UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Note de curs

TITULAR CURS

LECTOR UNIV. DR. NAUM MONICA

Constanta, 2013

CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului comercial internaţional

Dreptul comercial este acea ramura a dreptului privat care cuprinde

ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementeaza relatiile sociale

patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera activitatii de comert, relatii care se

nasc de regula între persoane care au calitatea de comerciant si care se afla pe

pozitie de egalitate juridică.

Dreptul comercial internaţional reprezintă acea ramură de drept formată

din totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturi de drept comercial

internaţional.

Aşa cum rezultă şi din denumire, trăsăturile caracteristice ale raportului

juridic de comerţ internaţional sunt:

- comercialitatea, care desemnează calitatea sau atributul unui raport

juridic de a fi comercial. Concret, aceasta se defineşte în dreptul intern al fiecărei

ţări ca fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un anume sens de

sistemul de drept respectiv.

- internaţionalitatea, care presupune existenţa elementului străin în cadrul

raportului juridic. Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţă

internaţională, trebuie să aibă în conţinutul lui şi element de extraneitate.

Dreptul comercial este definit în legislatiile comeciale interne si

internationale sub diferite forme dar fondul a ramas acelasi.

Denumirea de drept comercial sugereaza ideea ca dreptul comercial

constituie un ansamblu de norme juridice care reglementeaza comertul.

Notiunea de comert este folosita în mai multe sensuri si anume:

Din punct de vedere etimologic expresia “comert” provine din cuvântul latinesc

“commercium” care la rândul lui pretinde o justa apunerea cuvintelor “cum” si

“merx” care înseamna “cu marfa”, deci comertul înseamna operatiuni cu marfuri.

Din punct de vedere economic comertul este definit ca o activitate a carui

scop este schimbul si circulatia marfurilor de la producator la consumator.

Operatiunile efectuate de comercianti (negustori), agenti economici care sunt

diferiti de catre producatorii marfurilor conduc la definirea comertului din punct

de vedere economic ca fiind totalitatea normelor juridice privind interpunerea si

circulatia marfurilor de la producator la consumator.

Din punct de vedere juridic ceea ce da un sens mai larg notiunii de comert

este vorba nu numai de operatiunile de interpunere si circulatie a marfurilor

realizate de negustori ci si operatiunile de producere a marfurilor adica fabricantii

precum si executarea de lucrari si prestarea de servicii de catre antrepenori si

întreprinzatori.

Prin cele prezentate mai sus putem defini dreptul comercial ca o disciplina

care cuprinde normele juridice ce reglementeaza activitatea comerciala adica

producerea si circulatia marfurilor, executarea de lucrari si prestari de servicii.

Nascut din nevoile comertului si industriei, dreptul comercial a evoluat odata cu

dezvoltarea acestora de-a lungul vremii. Marile realizari ale geniului uman în

domeniul stiintific si tehnic au revolutionat productia si schimbul atragând

însemnate mutatii în dreptul comercial.

Dreptul comercial dezvoltându-se paralel cu industria a determinat o

extindere a sferei sale dintre care cea mai reprezentativa care constituie si în

prezent o tenndinta a expansiunii dreptului comercial este aceea a întreprinderii.

Conceputa ca un organism economic, formata din capital, munca si forte

naturale, întreprinderea a fost reglementata pentru prima oara în 1907 în Codul

comercial Francez la care se adauga totalitatatea activitatilor libere cu exceptia

profesiunilor libere sau literare si a agriculturii.

În tot acest proces comercial, statul a avut o interventie permanenta prin

masurile sale de dirijism economic, dintre care un rol important l-au jucat

planificarea si prognoza, ale caror obiective s-au realizat prin tehnicile economiei

concentrate, prin folosirea stimulentelor economice (credite, dobânzi, impozite,

comenzi) perfectionând aceasta veriga de baza a economiei naturale. Aplicarea

masurilor de dirijism în economie, a avut implicatii directe si în dreptul

comercial. Aceste masuri i-au afectat pe comercianti, deoarece au instituit un

control al supraprofesiunii de comerciant, au impus necesitatea obtinerii de

autorizatii pentru aprovizionare si desfacere, controlul asupra preturilor si reguli

fiscale deosebit de riguroase. Toate aceste masuri au dus spre unificare

intenationala a dreptului comercial, care trebuia adaptata prin cerintele statului în

economie.

CAPITOLUL II. COMERCIANTUL–SOCIETATE COMERCIALĂ

1. Definiţia societăţii comerciale

Comercianţii sunt, potrivit art.1 din Legea 26/1990, “persoanele fizice şi

asociaţiile familiale care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile

comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome şi

organizaţiile cooperatiste”.

În legislaţia română nu se defineşte noţiunea de societate comercială.

Legiuitorul utilizează termenul de societate în două cazuri:

1. contractul de societate reglementat de articolul 1491 Cod civil:

“Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se

învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea

deriva”;

2. persoană juridică – societate comercială, reglementată în art.1, Legea

31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi republicată:

“În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele

juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea

dispoziţiilor prezentei legi”. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale,

modificată şi republicată, reglementează societatea comercială, fără s-o

definească1.

1 M. Scheava, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în „Dreptul” nr. 9/1994, pag. 8-15; D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în „Dreptul” nr. 7/1993, pag. 23-34

Asupra terminologiei folosite de legiuitor, şi anume „acte de comerţ” ne-

am expus punctul de vedere şi am optat pentru termenul de „fapte de comerţ”.

Într-o opinie, se subliniază sfera mai cuprinzătoare a noţiunii de fapt de

comerţ ce are în conţinut atât actul juridic, cât şi faptul juridic. Legiuitorul pune

semnul egalităţii între două noţiuni diferite: act de comerţ şi faptă juridică în sens

larg. Pentru acurateţea limbajului juridic, este de preferat termenul de faptă de

comerţ.

Orice definiţie a societăţii comerciale îmbină două categorii de caractere

juridice:

- caractere juridice ce definesc societatea comercială ca fiind contract de

societate;

- caractere juridice ce acordă societăţii comerciale statutul de instituţie

(persoană juridică), desprinse din norme juridice imperative ale Legii 3/1990.

2. Caracterele juridice comune contractului de societate civilă şi

societăţii comerciale

Societatea comercială îşi are originea în contractul de societate de unde

preia “triplul acord”: membrii asociaţi, pun un ceva în comun (bunuri, creanţe sau

muncă), desfăşoară în comun o activitate şi împart câştigul realizat şi eventual

pierderile să le suporte împreună.

Următoarele particularităţi sunt comune contractului de societate şi

societăţii comerciale:

a) reprezintă o grupare de persoane, care în temeiul acordului de voinţă

hotărăşte “să pună ceva în comun” (bunuri sau valori). Subiecţii (membrii

asociaţi ai societăţii comerciale şi părţile contractului de societate) pot fi atât

persoane fizice, cât şi persoane juridice.

Principiul libertăţii de asociere guvernează constituirea societăţii

comerciale. Curtea Supremă de Justiţie a statuat: „Constituirea societăţilor

comerciale în condiţiile Legii nr. 31/1990 este dominată de principiul libertăţii de

asociere a persoanelor fizice şi juridice. Limitările aduse libertăţii de asociere,

prin dispoziţiile imperative ale legii sunt de strictă interpretare”1.

De exemplu, printr-o dispoziţie imperativă a legii – art. 6, alin. 2 din Legea

Nr. 31/1999 se limitează libertatea de asociere: ,,Nu pot fi fondatori persoanele

care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune

frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie

mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute

de prezenta lege”.

Calitatea de asociat la societatea comercială nu se confundă cu aceea de

salariat al respectivei societăţi2.

Potrivit art. 278 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale,

modificată şi republicată, încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face

pe bază de contract individual de muncă, cu respectarea legislaţiei muncii şi

asigurărilor sociale.

În doctrină s-a pus problema dacă soţii pot participa, fie împreună, fie

separat, ca fondatori sau ca simpli asociaţi la o societate comercială.

După unele ezitări, şi doctrina şi jurisprudenţa au statuat că nu există nici

un impediment legal, ca soţii să dobândească, fiecare, calitatea de asociat la

aceeaşi societate, cu condiţia ca prin participarea lor să nu încalce regimul

comunităţii de bunuri.

În acest sens s-a prenunţat şi Curtea Supremă de Justiţie: ,,în cazul

înfiinţării unei societăţi comerciale de către soţi, scopul lor este de a aduce

1 Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 511/3 noiembrie 1994, în revista ,,Dreptul” nr. 4/1995, pag. 732 Prof. Univ. dr. Mircea Costin, prep. Univ. Mircea Călin Costin, „Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale”, în Revista ,,Dreptul” Nr. 2/1999, pag. 49-62

beneficii în căsătorie, de a mări patrimoniul şi deci nu se poate considera că fapta

lor ar contraveni codului familiei, referitor la drepturile şi obligaţiile patrimoniale

ale soţilor.”

Principalele caractere juridice ale contractului de societate, respectiv ale

actului constitutiv, aşa cum este numit de lege contractul de societate în cazul

societăţii comerciale sunt identice: act juridic plurilateral, sinalagmatic, oneros,

comutativ.

Cu privire la caracterul intuitu personae, facem precizarea: numai actul

constitutiv la societăţile comerciale de persoane are acest caracter. Societăţile în

nume colectiv, în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se

constituie în baza încrederii reciproce între asociaţi. Societăţile pe acţiuni şi în

comandită pe acţiuni se constituie în considerarea capitalului necesar pentru

buna desfăşurare a activităţilor comerciale .

Actul constitutiv la societăţile comerciale are caracter solemn: se încheie

de regulă sub semnătură privată. Prin excepţie, pentru protejarea intereselor

terţilor se încheie obligatoriu în formă autentică. Contractul de societate are

caracter consensual: este încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Forma scrisă a contractului de societate poate fi convenită de părţi, ad

probationem.

b) persoanele care s-au grupat se învoiesc să desfăşoare în comun o

activitate, în scopul realizării unor câştiguri – affectio societatis. Acest liant care

îi uneşte pe asociaţi se subînţelege din economia textelor legale, el nefiind

precizat nici în Codul civil, nici în cel comercial sau legile comerciale speciale.

În lipsa unei asemenea voinţe comune nu este de conceput constituirea unei

societăţi;

c) persoanele grupate convin să împartă între ei beneficiile şi pierderile

suferite. Conform art. 1513 Cod civil, sunt nule contractele de societate prin

care unul sau mai mulţi asociaţi îşi stipulează totalitatea câştigurilor sau prin care

aceştia sunt scutiţi de a participa la pierderi. În acest sens se afirmă ca fiind nule

clauzele leonine (partea leului). În articolele 7 şi 8, din Legea nr. 31/1990, se

prevede obligativitatea menţionării în actul constitutiv: “[…] f) partea fiecărui

asociat la pierderi şi beneficii”, respectiv “ k) modul de distribuire a beneficiilor

şi de suportare a pierderilor”.

3. Caracterele juridice ale societăţii comerciale, persoană juridică

Aceste caractere juridice se desprind din normele imperative prevăzute în

Legea 31/1990.

Societatea comercială îşi are originea în contractul de societate civilă. În

contextul dezvoltării deosebite a comerţului, statul este interesat de implicaţiile

activităţii comerciale asupra mediului social. Intervenţia statului în constituirea şi

funcţionarea societăţilor comerciale este o realitate oglindită de numeroase

reglementări cu caracter imperativ.

Societatea comercială a părăsit treptat terenul contractual şi a devenit o

instituţie distinctă, cu personalitate juridică, cu trăsături proprii.

Ca instituţie, societatea comercială se caracterizează prin:

- procesul de constituire şi funcţionare este reglementat prin lege,

condiţiile de fond şi formă fiind restrictive;

- obiectul de activitate societăţile comerciale este limitat numai “în vederea

efectuării de acte de comerţ”. Contractul de societate din dreptul civil îşi propune

ca obiect “acela la care părţile se obligă”, practic o paletă largă de activităţi, cu

excepţia celor comerciale.

- personalitate juridică – Societăţile comerciale, spre deosebire de

contractele de societate din dreptul civil, au personalitate juridică: în art.1 din

Legea 31/1990, se prevede: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt

persoane juridice române”.

4. Aporturile asociaţilor

Noţiunea de aport. În art. 15 şi 65 din Legea 31/1990, se stabilesc felurile

aportului şi modul de transmitere către societatea comercială, fără a se defini

aportul.

Potrivit art.1491 Cod civil, cu referire la contractul de societate, două sau

mai multe persoane “se învoiesc să pună ceva în comun”.

În art. 1492, alin. 2 C.civ., se arată: “Fiecare membru al unei societăţi (n.a.

= contractul de societate) trebuie să pună în comun sau bani sau alte lucruri (n.a

= bunuri) sau industria sa.” (n.a = noţiunea de industrie este folosită în sensul

“prestaţie în muncă”).

Textele legale citate conduc la definirea noţiunii de aport. Într-un sens, din

expresia “trebuie să pună” rezultă că prin aport înţelegem un raport juridic de

obligaţii în care asociatul (debitor) are obligaţia de a da ceva societăţii comerciale

(creditor), obligaţie ce, la nevoie, se execută prin forţa de constrângere a statului.

Un alt sens, termenul de “aport” priveşte bunul ce constituie obiectul obligaţiei

de a aduce “ceva” la societatea comercială, în condiţiile legii şi ale actului

constitutiv, pentru a forma sau a majora capitalul social, în schimbul unor

fracţiuni din acesta, numite părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale.

Obiectul aportului. Potrivit textului art.1492, al. 2 C.civ., aportul constă în

bani sau alte lucruri sau industria sa.

Este justificată opinia după care aporturile se grupează în două categorii:

bunuri şi industria sa. Banii, după cum se ştie, sunt bunuri mobile corporale, de

gen, fungibile, consumptibile, supuşi principiului nominalismului.

Aportul în numerar. În art.15, Legea 31/1990 se prevede: “aporturile în

numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate”.

Din interpretarea textului sus-menţionat şi a prevederilor Legii 31/1990, ce

constituie dreptul comun în materie, aportul în numerar este obligatoriu:

- la cele cinci forme juridice de societate comercială;

- la orice societate cu caracter comercial, în afara celor expres reglementate

de Legea 31/1990, ca de exemplu: societăţi bancare, de asigurare – reasigurare

etc. Fără bani, chiar din momentul constituirii, societăţile comerciale nu-şi pot

realiza scopul: organizarea în comun a unei activităţi de producţie, de prestări

servicii sau de executări de lucrări.

Aportul asociaţilor în numerar nu este purtător de dobânzi (art. 68 Legea

31/1990). Asociatul este obligat la plata dobânzilor legale, din ziua în care trebuia

să facă vărsământul.

Aportul în natură. Aportul în natură constă în bunurile pe care asociatul le

aduce la societatea comercială pentru constituirea capitalului social. Bunurile

aduse ca aport în natură pot fi: imobile (teren, construcţie), mobile (utilaje,

autovehicule, agregate, linii tehnologice, diferite materii şi materiale necesare

procesului de producţie, circulaţie a mărfurilor, prestări de servicii şi efectuarea

de lucrări), corporale (cele de mai sus) şi incorporale (fond de comerţ).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate (societăţi

comerciale, societăţi bancare, asigurare-reasigurare etc).

Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor

corespunzătoare şi predarea efectivă către societatea comercială, a bunului în

stare de utilizare.

Privitor la bunul aportat, asociaţii au două posibilităţi.

Prima posibilitate constă în transferul dreptului de proprietate asupra

bunului aportat şi se realizează atunci când asociaţii stabilesc în actul constitutiv

acest lucru. Când în actul constitutiv nu se stipulează nimic cu privire la

transmiterea dreptului de proprietate asupra aportului, acesta devine proprietatea

societăţii comerciale, din momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului (art.

65, alin. 1 Legea 31/1960).

Transferul dreptului de proprietate a bunurilor aport în natură către

societate pune problema transferului riscurilor. Legea nr. 31/1990, sub acest

aspect nu face nici o precizare.

Riscurile privesc: bunul aportat şi actul constitutiv (contractul) încheiat.

Referitor la riscurile pieirii fortuite a bunului aportat, între momentul

asumării obligaţiei de a aduce aportul şi data vărsământului potrivit regulii res

perit domino (riscul aparţine proprietarului) asociatul pus în imposibilitatea să

aducă bunul la societatea comercială, deoarece acesta a pierit într-o împrejurare

fortuită (de ex.: inundaţie, trăsnet, incendiu etc.) are obligaţia să aducă un altul,

deoarece are calitatea de proprietar până la data înmatriculării societăţii

comerciale în Registrul comerţului. Şi după această dată îi revine aceeaşi

obligaţie, deşi nu mai este proprietar. Soluţia este fundamentată într-o opinie pe

prezumţia că asociaţii au înţeles să deroge de la regimul juridic instituit prin art.

971 şi 1295 C.civ., regim ce permitea ca societatea comercială, în calitate de

proprietar să suporte acest risc, şi pe cale de consecinţă asociatul, deşi nu a

contribuit cu nimic la formarea capitalului social, dobândea această calitate1.

Într-o altă opinie, fără să se distingă între riscul pieirii fortuite a lucrului şi

riscul contractual, se susţine că: „dacă bunul piere înainte de înmatricularea

societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat să aducă în

societate un alt bun ori un aport în numerar”1.

1 I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 2541 Prof.dr. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, 1998, pag. 147

Un alt autor2 susţine: „Dacă, însă, este vorba despre un bun individual

determinat şi acesta piere în intervalul dintre înmatricularea societăţii şi data

stabilită pentru vărsământ, riscul va fi suportat de către societate ca proprietar.

Astfel, asociatul va avea toate drepturile ce decurg din această calitate fără ca, în

realitate să fi contribuit cu ceva la formarea capitalului social”.

Apreciem că, suportarea riscurilor pieirii fortuite a lucrului, după data

înmatriculării societăţii comerciale, revine asociatului, prin derogare de la dreptul

civil (ar reveni societăţii comerciale care a devenit proprietara bunului de la data

înmatriculării). Principalul argument constă în interpretarea coroborată a textului

art. 65 şi 15 din Legea 31/1990. Astfel, în art. 65 se stabileşte: „asociatul care

întârzie să depună aportul social (în ipoteza noastră bunul pierit fortuit necesită

timp pentru procurarea altuia sau a unui echivalent bănesc) este răspunzător de

daunele pricinuite.” De asemenea, art. 15: „aceste aporturi se realizează (...) prin

predarea efectivă către societate a bunurilor (...).”

Referitor la suportarea riscurilor contractului (actului constitutiv) în tăcerea

legii, se aplică dreptul comun (dreptul civil) în materie, (art. 1 Cod comercial:

„(...) Unde ea (legea de faţă, legea comercială) nu dispune, se aplică Codicele

civil”.

Regula de drept civil stabileşte că riscurile contractuale (de ex. pentru

încheierea contractului, în cazul de faţă, actul constitutiv, părţile pot avansa unele

cheltuieli – de deplasare, cazare, procurare a titlurilor juridice în baza cărora deţin

bunul aportat etc.) aparţin debitorului obligaţiei imposibil de executat. În

consecinţă, asociatul care nu poate aduce aportul pierit din cauză de forţă majoră,

va purta şi riscul contractului.

2 Marius Şcheaua, Legea societăţilor comerciale, nr. 31/1990 comentată şi adnotată, All Beck, 2000, pag. 145

Bunul devenit proprietatea societăţii comerciale nu poate fi urmărit de

creditorii personali ai asociatului. Ei îşi exercită dreptul de urmărire numai asupra

beneficiilor ce se cuvin asociatului, şi asupra părţii ce i se cuvine asociatului,

după lichidare.

Când asociatul aduce ca aport pentru constituirea capitalului social un bun

mobil sau imobil, între asociat şi societate comercială se aplică regulile juridice

ale vânzării-cumpărării (asociatul este “vânzător”, societatea comercială este

“cumpărător”).

Astfel, asociatul este obligat:

- să predea bunul constituit ca aport, la care se adaugă două obligaţii

accesorii: să suporte cheltuielile legate de predarea lucrului (măsurare, cântărire,

numărare) şi să conserve bunul până la predare;

- să garanteze contra evicţiunii. Această obligaţie înseamnă să asigure

societăţii comerciale liniştita posesiune a bunului adus ca aport şi să înlăture orice

cauză anterioară predării care ar fi de natură a pune în discuţie, dreptul de

proprietate transmis;

- să garanteze contra viciilor ascunse. Asociatul trebuie să asigure societăţii

comerciale calitatea lucrului predat. El răspunde faţă de societatea comercială

când bunul nu este corespunzător destinaţiei sale economice ori îşi pierde

valoarea de întrebuinţare ca urmare a unor vicii ascunse .

Societatea comercială în schimbul aportului, este obligată:

- să acorde asociatului părţi din capitalul social numite părţi de interes

(societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă), acţiuni (societatea

pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni), părţi sociale (societatea cu

răspundere limitată), obligaţie specifică neîntâlnită în contractul de vânzare-

cumpărare;

- să ia în primire aportul adus;

- să suporte cheltuielile aducerii bunului ca aport.

Evaluarea aportului în natură se face astfel:

În actul constitutiv, la societatea în nume colectiv, societatea în comandită

simplă şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii vor face precizări privind

“valoarea aportului în natură şi modul evaluării”.

La societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, actul

constitutiv cuprinde “valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate,

modul de evaluare”. Se înţelege evaluarea în bani a aportului. Evaluarea aportului

se face de asociatul care aduce aportul, în bază de documente, de comun acord de

către membrii asociaţi, de experţi, atunci când s-a stabilit astfel.

Cu privire la evaluarea aportului în natură la societatea pe acţiuni,

legiuitorul este sever. În art. 37 Legea 31/1990, judecătorul delegat este obligat,

ca în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, să numească unul sau mai mulţi

experţi din lista de experţi autorizaţi, care vor întocmi un raport în 15 zile în care

se descrie fiecare bun aportat şi modul de evaluare a acestuia. De asemenea se va

evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor

acordate în schimb. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura.

A doua posibilitate a asociaţilor privind aportul în natură pentru

constituirea capitalului social constă în transferul dreptului de folosinţă asupra

bunului aportat. Asociaţii pot opta în actul constitutiv pentru această ipoteză.

Bunul rămâne în proprietatea asociatului, societatea comercială dobândind pe

durata societăţii un drept de folosinţă asupra bunului.

Se apreciază că în acest caz sunt aplicabile regulile privind uzufructul.

Astfel, societatea comercială este obligată:

- să procedeze la inventarierea bunurilor mobile şi la constatarea stării

materiale în care se află imobilele şi să avanseze eventualele cheltuieli legate de

aceste operaţiuni;

- să se folosească de aport ca un bun proprietar (face acte de conservare şi

întreţinere a bunului, să-l înştiinţeze pe asociat de orice tulburare a dreptului de

posesie şi folosinţă, să suporte sarcinile lucrului cum sunt impozitele, cheltuielile

de judecată ocazionate de litigiile ivite în legătură cu folosinţa bunului);

- să conserve substanţa aportului;

- să restituie aportul la lichidarea societăţii comerciale.

Societatea comercială are asupra bunului aportat un drept de posesie şi

folosinţă.

Asociatul, care a transferat societăţii comerciale dreptul de folosinţă asupra

bunului aportat, are următoarele drepturi, fără a aduce atingere drepturilor

societăţii comerciale :

- să înstrăineze bunul aportat, dobânditorului revenindu-i obligaţia să

respecte statutul juridic de bun aportat, până la lichidarea societăţii comerciale;

- să greveze bunul cu ipotecă sau alte sarcini reale;

- să exercite toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate.

Asociatul are următoarele obligaţii:

- să nu împiedice societatea comercială în exerciţiul liber şi deplin al

drepturilor ce–i revin asupra bunului aportat: drept de posesie şi folosinţă;

- să despăgubească societatea comercială când prin fapta sa a micşorat

valoarea dreptului de folosinţă asupra bunului aportat;

- să facă reparaţiile mari ale bunului adus ca aport.

CAPITOLUL III. CONTRACTELE COMERCIALE

Actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu scopul de a produce

efecte juridice. Definitia legala a contractului este data de art. 942 Cod civil

potrivit caruia „este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui

sau stinge între dânsii un raport juridic”. Contractele solemne sunt cele pentru

care legea prevede conditii de valabilitate, respectiv forma autentica. Contractele

consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de vointa, fara sa fie

nevoie de o anumit forma. Contractele reale sunt cele care se încheie în mod

valabil (se perfecteaza) doar în momentul remiterii lucrului.

CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE.

În dreptul civil obligatiile iau nastere atât din acte juridice, cât si din fapte

juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare de obligatii. Cel mai important

izvor voluntar de obligatii este contractul (conventia).

Contractul – izvor de obligatii comerciale

Actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu scopul de a produce

efecte juridice. Din aceasta cauza actele juridice sunt considerate izvoare

voluntare ale obligatiilor. Cel mai important izvor voluntar de obligatii este

contractul (conventia). Definitia legala a contractului este data de art. 942 C.civ.

potrivit caruia „este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui

sau stinge între dânsii un raport juridic”.

Contractele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

1. Clasificarea dupa tipul de contract si prevederea lui în lege pune în

evidenta doua tipuri: contracte numite si contracte nenumite.

Contractele numite sunt cele care poarta un nume stabilit printr-un act

normativ si beneficiaza de o reglementare proprie. Li se spune si contracte tipice.

Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiaza de o denumire si reglementare

distincta, sunt facute de parti ca urmare a libertatii contractuale. Tot nenumite

sunt si contractele care îmbina caracteristicile a doua sau mai multe contracte

numite. Cele care nu se aseamana cu nici un tip de contract mai sunt numite si

contracte sui generis, iar cele care îmbina doua sau mai multe contracte numite

sunt numite contracte complexe.

2. Clasificarea în functie de numarul partilor obligate:

a) contracte sinalagmatice (bilaterale) si

b) contracte unilaterale.

a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care exista obligatii

reciproce.

b) Contractele unilaterale nu se confunda cu actele unilaterale. Ele se

particularizeaza prin faptul ca instituie obligatii pentru o singura parte (art. 944

C.civ.). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit.

3. Clasificarea în functie de modul de formare. Sunt contracte solemne;

contracte consensuale; contracte reale. Contractele solemne sunt cele pentru care

legea prevede conditii de valabilitate, respectiv forma autentica. Contractele

consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de vointa, fara sa fie

nevoie de o anumit forma. Contractele reale sunt cele care se încheie în mod

valabil (se perfecteaza) doar în momentul remiterii lucrului.

4. Clasificarea dupa scopul urmarit: Sunt contracte cu titlu oneros si

contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte

urmareste obtinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte parti.

Contractul cu titlu gratuit procura un avantaj numai uneia din parti. Exemplu:

contractul de împrumut, fara dobânda; împrumutul gratuit de folosinta.

5. Dupa cunoasterea întinderii prestatiilor la momentul încheierii lor,

contractele oneroase se împart în: contracte comutative si contracte aleatorii (art.

947 C.civ.). Contractele comutative sunt cele în care partile cunosc, înca de la

momentul încheierii, întinderea prestatiilor ce-si datoreaza si la care au dreptul.

Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au

certitudinea existentei si întinderii prestatiei, aceasta depinzând de un eveniment

viitor si incert (art. 947 C.civ.). Exemple: contractul de vânzare-cumparare cu

clauza de întretinere, contractul de asigurare).

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE

Notiunea si caracterele juridice ale contractului de vânzare-

cumparare

Art. 1294 C.civ. defineste vanzarea ca fiind “o conventie prin care doua

parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si

aceasta a plati celei dintai pretul lui”. Contractul de vanzare-cumparare este acel

contract in baza caruia o persoana, numita vanzator, transfera si garanteaza altei

persoane, numita cumparator, dreptul sau de proprietate asupra unui bun sau alt

drept real ori drept de creanta, sau dreptul asupra unei universalitati juridice,

cumparatorul obligandu-se in schimb a plati vanzatorului o suma de bani, numita

pret.

Contractul de vanzare-cumparare nu poate avea ca obiect drepturi

personale nepatrimoniale si nici dreptruri patrimoniale care au caracter strict

personal, precum nici alte drepturi prevazute de lege ori rezultate din acte

unilaterale sau convenite prin contracte intuitu personae.

Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare

Din definitia data contractului de vanzare-cumparare rezulta caracterele

juridice ale acestuia, si anume: este un contract consensual, bilateral

(sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ si translativ de proprietate.

a) consensual - deoarece se incheie valabil prin simplul consimtamant

al partilor (solo consensu). Acest lucru este prevazut expres de art. 1295, alin. 1

C.civ., conform caruia “vinderea este perfecta… indata ce partile s-au invoit

asupra lucrului si asupra pretului…”

De la principiul consensualismului exista insa unele exceptii prevazute

expres de lege, situatii cand contractul de vanzare-cumparare, pentru a fi valid,

trebuie sa indeplineasca solemnitatea ceruta de aceasta. Aceste cazuri, cand

vanzarea-cumpararea este solemna, sunt strict si limitativ prevazute de lege. O

prima exceptie de le principiul consensualismului este continuta de art. 2 alin.1

din Legea 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. „Terenurile situate in

intravilan si extravilan pot fi instrainate si dobandite, prin acte juridice intre vii,

incheiate in forma autentica”. Nerespectarea cerintei instituite de lege se

sanctioneaza cu nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare (art. 14

alin. 1 din Legea 54/1998). Contractul este valabil numai cu respectarea formelor

cerute de lege in cazul vanzarii silite, cand aceasta trebuie sa fie facuta ad

validitatem prin licitatie publica.

b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic

(bilateral) deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii recipropce intre

partile contractante. Astfel, vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vadut si sa-l

garanteze pe cumparator contra evictiunii si pentru viciile ascunse ale bunului

vandut, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul convenit si sa preea

lucrul. Rezulta ca obligatia fiecarei parti iai are cauza juridica in obigatia

celeilalte.

c) Contractul de vanzare-cumparare este prin esenta sa un contract cu

titlu oneros, deoarece ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica

primire unui echivalent (contraprestatie) in schimbul prestatiei la care se obliga.

Astfel, vanzatorul urmareste sa primeasca pretul caontra echivalent al prestatiei

sale, iar cumparatorul uramreste sa primeasca bunul cumparat in schimbul

pretului convenit.

d) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ,

deoarece esistenta si intinderea drepturilor si obligatiilor reciproce sunt cunoscute

de parti la incheierea contractului si nu depind, ca in cazul contractelor aleatorii,

de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere

pentru oricare din partile contractante.

e) Contractul de vanzare-cumparare este un contract translativ de

proprietate. In principiu, orice contract are ca efect nasterea de drepturi si

obligatii in sarcina partilor daca este vorba de contracte sinalagmatice, sau doar a

uneia dintre parti, in contractele unilaterare.

Cat priveste transmiterea dreptului de proprietate sau al altui drept (real sau

de creanta), aceasta prezinta un aspect particular al contractului de vanzare

cumparare.

CAPITOLUL IV. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

INTERNAŢIONAL (DCI)

Ca materie interdiscplinara DCI va avea izvoare internationale si izvoare

interne. Cat priveste izvoarele internationale acestea vor fi izvoarele DIPb in

masura in care cuprind norme care reglementeaza si materii comerciale. Vom

distinge intre cutuma si tratat (cele doua izvoare ale DIPb).

Cutuma. Aceasta este cel mai vechi izvor al DIPb si in consecinta si al

DCI. Cutuma reprezinta o practica indelungata repetata, urmata de state cu

constiinta obligativitatii acesteia, adica cu constiinta ca valoreaza dreptul. Este un

izvor nescris. In materia DCI exista domenii care au ca reglementare cutuma, in

special dreptul transportului de marfuri pe mare. In contractul de navlosire,

independent daca se mentioneaza sau nu in contract, fiinteaza asa-numitele

obligatii subintelese ale partilor (armatorului si navlositorului). Aceste obligatii

au sorginte cutumiara. Astfel, independent daca se scrie sau nu in contract,

armatorul raspunde cu toata averea sa, pe apa si pe uscat, pentru asigurarea unei

stari tehnice de navigabilitate a navei. Este o obligatie cutumiara. Incarcatorul,

expeditorul, navlositorul, este obligat sa aduca marfa la locul de incarcare, la

cheiul de incarcare sau la dana de incarcare, asteptand nava; in caz contrar este

obligat sa plateasca locatii, aceasta pantru ca fiinteaza cutuma care spune ca

marfa asteapta nava. Cutuma trebuie deosebita in parametri DIPb de uzuri

internationale si de uzante comerciale interenationale. Uzurile internationale sunt

si ele reguli de conduita evidentiate de practica, dar a caror incalcare nu are efect

juridic, deci care nu sunt obligatorii, care nu sunt asigurate prin forta dreptului.

Spre exemplu, in materie diplomatica fiinteaza numeroase asemenea uzuri. Ori de

cate ori in masina unei ambasade circula ambasadorul sau un reprezentant oficial

al statului trebuie arborat fanionul, dar dacă acesta a fost furat, nu a aparut din

acest lucru niciodata un litigiu diplomatic. Ori de cate ori un sef de stat primeste

in vizita oficiala un alt sef de stat, exista un uz diplomatic al desfasurarii

covorului rosu, dar daca acest covor este galben, nu a aparut nici un fel de

conflict diplomatic.

Cutuma este obligatorie, uzul este facultativ. Cat priveste uzantele

comerciale internationale, ele sunt de asemenea reguli facultative evidentiate de

practica si care au in vedere predarea marfii si partajarea cheltuielilor de transport

in vanzarea internationala de marfuri. Ele au fost modificate de Camera

Internationala de Comert de la Paris. Cel mai important izvor international al

DIPb este tratatul. Acesta devine si cel mai important izvor international al DCI.

Indiferent de denumire: conventie, compromis, declaratie, nota diplomatica, aide-

memoire, gentlemen’s agreement, protocol, acord, proces-verbal, tratatul

reprezinta acordul de vointa intre doua sau mai multe state prin care acestea

convin sa reglementeze, intr-un anumit mod, o anumita sfera a relatiilor lor

reciproce.

Distingem tratate multilaterale la care participa mai multe state si tratate

bilaterale la care participa doua state. Distingem intre tratate generale care au ca

obiect de reglementatre domenii mai largi de coloborare interstatale si numai

incidental cuprind si norme aplicate comertului mondial si tratate speciale care

reglementeaza direct si exclusiv materii comerciale. Cele mai importante izvoare

sunt tratatele speciale multilaterale. Ca tratate generale, izvoare si ale DCI putem

exemplifica in cel mai cuprinzator tratat international Cartea Organizatiei

Natiunilor Unite, care formuland intre altele principiile relatiilor interstatale, are

in vedere si principiul „Pacta sum servanta”, sau principiul cooperarii si al

avantajului reciproc sau principiul solutionarii pasnice a diferendelor care desigur

se aplica acordurilor de comert si cooperare mondiala. Cele mai importante insa

sunt tratatele speciale multilaterale. In acest sens citam:

- Conventia de la Otawa, din 1988, privind contractul international de

leasing financiar,

- Conventia de la Otawa, din acelasi an, privind contractul international de

factory,

- Conventia de la New York, din 1958, privind recunoasterea si executarea

sentintelor arbitrare straine,

- Conventia de la Washington, 1965, privind solutionarea diferendelor

dintre un stat si un investitor strain, referitoare la investitiile straine,

- Conventia de la Seoul, 1985, privind formarea organizatiei intrnationale

pentru garantarea investitiilor straine,

- Conventia de la Viena, 1980, privind vanzarea internationala de marfuri,

- Conventia de la Bruxelles, din 1984, privind regulile de la Haga

referitoare la transportul international de marfuri pe mare, sub conosament.

Acordurile bilaterale: acorduri generale care reglementeaza domenii mai largi de

activitate dar care cuprind si reguli aplicabile comertului bilateral sau cooperarii.

CLASIFICAREA UZURILOR

Cea mai importanta clasificare a uzurilor se face in functie de forta lor

juridica, in:

a.uzuri normative (legale, de drept, cutume);

b.uzuri conventionale (interpretative, de fapt)

Uzurile normative. Particularitatile uzurilor normative se exprima in

generalitate, impersonalitate si obligativitate. Aceste uzuri constituie izvor de

drept si se aplica intocmai ca o norma juridica. Ele determina drepturile si

obligatiile partilor, fie reglementand raporturile sociale inca neprevazute de lege,

fie interpretand dispozitiile legii. Obiectul de reglementare al uzurilor normative

se prezuma a fi cunoscut intocmai ca si legea, urmand a fi aplicate de judecator,

chiar din oficiu. Uzurile conventionale (interpretative). Au forta juridica

asemanatoare clauzelor contractuale, iar fundamentul lor consta in principiul

libertatii de vointa a partilor. Ele se aplica cu titlu de clauza contractuala si

reprezinta vointa expresa sau tacita (prezumata), a partilor. Rolul uzurilor

interpretative este acelasi ca si in cazul celor normative si anume stabilrea

drepturilor si obligatiilor partilor. Uzurile conventionale intervin:

- in legatura cu incheierea contractului comercial (o anumita comportare

semnifica consimtamant);

- in legatura cu continutul contractului (completarea clauzelor stabilite in

contract);

- in faza de executare a obligatilor contractulale (sanctiuni aplicate

debitorului pentru neexecutarea obligatiilor);

Din punct de vedere probatoriu, uzurile conventionale trebuie dovedite cu

orice mijloc de proba, ca orice situatie de fapt.

2. Un alt criteriu de clasificare a uzurilor se refera la intinderea aplicarii lor

in spatiu, conform caruia pot fi:

- locale (se aplica pe o anumita piata comerciala);

- speciale (cele care se aplica la o anumita ramura de activitate);

- generale (cand se aplica tuturor raporturilor comerciale).