Drept Civil. Contracte Speciale Suport Curs Kocsis

7/26/2019 Drept Civil. Contracte Speciale Suport Curs Kocsis

http://slidepdf.com/reader/full/drept-civil-contracte-speciale-suport-curs-kocsis 1/76

DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE

ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Denumirea de contracte speciale – o denumire inexactă

Denumirea ar crea aparenţa existenţei unor contracte generale, care nu ar intra în obiectul de

studiu al disciplinei, aceasta ocupându-se doar de contractele speciale. Nu există însă un contract

general, ci doar contracte speciale, la fel cum în dreptul penal nu există infracţiune în general, ci doar

diferite infracţiuni speciale. Aceste contracte vor fi guvernate atât de reguli generale – şi car e doctrinar

sunt incluse în ceea ce denumim teoria generală a obligaţiilor contractuale, şi care vizează de pildă

principiul forţei obligatorii sau relativitatea contractelor, condiţiile generale de valabilitate ale oricărui

contract - cât şi de norme speciale, specifice fiecărui contract în parte.

Dreptul contractelor speciale nu conţine însă norme care sunt doar derogatorii de la normele dedrept comun, ci şi reguli care vin ca o consacrare a regulilor generale, întărind deci regulile de drept

comun. Normele ce reglementează contractele speciale stabilesc osatura fiecărui contract reglementat,

cadrul lor esenţial, pe care părţile le pot adapta în anumite limite intereselor lor particulare.

Aceste norme speciale au foarte adesea un caracter supletiv, părţile putând deroga de la ele (de

pildă vânzătorul se poate exonera de obligaţia legală de garanţie, în anumite limite), dar pot fi şi

imperative, libertatea contractuală a părţilor neputându-le afecta (forma autentică impusă ad

validitatem înstrăinării terenurilor nu poate fi eludată). 2. Contracte numite şi nenumite. După cum sunt sau nu reglementate legal, contractele

speciale pot fi numite sau nenumite. Sunt numite contractele care au o denumire provenită fie dintr -o

reglementare legală, indiferent dacă această reglementare se găseşte în Codul civil (Cartea a V-a,

titlul IX, capitolele I-XX, vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat,

împrumut, depozit, aleatorii, fidejusiune, etc). sau în legi speciale: Legea 79/1998 privind regimul

juridic al francizei, Legea 80/1998 privitoare la leasing şi operaţiunile de leasing, Legea 66/1993

privitoare la contractul de management sau dintr-o practică constantă

.

3. Conturarea istorică a contractelor speciale

- în perioada clasică a dreptului roman eficacitate juridică aveau doar acele contracte care erau

însoţite de acţiuni , nefiind recunoscută eficienţa juridică pentru orice convenţie; doar în măsura în care

convenţia părţilor se calchia pe un anumit tipar contractual, protejat de o acţiune, respectiva convenţie

are forţă juridică. Dreptul roman era un drept procedural , prin urmare drepturi existau doar acolo unde

exista o acţiune în justiţie, iar numărul acestor acţiuni era limitativ stabilit. 1 Iată cum în dreptul roman

acţiunea nu era o parte componentă a dreptului subiectiv, ci drept subiectiv exista doar acolo unde

exista acţiune3

1 Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y Gautier, Les contrats speciaux, p. 5



Acordul de voinţe nu crea practic obligaţii, ci doar acel acord crea forţă juridică care se

încadra într-una dintre tiparele contractuale prestabilite: contracte verbis (care se formau printr-un

schimb de formule solemne,) contractele litteris care aveau ca obiect sume de bani şi care erau înscrise

într-un Codex, contractele re (mutuum) care se formau prin remiterea unui lucru şi contracte

consensuale (vânzare, societate, mandat, louage). Explicaţia acestui fapt rezidă în caracterul pragmatic

al juriştilor romani, gândirea cazuistică a acestora, ceea ce a împiedicat conturarea unor noţiuni

generale, cum ar fi ce cel de contract. Mult mai târziu au apărut şi alte contracte nenumite: do ut des

(schimbul), do ut facias (donaţia cu sarcină), facio ut des, facias ut facias (tranzacţia). Pactul nud, fără

acţiune nu avea nici o forţă juridică. Actio empti, acţiunea cumpărătorului împotriva vânzătorului

pentru ipoteza în care nu recepţiona bunul vândut.

Sub influenţa canoniştilor – pornind de la fundamentele teologiei morale – care admit că chiar

dacă din punct de vedere juridic angajamentele asumate într -un cadru informal nu dau naştere la

obligaţii, se formulează ideea că asemenea angajamente sunt obligatorii din punctul de vedere almoralei. Instanţele canonice au început să-şi însuşească acest postulat, astfel că puteau fi formulate

acuzaţii împotriva celor care nesocoteau cuvântul dat. Cu toate acestea abia spre secolul XV acest

principiu a fost aplicat de tribunalele de drept canonic şi raporturilor civile

Schimburile comerciale tot mai intensificate au impus însă distanţarea de regulile stabilite în

dreptul roman, în raporturile dintre comercianţi fiind recunoscut mai întâi forţa juridică a unor

înţelegeri neformale. Deja în secolul XIV s-a conturat ideea între comercianţi că în faţa tribunalelor

comerciale (curia mercatoria) nu poate fi invocată faptul că angajamentul lor nu a respectat un anumittipar contractual, principiul echităţii impunând o asemenea soluţie. Această concepţie a fost adoptată şi

însuşită de doctrinarii italieni din sec. XV şi tribunalele comerciale italiene.

Hugo Grotius are meritul de a fi recunoscut şi susţinut necesitatea recunoaşterii ca izvor de

drept a manifestării de voinţă libere, autonome, independentă de orice formă sau tip de manifestare a

voinţei: „nimic nu corespunde mai bine demnităţii umane decât respectarea cuvântului dat” , iar cu

pr ivire la diferenţele dintre contracte şi pacte, dintre contracte numite şi nenumite afirma că „asemenea

diferenţieri nu sunt consacrate de dreptul natural. Aşa numitele contracte nenumite cel puţi la fel ca şi

contractele numite îşi au fundamentul în dreptul natural, şi sunt la fel de vechi ca şi contractele aşa zis

numite. Mai mult, schimbul, care este calificat ca un contract nenumit, este mai simplu şi mai vechi

decât vânzarea-cumpărarea‖.

Meritul principal al dreptului modern este că a recunoscut consensualitatea contractului în

general, depăşind astfel limitele impuse de tiparele contractuale recunoscute în dreptul lui Iustinian,

precum şi influenţa dreptului formalist german. Hugo Grotius şi Puffendorf abordează în secolul XVIII

necesitatea formării unui sistem al contractelor, Domat şi Pothier folosind rezultatele analizelor lor la

elaborarea Codului civil francez.



4. Tendinţe actuale în dreptul contractelor:

Specializarea contractelor: contractele speciale au devenit şi mai speciale – vânzare:mo bile şi

imobile, locaţiunea terenurilor, imobilelor de locuit

Profesionalizarea contractelor – în mod tradiţional în doctrina franceză se vorbea despre

grand contrat si petit contrat , acestea din urmă luând însă o revanşa serioasă în faţa contractelor

considerate îndeobşte principale. Suficient să avem în vedere împrumuturile bancare, contractele de

depozit bancare, pentru a vedea cum aceste contracte au devenit mari contracte de afaceri, realizându-

se o profesionalizare a contractelor. Această profesionalizare a determinat însă şi un conţinut diferit al

contractelor, apărând obligaţia de informare, obligaţia de securitate, obligaţia de consiliere,

responsabilitatea profesionistului este altfel apreciată decât răspunderea unui profan.

Protejarea uneia dintre părţi: în prezent există numeroase reguli derogatorii stabilite în

funcţie de calitatea uneia dintre părţile contractului. Ex. Dreptul consumatorului, chiriaşul într+un

contract de închiriere a locuinţei etc.Europenizarea dreptului contractelor de remar cat lipsa vreunei reglementări specifice în

prevederile Tratatului de la Roma cu referire la vreo competenţă comunitară, la armonizarea sau

coordonarea legislaţiilor în acest domeniu. Intervenţia dreptului comunitar în domeniul contractelor se

realizează practic prin politicile de protecţie a consumatorului şi prin regulile stabilite pentru libera

concurenţă între statele membre. Putem întâlni prin urmare reglementări, directive punctuale pentru

anumite domenii (Directiva din 25 iulie 1985 privind răspunder ea pentru produse defectuoase)2,

Directiva din 20 mai 1997 privitoare la protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă3

, precum şi anumite convenţii de drept internaţional privat în materie contractuală.

În prezent putem întâlni eforturi pentru crearea unui cadru legislativ cât mai omogen la nivelul

ţărilor membre: Directiva 1999/44/CE din 25 mai 1999 referitoare la anumite aspecte ale vânzării şi

garanţiilor bunurilor de consum, care practic încearcă o uniformizare a reglementării acestor aspecte în

legislaţia diferitelor state. Comisia Lando, comisie constituită din universitari şi care a elaborat

Principiile europene ale contractului, ca un prim pas spre un viitor Cod european al contractelor

(desigur, că aceste principii nu au în acest moment nici o forţă normativă), materializat în Principiile

dreptului european al contractelor . Rezultatele acestei comisii sunt continuate de o altă comisie

cunsocută sub denumirea de Comisia von Bar, care şi-a propus mai întâi elaborarea unui Cod civil

european Apoi, există Principiile Unidroit relative la contractele de comerţ internaţional şi Convenţia

de la Viena din 1980 asupra vânzării internaţionale de mărfuri prin care se urmăreşte uniformizarea

practicilor contractuale, ceea ce desigur nu este un proces liniar, ci unul şovăielnic şi sinuos.

Convenţia europeană a drepturilor omului, paradoxal concepută pentru protejarea libertăţilor umane în

faţa reglementărilor şi activităţii etatice exercită o influenţă asupra dreptului contractelor.

2 Legea 240/2004 referitoare la răspunderea pentru produse 3 Legea 51/2003 privind contractile încheiate la distanţă.



5. Calificarea contractelor. A califica un contract înseamnă a determina setul de reguli care

vor guverna respectivul contract, stabilind regimul juridic al acestuia. Operaţiunea calificării permite

practic să stabilim dacă un contract este numit sau nenumit, iar în cazul contractelor numite să

determinăm denumirea operaţiunii şi regimul juridic aferent.

Calificarea unui contract este o problemă de drept care poate fi soluţionată inclusiv de

instanţele de recurs. Ea nu depinde de voinţa părţilor, ci se stabileşte pe baza unor elemente obiective,

astfel că judecătorul va fi cel care pe baza unor criterii va realiza operaţiunea calificării.

Metoda preconizată de marea majoritate a autorilor pentru calificarea unui contract este

determinarea obligaţiei caracteristice sau esenţiale. Desigur nu este vorba de obligaţiile ce au ca

obiect sume de bani, pentru că asemenea obligaţii pot fi întâlnite în cazul multor contracte, cum este

cazul vânzării, a locaţiunii, a împrumutului etc. Dar adesea acest element este insuficient pentru a

realiza operaţiunea calificării; bunăoară efectul translativ de proprietate este specific nu doar

contractului de vânzare-cumpărare, ci poate fi întâlnit şi în cazul contractului de schimb, de rentăviageră, de împrumut de consumaţie etc.

Un autor remarca caracterul intuitiv al calificării, judecătorul încercând să identifice în cadrul

contractului supus examinării cât mai multe caracteristici ale unui contract (obiectul prestaţiei

caracteristice – un bun sau un serviciu, durata angajamentului – executare imediată sau succesivă,

modalităţi de plată - dintr-o dată sau în tranşe)4. Desigur şi compararea contractului cu un tipar

contractual concurent celui în care pare a se realiza încadrarea poate servi la calificarea corectă a

contractului. De asemenea, în cazul în care o convenţie se află în apropierea unui contract cu multiplenorme imperative, se constată un fenomen de atracţie din partea acestui tip de contract, explicaţia

rezidând în aceea de a nu se permite eludarea unui statut imperativ.

Ca rezultat al calificării, contractul va putea fi încadrat într-unul dintre tiparele contractuale

existente, fiind prin urmare supus regimului juridic stabilit pentru contractul respectiv, ori va putea

antrena aplicarea regulilor specifice pentru mai multe contracte, fie concomitent, fie succesiv5(cazul

calificării distributive), după cum ar putea fi calificat ca un contract sui generis, adică un contract

nenumit.

Se pune problema în ce măsură unei convenţii calificate ca fiind nenumită, i se pot aplica, prin

analogie, norme stipulate pentru contracte aflate în vecinătatea celui calificat ca nenumit? Şi firesc,

pentru aspecte nereglementate din contracte numite pot fi aplicate reguli stabilite în cazul altor

contracte apropiate?

Noul cod civil reglementează în mod expres o asemenea situaţie, art. 1.168 stipulând:

„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu

sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult‖.

4 J. Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, LGDJ, Paris, 1996, n. 12, p. 22op.cit, p. 21, n. 11.5 Convenţia în urma căreia un cal urmează a fi supus pe o anumită durată de timp unui dresaj, face aplicabil atât regulile

pentru contractul de depozit vis a vis de îngrijirea calului, cât şi de antrepriză pentru antrenarea acestuia.



Titlul I.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

I.NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE

1.Noţiune: - definiţia formulată de art. 1294 C.civ. vs. art. 1650 Noul Cod civil

- vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite transmite sau se obligă să transmită

cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl

plătească;

- critici aduse definiției formulate de art. 1294 C.civ. 1864: (a) nu e doar un raport obligaţional

– explicabil prin efectele vânzării în dreptul roman – transferul proprietăţii e automat - art. 971 C.civ.,

art. 1295 aln. 1 C.civ. din 1864/ art. 1.273 NCciv. și prin aceea că (b) obiect al vânzării îl pot constitui

și alte drepturi, nu doar dreptul de proprietate (de pildă, un dezmembrământ al dreptului de proprietate,un drept de creanță, drept patrimonial de autor etc)

* desigur există şi situaţii în care transferul dreptului de proprietate se realizează la un alt

moment decât cel al încheierii contractului: bunurile de gen, vânzarea cu rezerva dreptului de

proprietate, situaţia în care transferul proprietăţii este afectat de un termen sau condiţie suspensivă, dar

și în aceste situații avem de a face cu un efect automat al contractului, fără a interesa o anumită

conduită din partea debitorului; atunci, însă când legiuitorul consacră obligația vânzătorului de a

transfera proprietatea bunului, legiuitorul poate avea în vedere situația bunurilor imobile, cândtransferul proprietății este dependent și de consimțământul vânzătorului la intabular ea pe numele

cumpărătorului și înscrierea dreptului în cartea funciară (chiar dacă efectul constitutiv al înscrierii în

cartea funciară prevăzută de art. 885 C.civ. a fost suspendat prin Legea 71 din 3 iunie 2011 art. 56 –

”dispozițiile art. (885 alin. 1 și art. 886 din C.civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de

cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu a

cărților funciare pentru imobilele respective‖), ori chiar situația vânzării lucrului altuia reglementată

de art. 1683 C.civ., ipoteză ce prevede obligația vânzătorului unui bun ce se află în proprietatea unei

terțe persoane, fie de a procura bunul în patrimoniul său, fie prin ratificarea vânzării de către terțul

proprietar. În aceste situații, când bunul este al altuia, evident că nu se poate realiza transmiterea

automată a dreptului de proprietate, vânzătorul putându-și asuma doar obligația de a transmite

proprietatea bunului consecutiv procurării sale, sau a determinării proprietarului bunului să ratifice

vânzarea.

- noul cod nu înlătură criticile formulate sub aspectul obiectului vânzării, și în plus, mixează

cele două sisteme de transfer al dreptului de proprietate.

2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare:



a. sinalagmatic: obligațiile părților fiind reciproce și interdependente, obligațiile vânzătorului

avându-și cauza în obligațiile corelative ale cumpărătorului, și invers; din caracterul sinalagmatic al

contractului rezultă că și în acest caz vor fi aplicabile efectele specifice contractelor sinalagmatice,

anume: excepţia de neexecutare (una dintre părțile contractului va putea refuza executarea propriilor

obligații, până la executarea obligațiilor corelative de către cocontractant, ex. vânzătorul poate refuza

îndeplinirea obligației de predare a bunului vândut, până la momentul la care cumpărătorul își va

îndeplini obligația de plată a prețului); rezoluţiunea contractului, adică desființarea contractului pentru

neîndeplinirea obligațiilor contractuale, problema suportării riscurilor art. 1274 NCciv., formalitatea

multiplului exemplar;

b. consensual: ca regulă, contractul este valabil încheiat prin simpla manifestare de voință a

părților, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalități; există însă de câţiva ani o tendinţă de

renaştere a formalismului, aplicabil inclusiv contractului de vânzare-cumpărare, putând identifica două

tipuri de formalism: un formalism direct, impus ad validitatem, care impune pentru validitateaconvenţiei anumite condiţii de formă, veritabile excepţii de la principiul consensualismului (terenuri,

construcţii, vânzar ea de drepturi succesorale ); alteori un formalism indirect – anumite condiţii în scop

probator – formalitatea multiplului exemplar atenuează doar acest principiu;

c. oneros – fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial

d. comutati v – întinderea prestaţiilor părţilor este cunoscută din chiar momentul încheierii

contractului, cunoscându-se bunul care urmează să fie transferat în proprietatea cumpărătorului şi

preţul la care acesta din urmă se obligă să fie achitat – * în mod excepţional un contract de vânzare poate prezenta un caracter aleator atunci când se

vând bunuri viitoare fără a se cunoaşte în avans dacă acestea vor exista sau nu – este cazul lui emptio

spei din dreptul roman, când se vinde speranţa existenţei bunului – peştele pe care-l va prinde un

pescar dintr-o aruncătură de plasă, vânzarea unei recolte viitoare etc. Nu orice vânzare a unui bun

viitor conferă caracter aleator vânzării, așa de pildă vânzarea unui autoturism de serie, chiar dacă nu

există la momentul contractării, părțile își reprezintă certitudinea existenței acestuia, un asemenea

contract neavând caracter aleator.

* aleator contractul de vânzare a nudei proprietăţi a unui bun –

- interesul clasificării: doar în cazul contractului comutativ este posibilă invocarea leziunii, art.

1221 C.civ. (Există leziune atunci când una dintre părți profitând de starea de nevoie, de lipsa de

experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte

persoaneo prestație de o valoare consider abil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea

propriei prestații – alin.1 art. 1221 C.civ.)

e. translativ de proprietate – art. 1274 NCciv., (fostul art. 971 C.civ.), – în cazul bunurilor

individual determinate transferul dreptului se realizează la momentul încheierii contractului –



*în materie de imobile se introduce efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară – art. 885

din C.civ. – art. 56 din Legea 71/2011 suspendă efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară până

la f inalizarea lucrărilor de cadastru la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale şi deschiderea la

cerere sau din oficiu a cărţilor funciare pentru imobilele respective, până la acest moment înscrierile au

doar efect de opozabilitate.

*bunuri de gen – transferul la mometul realizării operațiunii de individualizare, prin cântărire,

numărare, măsurare;

* dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative – art. 98 din Legea 31/1990

Capitolul II. DELIMITAREA CONTRACTULUI DE VÂNZARE/CUMPĂRARE DE

ALTE CONTRACTE

1. Vânzarea şi donaţia – ambele implică transferul dreptului de proprietate, dar în cazul

vânzării se urmăreşte o contraprestaţie, în timp ce în cazul donaţiei acest transfer se face animusdonandi; interesul delimitării: condiţii de validitate şi regim juridic diferit (condiții speciale de

validitate în cazul donației, capacitatea părților, formă, posibilitatea reducțiunii și a raportului în cazul

donației)– apropierea cea mai pronunţată o întâlnim în ipoteza în care donaţia este făcută cu sarcina

plăţii unei sume de bani către donator

2. Vânzarea şi împrumutul de consumaţie – ambele contracte sunt translative de proprietate,

dar în cazul împrumutului de consumație există obligaţia de restituire a unor bunuri similare (în cazul

împr umutului de consumație se consumă bunul, obiectul acestui contract fiind bunuri fungibile șiconsumtibile)

3. Vânzarea şi aportul la capitalul social al unei societăţi comerciale –

- asociatul aportor nu primeşte un preţ, ci părţi sociale, care dau dreptu l la dividende, la

participarea la viața societară etc.;

- reguli proprii vânzării: garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse, * leziunea 1222 alin. 2 N:C

civ. * Asociatul aportor nu beneficiază de privilegii similare cu cele ale vânzătorului;

4. Vânzarea de schimb – dacă se achită sultă, dacă sulta este mai mare decât valoarea unuia

dintre bunuri e vorba de vânzare, iar dacă nu e vorba de un schimb.

5. Vânzarea şi locaţiunea – drept real - drept de creanţă – leasing, leas back, vânzarea de

bunuri mobile prin anticipaţie – exploatarea unei cariere de piatră, trunchiurile de arbori tăiaţi sunt

vânzări ale unor bunuri mobile prin anticipație:

6. Vânzarea şi antrepriza Doctrina a stabilit anumite criterii de decelare între cele două

contracte, în funcție de natura bunului. În cazul bunurilor imobile: dacă edificarea se realizează pe

terenul constructorului, indiferent cui aparţin materialele avem de a face cu o vânzare; dacă e pe

terenul clientului, indiferent de cine furnizează materialele avem de a face cu un contract de antrepriză;



în cazul bunurilor mobile tradițional se opera cu criteriul subiectiv, voinţa părţilor, cu criteriul valoric

un criteriu obiectiv, mai recent criteriul muncii specifice.

Noua reglementare art. 1855 C.civ. – contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză atunci

când potrivit intenției părților executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului,

avându/se în vedere și valoarea bunurilor furnizate.

7. Vânzarea și întreținerea - dacă trece de ½ din valoarea lucrului înstrăinat va fi vânzare, în

caz contrar întreținere

Capitolul III.

CONDIȚII DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

A. OBIECTUL VÂNZĂRII. LUCRUL VÂNDUT

Condiţii cu privire la lucrul vândut: să fie vorba despre un bun; de un bun care există şi să fie în

circuitul civil.1. Bun: obiectul vânzării trebuie să fie susceptibil de a permite transferul proprietăţii, serviciile

nu pot constitui obiectul vânzării, deşi în limbajul obisnuit se vorbeşte de ex. despre vânzarea unui

pachet turistic (care nu este altceva decât un contract de ntrepriză, transport şi eventual hotelier);

- obiectul vânzării îl pot constitui şi bunuri incorporale: drept de autor, cesiune de brevet de

invnţie, cesiune de marcă, părţi sociale, creanţe etc.

2. Bunul să existe: art. 1659 C.civ. sancționează cu nulitatea relativă contractul având ca

obiect un bun individual determinat care era pierit la momentul încheierii contractului. Dacă bunulera pierit parțial cumpărătorul care nu avea cunoștință despre această împrejurare va putea cere fie

anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețului. Aceasta nu înseamnă că o vânzare nu

poate avea ca obiect un bun viitor; legea sancționează doar situația acelor contracte în care părțile își

reprezentau că bunul respectiv există, dar în realitate el nu exista la momentul contractării. Textul art.

1659 trebuie văzut ca reprezentând o situație de excepție față de reglementarea generală conținută de

art. 1227 C.civ. ”Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una dintre părți se

afla în imposibilitate de a- și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” .

Situaţia bunurilor viitoare: Intr-o asemenea situatie va trebui vazut daca partile inteleg

producerea acestui eveniment ca pe o certitudine , ori dimpotriva o privesc doar ca pe o eventuali tate :

in primul caz contractul va avea un caracter comutativ, in timp ce atunci când partile privesc existenta

bunului doar ca pe o eventualitate vanzarea va avea un caracter aleatoriu.

In situatia in care care contractul este comutativ bunul desi nu exista va fi considerat din punct

de vedere intelectual ca si cum ar exista, astfel că în măsura in care la momentul preconizat de parti

bunul nu va exista, contractul nu va fi nici anulat, nici caduc, ci vom fi in prezenta unei neexecutari a

contractului (P. Puig, n. 215, p. 164). Contractul va fi considerat intr-o asemenea situatie ca fiind sub

termen suspensiv menit a amâna efectele contractului până la momentul realizării bunului.



Atunci cand contractul va avea caracter aleator, obiectul vanzarii il constituie nu bunul in

sine, ci speranta existentei acestuia, astfel ca pretul va trebui platit, chiar daca bunul nu va exista.

Exemplul clasic il constituie vanzarea pe un pret global a pestelui prins dintr-o aruncatura de plasa, ori

vanzarea recoltei viitoare de pe un teren al vanzatorului.

Bunuri viitoare ce nu pot constitui obiectul unei convenţii: moştenirile nedeschise art. 956

Cod civil, art.42 din Legea 8/1996 totalitatea drepturilor patrimoniale asupra operelor viitoare

3. Bunul să fie în circuitul civil:

Obiectul vânzării nu îl pot reprezenta bunuri inalienabile, unele bunuri fiind declarate ca atare

prin lege. Această inalienabilitate poate să fie legală sau convențională. Intră în categoria bunurilor

inalienabile: dreptrurile personalităţii , corpul uman și elementele corpului uman - aici nu avem de a

face cu un bun, în principiu nu poate constitui obiectul unei convenții; funcţiile publice, drepturile

morale de autor , dreptul de vot etc.

Armele, drogurile deşi adeseori se afirmă că ar fi scoase din circuitul civil, ele în realitate nusunt bunuri în afara comerţului, ci bunuri căror comercializare se ,,realizează în mod controlat.

Clientela civilă – poate constitui obiectul unei convenții – 7 noiembrie 2013 Cas.fr.

Produsele contrafăcute sunt interzise de la comercializare, sancţiunea fiind nulitatea absolută.

Inalienabilitate legală temporară – art.9 din Legea 112,/1995 – Decizia ICCJ nr. 79 din

5.XI.2007

Clauze de inalienabiltate – art. 626 şi 629 Cod civil – fie prin act cu titlu oneros, fie prin act

cu titlu gratuit – durata maximă a inalienabilităţii 49 ani – trebuie să fie justificat de un interes serios şilegitim – este subînţeleasă în contractele ce au ca obiect obligaţia de a transmite în viitor pro prietatea –

trebuie făcută opozabilă, inclusiv prin formalităţile de publicitate imobiliară – încălcarea clauzei

permite rezoluţiunea convenţiei în care exista înscrisă această clauză – deschisă calea acţiunii în

anularea actului de înstrăinare subsecvent – clauza duce la o indisponibilizare reală a bunului,

neputând fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea 2329 alin. 2 C.civ., art.

629 alin. 3 C.civ., – de văzut art. 2.376 Cod civil care declară valide actele de dispoziţie asu pra bunului

ipotecat.

4. Bunul să fie determinat sau determinabil – să fie realizată indicarea bunului sau măcar să

fie prevăzute criterii pentru stabilirea acestui bun; 1678, 1679

***În mod tradițional se considera în doctrina juridică sub imperiul Codului civil de la 1864 că

bunul trebuie să aparţină vânzătorului, această cerință fiind o aplicare a principiului nemo dat quod

non habet, respectiv a principiului nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet .

Vânzarea lucrului altuia era permisă în dreptul roman , întrucât vânzarea nu era în sine

translativă de proprietate. Era suficient ca vânzătorul să asigure cumpărătorului posesia liniştită a

bunului, considerându-se obligaţia sa îndeplinită prin asigurarea liniştitei posesii a bunului. Codul civil

francez care a consacrat regula caracterului translativ de proprietate al vânzării a prevăzut firesc



nulitatea vânzării lucrului altuia – o nulitate relativă, această soluţie fiind de altfel împărtăşită şi în

doctr ina noastră, chiar şi în absenţa unui text de lege.

Sub imperiul Codului civil din 1864 doctrina a căutat diverse fundamente ale nulității

contractului, printre acestea fiind invocate: nulitatea pentru lipsa obiectului, eroarea asupra calităţii de

proprietar al vânzătorului asupra bunului; absența cauzei obligației cumpărătorului. A fost susținută și

teza caracterului rezolubil al contractului, vânzătorul neputând să-și îndeplinească obligația de a

trasnfera proprietatea bunului vândut. Se poate prin urmare observa preocuparea doctrinei și

jurisprudenței de a lipsi de eficiență juridică contractul de vânzare a bunului altuia, chiar în absența

unui text ce să prevadă în mod expres o atare sancțiune.

Noul cod civil art. 1683 - proclamă ca valabil vânzarea lucrului altuia, o asemenea dispoziție

fiind contrară principiilor juridice statornicite de-a lungul timpului. Putem distinge multiple ipoteze în

cazul vânzării lucrului altuia, dar nu credem că toate aceste ipoteze vor fi tratate ca vânzări valide:

(a) o ipoteză ar fi cea în care atât vânzătorul, cât și cumpărătorul contractează în cunoștință decauză, știind că încheie un contract cu privire la un bun al altuia; aici va trebui să distingem între

situația în care părțile înțeleg să contracteze în ideea că bunul va fi dobândit de vânzător și situația în

care părțile urmăresc fraudarea intereselor proprietarului. Dacă părțile își reprezintă că bunul va fi

dobândit de vânzător, în condițiile dispozițiilor exprese ale codului, care permit dobândirea ulterioară a

bunului de vânzător sau ratificarea vânzării de către adevăratul proprietar, contractul va trebui

considerat valabil, iar în măsura în care vânzătorul nu își va îndeplini obligația de transfer a proprietății

contractul va fi rezoluționat. În ipoteza în care se încheie contractul cu scopul fraudării intereseloradevăratului proprietar, contractul va fi lovit de nulitate absolută, pe baza principiilor generale, fiind de

neconceput acoperirea nulității unui asemenea contract cu textul art. 1683 alin. 1 C.civ.

(b) în ipoteza în care părțile nu cunosc că încheie contractul cu privire la bunul altuia, ori cel

puțin una dintre părți nu știe că bunul nu este al vânzătorului contractul va fi considerat ca anulabil,

pentru falsitatea cauzei și lipsa obiectului obligației vânzătorului, oricare dintre părțile contractului

putând invoca această nulitate.

(c) în ipoteza în care titlul vânzătorului este desființat ulterior încheierii contractului nu vor fi

aplicabile regulile vânzării lucrului altuia, prevăzute de art. 1683 C.civ., ci cele ce reglementează

efectele rectificării titlurilor din cartea funciară (în cazul imobilelor) și efectele posesiei de

bună/credință în cazul bunurilor mobile.

Prin urmare, în pofida textului art. 1683 nu orice vânzare a lucrului altuia își va produce

efectele juridice ale unui contract valabil, existând numeroase situații în care contractul de vânzare -

cumpărare este lovit de nulitate.

În cazul în care un coproprietar vinde întregul bun aflat în coproprietate fără acordul celorlalți

coproprietari, iar aceștia nici nu ratifică ulterior vânzarea, cumpărătorul va avea un drept de opțiune

între a cere fie reducerea prețului proporțională cu cota- parte pe care nu a cumpărat-o, fie rezoluțiunea



contractului în cazul în care dovedește că nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi

proprietatea întregului bun. În ambele ipoteze el va putea solicita și daune-interese. Față de

coproprietari, actul încheiat de unul singur dintre proprietari este un act inopozabil, această sancțiune

fiind prevăzută în art. 642 C.civ.

B. OBIECTUL VÂNZĂRII CUMPĂRĂRII. PREŢUL.

1. Prețul trebuie să fie stabilit în bani, fiind irelevant moneda în care este stabilit, dacă e vorba

de moneda națională sau de o monedă străină. În cazul persoanelor juridice, pe teritoriul României,

dacă nu e vorba de raporturi care să implice elemente de extraneitate, prețul trebuie să fie plătit în lei

pe teritoriul României.

2. Preţul trebuie să fie real, adică să nu fie fictiv, să fie stabilit cu intenţia de a fi plătit. Părţile

pot simula preţul în totalitate, fără intenţia de a fi plătit, după cum poate fi simulat doar cuantumul

acestuia în raport cu terţe persoane, inclusiv pentru eludarea aplicării unor dispoziţii fiscale.

Atunci când preţul este fictiv într -un contract de vânzare cumpărare acesta va putea firecalificat într-un contract de donaţie, în măsura în care există intenţia de gratificare a dobânditorului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1011 alin. 2 C.civ. nu sunt supuse formei autentice donaţiile

indirecte, cele deghizate şi darurile manuale. Se ridică întrebarea dacă vânzarea unui imobil poate fi

calificat ca donaţie, deşi nu ar întruni condiţiile de formă ale donației? Viu disputată sub vechea

reglementare chestiunea şi-a pierdut din importanţă, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art.1224

Cod civil sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale

trebuie să fie încheiate prin înscris autentic. 3. Preţul tb să fie serios, adică el tb. să constituie o cauză suficientă pt. vânzător pentru

incheierea vânzării. Conform prevederilor art. 1665 C.civ. vânzarea este anulabilă când preţul este atât

de disproporţionat faţă de valoarea bunlului încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o

vânzare.

Aceasta nu înseamnă că preţul trebuie să reprezinte un echivalent valoric al bunului, preţul

neserios neputând fi confundat cu preţul lezionar , în care există o disproprtie între preţul convenit şi

valoarea bunului, dar această disproporţie nu este de natură a determina anularea vânzării pentru preţ

neserios sau derizoriu. În cazul unei asemenea situaţii de preţ lezionar, se deschide cumpărătoru lui

posibilitatea de a invoca în condiţiile dreptului comun leziunea ca motiv de anulare a actului. Conform

art. 1221 C.civ. există leziune .atunci când una dintre părţi profitând de starea de nevoie, de lipsă de

experienţă ori de lipsa de cunoştinţă a celeilalte părţi stipulează în favoarea sa ori a altei persoane o

prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului decât valoarea propriei

prestaţii. Acţiunea în anulare admisibilă în cazurile strict reglementate de lege este deschisă doar în

cazul în care leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii

contractului prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin.2 C.civ), disproporția



trebuind să subziste până la momentul promovării acțiunii în anulare. Această acţiune va putea fi

promovată în termen de 1 an de la data încheierii contractului.

Prin urmare preţul neserios sau derizoriu atrage anulabilitatea contractului în condiţiile textului

special din materia vânzării, în timp ce preţul lezionar poate fi invocat în condiţiile dreptului comun.

S-ar mai putea pune şi problema anulării contractului în cazul unei dispropotii de preţ

invocându-se eroarea ca viciu de consimţământ, cunoscut fiind că eroarea asupra substanţei poate privi

nu doar substanţa materială a bunului, ci şi anumite elemente calităţi atribuite bunului. Astfel, de ex.

vânzarea unui tablou ce aparţinea unui pictor celebru, fără cunoaşterea acestei împrejurări la momentul

vânzării poate deschide vânzătorului o gamă largă de opţiuni în privinţa acţiunii pe care ar putea să o

promoveze pentru satisfacerea intereselor sale.

4. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil, această condiţie fiind impusă de

prevederile art. 1660 alin. 2 C.civ. şi art. 1661 C.civ. Preţul este considerat determinabil atunci când

părţile au convenit asupra unei modalităţi de stabilire a preţului, care să fie aplicabil ulterior încheieriivânzării, fără însă ca să mai necesite un nou acord de voinţă al părţilor, existând elemente obiective

contractual stabilite ce permit stabilirea acesteia.

C. Preţul poate fi stabilit fie de părţi fie să fie lăsată la aprecierea unei terţe persoane - art.

1662 C.civ. – mandatar sau antreprenor - răspundere contractuală -

(a) Părţile pot stabili cri teri i obiective de determinare a preţului, ori dimpotrivă anumite criterii

subiective, dependente de voinţa unei terţe persoane. Dintre modalităţile obiective de determinare a

preţului amintim: - preţul pe deviz - preţul stabilit pe unitate de măsură

- preţul proporţional - stabilit în funcţie de rentabilitatea ulterioară a bunului; cazul cesiunii

drepturilor ce rezultă dintr -un brevet de inventator sau a cedării drepturilor patrimoniale de autor, când

rentabilitatea ulterioară a bunului poate constitui o cauză de augmentare a sumei încasate de cedent;

- indexarea preţului în funcţie de anumiţi coeficienţi determinaţi prin clauzele de indexare.

(b) Cri teri i subiective:

- preţul de catalog? In pofida unei decizii a Casaţiei franceze din 1 dec.1995, care vizând

contractele cadru de distribuţie a recunoscut valabilitatea unor asemenea convenţii care fac referire la

preţul de catalog al furnizorului. În realitate preţul într -un contract nu poate fi stabilit în mod unilateral,

astfel că pentru formarea valabilă a vânzării este nevoie de un nou acord de voinţă al părţilor, ceea ce

ar contraveni condiției impuse de art. 1661 C.civ. prețului determinabil. Art. 1664 alin. 2 prevede că

atunci când ‖contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se prezumă că

părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător‖. Aici s-ar mai pune problema

dacă ar trebui să fie vorba despre prețul din ziua încheierii contractului sau din ziua livrării bunului. În

lipsă de stipulație contrară e vorba de prețul obișnuit din ziua încheierii contractului.



Vor fi însă valabile acele contracte în care determinarea preţului este lăsată la aprecierea unor

terţe persoane, ori care fac refuerire la preţurile practicate de un concurent sau a preţului de piaţă.

Preţul determinat de un terţ - art. 1662 C.civ. - terţ mandatar vs. antreprenor – corect, diligent,

echidistant - preţul practicat de un fabricant Ferarri - nu e imparţial concesionar - producator; Prețul

trebuie să fie stabilit în termenul fixat de părți, iar în lipsă în termen de 6 luni de la încheierea

contractului; dacă prețul nu este stabilit instanța numește un expert care va trebui să stabilească prețul

în termen de 1 an de la încheierea contractului. În baza acestor prevederi nu instanța, ci expertul este

cel care stabilește prețul.

Ce se întâmplă în situaţia în care părţile prevăd într -o clauză contracuală determinarea preţului

de către un terţ, fără însă a mai cădea de acord cu privire la terţa persoană care să stabilească preţul?

Va putea instanţa numi un expert pentru determinarea preţului? Oare nu ar fi aplicabile dispozițiile art.

1232 alin. 2 C.civ., care consacră prerogativa instanței de a stabili ea prețul, la cererea părții interesate,

dacă ‖terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă‖.Se observă mai întâi, legat de acest text, că se permite instanței să stabilească ea prețul, în timp ce în

materia contractului de vânzare cumpărare instanța doar numește expertul, acesta din urmă fiind cel

care stabilește prețul. Regulile de interpretare ar impune să se interpreteze restrictiv situațiile în care se

recunoaște altor persoane facultatea de a determina prețul, prerogativă care aparține în mod natural

părților, stabilirea prețului de către un terț fiind o situație de excepție. Ori, în cazul examinat nu avem

încă un terț desemnat, iar ipotezele legiuitorului pleacă de la existența unui terț determinat de părți, atât

în cazul normei speciale, cât și în cazul regulii generale de la art. 1232 alin. 2 C.civ. Pe de altă parte, putem observa preocuparea legiuitorului de a nu sancționa cu nulitatea actul al cărui preț nu este

determinat, sugestive fiind în acest sens prevederile art. 1233, art. 1234 C.civ., ca texte de aplicare

generală, iar mai apoi prevederile art. 1664 C.civ., prin acestea legiuitorul stabilind criterii legale de

determinare a prețului pentru ipoteza în care părțile nu au stabilit ele asemenea criterii. Având în

vedere această tendință a legiuitorului român, precum și soluțiile din numeroase alte sisteme de drept,

ca cel belgian, german, englez, american, prevederile Convenției de la Viena în materia vânzării

internaționale de mărfuri, am opina în sensul salvării contractului, rațiunea aleasă de legiuitor pentru

situațiile reglementate prin textele citate regăsindu-se și în cazul analizat.

2. Preţul determinat pe baza ofertei concurente - interesant mai ales în contractele care impun

aprovizionări exclusive, vânzătorul urmând fie să se alinieze ofertei concurente, fie permiţând

cumpărătorului să încheie contractul cu un alt furnizor. Este valabilă şi clauza clientului celui mai

favorizat, care permite cumpărătorului să pretindă să-i fie înstrăinate bunurile în condiţiile cele mai

avantajoase vândute unui terţ într -un contract analog.

3. Preţul pieţei - referirile la piaţa naţională, internaţională, preţurile practicate într -o regiune

este insuficientă - de văzut alin. 3 al art. 1664 şi 1233 Cod civil pare a permite orice contract chiar şi

fără determinabilitatea preţului contractului între profesionişti.



B. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Regulile generale în materie de capacitate vor fi aplicabile și contractului de vânzare

cumpărare, la acestea adăugându-se și anumite norme speciale stabilite prin dispozițiile art. 1653-1655

C.civ. Regimul minorilor, al celor puși sub interdicție va fi cel de drept comun, stabilit prin dispozițiile

art. 41-43 C.civ.

Regula o constituie capacitatea părților de a încheia contractul de vânzare, incapacitățile fiind

situațiile de excepție, care trebuie să fie prevăzute ca atare prin lege.

Una dintre importantele incapacități ce era prevăzută de Codul civil din 1864 a fost eliminată

de noul legiuitor, fiind eliminată incapacitatea soților de a încheia contract de vânzare între ei.

Rațiunea acestei interdicții a fost aceea ca soții, pe calea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare

să nu disimuleze un contract de donație, contract de donație care era esențialmente revocabil între soți.

Noua reglementare păstrează revocabilitatea donațiilor dintre soți pe timpul căsătoriei (art. 1031C.civ.), elimină incapacitatea de a încheia contract de vânzare între soți, dar proclamă nulitatea

simulației în care o donație încheiată între soți reprezintă contractul secret în scopul de a eluda

revocabilitatea donațiilor între soți.

1.Incapacități de a cumpăra:

(a) Incapacitatea cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi terenuri în România – art. 44

alin. 2 din Constituție – prin moștenire legală; în condițiile rezultate din aderarea României la UE și la

alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile legiiorganice. Și persoana juridică străină este incapabilă, dar incapacitatea nu vizează persoanele juridice

române constituite de persoane sau entități străine.

Legea 312/2005 – (i) resortisanți europeni – terenuri agricole și forestiere pot fi dobândite după

1 ianuarie 2014, dacă nu e vorba de un teren forestier sau agricol, legea opera anumite distincții după

cum aveau sau nu reședința în România, aceste distincții pierzându-și rațiunea de la 1 ianuarie 2012,

(II) cetățenii altor state, apatrizi cu domiciliul în state non UE, persoane juridice străine non UE, în

condițiile tratatelor internaționale la care România este parte și pe bază de reciprocitate;

Incapacitatea nu vizează dezmembrămintele dreptului de proprietate

(b) Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase a persoanelor care participă la înfăptuirea

justiției – art. 1653 C.civ. – incapacitate menită a proteja prestigiul justiției – enumerarea limitativă; nu

sunt incapabili: arbitrii, consilierii de conturi, membr ii organelor administrativ jurisdicționale, justiția

realizându-se prin instanțele judecătorești.

Persoana trebuie să îndeplinească acea calitate la momentul încheierii contractului;

Ce se înțelege prin drepturi litigioase? Art. 1653 C.civ. definește d reptul litigios ca fiind

dreptul cu privire la care există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa.

Aceasta însemnă că trebuie să existe un proces pe rolul instanței , nefiind suficientă doar iminența unui



proces; că trebuie să existe o contestație asupra existenței sau întinderii dreptului fondului dreptului

(acțiunea în revendicare, acțiunile posesorii, contestația la executare, cerere de înființare a unui

sechestru asigurător); nu intră arbitrajul.

Problemă: Dreptul își păstrează caracterul de drept litigios atât timp cât pot fi promovate căi

extraordinare de atac sau nu? Da, avem de a face încă cu un drept litigios.

Pot fi înstrăinate drepturile stabilite printr -o hotărâre irevocabilă dar care nu au fost încă puse în

executare? R. Dincă consideră că avem de a face cu un drept litigios, din moment ce se poate ivi o

contestație la executare pe parcursul executării sentinței.

Întinderea teritorială a incapacităților depinde de raza de competență a celor vizați, chiar dacă de

pildă judecătorii, grefierii activează la nivel superior, și nu la instanța în fața căruia există procesul.

Excepții de la regula instituită de art. 1653 alin. 2 C.civ. (a) – coproprietar sau comoștenitor –

inclusiv de la reclamant; (b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe

preexistente, ex. cumpărarea în vederea compensării creanțelor; (c) cumpărarea pt. apărarea celui cestăpânește bunul

Protejat interesul public – sancțiunea nulitatea absolută – prestigiul justiției

c. incapacități de a cumpăra a mandatarilor și administratorilor

– mandatarii: interesul protejat este al mandanților – privat – nulitate relativă / poate fi evitată

nulitatea dacă sunt determinate cu precizie condițiile pt. încheierea vânzării – când e repr ezentant și al

unui cumpărător?

- reprezentanții legali: părinții, tutore, curator, administrator – nulitate relativă, prescripțiacurge doar de la încetarea acelei puteri art. 2532 pct. 2 și 3 C.civ.

- funcționari publici care ar putea influența condițiile vânzării

2. Incapacitatea de a vinde a mandatarilor și administratorilor – art. 1655 C.civ. conflict

între calitatea sa de vânzător și de reprezentant al intereselor cumpărătorului -

C.CONSIMȚĂMÂNUL LA VÂNZARE

Consimțământul dat pentru încheierea contractului de vânzare+cumpărare trebuie să

îndeplinească condiţiile generale impuse pentru încheierea unui act juridic bilateral. Este posibil ca

părţile să nu dorească de la bun început încheierea contractului propriu zis de vânzare-cumpărare, ci

convin doar asupra unor promisiuni de a încheia asemenea contracte, ori se mărginesc să constituie

doar drepturi de preferinţă pentru încheierea contractului. Există mai apoi contracte de vânzare a căror

existenţă depinde şi de manifestări ulterioare de voinţă a părţilor, unui prim acord, cum ar fi vânzarea

pe încercate, vânzarea pe gustate, vânzarea cu clauză de dezicere, vânzarea cu arvună cu rol de

dezicere, vânzarea cu pact de răscumpărare.

(1) Promisiunea unilaterală de vânzare.



Noţiune:Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract prin care promitentul vânzător se

obligă să încheie un contract de vânzare-cumpărare în măsura în care beneficiarul promisiunii va dori

acest lucru.

Delimitarea de alte acte juridice:Promisiunea uniletar lă de vânzare se diferenţiază de ofertă

care este un act juridic unilateral, prin aceea că ea este un contract, implicând pentru încheierea sa

manifestarea de voinţă a două persoane, atât a promitentului, cât şi a beneficiarului promisiunii. Fiind

un contr act promitentul nu poate reveni în mod unilateral asupra consimţământului dat, spre deosebire

de ofertă, care de regulă va putea fi revocat.

Deşi contract, ea nu dă naştere la obligaţii decât în sarcina unei singure părţi contractante,

respectiv a promitentului, care se obligă la încheierea contractului în măsura în care beneficiarul

promisiunii va dori încheierea acestuia. Beneficiarul promisiunii nu-şi asumă nici o obligaţie, el

dobândeşte doar un drept potestativ de a decide âncheierea sau nu a contractului de vânzare-

cumpărare, în condiţiile stabilite prin promisiune. În măsura în care şi beneficiarul promisiunii s -arobliga la o contraprestaţie de plată a unui preţ pentru menţinerea promisiunii, contractul va deveni unul

sinalagmatic, însă nu se transformă într+o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare

(antecontract).

Ea se deosebeşte şi de contractul propr iu-zis de vânzare- cumpărare, ea nefiind un act

translativ de proprietate, pentru translaţia proprietăţii fiind necesară o nouă manifestare de voinţă a

părţilor, de această dată pentru încheierea contractului definitiv. Controversată este problema dacă mai

este necesară o nouă manifestare de voinţă din partea promitentului pentru încheierea vânzării, oridimpotrivă, consimţământul dat de promitent pentru încheierea promisiunii este consimţământul dat

chiar pentru încheierea vânzării, astfel ca la momentul la care beneficiarul promisiunii ar exercita

dreptul său de opţiune în sensul încheierii contractului, între părţi s-ar încheia chiar contractul propriu-

zis de vânzare-cumpărare, iar nu doar un antecontract de vânzare-cumpărare. Intenţia legiuitorului

român a fost se pare ca promisiunea unilaterală să nu producă un asemenea efect, acest efect fiind

rezervat pactului de opţiune.

Diferenţa dintre promisiune şi pactul de opţiune

ar consta în aceea că manifestarea de voinţă a

promitentului pentru încheierea pactului reprezintă chiar consimţământul dat pentru încheieraa

contractului de vânzare-cumpărare. În cazul pactului de opţiune nu va fi necesară o r eiterare a

consimţământului promitentului la încheierea vânzării, ci ridicarea opţiunii conferite beneficiarului

prin pact va duce chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În plus, pactul de opţiune va

trebui să respecte condiţiile de formă pentru încheierea contractului propriu-zis, ceea ce se pare că

legiuitorul nu a dorit în cazul promisiunii, deşi o asemenea opţiune a legiuitorului este mai mult decât

discutabilă.

Condiţii de validitate: Conform art. 1279 C.civ. promisiunea de a contracta trebuie să conţină

toate acele clauze în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Altfel spus, toate condiţiile



de validitate impuse contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv cele privitoare la obiectul vânzării

(lucrul vândut, preţ) vor trebui respectate şi de promisiunea de a contracta. Aşa cum am arătat

legiuitorul recunoaşte valabilitatea promisiunii şi fără respectarea cerinţelor de formă impuse

contractului.

Efecte: Promisiunea uniletarlă naşte în sarcina promitentului obligaţia de a menţine

promisiunea pe durata de timp convenită cu benenficiarul promisiunii şi de a încheia contractul de

vânzare-cumpărare la momentul la care beneficiarul ridică opţiunea. Conform art. 627 alin. 4 C.civ. în

cazul încheierii unor promisiuni de vânzare clauzele de inalienabilitate vor fi subînţelese în aceste

contracte, ceea ce va determina o indisponibilizare reală a bunului. Faţă de terţi această clauză de

inalienabilitate va trebui făcută opozabilă, în cazul imobilelor prin notarea promisiunii în cartea

funciară.

În măsura în care promitentul-vânzător, ulterior ridicării opţiunii de către beneficiar în sensul

încheierii contractului, ar refuza reiterarea consimţământului său la vânzare, beneficiarul promisiuniiva putea opta fie pentru obligarea promitentului la plata de daune+interese, fie pentru executarea în

natură a promisiunii, în sensul solicitării instanţei judecătoreşti de pronunţare a unei hotărâri care să

ţină loc de act de vânzare-cumpărare (art. 1669 C.civ.). Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6

luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

(2) Pactul de preferinţă

Pactul de preferinţă este convenţia prin care o parte contractantă promite celeilalte că o va

prefera la încheierea unui viitor contract concret, în măsura în care va lua hotărârea âncheierii unuiasemenea contract. Este un contract unilateral, dând naştere la obligaţii doar în sarcina promitentului.

Spre deosebire de pactul de opţiune, în cazul pactului de preferinţă nu este manifestat consimţământul

promitentului pentru încheierea contractului preconizat, ci este asumată doar obligaţia de a-l prefera pe

cocontractant cu ocazia încheierii unui viitor contract. Prin obiectul obligaţiei asumate pactul de

preferinţă se va delimita şi de promisiunea unilaterală, întrucât promitentul în cazul pactului de

preferinţă nu se obligă la încheierea unui contract, în timp ce în cazul promisiunii unilaterale

promitentul îşi asumă obligaţia încheierii în viitor a unui anumit contract.

Pactul de preferinţă este un contract unilateral, ea dând naştere la obligaţii doar în sarcina

promitentuluui, beneficiarul pactului de preferinţă neasumându-şi nici o obligaţie prin încheierea unui

pact de preferinţă. Consecutiv încheierii unui pact de preferinţă va fi necesară o nouă manifestare de

voinţă, atât din partea promitentului cât şi a beneficiarului, pentru încheierea valabilă a contractului

preconizat. Tocmai pentru că este necesară o nouă manifestare de voinţă a părţilor, pactul de preferinţă

nu trebuie să conţină toate elementele de validitate pe care trebuie să le conţină o promisiune de a

vinde de exemplu, ori un pact de opţiune, absenţa referirii la preţul la care s -ar înstrăina bunul

neafectând în nici un fel valabilitatea pactului de opţiune (în timp ce absenţa preţului în cazul pactului

de opţiune sau al promisiunii ar atrage nulitatea relativă a acestora).



Se pune problema de a determina dacă pactul de opţiue este un contract pur şi simplu sau un

contract afectat de o condiţie suspensivă, aceea a adoptării deciziei de a încheia în viitor contractul

preconizat? Opiniile exprimate în literatura noastră sunt divergente Fr. Deak 6 privind pactul de

preferinţă ca o formă a promisiunii unilaterale de a vinde afectată de o condiţie potestativă simplă, în

timp ce prof. D. Chirică consideră că nu se poate vorbi de un raport obligaţional condiţional, întrucât,

pe de o parte, vânzarea este doar eventuală (facultativă pentru promitent) iar nu efectivă, adică asumată

deja şi supusă hazardului unei condiţii, iar pe de altă parte consimţământul nu poate fi supus unei

condiţii7. În ce ne priveşte considerăm şi noi că nu poate fi erijată în condiţie manifestarea de voinţă

pentru încheierea unui contract (condiţia fiind un element accesoriu al unui contract), iar pe de altă

parte o asemenea condiţie ar trebui privită ca o condiţie pur potestativă care ar determina nulitatea

convenţiei. Ori, efecte ale pactului de opţiune pot fi decelate imediat încheierii ei valabile, promitentul

obligându —se implicit ca să nu facă nimic de natură a afecta dreptul de preemţiune al beneficiarului

(de pildă să nu încheie un contract de locaţiune) care ar puttea goli de conţinut dreptul ce constituieobiectul pactului de preferinţă.

În privinţa naturi i drepturi lor la care dă naştere există autori care consideră că ar da naştere

unui drept de creanţă al beneficiarului, după alţi autori, care împărtăşesc teoria drepturi lor potestative,

pactul de opţiune ar da naştere unui asemena drept, pentru ca alţii să considere că pactul de preferinţă

este obligatriu în sine, fără a da naştere unui raport obligaţional concret. Dreptul de preempţiune este

indivizibil şi incesibil şi se stinge odată cu moartea preemptorului, afară de situaţia în care a fost

stabilit pe un anumit termen. Durata pactului de preferinţă. Pactul de preferinţă poate avea o existenţă autonomă,

independentă de vreo altă convenţie, după cum ea poate fi concepută ca ataşată unui contract principal

(ex. Contract de locaţiune). Chestiunea prezintă relevanţă, întrucât în măsura în care părţile nu

stabilesc un termen în interiorul căruia benefiairul ar trebui să opteze atunci când pactul de opţiune are

autonomie obligaţia promitentului este nelimitată în timp, astfel încât nu se poate pune problema

prescripţiei dreptului de opţiune al beneficiarului, în timp ce atunci când pactul de preferinţă este atasat

unui contract principal, stingerea contractului principal va determina caducitatea pactului de preferinţă.

Dreptul convenţional de preemţiune se stinge odată cu decesul preemptorului, în afară de situaţia în

care a fost constituit pe un anumit termen. Într-o astfel de situaţie termenul se reduce la 5 ani de la data

constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.

Sediu l materi ei - Dreptul de preempţiune reglementat de art. 1730-1740 Cod civil; se reunifică

sub acelaşi regim juridic dreptul de preempţiune legal cu cel convenţional. Regimul dreptului de

preempţiune este cel prevăzut în aceste dispoziţii doar în măsura în care prin lege sau contract nu se

stabileşte altfel (art. 1730 alin. 2).

6 Fr. Deak, op.cit., p. 27, n. 77 D. Chirică, op.cit., p. 163-164, n. 185.



Formele exercitării dreptului de preemţiune. În mod firesc, în baza dreptului de preempţiune

conferit printr-un pact de preferinţă, promitentul va trebui să facă o ofertă de vânzare beneficiarului,

cu îndeplinirea tuturor condiţiilor legale ale ofertei, acesta având dreptul ca în termen de 10 zile dacă e

vorba de bunuri mobile, ori de 30 de zile dacă e vorba de bunuri imobile să-şi exercite opţiunea pentru

acceptarea ofertei, aceste termene curgând de la momentul comunicării ofertei către preemptor. În

măsura în care titularul dreptului refuză oferta de vânzare sau nu o acceptă în cadrul termenellor

menţionate, promitentul ofertant va putea înstrăina bunul cui doreşte el. Este de la sine înţeles că

înstrăinarea va trebui realizată în condiţii identice cu cele cuprinse în oferta adresată beneficiarului

pactului, pentru că altfel ar fi foarte uşor să fie eludat dreptul de preempţiune al titularului. Refuzul

exercitării dreptului de preemţiune vizează prin urmare exercitarea acestui drept în condiţiile din

ofertă, orice propunere către un terţ care ar privi alte condiţii decât cele din oferta adresată

preemtorului ducând la renaşterea dreptului de preemţiune al titularului.

O a doua formă în care va putea fi exercitat dreptul de preemţiune vizează exercitarea acestuiaulterior încheierii unui contract de înstrăinare. Conform dispoziţiilor art. 1731 C.civ. vânzarea

către un terţ a unui bun cu privire la care există drept de preemţiune se poate face numai sub condiţia

suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor. Este prin urmare mai presus de

orice îndoială valabilitatea contractului încheiat cu neconsultarea în prealabil a titularului dreptului de

preempţiune dacă părţile au prevăzut în mod expres în convenţia lor condiţia suspensivă a neexercitării

dreptului de preempţiune de cătrre titularul său. Ce se întâmplă însă cu un contract de vânzare în care

părţile nu fac referire la această condiţie suspensivă. Va fi ea automat subînţeleasă ori va determinanulitatea relativă a convenţiei? Apreciem că atât timp cât dreptul de preemţiune a fost făcut opozabil

terţilor şi dobânditorul este ţinut de existenţa acestui drept de preempţiune soluţia va trebui să fie aceea

a considerării contractului respectiv ca afectat de condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de

preempţiune, aceasta fiind o condiţie suspensivă stabilită de lege. Procedura pentru o asemenea situaţie

este cea reglementată de art. 1732 C.civ. De subliniat obligaţia de consemnare a preţului.

Dacă este stipulat ca plata preţului să fie făcută în rate, de această facilitate nu vor beneficia

titularii dreptului de preempţiune, art. 1736 prevăzând că preem ptorul nu se poate prevala de aceste

termene.

Efecte: Prin exercitarea preempţiunii contractul încheiat cu terţul se va considera încheiat cu

titularul dreptului, contractul iniţial fiind desfiinţat retroactiv. În raporturile dintre vânzător şi

cumpărătorul iniţial va fi angajată garanţia pentru evicţiune a vânzătorului. Art. 1733 alin. 1 vorbeşte

de terţul de bună-credinţă + oare să nu mai fie necesară opozabilitatea? Nu, opozabilitatea trebuie

îndeplinită.

Dacă există mai mulţi titulari de drepturi de preemţiune există o anumită ordine în care aceştia

sunt chemaţi, ordine stabilită în art. 1734 C.civ. : preemtorii legali faţă de cei convenţionali, titularul



ales de vânzător când sunt mai mulţi titulari legali, titularul dreptului convenţional mai întâi îns cris în

cartea funciară dacă e vorba de un imobil, titularul dreptului convenţional cu data certă cea mai veche.

(3) Vânzarea cu opţiune de răscumpărare

Art. 1758 NCC - vânzare afectată de condiţie rezolutorie, prin care vânzătorul îşi rezervă

dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului;

- istoric - era o modalitate prin care se ocoleau împrumuturile cămătăreşti; a fost interzis,

abrogat actul de interzicere, acum are o reglementare expresă care permite acest fel de vânzare;

- vânzare sub condiţie rezolutorie pur potestativă, admisă în mod excepţional de lege

Conturare: - nu se confundă cu o promisiune de revânzare, întrucât nu este vorba despre un al

doilea contract de vânzare, în sens invers, ci urmare a exercitării dreptului de opţiune este desfiinţat

primul contract de vânazre-cumpărare

Regim juridic:

- durata maximă 5 ani – termen care nu este susceptibil de derogare sub aspectul stabiliriiunui termen superior; nu este susceptibil de suspendare sau întrerupere; nu poate fi prelungit nici de

părţi, nici de judecător;

- anterior exercitării opţiunii – vânzarea este considerată perfectată, dreptul de proprietate s-a

transmis la cumpărător; drept potestativ în favoarea vânzătorului, care îl poate ceda;

- exercitarea opţiunii – desfiinţează vânzarea cu efect retroactiv, acţionând ca şi o condiţie;

contractul privit sub condiţie rezolutorie, exercitarea opţiunii semnificând realizarea acestuia, iar

neexercitarea acestuia ducând la consolidarea contractului, întrucât nu mai este posibilă a se îndeplini;- vânzătorul trimite o notificare cumpărătorului sau subdobânditorului căruia dreptul său îi este

opozabil, înştiinţându-l că doreşte să exercite această opţiune; sub sancţiunea decăderii din dreptul de a

exercita opţiunea de răscumpărare trebuie să consemneze sumele de bani (art. 1760 alin. 3 NCC);

- preţul vânzării, poate fi altul decât cel la care s-a realizat vânzarea, fără însă ca acesta să poată

depăşi nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi (art. 1762), în caz contrar preţul de răscumpărare

fiind redus la preţul din contractul de vânzare-cumpărare. Necorelare cu art. 1759 NCC – locul

reglementării cu preţul răscumpărării era în partea privitoare la exercitarea opţiunii, iar nu în ultimul

alineat;

Efecte: exercitarea opţiunii se poate face numai dacă vânzătorul restituie cumpărătorului preţul

primit, cheltuielile privitoare la încheierea vânzării şi realizarea formalităţilor de publicitate;

cheltuielile de ridicare şi transport al bunului, precum şi cheltuielile necesare şi utile în limita sporului

de valoare (art. 1759 alin. 2).

- cumpărătorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietar al bunului, actele încheiate în

acest interval de timp fiind desfiinţate retroactiv.

Terţii sunt protejaţi prin trei reguli:



(a) opţiunea de răscumpărare trebuie făcută opozabilă terţilor în materie de carte funciară; 1648

NCC

(b) actele de conservare şi administrare rămân valabile dacă au fost încheiate cu un terţ de bună

credinţă, acestea fiind opozabile adevăratului proprietar sau celui car e are dreptul la restituire. Se

stabileşte o regulă derogatorie în privinţa contractelor cu executare succesivă care, de regulă, sub

condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege vor continua să-şi producă efecte pe

durata stabilită de părţi, dar nu mai mult de 1 an de la data desfiinţării titlului constitutorului (art. 1649

NCC), în materia contractelor de locaţiune acestea urmând, sub aceeaşi condiţie a îndeplinirii

formalităţilor de publicitate, să-şi producă în continuare efectele, dar nu mai mult de 3 ani din

momentul exercitării opţiunii (art. 1760 NCC); de neînţeles de ce trimiterea se face la art.

(c)- art. 977 NCC – posesorul de bună credinţă

(4) Vânzarea cu clauză de dezicere

- permite celui în favoarea căruia s-a stipulat această facultate de a se dezice în mod unilateralde contract, de a se dezangaja, rupând în mod unilateral contractul, revocând consimţământul său dat

pentru vânzare; Conform art. 1276 din NCC acest drept poate fi exercitat doar cât timp executarea

contractului nu a început . Norma este însă doar supletivă, fiind aplicabilă doar în lipsă de convenţie

contrară.

- mult timp s-a considerat că înscrierea unei clauze de dezicere ar transforma contractul într -un

contract condiţional, acesta fiind încheiat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care ar

exercita dezicerea, astfel că pentru ca aceasta să fie valabilă ar trebui ca această parte să fie obligatcontractual la o contraprestaţie, la un preţ al dezicerii. Casatia franceză, în 2000 a tran;at problema ]n

sensul ca nu e necesară stipularea unui preţ al dezicerii, ci aceasta poate fi şi gratuită; consimţământul

nu va trebui erijat într-o condiţie potestativă pură.

- nu constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, ci, dimpotrivă, o

formă de manifestare a ei;

- este un drept esenţialmente temporar;

- caracter discreţionar al clauzei de dezicere – cu toate acesea dacă este exercitată în scop de

vătămare a celuilalt instanțele pot cenzura exercitarea acestuia; reaua credinţă trebuie şi dovedită nu

doar afirmată.

- deosebire de clauza penală, (a) clauza de dezicere vizează faza formării contractului, în timp

ce clauza de dezicere vizează faza executării contractului; (b) întrucât aceasta se bazează pe ideea de

culpă în neexecutare şi constituie o garanţie a executării obligaţiei contractuale, în timp ce clauza de

dezicere tinde la aneantizarea contractului; (c) suma se plăteşte ca preţ al dezicerii, prin clauza penală

se realizează evaluarea anticipată a daunelor interese

Efecte: - duce la desfiinţarea contractului, ca şi cum ar fi fost rezoluţionat;



(5) Vânzarea cu clauză de arvună

- art. 1544 NCC – arvuna confi rmatorie – tb. subliniat caracterul de arvună, altfel constituie

doar un avans; arvuna are caracter real - dacă obligaţia garantată se execută, arvuna se va imputa pe

prestaţia datorată sau după caz restituită – noutatea vizează declaraţia de rezoluţiune a contractului,

nefiind necesară pronunţarea rezoluţiunii judiciare; de coroborat cu disp. art. 1552 NCC – cred că

adaugă la cazurile prevăzute de acest text.

- art. 1545 NCC- arvuna penalizatoare – stipulare expresă pt. una sau pentru ambele părţi

contractante – nu mai există limitele de la 1276 NCC - interesul distincţiei – dreptul de opţiune al

creditorului obligaţiei neexecutate

(6) Vânzarea pe încercate – art. 1681 C.civ., un contract condiţional, urmare a încercării

bunul trebuie să cărespundă unor criterii obiective stabilite de părţi ori dacă asemenea criterii nu au

fost definite, destinaţia bunului să fie potrivită naturii sale; acordul pentru încheierea contractului este

dat de la bun început, însă contractul este este afectat de o codniţie suspensivă; un asemenea contracteste afectat de condiţia suspensivă a manifestării de voinţă a cumpărătorului în privinţa cores punderii

bunului, ulterior încercării sale.

- simplul fapt de a încredința un lucru unei persoane pentru a -l încerca, fără ca aceasta să își fi

manifestat voința pentru a cumpăra nu constituie o vânzare pe încercate; e vorba doar despre o

modalitate de a convinge o persoană să cumpere;

- tb să rezulte, fie expres, fie tacit din contract sau chiar din uzanțe că e vorba de o vânzare pe

încercate;- dacă părţile nu au stabilit un termen, în măsura în care în 30 de zile de la predarea bunului nu

intervine o declaraţie de neaaceptare a bunului, se va considera îndeplinită condiţia,

- chiar dacă părţile nu au prevăzut încercarea ca o condiţie, în măsura în care prin contract s -a

prevăzut încercarea bunului se prezumă că au încheiat o vânzare pe încercate.

(7) Vânzarea pe gustate – vânzarea ia naştere doar la momentul la care cumpărătorul declară

că îi convine bunul; art. 1682 C.civ. criteriu subiectiv de apreciere; până atunci este doar o promisiune

de vânzare, sau doar un acord de principiu;

- Criteriul subiectivităţii în cazul comercianţilor;

- Discuţii legate de efectele nemanifestării de voinţă în termenul de 30 de zile.

Tot legat de problema consimţământului la vânzare se impune studierea obligaţiei de informare

ce revine vânzătorului în special.

(8) Obligația de informare – emptor debet esse curiosus – art. 1671 C.civ. – rolul de a

echilibra contractul, de a înlătura inegalitățile privitoare la posibilitatea de informare;

Cui incumbă? - vânzătorul profesionist – consumator; alt profesionist, dar din alt domeniu;

chiar din același domeniu dacă este un produs nou intrat pe piață; vânzătorul profan dol prin reticență;



- cumpărătorul – ex. administratorul ce cumpără părți sociale de la acționarii care nu cunosc

situația reală a societății; ca regulă, totuși obligația de informare nu merge până întracolo încât să

trebuiască să-l informezi pe vânzător asupra valorii bunului; reticența dolosivă asupra valorii bunului

nu e un motiv de nulitate a contractului

Conținut – variabil, în funcție de complexitatea lucrului, cerințele fiind mai scăzute în cazul

unui lucru banal și mai ridicate în cazul unui bun complex;

- caracteristicile tehnice ale prodului și modul de utilizare, informarea asupra riscurilor și

pericolelor utilizării prodului

- există apoi chiar o obligație de consiliere, de a identifica nevoile cumpărătorului și de a-l

ajuta în alegerea produsului adecvat

Element materi al - fapt pertinent care trebuia să fie cunoscut de cumpărător pentru a/și exprima

consimțământul în deplină cunoștință de cauză;și un element moral , debitorul cunoștea sau trebuia să

cunoască acea informație – până la riscul de dezvoltare. Obligația de informare nu există decât dacăignoranța cocontractantului nu este imputabilă acestuia, acesta nu putea ajunge la informația deținută

prin mijloace proprii

Proba – Dovada existenței obligației trebuie făcută de creditor, iar a executării obligației de

către debitor; mult timp s-a considerat că ar incumba creditorului obligației de informare, ar trebui să

facă dovada unui fapt negativ, Casația franceză din 1997 incumbă debitorului dovada îndeplinirii

obligației.,

Consecințe: răspunderea civilă delictuală



Capitolul IV.

OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI.

C.civ din 1864, art. 1315 prevedea că vânzătorul are două obligaţii principale, obligaţia de a

preda bunul şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse. În actualul Cod civil prin art.

1672 C.civ.sunt prevăzute în sarcina vânzătorului trei obligaţii principale, la cele anterior menţionate

adăugându-se şi obligaţia vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut. Conform codului din

1864 vânzarea era un contract translativ de proprietate prin sine însuşi, astfel încât nu se putea concepe

existenţa unei obligaţii distincte, în timp ce în noua reglementare transferul proprietăţii este privit nu

doar ca efect direct al contractului, ci şi sursa unei obligaţii distincte de transfer al proprietăţii.

A. TRANSFERUL PROPRIETĂŢII ÎNTRE PĂRŢI:

1.Istoric: În dreptul roman contractul de vânzare nu era translativ de proprietate, acest drept

transferându-se cel mai adesea doar odată cu remiterea materială a bunului prin traditio. În dreptul

civil francez s-a dezvoltat anterior codului de la 1804 o practică a clauzelor de desesizare- sesizare prin

care părţile stipulau în mod fictiv că s-ar fi realizat tradiţiunea bunului, vânzătorul desesizându-se de

bunul respectiv, care intra în posesia cumpărătorului. Această clauză a devenit atât de uzuală, încât ea a

ajuns să fie considerată subînţeleasă în contractele în care nu mai apărea stipulat. Pornindu -se aşadar

de la această fictivitate a tradiţiunii s-a ajuns să se considere de legiuitorul francez, mai apoi şi de celromân care s-a inspirat din legislaţia franceză, că transferul proprietăţii s-a realizat la chiar momentul

încheierii acordului de voinţă. Transferul proprietăţii fiind legat de încheierea contractului, apare prin

urmare disociat acest transfer de predarea materială a bunului, fiind astfel diso ciat dreptul de

proprietate de posesia asupra bunului. ( P. Puig, Contrats spéciaux, Dalloz, 3-éme édition, 2009, Paris,

p. 221-222, n. 332-333). Acest sistem nu este împărtăşit de legislaţia germană şi cea elveţiană, ceea ce

a permis unor autori să se întrebe dacă soluţia legiuitorului francez este bine fondată sub aspect juridic

şi economic. 2. Drept pozitiv. În condiţiile în care transferul dreptului de proprietate este un efect imediat al

încheierii unei convenţii, apare nejustificat a se vorbi de existenţa unei obligaţii de dare, de transfer al

dreptului de proprietate, întrucât vânzătorul nu trebuie să efectueze nici o conduită în baza contractului

pentru ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze. S-ar putea afirma că în ipotezele în care

transferul dreptului de proprietate ar urma să se realizeze la un moment care nu ar coincide cu

momentul încheierii contractului (cum ar fi cazul vânzărilor la termen sau sub condiţie, ori a vânzării

cu rezerva dreptului de proprietate etc.) ar trebui să recunoaştem existenţa unei obligaţii distincte detransfer al proprietăţii bunului. În realitate, şi în ipotezele vizate transferul dreptului de proprietate se

va produce automat, fără a depinde de conduita vânzătorului, mai precis, fără ca vânzătorul prin



conduita sa să poată împiedica realizarea transferului dreptului de proprietate. Astfel, simpla realizare

a termenului sau a condiţiei va genera transferul automat al dreptului de proprietate. Atunci când

vânzarea s-a încheiat cu rezerva dreptului de proprietate, plata ultimei tranşe de preţ – şi care depinde

de cumpărător – va duce automat la transferul dreptului de proprietate. Ori, pentru a se vorbi despre o

obligaţie ar trebui să existe şi o posibilitate de neexecutare a acesteia, care să depindă de vânzător, ori

iată că în ipotezele analizate vânzătorul nu poate împiedica realizarea transferului dreptului de

proprietate. Lucrurile stau astfel chiar şi în cazul condiţiei în care un anumit rol ar putea juca chiar

vânzătorul, întrucât dacă acesta prin faptele sale împiedică realizarea condiţiei, condiţia va fi

considerată ca îndeplinită dacă o parte împiedică realizarea ei. Chiar s -a utilizat pentru obligaţia

vânzătorului de a transfera proprietatea că aceasta ar fi intrat în „Panteonul obligaţiilor‖, vânzarea dând

naştere la două serii de efecte: efecte creatoare de obligaţii şi efecte privitoare la translaţia proprietăţii.

Dacă lucrurile stau în acest mod în ceea ce priveşte reglementarea noastră de la 1864, lucrurile

s-au schimbat în ceea ce priveşte reglementarea cuprinsă în NCC. Conform prevederilor din NCC art.1650 vânzătorul transmite sau se obligă să transmită, ceea ce semnifică că uneori transferul dreptului

de proprietate este un efect al contractului, iar alteori ea dă naştere doar unei obligaţii de transmitere a

dreptului de proprietate. În cazul bunurilor mobile s-ar realiza translaţia proprietăţii ca efect al

contractului, iar în cazul bunurilor imobile, pentru care Codul civil a prevăzut efectul constitutiv al

înscrierilor de carte funciară vânzarea dă naştere doar unui raport obligaţional.

În cazul vânzării bunului altuia reglementat de art. 1683 NCC este evident că vânzarea astfel

încheiată dă naştere doar unui raport obligaţional, sancţiunea neexecutării obligaţiei de transfer adreptului de proprietate fiind rezoluţiunea contractului.

Evident că pentru ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze la momentul încheierii

contractului, bunul asupra căruia acesta poartă trebuie să fie individual determinat şi existent la

momentul încheierii contractului:

1. Bunuri de gen – 1678 C.civ. – la data individualizării prin cântărire, numărare, măsurare sau

alt mod de individualizare (etichetaj, marcaj, expediţie). Individualizarea este un act juridic unilateral,

dacă părţile nu convin altfel. Aceasta în considerarea faptului că în măsura în care bunurile de gen

individualizate nu sunt cele aşteptate de cumpărător acesta le va putea refuza. Individualizarea

bunurilor nu trebuie confundată cu recepţia şi agrearea bunului, acestea din urmă implicând evident

intervenţia cumpărătorului

* când bunurile de gen sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global proprietatea se

transferă la momentul încheierii contractului, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate

2. Bunurile viitoare: art. 1658, în momentul în care bunul s-a realizat. Bunul se consideră

realizat la momentul la care poate fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat

contractul. În materie de construcţii vor fi aplicabile regulile privitoare la cartea funciară.



3. Transferul dreptului de proprietate în raporturile cu terţii:

A. Bunuri supuse unui regim de publicitate:

Imobile : în conflictul dintre doi subdobânditori succesivi ca regulă, în favoarea celui care

realizează mai întâi formalităţile de publicitate stabilite de lege. Conform art. 891 Cod civil „în cazul

în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească prin acte încheiate cu acelaşi

autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi -a înscris primul dreptul va fi

socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în

cartea funciară‖.

Formalităţi de notificar e pentru realizarea opozabilităţii: cesiunea de creanţă art. 1575, 1578

Cod civil, cesiunea de contract art. 1317 Cod civil)

B. Bunuri nesupuse unui regim de publicitate

Posesia joacă aici un rol de publicitate – este vizată situaţia bunurilor mobile – 1275 Cod civil,art. 936, art 937 Cod civil.

4. Transferul riscurilor

Riscul contractului înseamnă că cel care suporta riscul nu are dreptul să ceară contraprestaţia

din partea celuilalt, în schimb va fi obligat să-şi îndeplinească propria prestaţia, iar dacă a primit

prestaţia din partea cocontractantului şi nu poate să-şi îndeplinească propria prestaţie, va fi obligat să

restituie prestaţia pe care a primit-o.

O modificare majoră faţă de vechea reglementare este adusă prin dispoziţiile art. 1274 C.civ.,care instituie ca regulă supletivă că riscul contractului urmează să se transfere la cumpărător nu la

momentul transferului dreptului de proprietate, ci la momentul la care se realizează predarea bunului.

În cazul în care bunul vândut piere fortuit, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la

contraprestaţie, iar dacă a primit-o este obligat s-o restituie. Cu toate acestea, alin. 2 art. 1274 C.civ.

prevede că creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a lucrului. Ipoteza este următoarea:

părţile au stabilit un termen în care cumpărătorul trebuie să se pr ezinte pentru ridicarea bunului, dar nu

se prezintă, bunul rămânând în continuare în posesia vânzătorului, cu toate acestea dacă cumpărătorul

este pus în întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei de preluare a bunului riscul va fi suportat de acesta,

în calitatea sa de creditor al obligaţiei de predare a bunului. Va putea înlătura această consecinţă în

măsura în care va dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp

(art. 1274 alin. 2 C.civ).

B. OBLIGAŢIA DE PREDARE a bunului vândut

1. Natura obligaţiei. Art. 1685 C.civ. reglementează obligaţia de predare a vânzătorului, ca

fiind „punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după

împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei‖. Predarea înseamnă deci punerea



bunului la dispoziţia cumpărătorului. Această obligaţie de predare este o obligaţie de a face sau o

obligaţie de a nu face? Interesul distincţiei: în cazul obligaţiei de a nu face, vânzătorul este de drept în

întârziere şi răspunderea poate fi angajată. La obligaţia de a face mai întâi trebuie ca vânzătorul să fie

pus în întârziere.

Bunul trebuie să fie predat în starea avută la momentul încheierii vânzării, trebuie ca vânzătorul

să ia măsuri de conservare până la momentul la care urmează să fie predat bunul.

Trebuie evitată confuzia între noţiunea de predare a lucrului şi noţiunea de livrare a lucrului.

Livrarea înseamnă ajungerea bunului la cumpărător la termenul indicat de acesta, în timp ce predarea

semnifică ridicarea bunului de la vânzător, sau din locul în care se află bunul. Cheltuielile de livrare

vor fi suportate de vânzător, în lipsa de stipulaţie contrară, în timp ce în cazul preluării cheltuielile vor

fi suportate de cumpărător.

2. Conţinutul obligaţiei de predare: Ce înseamnă această obligaţie de predare din partea

vânzătorului? 2.1. Predarea lucrului convenit. În primul rând trebuie să fie predat lucrul convenit şi aceasta

predare a lucrului convenit poate fi analizate sub două fațete:

A. Sub aspectul conformităţii materiale a lucrului cu ceea ce părţile au convenit . Aici avem

în vedere 3 aspecte: identitatea bunuri lor – bunul predat trebuie să fie identic cu cel avut în vedere la

momentul încheierii contractului şi în starea în care se găsea la momentul încheierii contractului

(vânzătorul are obligaţia de a conserva bunul). În cazul bunurilor de gen, trebuie predat acel tip de

bunuri avut în vedere de părţi. Trebuie să existe apoi o identitate materială din punctul de vedere alcantităţii şi trebuie să existe o identi tate din punct de vedere cali tativ . Această conformitate calitativă

se va aprecia într-o manieră diferită după cum este vorba de bunuri noi sau bunuri de ocazie: în cazul

bunurilor noi, pretenţiile sunt mult mai mari şi orice defecţiune ar putea justifica refuzul de a prelua

bunul. Dacă părţile nu precizează ce calitate să aibă bunul, atunci calitatea bunului trebuie să fie una

corectă.

B.Sub aspectul conformităţii funcţionale a lucrului: Există însă şi o altă componentă mai

modernă a obligaţiei de predare alta decât cea materială de care am vorbit; conformitatea funcţională

vizează ca bunul respectiv să corespundă destinaţiei urmărite de cumpărător. Prof. D. Chirică prezintă

o speţă în care se cumpără o moară care ar fi trebuit să aibă un anumit consum, dar are unul mai mare

şi trebuia să producă făină albă şi nu neagră cum se întâmplă în realitate. În momentul în care vorbim

de conformitate funcţională, înseamnă că se atribuie nişte calităţi bunului respectiv, sub aspectul

destinaţiei pe care aceasta urmează să o aibă. În măsura în care aceste calităţi sunt cunoscute de

cocontractant, predarea unui bun care nu corespunde acestor cerinţe permite invocarea predării

neconforme.

Există oare vreun drept de opţiune între a invoca predarea neconformă sau a invoca garanţia pt

vicii ascunse? Vorbim despre predare neconformă atunci când bunul este funcţional dar neconform



cerinţelor cumpărătorului şi de garanţie pentru vicii ascunse vorbim în situaţia în care viciul este

inerent bunului, deci face parte din bun, bunul prezintă o deficienţă în sine. Atunci când

nefuncţionalitatea la parametri scontaţi de părţi provine nu din cauza bunului ca atare, care nu prezintă

deficienţe în sine, ci datorită altor împrejurări, bunul fiind perfect funcţional, dar neadaptat la ceea ce

urmărea cumpărătorul se consideră că este vorba despre neîndeplinirea obligaţiei de predare conforma.

Miza discuţiei pe noul cod civil dispare, întrucât nu mai avem termene diferite de prescripţie în cazul

predării conforme şi în cazul angajării garanţiei pentru vicii ascunse. Noul cod civil aplică acelaşi

regim juridic garanţiei pentru vicii ascunse ca şi garanţiei pentru lipsa calităţilor convenite, astfel că

opţiunea între cele două fundamente nu mai prezintă interes semnificativ.

2.2. Predarea accesoriilor bunului:

A). Predarea accesori il or materi ale. Din momentul în care s-a transmis dreptul de proprietate,

vânzătorul trebuie să predau fructele bunului către cumpărător, deoarece din momentul transferului

dreptului de proprietate, fructele îi aparţin.B). Predarea accesori il or ju ri dice. În ceea ce priveşte accesoriile juridice, în mod categoric,

vor trece la cumpărător dreptur il e reale care grevează bunul respectiv. Totodată, la momentul la care

se realizează predarea bunului, vor trebui predate şi documentele materiale, autorizaţiile, certificatele,

certificatele de autenticitate ale bunului, etc. Toate aceste documente administrative care privesc bunul

vor trebui predate odată cu bunul.

Nu se vor transmite obligaţiile cu caracter personal , drepturile personale existente în favoarea

vânzătorului la momentul vânzării. De pildă, dacă cu privire la bunul vândut o persoană a săvârşit ofaptă de distrugere care autorizează vânzătorul să recupereze prejudiciul suferit cu repararea

respectivului bun. Prin vânzarea bunului nu se transferă şi dreptul vânzătorului de a recupera de la un

terţ sumele cheltuite cu repararea bunului.

Ce facem însă de pildă în cazul unui contract de locaţiune? Oare e obligat cumpărătorul

bunului să respecte contractul de locaţiune? Da, dacă o asemenea obligaţie e stipulată în contractul de

vânzare-cumpărare. De asemenea, chiar dacă nu apare în contractul de vânzare-cumpărare vreo referire

la contractul de locaţiune, acesta va trebui respectat de cumpărător în condiţiile reglementate de art.

1811-1812 Cod civil. Dacă e vorba de imobile înscrise în cartea funciară contractul de locaţiune va fi

opozabil cumpărătorului în măsura în care contractul a fost notat în cartea funciară. În cazul imobilelor

neînscrise în CF locaţiunea va fi opozabilă dacă are dată certă anterioară datei certe a înstrăinării. În

cazul bunurilor mobile, locaţiunea va fi opozabilă cumpărătorului dacă acesta a îndeplinit formalităţile

de publicitate ale locaţiunii, iar în măsura în care nu este prevăzut un sistem de publicitate a locaţiunii

pentru anumite bunuri mobile, locaţiunea va fi opozabilă cumpărătorului dacă la data înstrăinării bunul

se afla în folosinţa locatarului.

Părţile pot stipula o clauză în contractul de locaţiune conform căreia respectivul contract de

locaţiune va înceta în caz de înstrăinare. Întrebarea e când încetează? Conform art. 1812/NCC :



locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului, chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea,

pentru un termen de două ori mai mare decât cel care i s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului

conform prevederilor 1816 C.civ. Atunci când locaţiunea e încheiată pe o durată nedeterminată, oricare

dintre părţile contractului poate să denunţe contractul, dând un preaviz care e stabilit de regulă

conform obiceiului. Art. 1812 C.civ. ne spune că termenul de care beneficiază locatarul până în

momentul evacuării e de două ori mai mare decât cel care în mod obişnuit s-ar da în ipoteza în care s-

ar fi denunţat în mod unilateral contractul respectiv. Tot art. 1812 precizează: dacă părţile convin

astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune. Regula: nu încetează

locaţiunea prin înstrăinarea bunului, dar dacă părţile scriu că încetează, ea va înceta în condiţiile

reglementate în art. 1812 al 2, în sensul că locatarul va beneficia de un termen dublu faţă de termenul

de care se beneficia în cazul unei denunţări unilaterale.

Sunt unele situaţii în care deşi e vorba de drepturi personale ele se transmit cumpărătorului.

Este cazul drepturilor rezultate din asumarea unor clauze de neconcu renţă, când beneficiul conferit deaceste clauze va trece şi în favoarea cumpărătorului. Dacă, de pildă, cu ocazia vânzării unui fond de

comerţ, ori a unui fond liberal, vânzătorul şi-ar asuma o obligaţie de neconcurenţă pentru un anumit

interval de timp, în raport cu cocontractantul, chiar dacă mai apoi acest fond este înstrăinat de primul

dobânditor, dobânditorul succesiv va putea opune primului vânzător clauza de neconcurenţă asumată

faţă de dobânditorul nemijlocit. Altfel spus, clauza de neconcurenţă este transmisibilă sub aspectul ei

activ. Această transmisiune nu se va mai realiza însă prin prisma elementului de pasiv rezultat din

asumarea unei clauze de neconcurenţă. Dacă deţinătorul unui fond îşi asumă o clauză personală deneconcurenţă faţă de o anumită persoană, înstrăinarea fondului nu va antrena şi transmiterea obligaţiei

de neconcurenţă.

Obligaţiile propter rem – care trec la cumpărător. În practica noastră judiciară s-a decis că în

măsura în care există o hotărâre de demolare a unei construcţii pentru că acesta a fost edificat fără

autorizaţie, înstrăinarea bunului nu va produce efecte asupra actului de demolare, cumpărătorul

bunului fiind ţinut de aceeaşi obligaţie ca şi cel de la care a dobândit bunul.

Mai există o situaţie interesantăcazu l vânzărilor succesive

. Ce se întâmplă în situaţia în care

apare într-un lanţ de vânzări neîndeplinirea unei obligaţii, iar aici nu mă refer doar la obligaţiile de

predare conforma, ci şi la garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse. Exemplu: A îi vinde lui B un bun

şi are obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse faţa de B. B îi vinde mai apoi bunul lui C,

iar C lui D. Întrebare: poate angaja D obligaţia de garanţie pentru evicţiune sau vicii ascunse a lui A, în

condiţiile în care un raport contractual între ei nu există? De ce ar avea D interes? Pentru că s -ar putea

ca şi B şi C să fie faliţi, să nu aibă de unde să -l despăgubească. A are aceste mijloace. A ar putea

recurge la acţiunea oblică: în numele lui C împotriva lui B, iar în numele lui B împotriva lui A. Există

însă şi o acţiune directă? Jurisprudenţa şi doctrina au evoluat, conturându-se ideea posibilităţii

promovării acestui tip de acţiune directă a subdobânditorului faţă de înstrăinătorul iniţial. În ceea ce



priveşte temeiul s-a zis că ar fi unul de natură contractuală, pentru că împreună cu bunul s-au transmis

şi drepturile pe care le avea primul dobânditor, respectiv garanţia pentru vicii ascunse şi evicţiune, prin

cesiune trecând şi către ultimul dobânditor. Astfel pe temei contractual, ultimul dobânditor ar putea să

angajeze garanţia primului înstrăinător. Într -o decizie de speţă a CJCE se merge pe ideea că ar fi vorba

de o răspundere delictuală şi nu pe temei contractual. Avem prevedere în cazul obligaţiei de garanţie

art. 1706/NCC: vânzătorul e obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent

al bunului, fără a deosebi după cum înstrăinarea e cu titlu oneros sau gratuit. Legiuitorul a consacrat

posibilitatea angajării obligaţiei de garanţie şi de către dobânditorii subsecvenţi ai bunului, indiferent

dacă e vorba de dobânditori cu titlu oneros sau gratuit.

3. Reguli speciale în materia vânzării de imobile.

La obligaţia de predare a vânzătorului, în cazul imobilelor există anumite particularităţi. Astfel,

în realizarea obligaţiei de predare a vânzătorului, pot apărea anumite diferenţe între suprafaţa care a

fost convenită şi suprafaţa reală existentă. Prin art. 1741-1745 Cod civil legiuitorul reglementează diverse ipoteze în care există

neconcordanţă între suprafeţele evidenţiate în contractul de vânzare - cumpărare şi suprafaţa de teren

efectiv existentă la faţa locului.

Ar t 1741 Cod civil: Se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei, la un preţ total .

Nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu pot cere rezoluţiunea sau modificarea preţului pe motiv că

suprafaţa e mai mică/mare decât ceea ce au convenit. Cu alte cuvinte, în momentul în care se vinde

terenul situat în zona X, număr topo cutare, pe un preţ global, chiar dacă cei 1000 mp aşteptat de părţinu se regăsesc la faţa locului, ci doar 850 mp, nici una dintre părţile contractului nu poate cere

rezoluţiunea. Terenul odată identificat prin amplasare nu interesează suprafaţa reală de teren. Din

punctul de vedere al cumpărătorului este de preferat să fie indicată în contract şi suprafaţa cumpărată,

atunci când preţul este determinat global, întrucât în cazul unei suprafeţe mai mici decât cea aşteptată,

el nu va avea mijloace juridice de acţiune împotriva vânzătorului.

Ar t. 1743/NCC Vânzarea unui imobil, cu indicare suprafeţei şi a preţului pe unitate măsură.

A. Dacă suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul va putea

solicita vânzătorului întreaga suprafaţă convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu

poate să transmită această suprafaţă, în sensul că nu mai are suprafaţa excedentară de unde să dea,

cumpărătorul poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului, dacă

din cauza diferenţei de suprafaţă bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat.

Exemplu: există anumite caracteristici pe care trebuie să le aibă un teren pentru a obţine o autorizaţie

de construire, printre care figurează şi lăţimea frontului la stradă al respectivului teren. În măsura în

care s-a cumpărat un teren intravilan care nu va respecta aceste caracteristici, chiar dacă lipsa de teren

este nesemnificativă, dar suficientă încât să afecteze caracteristica de care depinde obţinerea

autorizaţiei de construire cumpărătorul va putea cere rezoluţiunea contractului.



B). Dacă suprafaţa reală se dovedeşte a fi mai mare decât cea stipulata (1742 al (2)/NCC) va

trebui distins între diverse ipoteze: (a) dacă excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa

convenită, (adică depăşeşte 5 %), cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau va putea

obţine rezoluţiunea contractului. Deci fie cumpărătorul plăteşte excedentul (ce e peste a douăzecea

parte), fie dacă nu îi convine acest remediu poate să recurgă la rezoluţiunea contractului; (b) dacă însă

excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu poate obţine

rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului.

Acţiunea, fie pentru suplimentarea preţului din partea vânzătorului, fie pentru reducerea

preţului din partea cumpărătorului, trebuie promovată în termen de 1 an de la data încheierii

contractului. În cazul în care preţul s-a plătit în rate, termenul de 1 an curge de la plata primei rate din

preţ. Există prin urmare în acest caz un termen special de prescripţie, derogator de la termenul comun,

pentru complinirea preţului respectiv pentru reducerea preţului şi o eventuală acţiune în rezoluţiune.

4. Scadenta şi proba obligaţiei de predare: Noul cod civil a modificat regulile în privinţa momentului la care va trebui îndeplinită obligaţia

de predare. Dacă pe vechea reglementare se prevedea că obligaţia de plată a preţului şi obligaţia de

predare a bunului se vor executa simultan, noua reglementare disociază aceste momente, obligaţia de

predare trebuind să fie executată doar după plata preţului, consecutiv realizării translaţiei proprietăţii.

Cine trebuie să facă proba îndeplinirii obligaţiei de predare? Vânzătorul pentru că e obligaţia lui, dar

revine cumpărătorului să facă dovadă că obligaţia e neconforma. De regulă, la momentul la care se

realizează predarea, se încheie un înscris, care e mai mult decât un act probator, este chiar un act juridic – recepţia. În cazul acestui act juridic numit recepţie, cumpărătorul trebuie să scoată în evidenţă

deficienţele pe care le are bunul. Dacă semnează acest proces verbal fără să scoată în evidenţă

neconcordantele pe care le poate constata la acel moment pierde posibilitatea de a mai invoca aceste

deficienţe legate de bunul predat. E vorba doar de deficienţele care puteau fi constatate la momentul

predării. Acele deficienţe care puteau fi constatate doar ca urmare a unei utilizări, la acel moment

trebuie făcută o înştiinţare vânzătorului cum că bunul respectiv prezintă unele deficienţe. Există la

predarea neconformă o reglementare specială aplicabilă în relaţiile cu consumatorii - Legea

449/2003/2003.

5. Sancţiuni ale neîndeplinirii obligaţiei de predare conformă:

NCC nu a reglementat în mod special problema sancţiunilor aplicabile în situaţia în care

obligaţia de predare conforma nu este îndeplinită. Aşadar care sunt sancţiunile care se aplică în cazul

neîndeplinirii acestei obligaţii? -> neavând sancţiuni speciale se aplică dreptul comun:

1. Excepţia de neexecutare -> când funcţionează? Dacă de ex: cumpărătorul şi-a îndeplinit

obligaţia (a plătit preţul) şi vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare -> ce poate face

cumpărătorul? => dacă nu a plătit preţul va putea refuza plata acestuia, suspendând executarea propriei

obligaţii până la momentul îndeplinirii obligaţiilor corelative de către cocontractant. În NCC obligaţia



de plată a preţului trebuie executată după transmiterea proprietăţii bunului, spre deosebir e de vechea

reglementare în .;care obligaţia de plată a preţului era legată de predarea bunului. Cu toate că în noul

cod prin art. 1720 alin. 1 C.civ. oObligaţia de plată a preţului nu mai este legată de predarea bunului,

nimic nu împiedică părţile să stipuleze corelarea obligaţiei de plată a preţului de obligaţia de predare ce

incumbă vânzătorului, caz în care va putea fi invocată excepţia de neexecutare dacă predarea este

neconformă.

2. Executarea silită -> Ex: dacă vânzătorul a făcut doar o predare parţială, cumpărătorul poate

solicita executarea silită pentru predarea integrală a obiectului prestaţiei. (dacă acest lucru este posibil).

3. Rezoluţiunea contractului - există dispoziţii noi care diferă de reglementarea din 1864.

NCC -> rezoluţiunea nu este numai judiciară aşa cum era sub imperiul codului de la 1864 sau

contractuala când era stipulat un pact comisoriu ci poate fi declarată şi unilateral de către părţile

contractante când este vorba despre un contract sinalagmatic. Art. 1552 alin. (1) C.civ. „Rezoluţiunea

sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile auconvenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în

termenul fixat prin punerea în întârziere". Alin. (2) „Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie

făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare a acestora".

Aşadar în cazul în care vânzătorul/debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare conformă

cumpărătorul poate cere rezoluţiunea judiciară, să invoce o clauză rezolutorie ori chiar să recurgă la o

denunţare unilaterală a contractului.

Dacă o neexecutare este minimă/predare neconformă minimă - ex: cantitatea totală de predateste 1000 T şi vânzătorul nu predă 50 kg. - ar putea declara cumpărătorul unilateral rezoluţiunea? Nu,

trebuie să fie vorba despre o neexecutare destul de însemnată care să justifice această sancţiune. Cel

care este în drept să invoce rezoluţiunea unilaterală poate să o facă fără să se adreseze instanţei, dar

atunci când neexecutarea este minimă îşi asumă riscul ca instanţa de judecată post factum să aprecieze

că rezoluţiunea nu a fost exercitată în condiţiile legii.

Există anumite remedii specifice în dreptul consumului reglementate de Legea 449/2003.

C. OBLIGAŢIA DE GARANŢIE CONTRA EVICŢIUNII:

1.Aspecte generale: Vechiul cod civil reglementa obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru

evicţiune şi pentru vicii ascunse. Exista o diferenţă între terminologia codului civil francez care a

inspirat codul de la 1864 şi terminologia acestui din urmă cod. Codul civil francez reglementa în

sarcina vânzătorului obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, în timp ce codul

nostru de la 1864 vorbea despre răspunderea pentru evicţiune şi vicii ascunse. Evident că cele două

concepte nu se suprapun, întrucât răspunderea este o instituţie care se bazează pe atitudinea culpabilă a

debitorului, în timp ce garanţia este o instituţie ce operează independent de atitudinea subiectivă a

debitorului. Garanţiile sunt obiective, nu are niciun fel de importanţă poziţia subiectivă a celui care



datorează garanţia (în speţă vânzătorul), fiind indiferent dacă la momentul încheierii contractului

acesta cunoştea sau nu dacă existau cauzele de evicţiune sau pentru vicii ascunse, obligaţia de garanţie

a vânzătorului va exista. Cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor de evicţiune sau a viciilor ascunse va

avea repercursiuni doar pe tărâmul întinderii răspunderii vânzătorului în cazul în care aceasta ar fi

angajată de cumpărător.

În noul cod civil sunt utilizate în mod corect termenii de garanţie şi de răspundere, legea

reglementând obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse.

2. Noţiunea de evicţiune: Vechiul Cod civil în art. 1336 (1) C.civ prevedea că „vânzătorul

garantează pe cumpărător de liniştita posesiune a lucrului" -> în dreptul roman important era că

vânzătorul să asigure cumpărătorului liniştita posesie a bunului; în condiţiile în care C.civ Napoleon şi

C.civ 1864 au reglementat vânzarea ca un contract translativ de proprietate, se impunea c a garanţia

pentru evicţiune să vizeze chiar dreptul care a constituit obiectul contractului.

În cazul evicţiunii cumpărătorul este tulburat în stăpânirea bunului fie de un terţ care invocăexistenţa unui drept care era în fiinţă la data încheierii contractului, dar pe care cumpărătorul nu îl

cunoştea la acea dată şi care va suferi fie chiar pierderea totală a drepturilor dobândite (evicţiune

totală), fie pierderea parţială a acestora (evicţiunea parţială).

3. Tulburarea provenită de la vânzător. În acest caz va trebui făcut diferenţă după cum este

vorba despre o tulburare de fapt sau despre o tulburare de drept. Garanţia contra evicţiunii este

funcţională din plin atunci când ar fi vorba despre tulburări de fapt, în timp ce atunci când e vorba de o

tulburare de drept este suficient din partea cumpărătorului să invoce obligaţia de garanţie avânzătorului, fiind consacrat principiul că cel care are obligaţia de garanţie nu poate evinge niciodată.

Cel care datorează garanţia nu poate evinge. Vânzătorul nu poate solicita cumpărătorului

recunoaşterea unor drepturi care nu au fost arătate ca atare prin contract (ex. O locaţiune, o servitute).

În situaţia în care vânzătorul, necunoscând principiul sau cunoscându-l şi ignorându-l, introduce totuşi

o astfel de acţiune prin care solicită recunoaşterea şi valorificarea unor drepturi faţă de cumpărător,

pentru acesta din urmă este suficient să invoce excepţia obligaţiei de garanţie a vânzătorului, această

apărare făcând inadmisibilă orice asemenea acţiune a vânzătorului.

Când vânzătorul pune în discuţie rezoluţiunea sau nevalabilitatea contractului nu discutăm

despre evicţiune.

În privinţa garanţiei datorate de vânzător pentru faptele personale, este vorba despre acele fapte

care într-o formă sau alta golesc de conţinut fie total fie parţial ceea ce a dobândit cumpărătorul de la

vânzător, motiv pentru care legea îi permite cumpărătorului să acţioneze pe temeiul garanţiei pentru

evicţiune în cazul în care vânzătorul săvârşeşte asemenea fapte.

Există însă şi tulburări de fapt din partea vânzătorului care vor antrena garanţia pentru evicţiune

a acestuia. Astfel, în ipoteza în care vânzătorul unui fond de comerţ, implicit a clientelei ataşate acelui

fond, va derula, ulterior vânzării, în imediata apropiere a spaţiului înstrăinat odată cu fondul de comerţ,



o activitate identică sau similară cu cea derulată prin fondul de comerţ înstrăinat, va funcţiona obligaţia

de garanţie a vânzătorului, întrucât cel puţin o parte din clientelă îl va căuta în continuare pe vânzătorul

fondului, fiind astfel afectate drepturile cumpărătorului.

De asemenea, în situaţia în care o persoană vinde de două ori acelaşi bun: de pildă, A, în

calitate de vânzător încheie un contract mai întâi cu B, (contractul nu este operat din vina notarului

public sau a unui funcţionar în cartea funciară), iar mai apoi vinde bunul lui C, va fi preferat

dobânditorul care şi-a înscris dreptul în cartea funciară, făcându-şi astfel dreptul opozabil. Motivul de

evicţiune nu exista la data încheierii contractului dintre A şi B, ci a apărut ulterior, însă motivul de

evicţiune într -o asemenea situaţie îl reprezintă fapta personală a vânzătorului.

Tot astfel, dacă bunul care formează obiectul vânzării a rămas la vânzător fără să se fi făcut

predarea acestuia către cumpărător, dacă vor fi întrunite condiţiile uzucapiunii pentru dobândirea

bunului de către vânzător acesta va putea opune dreptul astfel dobândit oricărei alte persoane decât

cumpărătorul, deoarece el fiind ţinut de obligaţia de garanţie nu va putea evinge. Art. 1696 C.civ.Prevede că „Acela care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă". Această regulă

exista şi sub imperiul C. civ din 1864, deşi nu era consacrată în mod expres de către lege, dar practica

judiciară şi doctrina au impus recunoaşterea ei.

Nu orice conduită a vânzătorului ulterioară vânzării va fi de natură să atragă funcţionarea

garanţiei contra evicţiunii. Ex: dacă vânzătorul unui apartament, ulterior vânzării, va sparge geamurile

apartamentului vândut, cumpărătorul va putea acţiona pe temei delictual împotriva vânzătorului, iar nu

pe temeiul garanţiei pentru evicţiune. 4. Tulburarea provenită de la terţi. În cazul garanţiei pentru fapta terţelor persoane,

vânzătorul are obligaţia de garanţie doar pentru tulburările de drept, nu şi pentru tulburările de fapt.

Ex: dacă are loc o vânzare a lucrului altuia, vânzătorul nefiind proprietar al bunului vândut nu

putea transfera proprietatea cumpărătorului, iar în măsura în care adevăratul proprietar nu înţelege să

ratifice vânzarea, ci dim potrivă va revendica bunul său, va fi firesc să fie recunoscut dreptul său în

dauna cumpărătorului. Cumpărătorul va putea angaja obligaţia de garanţie pentru evicţiune a

vânzătorului. În concepţia dreptului roman evicţiunea se referea strict la această situaţie, când se

pierdea dreptul de către cumpărător în totalitatea lui prin valorificarea unui drept de către un terţ ->

drept care era mai puternic decât acela al cumpărătorului.

În dreptul modern, cumpărătorul poate fi tulburat însă nu numai prin valorificarea de către un

terţ a unui drept de proprietate mai puternic decât al lui ci şi prin valorificarea altor drepturi decât cel

de proprietate (poate fi vorba despre valorificare unui dezmembrământ - drept de uz, de servitute),

poate fi vorba despre valorificarea unui drept de ipotecă, ori chiar a unui drept de creanţă (ex: o

locaţiune care ar afecta bunul vândut, o creanţă a unui terţ cu privire la bunul vândut constând din

cheltuieli necesare şi utile făcute în legătură cu bunul respectiv);



Orice drept pe care un terţ îl poate valorifica împotriva cumpărătorului, drept care există la data

încheierii contractului de vânzare şi despre care cumpărătorul nu ştia poate constitui un motiv de

evicţiune. În principal tocmai pentru aceste tulburări de drept care provin de la un terţ este ţinut

vânzătorul să garanteze.

Dimpotrivă, obligaţia de garanţie nu va funcţiona în cazul tulburărilor de fapt provenite de la

terţe persoane: ex., o persoană a cumpărat un teren agricol, îl cultivă şi când să culeagă recolta constată

că hoţii i-au furat recolta; în această situaţia cumpărătorul nu are nicio acţiune pe temeiul garanţiei

pentru evicţiune împotriva vânzătorului. Împotriva unor astfel de tulburări de fapt, provenite de la terţi,

cumpărătorul trebuie să se apere singur, pe calea acţiunilor posesorii.

Condiţii garanţiei pentru evicţiunea provenită de la un terţ:

(a) să existe o tulburare suficient de importantă, care să-l împiedice pe cumpărător, total sau

parţial, în stăpânirea bunului vândut;

(b) terţul să-şi întemeieze pretenţia pe un drept născut anterior vânzării. În cazul garanţiei pentru tulburările de drept provenite de la terţi motivul de evicţiune trebuie să subziste la data

încheierii contractului de vânzare, condiţie care nu poate fi îndeplinită atunci când e vorba despre

garanţia vânzătorului pentru tulburările de fapt cauzate chiar de el, prin ipoteză tulburarea de fapt

neputând surveni decât după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

(c) cumpărătorul să nu aibă cunoştinţă despre existenţa motivului de evicţiune. Art. 1695 alin. 2

C.civ. impune pentru existenţa garanţiei pentru evicţiune, condiţia ca pretenţiile terţului să nu fie aduse

la cunoştinţa cumpărătorului până la data vânzării. Prevăzând că şi în ipoteza în care vânzătorul ar fiexonerat de obligaţia de garanţie pentru evicţiune acesta va trebui să restituie preţul primit, afară de

situaţia în care şi-a asumat riscul evicţiunii. De aici o întrebare legitimă: simpla cunoaştere a motivului

de evicţiune înseamnă implicit asumarea riscului de evicţiune sau nu? Practic, legiuitorul a operat

distincţii între diverse ipoteze: (a) când cumpărătorul cunoaşte motivul de evicţiune, caz în care

obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu funcţionează, (b) situaţia în care garanţia pentru evicţiune ar fi

funcţională, dar printr -o clauză contractuală părţile înlătură obligaţia de garanţie, caz în care vânzătorul

va trebui să restituie totuşi preţul, şi (c) când cumpărătorul îşi asumă riscul producerii evicţiunii, ceea

ce echivalează tot cu un caz de înlăturare a garanţiei pentru evicţiune, situaţie în care nu va trebui nici

măcar să restituie preţul, întrucât contractul a devenit unul aleatoriu. Observăm că în prima şi ultima

ipoteză consecinţele sunt identice, efectele contractului fiind identice, astfel că încheierea contractului,

cunoscând motivul de evicţiune face respectivul contract aleatoriu.

Cine trebuie să dovedească necunoaşterea de către cumpărător a motivului de evicţiune?

Vânzătorul trebuie să dovedească fapta pozitivă a cumpărătorului, respectiv că a avut cunoştinţă despre

motivul de evicţiune (cumpărătorul doar afirmă lipsa cunoaşterii, el neputând dovedi un fapt negativ).

Sunt situaţii în care cel puţin în parte cauza de necunoaştere este imputabila şi cumpărătorului.

Astfel, Casaţia franceză, referindu-se la ipoteza vânzării drepturilor de distribuire a unui film, a decis



că în măsura în care cumpărătorul acestor drepturi, care era un profesionist, nu a verificat calitatea de

titular a vânzătorului pentru acele drepturi, deşi calitatea sa de profesionist impunea o asemenea

verificare, va putea fi obligat la plata de daune-interese către titularul dreptului de difuzare.

5. Cine datorează garanţia pentru evicţiune? (a) vânzătorul mai întâi. Cel care a încheiat

contractul de vânzare este obligat să garanteze. În ipoteza în care vânzătorul decedează şi patrimoniul

lui se transmite la moştenitorii săi garanţia e datorată de aceştia. E vorba însă doar de (b) moştenitorii

universali şi cu titlu universal. Moştenitorii cu titlu particular nu datorează garanţia contra evicţiunii.

Această garanţie pentru evicţiune este datorată de vânzător, de succesorii săi universali şi cu

titlu universal; este indiferentă calitatea persoanelor care încheie contractul de vânzare-cumpărare,

dacă sunt profani sau profesionişti.

Garanţia pentru evicţiune - este reglementată prin norme supletive, părţile putând să prevadă

exonerarea de obligaţia de garanţie, să-l modifice sau doar să-l restrângă.

Garanţia funcţionează cu privire la orice vânzare, indiferent de natura bunului, garanţia pentruevicţiune e datorată chiar dacă părţile nu au prevăzut acest lucru în contract.

Transmisiunea succesivă a bunului: Există situaţii în care un bun este transmis în mod

succesiv, de exemplu A îi vinde bunul lui B, B îl vinde lui C, C îl donează lui D şi aşa mai departe.

Într-o astfel de ipoteză se pune întrebarea dacă ultimul subdobânditor D poate acţiona pe temeiul

garanţiei pentru evicţiune împotriva lui A, respectiv împotriva celui care a făcut vânzarea iniţială?

R ăspunsul la această întrebare este unul afirmativ, art. 1706 din Codul civil prevăzând că „vânzătorul

este obligat să garanteze contra evicţiunii, faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără adeosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit". În contractul de donaţie garanţia

pentru evicţiune nu funcţionează, dar aici textul spune că orice subdobanditor chiar şi unul cu titlu

gratuit beneficiază de garanţia pentru evicţiune. Importanţă are prima înstrăinare şi anume cea dintre A

şi B, care s-a făcut prin vânzare, astfel încât garanţia pentru evicţiune de care beneficia B, primul

dobânditor, se transmite la subdobanditorii succesivi indiferent dacă aceştia sunt dobânditori cu titlu

oneros sau cu titlu gratuit. Se ridică întrebarea dacă ultimul subdobanditor are acţiune întemeiată pe

garanţia pentru evicţiune împotriva celui de la care a dobândit sau numai împotriva primului

înstrăinător A? D va putea acţiona după cum îi dictează interesele. În temeiul art. 1706 NCC, D poate

acţiona împotriva lui A, sau poate acţiona în temeiul garanţiei pentru evicţiune (dreptul comun)

împotriva lui C, însă numai dacă a dobândit bunul cu titlu oneros, dacă D a dobândit bunul de la C prin

donaţie nu poate acţiona împotriva lui C. (decât doar când părţile au prevăzut garantarea dreptului

donat sau e vorba despre o donaţie cu sarcini).

Ipoteza: între A-B s-a încheiat o donaţie, iar între B-C o vânzare, se poate îndrepta C împotriva

lui A? Nu, pentru că donatorul A nu are obligaţie de garanţie în cazul donaţiei. Ce mă interesează e

raportul din prima operaţiune, subdobanditorul, indiferent de faptul că a fost vorba de o dobândire cu



titlu oneros sau gratuit, se va putea îndrepta împotriva înstrăinătorului iniţial numai în măsura şi

condiţiile în care acestuia îi incumba o asemenea obligaţie.



6.5. Funcţionarea garanţiei pentru evicţiune:

Garanţia pentru evicţiune va putea interveni când evicţiunea este pe cale să se producă (1) şi în

situaţia în care evicţiunea deja s-a produs (2), într-o asemenea situaţie fiind tratată diferit situaţia (a)

evicţiunii totale de cea (b) a evicţiunii parţiale.

1. Când evicţiunea încă nu s-a produs, dar este iminentă producerea ei, cumpărătorul trebuie să-l înştiinţeze de îndată pe vânzător de acest pericol. Aşa de exemplu, dacă o terţă persoană pretinde

printr-o acţiune în justiţie drepturi asupra bunului cumpărat, cumpărătorul va trebui să formuleze o

cerere de chemare în garanţie a vânzătorului, sub sancţiunea pierderii dreptului la garanţie în ipoteza în

care vânzătorul ar putea dovedi că ar fi avut mijloace juridice de apărare suficiente pentru respingerea

cererii terţului (art. 1705 C.civ).

2. În situaţia în care evicţiunea deja s-a produs, cu alte cuvinte a intervenit pierderea drepturilor

cumpărătorului va trebui să vedem dacă această pierdere este totală sau doar parţială.

În cazul în care evicţiunea este totală, intervenind pierderea totală a drepturilor cumpărătorului,

cumpărătorul va putea pretinde rezoluţiunea contractului (art. 1700 C.civ), restituirea preţului, a

cheltuielilor încheierii contractului şi daune-interese. Exemplu în care intervine evicţiunea totală:

vânzarea lucrului altuia.

Conform art. 1701 C.civ. vânzătorul este obligat să restituie preţul primit, chiar dacă la data

evicţiunii valoarea bunului vândut a scăzut, ori dacă bunul a suferit deteriorări importante, indiferent

dacă acestea s-ar datora neglijenţei cumpărătorului sau unui caz de forţă majoră. Dacă însă

cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorării bunului (de exemplu a folosit o parte din

materialele ce erau încorporate în bunul vândut), vânzătorul va avea dreptul să scadă o parte din preţ,

corespunzător acestui beneficiu.

De asemenea, în măsura în care, indiferent de motiv, lucrul vândut avea o valoare mai mare la

data evicţiunii decât la data vânzării, vânzătorul va fi obligat să plătească cumpărătorului acest spor de

valoare acumulat de bun până la data evicţiunii (art. 1701 alin. 3 C.civ).

Totodată, vânzătorul va fi obligat în temeiul art. 1702 C.civ. la plata unor da une interese

constând din: valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le remită evingătorului (din

momentul cunoaşterii cauzei de evicţiune invocat de terţ cumpărătorul devine un posesor de rea-

credinţă şi va fi obligat la remiterea fructelor); cheltuielile legate de încheierea şi executarea

contractului, a cheltuielilor de judecată suportate în procesul intentat cumpărătorului de evingător,

precum şi cheltuielile legate de formularea acţiunii în chemarea în garanţie a vânzătorului, pierderile

suferite şi câştigurile nerealizate urmare a evicţiunii de către cumpărător. Va avea dreptul la

rambursarea cheltuielilor legate de lucrările autonome şi adăugate, în acest din urmă caz însă doar în

situaţia în care este vorba despre cheltuieli necesare şi utile. Dacă însă vânzătorul este de rea-credinţă,cunoscând la momentul vânzării motivul de evicţiune, cumpărătorul va avea dreptul şi la rambursarea

cheltuielilor voluptuarii.



În măsura în care evicţiunea este parţială, cumpărătorul va putea opta între rezoluţiunea

contractului şi reducerea preţului, cu daune-interese. Rezoluţiunea contractului va putea interveni doar

în măsura în care pierderea parţială a bunului urmare a evicţiunii suferite de cumpărător a fost suficient

de importantă, încât acesta, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, nu ar mai fi cumpărat. În măsura în care

cumpărătorul ar opta pentru rezoluţiunea contractului, chiar în caz de evicţiune parţială, regulile

privitoare la daune interese prezentate în cazul evicţiunii totale vor fi aplicabile şi în cazul evicţiunii

parţiale.

Cealaltă opţiune a cumpărătorului este menţinerea contractului şi reducerea preţului

contractului, reducere proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins cumpărătorul, cu daune

interese. Reducerea nu va fi prin urmare proporţională cu preţul convenit, ci cu valoarea părţii de care

a fost evins, valoare stabilită la momentul evicţiunii. În mod corespunzător vor fi aplicabile dispoziţiile

art. 1702 C. civ.

Este posibilă conform art. 1704 C.civ. Înlăturarea de către cumpărător a evicţiunii, prin aceeacă acesta păstrează bunul cumpărat plătind terţului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun. În

aceste ipoteze vânzătorul se poate libera de obligaţia de garanţie restituind cumpărătorului sumele

plătite de acesta, cu dobânda legală, ori plătind valoarea bunului dat evingătorului de către cumpărător,

în ambele situaţii vânzătorul trebuind să achite şi cheltuielile aferente efectuate de cumpărător.

7. Modificarea obligaţiei legale de garanţie pentru evicţiune:

Dat fiind caracterul supletiv al normelor ce reglementează obligaţia legală de garanţie, părţilor

li se recunoaşte în principiu posibilitatea derogării de la acestea. Există posibilitatea agravării acesteiobligaţii, dar şi a înlăturării sau micşorării obligaţiei de garanţie.

Dacă în privinţa clauzelor de agravare nu există vreo limitare, altfel stau lucrurile în privinţa

clauzelor de excludere sau restrângere. Art. 1698 alin. 2 şi art. 1699 fixează limitele acestor modificări,

şi anume: (a) vânzătorul va fi obligat chiar în prezenţa unor clauze de natura celor mai sus menţionate

să restituie preţul primit, cu excepţia situaţiei în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii

evicţiunii;

(b) vânzătorul nu poate fi exonerat de obligaţia sa de garanţie pentru faptul său personal. O

asemenea excludere este firească, întrucât ar însemna că vânzătorul s-a obligat sub o condiţie pur

potestativă. Dacă s-ar recunoaşte valabilitatea unei asemenea clauze ar însemna că i s-ar permite

vânzătorului/debitor să golească de conţinut ceea ce conferă prin contractul de vânzare;

(c) vânzătorul de rea-credinţă, adică cel care cunoaşte motivul de evicţiune dar nu îl comunică

cumpărătorului, nu se va putea exonera de obligaţia legală de garanţie pentru evicţiune. Prin conduita

sa el săvârşeşte un dol prin reticenţă.



D. OBLIGAŢIA DE GARANŢIE PENTRU VICII ASCUNSE

1. Noţiune. Viciile ascunse sunt deficienţe ale bunului care fac bunul vândut impropriu

utilizării conform destinaţiei sale, ori îi scad în aşa măsură întrebuinţarea sau valoarea, încât dacă

cumpărătorul ar fi cunoscut aceste împrejurări nu ar mai fi cumpărat bunul, ori l -ar fi cumpărat în alte

condiţii de preţ (art. 1707 alin. 1 C.civ.).

2. Condiţiile în care operează garanţia. Garanţia pentru vicii ascunse funcţionează ca

principiu în orice contract de vânzare-cumpărare, în afară de cele în care legea o exclude sau părţile

prin voinţa lor, fiind posibil, ca regulă, ca părţile să înlăture existenţa acestei obligaţii legale de

garanţie. Legea exclude funcţionarea garanţiei în cazul vânzărilor silite (art. 1707 alin. 5 C.civ.).

Doctrina şi jurisprudenţa franceză a fost preocupată de existenţa obligaţiei de garanţie în cazul

în care cumpărătorul este un profesionist, care ar trebui să cunoască existenţa viciilor. Soluţia conturată

a fost în sensul reţinerii existenţei acestei obligaţii în sarcina vânzătorului în măsura în care

cumpărătorul profesionist nu ar fi putut cunoaşte existenţa viciilor bunului vândut decât ca urmare a

dezmembrării sau distrugerii bunului. Se consideră că există o prezumţie simplă de cunoaştere a

viciilor ce apasă asupra cumpărătorului profesionist, revenind acestuia sarcina de a răsturna această

prezumţie, dovedind caracterul indecelabil al bunului. (P.Puig, Contrats speciaux, Dalloz, 3e edition, p.

288, n. 446).

Pentru a funcţiona garanţia pentru vicii ascunse se cer întrunite mai multe condiţii, şi anume:

(a) bunul vândut să fie afectat de un viciu care prezintă o anumită gravitate; (b) viciul să fie ascuns, (c)viciul să fie anterior vânzării.

(a) să existe un viciu de o anumită gravitate. Pentru a fi vorba de un viciu, deficienţa trebuie

să fie intrinsecă bunului, spre deosebire de predarea neconformă, unde necorespunderea bunului

pretenţiilor cumpărătorului îşi are originea în afara bunului. În cazul garanţiei pentru vicii ascunse

defectuozitatea trebuie să aparţină bunului în materialitatea sa. De aceea în jurisprudenţa franceză,

(aplicabil însă şi în dreptul nostru) s-a decis că nu poate fi vorba despre garanţia pentru vicii când

rezultatul dăunător este consecinţa asocierii nefericite dintre două medicamente, când părţile socialeînstrăinate sunt grevate de un pasiv al societăţii mai mare decât ce se cunoştea la momentul

contractării,

Urmare a viciilor ce afectează bunul, acesta trebuie să devină fie total impropriu folosinţei

(sânge contaminat, sistem de alarmă complet ineficace), fie să reducă valoarea sau întrebuinţarea care

poate fi dată bunului.

(b) viciul să fie ascuns, adică el să nu poată fi detectat de un cumpărător prudent şi diligent.

Vânzătorul nu va răspunde de viciile aparente şi pe care cumpărătorul trebuia să le observe lamomentul la care a recepţionat bunul vândut. Viciul este considerat ca fiind ascuns în măsura în care



un cumpărător atent, după o verificare normată nu-l putea decela. Nu i se poate reproşa cumpărătorului

neapelarea la un specialist, ceea ce i se cere este să facă o examinare atentă a lucrului.

În măsura în care vânzătorul a adus la cunoştinţa cumpărătorului faptul că bunul este afectat de

vicii nu mai există viciu ascuns, prin urmare nici obligaţia de garanţie a vânzătorului nu va mai

subzista.

(c) viciul să fie anterior vânzării , adică să existe, cel puţin în germeni anterior încheierii

contractului. Nu se cere ca viciul să se fi manifestat anterior vânzării, este suficient să existe doar

germenii viciului, care vor afecta bunul mai târziu, chiar după vânzare. De pildă, un animal vândut este

purtătorul unei boli contagioase nemanifestate încă la momentul vânzării.

Nu interesează pentru existenţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului faptul dacă acesta a

cunoscut sau nu existenţa viciilor. Obligaţia sa de garanţie va funcţiona chiar dacă nu avea cunoştinţă

despre existenţa viciilor, cunoaşterea sau necunoaşterea acestora influenţând doar întinderea

răspunderii vânzător ului.3. Funcţionarea şi efectele garanţiei. Conform art. 1709 C.civ. cumpărătorul care a luat la

cunoştinţă despre existenţa viciilor este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului, într -un termen

rezonabil, sub sancţiunea pierderii dreptului de a apela la unele remedii în cazul în care bunul este

afectat de vicii (cumpărătorul decade din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau reducerea

corespunzătoare a preţului). Acest termen este de două zile lucrătoare dacă bunul vândut este un bun

mobil corporal, iar cumpărătorul este un profesionist.

Remediile pe care le oferă cumpărătorului legea în cazul dobândirii unui bun afectat de viciiascunse sunt arătate la art. 1710 C.civ., pe lângă remediile tradiţionale (reducerea corespunzătoare a

preţului prin acţiunea estimatorie, rezoluţiunea contractului pe calea acţiunii redhibitorii) fiind

consacrate şi alte două remedii noi, înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia şi

înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă li psit de vicii.

Dacă în mod tradiţional se recunoştea un drept de opţiune în favoarea cumpărătorului între

promovarea unei acţiuni redhibitorii sau acţiuni estimatorii, alegerea nefiind dictată de gravitatea

viciilor, noua reglementare nu mai recunoaşte un drept discreţionar de opţiune între cele două acţiuni,

art. 1710 alin. 2 C.civ. consacrând posibilitatea instanţei, ca la cererea vânzătorului, ―ţinând seama de

gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări‖ să

dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Acţiunea redhibitorie este acţiunea prin care cumpărătorul solicită rezoluţiunea vânzării; în

acest caz, cumpărătorul restituie lucrul în starea în care se află, iar vânzătorul este obligat să restituie

preţul încasat şi să-l despăgubească pe cumpărător de cheltuielile vânzării; Aceeaşi răspundere revine

vânzătorului şi în ipoteza în care, lucrul a pierit din cauza viciilor sale, cumpărătorul nu mai este în

măsură a-l restitui vânzătorului; dar pieirea fortuită a lucrului este în riscul cumpărătorului, ca şi

pieirea lui din cauze imputabile acestuia.



Acţiunea estimatorie este acţiunea prin care cumpărătorul, păstrând lucrul, cere reducerea

corespunzătoare a preţului (proporţional cu diminuarea valorii lui de întrebuinţare ca urmare a viciilor

descoperite) şi restituirea părţii respective din preţul achitat.

Vânzătorul va fi obligat şi la plata de daune-interese către cumpărător în măsura în care el a

avut cunoştinţă despre existenţa viciilor şi nu le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului. Dacă vânzătorul

este un profesionist, el va fi considerat că ştia sau trebuia să ştie despre existenţa viciilor, urmând a fi

tratat ca atare.

4. Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie. Părţile pot modifica regimul obligaţiei

legale de garanţie a vânzătorului, în sensul agravării, atenuării sau chiar înlăturării ei. Conform art.

1708 alin. 2 C.civ. ―Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa

viciilor pe car e vânzătorul le cunoştea sau trebuia să le cunoască la data încheierii contractului‖,

explicaţia constând în dolul prin reticenţă comis de un asemenea vânzător.



Capitolul V

OBLIGATILE CUMPĂRĂTORULUI

Cumpărătorul are obligaţia de a prelua bunul, corelativ obligaţiei de predare a vânzătorului,

precum şi obligaţia de a plăti preţul şi cheltuielile vânzării (dacă părţile nu au stipulat altfel). Norma

supletiva şi în vechiul cod civil şi în NCC este că aceste cheltuieli ale vânzării cad în sarcina

cumpărătorului.

A. Obligaţia de plată a preţului

- art. 1720 NCC -> " În lipsa unei stipulaţii contrare cumpărătorul trebuie să plătească preţul în

momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă." => NCC -> momentul

obligaţiei de plată s-a modificat, nu mai este acela al predării ci este acela al transferului de proprietate.

În cazul în care plata se face prin virament bancar : momentul plăţii nu este acela când cumpărătorul îşi

debitează contul, ci momentul când este creditat contul vânzătorului.

Locul plăţii -> art. 1720 NCC „acela în care bunul se afla în momentul încheierii contractului".

Cu toate că preţul este scadent potrivit dispozitilor contractuale sau potrivit regulilor supletive -

când există pericolul de evicţiune cumpărătorul poate suspenda plata preţului până la momentul la care

vânzătorul îi dă garanţii suficiente că nu va fi tulburat sau că nu v-a suferi niciun prejudiciu. => Este o

expresie a excepţiei de neexecutare -> instituţie care are un efect dilatoriu : îi dă dreptul

cumpărătorului să amâne plata preţului ( nu îl scuteşte de plată ). Dacă survine evicţiunea se aplicăregulile refritoare la evicţiune, putându-se ajunge până la rezoluţiunea contractului nefiind plătit preţul.

Pericolul de evicţiunea trebuie să fie unul real şi suficient de temeinic. Nu orice ameninţare sau idee de

ameninţare care există în cugetul cumpărătorului poate să stea la baza suspendării obligaţiei de plată a

preţului. Nu se cere ca evicţiunea să fi survenit efectiv, ci să existe perciolul de evicţiune.

Obiectul plăţii: pentru că discutăm despre vânzare, cumpărătorul întotdeauna trebuie să

plătească o sumă de bani. Există posibilitatea ca părţile să convină un contract de vânzare, să cadă de

acord asupra vânzării unui anumit bun, să stabilească preţul şi fie prin aceeaşi înţelegere fie prin unasubsecventă să dea dreptul cumpărătorului să se achite de obligaţia de plată a preţului fie prin

transferul proprietăţii unui alt bun sau prin efectuarea unui serviciu. Des pre vânzare nu putem vorbi

decât dacă există o înţelegere pentru transferul proprietăţii unui bun contra plăţii unui preţ. Ce se

înţeleg părţile subsecvent nu mai are importanţă din punctul de vedere al calificării contractului ca

fiind unul de vânzare.

Ex : O parte se obliga să transmită proprietatea unui apartament şi cealaltă să transmită

proprietatea unui autoturism, este vorba despre un schimb, nu despre vânzare. NCC există garanţii ale plăţii preţului -> Privilegiul Vânzătorului de bunuri mobile -> există un

drept de preferinţă fără urmărire ( dacă bunul ajungea în posesia unui terţ, vânzătorul nu putea urmării



bunul în mâna terţului, trebuia să se afle la cumpărător ). Acest privilegiu era asociat cu o acţiune în

revendicare care îi permitea vânzătorului că în termen de 8 zile de la data la care a predat bunul

cumpărătorului şi nu s-a stipulat în contract un termen de plată, dacă cumpărătorul nu a făcut plată să

solicite restituirea bunului. Nu este vorba despre un termen de prescripţie ci despre un te rmen de

decădere care dacă se scurgea vânzătorul nu mai putea solicita restituirea bunului. ( adică să îi revină

detenţia în ideea că vânzătorul să îşi valorifice privilegiul, proprietatea se afla la cumpărător ). Putea

cere vânzarea lui silită fără a mai beneficia de privilegiu.

Garantarea obligaţiei de plată a preţului este prevăzută de art. 1723 C.civ., „Vânzătorul

beneficiază de un privilegiu sau după caz de o ipoteca legală asupra bunului vândut."

Conform art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. creanţa vânzătorului neplătit este o creanţă privilegiată

„pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice, cu excepţia cazului în care cumpărătorul ar

dobândi bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi‖. În măsura în care cumpărătorul ar

vinde la rândul său bunul, privilegiul vânzătorului se va exercita conform art. 2341 C.civ. asupra bunului revândut, şi aceasta chiar dacă preţul celei de a doua vânzări este încă neplătit, şi cu preferinţă

faţă de privielgiul cumpărătorului din primul contract.

În măsura în care vânzarea bunului mobil a fost făcută fără termen de plată, vânzătorul, poate

în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea contractului, fără punere în întârziere şi

să solicite restituirea bunului mobil vândut, atât timp cât bunul este încă în posesia cumpărătorului şi

nu a suferit transformări. Dacă acţiunea în restituire nu a fost formulată în termen de 15 zile de la

momentul predării, vânzătorul nu se va mai putea prevala de efectele rezoluţiunii în concurs cu alţicreditori ai cumpărătorului.

În cazul bunurilor imobile se recunoaşte vânzătorului o ipotecă legală, în condiţiile

reglementate de art. art 2386 pct. 1 C.civ. În măsura în care părţile au stipulat într -un contract de

vânzare a unui bun imobil că este pus de drept în întârziere cumpărătorul dacă nu achită preţul la

termenul convenit, cumpărătorul va putea efectua plata şi după expirarea acestui termen, atât timp cât

nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.

În cazul în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului spre deosebire de

reglementarea anterioară care nu îi dădea dreptul vânzătorului să rezolutioneze contractul unilateral

decât dacă există un pact comisoriu, rezoluţiunea conform art. 1523 C.civ. poate fi declarată în mod

unilateral.

Ca o formă de garantare a executării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului, părţile

pot conveni ca vânzătorul să-şi rezerve dreptul de proprietate până la momentul primirii integrale a

preţului. În cazul în care plata preţului este stipulată a fi efectuată în rate neplata unei singure rate, care

nu este mai mare de o optime din preţ nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului (art. 1756 C.civ.).

B. Obligaţia de preluare a lucrului vândut



Art. 1725 C.civ. „În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu

privire la îndeplinirea obligaţilor sale, dacă la scadenţă nici nu a plătit preţul nici nu a preluat bunul ".

Art. 1725 alin 2 „În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de

valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor atunci când nu le -a preluat în

termenul convenit chiar dacă preţul a fost plătit sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit

preţul ". Când este vorba despre astfel de bunuri se poate proceda la rezoluţiune, chiar şi prin voinţa

unilaterală, posibilă şi pe temeiul dreptului comun.

Dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare a bunului sau de plată a preţului,

vânzătorul va putea opta fie pentru rezoluţiunea contractului, fie pentru executarea directă a

obligaţiilor. În măsura în care vânzătorul optează pentru executarea obligaţiei de preluare a bunului,

neexecutat voluntar de debitorul său, el are facultatea fie de a depune lucrul vândut într-un depozit,

evident pe cheltuiala cumpărătorului, ori de a-l vinde. Art. 1726 alin. 2 şi3 reglementează condiţiile în

care se poate realiza vânzarea bunurilor nepreluate de cumpărător.



TIPURI DE SUBIECTE PROPUSE PENTRU EXAMEN

Speţa nr.1. A încheie cu B o conventie sub semnătură privată, intitulată „Pact de opţiune‖,

prin care A se obligă să vândă un teren de 2.000 m.p situat în Cluj- Napoca lui B, pentru preţul de

30.000 EUR, la momentul la care B se va decide să cumpere. Contractul a fos t încheiat la 2 ianuarie

2012 şi s-a prevăzut ca B să opteze pentru cumpărare până la 5 iunie 2012. Deşi B i -a comunicat lui A,

la 1 iunie 2012 înscrisul autentic prin care declară că doreşte cumpărarea imobilului, A (care se află în

continuare în posesia bunului) nu mai doreşte încheierea vreunei convenţii de vânzare cu B. B se

prezintă la Dvs. la 27.01.2013 şi vă solicită o consultaţie scrisă cu privire la situaţia juridică creată,

inclusiv sub aspectul mijloacelor juridice pe care le-ar putea exercita pentru satisfacerea intereselor

sale. 2,5 puncte

Soluţie: Convenţia nu poate fi privită ca fiind pact de opţiune, pentru a fi fost pact de opţiune

actul trebuia încheiat în formă autentică. 0,25 puncte

Acceptarea promisiunii făcută de B, chiar dacă este în formă autentică, nu duce la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare, atât timp cât oferta nu a îmbrăcat o asemenea formă, astfel că B nu

ar putea promova o acţiune ce ar tinde la constatarea perfectării contractului. 0,5 puncte

Se poate pune problema valabilităţii convenţiei ca şi promisiune de vânzare, putându-se

contura fie opinia că promisiunea e valabilă chiar şi fără forma autentică, după cum se poate analiza şi

varianta conform căreia avem de a face cu o convenţie care nu are nici măcar valoare d e promisiune,lipsind forma autentică cerută de lege pentru contract (ipoteză în care contractul nu produce nici un

efect). 0,5 puncte

În ipoteza promisiunii valabile, B ar avea de luat în calcul varianta executării silite a

promisiunii, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare, cât

şi varianta angajării răspunderii contractuale prin solicitarea de daune interese. Opţiunea pentru

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract este însă discutabilă, dat fiind că

textele legale sunt neclare şi imprecise cu privire la condiţiile de formă ale promisiunii (prezentareasuccintă a acestor controverse). Varianta executării silite nu mai prezintă însă actualitate, întrucât

acţiunea în executarea antecontractului se prescrie în termen de 6 luni de la data stabilită de părţi, iar

acest termen, în lipsa unui termen fixat de părţi, ar curge din chiar momentul exigibilităţii creanţei.

Rămâne deci varianta solicitării de daune interese. 1,25 puncte

Speţa nr. 2.Între A şi B se încheie la 20 iunie 2012 un contract autentic de vânzare-cumpărare

având ca obiect un bun imobil, B dobândind dreptul de proprietate asupra acesuia, fiind înscris ca şi proprietar în cartea funciară, fără însă a fi achitat în întregime preţul de vânzare-cumpărare. A, în

calitate de vânzător, a încasat doar 20% din preţ la momentul încheierii contractului, restul de 80% din



preţ urmând a fi achitat până la 1 septembrie 2012. Părţile au stipulat în contractul de vânzare-

cumpărare un pact comisoriu de ultim grad pentru ipoteza neplăţii preţului de către cumpărător la

termenul menţionat. Fără a fi achitat diferenţa de preţ către vânzătorul A, B înstrăinează respectivul

imobil lui C, primind de la acesta în întregime preţul convenit încă la momentul încheierii contractului

dintre B şi C. Analizaţi situaţia juridică creată, azi, 27.01.2013, îndeosebi sub aspectul mijloacelor

juridice aflate la îndemâna lui A pentru satisfacerea intereslor sale, el neîncasând diferenţa de preţ, în

funcţie de mai multe ipoteze, şi anume: (a). contractul dintre B şi C s -a încheiat la 10 iulie 2012! (b)

contractul dintre B şi C a fost încheiat la 10 decembrie 2012! Ar suferi vreo modificare analiza Dvs. de

la pct. a şi b dacă analiza ar fi efectuată în anul 2018? Dar dacă, prin ipoteză, A ar fi primit de la B

restul de preţ la 26.01.2013 suferă modificări opţiunea avută de A, azi, 27.01.2013, pentru a-şi

satisface interesele? 1,5 puncte

Soluţie: chiar dacă nu a achitat preţul cumpărătorul B putea să înstrăineze res pectivul imobil

fiind proprietar al bunului; A beneficia de ipoteca legală, astfel că el poate urmări în ambele cazuri bunul şi în măinile lui C, chiar dacă acesta a achitat preţul prevăzut în contractul dintre B şi C. Pe

lângă această acţiune care vizează urmărirea bunului pentru satisfacerea creanţei sale, A poate

introduce şi o simplă acţiune personală împotriva lui B pentru plata preţului, solicitând eventual şi

plata dobânzii pentru preţul neplătit. A ar putea opta şi pentru rezoluţiunea contractului, în baza

pactului comisoriu, urmând ca aceasta să producă efecte şi faţă de C. 0,5 puncte

- dacă analiza este făcută în 2018 acţiunea în rezoluţiune este prescrisă, rămâne însă deschisă

problema opţiunii pentru exercitarea actiunii ipotecare (art. 2504 C.civ) 0,5 puncte- dacă preţul este achitat la 26.01.2013 A nu mai poate opta pentru funcţionarea clauzei

rezolutorii întrucat plata a fost efectuată anterior comunicării declaraţiei de rezoluţiune (art. 1728

C.civ.) – 0,5 puncte

Speţa nr. 3. A, titular al unui drept de preempţiune, află de la un prieten că B a înstrăinat la 5

ianuarie 2013 printr-un contract de vânzare-cumpărare un autoturism marca Renault, cu privire la care

poartă dreptul său lui C, pentru preţul de 10.000 EUR. Din acest preţ, C a plătit lui B 2.000 EUR la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, diferenţa de 8.000 EUR urmând a fi plătită în

termen de 1 an de zile de la data încheierii contractului, în patru tranşe egale plătibile în ultima zi

lucrătoare a fiecărui trimestru în parte. Analizaţi azi 18.02.2013 situaţia juridică din speţă, arătând

inclusiv mijloacele juridice şi căile concrete de urmat pe care le are la îndemână A pentru satisfacerea

intereselor sale! Care ar putea fi situaţia juridică a lui C, urmare a exercitării dreptului de preempţiune

de către A? 3 puncte

Soluţie:- analiza exercitării în termen a dreptului de preempţiune; 10 zile de la data notificării

contractului; termenul nu curge deocamdată împotriva lui; 0,5 puncte



- prin exercitarea preempţiunii contractul se va considera încheiat între vânzător şi preemptor în

condiţiile contractului încheiat cu terţul 0,5 puncte

- preemptorul nu se va putea însă prevala de termenele de plată a preţului, el trebuind să

consemneze la dispoziţialui B toată suma, odată cu comunicarea acordului său de a încheia contractul

de vânzare; 1 punct

- contractul încheiat dintre B şi C este afectat de condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de

preempţiune de către preemptor; dacă A îşi exercită dreptul de preempţiune, C, în măsura în care a fost

de bună-credinţă, necunoscând existenţa dreptului de preempţiune, va putea angaja răspunderea pentru

evicţiune a lui B, evicţiune ce rezultă din exercitarea preempţiunii; dacă a fost de rea-credinţă,

cunoscând existenţa dreptului de preempţiune alui A va ptea solicita doar restituirea preţului plătit – 1

punct

Speţa nr. 4. Între A şi B, personae fizice, se încheie la 5 octombrie 2011 un contract autenticde vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil pentru un preţ de 30.000 EUR. Dreptul de proprietate

a fost înscris în cartea funciară în favoarea cumpărătorului B, acesta preluând şi cheile apartamentului

după 5 zile de la data încheierii contractului. În contract s-a stipulat o clauză conform căreia

‖Vânzătorul A se poate dezice de contract, caz în care va fi obligat să restituie suma primită cu titlu de

preţ de la cumpărător‖. Analizaţi azi 05.09.2012 situaţia juridică creată, sub toate implicaţiile juridice

posibile, inclusiv a opţiunilor juridice de care dispune A pentru satisfacerea intereselor sale, luând în

considerare mai multe variante distincte ale stării de fapt: a. cumpărătorul B a achitat integral preţul de 30.000 EUR la data preluării cheilor

apartamentului; 1 punct

b. cumpărătorul B a achitat lui A doar 10.000 EUR la data preluării cheilor apartamentului, iar

mai apoi la 20 octombrie 2011 a înstrăinat imobilul respectiv lui C pentru preţul de 40.000 EUR, din

care a încasat 15.000 EUR, restul de preţ urmând să-l primească de la C la 31.12.2011. 1,5 puncte

c. Suferă modificări analiza Dvs. de la pct. b, în ipoteza în care efectuaţi această analiză nu azi,

05.06.2012, ci la 23.01.2015? 1,5 puncte

Soluţie.- clauză de dezicere care nu poate funcţiona în ipoteza de la pct. A, obligaţiile

contractuale fiind executate; 1 punct

- B putea înstrăina imobilul către C, A beneficia de o ipotecă legală pentru preţul neplătit; în

măsura în care a fost făcută ipoteca opozabilă lui C se va putea îndrepta împotriva acestuia pentru

satisfacerea integrală a creanţei sale; va putea solicita plata şi faţă de B sau rezoluţiunea contractului

faţă de B; efectele rezoluţiunii faţă de subdobânditor chiar şi pe calea acţiunii oblice se poate îndrepta

împotriva lui C, în locul lui B în măsura în care C nu a plătit integral preţul din contractul încheiat cu B

(doar pentru diferenţa neplătită); 1,5 puncte



- intervine prescripţia; cu toate acestea va putea trece la valorificarea ipotecii legale pentru

obţinerea preţului, nu va mai putea solicita rezoluţiunea contractului, această acţiune fiind prescrisă.1,5

puncte

Subiecte redacţionale

Redacţional 1. Formulaţi o clauză într -un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un

imobil, care să determine calificarea acestui contract ca fiind aleator (nu comutativ) şi arătaţi

consecinţele juridice posibile ale respectivei clauze asupra regimului contractului!

Exemplu: ―Cumpărătorul B înţelege să achiziţioneze bunul pe riscul său, vânzătorul fiind

exonerat de orice obligaţie de garanţie pentru evicţiune‖ ; nu se va putea invoca leziunea din moment

ce contractul devine aleator;

Redacţional 2. Care este soarta unui contract de vânzare a unui bun viitor, în ipoteza în care nu

se va ajunge la realizarea bunului? Soluţie: Intr-o asemenea situatie va trebui vazut daca partile inteleg producerea acestui

eveniment (naşterea, realizarea bunului) ca pe o certitudine , ori dimpotriva o privesc doar ca pe o

eventualitate : in primul caz contractul va avea un caracter comutativ, in timp ce atunci când partile

privesc existenta bunului doar ca pe o eventualitate vanzarea va avea un caracter aleatoriu. In situatia

in care contractul este comutativ bunul desi nu exista va fi considerat din punct de vedere intelectual

ca si cum ar exista, astfel ca in masura in care la momentul preconizat de parti bunul nu va exista,

contractul nu va fi nici anulat, nici caduc, ci vom fi in prezenta unei neexecutari a contractului(Contractul va fi considerat intr-o asemenea situatie ca fiind sub termen suspensiv menit a amana

efectele contractului pana la momentul realizarii bunului), cu consecinţa angajării răspunderii

contractuale a vânzătorului. Dacă neexecutarea nu este imputabilă vânzătorului contractul va deveni

caduc.

Atunci cand contractul va avea caracter aleator, obiectul vanzarii il constituie nu bunul in

sine, ci speranta existentei acestuia, astfel ca pretul va trebui platit, chiar daca bunul nu va exista.

Exemplul clasic il constituie vanzarea pe un pret global a pestelui prins dintr-o aruncatura de plasa, ori

vanzarea recoltei viitoare de pe un teren al vanzatorului.

Redacţional 3. Explicaţi de ce legiuitorul, în definiţia legală formulată contractului de vânzare-

cumpărare, prin art. 1650 cod civil consacră că ―vinderea este contractul prin care vânzătorul transmite

sau după caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun (…)‖!

Soluţii:- discuţii cu privire la transferul dreptului de proprietate; efect al contractului sau izvor

de raport obligaţional - obligaţie distinctă a vânzătorului;



- analiza unor cazuri în care transferul proprietăţii se realizează la alt moment decât cel al

încheierii contractului, prin prisma discuţiilor de mai sus: bunuri de gen, imobile, vânzarea lucrului

altuia, etc.; situaţia vânzării afectate de modalităţi

Redacţional 4. Arătaţi elementele de noutate aduse de Codul civil din 2009 faţă de

reglementarea anterioară, în materia remediilor (mijloacelor de acţiune) aflate la îndemâna

cumpărătoului unui bun afectat de vicii ascunse!

Soluţie: Art. 1710 alin. 1 lit. a, b – două noi opţiuni pentru cumpărător;

Art. 1709 alin. 1 – denunţarea în termen rezonabil sub sancţiunea decăderii din dreptul de a

cere rezoluţiunea;

Art. 1710 alin. 2 - puterea de apreciere pt. Remedii de care dispune instanta de judecata

Termenul de prescripţie modificat faţă de ce predevedea Decretul nr. 167/1958.

Redacţional nr. 5. Implicaţiile juridice ale determinării preţului dintr -un contract de vânzare-

cumpărare de către un terţ.

Soluţie:- art. 1662 Cod civil – validitatea unui asemenea contract – poziţia terţului într -un

asemenea contract – răspunderea terţului – nedeterminarea preţului în termen de 6 luni, consecinţe –

posibilitatea instanţei de a desemna un expert la cererea părţii interesate – nulitatea, de regulă, a unui

asemenea contract, dacă preţul nu e determinat în termen de 1 an contractul este nul.

Redacţional 6. Particularităţi ale vânzării unei moşteniri în raport cu regulile generale

aplicabile în material contractului de vânzare-cumpărare.

Soluţie: art. 1747 şi urm. C.civ. – f,orma autentiă a vânzării, garanţia vânzătorului, ca regulă

supletivă vizează doar calitatea de moştenitor, nu şi componenţa masei succesorale, în afară de situaţia

în care sunt enumerate bunurile moştenirii, vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii

vândute

Subiecte tip grilă comentate

Analizati fiecare variantă de răspuns la întrebările de mai jos:

A. În materi a contr actului de vânzare- cumpărare:

a. transferul dreptului de proprietate asupra bunului mobil vândut se poate realiza exclusiv din

patrimoniul vânzătorului;

b. contractul ce are ca obiect bunuri de gen este valabil încheiat încă din momentul acordului de voinţă

al părţilor asupra bunurilor şi preţului, chiar dacă operaţiunea de cântărire, numărare sau măsurare,

necesară individualizării bunurilor, ar avea loc ulterior manifestării de voinţă a părţilor;



c. exclusiv doar în cazul în care obiectul contractului îl constituie un bun imobil (teren sau construcţie)

legea impune ad validitatem forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, nu şi în cazul altor

vânzări;

d. dacă prețul nu a fost plătit de cumpărător pentru bunul imobil cumpărat la termenul fixat, va putea fi

achitat de cumpărător chiar şi ulterior primirii notificării de punere în întârziere şi a declaraţiei de

rezoluţiune unilaterală a contractului din partea vânzătorului, atât timp cât nu a intervenit o hotărâre

judecătorească care să se pronunţe cu privire la condiţiile rezoluţiunii unilaterale a contractului; (1

punct)

B. În ipoteza în care un cont ract de vânzare- cumpărare având ca obiect un imobil este anulat la 1

an după încheierea acestuia (dreptul cumpărătorului fiind înscris în cartea funciară) pentru

vicierea consimţământului vânzătorului A (urmare a unor manopere dolosive provenite de la

cumpărătorul B), iar cumpărătorul B a revândut în acest interval de timp bunul în favoarea unui

terţ de bună- credinţă C:

a. vânzătorul iniţial A poate solicita daune interese de la cumpărătorul iniţial B, în temeiul obligaţiei de

garanţie pentru evicţiune;

b. cumpărătorul C nu poate pierde proprietatea imobilului, indiferent de demersurile care ar fi la

îndemâna vânzătorului A, întrucât el a fost de bună-credinţă la momentul cumpărării şi înscrierii

dreptului său în cartea funciară;

c. vânzătorul iniţial A va trebui să promoveze o acţiune având ca obiect nulitatea contractului devânzare-cumpărare dintre B şi C, ca unică modalitate juridică de urmat pentru redobândirea proprietăţii

bunului vândut;

d. A poate solicita rezoluţiunea contractului intervenit între B şi C pentru redobândirea proprietăţii

lucrului vândut. (1 pct)

Soluţie

A a. Fals, art. 1683 C.civ. permițând ratificarea vânzării de către proprietar;

b. adevărat, operațiunea de individualizare interesând sub aspectul transferului proprietății;

c. fals, de pildă vânzarea de drepturi succesorale implicând pentru valabilitatea ei forma autentică a

contractului;

d. adevărat, art. 1728 C.civ.

B. a. Obligația de garanție incumbă vânzătorului în raport cu cumpărătorul, nu invers; daune interese

pe alt temei;

b. buna credință nu este suficientă pentru menținerea proprietății unui bun imobil decât în mod

excepțional, în anumite condiții;

c. A va putea promova acțiunea în revendicare față de C și să invoce inopozabilitatea contractulu i

dintre B și C;



d. A nu este parte la acel contract; nu poate solicita rezoluțiunea contractului;

Titlul IICONTRACTUL DE DONAŢIE

1.Reglementare Art. 985 - contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte numită

donator transferă în mod irevocabil un bun în favoarea celeilalte părţi numită donatar; este o

liberalitate şi nu un contract dezinteresat, asigurând un transfer patrimonial fără contraprestaţie;

2. Caractere: contract uni lateral – în mod excepţional sinalagmatic donaţia cu sarcini;

Contract cu ti tlu gratuit trebuie să existe animus donandi

Contract solemn – art. 1011 C.civ. *darul manual, donaţia indirectă, donaţia deghizată;formalitatea înregistrării în registrul naţional notarial

Tot sub aspectul solemnităţii trebuie menţionat că atunci când donaţia are ca obiect bunuri

mobile acestea trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub

sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1011 alin. 3 C.civ).

Contract tr anslativ de propri etate – este un efect direct transferul dreptului de proprietate,

nedând naştere unei obligaţii de transmitere a dreptului de proprietate. Definiţia de la 1650 C.civ. este

un text de excepţie, nu poate fi aplicată şi donaţiilor. De altfel, la efectele donaţiei legiuitorul nu

reglementează decât obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse în mod excepţional

Ce se întâmplă cu donaţia bunului altuia? Este ea valabilă. Opinăm că nu, lipsind cauza

contractului, animus donandi. Nu pot fi aplicate prin analogie textele de excepţie prevăzute de art.

1683 C.civ., care este un text aplicabil doar contractelor cu titlu oneros, nu şi contractelor cu titlu

gratuit, iar aceasta în pofida prevederilor art. 1651 C.civ. al cărui câmp apreciem că nu poate afecta

esenţa contractului de donaţie.

Se pune problema dacă o donaţie a bunului altuia nu ar putea fi privită ca o promi siune de

donaţie? Promisiunea de donaţie nu este definită ca atare de legiuitor, art. 1014 C.civ. reglementând

doar necesitatea încheierii acestuia în formă autentică, precum şi ceea ce se întâmplă în caz de

neexecutare a unei asemenea promisiuni. Conform alin. 2 al art. 1014 C.civ. promisiunea de donaţie

neexecutată permite beneficiarului promisiunii să pretindă daune interese echivalente cu cheltuielile pe

care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii. Nu este vorba prin

urmare de conferirea dreptului de a primi echivalentul valoric al bunului promis, ci doar de cheltuiala

efectivă a donatarului potenţial (ex. costuri legate de examinarea bunului, costuri legate de

achiziţionarea unor piese de schimb ale bunului ce urma a fi dobândit etc.) şi avantajele acordate

terţilor în considerarea promisiunii. E important de reţinut că donatarul nu dispune de dreptul de a cere

perfectarea contractului de donaţie, similar drepturilor de care dispune beneficiar ul unei promisiuni de



vânzare. Revenind la întrebarea formulată, am crede că promisiunea de donaţie implică existenţa

cauzei , existenţa lui animus donandi chiar la momentul încheierii contractului, or aceasta nu poate

purta decât cu privire la un bun care se află deja în patrimoniul proţentului donator.

Caracterul irevocabil al contractului de donaţie, mai pronunţat decât în cazul celorlalte

contracte, acest caracter privind nu numai efectele contractului, ci însăşi esenţa lui, fiind o condiţie de

validitate pentru formarea lui. În acest sens art. 1015 C.civ. prevede că „Donaţia nu este valabilă atunci

când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa.‖ Aşa cum s-a arătat în literatura

juridică este lovită de nulitate absolută orice donaţie care ar conţine o clauză sau condiţie a cărei

îndeplinire atârnă de de voinţa donatorului şi care i-ar da posibilitatea de a zădărnici sau micşora,

direct sau indirect, foloasele gratuite pe care contractul le creează pentru donatar. Într -o asemenea

situaţie este lovit de nulitate absolută nu doar clauza incompatibilă cu principiul irevocabilităţii, ci

contractul de donaţie în întregime, şi aceasta chiar dacă această clauză nu a fost clauza determinantă şi

impulsivă pentru încheierea contractului.8

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii:

a. Clauzele care prevăd condiţii potestative – condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de

voinţa donatorului; Text identic conţinea art. 822 din VCC. Se ridică întrebarea dacă este lovită de

nulitate doar donaţia afectată de o condiţie pur potestativă, or şi donaţia afectată de o condiţie

potestativă simplă? Pe prevederile textului din VCC s-a considerat că sunt nule şi donaţiile afectat de

condiţii simple potestative din partea donatorului ( a cărei realizare depinde şi de circumstanţe

exterioare donatorului care însă nu pot acţiona în afara voinţei lui), această situaţie fiind derogatorie dela dreptul comun al contractelor – în cazul contractelor cu titlu oneros fiind nule doar contractele pur

potestative.

b. Clauza care ar impune plata datori il or pe care donatorul le-ar contracta în vii tor , dacă

valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie – raţiunea textului este acela

de a nu permite donatorului contractarea unor datorii prin care să golească de conţinut donaţia făcută;

c. Clauza care dă donatorului dreptul de a dispune în continuare de bunul donat , aceasta

chiar dacă donatorul nu a uzat de acest drept; pentru a opera nulitatea este suficient să fi existat

posibilitatea de a dispune în continuare de acest bun, chiar dacă nu a dispus efectiv de acesta. Nulitatea

va putea fi şi doar parţială, în măsura în care şi -a păstrat acest drept doar în favoarea unor părţi din

bunuri.

d. Clauze care ar permite denunţarea unilaterală a contractului – acel drept de dezicere nu

este permis în materia donaţiilor.

Legea permite în mod expres posibilitatea stipulării unei clauze de reîntoarcere convenţională

a bunului donat, fie pentru cazul în care donatarul ar predeceda donatorului, fie atât donatarul , cât şi

moştenitorii acestuia ar predeceda donatorului. Este vorba despre o condiţie cazuală rezolutorie

8 Fr. Deak, ed. 4 , UJ, p. 206, n. 18.○



expresă, care în caz de realizare produce efecte retroactive. Aceste clauze dacă sunt cuprinse în

contracte ce vizează bunuri pentru care există un sistem de publicitate sunt supuse ele însele acestei

publicităţi pentru a putea fi opuse terţilor.

Există şi o categorie de donaţii esenţialmente revocabile. Este vorba despre donaţiile dintre

soţi. Astfel, conform art. 1031 orice donaţie între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei. Spre

deosebire de vechea reglementare care permitea revocarea donaţiei chiar şi după divorţ, contând doar

faptul ca donaţia să fi fost făcută în timpul căsătoriei, noua reglementare condiţionează revocabilitatea

donaţiei de calitatea de soţi al părţilor contractante şi la momentul revocării.

Că această revocabilitate este de esenţa acestui tip de contract ne+o dovedeşte şi

reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 1033 C.civ., care prevăd nulitatea oricărei simulaţii care ar

încerca să simuleze voinţa reală a soţilor de a încheia un contract de donaţie prin intermediul unor acte

aparente care ar încerca să eludeze revocabilitatea donaţiilor dintre soţi. Aceasta atât în cazul în care

simulaţia ar îmbrăca forma unui contract cu titlu oneros, cât şi în situaţia în care simulaţia s -ar realiza prin interpunere de persoană, legea prezumând ca persoane interpuse orice rudă a donatarului la a cărei

moştenire aceasta ar avea vocaţie la momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.

Este vorba desigur de o prezumţie legală relativă care poate fi răsturnată de cel care este beneficiarul

actului. Nu interesează dacă contractul aparent încheiat cu terţa persoană este un contract cu titlu

gratuit, ori unul cu titlu oneros, contând doar calitatea de act secret a donaţiei intervenite între soţi.

Această revocabilitate a donaţiilor dintre soţi nu poate fi înlăturată printr -o clauză contrară; ea

vizează orice formă de realizare a donaţiei (directă, indirectă, dar manual); reprezintă dreptul exclusiv personal al soţului donator, neputând fi exercitat de moştenitorii sau creditorii donatorului. În caz de

nulitate a căsătoriei donaţia nu devine una irevocabilă, ci va putea fi invocată nulitatea relativă a

donaţiei de către soţul de bună-credinţă. Această sancţiune a nulităţii permite desfiinţarea unei

asemenea donaţii şi ulterior desfiinţării căsătoriei.

3. Condiţii de validitate ale contractului de donaţie.

Vom puncta în cele ce urmează doar elementele specifice legate de formarea valabilă a

contractului de donaţie, neevidenţiate anterior mecanismul de formare (a), capacitatea părţilor (b):

A. Mecanismul de formare

Spre deosebire de dreptul comun, unde oferta nu poate fi revocată odată ce ea este cu termen,

în materia donaţiei, conform art. 1013 C.civ. oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a

luat la cunoştinţă de acceptarea destinatarului, indiferent dacă această ofertă a fost cu termen sau fără.

În plus, revocarea poate interveni şi ulterior acceptării, atât timp cât acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa

celui care a făcut oferta de donaţie.

O a doua particularitate faţă de dreptul comun este că decesul sau incapacitatea ofertantulu i

atrage caducitatea acceptării, conform art. 1013 alin. 2 C.civ., spre deosebire de dreptul comun, unde

conform art. 1195 alin. 2 C.civ. decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei



irevocabile numai dacă natura afacerii sau împrejurările o impun. În mod excepţional, oferta de donaţie

făcută substituitului poate f acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului (ar. 999 C.civ.)

De asemenea, în caz de deces al destinatarul ui ofertei , aceasta devine caducă, întrucât oferta

de donaţie este considerată a fi făcută intuitu persoane. Nici creditorii donatarului nu vor putea accepta

o asemenea ofertă de donaţie, nici chiar în timpul vieţii donatarului, întrucât fiind un drept strict

personal lor netransmiţându-le nici un drept. Moştenitorii vor putea însă comunica acceptarea făcută de

beneficiarul ofertei de donaţie şi după moartea acestuia.

b. Capacitatea părţilor:

Capacitatea donatorului – condiţia capacităţii la data la care dispunătorul îşi exprimă

consimţământul, art. 987 alin. 2 C.civ., dar şi la data la care ar lua cunoştinţă de acceptarea

beneficiarului ofertei art. 1013 ain. 2.

Minorii şi interzişii judecătoreşti – este vorba despre o incapacitate de folosinţă, de aceea nu

poate fi complinită nici de reprezentantul legal art. 998 alin. 1 C.civ., în mod excepţional poate facedaruri obişnuite cf. art. 146 alin. 3 - sancţiunea este aceea a anulabilităţii contractului – Totodată, în

cazul interzisului judecătoresc din bunurile acestuia tutorele poate gratifica descendenţii acestuia, cu

avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă.

Art. 988 alin. 2 C.civ. – gratificarea tutorelui –

Capacitatea donatarului – la data la care acceptă donaţia, chiar dacă ulterior, dar anterior

ajungerii acceptării la ofertant ar interveni pierderea acesteia

Persoanele fizice neconcepute şi entităţile juridice neconstituite – art. 35, art. 36, art. 205 NCC; art. 989 alin. 2 C.civ.

Medicii şi farmaciştii şi alte persoane – sancţiunea nulitatea relativă, – art. 990 alin. 2 C.civ.

Interdicţia de a conţine o substituţie fideicomisară prohibită de lege fiind permisă conform

996 alin. 3 instituirea unei singure substituţii.

4. Formele prin care se poate realiza donaţia

- Regula o constituie întocmirea actului în formă autentică –

*Darul manual – contract real, prin tradiţiunea bunului; bunuri mobile corporale cu o valoare

de până la 25.000 ei (*titlurile la purtător), nu pot forma obiectul ei bunurile viitoare – problema

darurilor de nuntă: bunuri proprii ale fiecărui soţ, dacă nu se precizează ca ele să devină bunuri

comune, indiferent de momentul la care se fac aceste daruri; proba darului manual – donator – act

juridic, moştenitorii drept propriu, orice mijloc de probă; donatarul prezumat proprietar;

*Donaţia deghizată – simulaţia actului real prin unul aparent – actul real tb. să îndeplinească

toate condiţiile de fond, mai puţin cele legate de forma donaţiei, s -a impus punctul de vedere al

jurisprudenţei dezvoltată pe prev. art. 813 din vechiul cod civil. – proba din materia simulaţiei;

prezumţie art. 1091 alin. 4 C.civ.

* Donația indirectă – donația realizată pe calea unui alt act juridic decât a donației directe



5. Efectele contractului de donaţie

Efectul translativ al dreptului de proprietate –

Obligaţiile donatorului – de predare, fiind obligat să-l păstreze, răspunde de pieirea sau

deteriorarea lui provenită din culpa sa.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pt. vicii ascunse există în mod excepţional:

(a)A promis în mod expres garanţia; (b) Evicţiunea se datorează faptei sale; (c) Evicţiunea

decurge dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o

donatarului (d) Donaţia cu sarcini – şi evicţiune şi vicii, întocmai ca şi vânzătorul; (e) a cunoscut

viciile şi nu le-a adus la cunoştinţă – obligat la repararea prejudiciului

Obligaţiile donatarului – de recunoştinţă –

6. Revocarea donaţiei.

- doar două cazuri de revocare, fiind eliminat cazul de revocare ce viza naşterea de copil

survenită ulterior donaţiei; este prevăzută revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinireasarcinilor; ambele sunt cazuri de revocare judecătorească, de drept operând doar revocarea promisiuni

de donaţie (art. 1022 C.civ.)

6.1. Revocarea donaţiei pt. ingratitudine:

Cazuri art. 1023 C.civ. –

Acţiunea : a. Promovată de donator, ori de moştenitori, în cadrul termenului de prescripție,

dacă nu a intervenit iertarea, ori chiar de la data decesului dacă acesta nu a cunoscut cauza de revocare;

nu poate fi exercitată de creditori; b. doar împotriva donatarului dar va putea fi continuată şi în raport cu moştenitorii acestuia,

spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea stingerea procesului în caz de deces al

donatarului.

c. termenul de prescripţie 1 an de zile

d. efectele acţiunii sunt legate de natura de pedeapsă civilă – restituire în natură sau prin

echivalent, nefiind afectate drepturile terţilor dobânditori cu titlu oneros de bună credinţă, inclusiv

garanţiile constituite în favoarea acestora – derogare de la dreptul comun; datorează fructele de la data

cererii de revocare

6.2. Revocarea pt. neîndeplinirea sarcinilor

- în principiu, donatorul are dreptul fie de a cere executarea sarcinilor, fie revocarea; în cazul

în care beneficiar al sarcinii este un terţ, acesta nu va putea solicita decât executarea silită, în afară de

situaţia în care ar fi un moştenitor al donatorului.

- acţiunea este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia îndeplinită;

- bunul reintră în patrimoniul donatorului sub rezerva dispoziţiilor art. 1648 C.civ.



Speța 1. La 1 noiembrie 2011 A donează lui B un apartament printr-un act sub semnătură

privată menţinându-şi pentru sine uzufructul viager. În ianuarie 2012 A decedează şi fiul acestuia, C,

având cunoştinţă de actul de donaţie, îi predă lui B apartamentul tatălui său. Ulterior, răzgândindu -se,

C acţionează în justiţie pe B solicitând constatarea nulităţii absolute a donaţiei făcute de tatăl său

pentru lipsa formei autentice (art. 1011 Cod civil). Sunteţi avocat şi B se prezintă la Dvs. solicitându-

vă sfatul. Ce sfat îi daţi?

Soluţie: Conform dispoziţiilor art. 1167 alin. 3 Cod civil ―Confirmarea sau ratificarea, sau

executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după

moartea sa ţine loc de renunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte

excepţii‖. Prin urmare, din moment ce fiul donatorului A a predat apartamentul, executând astfel

donaţia făcută de antecesorul său, el nu va mai putea invoca nulitatea absolută a contractului de

donaţie pentru lipsa formei autentice a donaţiei.

Speta 2. A încheie cu B la 20 ianuarie 2012 un contract de donaţie având ca obiect un imobil,B înscriindu-şi dreptul de proprietate în cartea funciară. La 1 iunie 2012 B transmite dreptul său de

proprietate lui C printr-un contract de vânzare-cumpărare, operat ca atare în cartea funciară. La 30

noiembrie 2012 B exercită acte de violenţă asupra lui A în urma cărora acesta decedează la 15

decembrie 2012. Analizaţi azi, 18.02.2013 posibilitatea recuperării bunului donat de către moştenitorii

lui A (a) în ipoteza în care donaţia a fost o donaţie fără sarcini şi (b) în ipoteza în care donaţia a fost

una cu sarcini, executate însă de donatarul B!

Soluție: Moştenitorii vor putea solicita revocarea donaţiei pentru ingratitudine dacă nu sedovedeşte că donatarul ar fi fost iertat de donator; (art. 1024 alin. 3)

Revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu are efecte asupra drepturilor reale dobândite de

către terţii de bună-credinţă prin acte cu titlu oneros, astfel că acţiunea în revocarea donaţiei nu poate

duce la redobândirea bunului, ci doar la obligarea lui B la restituirea valorii bunului donat. 0,5 puncte

Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care donaţia ar fi cu sarcini, întrucât revocarea donaţiei nu

este datorată neîndeplinirii sarcinilor, ci tot actului de ingratitudine, astfel că dreptul lui C nu poate fi

afectat.

Subiect redacţional 1. Arătaţi regulile specifice aplicabile contractului de donaţie, derogatorii

de la regulile generale aplicabile contractelor, din punctul de vedere al mecanismului formării

contractului (altele decât cele ce privesc forma autentică a contractului)! 1 punct

Răspuns: momentul încheierii contractului între persoanele absente; oferta de donaţie poate fi

revocată atât timp cât ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului, spre deosebire de

dreptul comun, unde o ofertă irevocabilă nu mai poate fi revocată odată ajunsă la destinatar; oferta de

donaţie devine caducă dacă intevine incapacitatea sau decesul ofertanntului, spre deosebire de dreptul

comun unde decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci

când natura afacerii sau împrejurările o impun; oferta de donaţie nu poate fi acceptată după decesul



destinatarului ei, în timp ce în dreptul comun decesul destinatarului unei oferte nu produce consecinţe

asupra formării contractului;

Titlul III

CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ

În cele ce urmează vom analiza fiecare articol ce reglementează contractul de rentă viageră

I.Noțiune: Conform art. 2.242. (1) „Prin contractul de rentă viageră o parte, numită

debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane numită credirentier, prestaţii

periodice, constând în sume de bani sau alte lucruri fungibile. (2) Renta viageră se constituie pe

durata vieţii credirentierului dacă părţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii

debirentierului sau a unei terţe persoane determinate”.

1. Optând pentru soluţia discutabilă de a formula definiţii diverselor instituţii sau categorii

juridice, legiuitorul este expus, în mod inevitabil, riscului ca definiţiile formulate să fie incomplete sau

trunchiate, chiar dacă mai apoi, din alte texte legale, fizionomia respectivei instituţii poate fi cu

precizie conturată. Acesta este şi cazul definirii contractului de rentă viageră, în cadrul definiţiei

formulate prin art. 2.242 din Noul Cod civil punându-se accentul doar pe componenta obligaţiilor

asumate de debirentier, fără a se justifica raţiunea, cauza pentru care acesta şi -a asumat respectivele

obligaţii (în scop de liberalitate sau urmărind obţinerea unei contraprestaţii) şi implicit, fiind total

ignorată situaţia juridică a credirentierului, care, la rândul lui îşi poate asuma obligaţii faţă de

debirentier prin acest contract. De aceea, definiţia formulată de art. 2367 din Codul civil Quebec, cod

care abundă în formularea de definiţii legale, este neîndoielnic mai precisă, atunci când definind

contractul de rentă viageră subliniază că obligaţia asumată de debirentier poate fi gratuită sau în scopul

obţinerii unui capital: Contractul constitutiv de rentă este cel prin care o persoană, debirentierul, în

mod gratuit sau în vederea obţinerii pentru sine a unui capital, se obligă a presta periodic pe o anumită perioadă de timp, redevenţe în favoarea unei alte persoane, credirentierul. Chiar dacă legiuitorul

român, în articolul următor, art. 2.243 din Noul Cod civil, arată că renta va putea fi constituită cu titlu

oneros sau gratuit, credem că asumându-şi formularea unei definiţii legale, ar fi trebuit să facă referir e

şi la posibila contraprestaţie a creditorului, respectiv la cauza încheierii contractului de către

debirentier.

Relevarea posibilităţii existenţei unei contraprestaţii din partea credirentierului este în opinia

noastră cu atât mai justificată, cu cât din modul de reglementare al contractului de rentă viageră, pare ase desprinde ideea că regula o constituie contractul de rentă viageră constituit cu titlu oneros. Această

deducţie se poate fundamenta pe împrejurarea că unele texte legale din materie şi car e sunt definitorii



pentru fizionomia contractului, nu vizează decât contractele de rentă viageră constituite cu titlu oneros

(art. 2247 din Noul Cod civil privind decesul credirentierului într-un interval de 30 de zile de la

momentul încheierii contractului, din cauza unei boli de care acesta suferea la acel moment, art. 2249

din Noul Cod civil care prevede constituirea unei ipoteci legale în favoarea credirentierului doar pentru

renta constituită cu titlu oneros, art. 2251 din Noul Cod civil care prevede sancţiunea rezoluţiunii doar

pentru contractele de rentă viageră constituite cu titlu oneros.

2. Codul civil francez, prin art. 1968-1983, fără a formula o definiţie legală a contractului de

rentă viageră, stabileşte condiţiile de validitate ale contractului şi efectele acestuia. Nici chiar doctrina

juridică nu este foarte preocupată de formularea unei definiţii, preocupându-se mai degrabă de

definirea rentei, în condiţiile în care contractul este doar o sursă de constituire, ajungându-se chiar să

se susţină că nu se poate vorbi de un contract de rentă viageră propriu-zis, datorită faptului că renta

este o creanţă de natură particulară, care poate lua naştere din diverse surse (Ph. Malaurie, L. Aynés, p.

568, n. 990). Deşi există şi în doctrina juridică franceză definiţii ale contractului de rentă viagerăsimilare cu cea pentru care a optat legiuitorul român (a se vedea Y. Dagorné-Labré, Rep. Civ. Dalloz,

2006, Rentes n.5), rămânem la părerea că definiţia formulată oferă doar o perspectivă unilaterală

asupra contractului fiind prin urmare incompletă.

3. Contractul de rentă viageră nu este singura modalitate de constituire a rentei, obligaţia unei

persoane de a plăti o rentă viageră în favoarea alteia, fiind posibil să-şi aibă sursa într -o hotărâre

judecătorească (urmare a obligării unuia dintre soţi la plata unei prestaţii compensatorii în caz de

divorţ în condiţiile reglementate de art. 392 din Noul Cod civil; urmare săvârşirii unei fapte delictualeetc.) sau ca urmare a instituirii unui legat cu sarcina plăţii de către legatar a unei rente viagere în

favoarea unui terţ beneficiar etc.

4. Renta viageră este prezumată de alin. 2 al art. 2242 din Noul cod civil ca fiind constituită pe

durata vieţii credirentierului. Este vorba despre o prezumţie legală relativă, persoanele interesate

putând face dovada că renta a fost constituită pe durata vieţii debirentierului sau a „unei terţe persoane

determinate‖. Anumite probleme ridică referirea legiuitorului la durata vieţii unei „terţe persoane

determinate‖, dacă această terţă persoană în funcţie de durata vieţii căruia se stabileşte întinderea în

timp a obligaţiei de plată a rentei este cel care este beneficiar al unei rente viagere, prin mecanismul

stipulaţiei pentru altul, sau dimpotrivă este vorba despre durata vieţii unei persoane care nu are nici o

legătură cu constituirea rentei, durata vieţii acestui terţ fiind fixat ca sistem de referinţă temporală, în

care va trebui efectuată plata rentei către credirentierul contractant? Dacă e să avem în vedere definiţia

formulată prin art. 2.242 din Noul Cod civil în care se arată că debirentierul se obligă să efectueze

prestaţii periodice „în folosul credirentierului‖, ajungem la concluzia că atunci când renta viageră este

constituită prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, calitatea de credirentier o are nu cocontractantul

stipulant, ci terţul beneficiar în folosul căruia s-a constituit renta, acesta fiind cel care se va bucura de

prestaţiile efectuate.



Stabilind calitatea de credirentier în persoana celui care beneficiază în mod direct de prestaţiile

periodice din partea debirentierului, înseamnă că terţul beneficiar al constituirii rentei prin mecanismul

stipulaţiei pentru altul este chiar el credirentierul, astfel că referirile la durata vieţii unei terţe persoane

determinate nu au în vedere categoria de persoane mai sus menţionate, ci terţi, total străini de

contractul de constituire a rentei. Aceste precizări ale noastre au fost generate şi de prevederile art.

2243 alin.2 din Noul Cod civil care fac referire la constituirea unei rente în favoarea unui terţ cu titlu

gratuit, prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, ceea ce ne-ar sugera că legiuitorul nu-l consideră pe

beneficiarul unei rente constituite prin mecanismul stipulaţiei pentru altul ca fiind chiar credirentierul,

ci un terţ, considerând că stipulantul are şi calitatea de credirentier, ceea ce raportându -ne chiar la

definiţia contractului de rentă viageră nu este riguros exact. Reglementarea formulată de Codul Civil

Quebec este indiscutabil mai precisă şi nu dă naştere la interpretări, atunci când prin art. 2372

statuează că: „renta viageră poate fi stabilită pe durata vieţii persoanei care o constituie sau o primeşte,

ori pe durata vieţii unui terţ care nu are nici un drept de a se bucura de această rentă (traducerea noastrăJ.K)‖.

II. Moduri de constituire a rentei. Conform dispoziţiilor art. 2243 C.civ. (1) Renta viageră

poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice natură, sau cu titlu gratuit şi este

supusă, sub rezerva dispoziţiilor capitolului de faţă, regulilor proprii ale actului juridic de constituire.

(2) Atunci când renta viageră este constituită în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o

primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie.

1. Pr evederea legală mai sus menţionată stabileşte posibilitatea stipulării rentei fie cu titlugratuit, când debirentierul nu urmăreşte obţinerea unei contraprestaţii din partea credirentierului, caz în

care contractul este unilateral, fie cu titlu oneros, când credirentierul va transmite debirentierului un

bun mobil sau imobil, ori chiar o sumă de bani, caz în care contractul este cu titlu oneros.

Dacă atunci când contractul de rentă viageră este constituit cu titlu oneros, caracterul aleator al

acestuia este mai presus de îndoială, se ridică problema dacă atunci când renta este constituită printr -un

contract cu titlu gratuit acest caracter aleator mai este sau nu prezent? Prima tentaţie ar fi acea de a da

un răspuns categoric în sensul că un asemenea contract nu poate prezenta caracter aleator, dat fiind că

debirentierul nu urmăreşte realizarea unui câştig, fiind evident că el este cel care va sufer i o pierdere.

Cu toate acestea, chiar şi contractul cu titlu gratuit conţine un element aleator, dependent de durata

vieţii credirentierului, anume sub aspectul obligaţiei debirentierului, întinderea acesteia depinzând de

durata de viaţă a credirentierului. Prezenţa acestui element aleator nu conferă însă caracter aleator

contractului, trăsătura esenţială a unui contract aleator fiind echivalenţa şanselor părţilor contractante

la câştig sau pierdere. Prin urmare contractul de rentă viageră constituit cu titlu gratuit nu va putea fi

încadrat în categoria contractelor aleatorii.

3. Renta viageră se poate constitui cu titlu gratuit fie prin intermediul unui contract de donaţie,

fie printr-un legat cu sarcina pentru un legatar de a plăti o rentă în favoarea per soanei desemnate de de



cujus. Aceasta înseamnă că dacă renta este constituită prin intermediul unui contract de donaţie, actul

de constituire va trebui să îndeplinească, alături de condiţiile generale de validitate ale oricărui contract

şi condiţiile speciale de fond prevăzute pentru acest contract (de art. 987 şi urm. din Noul Cod civil) şi

de formă prevăzute de art. 1011 din Noul Cod civil. Astfel, constituirea rentei viagere cu titlu gratuit

trebuie să se încheie de regulă, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin înscris autentic, dar în măsura în

care această rentă se constituie prin mecanismul stipulaţiei pentru altul în favoarea unui terţ beneficiar,

această constituire de rentă este valabilă şi dacă contractul nu îndeplineşte o asemenea formă.

Alineatul 2 al art. 2243 reprezintă o reiterare a celor dispuse deja de legiuitor în alin. 2 al art. 1.011 din

Noul cod civil, care stabileşte că forma autentică nu este impusă donaţiilor indirecte, donaţiilor

deghizate şi darurilor manuale, constituirea gratuită a rentei în favoarea unui terţ prin mecanismul

stipulaţiei pentru altul fiind practic o formă prin care se realizează o donaţie indirectă.

Constituirea rentei pe durata vieţii mai multor persoane. Conform art. 2244 C.civ. „ Renta

viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre

aceste persoane‖.

Renta viageră se constituie pe durata vieţii credirentierului (cocontractant sau terţ beneficiar

determinat), ori pe durata vieţii debirentierului. Dacă ea a fost constituită pe durata vieţii

credirentierului, ea va fi datorată atât timp cât se face dovada existenţei în viaţă a acestuia. Fiind un

drept patrimonial, atunci când ea nu a fost plătită în avans, chiar şi ulterior decesului credirentierului,

moştenitorii acestuia vor putea pretinde plata ratelor de rentă la care s-a obligat debirentierul faţă deautorul lor. Dacă renta a fost constituită în favoarea mai multor persoane, pe durata vieţii acestora,

obligaţia de plată a rentei va înceta la momentul decesului ultimei persoane. Deşi aceste prime texte în

materia contractului de rentă viageră se preocupă de constituirea rentei, legiuitorul intercalează în

această parte un text care vizează încetarea contractului, locul firesc al acestuia fiind după consacrarea

regulilor privitoare la conţinutul contractului, respectiv în partea care se ocupă de încetarea acestui

contract.

Constituirea rentei în favoarea mai multor persoane. „Dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia

de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor‖ proclamă art. 2245 C.civ.

1. Textele vizează durata obligaţiei ce incumbă debirentierului în ipoteza în care acesta îşi

asumă obligaţia de plată a rentei în raport cu mai multe persoane, statuând că, în lipsa unei stipulaţii

contractuale contrare, obligaţia de plată a rentei îi incumbă debirentierului până la momentul decesului

ultimului credirentier şi că această obligaţie de plată este indivizibilă. Prin urmare, decesul unuia dintre

credirentieri nu va influenţa nici existenţa obligaţiei de plată în raport cu ceilalţi credirentieri rămaşi în

viaţă, după cum nu va afecta nici cuantumul rentei la care debirentierul va fi obligat, acesta fiind ţinut

să plătească aceeaşi sumă credirentierilor. Din caracterul indivizibil al obligaţiei de plată a rentei

rezultă că oricare dintre credirentieri va putea solicita plata integrală a rentei, chiar dacă obligaţia nu



este solidară. Tot din caracterul indivizibil al obligaţiei rezultă că oricare dintre moştenitorii

debirentierului poate fi obligat la plată de oricare dintre creditori, fără a se bucura de regula divizării de

drept a datoriilor moştenirii.

Constituirea rentei în favoarea unei persoane decedate. „ Este lovit de nulitate absolută

contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unei persoane care era decedată în ziua

încheierii contractului” .

1.Acest t ext consacră nulitatea unui contract prin care se stipulează o rentă în favoarea unui

credirentier decedat la momentul încheierii contractului. Această soluţie a fost consacrată şi de

dispoziţiile art. 1644 din Vechiul Cod civil, neexistând vreun element de noutate al reglementării faţă

de textul anterior. În mod evident, prin ipoteză sunt vizate doar acele contracte la care renta se

constituie în favoarea credirentierului prin mecanismul stipulaţiei pentru altul; textul credem că nu este

aplicabil în ipoteza în care încheierea contractului ar fi realizată de persoane absente, întrucât în caz de

predeces al credirentierului, care prin ipoteză şi-a manifestat deja voinţa, ar interveni caducitateaofertei în condiţiile reglementate de art. 1.195 alin. 2 Cod civil, fiind evident că natura afacerii impune

o asemenea soluţie a caducităţii. Textul ar mai putea fi aplicabil şi în ipoteza în care contractul de rentă

viageră este afectat de o condiţie suspensivă, iar până la momentul realizării condiţiei ar interveni

decesul credirentierului ori al debirentierului (în ipoteza în care renta fusese stabilită pe durata vieţii

acestuia). Într-un asemenea caz, în pofida caracterului retroactiv al condiţiei, se consideră că lipseşte

elementul aleatoriu al contractului.

2. În condiţiile în care textul impune doar condiţia ca credirentierul să nu fie decedat lamomentul contractării se pune problema dacă poate beneficia de rentă o persoană care nu este încă

născută, ci doar concepută la momentul constituirii rentei. Într -o astfel de situaţie credem că vor fi

aplicabile regulile generale stabilite de art. 36 din Noul Cod civil, copilul conceput putând fi

beneficiarul unei rente, însă doar cu condiţia de a se naşte viu.

3. Textul nu este nou pentru dreptul nostru, art. 1644 din Codul civil de la 1864 reglementând

în manieră identică lipsa de eficacitate a unui asemenea contract, reglementarea fiind identică şi cu cea

conţinută de art. 1974 din Codul civil francez. Codul civil din Quebec reglementează în mod expres

prin art. 2373 alin. 2 posibilitatea de a se constitui renta în favoarea unei persoane concepute, cu

condiţia de a se naşte viu şi viabil, momentul în raport de care se face aprecierea existenţei

credirentierului nefiind însă cel al încheierii contractului, ci acela al momentului la care trebuie

prestată renta.

Art. 2.247. Constituirea î n favoarea unei persoane afectate de o boală letală. Nu produce,

de asemenea, nici un efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii

unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în

interval de cel mult 30 de zile de la această dată.



Deşi nu o spune expres, lăsând parcă, dacă e să considerăm textul ad literam, deschisă

posibilitatea de a ne imagina şi alte cauze de ineficacitate a unui contract de rentă viageră în care

credirentierul a decedat într-un termen de 30 de zile de la data încheierii lui, din cauza unei boli de care

acesta suferea la momentul încheierii contractului, sancţiunea care loveşte un asemenea act este tot

acela al nulităţii. Rămâne a stabili dacă nulitatea ce loveşte actul este una absolută sau una relativă.

Dacă ar fi să ne raportăm la textul art. 2246 care prevede sancţiunea nulităţii absolute atunci când

contractul este încheiat în favoarea unei persoane decedate la momentul încheierii contractului,

factorul generator al acestei nulităţi fiind lipsa elementului alea, respectiv a cauzei, firesc ar fi ca şi în

ipoteza în care credirentierul decedează într -un interval de 30 de zile de la data încheierii contractului

ca sancţiunea aplicată să fie tot cea a nulităţii absolute. Articolul 1238 alin. 1 din Noul Cod civil

prevede însă că lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care

contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Ca atare, sancţiunea care s-ar

impune în ipoteza examinată ar fi aceea a nulităţii relative, nefiind însă justificat în opinia noastrăopţiunea diferită a legiuitorului pentru o aceeaşi cauză generatoare de nulitate, lipsa cauzei.

Sancţiunea nulităţii este generată nu de decesul credirentierului, ci de lipsa cauzei la chiar

momentul încheierii contractului, cel puţin din perspectiva credirentierului. Sancţiunea nulităţii va

interveni chiar şi în cazul executării obligaţiei de plată a rentei din partea debirentierului, moşten itorii

credirentierului păstrând intact dreptul lor de a solicita constatarea nulităţii contractului.

2. Această cauză de nulitate a contractului de rentă viageră a fost reglementată de altfel şi în

Codul civil de la 1864, art. 1645 Cod civil consacrând nulitatea contractului dacă a intervenit decesulcredirentierului în termen de 20 de zile de la data încheierii contractului. Noutatea reglementării, faţă

de prevederile din vechiul, cod constau în consacrarea legală a necesităţii caracterului oneros al

contractului de rentă viageră pentru aplicarea sancţiunii (în cazul constituirii rentei cu titlu gratuit

contractul neavând caracter aleatoriu, fiind manifestă dorinţa de gratificare a beneficiarului rentei, nu

se impune aplicarea sancţiunii) şi în consacrarea unui termen mai lung în care poate interveni decesul

credirentierului , de 30 de zile faţă de 20 de zile cât consacra prevederea anterioară. Termenul de 30 de

zile în care dacă intervine decesul credirentierului este afectată valabilitatea contractului poate fi

întâlnit şi în Codul civil din Quebec (art. 2373 alin. 1), această ultimă reglementare stipulând însă că

acest termen curge de la momentul la care debitorul trebuia să înceapă a-şi executa obligaţia şi nu este

impusă condiţia ca decesul să intervină din cauza bolii de care suferea de cujus la momentul încheierii

contractului.

3. Se pune problema dacă va putea fi invocată nulitatea contractului de rentă viageră în ipoteza

în care, deşi, credirentierul era afectat la momentul constituirii rentei cu titlu oneros de o boală gravă,

a decedat la un interval de timp mai mare decât cel legal de 30 de zile? În vechiul drept francez,

anterior Codului civil din 1804, judecătorul era cel care aprecia existenţa elementului aleatoriu la

momentul încheierii contractului, luând în considerare gravitatea, durata şi manifestările bolii, ceea ce



a determinat legiuitorul francez să consacre prin art. 1975 Cod civil francez un termen de 20 de zile în

cadrul căruia dacă intervenea decesul credirentierului se considera că lipsea elementul alea la

încheierea contractului, iar contractul era lovit de nulitate absolută. Mult timp instanţele franceze au

refuzat să constate nulitatea contractului dacă decesul credirentierului survenea în afara perioadei

legale vizate, pentru ca în anul 2000, Casaţia franceză să pronunţe nulitatea unui asemenea contract,

fundamentat pe principiile de drept comun, respectiv absenţa elementului aleator, cumpărătorul

neignorând iminenţa morţii credirentierului (Cass civ., 3- e, 2 février 2000 Bull. civ. III, n. 26).

4. Motivul de nulitate nu va subzista atunci când renta este constituită în favoarea mai multor

persoane şi doar unul dintre aceştia ar deceda în intervalul de timp vizat. Aceasta pentru că nu dispare

cauza contractului odată cu decesul unuia dintre credirentieri, factorul alea subzistând în raport cu

ceilalţi creditori. Doar în măsura în care ar fi întrunite condiţiile stipulate de art. 2.247 din Noul Cod

civil în raport cu fiecare credirentier în parte s-ar putea constata nulitatea contractului de rentă viageră.

Nulitatea contractului nu se va pronunţa nici în ipoteza în care contractul de rentă viageră esteconstituit cu titlu gratuit, deoarece în absenţa unei contraprestaţii din partea credirentierului este

evident că acesta nu poate suferi nici o pierdere, justificarea motivului ce generează sancţiunea nulităţii

nefiind prezentă într -o asemenea ipoteză.

III. Efecte ale contractelor de rentă viageră

Art.2.248. Plata ratelor de rentă. (1) În lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc

trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei.

(2) Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioad ei în care

creditorul nu a mai fost în viaţă.

1. Ratele de rentă vor fi achitate la nivelul convenit de părţi şi cu periodicitatea stabilită de

aceştia. În măsura în care părţile nu vor stipula frecvenţa de plată a ratelor, norma supletivă stabileşte

că ratele de rentă vor fi achitate în avans, trimestrial, iar cuantumul rentei va fi indexat cu rata inflaţiei.

Evident că rata inflaţiei va fi luată în calcul pentru actualizarea ratelor de rentă doar în ipoteza în care

părţile nu au stabilit un alt mecanism sau alte criterii de actualizare a ratelor de rentă. Părţile au însă şi

libertatea de a renunţa la indexarea ratelor de rentă. Obligaţia de a aplica rata inflaţiei la cuantumul

ratelor de rentă datorate revine debitorului, care şi fără o solicitare expresă din partea credirentierului

trebuie să recurgă la indexarea ratelor de rentă, în caz contrar fiind în prezenţa unei neexecutării a

contractului, cu toate consecinţele aferente, inclusiv acela al rezoluţiunii contractului. O asemenea

indexare operată de debirentier se impune ca urmare a prevederilor clare ale textului analizat care

impune în mod expres aplicarea ratei inflaţiei la cuantumul rentei, debirentierul putând lua la

cunoştinţă despre rata inflaţiei din Monitorul Oficial în care se face publicarea trimestrială a acestei

rate. Evident că această rată a inflaţiei se va putea aplica doar în situaţia în care obiectul prestaţiei

debirentierului îl constituie sume de bani, nu şi atunci când acest obiect constă în bunuri fungibile. Se



pune problema dacă această indexare va fi aplicată şi rentelor constituite cu titlu oneros sau şi rentelor

constituite cu titlu gratuit?

Aplicarea ratei inflaţiei se va face pentru partea de rentă datorată perioadei consecutive zilei de

intrare în vigoare a legii, indiferent dacă aceasta a fost plătită în avans sau are fixat un termen de plată

după intrarea în vigoare a legii. Acceptarea de către credirentier a sumelor stipulate în contractul de

rentă, neindexate, nu echivalează cu o renunţare la dreptul de a pretinde cuantumul ratelor de inflaţie

neîncasate.

Este permis judecătorului să intervină pentru a reactualiza ratele de rentă, atunci când rata

inflaţiei nu asigură în mod necesar acoperirea dezechilibrului creat ca urmare a modificărilor

intervenite în situaţia economică a părţilor? Din păcate, legiuitorul nu a consacrat vreo prevedere în

acest sens, spre deosebire de legiuitorul francez, care prin Legea 49 – 420 din 25 martie 1949,

modificată consacră pe lângă o modificare legală a ratelor de rentă şi posibilitatea de intervenţie a

instanţelor pentru revizuirea ratelor de rentă, atunci când aceasta, de pildă, este impusă de modificăriale circumstanţelor economice care fac ca un coeficient de sporire a valorii capitalului transmis să fie

mai mare decât coeficientul legal de majorare, ori chiar şi în cazul rentelor gratuite, judecătorul

dispunând de anumite limite legale în care poate interveni, cu luarea în consideraţie şi a intereselor

actuale, în special sociale şi familiale.

2. Articolul 1649 din Codul civil de la 1864 a consacrat norma pe baza căreia renta era datorată

doar în proporţia zilelor trăite de credirentier, iar în măsura în care părţile ar fi convenit plata în avans

a rentei, pentru o anumită perioadă, aceasta se considera datorată în întregime, din momentul î n care aintervenit exigibilitatea rentei pentru respectiva perioadă. Prevederile Noului Cod civil par să se abată

de la norma consacrată în vechiul cod civil, alin. 2 al art. 2.248 din Noul Cod civil stipulând că

debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care credirentierul nu a mai

fost în viaţă, dacă renta „s-a plătit‖ în avans, adică dacă ea a fost efectiv achitată credirentierului,

nefiind suficientă prin urmare doar exigibilitatea rentei, aşa cum cerea codul civil anterior. O

interpretare per a contrario a textului ne duce la concluzia că în măsura în care renta, deşi exigibilă, nu

a fost efectiv achitată, moştenitorii credirentierului nu vor putea solicita efectuarea acelei plăţi,

suferind astfel această pierdere patrimonială. Pare greu de argumentat de acest tratament diferenţiat în

funcţie de împrejurarea dacă renta a fost sau nu achitată, din moment ce creanţa de plată a rentei se

găsea deja în patrimoniul credirentierului. Credem că era mai adecvată soluţia din reglementarea

noastră anterioară, care consacra obligaţia de plată a rentei exigibile, indiferent dacă aceasta urma a fi

făcută credirentierului sau moştenitorilor acestuia, raportarea la momentul la care era datorată renta (nu

neapărat plătită) fiind împărtăşită de altfel şi de prevederile art. 2381 alin. 2 din Codul civil Quebec şi

art. 1980 din Codul civil francez.



Art.2258. Garanţia legală. (1) Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu

titlu oneros, prevederile art.1723 se aplică în mod corespunzător.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară

declararea valorii creanţei garantate.

1. Asemeni vânzătorului unui bun, atunci când credirentierul a transmis un bun mobil sau

imobil în schimbul rentei, credirentierul va beneficia de un privilegiu în cazul când obiectul prestaţiei

sale îl constituie un bun mobil şi de o ipotecă legală asupra bunului atunci când obiectul prestaţiei sale

îl constituie un bun imobil. Regimul juridic aplicabil acestor garanţii este identic cu cel aplicabil

garanţiilor ce însoţesc creanţa vânzătorului pentru preţul neplătit. Datorită specificului contractului de

r entă viageră, în care întinderea creanţei de care beneficiază credirentierul nu poate fi cuantificat, legea

exonerează părţile de declararea unei valori a creanţei garantate, ceea ce

Art.2.250. Executarea silită a ratelor.(1) În caz de neîndeplinire a obl igaţiei de plată a

ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până laconcurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.

(2) Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în

conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama,

printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile

expertizei sunt suportate de debirentier.

(3) După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează

la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelorconvenite prin contractul de rentă viageră.

(4) Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă

înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină potrivit alin.(3).

Art.2.251. Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului. (1) Creditorul unei rente

viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune

garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.

(2) Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de

plată a rentei de către debirentier.

(3) În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine

restituirea ratelor de rentă deja plătit.

1. Primul alineat al textului de mai sus r eiterează singurul caz de rezoluţiune judiciară a

contractului de rentă viageră care era aplicabil şi sub imperiul Codului civil de la 1864.

2. Legiuitorul face un mare pas înainte atunci când prin alineatul 2 al articolului 2.251 permite

creditorului să rezoluţioneze contractul în cazul neplăţii ratelor de rentă convenite. Vechiul Cod civil,

prin art. 1647 lipsea credirentierul de posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului de rentă viageră,

oferind credirentierului doar posibilitatea de a solicita sechestrarea şi vânzarea bunurilor



debirentierului pentru a obţine plata rentei convenite. Vechiul text îşi avea originile în prevederile art.

1978 din Codul civil francez, text despre care s-a afirmat în doctrina franceză că nu ar putea niciodată

să primească o explicaţie raţională. Cu toate acestea explicaţii au fost căutate, unii jurişti francezi

văzând chiar o modalitate de protejare a credirentierului, alţii susţinând că practic credirentierul ar fi

lipsit de posibilitatea de a obţine restituirea prestaţiei sale, majoritatea dintre ei căutând explicaţia

textului în caracterul aleatoriu al contractului de rentă viageră, fiind imposibil ca părţile să fie repuse în

chiar situaţia avută la momentul încheierii contractului. Că mecanismul contractelor aleator ii nu putea

fi avut în vedere de legiuitorul francez de la 1804 este evident, din moment ce contractele aleatorii sunt

o creaţie teoretică mai recentă, iar dificultăţile legate de restituirea prestaţiilor dintr -un contract aleator

nu sunt de nesurmontat. În orice caz subliniindu-se caracterul nefast al textului, care ar proteja chiar şi

un debitor de rea-credinţă, s-a propus abrogarea lui, ori ignorarea lui de către instanţele franceze,

jurisprudenţa căutând să-i dea o aplicabilitate cât mai restrânsă. Şi doctrina noastră s-a pronunţat în

sensul unei aplicări restrictive a textului, recunoscând posibilitatea rezoluţiunii în temeiul unui pactcomisoriu. Este de remarcat că noul legiuitor a optat pentru consacrarea în mod expres a posibilităţii

credirentierului de a opta pentru rezoluţiune în caz de neplată a rentelor, neoptând doar pentru o

consacrare generală a posibilităţii de a opta pentru rezoluţiunea contractului de rentă în caz de

neîndeplinire a obligaţiilor contractuale. Legiuitorul nostru a mers chiar mai departe decât cel din

Quebec, codul civil al acestei provincii consacrând prin art. 2386 imposibilitatea credirentierului de a

solicita restituirea capitalului transmis în schimbul rentei în caz de neplată a acestora, oferind această

posibilitate doar atunci când debirentierul a devenit insolvabil, a fost declarat falit, ori a diminuatgaranţiile convenite pentru asigurarea plăţii rentei. Rezoluţiune contractului se va putea produce atât

prin denunţare unilaterală a contractului, în condiţiile art. ....Cod civil, cât şi conform regulilor

generale ale rezoluţiunii. Rezoluţiunea va putea fi solicitată chiar dacă este vorba despre un drept

personal şi de moştenitorii credirentierului.

Interesant că în jurisprudenţa franceză s-a conturat ideea că atunci când rezoluţiunea s-ar

solicita în temeiul unui pact comisoriu s-a făcut diferenţiere între cazul în care este prevăzută

rezoluţiune de plin drept a contractului în caz de neexecutare, situaţie în care se recunoaşte şi

moştenitorilor posibilitatea de a invoca această rezoluţiune şi situaţia în care pactul comisoriu nu ar

reprezenta altceva decât o consacrare a dreptului de a cere rezoluţiune în caz de neexecutare,

apreciindu-se că într -o asemenea ipoteză moştenitorii nu vor invoca această rezoluţiune decât în

ipoteza în care în timpul vieţii credirentierul şi-a manifestat intenţia de a cere rezoluţiunea. (Cass, 1re

civ, 13 dec. 1988, Bull. Civ. I, n. 353, RTD civ. 1989 n. 4, p. 576 obs. Ph. Rémy).

3. Legiuitorul prevede printr-o normă supletivă că debirentierul nu va avea dreptul la restituirea

ratelor deja achitate de el în caz de rezoluţiune a contractului de rentă. Evident că această sancţiune

loveşte debirentierul doar în ipoteza în care rezoluţiunea contractului se pronunţă din culpa sa.



Art.2.252. Irevocabilitatea contractului. (1) Debirentierul nu se poate libera de plata rentei

oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite.

(2) Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a

fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.

1. Textul alin. 1 se regăseşte şi în Codul civil de la 1864 (art. 1648), fiind identic cu art. 1979

din Codul civil francez, consacrând obligativitatea plăţii ratelor de rentă convenite, debirentierul

neputându-se libera de obligaţie nici chiar dacă ar restitui capitalul primit şi ar renunţa la a solicita

restituirea ratelor deja achitate. Norma nu este de ordine publică, astfel că părţile pot stabili printr -o

clauză contractuală un drept de răscumpărare a rentei.

2. Se pune problema dacă atunci când renta este constituită cu titlu gratuit debirentierul poate

sista în mod unilateral plata rentei.

Art.2.253. Insesizabilitatea rentei. Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată

insesizabilă prin contract. Chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi produce efectele decât în limitavalorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii. Dispoziţiile art.2257

alin.(2) se aplică în mod corespunzător .

1. Textul este identic cu prevederile art. 2.377 din Codul civil Quebec sub aspectul

insesizabilităţii rentei, diferenţa intervenind sub aspectul inalienabilităţii acesteia, legiuitorul nostru

neinterzicând cedarea rentei. Rentele constituite cu titlu oneros nu vor putea fi declarate prin convenţia

părţilor insesizabile, dar legea recunoaşte posibilitatea de a declara neurmăribile în parte rentele cu

titlu gratuit, respectiv doar pentru acea parte a rentei care este necesară asigurării întreţineriicredirentierului, astfel cum conţinutul întreţinerii este definit de art. 2257 alin 2 din Noul cod civil.

2. Stabilind doar insesizabilitatea rentei, nu şi inalienabilitatea acestuia, renta va putea fi cedată

de credirentier, indiferent dacă este vorba despre o rentă constituită cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

Obligaţia de plată a rentei va subzista doar pe durata vieţii celui în funcţie de care s -a constituit renta,

iar nu în raport cu durata vieţii cesionarului rentei, evident în afară de situaţia în car e ar avea loc o

novaţie între părţi.

Întrebare: Care sunt elementele de noutate aduse de Codul civil din 2011 în materia

contractului de rentă viageră faţă de reglementarea anterioară?



Titlul IV

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ -- Sinteză

A. Reglementare

Art. 1851 – 1881 NCC

B. Definiție

Art. 1851: „ Prin contractul de antrepriza, antreprenorul se obliga ca, pe riscul sau, sa execute oanumita lucrare, materiala ori intelectuala, sau sa presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, in

schimbul unui pret ‖.

Lucrările sau serviciile pot fi dintre cele mai diverse (i.e. construcții, consultații, servicii

medicale etc.)

În principu obligația caracteristică antreprenorului este una de a face

Tipuri de contracte desprinse din contractul de antrepriză: contractul de transport, contractul deantrepriză de construcții – reglementate prin texte speciale

Antreprenorul realizează lucrarea pe riscul acestuia

Nu există subordonare între antreprenor și beneficiar => diferența față de angajatul cu contractde muncă => suportar ea riscului

C. Caractere juridice

Contract sinalagmatic

Contract esențialmente oneros

Contract comutativ, în principiu

Contract consensual

Contract cu executare uno ictu sau succesivă

Poate avea caracter intuitu personaeD. Delimitare

1. Vânzare-cumpărare vs. Antrepriză

Art. 1855 NCC: „Contractul este de vanzare, iar nu de antrepriza, atunci cand, potrivit intentiei partilor, executarea lucrarii nu constituie scopul principal al contractului, avandu-se in vedere sivaloarea bunurilor furnizate.‖

intenția părților este esențială, coroborată cu aspectul valoric

2. Mandat vs. Antrepriză

Antreprenorul nu încheie acte juridice pe seama și pe riscul beneficiarului, precum mandatarul, risculapaținându-i în întregime.



Antreprenorul utilizează mijloacele proprii în vederea realizării obligațiilor sale.

3. Contractul de muncă vs. Antrepriză

Antreprenorul este independent, iar nu subordonat beneficiarului, executând lucrarea sau serviciul periscul său și cu mijloace proprii, de obicei.

E. Condițiile de validitate Potrivit art. 1853 NCC se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 1655 alin. 1 NCC în materiede incapacități („Persoanele prevazute la art. 1.654 alin. (1) nu pot, de asemenea, sa vanda bunurile

proprii pentru un pret care consta intr-o suma de bani provenita din vanzarea ori exploatarea bunuluisau patrimoniului pe care il administreaza ori a carui administrare o supravegheaza, dupa caz.‖)

Obiect

-lucrări sau servicii dintre cele mai variate

Preț -o sumă de bani/ orice alt bun/orice altă prestație => o calificare distributivă în măsura în care prestațiaeste caracteristică unui alt contract special

-serios, determinat sau cel puțin determinabil

- contractul în care prețul nu este cel puțin determinabil=> antreprenorul este prezumat a prestaactivitatea sau la prețul pieței, dat fiind că este un profesionist

F. Obligațiile antreprenorului

Obligația de a executa lucrarea sau de a presta serviciul

-de rezultat sau de mijloace (art. 1481 NCC)

- potrivit art. 1481 alin. 3 NCC pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se vaţine seama îndeosebi de:

„a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;

b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.‖

Obligația de a procura materialele

- art. 1857 alin. 1 NCC în măsura în care din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenoruleste obligat să execute lucrarea cu materialele sale => regula

- răspunderea antreprenorului pentru viciile materialelor -> potrivit răspunderii în materiavânzării art. 1857 alin. 2 NCC

- obligația de a păstra materialele și de a le întrebuința potrivit destinației lor, în situația în caremater ialele aparțin clientului – art. 1857 alin. 3 NCC

Obligația de informare



- prezumția că antreprenorul este specialist în domeniul antreprizei => o obligație de informare prevăzută de art. 1858 NCC

Obligația de garanție pentru viciile ascunse

G. Obligațiile beneficiarului

Obligația de plată a prețului

- obligația de plată a prețului la data și la momentul recepției

- prețul poate fi estimat , situație în care, dacă la momentu;l recepției se dovedește că a existat uncost mai mare, beneficiarul va fi ținut să achite această diferență

- prețul de deviz este un preț determinabil, stabilit în funcție de valoarea lucrărilor și a serviciilor=> beneficiarul suportă în acest caz, sau îi profită, variația costurilor

- prețul forfetar este cel stabilit global => în principiu, dacă părțile nu au convenit altfel,antreprenorul nu va putea pretinde un preț mai mare

- art. 1896 NCC -> Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorulbeneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii.

Prevederea va funcționa în materia antreprizei cu privire la bunuri imobile => art. 2386 pct. 6 NCC

Obligația de recepționa și prelua lucrarea

H. Recepția lucrării

- obligația de a recepționa lucrarea -> art. 1862 NCC

- la terminarea lucrării antreprenorul va comunica acest aspect beneficiarului, acesta din urmă fiindobligat să o verifice și să o recepționeze, această din urmă obligație fiind efectivă numai în măsura încare lucrarea corespunde

- verificarea lucrării va fi efectuată într -un termen rezobabil în raportu cu natura lucrării și/sau uzanțeledin domeniu

- locul verificării și al recepției este cel în care se găsește lucrarea

- obligația beneficiarului de a comunica antreprenorului viciile aparente constatate cu ocazia verificării=> lipsa unui răspuns imediat/ lipsa prezentării imediate pentru recepție duce la considerarea lucrăriirecepționate fără rezerve

- efectul recepției constă în trasferul dreptului de proprietate asupra lucrării la acel moment

- transfer ul riscurilor la momentul predării -> antreprenorul răspunde, însă, dacă pieirea se datoreazăunor vicii aparente sesizate la momentul recepției

I. Riscul pieirii fortuite a lucrării înaintea recepției

- art. 1851 NCC – antreprenorul execută lucrarea pe riscul său

- art. 1860 NCC pieirea lucrării înaintea recepției



Diferența este dată de situația în care poate fi identificată o conduită culpabilă a beneficiarului, în cazcontrar antreprenorul care a procurat materialele este obligat să o refacă pe cheltuiala sa.

În situația în care materialele au fost procurate de către beneficiar, acest a din urmă va suporta risculnumai în măsura în care pieirea se datorează unui viciu al materialelor. În caz contrar, dacă nu va puteafi identificată o conduită culpabilă a antreprenorului, atunci banaficiarul va fi obligat să furnizeze dinnou materialele.

J. Controlul beneficiarului asupra executării lucrării

-art. 1861 NCC – „ Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea încursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi să îi comuniceacestuia observaţiile sale.‖

K. Încetarea contractului

Decesul beneficiarului

- această situație determină încetarea contractului numai în situația în care determinăimposibilitatea (i.e. servicii de educație) sau inutiitatea excutării sale (i.e. croirea unei haine

beneficiarului), după caz

- notificarea antreprenorului de către moștenitorii beneficiarului

Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul

- contractul încetează dacă a fost încheiat intuitu personae

- beneficiarul va fi ținut să recepționeze lucrarea, în situația în care este vorba despre o antreprizăde lucrări, în măsura în care acesta o poate folosi => prețul va fi plătit proporțional

- predarea materialelor și a planurilor întrebuințate

Rezoluțiunea sau rezilierea contractului

- codul distinge după cum rezoluțiunea sau rezilierea este imputabilă antreprenorului sau beneficiarului;

- art. 1872 NCC prevede cazurile în care beneficiarul poate solicita rezoluțiunea/reziliereacontractului:

„ a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;

b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într -un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejur ările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentruviitor modul de executare a lucrării sau serviciului;

c) nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.‖

- art. 1873 NCC face vor bire despre situația în care rezoluțiunea/rezilierea este imputabilă beneficiarului, respectiv, în situația în care antreprenorul nu poate iniția sau continua executareacontractului din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor acestuia



Titlul V.

Contractul de mandat - Sinteză

A. Reglementare

Art. 2009 - 2071 NCC

B.

Definiție

Art. 2009 NCC „ Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul

sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.‖

C. Tipologie

Mandatul cu titlu gratuit/Mandatul cu titlu oneros

Mandatul cu reprezentare/Mandatul fără reprezentare

D. Caractere juridice

În principiu, cu titlu gratuit -> mandatul acordat în vederea exercitării unor activități profesionale se prezumă a fi oneros

În situația mandatului oneros, contractul este sinalagmatic/În situația mandatului gratuit,

contractul este unilateral

Contract intuitu personae

În principiu, consensual

-> pentru dovada mandatului, acesta va fi încheiat în scris, date fiind dispozițiile legale în materie de

probațiune -> pentru încheierea actelor pentru care legea cere forma autentică, este necesară aceeași formă a

contractului de mandat

E. Mandatul cu reprezentare

Art. 1295 NCC - „ Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori

dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.‖

Reprezentantul contribuie la exprimarea și formarea voinței juridice => analiza condițiilor de

validitate referitoare la formarea și exprimarea voinței trebuie examinate atât în persoanamandatarului, cât și a mandantului – condițiile vor fi analizate față de momentul încheierii

contractului pentru care a fost acordat mandatul

Art. 1296 - Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele

reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.

Condiții de validitate

-> capacitatea de a contracta necesară atât în persoana mantadarului, cât și a mandantului–

art. 1298 NCC

-> forma – art. 2013 NCC principiul consensualismului



-excepția prevăzută de art. 2013 alin. 2 NCC în cazul în care mandatul este dat pentru

încheierea unui act juridic pentru care legea impune o anumită formă

-art. 2013 alin. 1 NCC analizează și situația în care acceptarea mandatului rezultă din

executarea voluntară

-art. 2014 NCC prevede un caz special de acceptare tacită în cazul în care mandatul privește

acte ale căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului/ pentru care mandatarul

și-a oferit serviciile în mod public sau direct

-> obiectul – întotdeauna încheierea unui act juridic

- există acte juridice care nu pot fi încheiate prin mandatar: testamentul sau contractele de

muncă

- Întinderea obiectului determină o altă clasificare a contractului de mandat, departajând

mandatul general de mandatul special, cel din urmă fiind de strictă interpretare și

aplicare numai actelor juridice expres menționate - Mandatul general autorizează mandatarul să efectueze acte de administrare sau de

conservare – art. 2016 alin. 1

- Mandatul special este necesar pentru : acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții sau

compromisuri, obligarea prin cambii sau bilete la ordin, intentarea acțiunilor în justiție,

acte de dispoziție – art. 2016 alin. 2

- Mandatul special este în mod necesar expres

-> durata – în lipsa unei prevederi exprese a părților în cadrul contractului, acesta va încetala 3 ani de la încheierea sa – art. 2015

Obligațiile mandatarului

Obligația de a încheia actul pentru care s-a dat mandatul

-obligație de diligență

-aprecierea îndeplinirii obligațiilor depinde de titlul cu care a fost acordat mandatul respectiv cu titlu

gratuit sau oneros=> art. 2018 NCC

În situația mandatului cu titlu oneros mandatarul este ținut să își exercite obligațiile cu diligența unui bun proprietar => culpa levissima

În situația mandatului cu titlu gratuit mandatarului i se cere să dea dovada diligenței manifestate în

propriile afaceri => culpa levis in concreto

Riscul imposibilității fortuite de executare este suportat de mandant.

- depășirea limitelor mandatului

- art. 1303, art. 1304 NCC

Obligația de a da socoteală pentru bunurile primite în executarea mandatului

- art. 2019 NCC



- obligația subzistă în măsura în care bunurile nu au fost utilizate și consumate în

executarea mandatului

- ogligația are în vedere și bunurile primite de la terți în executarea mandatului

- obligația de a restitui sumele de bani primite în exercitarea mandatului, iar în situația în

care sumele au fost întrebuințate în propriul folos al mandatarului, acesta va datora și

dobânzi

Obligații izvorând din substituirea mandatarului

- datorită caracterului puternic intuitu personae, în principiu, substituirea în realizarea

mandatului nu este posibilă

- în temeiul înțelegerii părților contractului de mandat, substituirea va fi posibilă

- substituirea va fi posibilă în temeiul unor dispoziții legale: art. 2023 alin. 2 NCC în

următoarele situații:

„ a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;

c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut

împrejurările ce o justifică‖

- obligația de a înștiința mandantul asupra substituirii

- mandatarul va răspunde doar pentru alegerea substituitului și pentru indicațiile date

acestuia

în situația în care alegerea substituitului a fost efectuată cu acordul mandantului,mandatarul nu va răspunde nici pentru alegerea substituitului

- acțiunea directă a mandantului împotriva substituitului

- în principiu, substituitul nu are o acțiune directă împotriva mandantului

Situația pluralității de mandatari

- analiza implicațiilor prin prisma următoarelor aspecte:

->formarea contractului – obligativitatea aceptării mandatului de către toți

->executarea contractului – situația în care contractul stipulează obligativitatea ca toți mandatarii sălucreze împreună

->răspunderea – solidară pentru mandatarii obligați să lucreze împreună

->încetarea contractului – atunci când mandatarii sunt obligați să lucreze împreună, încetarea față de

unul va produce efecte față de toți

Obligațiile mandantului

- punerea la dispoziția mandatarului a tuturor mijloacelor necesare executării mandatului

- obligația de dezdăunare a mandatarului pentru prejudiciile suferite în executarea

mandatului

- plata remunerației, în cazul mandatului oneros



- creanțele corelative obligațiilor mandantului sunt garantate de un drept de retenție

asupra bunurilor pe care le-a primit pentru mandant sau de la acesta – art. 2029 NCC

Raporturile mandatarului cu terții

- regula prevăzută la art. 1296 NCC – producerea efectelor direct între reprezentat și terț

- în principiu, mandatarul nu garantează nici mandantului executarea obligațiilor terțului,

nici terțului executarea obligațiilor mandantului – exc. situația în care a garantat expres/

situația în care a cunoscut insolvabilitatea terțului

- contractul încheiat cu depășirea limitelor sau în afara acestora nu va produce niciun

efect – art. 1309 NCC => posibilitatea de ratificare

- situația mandatului aparent – art. 1309 alin. 2 NCC: „ Dacă însă, prin comportamentul

său, reprezentatul l -a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că

reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor

conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de

a reprezenta.‖

- Terțul va putea verifica existența mandatului conferit mandatarului – art. 1302 NCC

Încetarea contractului

art. 2030 NCC – pe lângă cazurile generale:

„a) revocarea sa de către mandant;

b) renunţarea mandatarului;

c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.‖ Efecte numai pentru viitor, cu excepția rezoluțiunii, nulității sau anulării

Obligația de a da socoteală devine scadentă

F. Mandatul fără reprezentare

- art. 2039 alin. 1 NCC „ Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o

parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte

părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte,

chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat .‖ - Aplicabilitatea prin analogie a regulilor în materia mandatului cu reprezentare

- Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatar –

Documents

Drept Civil. Contracte Speciale Suport Curs Kocsis