Drept civil – obligații(rezumat)

I. Obligația civilă

1. Noțiuni (definiții)Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în

latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop.

Putem defini astfel obligația civilă ca fiind acel raport juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea aplicării contrângerii de stat în caz de neexecutare.

2. Structura obligațieiÎn dreptul nostru civil este împărtășită concepția monistă, obligația fiind un singur

raport juridic, care însă prezintă o anumită structură internă. Majoritatea autorilor apreciază că raportul de obligații cuprinde în structura sa 4 (patru) elemente componente:

a) Subiectele raportului juridic de obligații – ele se mai numesc și părți. Pot fi subiecte ale unui raport obligațional toate persoanele fizice și persoanele juridice. Subiectul activ se numește creditor (din lat. credere – cel care a avut încredere în debitor), în timp ce subiectul pasiv se numește debitor deoarece datorează creditorului o prestație.

În raporturile de obligații unilaterale, o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai debitor (de ex: în raportul de obligații născut dintr-un contract de donație, donatarul este exclusiv creditor și cealaltă parte, donatorul este doar debitor).

Cele mai numeroase raporturi de obligații sunt însă bilaterale, fiecare subiect fiind, în același timp, creditor și debitor (de ex: în cazul raportului de obligații născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditor al prețului și debitor al obligației de predare a bunului vândut, în timp ce cumpărătorul este creditor, având dreptul de a cere vânzătorului predarea bunului cumpărat și debitor pentru plata prețului).

b) Conținutul raportului juridic de obligații – cuprinde dreptul de creanță al creditorului de a pretinde executarea prestației la scadenţă şi îndatorirea debitorului de a îndeplini întocmai prestaţia datorată. Din punctul de vedere al conținutului, raportul de obligații poate fi simplu, în care o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligații (contractul de donație) sau bilateral, în situația în care ambele ori toate subiectele au deopotrivă și în același timp atât drepturi, cât și obligații (contractul de vânzare-cumpărare).

Conținutul raportului obligațional poate fi subiectiv și obiectiv. De regulă este subiectiv, deoarece este stabilit prin voința părților (raporturile obligaționale născute din acte juridice). Sunt însă și situații când conținutul raportului de obligații este obiectiv, în sensul că este stabilit de legea imperativă (raporturile obligaționale născute din fapte juridice cauzatoare de prejudicii).

Latura activă a raportului juridic de obligații este alcătuită din drepturi de creanță, iar latura pasivă din obligațiile personale sau îndatoririle corelative. Drepturile

1

patrimoniale civile se împart în drepturi reale (care sunt drepturi cu exercitare sau realizare directă, nemijlocită) și drepturi de creanță (se realizează mediat sau mijlocit, adică se pot realiza numai printr-o anumită activitate, atitudine sau comportament al debitorului).

c) Obiectul raportului juridic de obligații – prin acesta înțelegem însăși prestația sau conduita concretă la care este îndreptățit creditorul și la care este ținut debitorul. Această conduită poate consta într-o acțiune, când prestația este pozitivă, ori într-o inacțiune sau abstențiune, caz în care prestația este negativă. Cf. NCC, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale, iar obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.

Prestațiile sunt de două feluri: pozitive (ce constau în acțiuni care pot fi de a da – dare și de a face – facere) și negative (este întotdeauna o inacțiune sau abținere și constă în a nu face – nonfacere).

Prestația de a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real în patrimoniul creditorului. De pildă, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut.

Prestația de a face este orice conduită pozitivă care nu este o prestație de a da și nici nu intră în conținutul sau structura acesteia. Fac parte din categoria prestațiilor de a face: plata chiriei, restituirea unui bun, realizarea unui tablou de către un artist plastic și predarea lui, efectuarea unui transport de bunuri sau persoane, repararea unui bun etc.

Prestația de a nu face este întotdeauna o abținere a debitorului de a face ceea ce ar fi fost îndreptățit să facă în lipsa angajamentului obligațional existent între el și creditor. De ex: avocatul care și-a înstrăinat clientela unui alt avocat se obligă să nu deschidă un nou birou avocațial în aceeași localitate sau autorul unui roman care a încheiat un contract de publicare cu o anumită editură se îndatorează să nu publice acea operă la o altă editură înainte de împlinirea unui termen sau proprietarul unui teren se poate angaja prin contract să nu construiască pe acel teren, obligație la care nu ar fi fost ținut dacă nu s-ar fi obligat în acest sens.

Cf. CC, sub sancțiunea nulității contractului, obiectul obligației trebuie să îndeplinească două condiții: să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii existente în prezent și să fie licit.

d) Sancțiunea obligațiilor – pentru realizarea oricărei obligații civile este necesar ca legea să pună la dispoziția creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-și realiza creanța prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează. De asemenea, legea trebuie să ofere și debitorului anumite prerogative pentru a executa prestația datorată și a se libera de datorie în ipoteza în care creditorul refuză sau nu poate să o primească.

Aproape întreaga literatură de specialitate definește sancțiunea obligației ca fiind dreptul creditorului (totalitatea mijloacelor ofensive și defensive pe care acesta le poate exercita) de a recurge la forța de contrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni în justiție și să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale.

2

Ca mijloace ofensive și defensive aflate la dispoziția creditorului menționăm:- punerea în întârziere a debitorului (manifestare unilaterală de voință

prin care creditorul pretinde sau îi cere ferm în scris (comunicată debitorului prin executorul judecătoresc, printr-o cerere de chemare în judecată sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen de executare) debitorului să execute prestația sau prestațiile datorate);

- acțiunea în justiție (actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiție pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie condamnat la executarea prestației pe care o datorează);

- daunele cominatorii (sumele de bani pe care debitorul este condamnat, prin hotărârea unei instanțe competente, să le plătească creditorului său pentru fiecare zi/săptămână/lună etc. de întârziere până la executarea prestației datorată. Ele au un singur scop: să-l constrângă economic pe debitor la executare. Creditorul este obligat să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu imediat după executarea prestației de către debitor, acestea neavând funcție de despăgubiri; în caz contrar, s-ar îmbogăți fără justă cauză);

- amenzile cominatorii (sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească la bugetul de stat, cu titlu de sancțiune, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul în care va avea conduita la care este îndatorat. Spre deosebire de daunele cominatorii, amenzile reprezintă venituri la bugetul de stat și astfel nu sunt supuse restituirii);

- daunele-interese moratorii (despăgubiri în bani pentru repararea prejudiciului cauzat creditoruui prin întârzierea executării prestației de către debitor. Acestea au caracter de reparație nefiind supuse restituirii);

- executarea silită (prin care creditorul care are un titlu executoriu obține prestația ce i se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care debitorul nu înțelege să o execute de bunăvoie).

Ca mijloace juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie menționăm:

- atunci când se refuză primirea plății, debitorul are prerogativa punerii în întârziere a creditorului (în acest caz, respectivul creditor va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate debitorului prin întârziere);

- consemnarea bunului prin sfera consemnațiunii (în cazul datoriilor pecuniare, debitorul poate recurge la oferta reală de plată, urmată de consemnațiune (depunere, păstrare). În acest fel, debitorul se liberează de datorie. În cazul în care prestația datorată constă în predarea unui bun, refuzul nejustificat al creditorului de a-l primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul (să-l dea sau să-l depună spre păstrare) în cauză pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie. Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă este perisabil

3

sau dacă depozitarea lui la o terță persoană necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a acelui bun și consemna prețul obținut, cu condiția notificării în prealabil a creditorului și încuvințării instanței de judecată competente. Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață și dacă are preț curent, intanța poate încuviința vânzarea lui fără notificarea creditorului.

3. Izvoarele obligaţiilorÎn sens larg, izvor de obligaţii este acel fapt juridic care dă naştere unui raport

juridic de obligaţie. Doctrina a clasificat izvoarele de obligaţii în două categorii principale: acte

juridice şi fapte juridice (în înţeles restrâns). Prin act juridic înţelegem acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a

produce efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât dacă o asemenea intenţie a existat. În această categorie sunt cuprinse contractul (acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice) şi actul juridic unilateral (manifestarea de voință a unei singure persoane cu intenția de a produce efecte juridice, adică a da naștere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile).

Faptele juridice, în sens restrâns, reprezintă acele fapte licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui ce a săvârşit faptul. În această categorie sunt cuprinse faptul juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

Acestora li se adaugă şi „orice alt act sau fapt (care nu sunt conduite umane) de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. De exemplu, căsătoria nu poate fi calificată nici drept act unilateral, nici contract, dar, fără tăgadă, ea este un act juridic bilateral sui generis a cărui încheiere are efectele prescrise de lege. În acelaşi fel, naşterea, care nu constituie un fapt juridic în sens restrâns, ci un fapt juridic în sens larg, un eveniment, produce efectele prevăzute de lege.

4. Clasificarea obligaţiilorÎn funcție de izvorul lor, obligațiile se clasifică în:- obligaţii născute din acte juridice (contract sau act juridic unilateral);- obligaţii născute din fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata

nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) sau ilicite (cauzatoare de prejudicii).În funcție de obiectul lor, obligațiile se clasifică în:- obligaţii de „a da”, „ a face” şi „ a nu face”;- obligaţii pozitive (obligaţiile de „a da” şi „a face”) şi în obligaţii negative

(obligaţiile de „a nu face”);- obligaţii de mijloace (caracterizată de faptul că debitorul este ţinut de

îndatorirea de a depune toată diligenţa necesară ca un anumit rezultat să se realizeze. De exemplu, sunt de mijloace obligaţiile medicului care ţin strict de realizarea actului medical (nu şi cele de natură administrativă);

4

- obligaţii de rezultat (este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se să atingă un rezultat. De exemplu, vânzătorul se obligă să transmită proprietatea lucrului vândut şi să-l predea cumpărătorului).

În funcție de sancțiunea lor, obligațiile se clasifică în:- obligaţii civile perfecte (sunt cele care se bucură integral de sancţiunea

juridică, creditorul putând apela forţa coercitivă a statului spre a obţine executarea obligaţiei, în natură sau prin echivalent, dacă aceasta nu se realizează de bunăvoie);

- obligaţii naturale (sunt cele în privinţa cărora creditorul nu mai poate cere executarea silită dar, dacă au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea lor ca fiind plată nedatorată).

De exemplu, sunt astfel de obligaţii cele pentru care dreptul material la acţiune a fost prescris. Dar nu toate obligaţiile naturale au fost iniţial obligaţii civile perfecte, ele având, încă de la naştere acest caracter. De exemplu, este o obligaţie naturală cea a concubinului mamei de a presta întreţinere copilului.

5. Stingerea obligațiilor prin executare voluntarăExecutarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea

voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) și executarea silită (sau plata silită care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau în natură a obligațiilor – are loc de cele mai multe ori de bunăvoie, adică prin plată. Totuși, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară și să obțină executarea în natură prin intermediul forței de constrângere publice.

Executarea indirectă a obligațiilor – intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor.

Plata – reprezintă mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor, fiind supusă unei reglementări ample și detaliate. Această reprezintă astfel remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației.

Proba plății – fiind un mijloc de executare a obligațiilor și totodată o cauză de încetare a raportului obligațional dependentă de manifestarea de voință a părților raportului obligațional, plata este în același timp, un fapt juridic și un act juridic. De aceea, dovada plății se va face după regulile dreptului comun, astfel încât CC dispune dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face prin orice mijloc de probă . Legal de acest mijloc de probă, este natural că debitorul, făcând plata, are dreptul să obțină de la creditor o chitanță liberatorie sau dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanței, iar dacă acesta refuză emiterea acestei chitanțe, debitorul este îndreptățit să suspende plata.

Imputația plății – are loc atunci când un debitor are mai multe datorii către un creditor și face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate odată. Astfel trebuie să se stabilească care dintre aceste datorii se consideră plătite (asupra cărei datorii se impută plata).

5

II. Contractul civil

1. NoțiuneCC definește contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane cu

intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

2. Clasificarea contractelorCC împarte contractele după conținutul lor în:

a) contracte sinalagmatice – sunt acelea prin care părţile se obligă reciproc una către alta, obligaţiile lor fiind reciproce şi interdependente. Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca acestea să aibă ca izvor acelaşi contract şi nu trebuie confundată cu reciprocitatea prestaţiilor. Interdependenţa obligaţiilor rezidă în aceea că obligaţia ce revine oricăreia dintre părţile contractante constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi. Prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare. Vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate și să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească prețul. De asemenea, în cazul contractului de închiriere, locatorul se obligă să procure locatarului folosința temporară și pașnică a unui bun, iar locatarul se obligă să-l folosească la fel ca un bun propriu și să achite chiria stabilită. Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice;

b) contractele unilaterale – sunt acelea care dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre părți, o parte fiind numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. Fac parte din această categorie: donația, comodatul, mandatul, depozitul, fideicusiunea etc. De pildă, în contractul de donație, donatorul este numai debitor și donatarul este numai creditor.

După scopul urmărit de părți la încheierea lor, contractele se clasifică în:a) contracte cu titlu oneros – prin care fiecare parte urmărește să își procure un

avantaj, în schimbul obligațiilor asumate. Fac parte din această categorie vânzarea, locațiunea, schimbul, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc. Contractele cu titlu oneros sunt de două feluri:

contractul comutativ – este acela în care existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului iar întinderea prestaţiilor datorate de părţi este certă sau cel puţin determinabilă. Majoritatea contractelor oneroase au caracter comutativ: vânzarea, schimbul, locațiunea etc.

contractul aleatoriu – este acela în care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert (acela în care existența sau întinderea prestațiilor părților sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert). Intră în această categorie: contractul de asigurări, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere viageră etc.

6

b) contracte de binefacere sau cu titlu gratuit – este acela prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj. Fac parte din această categorie: donația, depozitul, mandatul, comodatul, fideicusiunea etc. Acestea la rândul lor se împart în:

liberalități – acele contracte cu titlu gratuit prin care una dintre părți transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părți fără a primi un echivalent. Obiectul unui astfel de contract este prestația de a da. Includem aici contractele de donație sau unele acte juridice unilaterale, cum sunt legatele.

contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate – acele contracte prin care o parte se obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine și nici în scopul îmbogățirii celeilalte părți, cum este în cazul liberalității. Intră aici comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit etc.

După modul lor de formare valabilă contractele se împart în:a) contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin simplul acord de

voință al părților, fără nici o formalitate. Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.

b) contracte solemne – acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit de anumite solemnități prevăzute de lege. Simplul acord de voință este insuficient pentru a avea valoarea unui contract (el trebuie să fie încheiat în formă autentică pentru a fi valabil). Nerespectarea formei sau formalităților prevăzute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului.

c) contracte reale – acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință al părților, este necesară și remiterea materială a bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți. Contractul este astfel real dacă, pentru validitatea sa este necesară remiterea bunului. Intră aici împrumutul de consumație, contractul de transport, donația prin intermediul darului manual, depozitul și contractul de gaj etc.

După cum sunt sau nu reglementate de legea civilă și calificate prin denumiri speciale, contractele pot fi:

a) contracte numite – sunt contractele reglementate prin dispoziții exprese ale Codului civil și ale altor legi civile și calificate prin denumiri speciale în acord cu operațiunile juridice pe care le generează. Includem aici: vânzarea, locațiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de transport etc.

b) contracte nenumite sau nereglementate – sunt contractele nereglementate expres de lege și lipsite de o denumire legală. Astfel, părțile pot încheia orice fel de contracte cu respectarea condițiilor generale de validitate prevăzute de Codul civil. Fac parte din această categorie: contractul de asistență, contractul de hotelărie, precum și alte contracte nereglementate de lege.

În funcție de posibilitatea sau imposibilitatea părților de a stabili conținutul lor prin negocieri (adică prin acordul de voință), contractele se împart în:

7

a) contracte negociate – acele contracte în care toate condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Contractul negociat este tipul tradițional de contract.

b) contracte de adeziune – acele contracte al căror conținut, ale căror clauze, sunt prestabilite în întregime de către una dintre părți. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte. Intră în această categorie contractul de transport de persoane pe calea ferată, abonamentele TV, telefonice, contracte de furnizare gaz, electricitate, apă etc.

c) contracte forțate – acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem. Întră în această categorie contractele de asigurare obligatorii pentru proprietarii de autoturisme noi sau a unor bunuri de mare importanță cum sunt imobilele, pentru anumite riscuri etc.

După modul lor de executare, contractele se clasifică în:a) contracte cu executare instantanee sau imediată – acele contracte în care

părțile au obligația să execute prestațiile ce și le datorează una celeilalte în unul și același moment, care coincide de regulă cu momentul încheierii contractului (de ex: în cazul contractului de vânzare, în care vânzătorul se obligă să transmită proprietatea și să remită bunul vândut și cumpărătorul să plătească prețul imediat și dintr-odată);

b) contracte cu executare succesivă – acele contracte din care se naște obligația ambelor părți sau cel puțin a uneia dintre ele, de a executa prestațiile ce le datorează într-o perioadă de timp (la anumite intervale de timp – săptămânal, lunar, anual, înăuntrul termenului). Întră aici contractul de întreținere, contractul de locațiune, contractul de rentă viageră, de asigurare etc.

3. Încheierea contractelorÎncheierea contractului reprezintă mecanismul realizării acordului de voinţă al

părţilor cel puţin asupra clauzelor contractuale esenţiale, prin întâlnirea concordantă a ofertei cu acceptarea acesteia.

Deoarece întreg contractul trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru validitatea sa, această condiţie de formă trebuie îndeplinită şi de ofertă şi de acceptare.

De exemplu, atât oferta cât şi acceptarea donaţiei, dacă sunt cuprinse în acte distincte (instrumentum) trebuie să fie în formă autentică.

4. Condiţiile de validitate ale contractuluiÎncheierea contractului presupune nu numai realizarea acordului de voinţă ci şi

formarea valabilă a acestui acord sub aspectul capacităţii părţilor, al conţinutului voinţei şi al valabilităţii obiectului.

Legiuitorul începe secțiunea dedicată formării contractului prin determinarea elementelor de validitate ale contractului (art. 1179 CC) care sunt considerate a fi:

- capacitatea de a contracta;- consimțământul părților;- un obiect determinat și licit;- o cauză licită și morală;

8

- și dacă este cazul, forma contractului (condiția formei – cerută ad validitatem, ad probationem sau pentru opozabilitatea faţă de terţi).

5. Faza precontractuală. NegocierileÎncheierea contractului poate să aibă loc într-o manieră spontană (varianta simplă

a achizițiilor de consum alimentar, de ex.) sau prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Ca obligații specifice fazei precontractuale enumerăm obligația de bună-credință (negocierile trebuie să aibe loc cu bună-credință de ambele părți), obligația de confidențialitate (din timpul negocierilor), obligația de informare precontractuală etc.

De asemenea, faza precontractuală poate presupune o serie de acte care să ducă la pregătirea efectivă a contractului. Acestea pot consta în contracte preparatorii (prin care părțile convin să negocieze cu bună-credință încheierea unui viitor contract), pactul, promisiunea unilaterală de a contracta, promisiunea bilaterală de a contracta etc.

6. Acordul de voințe. Oferta de a contracta Oferta este propunerea de a contracta făcută de o persoană în vederea încheierii

unui contract, o manifestare de voinţă. Aceasta trebuie să conţină cel puţin elementele esenţiale şi să exprime intenţia ofertantului de a se obliga.

Nu ne aflăm în prezenţa unei oferte ci a unei propuneri de a contracta dacă destinatarul ei nu acceptă fără rezerve. Oferta trebuie să fie exteriorizată fie în scris, fie verbal sau chiar în mod tacit.

Oferta poate fi adresată unei persoane determinate dar şi unor persoane nedeterminate. În acest din urmă caz, propunerea valorează ofertă numai dacă aceasta rezultă din lege (de exemplu, în cazul furnizării de energie electrică de către utilizatori), din uzanţe (de exemplu, potrivit uzanţelor, încărcarea se face de către port) ori din împrejurări (de exemplu, staţionarea taximetrului), regula în materie fiind că o asemenea propunere poate fi considerată doar solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. De aceea, ca regulă, răspunsul la o propunere adresată unei persoane nedeterminate poate constitui ofertă de a contracta şi nu acceptare a unei oferte.

Oferta poate să cuprindă un termen de acceptare sau poate fi fără termen. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească următoarele

condiții:- să fie o manifestare de voinţă completă, serioasă, conştientă, neviciată; - să fie fermă, făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic; - să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea valabilă a

contractului, cel puţin cele esenţiale, determinarea acestora realizându-se în funcţie de situaţia concretă şi de voinţa părţilor.

Forţa obligatorie a ofertei trebuie analizată după cum aceasta este cu termen sau fără termen şi dacă a fost adresată unor persoane prezente sau absente.

Astfel, oferta, fiind o manifestare de voinţă făcută în scopul încheierii unui contract, obligă pe ofertant să o menţină în perioada termenului (precizat sau, în lipsă, rezonabil), spre a da posibilitate destinatarului să se pronunţe în legătură cu posibila sa acceptare şi să transmită această acceptare ofertantului.

Oferta de a contracta – act juridic unilateral - nu trebuie confundată cu pactul de opţiune sau cu promisiunea de a contracta – acte juridice bilaterale (contracte).

9

7. Acordul de voințe. Acceptarea ofertei Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în care se exprimă

acordul cu oferta primită. Ca şi oferta, acceptarea este o manifestare de voinţă care nu este supusă unor

condiţii speciale de formă. Ea trebuie să fie expresă, şi poate fi exteriorizată în scris, verbal sau poate rezulta

din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. Ne aflăm deci, în prezenţa unei acceptări şi atunci când „destinatarul ofertei

săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant …şi ajunge în termen la autorul ofertei” în următoarele situaţii:

- când rezultă din ofertă că acceptarea se poate face în acest mod. Astfel, dacă oferta este exclusiv în interesul destinatarului, ofertantul poate stipula că nu mai este necesară acceptarea expresă, ci doar încheierea unui anumit act juridic;

- când rezultă din uzanţe sau din practicile obişnuite între părţi; - când rezultă din natura afacerii. De exemplu, în cazul prestărilor de servicii de

taximetrie, comanda unui taximetru constituie o acceptare a ofertei companiei de taximetre.

Simpla tăcere a persoanei căreia i s-a făcut o ofertă nu are valoarea de acceptare decât în mod excepţional. Tăcerea valorează acceptare:

- când rezultă din lege. Astfel, în cazul tacitei relocaţiuni, dacă locatarul foloseşte bunul după expirarea termenului locaţiunii şi plăteşte chiria, iar locatorul nu se împotriveşte se consideră că cel din urmă a acceptat tacit oferta locatarului şi că s-a încheiat un nou contract de locaţiune;

- când rezultă din acordul părţilor. Există, astfel, posibilitatea ca părţile să fi stipulat într-un contract anterior ca simpla tăcere să valoreze acceptare;

- când rezultă din practicile statornicite între părţi ori din uzanţe. În această ipoteză, refuzul de a încheia contractul trebuie să fie manifestat expres. De exemplu, furnizorul s-a obişnuit să onoreze fiecare comandă primită fără a răspunde că o acceptă;

- când rezultă din alte împrejurări. De exemplu, tăcerea salariatului care a fost înştiinţat de majorarea salariului constituie acceptare.

Acceptarea trebuie să îndeplinească astfel următoarele condiții:- să fie pură și simplă (să fie în concordanță cu oferta – destinatarul trebuie să

accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune modificări);- să fie neîndoielnică (să ateste în mod neechivoc intenția destinatarului ofertei

de a accepta această ofertă);- să nu fie tardivă (acceptarea să fie făcută în interiorul termenului de acceptare,

numai în acest mod ea produce efecte juridice);- să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului (lipsa

formei atrage nulitatea absolută a acceptării).

8. Momentul încheierii contractuluiMomentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea

întâlneşte oferta şi are loc formarea consimţământului.

10

Marea majoritate a contractelor sunt consensuale. Urmare a acestui fapt, momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea acordului de voinţe. Fac excepție contractele solemne, care se încheie în momentul îndeplinirii formalităților prevăzute de lege pentru validitatea lor (data autentificării înscrisului).

Din punct de vedere al momentului încheierii contractului între persoane prezente, acesta coincide cu acela al declarării acceptării ofertei integral și fără rezerve. Declararea acceptării trebuie să intervină imediat, astfel încât ofertantul o cunoaște chiar în momentul exprimării ei de către cealaltă parte. Prin urmare, în acel moment contractul este încheiat.

Din punct de vedere al momentului încheierii contractului între persoane neprezente, acesta poate lua mai multe forme:

a) sistemul emisiunii sau declarațiunii acceptării – contractul se consideră încheiat în momentul când destinatarul ofertei s-a hotărât să o accepte, chiar dacă voința de acceptare nu a fost expediată ofertantului;

b) sistemul expedierii acceptării – momentul încheierii contractului este considerat acela în care destinatarul ofertei a expediat acceptarea prin scrisoare, telegramă etc., chiar dacă nu a ajuns la ofertant. Numai în acel moment, voința de acceptare se definitivează;

c) sistemul recepțiunii acceptării – contractul se consideră încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la ofertant, fiind suficient ca scrisoarea sau telegrama să fie pusă în cutia poștală, predată la poartă, secretariat sau serviciul de curier al întreprinderii.

d) sistemul informării sau luării la cunoștință – este absolut necesară în acest caz întâlnirea efectivă și conștientă a celor două voințe individuale, momentul încheierii fiind acela în care ofertantul a luat la cunoștință despre conținutul acceptării.

În cazul în care tăcerea valorează acceptare, momentul încheierii contractului va fi cel în care se împlineşte termenul de acceptare (menţinere a ofertei irevocabile) în această perioadă destinatarul ofertei trebuind ca, dacă nu doreşte încheierea contractului, să comunice ofertantului refuzul său.

9. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia Locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant,

indiferent dacă aceasta se face verbal, în scris sau rezultă din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. Astfel:

- între prezenţi, locul este cel în care se găsesc părţile; - în cazul încheierii contractului prin telefon sau alte asemenea mijloace de

comunicaţie, locul încheierii este cel în care se află ofertantul; - în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, locul încheierii va fi cel la

care i-a fost adresată corespondenţa; - în cazul în care acceptarea constă într-un act sau fapt al destinatarului ofertei,

locul este cel în care se afla ofertantul când a luat cunoştinţă de această acceptare;

- atunci când tăcerea valorează acceptare, locul încheierii contractului va fi locul în care destinatarul primeşte oferta.

11

Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes cel puţin sub următoarele aspecte:

- în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi în spaţiu;

- în materia dreptului procedural, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial.

10. Efectele contractului (forța obligatorie a contractelor)Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică

pentru a da naștere, a modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaționale. Interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul exact al

clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor, în strânsă legătură cu voinţa lor internă.

Prin interpretare se determină însăşi forţa obligatorie a acestuia se realizează calificarea juridică a contractului şi se stabileşte regimul juridic aplicabil.

Efectele contractului sunt guvernate conform CC de 3 principii:a) principiul forței obligatorii a contractului – este consacrat în art. 1270 CC

care prevede că contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Ca și consecințe ale principiului forței obligatorii a contractului enumerăm:o contractul trebuie executat întocmai și cu bună credință de către părțile

contractante (regula conformitășii executării – părțile sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă obligațiile la care s-au îndatorat);

o contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege (de aici rezultă și așa-numita regulă a simetriei în contracte – dacă se încheie prin acordul părților, încetează tot prin acordul lor => consimțământul mutual). Prin excepție, atunci când legea prevede în mod expres sau când părțile au convenit prin contract, el poate înceta și prin manifestarea de voință a unei singure părți (de ex: contractul de închiriere încetează prin manifestarea de voință a chiriașului). De aici rezultă denunțarea unilaterală a contractului – art. 1276 CC, care se referă în special la contractele cu executare dintr-o dată.

Limitarea forței obligatorii a contractului: intervenția legiuitorului în contracteDe regulă, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. Neintervenția

acestuia nu este însă o regulă absolută. Există situații astfel, când legiuitorul român intervine pentru modificarea duratei contractului. Aceasta mai poartă și denumirea de procedeu al prorogării legale (ce constă în prelungirea forțată a existenței contractului (sau a duratei de aplicabilitate a acestuia) după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părți. Acest procedeu a fost folosit și va fi folosit în continuare pentru prorogarea, din 5 în 5 ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere).

Un alt procedeu de modificare de către legiuitor a modalității de executare a contractului îl reprezintă moratoriul legal (este un termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligații contractuale. Această măsură are întotdeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundații, crize economice etc. – de

12

ex: aplicarea unui moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, amenințați fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii ’30, nu și-au putu plăti datoriile rezultate din contracte de credit cu diferite unități bancare.

Limitarea forței obligatorii a contractului: impreviziunea în contracteConform art. 1271 CC, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă

executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

Impreviziunea poate să apară numai în cazul obligațiilor izvorâte din contracte cu titlu oneros și reprezintă o problemă de ordin economic și financiar. Ea intervine întotdeauna după momentul încheierii contractului.

Astfel, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă executarea obligației, instanța poate să dispună:

- adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor (restabilirea unor proporții rezonabile între drepturile și obligațiile părților);

- încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește (astfel încât să genereze un prejudiciu cât mai mic pentru părți – este vorba de o încetare cu efecte pentru viitor).

Aceste două dispoziții sunt aplicabile numai dacă:- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;- schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acestora nu au fost și nici nu

puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;

- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

b) principiul relativității efectelor contractului față de terți – orice contract este un acord intervenit între voințele individuale a două sau mai multe persoane. Rezultatul voinței părților va produce efecte cu privire la ele însele pentru că și-au dat consimțământul la acest efect și nu cu privire la terți. Există însă situații luate în considerare de către legiuitor când extinderea efectelor contractului asupra terților poate fi admisă dacă ea privește nașterea unor drepturi în favoarea acestora. De regulă, această extensie a principiului este subordonată aprecierii terților care pot să accepte sau să refuze nașterea dreptului în propriul lor patrimoniu. Astfel, conform CC, contractul produce efecte numa între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel (cu excepția cazurilor prevăzute de lege). Așadar, nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu și-a dat consimțământul.

Excepția de la principiul relativității efectelor contractului, fie că este vorba de extensia sa în sensul nașterii de drepturi, fie în sensul nașterii de obligații, nu este permisă

13

decât în condițiile admise de lege. Astfel, unele excepții sunt reglementate expres chiar de cod. Prin urmare, domeniul de aplicare a acestui principiu nu privește doar părțile, ci și succesorii universali sau cu titlu universal (art. 1282, al. 1), cât și succesorii cu titlu particular (art. 1282, al. 2), care sunt ținuți de efectele contractului, de ex: contractele prin care se constituie drepturi și obligații reale.

Părţile sunt persoanele, fizice sau juridice, care au încheiat, personal sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract care nu au participat, nici personal şi nici prin reprezentare, la încheierea acestuia.

Între aceste categorii, părţi şi terţi, există categoria succesorilor părţilor (avânzi-cauză), care, deşi nu au participat la încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare, suportă efectele contractului, datorită poziţiei juridice pe care o au faţă de una dintre părţi. Termenul de succesor al părţilor în materia relativităţii efectelor contractului are un înţeles mai larg decât cel din materie succesorală. Pentru a evita confuzia dintre cele două noţiuni, vom folosi sintagma avânzi-cauză, chiar dacă acesta nu este consacrată expres de Noul Cod civil.

Avânzii-cauză sunt: o succesorii universali şi succesorii cu titlu universal (cei universali sunt

aceia care dobândesc în întregime patrimoniul autorului lor, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale persoane respective – de ex: succesorul legal unic, iar cei cu titlu universal sunt aceia care dobândesc o cotă-parte sau o fracțiune din patrimoniul autorului lor);

o succesorii cu titlu particular (acele persoane care dobândesc de la altă persoană unul sau mai multe drepturi determinate, privite în individualitatea lor și nicidecum ca element sau elemente componente ale unui patrimoniu – de ex: cumpărătorul unui bun, donatarul etc.);

o creditorii chirografari (acei creditori care au ca singură garanție comună și proporțională a realizării drepturilor lor de creanță întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor general, care, sub aspect valoric, se mărește sau se micșorează).

Excepții aparente și reale de la principiul relativității efectelor contractuluiÎn literatura de specialitate se suține că excepțiile de la principiul relativității

efectelor contractului sunt de două feluri:1) aparente – intră aici:

a. promisiunea faptei altuia (sau convenția de porte-fort) – este definită ca fiind un contract sau o clauză într-un contract prin care o persoană (debitorul sau promitentul) se obligă față de creditor, să obțină consimțământul unei terțe persoane de a încheia un contract sau ratifica un contract deja încheiat. Din analiza acestei definiții se pot distinge 2 forme de porte-fort:

una principală – în cazul în care între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestația debitorului de a-l determina pe un terț să-și dea consimțământul la încheierea unui contract cu creditorul

14

(obiectivul sau scopul care unește cele 2 părți este unul singur, obținerea angajamentului terțului);

și una accesorie – care constă într-o clauză ce se integrează într-un contract și prin care debitorul se obligă, printre altele, să obțină consimțământul sau angajamentul unui terț. De ex: un coproprietar înstrăinează (vinde) cota sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun, obligându-se totodată, printr-o clauză expresă cuprinsă în contract, să-i determine și pe ceilalți coproprietari să înstrăineze (vândă) către același dobânditor și cotele lor părți.

Fiind un contract, promisiunea faptei altuia trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de validitate ale unui contract: capacitate, consimțământ, obiect și cauză. În ceea ce privește forma, chiar dacă actul pe care terțul trebuie să-l încheie este unul pentru care legea pretinde forma autentică, promisiunea faptei altuia nu trebuie să implice această formă.

b. alături de aceasta se vorbește uneori și de reprezentare – prin aceasta se înțelege tehnica juridică prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic (chiar și contract – prin calitatea și puterile conferite acestuia de o altă persoană), în numele și pe seama unei alte persoane numite reprezentat. Efectele eventualului contract încheiat între reprezentant și terț, se vor produce direct între reprezentat și terț. Practic reprezentantul are doar simpla calitate de participant la încheierea contractului.În cazul în care reprezentantul acționează în lipsa puterii de reprezentare sau cu depășirea acesteia, contractul încheiat cu terțul nu produce nici un efect între reprezentat și terț - raportul contractual rămâne în vigoare între reprezentant în nume propriu și terț.Prin excepție, dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta. Astfel, reprezentantul aparent răspunde prentru prejudiciile cauzate față de terțul contractant și va putea fi ținut să răspundă delictual și față de reprezentat, în cazul în care i-a cauzat acestuia prejudicii.Reprezentarea încetează prin renunțarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea puterii de reprezentare de către reprezentat.

2) reale sau veritabile – intră aici:a. acordul colectiv – intră aici acele convenții a căror caracteristică

principală este aceea că cel puțin una dintre părțile implicate în contract angajează prin consimțământul exprimat la încheierea contractului o colectivitate. Subiecții acestei colectivități se vor afla în poziția de persoane obligate contractual, fără să fi existat neapărat vreun consimțământ din partea membrilor care o compun, la data

15

încheierii contractului și fără să fi fost vorba de o reprezentare. Membrii acestei colectivități vor avea drepturi și obligații deși nu au încheiat contractul colectiv. Asemenea contracte colective se regăsesc în diverse materii ale dreptului, dar mai cu seamă în cadrul procedurii falimentului și a raporturilor de muncă (de ex: în cazul contractului colectiv de muncă, care reprezintă o convenție încheiată în formă scrisă între patron sau organizația patronală și salariați, reprezentați prin sindicate ori alt mod prevăzut de lege, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă).

b. acțiunile directe – reprezintă dreptul unor persoane de a acționa, în anumite cazuri expres prevăzute de lege, împotriva uneia dintre părțile unui contract, cu care nu au nici o legătură, invocând acel contract în favoarea lor, contract față de care au calitatea de terți propriu-ziși. Este vorba despre un mecanism juridic în care sunt implicate 3 persoane: creditorul (care este beneficiarul acțiunii directe), debitorul său imediat sau debitorul intermediar (față de care este legat printr-un raport contractual) și debitorul debitorului imediat sau subdebitorul (care se află într-un raport contractual cu debitorul imediat, dar care nu se află într-un asemenea raport cu creditorul). Astfel, prin excepție, acțiunile directe reprezintă acea tehnică de natură legală care permite creditorului să acționeze direct împotriva subdebitorului pe calea unei acțiuni numită acțiune directă. Această acțiune trebuie să fie expres prevăzută de lege pentru a produce efecte juridice.

c. stipulația pentru altul (sau contractul în favoarea unei terțe persoane) – este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestație în favoarea altei persoane, străină de contract, numită terț beneficiar. Astfel, stipulația pentru altul, reprezentând un contract încheiat între stipulant și promitent trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de validitate prevăzute de lege cu privire la: capacitate, consimțământ, obiect, cauză și dacă este cazul și condițiile de formă. Alături de condițiile generale de validitate, mai trebuie întrunite încă două condiții speciale, expres prevăzute de art. 1285 CC:

terțul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puțin determinabilă la data încheierii stipulației – astfel, beneficiarul nu este obligatoriu a fi o persoană individualizată în momentul încheierii contractului dintre stipulant și promitent, ci este suficient a fi determinată în momentul când stipulația pentru altul trebuie să-și producă efectele. Este cazul contractului de asigurare pentru răspundere civilă delictuală, când terțul beneficiar se va determina doar în momentul producerii riscului asigurat.

16

terțul beneficial al stipulației trebuie să existe la momentul la care promitentul trebuie să execute prestația. Astfel, pentru valabilitatea stipulației pentru altul din cadrul unui contract de asigurare, este necesar ca terțul beneficiar al îndemnizației de asigurare să existe la momentul producerii riscului asigurat, când se naște și obligația de plată a îndemnizației. Din textul legal se deduce că este posibilă stipulația în favoarea unei persoane viitoare, care nu există la data stipulației, dar va exista la data executării acestei prestații (de ex: stipulația în favoarea unei persoane juridice care nu luase ființă la data stipulației), cu condiția ca această persoană să existe la data la care stipulația trebuie să fie executată conform contractului în care ea este cuprinsă.

În ceea ce privește acceptarea stipulației de către terț sau refuzul acesteia, răspunsul este unul singur: consimțământul terțului beneficiar nu este o condiție de existență a stipulației pentru altul, dar este o condiție de efectivitate. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de acceptul terțului beneficiar pentru a exista stipulația pentru altul. Acesta poate doar să nu o accepte, afectând eficacitatea ei. Dacă a acceptat, ea nu mai poate fi retractată. Numai stipulantul o poate revoca (anula).

Efectele stipulației pentru altul în raporturile dintre stipulant și promitentÎn ceea ce privește raportul juridic sinalagmatic între stipulant și promitent,

stipulantul reprezintă de fapt creditorul promitentului (îi poate cere acestuia executarea prestației către terțul beneficiar. Pe lângă faptul că acesta poate cere executarea în natură a prestației către terțul beneficiar, are la îndemână întregul arsenal pe care îl are un creditor asupra debitorului (toate remediile conferite de lege pentru neexecutarea contractului).

În ceea ce privește posibilitatea revocării mutuale sau individuale a stipulației este necesar să se aplice următoarele reguli:

- de la momentul ajungerii acceptării terțului beneficiar la stipulant sau la promitent, stipulația nu mai poate fi revocată, mutual sau unilateral, ci doar anterior acestui moment;

- stipulația poate fi revocată în mod liber până la momentul indicat mai sus de către promitent și stipulant în persoană;

- stipulația poate fi revocată și unilateral de către stipulant, cu condiția ca nu cumva promitentul să aibă un interes în executarea prestației față de terț (de ex: pentru stingerea unei alte datorii);

- fie că este vorba de o revocare unilaterală, fie că este vorba de o revocare mutuală din partea stipulantului, această revocare are un caracter intuitu personae – ceea ce presupune că stipulația nu poate fi revocată decât de el însuși în persoană și nu mai poate fi făcută de moștenitorii săi;

- revocarea stipulației produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent.

Efectele stipulației în raporturile dintre promitent și terțul beneficiar

17

Din contractul încheiat între stipulant și promitent, se naște un drept direct în patrimoniul terțului beneficiar, fără să treacă nici măcar o clipă prin patrimoniul stipulantului. Dobândirea dreptului este originară și are loc în momentul încheierii contractului, fără a fi necesar consimțământul terțului. Conform CC, prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației. De aici, o serie de consecințe complexe:

- în cazul în care terțul beneficiar decedează înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv, făcând parte din patrimoniul său, se va transmite la proprii moștenitori;

- din stipulația pentru altul, între terțul beneficiar și promitent se naște un raport obligațional. Terțul beneficiar are calitatea de creditor al promitentului (care devine debitor). Astfel, promitentul ajunge să aibe 2 creditori.

Terțul beneficiar nu poate cere rezoluțiunea (revocarea) contractului în caz de neexecutare a obligației de către promitent, spre deosebire de stipulant, din două motive:

1) nu este parte în contract;2) nu are nici un interes să desființeze un contract din care are numai de câștigat.Terțul beneficiar va trebui să suporte încetarea dreptului său ca urmare a

rezoluțiunii contractului care cuprinde stipulația, pentru eventuala neexecutare comisă de stipulant în dauna promitentului. Cu alte cuvinte, promitentul poate invoca în apărarea sa, toate excepțiile pe care este îndreptățit să le opună stipulantului în cazul în care acesta se face vinovat de neexecutarea contractului în dauna promitentului, cum ar fi: nulitatea contractului, neîmplinirea termenului suspensiv de executare etc.

Efectele stipulației în raporturile dintre stipulant și terțul beneficiarStipulația pentru altul nu naște vreun efect direct în raporturile dintre stipulant și

terțul beneficiar, ci doar indirect, de ex: în cazul în care stipulantul este debitor al terțului beneficiar (împrumută o sumă de bani de la acesta), executarea prestației de către promitent are valoarea unei plăți care va stinge 2 obligații: obligația stipulantului și obligația promitentului față de terțul beneficiar, obligații care au izvoare diferite (promitentul îi achită terțului beneficiar în același timp împrumutul acordat stipulantului, care astfel se stinge, dar se achită și de obligația născută din contractul încheiat între el și stipulant).

c) principiul opozabilității efectelor contractului – prin opozabilitatea contractului înțelegem că el produce efecte (este opozabil) între părțile contractante și avânzii-cauză ai părților (succesorii acestora), precum și faptul că situația juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de către toți, inclusiv de terții propriu-ziși (obligația tuturor de a respecta situația juridică creată printr-un contract – nu putem să nu ținem cont de el – nu poate fi ignorat de către terțul propriu-zis).

Excepția de la principiul opozabilității efectelor contractului o reprezintă noțiunea de simulație.

Simulația este operaţiunea juridică, prin care, între aceleaşi părţi se încheie două contracte, unul public, prin care se creează o anumită situație juridică aparentă

18

ce nu corespunde realităţii şi altul secret, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care se anihilează, în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public. Practic, prin simulație, părțile ascund față de terți conținutul adevăratei relații juridice care există între ele.

Ca excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, simulaţia presupune că, în anumite împrejurări, o terţă persoană este îndreptăţită să ignore ori să respingă situaţiile juridice create prin contractul secret.

Condițiile specifice simulației presupun:1) existența actului secret (existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților);2) existența actului public (încheiat astfel încât să producă o aparență juridică.

Este adus la cunoștința terților în intenția de a ascunde acestora adevărata realitate juridică din actul secret);

3) existența acordului simulatoriu (reprezentarea comună a părților, anterior încheierii actului secret și a actului public, reprezentând orchestrarea întregii operațiuni. Intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației).

Simulaţia poate fi realizată în următoarele modalităţi: - prin disimulare sau fictivitate (actul fictiv) – părţile încheie un contract

public, care, în realitate, nu există. De exemplu, părţile încheie un contract de vânzare-cumpărare ce reprezintă actul public, şi, concomitent sau anterior acestuia, încheie şi un contract secret în care prevăd că, în realitate, înstrăinarea nu există, cu scopul de a deruta creditorul care nu mai poate executa debitorul în cazul în care acesta își înstrăinează bunul urmărit;

- prin deghizare (actul simulat) – părţile încheie un contract secret, ascunzând fie natura acestuia (deghizare totală) – în cazul în care părțile încheie un contract de donație pe care îl deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare sau de întreținere, cu scopul de a scăpa de situația rezervei succesorale (în cazul căreia o cotă parte din patrimoniul său revine unor categorii de moștenitori, fie că acesta dorește să le lase ceva sau nu), fie unul sau mai multe elemente ale acestuia (deghizare parţială) – în cazul în care sunt ascunse unele clauze sau efecte ale actului secret, fără să se ascundă natura actului care își produce efectele între părți – printr-un contract public.

- prin interpunere de persoane – se încheie un contract public, între anumite persoane şi unul secret în care se arată că unul dintre cei care au încheiat contractul public nu are calitatea de parte şi se stabileşte adevăratul contractant.

Sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin contractul secret (și nu nulitatea sau desființarea actului secret) şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

Astfel, părțile prejudiciate ar putea apela la acțiunea în simulație – acea acțiune prin care se cere instanței de judecată să constate existența și conținutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent (actul public) sau acele clauze ale sale care anihilează

19

sau maschează actul real. Această acțiune poate fi introdusă de către orice persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret. În concluzie, acțiunea în simulație reprezintă din punct de vedere procedural o acțiune în constatare ce poate fi exercitată oricând (este imprescriptibilă), menită să înlăture caracterul ocult al actului secret și efectele sale, râmânând eficient contractul secret, sub condiția să fie valabil încheiat.

Proba simulaţiei va fi făcută diferit, după poziţia persoanei care o exercită, potrivit regulilor în materia probei actelor juridice. Când acţiunea este exercitată de un terţ, proba simulaţiei se va face considerând contractele un fapt juridic şi utilizând orice mijloc prevăzut de lege. O modalitate de probă este aceea realizată cu ajutorul unui înscris (dacă valoarea este mai mare de 250 lei).

Prin excepţie de la regulile generale în materia probelor, şi părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.

Efectele simulațieiÎn legislația noastră civilă, simulația, prin ea însăși, nu constituie o cauză de

nulitate. Din art. 1289 CC, rezultă că singura sanțiune specifică simulației este de regulă inopozabilitatea față de terți a actului secret și a situației juridice născută din acesta. Terții pot înlătura însă simulația pe calea acțiunii în simulație. De aceea, efectele simulației trebuie analizate avându-se în vedere:

a) raporturile dintre părțile contractante și avânzii lor cauză – conform CC (art.1289) atunci când simulația este valabilă, între părțile contractante și succesorii universali și cu titlu universal al părților, produce efecte actul secret. În cazul în care între voința internă reală și declarația de voință a părților contractante există neconcordanță, are prioritate întotdeauna voința reală (voința concordantă), adică cea care se regăsește în actul secret. Efectele actului secret se produc și față de succesorii universali și cu titlu universal al părților, deoarece ei sunt continuatorii personalității autorului lor. Ba mai mult, succesorii universali și cu titlu universal devin și ei terți propriu-ziși, față de actul secret, atunci când, prin simulație, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le fraudeze interesele. În toate cazurile în care una dintre părți refuză să execute prestațiile pe care și le-a asumat prin actul secret (invocând de exemplu actul public ale cărui prestații le-ar fi executat), cealaltă parte este îndreptățită să ceară să se constate simulația și apoi executarea prestațiilor celeilalte părți sau să invoce celelalte remedii pentru neexecutare. Acțiunea în simulație este mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la consfințirea forței obligatorii în cazul în care una din părți o neglijează.

b) raporturile dintre părți și terți – legea distinge în sfera terților între 2 categorii prin raportare la simulație: terții obișnuiți (față de care interesează în ce măsură se poate invoca simulația sau nu) și creditorii părților (care au un interes aparte în privința simulației). Ambii sunt terți, însă situația creditorilor reclamă o atenție aparte care este oglindită și de textele CC, care reglementează efectele simulației față de aceștia. Astfel, conform art. 1290, al. 1 CC, actul secret nu poate fi invocat de părți sau de succesorii lor (universali sau cu titlu universal) împotriva terților de orice fel care sunt complet străini de contract. Pentru ca actul secret să fie complet inopozabil terților, aceștia trebuie să se fi încrezut cu bună-credință în aparența creată de

20

actul public. Avem astfel ca exemplu situația în care A (înstrăinător aparent) vinde printr-un contract de vânzare-cumpărare public un bun lui B (dobânditor aparent). În secret însă, aceștia stabilesc printr-un act secret că de fapt nu există nici un contract de vânzare între cei 2. Apare însă situația în care B (devenind achizitor aparent) vinde bunul lui C. În această situație, A nu poate invoca existența actului secret împotriva lui C, dacă se dovedește că acesta a fost de bună-credință (nu a știut de existența înțelegerii secrete și s-a încrezut în actul public) atunci când a achiziționat bunul de la B. Astfel, textul legii prevede că regula inopozabilității se aplică terților care au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Așadar, deși între părți va produce efecte actul secret, totuși terților le va putea fi opusă numai situația juridică născută din actul aparent sau public, deși acesta nu corespunde realității. Explicația constă în aceea că terții au cunoștință doar despre existența și conținutul actului public, din moment ce părțile au încheiat în secret actul real care exprimă adevărata lor voință. Buna-credință trebuie să existe în momentul încheierii simulației. Dimpotrivă, dacă terții au avut cunoștință despre încheierea și cuprinsul actului secret, terții sunt de rea-credință. Atunci când părțile dovedesc că terțul, care invocă actul aparent a fost de rea-credință, va fi opozabil și față de el, în mod obligatoriu, actul secret.Prin excepție de la regula inopozabilității față de terți instituită de art. 1290 al 1, CC prin al 2 al aceluiași articol prevede că terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret atunci când acesta le vatămă drepturile. Se deduce din text că, uneori, terții au un drept de opțiune între invocarea actului public sau a celui secret. Astfel actul secret poate produce efecte favorabile (în cazul terțului creditor care poate dovedi că nu a operat niciun transfer de proprietate și că bunul aparent înstrăinat se află în realitate în patrimoniul debitorului său) sau defavorabile (în cazul ipotezei moștenitorilor rezervatari ai înstrăinătorului ale căror drepturi sunt fraudate (ei devin astfel terți) prin donația păstrată secretă și deghizată într-un contract de vânzare) terților.

c) raporturile dintre terți – efectele simulației în acest caz sunt discutate doar atunci când între terți există un conflict, în sensul că unii au interesul să invoce actul aparent, îar alții au interesul să se prevaleze de actul secret care le este favorabil. De exemplu, avem următoarea situație: A (înstrăinător aparent) vinde printr-un contract de vânzare-cumpărare public un bun lui B (dobânditor aparent). În secret însă, aceștia stabilesc printr-un act secret că de fapt nu există nici un contract de vânzare între cei 2. În cazul în care atât A, cât și B sunt urmăriți de anumiți creditori în vederea executării unei obligații către aceștia, creditorii lui A au interesul să invoce actul secret pentru a-și conserva gajul general, în timp ce creditorii lui B au interestul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care mărește activul patrimonial al debitorului lor, precum și șansa de realizare a creanțelor.În acest conflict, cei care vor avea primii câștig de cauză sunt creditorii lui A, cu condiția ca creața lor să fie începută la o dată anterioară încheierii actului secret. În cazul în care creanța lor nu este începută anterior încheierii

21

contractului secret, vor avea câștig de cauză creditorii lui B (acei creditori de bună-credință care invocă în favoarea lor actul aparent), deoarece ei nu au putut cunoaște existența actului secret și cu bună-credință au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației. Singura condiție este aceea ca creanța lor să fie ulterioară încheierii contractului aparent și aceasta să fie făcută cu bună-credință.

11. Actul juridic unilateralDupă numărul părţilor, actele juridice sunt clasificate în acte unilaterale, când

actul constă într-o manifestare unică de voinţă, acte bilaterale, când necesită acordul de voinţă a două părţi, şi acte multilaterale, când implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi.

Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi cu intenţia de a produce efecte juridice.

În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocării unor acte unilaterale, precum testamentul (art.1034, 1051-1052 N.C.civ.) ori renunţarea la o succesiune neacceptată încă de alţi succesori (art.1123 N.C.civ.).

Regimul juridic general aplicabil este cel din materia contractelor. Astfel, de exemplu, nulitatea şi interpretarea actelor juridice unilaterale sunt supuse regulilor aplicabile contractelor.

După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:

acte unilaterale supuse comunicării – sunt acelea pentru formarea cărora legea cere îndeplinirea formalităţii comunicării actului, direct destinatarului producându-şi efectele. Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui element constitutiv. Condiţia comunicării actului, cerută de lege, face ca actul supus acestei condiţii de formă să nu-şi producă efectele decât în momentul în care a ajuns la destinatarului lui. Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data când mandantul i-a făcut cunoscută retragerea mandatului şi nu de la data când această hotărâre unilaterală a fost luată de mandant (art.2034 alin.1 coroborat cu art.2036 N.C.civ.);

acte unilaterale nesupuse comunicării.

După criteriul interesului urmărit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în: acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art.416 N.C.civ.),

confirmarea actului juridic făcut în timpul minorităţii (art.48 teza I-a N.C.civ) etc.;

acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art.1800 pct.2 Cod civil), renunţarea la prescripţie (art.2507 N.C.civ.) etc.;

22

acte de întrerupere a unor legături juridice ca: revocarea mandatului de către mandant (art.204 N.C.civ.), denunţarea unilaterală a contractelor cu durată nedeterminată (art.1277 teza I-a N.C.civ.) etc.;

acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii nu are ca efect modificarea sau stingerea unui raport juridic preexistent, ci naşterea unui raport juridic nou în cadrul căruia obligaţia incumbă numai autorului.

Noul Codul civil reglementează în secţiunea intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două acte juridice unilaterale din această categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă.

III. Răspunderea contractuală și remediile neexecutării contractului

1. Răspunderea civilă contractualăÎn literatura de specialitate, aceasta este definită ca fiind obligația debitorului de

a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Condițiile răspunderii civile contractuale – pentru a fi în prezența răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite următoarele 4 condiții:

a) fapta ilicită – să existe o neexecutare a obligațiilor contractuale din partea debitorului. Această neexecutare poate lua forma neexecutării totale (caz în care debitorul va fi obligat să repare întreg prejudiciul cauzat creditorului), parțiale (caz în care va avea loc diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor în funcție de divizibilitatea obiectului obligației), a executării necorespunzătoare (executarea prestației cu nerespectarea condițiilor de calitate stabilite în caluzele contractuale) sau a executării cu întârziere (când debitorul a executat în natură prestațiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu).

b) culpa sau vinovăția debitorului – rezolvarea acesteia face necesară luarea în considerare a clasificării obligațiilor contractuale după obiectul lor în: obligații de rezultat (în acest caz s-a impus soluția potrivit căreia culpa debitorului este prezumată. Această prezumție este realitvă și operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat sau obținut rezultatul la care s-a obligat) și obligații de mijloace (sau de diligență, caz în care debitorul se obligă să pună în valoare toate mijloacele necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru a obține un anumit rezultat. El nu garantează acel rezultat. De aceea, nerealizarea rezultatului, prin ea însăși, nu are ca efect prezumarea automată a debitorului în culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale, creditorul este ținut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit mijloacele adecvate și nu a desfășurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea acelui rezultat).

c) existența unui prejudiciu – prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului

23

de creanță aparținând creditorului său contractual, prin neexecutarea prestației sau prestațiilor la care s-a îndatorat. Pentru a se naște oblgiația de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când existența sa este sigură și poate fi stabilită întinderea lui. Sunt certe prejudiciile actuale (acelea care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor) și prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce (prejudiciile viitoare și certe sunt prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce și pot fi evaluate în prezent, pe bază de elemente suficiente). Prejudiciul nu este cert atunci când acesta este un prejudiciu viitor și eventual (nesigur), deoarece producerea lor nu este sigură). Astfel, prejudiciul trebuie să fie previzibil. Se va răspunde și pentru prejudiciul imprevizibil dacă este cauzat intenționat sau se datorează culpei grave a celui care l-a cauzat).

d) existența raportului de cauzalitate – între neexecutarea de către debitor a obligațiilor contractuale (fapta ilicită) și prejudiciul suferit de creditor. Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea prestației sau prestațiilor se datorează forței majore sau unui caz fortuit. Lor le sunt asimilate și fapta creditorului și fapta unei terțe persoane. Lipsa raportului de cauzalitate face inaplicabile regulile răspunderii civile.

2. Efectele neexecutării contractelorPotrivit art. 1516 N.C.civ., în cazul neexecutării contractului de bună-voie,

creditorul poate cere executarea silită în natură sau prin echivalent, rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului sau repararea prejudiciului în baza răspunderii contractuale. Acestora li se adaugă imposibilitatea fortuită de executare (riscul contractului).

Tot efecte ale neexecutării contractelor, dar aplicabile exclusiv în cazul contractelor sinalagmatice, sunt: reducerea obligaţiei proprii a creditorului, excepţia de neexecutare şi riscul neexecutării fortuite.

Termenul special de executare constă în obligația creditorului, în ipoteza ajungerii obligației la scadență fără a fi executată, să acorde debitorului un termen suplimentar în care acesta să își execute obligațiile contractuale.

În cazul în care, prin notificare creditorul nu a stabilit un termen de executare sau a stabilit un termen prea scurt sau a formulat cererea de chemare în judecată fără o punere în întârziere prealabilă, debitorul va beneficia de un termen rezonabil.

În esență, nefiind executată obligația contractuală la termenul prevăzut în contract, creditorul este practic obligat să acorde debitorului o a doua șansă, înainte de a trece la orice altă cale de atac. Punerea în întârziere a debitorului se face printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată (termen suplimentar acordat chiar de instanță).

Ca si condiții ale termenului special de executare enumerăm: existența formei scrise și acordarea unui termen rezonabil de executare, ținându-se seama de natura obligației și de împrejurări.

Excepții de la regula acordării termenului suplimentar există doar în următoarele ipoteze:

24

- existența unei stipulații contractuale care prevede că simpla împlinire a termenului contractual de executare produce efectul unei puneri de drept în întârziere;

- când o prevedere legală expresă indică punerea de drept în întârziere;- când obligația contractuală a debitorului nu putea fi executată în mod

util decât într-un anumit termen;- când, prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a

obligației;- când, anterior oricărei notificări, debitorul și-a manifestat în mod

neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația;- când nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în

exercițiul activității unei întreprinderi;- când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite

extracontractuale.Punerea în întârziere are ca efect principal suspendarea dreptului creditorului la

remediul executării silite, la cel al reparării/înlocuirii (deduse din executarea în natură) sau la dreptul de a invoca rezoluțiunea, fără a suspenda însă dreptul creditorului la invocarea excepției de neexecutare sau la daune-interese (despăgubirile pentru orice termen în plus nu se elimină – tu trebuie să-mi dai oricum daune pentru orice zi în plus).

Executarea silită în natură – creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. În cazul în care conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptățit să solicite executarea forțată a obligațiilor, adică executarea lor silită în natură. În cazul obligației de predare a unui bun (inclusiv sume de bani), executarea obligației se poate executa pe cale silită în natură.

a) Executarea silită a obligațiilor de a daPentru trecerea la executarea silită în natură este necesară punerea în întârziere

prealabilă (acordarea termenului suplimentar). Conform CC, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului când o asemenea executare este imposibilă. Astfel, pe durata termenului suplimentar acordat, CC interzice trecerea la executarea silită, cu excepția cazului în care debitorul în informează pe creditor că nu va executa.

Remediul executării silite în natură include și remediile reparării și încoluirii, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

b) Executarea silită a obligațiilor de a faceSituația particulară a obligațiilor de a face care presupun o prestație din partea

debitorului face ca executarea silită în natură să se lovească de un impediment uneori insurmontabil – debitorul nu poate fi silit la faptul său propriu pentru că astfel i s-ar cauza o atingere nepermisă a libertății. Cu alte cuvinte, debitorul nu poate fi obligat în mod direct să facă ceva împotriva voinței sale (prin forță fizică de exemplu).

Tocmai pentru a evita acest impediment, executarea silită a obligațiilor de a face are loc într-o manieră diversă și cel mai adesea indirectă (și nu directă – prin forță fizică). Astfel, aceasta se poate realiza doar pe cale mediată – cu ajutorul unor mijloace specifice de executare (prin cererea de chemare în judecată și constrângerea acestuia de

25

către instanță la executarea obligației, fără a recurge la constrângere fizică). Alte modalități de realizare a executării silite a obligațiilor de a face sunt reprezentate de autorizarea creditorului sau apelul la un terț în vederea executării. Conform NCC, în prima situație, creditorul are posibilitatea de a efectua el însuși prestația urmând ca apoi să pretindă debitorului contravaloarea acesteia. A doua situație presupune ipoteza în care creditorul apelează la un terț pentru ca acesta să execute în numele său prestația, urmând să pretindă apoi debitorului echivalentul acesteia. Nu este necesară astfel autorizarea justiției pentru a recurge la aceste mijloace. Singura condiție cerută de lege este ca în prealabil, creditorul să-l fi înștiințat pe debitor de intenția sa de a executa el însuși sau de a cere unui terț să execute el prestația de a face. Această înștiințare se poate face odată cu punerea în întârziere sau ulterior acesteia (de ex: te-ai angajat printr-un contract să îmi repari gardul și refuzi să faci acest lucru. Pot recurge la instanța de judecată sau îl pot repara eu sau pot angaja un terț, tu fiind obligat la achitarea cheltuielilor necesare reparării gardului).

c) Executarea silită a obligațiilor de a nu facePractic, nu se poate vorbi de executare silită în cazul obligațiilor de a nu face.

Obligația de a nu face presupune abținerea debitorului de la a face ceva. Odată încălcată această obligație, se pune problema înlăturării sau ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligației de a nu face, astfel încât situația care exista anterior încălcării obligației de a nu face să fie restaurată (de ex: mă oblig să nu construiesc la o anumită distanță de casa ta, dar totuși o fac. Aceasta poate atrage după sine ridicarea sau înlăturarea, adică demolarea a ceea ce am construit cu încălcarea obligației de a nu face. Totuși, există situații în care refuzul unui autor unic de a face ceva duce la executarea silită a acestuia (de ex: în cazul obligațiilor intuitu-personae – mă duc la un pictor unic să-mi facă un tablou. Acesta se obligă prin contract la acest lucru dar refuză să-l facă. Dacă în termen de 10 zile de la refuzul acestuia, pictorul nu îmi face tabloul, instanța îl obligă să-mi plătească daune pentru fiecare zi de întârziere, iar dacă refuză în continuare, se va trece la executarea silită a bunurilor acestuia).

Excepția de neexecutare a contractelor sinalagmaticeExcepţia de neexecutare a contactului sinalagmatic este un mijloc de apărare

specific, întemeiat pe interdependenţa obligaţiilor reciproce, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie (de ex: dacă tu nu îți execuți obligația rezultată din contract, nici eu nu o fac – eu nu îți dau prețul dacă tu nu îmi predai bunul – de aici rezultă că invoc excepția de neexecutare).

Urmare a invocării acestei excepţii constă în suspendarea executării propriei obligaţii de către partea ce invocă excepţia, până când partea cealaltă îşi execută obligaţia, contractul rămânând în fiinţă. În acest mod se exercită o presiune asupra celeilalte părţi spre a o determina la executare.

Pentru a fi invocată şi a-şi produce efectele excepţia de neexecutare, trebuie întrunite următoarele condiţii:

- obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi contract (nu pot să zic că nu îți dau pentru că nici tu nu mi-ai dat ce mi-ai promis mai demult, prin alt contract);

26

- neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de importantă pentru a justifica invocarea excepţiei;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia (nu pot să nu-i dau dacă el îmi dă);

- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce, stipularea unui termen echivalând cu o renunţare la simultaneitatea de executare;

- din lege sau din uzanţe să nu rezulte că partea ce se prevalează de invocarea excepţiei trebuia să îşi execute prima propria obligaţie.

Rezoluțiunea și reziliereaRezoluţiunea contractului reprezintă un remediu al neexecutării culpabile a

contractului, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare imediată, iar rezilierea celor cu executare succesivă (de ex: chiria).

Rezoluţiunea poate fi invocată de către partea care şi-a executat propria obligaţie sau se declară gata să o execute.

Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare în NCC sunt similare celor reţinute sub imperiul vechii reglementări:

- să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor uneia din părţi, dar suficient de importantă pentru a justifica rezoluţiunea (creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate);

- neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor;

- debitorul obligaţiei neexecutate să fie în întârziere, în condiţiile cerute de lege (adică să fie pus în întârziere prin acordarea termenului special).

Rezoluțiunea poate fi:a) judiciară (creditorul poate decide în acest caz să utilizeze calea rezoluțiuni

judecătorești, chiar și în condițiile în care ar putea invoca o rezoluțiune unilaterală și chiar și atunci când este stipulat un pact comisoriu el poate să o facă. Condițiile pentru a invoca acest tip de rezoluțiune sunt existența unei neexecutări însemnate și condiția ca debitorului să i se fi acordat în prealabil termenul suplimentar de executare);

b) unilaterală (constă în acea rezoluțiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la instanța de judecată. Ea are un caracter extrajudiciar. Astfel, pe lângă cele două condiții existente la rezoluțiunea judiciară, este necesară existența declarației unilaterale de rezoluțiune – ce constă într-un act unilateral supus comunicării prin care creditorul își manifestă voința de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare);

c) de drept legală (atunci când legea prevede expres că neexecutarea obligațiilor la termen atrage după sine rezoluțiunea);

d) convențională (care operează în temeiul pactelor comisorii – sau clauze rezolutorii. De aici rezultă că rezoluțiunea convențională este acea rezoluțiune

27

care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea unei clauze rezolutorii (sau pact comisoriu), prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea. Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: trebuie să fie stipulate expres și să prevadă exact obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului, pactul comisoriu să fie invocat cu bună-credință, neexecutarea definitivă în pactul comisoriu trebuie să se fi produs și să aibă o gravitate suficientă și punerea în întârziere care este valabilă doar dacă pactul comisoriu prevede acest lucru).

Ca efecte ale rezoluțiunii enumerăm:- desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile sunt repuse în situaţia

anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului desfiinţat. Astfel NCC dispune: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune;

- are efecte doar pentru viitor. Rezilierea se aplică în cazul neexecutării contractelor cu executare succesivă şi atrage încetarea efectelor contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost executate anterior rezilierii. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea poate opera chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate dar are caracter repetat, acesteia fiindu-i aplicabile toate celelalte reguli ale rezoluţiunii.

Executarea prin echivalentÎn momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, creditorul

are dreptul de a pretinde debitorului plata de daune-interese. În acest mod, creanța sa inițială este înlocuită cu o altă creanță care are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit.

Prin daune-interese înțelegem despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

Daunele-interese se stabilesc întotdeauna în bani. Instanțele de judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor la executarea în natură a unei prestații, decât aceea stabilită de către părți în contract.

Ca și condiții esențiale ale daunelor-interese enumerăm:- existența unei neexecutări a unei obligații contractuale;- necesitatea dovedirii culpei sau vinovăției debitorului;- existența prejudiciului care urmează a fi reparat;- existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și debitor

(prejudiciul pentru a fi reparat, trebuie să fie cauzat de neexecutarea debitorului).

28

Daunele-interese se clasifică în:a) daune-interese compensatorii (despăgubiri în bani care se plătesc creditorului

pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către debitor – de ex: în ipoteza neexecutării totale a obligațiilor antreprenorului de a construi o casă, acesta va datora clientului contravaloarea executării de care cel din urmă a fost lispit);

b) daune-interese moratorii (despăgubiri în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor – de ex: referitor la exemplul anterior, antreprenorul își execută obligația față de client, dar cu întârziere, creditorul suferind un prejudiciu ca urmare a întârzierii pentru că a trebuit să plătească o chirie neputând să locuiască în casă).

Evaluarea daunelor intereseAceasta se poate realiza prin mai multe modalități:a) evaluarea judiciară (realizată de către instanța de judecată – stabilirea

întinderii daunelor-interese în scopul repunerii creditorului în situația în care s-ar afla dacă debitorul ar fi executat întocmai prestațiile la care s-a îndatorat);

b) evaluarea legală (realizată de către legiuitor – caz în care primește numai daune interese moratorii, în cazul obligațiilor bănești precum și a celor de afaceri. Aceste daune-interese sunt stabilite de legiuitor la nivelul dobânzii legale și sunt reglementate de NCC);

c) evaluarea convențională (realizată de către părți – prin acordul de voință al creditorului și debitorului intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această înțelegere se numește clauză penală și este reglementată de CC. Alături de clauza penală, tot cu titlu de evaluare convențională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează și arvuna).

Clauza penală – este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. Din definiția legală se desprinde limpede că evaluarea anticipată nu trebuie să privească neapărat o prestație monetară (plata unei sume de bani). Dimpotrivă, poate fi vorba de obligația de a da (un alt bun decât cel datorat, o cantitate de bunuri de gen altele decât bani etc.) sau de obligația de a face ceva (executarea unui anumit serviciu cu titlu echivalent).

Clauza penală are un caracter facultativ (accesoriu) ce constă în faptul că nulitatea clauzei penale nu atrage și nulitatea obligației principale, însă nulitatea obligației principale o atrage și pe aceea a clauzei penale – de aceea, toate clauzele de stingere ale obligației principale (plata, compensația, confuziunea, dar și neexecutarea fortuită) vor duce și la stingerea efectelor clauzei penale.

Cumulul clauzei penaleAtunci când a fost prevăzută pentru neexecutarea obligațiilor, clauza penală nu

poate fi cumulată cu executarea lor în natură și nici cu eventualele daune-interese compensatorii (ci doar cu cele moratorii dacă există întârziere în executarea obligațiilor). Atunci când ea a fost prevăzută pentru executarea necorespunzătoare

29

(încălcându-se reguli cu privire la timpul și locul executării obligației), clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite în natură, dar și cu daunele-interese compensatorii.

Mutabilitatea clauzei penaleAceasta se referă la posibilitatea în care clauza penală poate să fie modificată de

instanța de judecată sau nu. În principiu, instanța de judecată nu poate modifica în nici un fel cuantumul clauzei penale. Există însă 2 excepții prevăzute de CC în care aceasta poate fi modificată de către instanța de judecată și anume:

1. atunci când instanța stabilește micșorarea ei în cazul în care obligația principală a fost executată parțial și de această executare a profitat creditorul. În cazul neexecutării totale, de vreme ce a fost stabilită de părțile contractante, chiar dacă aceasta este mult superioară prejudiciului, nu poate fi modificată de instanța de judecată. Cu alte cuvinte, clauza penală are forță obligatorie între părțile contractante și se impune a fi respectată întocmai și de instanțele de judecată.

2. atunci când instanța stabilește micșorarea ei în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului (problema clauzei penale abuzive).

Arvuna – este o stipulație contractuală cu funcții diverse. Ea stabilește ce se întâmplă cu o anumită sumă de bani sau cantitate de bunuri fungibile plătită de un contractant celuilalt, la momentul încheierii contractului.

Clauza de arvună poate avea următoarele roluri:a) de a confirma încheierea contractului – caz în care suma de

bani/cantitatea de bunuri fungibile avansată reprezintă semnul încheierii contractului și constituie o parte a prestației celui care a avansat-o (de ex: vânzătorul a achitat 10% din preț cu ocazia încheierii contractului cu titlu de avans și arvună);

b) de a permite dezicerea (negarea/retractarea) celui care a avansat arvuna – avansul va fi reținut de promitentul-vânzător în schimbul dreptului de dezicere conferit promitentului-cumpărător (de ex: dacă nu mai doresc să cumpăr, arvuna plătită de mine vânzătorului va fi reținută de acesta în schimbul dreptului meu de dezicere);

c) de a penaliza pe una din părți – cea care a plătit arvuna, pentru neîncheierea contractului, fie că nu se încheie contractul din culpa celui care a avansat arvuna sau din culpa celeilalte părți, fie că partea care a avansat arvuna nu mai dorește să încheie contractul, dezicându-se de el în temeiul unei clauze de arvună-dezicere.

Ca efecte ale arvunei enumerăm:- în cazul clauzei de arvună confirmatorie:

30

1. dacă partea care a dat arvuna nu execută, fără justificare obligațiile asumate prin contract, cealaltă parte este îndreptățită să rețină arvuna (rol penalizator). Dacă contractul nu este executat din culpa celeilalte părți, care a primit arvuna, atunci cealaltă parte poate solicita dublul arvunei date, în cazul în care solicită rezoluțiunea contractului;

2. în cazul în care contractul se desființează din cauze care nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți, arvuna trebuie restituită în întregime;

3. în cazul executării prestației datorate, atvuna se socotește avansul acestei executări. Cu alte cuvinte, se impută (se scade) asupra acestei prestații;

- în cazul clauzei de arvună-dezicere:1. arvuna-dezicere permite celui care a dat-o să se dezică

de contract, adică să îl denunțe unilateral. Astfel, dacă partea care a dat arvuna se dezice, ea va pierde arvuna dată. În schimb, dacă partea care a primit arvuna se dezice, ea va fi ținută să restituie dublul acesteia;

2. în cazul în care contractul se execută, arvuna se socotește a fi avansul asupra prestației datorate de cel care a dat arvuna;

3. în cazul în care contractul se desființează din cauze neimputabile, arvuna trebuie restituită în întregime.

IV. Răspunderea civilă delictuală

1. Noțiunea și felurile răspunderii civile delictualePrin răspunderea civilă înțelegem acel raport juridic de obligații în care o

persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană. Astfel, pentru a vorbi de răspundere civilă, trebuie să existe vinovăția.

Răspunderea civilă poate fi: subiectivă – aici intră răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta

proprie (conform CC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să o repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă);

obectivă – aici intră răspunderea civilă pentru fapta altuia (răspunderea părintelui pentru fapta minorului), răspunderea întreprinderii pentru fapta prepusului (șoferului), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri etc.

31

2. Răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprieDin analiza textelor legale reproduse mai sus se ajunge la constatarea că angajarea

răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult, a întregii răspunderi delictuale presupune existența cumulată a 4 condiții sau elemente constitutive:

a) prejudiciul cauzat – reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Acesta poate fi patrimonial, corporal sau moral. Conform CC, răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Așadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.

Pentru nașterea obligației de reparare, prejudiciul trebuie să întrunească următoarele condiții:

- să existe și să fie cert;- pentru a fi cert acesta trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu actual

(care s-a produs) sau a unui prejudiciu viitor care este sigur că se va produce și este determinabil în prezent (nu este cert prejudiciul viitor care este nesigur);

- să fie direct (adică să presupună existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust cauzat victimei);

- să fie cauzat unei persoane (caracterul personal – doar persoana care a suferit un prejudiciu injust cauzat are dreptul de a pretinde repararea lui);

- să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

b) fapta ilicită – acele conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii.

Prin fapta ilicită înțelegem astfel acțiunea (orice acțiune ce provoacă un prejudiciu) sau inacțiunea (provocarea unui prejudiciu prin abținerea de a face ceva) contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Ca și cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei enumerăm:- legitima apărare – nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă

apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. Această definiție din CC face trimitere la reglementările din materie ale CP, care prevede este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. Totuși, cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări, prin exces de apărare, va fi obligat la plata unei îndemnizații adecvate și echitabile;

32

- îmbogățirea fără justă cauză în detrimentul altuia (sau starea de necesitate) – pentru existența stării de necesitate trebuie să existe următoarele condiții:

1. existența unui pericol iminent;2. acest pericol să amenințe viața, integritatea corporală

ori sănătatea proprie a făptuitorului ori a altuia sau un bun important al său sau al altei persoane ori un interes general;

3. pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod;4. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală de

către persoana care urmărește salvarea acelor valori;5. urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât dacă

pericolul nu era înlăturat.Cu toate acestea, CC prevede că cel care a acționat în stare de necesitate, a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat acelei persoane, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză. Tot astfel, dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în stare de necesitate în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat are acțiune împotriva acesteia, tot în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Așadar, fiind săvârșită în stare de necesitate, fapta prejudiciată este o faptă licită, din care se poate naște un raport juridic de obligații, dar numai dacă sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Raportul obligațional se naște între îmbogățit, adică între cel care a acționat în stare de necesitate pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii sau după caz, între terța persoană în interesul căreia a săvârșit fapta păgubitoare și însărăcit, care este persoana prejudiciată în aceste împrejurări. Obligația care se naște este una de restituire a valorii îmbogățirii, în care îmbogățitul este debitor și însărăcitul este creditor. Îmbogățirea debitorului constă în valorile economice salvate prin fapta săvârșită în stare de necesitate, iar însărăcirea creditorului constă în valoarea pierderii economice care i-a fost cauzată. Obligația de restituire în cazul îmbogățirii fără justă cauză are o dublă limită: îmbogățitul este obligat să restituie numai valoarea

îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare;

însărăcitul are dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogățirea pârâtului este superioară.

- consimțământul victimei – fapta prejudiciabilă este lipsită de caracter ilicit atunci când victima a consimțit, în prealabil, printr-o convenție sau printr-un act unilateral, la săvârșirea unei fapte, știind că există riscul să i se cauzeze un prejudiciu.

33

c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu – este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția. Vinovăția este o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, după cum poate să existe vinovăția autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate. De cele mai multe ori, stabilirea raportului de cauzalitate este ușor de realizat, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind una evidentă, clară (de ex: victima este lovită cu cuțitul în inimă și moarte imediat – decesul victimei este în mod sigur efectul aplicării acelei lovituri). Există însă cazuri în care stabilirea acestui raport este extrem de dificilă datorită existenței unor acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, imediate sau mediate etc. (de ex: atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar, suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare., dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei).

Ca și clauze care exclud existența raportului de cauzalitate enumerăm:- forța majoră – reprezintă acel eveniment extern (în afara celui care

comite fapta), imprevizibil (nu se știe când poate avea loc), absolut invincibil și inevitabil (nu putea fi evitat de nimeni) – de ex: în cazul unor furtuni sau fenomene naturale violente;

- cazul fortuit – reprezintă acel eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (de ex: în cazul defecțiunii unui autovehicul).

d) vinovăția autorului faptei ilicite – CC prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție. Vinovăția există atunci când fapta este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Intenția sau dolul – fapta este săvârșită cu intenție atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui sau deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat. Rezultă astfel că intenția (numită în știința dreptului civil și dol) este de 2 feluri:

1. intenția directă (dolul direct) – este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește ca el să se producă (de ex: acționează cu intenție directă acela care săvârșește un furt);

2. intenția indirectă (dolul indirect) – este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și cu toate că nu-l urmărește, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă (de ex: acționează cu intenție indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu pumnul și picioarele, deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecințele mortale ale loviturilor aplicate).

Culpa – fapta este săvârșită din culpă în situația în care autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce sau nu prevede acel rezultat, deși trebuia să îl prevadă. Astfel culpa poate fi cu prevedere sau din neprevedere:

1. culpa cu prevedere (imprudența) – constă în aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care însă nu-l acceptă, sperând și uneori crezând, bazându-se pe propriile forțe, aptitudini etc. că nu se va produce (de ex: un conducător auto circulă cu o mare viteză pe un

34

drum public pentru a se prezenta la o întâlnire. Își dă seama că poate produce un accident și prejudicia pe altul, dar speră ușuratic, superficial că rezultatul nu se va produce);

2. culpa din neprevedere (neglijența) – constă în aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși în condițiile date trebuia și putea să-l prevadă (de ex: medicul care nu a sterilizat instrumentul medical înainte de o nouă intervenție chirurgicală sau fumătorul distrat care intră cu țigarea aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).

Clauze privind răspunderea – nu există clauze care înlătură răspunderea pentru

prejudiciul produs atunci când fapta e săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.Sunt valabile doar clauzele care înlătură răspunderea pentru prejudiciul produs

atunci când fapta e săvârșită printr-o simplă imprudență sau neglijență (de ex: una e să sparg un geam că așa vreau eu și alta să o fac din greșeală).

În stabilirea culpei se va ține cont de împrejurările în care s-a produs prejudiciul.

Capacitatea delictuală – pentru angajarea răspunderii civile delictuale, persoana fizică trebuie să aibă conștiința faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis și nepermis, licit sau ilicit. Astfel, rezultă că această răspundere este condiționată de existența discernământului (adică autorul faptei prejudiciabile să aibă capacitate delictuală).

Problema lipsei capacității delictuale se pune în legătură cu minorii sub 14 ani și cu persoanele aflate sub interdicție judecătorească. Astfel, art. 1366 CC dispune: Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde pentru prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde pentru prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei. Astfel, ne aflăm în fața unor prezumții legale relative: în primul caz este prezumat că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu au discernământ (nu au știut de fapta săvârșită), în timp ce în a doua situație, se prezumă că minorul peste 14 ani are discernământ. Ambele cazuri pot fi răsturnate prin proba contrară.

De asemenea, tot referitor la lipsa discernământului, CC prevede că persoana care a împlinit vârsta de 14 ani și nu este pusă sub interdicție judecătorească și care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzătoare dacă în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare, se afla într-o stare de tulburare a minții (drogat sau îmbătat involuntar de cineva) care a pus-o în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale. Această stare trebuie să fie accidentală. În cazul în care cel ce a săvârșit fapta în stare de tulburare a minții, va răspunde dacă acea stare și-a provocat-o el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau alte substanțe.

În cazul în care nu este dovedit de cel prejudiciat discernământul vinovatului, cel vinovat fiind minor, acesta poate fi obligat la plata unei îndemnizații către victimă, ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Îndemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea patrimonială a părților.

35

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuiaÎn principiu, fiecare persoană este răspunzătoare pentru proprii faptele

prejudiciabile. Prin derogare de la regula generală, în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor unor persoane, s-a extins răspunderea dincolo de limitele faptelor proprii .

Conform prevederilor Noului Cod Civil, răspunderea pentru fapta altuia poate să apară sub două forme:

o răspunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie; o răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

a) Răspunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie Dispoziţiile art.1372 N.C.civ. sunt aplicabile:

1. în cazul copiilor minori. Obligaţia de supraveghere a minorului îşi poate avea temeiul în:

- lege; - contract; - prin hotărâre judecătorească;

Prin minor, în sensul art. 1372 N.C.civ., se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Această prevede nu este aplicabilă în cazul minorului care prin căsătorie dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi nici minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi dobândeşte capacitate de exerciţiu anticipată prin hotărârea instanţei de tutelă pronunţată pentru motive temeinice.

„Redobândeşte” calitatea de minor, persoana cu vârsta sub 18 ani a cărei căsătorie este anulată şi care a fost de rea-credinţă la încheierea acesteia, în timp ce minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

2. în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Obligaţia de supraveghere a acestora îşi poate avea temeiul în:

- contract; - prin hotărâre judecătorească; - din lege.

Interzişii judecătoreşti sunt acele persoane împotriva cărora s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat că persoana nu are discernământ pentru a se îngrijii de interesele sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, indiferent că acesta este un major sau un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Răspunderea este obiectivă şi nu este necesar să se dovedească culpa persoanei care exercită supraveghere, dovada pe care persoana trebuie să o facă pentru a fi exonerată de răspundere trebuie să fie cu privire la existenţa cauzei străine ce a împiedicat-o să îl oprească pe autor de la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, forţa majoră, fapta victimei sau a unui terţ).

Pentru angajarea răspunderii pentru fapta minorului şi a celui pus sub interdicţie se cer a fi întrunite cumulativ, în momentul săvârşirii faptei, condiţiile generale (existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a minorului sau interzisului; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul încercat de victimă) şi speciale:

- existenţa obligaţiei de supraveghere în persoana celui chemat să răspundă. Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie şi nu mai este

36

necesară îndeplinirea condiţiei speciale de comunitate de locuinţă, aceasta fiind înlocuită de obligaţia de supraveghere ce decurge din lege, contract sau hotărâre judecătorească;

- autorul faptei prejudiciabile să fie minor ori să aibă statutul juridic de interzis judecătoresc.

În toate cazurile, părţile pot conveni prin bună învoială, fără intervenţia instanţei, asupra modalităţii de reparare a prejudiciului.

Dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile generale şi speciale cerute de art.1372 N.C.civ., cel care avea obligaţia de supraveghere este ţinut să răspundă faţă de victimă pentru întreg prejudiciul.

Victima poate să se îndrepte la alegerea sa pentru reparaţie, fie împotriva cel care avea obligaţia de supraveghere, fie împotriva minorului sau interzisului ori împotriva ambilor. Ultimele două soluţii sunt posibile în cazul în care făptuitorul a acţionat cu discernământ.

Cel care a despăgubit victima are acţiunea în regres împotriva minorului sau interzisului judecătoresc care a acţionat cu discernământ.

Răspunderea altor persoane care au obligaţia de supraveghere a minorului, în condiţiile în care aceasta subzistă şi pentru părinţi, va trece înaintea răspunderii celor din urmă, care este generală şi subsidiară. În consecinţă, numai dacă ceilalţi dovedesc că „nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă” vor fi exonerat de răspundere şi se va pune în subsidiar problema răspunderii părinţilor.

b) Răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate terților prin faptele ilicite delictuale ale prepusului

Comitentul este persoana fizică sau juridică care exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra unei persoane, în temeiul unui raport de prepuşenie. Acest raport ia naştere fie în temeiul legii, fie în temeiul unui contract.

Prepusul este persoana fizică direcţionată, controlată şi îndrumată de comitent. Raportul de prepuşenie presupune încredinţarea unei anumite funcţii sau însărcinări prepusului ce urmează a se executa sub îndrumarea, autoritatea, controlul comitentului. Pentru angajarea răspunderii comitenţilor este necesar ca aceste funcţii sau însărcinări să fie exercitate, respectiv executate, fie în interesul comitentului fie în interesul altuia.

Raportul de prepuşenie, fiind născut din contract (legea părţilor) sau în temeiul legii (normă juridică) este fondat pe acordul de voinţă expres (contract) sau tacit (în temeiul legii) dintre comitent şi prepus.

Cel mai adesea, raportul de prepuşenie se naşte din contractul individual de muncă. Salariatul este subordonat, în îndeplinirea funcţiei sale, faţă de angajator.

Pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite cumulativ condiţiile generale (existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul încercat de victimă; vinovăţia prepusului) şi speciale:

- existenţa raportului de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei; - prepusul să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul

funcţiilor încredinţate.Astfel, nu are relevanţă dacă prepusul a acţionat în interesul comitentului, în

interes propriu sau al unui terţ. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă prepusul a

37

săvârşită fapta în timpul sau în afara funcţiei încredinţate ori prin depăşirea atribuţiilor sau exercitarea lor abuzivă. Astfel, comitentul va răspunde chiar dacă dovedeşte că la momentul săvârşirii faptei prepusul nu se afla sub controlul sau supravegherea sa ori că acesta a acţionat înafara limitelor instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Esenţial este să existe o conexiune de timp (de exemplu, în timpul programului de lucru obişnuit), de loc (de exemplu, în sediul angajatorului) sau de mijloace folosite (de exemplu, folosirea unui autovehicul al angajatorului pentru transportarea unor mărfuri), între atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate şi modul în care fapta a fost săvârşită, fiind suficientă şi o simplă aparenţă, pe care victima nu o cunoştea sau nu putea să o cunoască, că fapta e în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Răspunderea comitentului nu va fi angajată atunci când fapta ilicită a prepusului nu are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate, chiar dacă ea a fost săvârşită în timpul exercitării acesteia.

Efectele răspunderii comitentului în raport cu victima prejudiciului – comitentul va răspunde faţă de victima prepusului său, iar aceasta din urmă va putea, fie să se îndrepte împotriva comitentului, pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, fie împotriva prepusului, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie.

În toate cazurile, dacă comitentul (pârât) a cărui răspundere este discutată, va proba că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, atunci acest comitent nu va răspunde de producerea prejudiciului. Adică, există prezumţia de vinovăţiei, iar comitentul o răstoarnă probând implicarea victimei.

Efectele răspunderii comitentului în raport cu prepusul (regresul comitentului) Răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru

propria fapta, fiind în fapt o garanţiei oferită victimei unui prejudiciu. Când comitentul a reparat prejudiciul cauzat victimei, el are dreptul de regres împotriva prepusului său, autor al faptei ilicite.

Acţiunea în regres a comitentului este o acţiune de drept comun prin care acesta va putea obţine chiar recuperarea integrală a despăgubirilor plătite. Pe de altă parte, împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apăra doar dovedind fapta proprie a comitentului, fapta care a determinat în tot sau în parte producerea prejudiciului. Dacă o asemenea apărare va admisă şi ne aflăm în prezenţa culpei comune, instanţa va reduce pretenţiile comitentului obligând prepusul să restituie numai partea corespunzătoare contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresul comitentului se menţine răspunderea solidară a prepuşilor.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi prepuşi, cel care, fiind răspunzător pentru unuia, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalţi prepuşi care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, împotriva comitenţilor care răspund pentru aceştia.

Dacă prepusul este minor şi săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, va răspunde comitentul. Răspunderea părinţilor este înlăturată urmând a se aplica regulile răspunderii comitentului, cu excepţia cazului când calitatea de comitent aparţine părintelui minorului.

38

În această ultimă ipoteză, victima poate invoca după caz, la alegerea sa, răspunderea părinţilor sau răspunderea pentru fapta minorului.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale și de ruina edificiului

a) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Atât proprietarul unui animal, cât şi persoana care se serveşte (se ajută) de

animalul respectiv, indiferent de forma de vinovăţie pe care o au în raport cu prejudiciul generat de animal, chiar mai mult, şi dacă animalul a scăpat de sub paza lor, vor răspunde delictual şi vor trebui să acopere prejudiciul produs.

Paza juridică și paza materială a animaluluiPaza juridică este puterea de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o

exercită asupra unui animal sau lucru de care se servește direct sau indirect în interes propriu. Paza materială reprezintă tot o putere de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o execită asupra unui animal sau lucru, sub autoritatea păzitorului juridic și în interesul acestuia (la ordinele și instrucțiunile păzitorului juridic și în interesul acestuia).

Persoana ţinută să răspundă este paznicul juridic al animalului, după cum rezultă din art. 1377 N.C.civ. Exercitarea dreptului de proprietate asupra animalului este de natură să genereze răspunderea proprietarului, chiar dacă animalul a scăpat de sub paza proprietarului, deoarece acestuia din urmă îi revin atât drepturile cât şi obligaţiile derivând din proprietatea asupra animalului (obligaţia de pază a animalului).

Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale este, în primul rând, în sarcina proprietarului. În aceste condiţii răspunderea instituită de art. 1375 N.C.civ. priveşte animalele care pot fi apropriate, controlate şi supravegheate şi pot servi pentru un interes al omului (art. 1377 N.C.civ.). În concluzie, este vorba despre animalele domestice şi animalele sălbatice captive din grădinile zoologice, circuri, colecţii private. De asemenea, sunt vizate şi animalele sălbatice din parcurile de vânătoare şi din rezervaţiile închise, în măsura în care prejudiciul s-a produs în interiorul acestora.

Cum art. 1375 N.C.civ. precizează că răspunderea este antrenată „independent de orice culpă” rezultă că fundamentarea răspunderii pentru animale rezidă din ideea de garanţie privind comportamentul animalului.

Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, faptul că acesta a fost produs de animal şi că acesta se afla în paza juridică a celui chemat să răspundă.

Victima poate pretinde despăgubiri de la paznicul juridic, în temeiul art.1375 coroborat cu art.1377 N.C.civ. De asemenea, cel păgubit se poate îndrepta şi împotriva paznicului material, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie.

Paznicul juridic va fi exonerat de răspundere în condiţiile art. 1380 N.C.civ. iar în situaţia în care a plătit despăgubirile, are acţiune în regres împotriva paznicului material.

b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general Indiferent de existenţa sau nu a culpei, persoana care are un lucru în pază va

răspunde de prejudiciul cauzat de lucrul respectiv. Sunt avute în vedere lucrurile, mobile sau imobile, cu sau fără dinamism propriu, cu excepţia celor pentru care există reglementări speciale (animale, edificii sau construcţii de orice fel, aeronave, instalaţii nucleare ş.a.) şi a celor ce nu pot fi apropiate.

39

Observăm astfel că, pentru fapta animalului răspunde persoana care este „proprietar sau cel care supraveghează” (art. 1375), în timp ce pentru prejudiciul generat de un lucru va răspunde persoana care are „paza” acestuia (art. 1376 alin.1).

Dacă în ceea ce îl priveşte pe proprietar, este cert că el are pază juridică a animalului sau lucrului, trebuie distins de ce într-o situaţie, pentru răspunderea generată de fapta animalului, lege foloseşte sintagma „persoană care supraveghează”, iar într-o altă situaţie, aceea generată de fapta lucrului foloseşte sintagma de „persoana care are paza”.

Conform art. 1376 alin.2, dacă are loc o coliziune a unui vehicul, va răspunde integral pentru prejudiciile cauzate aceea persoană a cărei faptă (comportament neadecvat în trafic) are faţă de ceilalţi participanţi la trafic, persoanele prejudiciate, caracterul unei forţe majore. Adică, un astfel de comportament era absolut invincibil, imprevizibil, extern şi inevitabil.

Victima trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a existenţei acţiunii lucrului, a raportului de cauzalitate dintre acţiunea lucrului şi prejudiciu şi a faptului că lucrul se afla, la momentul producerii rezultatului păgubitor, în paza juridică a persoanei de la care se pretinde repararea. Dar aceasta se poate îndrepta direct şi împotriva paznicului material al lucrului, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie.

Paznicul juridic se va putea exonera de răspundere numai dacă va face dovada existenţei uneia dintre cauzele prevăzute de art.180 N.C.civ. sau, dacă a despăgubit victima, are acţiune în regres împotriva paznicului material.

Noţiunea de pază Atunci când se analizează răspunderea generată de animale şi de lucruri, paza

animalului sau paza lucrului îi aparţine proprietarului sau unei alte persoane căreia i-a fost conferită în temeiul legii (de exemplu, bunurile din domeniul public date în administrare, dar paza acestora este exercitată, în temeiul legii, unor instituţii publice), în temeiul unui contract (exemplu, în situaţia în care, între proprietar şi persoana care preia paza se încheie un contract de închiriere, antrepriză etc.) sau în temeiul unui fapt (o persoană fură sau se foloseşte fără drept de un animal sau un bun).

Pentru ca persoana care exercită paza animalului sau paza lucrului să răspundă pentru prejudiciul produs, trebuiesc îndeplinite două condiţii:

o persoana să exercite în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau lucrului şi

o persoana să se servească de animal sau de lucru în interes propriu. Sensul noţiunii de „pază” este deosebit de nuanţat, iar subtilitatea analizei sale

este cea care asigură justeţea unei soluţii referitoare la persoana care răspunde pentru producerea unui prejudiciu. Trebuie deci diferenţiat între „paza juridică” şi „paza materială” a unui lucru sau a unui animal, observând că doar cel care exercită paza juridică răspunde pentru prejudiciul creat, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Paza juridică aparţine persoanei care, independent, are puterea controlului, supravegherii şi folosinţei asupra lucrului sau animalului. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente atrage lipsa calităţii de paznic juridic, cel în cauză fiind un simplu paznic material (care poate fi obligat la repararea prejudiciului pentru fapta proprie). Paznicul material nu exercită supravegherea şi controlul asupra bunului în mod independent, ci dependent, în subordinea paznicului juridic.

40

c) Răspunderea pentru ruina edificiului Prin „edificiu” sau construcţie de orice fel, se înţelege orice lucrare realizată de

om, prin folosirea de materiale care se încorporează în sol, devenind imobil prin natura sa. Nu sunt avute în vedere alte imobile, precum cele care nu sunt rezultatul încorporării în sol a unor materiale prin acţiunea omului şi nici lucrările provizorii sau imobilele prin destinaţie pe timpul separării de imobil sau între momentul dobândirii calităţii de imobil şi momentul încorporării.

Dacă proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice natură (cavou, magazie, tunel etc.) nu întreţine acest bun sau dacă bunul deţinut are un viciu de construcţie, acest proprietar va trebui să-l despăgubească pe acela care a suferit un prejudiciu generat de ruina sau desprinderea unei părţi din bun. Ruina trebuie, aşa cum, în mod imperativ, prevede art.1378 N.C.civ., să fie „urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”, nu a altor cauze.

Răspunderea pentru ruina edificiului operează independent de existenţa vreunei culpe din partea proprietarului, aflându-ne în prezenţa unei răspunderi obiective, întemeiată pe obligaţia de garanţie.

Victima, pentru invocarea răspunderii prevăzute de art. 1378 N.C.civ., trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a ruinei, a raportului de cauzalitate dintre ruină şi prejudiciu, dar şi a faptului că ruina se datorează lipsei de întreţinere sau a viciului de construcţie.

Proprietarul nu poate înlătura răspunderea pentru ruină chiar dacă face dovada că a luat măsuri de întreţinere sau pentru înlăturarea viciilor de construcţie. El se poate exonera de răspundere doar în condiţiile art. 130 N.C.civ.

Dacă victima face dovada îndeplinirii condiţiilor arătate mai sus, iar proprietarul edificiului nu poate dovedi intervenţia unei dintre cauzele de exonerare, cel din urmă va fi obligat la repararea prejudiciului produs de ruină, având acţiune în regres, atunci când este cazul, împotriva celui care răspunde pentru ruină, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, respectiv: vânzătorul, în temeiul obligaţiei de garanţie, pentru viciile ascunse; constructorul, arhitectul sau proprietarul, în temeiul contractului de antrepriză sau de proiectare, pentru viciile ascunse; locatarul, dacă ruina s-a datorat neefectuării reparaţiilor care erau în sarcina sa, în temeiul contractului de locaţiune; orice altă persoană care era ţinută la reparaţii, în temeiul legii sau al unui contract.

5. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru

Prin „lucru”, în înţelesul art. 1379 N.C.civ., înţelegem bunuri mobile corporale susceptibile de a fi aruncate, respectiv de a ajunge la o distanţă oarecare, datorită imprimării unei mişcări violente, sau, după caz, de a „cădea”, deci a se deplasa de sus în jos datorită greutăţii.

Pentru a ne afla într-o situaţie circumscrisă prevederilor art. 1379 N.C.civ., trebuie să facem distincţie între desprinderea unor părţi din imobile şi bunuri aflate în imobile dar care sunt mobile şi care pot fi aruncate sau pot cădea, deci nu sunt la momentul imediat anterior producerii prejudiciului fixate în imobil. De exemplu, ocupantul răspunde de prejudiciul cauzat prin căderea unui ghiveci sau a ţurţurilor.

Responsabile pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil sunt persoanele care ocupă acest imobil, chiar fără niciun titlu. Cum „a

41

ocupa” înseamnă „a lua temporar în stăpânire, a avea în folosinţă un imobil, un spaţiu locativ”, considerăm că textul legal vizează numai persoanele care folosesc efectiv imobilul în cauză, fie în calitate de titular al unui drept real sau de creanţă asupra imobilului, fie fără a avea o asemenea calitate (de exemplu, persoanele care ocupă abuziv o locuinţă).

În orice caz, ocuparea imobilului presupune un anumit caracter de permanenţă în ceea ce priveşte stăpânirea acestuia şi reiese din atitudinea persoanei în cauză (cel care intră în imobil doar pentru a sustrage bunuri nu ocupă imobilul ci doar cel care deţine, chiar abuziv, şi îl foloseşte pentru sine o anumită perioadă de timp).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru, dintr-un imobil este angajată, asemenea răspunderii pentru ruina edificiului cauzată de vicii, independent de existenţa vreunei culpe din partea celui care ocupă imobilul.

Victima va trebui, pentru invocarea art. 1379 N.C.civ., să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptului că lucrul a fost aruncat sau a căzut din imobil, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptul indicat, a calităţii de ocupant al imobilului de către persoana chemată să răspundă.

Calitatea persoanei care ocupă imobilul poate rezulta dintr-un act juridic sau poate fi efectul unei simple stări de fapt. Cu toate acestea dovada acestei calităţi se va face, în toate cazurile, prin orice mijloc de probă, deoarece faţă de victimă ocuparea imobilului se înfăţişează ca un simplu fapt juridic.

Ocupantul imobilului se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva terţului vinovat în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, pentru fapta altuia, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri în general, ori ruina edificiului, după caz.

Exonerarea de răspundere va interveni doar în condiţiile art. 1380 N.C.civ. Atunci când ocupantul imobilului exercită şi paza, aşa cum este definită de art. 1377 N.C.civ., asupra lucrului aruncat sau care a căzut, ne aflăm în situaţia îndeplinirii condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii atât pentru lucruri în general, cât şi a celei reglementate de art. 1379 N.C.civ. În această situaţie victima are un drept de opţiune.

Aceeaşi soluţie se impune şi în ipoteza în care condiţiile celor două forme ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite în privinţa a două persoane diferite (ocupantul imobilului nu se confundă cu paznicul lucrului căzut sau aruncat).

42