Not(iţ)e la un fals roman

Publicat în 2004 la Polirom (şi reeditat în 2007), Raiul găinilor s-a bucurat de un succes

notabil, fiind aproape instantaneu tradus în franceză (Le paradis des poules, Editions Jacqueline

Chambon, 2005), germană (Das Hühnerparadies, Residenz Verlag, 2007), respectiv slovenă

(Kokošji raj, Apokalipsa, 2007). Era debutul ca romancier al unui autor deja remarcat în proză

scurtă. După doi ani, avea să apară Sînt o babă comunistă!, salutat la fel de cordial şi văzut ca o

continuare firească. Dan Lungu trecea drept un prozator care scrie despre comunism şi despre

tranziţie. După alţi doi ani, avea să apară şi Cum să uiţi o femeie, roman bine receptat mai ales din

respect. Acum a venit momentul unei priviri axiologice de ansamblu. Fie că vorbim despre o

scădere valorică progresivă de la primul roman încoace – şi acesta pare să fie verdictul predominant

– fie că trebuie să fim înţelegători şi să spunem că fiecare roman e cu totul altceva şi deci

incomparabil cu celelalte, fie că susţinem o creştere calitativă de la o carte la alta, va trebui să-i

recunoaştem lui Dan Lungu poziţia de prim rang în proza contemporană.

Raiul găinilor e foarte mozaicat, inegal, cu diferenţe de construcţie şi perspectivă de la un

capitol la altul. Impresia continuă e cea de scenariu cinematografic, însă deloc asemănător cu ceea

ce face Kusturica1, tocmai pentru că lipseşte reversul, contraponderea cât de cât serioasă; dacă

lăsăm deoparte câteva pasaje de tragism ieftin (cum ar fi demolările şi jelaniile Hlendei, care sunt

cumva superflue pentru că neverosimile), doar umor găsim – sau cel puţin cu atâta rămânem - (d)în

subumanul rai al găinilor... lui Relu Covalciuc: un umor de povestaş abil, de la firav la grotesc,

uneori până la sublim. În fond, romanul face parte dintr-un imaginar extrem de fecund, alături de

mai recentele Amintiri din epoca de aur ale lui Cristian Mungiu. O generaţie nu atât revanşardă, cât

îmblânzitoare, candid-ironică. Dar, cu toate revizitările şi reconsiderările clişeelor comunisto-

tranziţioniste, prospeţimea cărţii nu poate fi decât efemeră, trădându-şi dublul anacronism: o

perspectivă dinspre tunelul cenuşiu cu slabe şanse de luminiţe la capăt (din care, totuşi, am ieşit)

înspre magnificul ev auriu.

„Tractorul şifonat” – ombilicul unei lumi în care Dumnezeul deghizat în Dan Lungu toarnă

rachiu cu nemiluita – reface cumva poiana lui Iocan, dar dacă Moromete şi ai lui discutau politică,

Mitu şi ai noştri delirează bancuri şi poveşti extraordinare cu Ceaşcă şi Elenuşa. Singurul personaj

cu adevărat romanesc – adăugându-i-se poate Hleanda, nebuna străzii Salcîmilor(!) – în sensul în

1 Cum susţine Mircea Iorgulescu în “O lume în tunel”, prefaţă la Raiul găinilor, Polirom (Ego. Proză), Iaşi, 2004;

care participă la mai multe momente, legându-le, Mitu este „fraierul [generic al] tranziţiei”, devenit

în Sînt o babă comunistă! nea' şi turnător la securitate. Mito-mania rasată i-ar putea permite să

devină memorabil dacă miturile sale n-ar avea consistenţa zvonului şi-a bârfei de prost gust. Inflaţia

de legende (cum ar fi întâlnirea faţă către faţă dintre Mitu şi Ceauşescu, plictisul Celui mai iubit fiu

al poporului şi Geniu al Carpaţilor transformat în muscă sau călătoria respectivului împreună cu

savantlâca lui consoartă până hăt în Egipt după cizme de crocodil) e lipsită de substanţă şi substrat,

se uită repede. Prozatorul se complace într-un umor negru scăldat în cinism, apasă pe tenta satirică

până la refuz, îngroaşă, caricaturizează, cade-n hiperbole neverosmile: „Acu' n-am bani nici de poză

de buletin” – e problema ta, să nu-mi ceri compasiune, Mitule! Auctorele tău n-are decât să crape de

milă! Şi pe urmă să zâmbească strâmb, aşa ca-n următorul roman, „împreună cu protagonista”;

pentru care, la fel, „acum s-a dus totul de rîpă”. Viziune mereu extremă, şi falsă.

Episodul gropii pe care va fi înălţată vila Colonelului, cu toată lipsa de noutate, rămâne

poate cel mai reuşit. O adevărată ghe(e)nă, contraparte simbolică a raiului comunist. Dimpotrivă,

secvenţa grădinii devastate de râme, care constituie tocmai embrionul întregii construcţii – câtă e –

nu convinge; putea fi la rândul său un mit acceptabil, dacă n-ar fi fost rezolvat şi aruncat în

desuetudine prin explicaţia cu firele de înaltă tensiune, răspunzătoare pentru ieşirea viermilor la

suprafaţă. De cele mai multe ori, de altfel, capitolaşele romanului încep extrem de promiţător,

intenţia prozatorului fiind una mereu lăudabilă, dar modul în care sunt duse la capăt nu se ridică la

expectanţele cititorului. Însă fireşte, sunt nenumărate categoriile de cititori.

Apoi, cel puţin la nivel de construcţie, lui Dan Lungu îi reuşeşte exact ce şi-a propus: un fals

roman, produs al unei vocaţii de prozator cu respiraţie scurtă. Raiul găinilor suferă de incoerenţă

(ca orice rai, aţi putea spune, pentru că durează puţin şi de fapt îşi conţine reversul – cel puţin aici,

între noi...), dar faptul nu poate fi valorizat în vreun fel. Autorul şi-a subintitulat volumul drept un

„fals[!] roman de zvonuri şi mistere”, deci nu-l putem acuza dacă nu i-a ieşit altceva. Cert e că

incoerenţa cărţii e cronică, deşănţându-se de-a lungul a 200 de pagini. Capitolele par desprinse din

cărţi diferite, prozatorul intercalând o descriere nudă (sistematizarea şi demolările) cu naraţiunea

suculentă (călătoria lui Mitu la Casa Poporului) şi cu dialogul teatral, uneori obositor (capitole

întregi curgând numai din gura personajelor). „Tehnica e cea a colajului şi autorul o stăpîneşte

desăvîrşit. Cartea e alcătuită din secvenţe cu statutul de capitol, care pot fi citite, cu aceeaşi savoare,

şi separat. Sînt povestioare scurte, comunicînd între ele doar prin numele personajelor, similare

celor publicate de Dan Lungu în Proză cu amănuntul”2. Mai exact, fiecare capitol poate fi

considerat o proză scurtă cu valoare autonomă, detaşabilă fără probleme din corpul romanului;

pentru ca, da, „în (…) Raiul gainilor autorul este tot un povestitor ca şi în Cheta la flegma şi Băieţi

de gaşcă; naraţiunile din acest pseudoroman au o tendinţă centrifugă, ele nu sînt legate decît printr-

2 Cătălin D. Constantin, “O stradă pe jumătate asfaltată”, în România literară, nr. 22, 4 iunie 2004;

o „ramă” – constituită de ambianţa Străzii Salcîmilor –, ca într-un soi de nou Decameron (sînt exact

zece povestiri!).”3 Chiar şi micile capitole din Sînt o babă comunistă! pot fi luate separat, sau cel

mult rearanjate cronologic. În ambele cazuri firul narativ se pierde, dar nu e niciodată rupt. Încât

vom putea spune împreună cu Andrei Terian că regula (pseudo-)romanului de faţă e următoarea:

„Orice povestire conţine în marsupiu o alta, care nu aşteaptă decât să iasă la lumină”4. Oricum,

avem un fragmentarism explicabil: în spatele măştii de romancier se ascunde sociologul, pentru care

partea constituie întregul şi individul reprezintă colectivitatea, punctul de vedere comun; în plus,

masca mai ascunde şi un moralist care nu ştie dacă să moralizeze pe faţă sau pe dedesubt, iar atunci

când o face şi mai şi sare-n ochi de la trei poşte, cam deranjează.

Personal, nu gust foarte mult această literatură trecut-apropiată, cu riscul asumat de-a judeca

prost romane bine scrise; aştept foarte mult un roman bun, cantonat în prezentul acut. Aşadar, cu

toata reuşita unor pasaje sau caractere – şi termenul nu e vetust în cazul acesta – primul roman al

prozatorului ieşean e nu ratat, ci datat, cu respiraţie foarte scurtă. Cu foarte bune intuiţii, dar cu

respiraţie scurtă.

Laurenţiu Malomfălean

3 Bianca Burta-Cernat, „Să scrii bine despre universurile derizorii”, în Observator Cultural, nr. 363, martie 2008; 4 Andrei Terian, „Momeala povestitorului”, în Ziarul financiar, 7 septembrie 2007.