical Violence in American Families: Risk Factors and Adoptions to violence in 8145 Families, New Jersey, New Brunswich, 1990, Transaction Publishers, 400 p.Suceavă, I. Olaru, P. Miraj şi realitate, Bucureşti, 1985, Editura Militară, 350 p.

Sutherland, Edwin H. Withe Collar Criminality, in American Sociological Review, 1940, p.1-12; White Collar Crime, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1949;

Sutherland, Edwin, Principles of Criminology Chicago, Lippincolt, 1949.Szepanscki Ion, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1972.T.Hirschi, Causes of delinquency, Berkeley, University of California,

Paris, 1969.T.Miethe, Public, consensus on crime seriousness, Criminogy 1982,

515-526; A.Normandeau, Etude compartive d'un indice pondéré de la criminalité dans huit pays, Revue internationale de Police criminelle, 15-18.

Taylor Steve, Measuring Child abuse Sociology Review 1, p.26-30ţ.Thio. A. , op. cit, 500 p.

113

Page 114: doctorat sociologie

Thomas J. William, Znaniecki, Florian, Polish Peasant in Europe and Ameri ca, vol. V, Boston, 3000 p.

Tracey Meares şi Dan Kahan, Law and (Norms of) Order in the Inner City, in Lew & Society Review, 32, 1998, p.805.

Tracey Meares, Drugs: It s.a.Question of Connections, in valparaiso University Law review 31, 1997, pp.579, 594.Turlea, S., Bomba drogurilor, Bucureşti, 1991, Editura Humanitas, 320 p.

Vass, Anthoni A. Alternative to Prissons, Punishent, Custody and the Community London, age 1990;

Victor Turner, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure, Cornell University Press Minneapolis, 1982.

Vincenzo Ferrari, Funzioni del dirito, Soggio Critico ricostructivo, Bori, 1987 (Cf.Sofia Popescu, sociologie juridică, Bucureşti, Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte, Gheorghe Cristea) 1993, p.97.Voinea, Şerban, Marxism Oligarhic, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, 340 p.

W.Friedmann, Theorie generale du Droit, L.G.D.I. Paris, 1965, p.16-30.Warrall, Anne, Offending Woman, Fenole Lawbreakers and the Criminal Justice System

London: Rotledge.Welles, John, Crime and Unemployement London, Employment Polioy Institute.

White, R., Domestic abuse of the elderly, Nova Newsletter, October, 1984, p. 1 – 7; Steinmetz S., Duty bound; Elder abuse and family care, Newbury Park. CA, sage, 1998, 320 p.

Widom, Cathy Spatz and Joseph P.Newman, Caracteristics of non-institutionalized psychopats in David P.Farrington and John Gurin Aggression and Dangerousness (Chichester) Wiley.Wilde Oscar, The decady of lying Oxford, 1889, Oxford University Press, 400 p.

Young Jack, Recent developments in criminala; in machall Haralambos, Developments in sociology, vol.4.

Zamfir, Cătălin, Pop, Marius Augustin, Zamfir, Elena. România 89-93 Dinamica bunăstării şi protecţiei sociale, Ed. Academiei, Bucureşti, pp.7-9;

114