1

Drept comunitar

Conf. univ. dr. Radu STANCU

Lect.univ.dr. Mădălina Viziteu

I. Istoricul Uniunii Europene

Obiective: Cunoaşterea şi însuşirea tratatelor institutive, a instituţiilor Uniunii Europene şi a principalelor reglementări comunitare

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi

imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.

În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.

Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican.

Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.

Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. (v. Adrian Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-

2

29). Acestei alianţe i se puteau alătura şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.

Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de legătură federală” între naţiunile europene.

În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă europene, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifice sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.

În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.

În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie. Richard Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa” 1.

I.2. ETAPELE REALIZĂRII UNIUNII EUROPENE

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare europeană.

După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă, în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat Secretariatul de stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.

1 Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Ed.

Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14.

3

În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările socialiste şi comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context, Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA l-a aprobat şi a stabilit obiectivul de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de Moscova”.

La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revoluţia mondială.

Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi relansarea propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă prin cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi comuniste din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de piaţă în această parte a lumii.

La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947 şi a fost transmis în SUA.

La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei externe (Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul de Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creată Administraţia de Cooperare Economică (CECA), ca agenţie federală pentru organizarea ajutorului, aceasta funcţionând până la 30 septembrie 1951.

La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca agenţie europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de observator2. Ajutorul dat de SUA Europei, între 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolari.

2 Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.

4

OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.

Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus crearea unei „înalte autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania. Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept internaţional pe bază de cooperare” în care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele” 3.

La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).

La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare, sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în subordine trupele europene 4.

În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înfiinţată avea competenţă generală în domeniile politicii economice, al securităţii şi politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare5.

În 1957 au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.

Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituiţi din reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie. Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.

3 Adrian Năstase, op. cit., p. 28. 4 Adrian Năstase, op. cit., p. 32. 5 Idem, op. cit., p. 35.

5

Şi Tratatul de la Roma prevăede constituirea unor instituţii – o Comisie (Înalta Autoritate) şi Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental.

Convenţia de la Roma a dotat cele 3 comunităţi (CECO, CEE şi CEEA) cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi, şi o Curte de Justiţie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunităţi (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi Înalta Autoritate (CECO) înlocuindu-le cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie6.

Începând cu anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc în cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decât Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunităţii.

În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi, în 1986, a Portugaliei.

La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri directe, în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.

În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;

2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;

3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

6 Idem, op. cit., p. 35.

6

4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor7.

Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni: – primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din

ansamblul dispoziţiilor privind Comunitatea Europeană, care nu se mai limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice Europene , ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politici industriale;

– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate comună (PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune. Uniunea este reprezentată de Preşedinţie;

– al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne (JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune, decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare. Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi funcţionari care formulează avize destinate Consiliului şi care pregăteşte lucrările acestuia8.

În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale. Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino în martie 1996, sub preşedinţia italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate obiectivele Uniunii.

7 Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto,

Constanţa, 2002, p. 9-10. 8 Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.

7

În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de noi domenii9

După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent.

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken din 2001 a fost instituită Convenţia europeană care a avut ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod real nevoilor comunităţii europene.

Constituţia Uniunii Europene, astfel elaborată, a fost aprobată la Roma în 2004 şi este supusă aprobării de către statele membre, proces care pare întrerupt prin neaprobarea, pentru început de către francezi, dar ulterior şi de alte state.

Cuvinte cheie: Planul Marshall, CECO, CEE, CEEA, PESC, AUE,

TUE, JAI, primul pilon, al doilea pilon, al treilea pilon, tratatele institutive. Întrebări: 1. Când a fost formulată pentru prima dată ideea de Europă unificată? 2. Care sunt tratatele prin care a fost instituită Uniunea Europeană? 3. Care sunt obiectivele TUE? 4. Care sunt statele care au fondat CECO?

9 Idem, p. 44-45.

8

II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE II.1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a arătat,

aveau, la început, instituţii proprii. La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost

prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie: a) Înalta Autoritate – organism supranaţional; b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental; c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor

membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;

d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile dintre state.

Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:

a) Comisia Comunităţilor Europene; b) Consiliul de Miniştri; c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei; d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Prin Tratatele de la Maastricht (7 februarie 1992), cunoscut ca

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a fost înfiinţată şi Curtea de Conturi a Uniunii Europene.

II.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul Europei. Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a

9

statutului acestuia. Acesta are următoarele organe proprii: a) Comitetul de Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia prin Legea nr. 64/1993.

Consiliul European a fost înfiinţat în 1974 când şefii de stat şi de guvern au hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Are competenţe în domeniul cooperării politice la nivel comunitar şi extracomunitar, precum şi în domeniul construcţiei comunitare. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de Statele Membre pe perioade de câte 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu conducerea Consiliului Miniştrilor, regula fiind ca acelaşi stat să deţină în acelaşi timp conducerea celor două foruri.

Prin Tratatele de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite acte conexe, s-a statuat că este de competenţa Consiliului European să definească principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării. Tot Consiliul European ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale pe care le-a stabilit. Asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii.

Preşedinţia este asigurată prin rotaţie şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu.

Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună.

Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare.

• Constituţia adoptată la Roma în anul 2004, aflată în proces de ratificare de către statele membre, reglementează, la art.20 şi 21, instituţia Consiliului European. Acesta trebuie să dea Uniunii impulsionarea necesară pentru dezvoltarea sa şi să definească orientările şi priorităţile politice generale. Nu are atribuţii legislative. În ce priveşte compunerea, aceasta urmează a se modifica în sensul că, în afară de şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre mai fac parte preşedintele său şi Preşedintele Comisiei (deci Comisia nu mai este reprezentată de un vicepreşedinte ci chiar de preşedinte). La lucrările Consiliului European urmează să participe şi ministrul afacerilor externe, fără însă ca acesta să fie membru.

10

Consiliul European, potrivit Constituţiei, urmează să se reunească trimestrial la convocarea preşedintelui său.

Preşedintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu majoritate calificată pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, putând fi reales încă o dată şi va avea următoarele atribuţii:

– de a prezenta şi conduce lucrările Consiliului European; – de a asigura, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza

lucrărilor Consiliului de Afaceri Generale, buna desfăşurare şi continuitatea Consiliului European;

– de a depune eforturi pentru asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului European;

– de a prezenta Parlamentului European un raport la finalul fiecărei reuniuni;

– de a asigura, în această calitate şi la nivelul său, reprezentarea externă a Uniunii pe probleme de politică externă şi securitate comună, fără să aducă atingere competenţelor ministrului afacerilor externe al Uniunii.

Preşedintele Consiliului European nu poate să îndeplinească şi un mandat naţional, deci nu va fi exercitată de nici unul dintre şefii de stat sau de Guvern.

II.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul de Miniştri are o compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ cu atribuţii în materie decizională. Potrivit art. 1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare Guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe, dar practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri în funcţie de problemele aflate la ordinea de zi.

În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, Consiliul de Miniştri poate să funcţioneze ca un consiliu general.

Preşedinţia se asigură prin rotaţie, mandatul fiecărui stat membru fiind de 6 luni.

Atribuţiile Consiliului de Miniştri, potrivit art. 145 din Tratatul de la Roma, sunt:

– de a adopta legislaţia comunitară (decizii); – de a coordona politicile comunitare; – de a finaliza acordurile încheiate de Comunitate cu state terţe în

domeniile de competenţă comunitară; – de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.

11

Din aceste atribuţii reiese că rolul Consiliului de Miniştri este dublu: este for al reprezentanţilor Statelor Membre, dar şi organ legislativ.

Actele oficiale şi deciziile Consiliilor Miniştrilor sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În activitatea sa este ajutat de o serie de organe auxiliare: a) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit

tot prin tratatul de fuziune din 1967, este alcătuit din reprezentanţii Statelor Membre, şi are menirea de a pregăti lucrările Consiliului de Miniştri. Are două subcomitete numite COREPER 1 şi COREPER 2. COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi, iar COREPER 2 din reprezentanţii permanenţi care sunt ambasadorii Statelor Membre. Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine preşedinţia Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care dispune Consiliul.

b) Secretariatul General al Consiliului de Miniştri este alcătuit din mai mulţi funcţionari care asigură permanenţa şi garantează stabilitatea.

Proceduri de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene. Sunt proceduri diferite:

a) majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se iau cu majoritatea simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul provede altfel;

b) majoritatea calificată. Prin Actul Unic European din 1986 (TUE) Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii, pentru care până atunci prevăzuseră regula unanimităţii, în problemele care considerau că ţin de suveranitatea lor. Începând cu anul 1990 majoritatea calificată a fost folosită tot mai des. Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliul de Miniştri este diferit în funcţie de mărimea sa.

c) unanimitatea. Se practică în cazul legilor comunitare, armonizării legilor naţionale, armonizării impozitelor indirecte, asistenţa financiară, fonduri comunitare ş.a.;

d) dreptul de veto. Este o procedură de excepţie, statul care-l invocă trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele sale fundamentale.

• Reglementarea Consiliului de Miniştri prin Constituţia de la Roma din anul 2004. Acesta „exercită împreună cu Parlamentul European funcţia legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile stabilite de Constituţie” - art.22

12

pct.1. Este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru. Dispune de următoarele formaţiuni:

1) Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale care pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte continuitatea lucrărilor în strânsă legătură cu Comisia Europeană.

2) Consiliul Afacerilor Externe este prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii şi elaborează politicile externe ale Uniunii în conformitate cu liniile directoare definite de Consiliul European.

II.4. Comisia Europeană

Prin Tratatul de fuziune din anul 1967 au fost unificate instituţiile celor trei comunităţi (CECO, CEE şi CEEA). Comisia Europeană a luat naştere prin unificarea Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene şi este alcătuită din reprezentanţi ai statelor membre. Aceşti delegaţi (comisari – numele lor venind de la instituţie-Comisia) trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei sunt numiţi pentru 5 ani şi sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor în raporturile lor cu statele membre, inclusiv cu statul care i-a desemnat.

Pentru ca ei să poată fi efectiv independenţi beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii, după cum urmează:

– imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor comunitare;

– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din exercitarea funcţiilor lor;

Mandatul comisarilor poate să înceteze numai: – prin deces; – prin moţiune de cenzură a Parlamentului; – prin demisie voluntară; – prin demitere din oficiu. Aceasta nu poate fi cerută de statele

membre ci numai de Comisie, în ansamblul ei, sau de către Consiliu şi se hotărăşte de Parlament.

Comisia are activitate colegială şi permanentă. Este condusă de Preşedinte şi vicepreşedinţii acesteia desemnaţi pentru un mandat de 2 ani cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dispune de un Secretariat General şi este structurată pe 26 de Directorate Generale pe domenii (asemănător ministerelor din subordinea guvernelor naţionale - relaţii externe, afaceri

13

economice şi financiare, industrie, agricultură, concurenţă, transporturi, dezvoltare, personal şi administraţie ş.a.). Mai dispune de biroul statistic, biroul juridic, biroul de traduceri, biroul pentru ajutorul umanitar al Comunităţilor, servicii ş.a.

Comisia Europeană se reuneşte de regulă o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar.

În principal, atribuţiile Comisiei Europene sunt: – de a asigura aplicarea prevederilor tratatelor comunitare şi măsurilor

adoptate de celelalte instituţii; – de a formula recomandări şi avize asupra materiilor prevăzute de

Tratat, dacă acesta prevede în acest sens sau în cazul în care Comisia consideră necesar:

– are putere proprie de decizie şi participă la conturarea măsurilor adoptate de Consiliu şi Parlament în modul prevăzut de Tratat;

– exercită puterile conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Potrivit Constituţiei de la Roma din anul 2004, Comisia Europeană promovează interesul general european şi ia iniţiativele adecvate pentru îndeplinirea acestui obiectiv.

Are ca atribuţii: – asigurarea aplicării prevederilor Constituţiei şi măsurilor luate de

instituţiile europene pe baza Constituţiei; – supravegherea aplicării dreptului comunitar sub controlul Curţii de

Justiţie; – executarea bugetului şi administrarea programelor; – exercitarea de funcţii de coordonare, de execuţie şi de gestiune în

conformitate cu condiţiile fixate prin Constituţie; – asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe

comune şi de securitate comună şi a altor situaţii prevăzute de Constituţie; – cu excepţia cazului în care Constituţia prevede altfel, un act

legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat decât pe baza propunerii Comisiei. Comisia va fi condusă de un Preşedinte desemnat de Parlamentul

European şi constituie un Colegiu format din preşedintele Comisiei/vicepreşedintele şi 13 comisari europeni selecţionaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între statele membre.

II.5 Parlamentul European

14

Încă din Tratatele CECO şi CEE s-a prevăzut realizarea unei reprezentări la nivelul Comunităţilor care s-a şi realizat la început în cadrul Adunării Comunităţilor, iar, în prezent, în cadrul Parlamentului European.

Tratatul CECO şi Tratatul CEE prevedeau alegerea membrilor Adunării, prin sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate Statele Membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct”. Primele alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979.

Membrii Parlamentului European, fiind aleşi direct, reprezintă popoarele comunităţii şi nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare.

Parlamentul se reuneşte anual, în sesiune ordinară, începând cu a doua zi de marţi a lunii martie, dar se poate întruni şi în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. Îşi alege Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi. Are ca organe de conducere: Biroul; Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi temporare; Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare.

Atribuţiile Parlamentului European sunt de patru feluri: – atribuţii decizionale legislative; – atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului; – atribuţii de supraveghere şi control; – atribuţii consultative. Preşedintele Parlamentului este ales prin vot secret cu majoritatea

absolută, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. Are ca atribuţii mai importante: conducerea şedinţelor plenare ale Parlamentului; exercitarea funcţiilor administrative; reprezentarea Parlamentului în raport cu celelalte instituţii comunitare şi la diferite ceremonii oficiale.

Biroul Parlamentului European este format din preşedinte şi un număr variabil de vicepreşedinţi. Mai fac parte şi 5 membri numiţi de Parlament, numiţi chestori, care nu au însă drept de vot. Atribuţiile biroului: stabilirea compoziţiei şi organizării Secretariatului general; desemnarea membrilor Comisiilor Parlamentare; organizarea şi conducerea sesiunilor Parlamentului.

Biroul Parlamentului poate funcţiona şi în formă lărgită prin participarea şefilor grupurilor politice parlamentare. Biroul lărgit al Parlamentului are ca atribuţii: organizarea internă a Parlamentului; relaţiile cu instituţiile necomunitare; stabilirea agendei sesiunilor parlamentare; atribuţii consultative în alegerea Comisiei Europene.

15

Comisiile parlamentare sunt formate din membri ai Parlamentului numite de Biroul Parlamentului. Sunt mai multe categorii de comisii:

– comisii permanente; – comisii temporare; – comisii mixte cu Parlamentele statelor asociate. Au ca atribuţii

primirea proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.

Grupurile parlamentare se constituie după criteriul naţional sau al apartenenţei politice.

Adoptarea bugetului comunitar. Parlamentul împarte atribuţiile în acest domeniu cu Consiliul de Miniştri. Parlamentul European are atribuţii privind cheltuielile neobligatorii, iar Consiliul de Miniştri privind cheltuielile obligatorii.

• Constituţia de la Roma din anul 2004 reglementează foarte succint instituţia Parlamentului European. Se prevede că acesta exercită, alături de Consiliu, funcţia legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de control politic şi de consultare, potrivit condiţiilor stabilite prin Constituţie şi alege preşedintele Comisiei Europene.

Parlamentul European este ales prin sufragiu universal direct de către cetăţenii europeni pentru un mandat de 5 ani. Numărul de membri nu poate depăşi 736, cu fixarea unui prag minim de 4 membri pentru fiecare Stat Membru. Îşi alege Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi.

II.6 Curtea Europeană de Justiţie

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având fiecare propria Curte de Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea corectă a tratatelor prin care au fost înfiinţate. Prin Convenţia din anul 1957, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, au fost înlocuite cu o instituţie unică, iar Tratatul de fuziune din anul 1965, intrat în vigoare în anul 1967, doar a pus de acord, a explicitat şi detaliat unele dispoziţii din Statutul Curţii de Justiţie.

Competenţa. A fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului de la Roma care i-a conferit puterea de a asigura interpretarea corectă şi aplicarea prevederilor sale şi a actelor emise de instituţiile comunitare. Sunt supuse jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie: instituţiile politice comunitare, statele membre ale comunităţii, persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii, persoanele juridice care îşi au sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în vigoare, într-unul din statele membre.

16

Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă următoarele forme:

– atribuţii consultative constând în emiterea de avize, conform art. 95 din Tratatul de la Paris, aşa numita ipoteză a „micii revizuiri ” şi, conform art. 228 din Tratatul de la Roma, în cazul încheierii de acorduri cu terţe state şi organizaţii;

– atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor comunitare se face îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă.

Alcătuirea Curţii. Curtea este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali numiţi prin acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioadă de 6 ani. Mandatele judecătorilor şi avocaţilor generali sunt date astfel încât la fiecare 3 ani o parte a acestora se schimbă prin epuizarea mandatului. Funcţiilor lor sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată (politică, administrativă sau de natură profesională). Sunt desemnaţi dintre persoanele care au exercitat înalte funcţii jurisdicţionale sau dintre consilierii juridici cu competenţe notorii în ţările de origine.

Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi Tribunalul de Primă Instanţă. Deşi era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat fiinţă abia în anul 1988. Este format din 15 judecători numiţi de Guvernele Statelor Membre şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte pentru o perioadă de trei ani.

Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă. Se pronunţă cu privire la: o serie de acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile comunitare şi personalul lor; recursurile formulate de persoane fizice împotriva unor instituţii a Comunităţilor referitoare la regulile de competenţă aplicabile întreprinderilor.; recursurile formulate de întreprinderi împotriva Comisiei cu privire la încasări, producţie, preţuri, negocieri ş.a. Hotărârile sale pot fi atacate la Curtea Europeană de Justiţie.

Constituţia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de Justiţie, că include Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate. Asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea Europeană de Justiţie va avea câte un judecător din fiecare Stat Membru şi va fi asistată de avocaţi generali. Tribunalul de Mare Instanţă va avea cel puţin un judecător din fiecare stat membru.

II.7. Curtea de Conturi

17

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele organe:

– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută cu comisarii delegaţi pentru conturi;

– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică cu Comisia de control.

Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în 1977.

Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor 3 Comunităţi , fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat de sau au folosit fonduri comunitare.

Compunere. Este alcătuită din 15 membri numiţi pe 6 ani de către Consiliu cu consultarea Parlamentului. Alege un Preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar şi al preşedintelui pot fi reînnoite.

II.8. Alte organisme comunitare

În afara principalelor instituţii arătate mai sus, mai există şi alte organisme comunitare, dintre care şi:

a) Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al CEE şi CEEA compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi sociale: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi etc.;

b) Comitetul Regiunilor – are caracter consultativ şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale;

c) Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC); d) Banca Europeană de Investiţii (BEI) – aceasta trebuie să

finanţeze proiectele vizând dezvoltarea regională şi proiectele de interes pentru două sau mai multe State Membre;

e) Comitetul Consultativ CECO – reprezintă producătorii, lucrătorii, consumatorii şi comercianţii.

Cuvinte cheie: Consiliul European; Preşedinţia Consiliului European;

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună; Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene; organe auxiliare ale Consiliului de Miniştri; Comisia Europeană; majoritate simplă; majoritate calificată; unanimitate; drept de veto; organism de control politic; Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale; comisari europeni; Parlamentul European;

18

chestori; comisiile parlamentare; grupurile parlamentare; Curtea Europeană de Justiţie; Tribunalul de Primă Instanţă; Curtea de Conturi; CES; Comitetul Regiunilor; SEBC; BEI; Comitetul Consultativ CECO.

Întrebări 1. Consiliul European şi Consiliul Europei desemnează acelaşi

organism? 2. Care sunt competenţele Consiliului European? 3. Care sunt atribuţiile Consiliului de Miniştri? 4. Ce este Comisia Europeană şi din cine este constituită? 5. Cine sunt reprezentanţii Statelor Membre la COREPER 1 şi

COREPER 2? 6. Care sunt procedurile de adoptare a deciziilor de către Consiliul de

Miniştri? 7. Care sunt imunităţile şi privilegiile comisarilor europeni? 8. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene? 9. Cum se constituie Parlamentul European şi care sunt atribuţiile

acestuia? 10. Care sunt atribuţiile Biroului lărgit al Parlamentului European? 11. Cum se adoptă bugetul comunitar? 12. Care este competenţa Curţii Europene de Justiţie şi ce fel de

atribuţii are?

III. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

III.1. Enumerare

Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel: a) Tratatele originare:

– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO); – Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);

b) Tratatele şi actele modificatoare: – cele două tratate bugetare; – Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; – decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul

European din 1976; – deciziile şi tratatele de aderare; – Tratatul de la Maastricht;

– Tratatul de la Nisa. c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de instituţiile

comunitare pentru aplicarea prevederilor tratatelor:

19

– regulamentele; – directivele; – deciziile; – declaraţiile şi rezoluţiile; – recomandările şi avizele. d) principiile generale ale dreptului comunitar: – principiul proporţionalităţii;

– principiul egalităţii; – principiul securităţii juridice; – principiul dreptului la apărare.

e) jurisprudenţa instanţelor comunitare; f) cutuma.

III.2. Regulamentele

Sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene,

acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană, acestea fiind numite regulamente de executare. Regulamentele de bază sunt emise pe baza procedurilor legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.

Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandări şi avize care nu obligă) şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.

Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.

III.3. Directivele

Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc obiective sau un rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre alegerea mijloacelor şi formelor pe care le vor utiliza. Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp determinat. Se poate spune că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment este cel până la care statele trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot prevala de

20

prevederile ei. După acest moment cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la îndeplinire. Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn nr. 41/74, a decis în favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în mod direct, de dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea în termenul stabilit.

Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte actele normative necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia. Deci, în cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este direct aplicabil în dreptul naţional.

III.4. Deciziile

Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt direct aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter individual. Sunt considerate a fi acte administrative. Art. 189 din Tratatul CEE prevede că decizia este „act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”.

Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de drept public sau privat (instituţii, comercianţi etc.).

Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi mijloacele, forma juridică de punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.

III.5. Recomandările şi avizele

Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate domeniile, ci numai în acelea în care statele au acceptat să-şi diminueze suveranitatea. În domeniile în care nu pot interveni direct Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia au ales să folosească recomandările. Prin acestea Statele Membre sunt îndrumate în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii, dar recomandările nu au forţă obligatorie.

Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele nu exprimă, de fapt, decât o opinie.

III.6. Declaraţiile şi rezoluţiile

Nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă. Au, aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative

21

care să fie emise ulterior. Ca şi directivele pot servi la orientare şi interpretare.

III.7. Principiile generale ale dreptului comunitar

Sunt formulate de Curtea Europeană de Justiţie. a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că măsurile

care se iau nu trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a decis însă că legalitatea unei măsuri este afectată numai dacă este evident necorespunzătoare. Măsura nu trebuie să meargă mai departe decât este necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci când există posibilitatea de a alege între două sau mai multe măsuri să fie aleasă cea care aduce atingerile cele mai mici.

b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi constă în aplicarea unui tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. Nediscriminarea priveşte naţionalitatea, sexul, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este aplicabil tuturor relaţiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.

c) Principiul securităţii juridice mai este cunoscut şi sub numele de principiul certitudinii juridice. Constă în certitudinea că aplicarea legii într-o anumită situaţie să fie previzibilă, legea să fie uşor de stabilit, destinatarii ei să aibă siguranţa că se aplică o anumită prevedere legală şi nu alta şi că va fi interpretată în mod unitar. O lege care nu a ajuns la cunoştinţa destinatarilor nu poate fi aplicată şi nici nu poate retroactiva.

d) Principiul dreptului la apărare constă în posibilitatea subiecţilor de a lua parte la orice procedură judiciară sau administrativă pentru susţinerea intereselor legitime.

III.8. Aplicarea tratatelor comunitare

Deşi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967, cunoscut ca Tratatul de fuziune, a unificat instituţiile celor 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA), acestea pot să-şi exercite fiecare puterea în cadrul Comunităţii în care funcţionează, fiind aplicabil principiul autonomiei tratatelor comunitare. Art. 232 al Tratatului CEE prevede că dispoziţiile sale, în calitate de tratat general nu le modifică pe cele din CECO şi CEEA care sunt tratate speciale.

Practica Curţii de Justiţie tinde însă să unifice, în interpretările sale, prevederile celor 3 tratate.

22

III.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar

în dreptul intern al Statelor Membre

Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediată şi directă în dreptul intern, fără a mai fi nevoie să fie ratificate printr-un act normativ naţional. În dreptul intern, normele comunitare au locul lor distinct, nu se confundă, nu se suprapun şi nu se identifică cu cele naţionale, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le aplice cu prevalenţă faţă de cele din dreptul intern. Prioritatea normei comunitare nu este rezultatul unei ierarhii între autorităţile naţionale şi cele comunitare, statele păstrându-şi suveranitatea, ci este urmarea convenţiei dintre Statele Membre. În caz contrar, norma încetează să mai fie comună, fiind golită de conţinut şi finalitate.

III.10. Actele juridice comunitare în reglementarea

Constituţiei de la Roma din 2004

Constituţia de la Roma din 2004 prevede următoarele categorii de instrumente juridice:

– legi europene; – legi cadru europene; – regulamente europene; – decizii europene; – recomandări şi avize. Legile europene sunt definite ca acte legislative cu aplicabilitate

generală, obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru toate Statele Membre. Legile-cadru europene sunt acte legislative care obligă statele

membre în sensul obţinerii unui rezultat, dar lasă acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestora.

Şi legile europene şi legile-cadru europene sunt adoptate pe baza propunerilor Comisiei, în comun, de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, în procedură legislativă ordinară. Dacă Parlamentul şi Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un act, acesta nu se adoptă. Mai pot fi adoptate la iniţiativa unui grup de State Membre. În cazurile speciale prevăzute de Constituţie pot fi adoptate de Parlamentul European cu participarea Consiliului de Miniştri sau de către Consiliul de Miniştri cu participarea Parlamentului European, în conformitate cu procedurile legislative speciale.

Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate generală, în scopul implementării actelor juridice şi a unor dispoziţii

23

specifice Constituţiei. Pot fi obligatorii, situaţie în care dispoziţiile acestora se aplică direct Statelor Membre (asemănător legilor europene) sau pot să fie obligatorii doar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins de Statele Membre cărora li se adresează, dar lăsând acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestui scop (ca şi legile-cadru europene).

Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii în toate elementele lor. Atunci când specifică asupra cui sunt obligatorii, nu se aplică decât destinatarilor vizaţi.

Recomandările şi avizele se adoptă de instituţiile comunitare şi nu au forţă de constrângere.

Consiliul de Miniştri şi Comisia au competenţa de a adopta regulamente europene şi decizii europene în următoarele situaţii:

– prin legile europene sau legile-cadru Comisia poate primi competenţa, prin delegare, de a promulga regulamente în scopul completării sau amendării anumitor elemente secundare ale respectivelor legi sau legi-cadru. Obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare sunt explicit definite în legi şi legi-cadru. Delegarea nu poate fi dată pentru elementele esenţiale ale unui domeniu. Acestea sunt rezervate legilor şi legilor-cadru. Parlamentul European sau Consiliul de Miniştri pot decide revocarea delegării. Regulamentul adoptat prin delegare poate intra în vigoare doar dacă nu a întâmpinat obiecţii din partea Parlamentului European sau Consiliului de Miniştri, în termenul prevăzut în acest scop prin legea sau legea-cadru de delegare. Parlamentul European hotărăşte în această privinţă prin votul majorităţii, iar Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată.

Legile şi legile-cadru europene, pentru a intra în vigoare, trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Intrarea în vigoare are loc la data prevăzută în text sau, dacă nu se prevede în textul ei, în a douăzecea zi de la publicare.

Regulamentele şi deciziile care nu sunt adresate nominalizat intră în vigoare tot prin publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data prevăzută în textul acestora, sau, în lipsa acestei prevederi, în termen de 20 zile de la publicare.

Cuvinte cheie: izvoarele dreptului comunitar; regulamentele;

directivele, deciziile; declaraţiile şi rezoluţiile; recomandările şi avizele; principiile dreptului comunitar.

Întrebări: 1. Cum pot fi grupate izvoarele dreptului comunitar?

24

2. Ce sunt regulamentele de bază? Dar cele de executare? 3. Care sunt momentele aplicării directivelor? 4. Cum se aplică tratatele comunitare? 5. Care sunt izvoarele de drept prevăzute de viitoarea Constituţie a UE

(Constituţia de la Roma din 2004)?

IV. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

IV.1. Necesitatea unei uniuni economice şi monetare europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar

Internaţional (SMI) creat prin Acordurile Conferinţei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele europene să caute o alternativă.

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI) care are ca principală menire creditarea temporară a deficienţelor balanţelor de plăţi. Resursele FMI se constituie din aportul ţărilor membre constituite în proporţie de 25% în devize şi 75% în moneda naţională, stabile în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări. DST este o lichiditate internaţională creată de FMI care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele deţinute. DST este purtător de dobânzi. DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.

Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări de a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb. Între anii 1950-1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care, în 1958, a fost înlocuită cu Acordul Monetar European. În 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner care conţinea principalele elemente ale Uniunii Monetare Europene şi avea ca obiectiv pe termen lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani. Urmărea convergenţa politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.

La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME) bazat pe principiul parităţilor fixe dar ajustabile între monedele naţionale. La acestea au participat toate statele membre ale Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă: ECU.

25

În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

IV.2. Realizarea Uniuni Economice şi Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie

1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.

Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie 1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autorităţile naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Băncii Centrale Europene.

Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile fundamentale au fost: definirea şi punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor de schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale şi este condus de Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv alcătuit din 6 membri care sunt numiţi de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi supravegherea evoluţiei acestuia.

Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,

26

Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care îndeplineau criteriile de convergenţă, iar, la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această dată politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană care a înlocuit Institutul Monetar European. Aceste moment a marcat şi trecerea la moneda unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state se desfăşoară în euro.

IV.3. Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să

îndeplinească anumite criterii de convergenţă: → un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de orice

altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat membru, acesta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;

→ un set de criterii economice, după cum urmează: – rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult

de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul trecut;

– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state. Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri. Sunt prezentate drept avantaje: – stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică comună,

constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul intereuropean. Va duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a scăderii cheltuielilor prin necesitatea de cumpărare a monedei străine şi eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre ţările partenere;

– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;

– economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;

27

– stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri: – pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale statelor

membre, care duc şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;

– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din comunitate şi de aici o migrare necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;

– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile trecerii

la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie 2007, să adopte acquis-ul comunitar. În domeniul monetar, conform calendarului convenit cu UE, până la sfârşitul anului 2004 au fost armonizate prevederile referitoare la independenţa băncii centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare. Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar va urmări: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor; asigurarea independenţei personalului BNR prin armonizarea cu legislaţia comunitară privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie, motivele de revocare din funcţie, dreptul de contestare în justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese; interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca centrală.

Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să câştige teren în faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond, având în faţă perspectiva aderării în 2007 a

28

României la UE, euro a devenit moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie 2003.

Cuvinte cheie: Uniunea Economică şi Monetară; Sistemul European

al Băncilor Centrale; Institutul Monetar European; criterii de convergenţă Întrebări: 1. Care sunt etapele realizării UEM? 2. Care sunt criteriile de convergenţă pentru introducerea monedei

unice? 3. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice? 4. Care sunt măsurile luate de România pentru armonizarea în

domeniul monetar?

V. UNIUNEA VAMALĂ

V.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamală şi cooperarea economică pot îmbrăca mai multe

forme din care cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi zonele de liber schimb.

a) Zonele de liber schimb constă în eliminarea totală a drepturilor de vamă şi a restricţiilor asupra schimburilor între statele participante. Se utilizează când statele în cauză doresc să-şi aproprie economiile dar nu şi să le integreze sau să le transforme într-o singură economie. Exemple de zone de liber schimb: Spaţiul Economic European (SEE); Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS) dintre SUA, Canada şi Mexic.

Statele membre îşi păstrează propriul sistem de taxe vamale şi propria politică comercială în relaţiile externe. Prin regulile de origine se stabileşte care dintre mărfuri pot circula liber de la o ţară la alta în interiorul zonei.

b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în interiorul graniţelor ei, fără frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor externe.

V.2. Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară care

elimina diferenţele dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.

29

Tratatul CEE a prevăzut eliminarea taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor şi a tuturor taxelor, cu efect echivalent în comerţul dintre statele membre. Prevedea, de asemenea, şi adoptarea unui tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).

În 1968 toate drepturile de vamă şi restricţiile dintre cele 6 state membre (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate şi s-a introdus tariful vamal comun, aplicabil mărfurilor provenind din statele nemembre.

În 1988 a fost adoptată Decizia de creare a unui Document Administrativ Unic care a înlocuit cele peste 150 documente vamale diferite utilizate de administraţiile vamale ale statelor membre.

Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile Statelor Membre pentru control şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost înlocuit cu un nou sistem care nu necesita nici un control şi nici o întocmire de acte la momentul trecerii graniţelor naţionale din interiorul Uniunii.

Pentru eliminarea diferenţelor de interpretare şi aplicării omogene a legislaţiei vamale armonizate prin legislaţiile naţionale, în decembrie 1996 Parlamentul şi Consiliul UE au adoptat propunerea Comisiei privind un program de acţiune comunitară în domeniul vamal. Programul s-a numit Vama 2000 şi constituia o orientare clară pentru serviciile vamale. A fost ameliorat şi completat prin programul Vama 2002, care utiliza informatizarea şi programul de formare „Mathaeus” şi avea ca obiectiv eliminarea divergenţelor în materie vamală la nivel naţional.

„ Vama 2002” prevedea o serie de măsuri: – vizite ale echipelor Comisiei şi ale Statelor Membre pentru

evaluarea funcţionării, identificarea celor mai bune practici, dar şi a insuficienţelor în procedurile de control;

– lupta contra fraudelor; – sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale

administraţiilor vamale; – schimbul de funcţionari vamali pentru perfecţionarea experienţei; – organizarea de seminarii; – informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

V.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieţei unice a UE a avut drept consecinţă desfiinţarea

frontierelor economice interne între statele membre. Controlul se face la graniţele exterioare. Creşterea volumului intrărilor şi ieşirilor de mărfuri din

30

Uniune face imposibil controlul fizic la frontiere. Aceasta ar duce la costuri foarte mari şi nu în ultimul rând la sufocare şi blocarea vămilor de la punctele de frontieră.

Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare după importare ceea ce facilitează traficul şi reduce imobilizarea mărfurilor în porturi şi aeroporturi.

Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun şi nomenclatura comunitară.

Comisia Europeană, prin Direcţia privind fiscalitatea şi uniunea vamală, este competentă în ce priveşte iniţiativele de dezvoltare şi perfecţionare a politicii vamale, face propunerile în domeniul legislaţiei vamale şi asigură cooperarea dintre administraţiile Statelor Membre. Adoptă legislaţia secundară numită şi „dispoziţii de aplicare”, după aprobarea de către Statele Membre în cadrul Comitetului Codului Vămilor pentru legislaţia vamală sau în cadrul altui comitet atunci când este vorba de o altă legislaţie.

Administraţiile vamale ale Statelor Membre aplică legislaţia vamală în sensul perceperii drepturilor de vamă, TVA şi accizelor.

Cuvinte cheie: zone de liber schimb; uniune vamală; tarif vamal

comun; Document Administrativ Unic. Întrebări: 1. Care sunt formele de integrare vamală şi cooperare economică? 2. Care sunt măsurile prevăzute de Vama 2002? 3. Care este rolul Comisiei Europene în politica vamală?

VI. LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi fundamentale

ale Pieţei interne: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului.

VI.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la

Roma. Acest obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii. Perioada de tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-a putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1

31

iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor şi armonizarea unor taxe dintre care şi introducerea generală a TVA-ului în anul 1970.

La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restricţiilor cantitative. Libertatea circulaţiei bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale cum sunt: drepturi exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.

Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985 care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986). Aceasta conţinea 300 măsuri legislative, termenul limită de finalizare fiind la 31.12.1992, grupate pe trei obiective principale:

– eliminarea frontierelor politice; – eliminarea frontierelor tehnice; – eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe. În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie

art. 7 din Tratatul de la Roma care defineşte Piaţa Internă a Comunităţilor ca „o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din Statele Membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar.

Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de calitate. Au fost reglementate condiţiile introducerii pe piaţă şi utilizării produselor, obligaţiile producătorului, reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a conformităţii produselor, marcajul de conformitate al produsului. Standardele au ca scop protecţia muncii, protecţia sănătăţii consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Achiziţiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE şi 92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurenţial şi transparent în organizarea licitaţiilor pentru achiziţii publice.

VI.2. Libera circulaţie a serviciilor

Definiţii. Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul

de a oferi servicii pe teritoriul oricărui Stat Membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa reglementărilor privitoare la libera circulaţie a mărfurilor,

32

capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:

1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui Stat Membru, altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii.

2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE. 3. Prestaţia să fie remunerată. Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul de

servicii poate exercita şi numai temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză nu mai este vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.

Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit prestatorul.

Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin: 1. Interdicţia discriminării fondată pe naţionalitatea sau rezidenţa

prestatorului. Sunt interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa de origine.

2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care reglementează accesul – exemplu: la unele profesii este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii administrative.

În anumite condiţii sunt admise şi măsuri naţionale restrictive care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii sunt:

1. domeniul vizat să nu fi fost armonizat; 2. măsura să urmărească un interes general; 3. măsura să nu fie discriminatorie; 4. măsura să fie în mod obiectiv necesară; 5. măsura să fie proporţională cu scopul urmărit; 6. măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.

33

În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.

Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având calitatea de „resortisant” (rezident) comunitar.

Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoaştere a persoanelor juridice, sunt aplicabile reglementările naţionale.

VI.3. Libera circulaţie a capitalurilor

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”. Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act

normativ comunitar, aşa cum s-a făcut la libera circulaţie a serviciilor. Definirea s-a făcut de Curtea de Justiţie. Desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză şi nu plata pentru o anumită prestaţie. Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.

Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii Statelor Membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui Stat Membru UE, în conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).

Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat prin trei directive (din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986; nr. 86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie 1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) şi prin Tratatul de la Maastricht.

Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-a realizat o mai bună repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.

Un Stat Membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.

În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu

34

sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operaţiune bancară.

VI.4. Libera circulaţie a persoanelor

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul

Tratatului de la Roma (1957) prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

A fost prevăzută de Tratatul de la Roma. Constă în eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii oricărui Stat Membru şi cetăţenii celorlalte State Membre care stau şi muncesc pe teritoriul său. Aceste discriminări privesc condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.

Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă internă. Conceptul a evoluat în timp. Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins şi a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.

Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995).

Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele în paralel cu întărirea controalelor la frontierele externe. Stabileşte o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi schimb eficient de informaţii.

La frontierele externe, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză la intrare, trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul spaţiu Schengen. Totuşi, un Stat Membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe ţări. Un astfel de exemplu îl constituie Regatul Unit al Marii Britanii şi, până în urmă cu puţină vreme, Elveţia, state pentru care cetăţenii români au nevoie de viză.

Dacă un Stat Membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul spaţiu Schengen.

Cuvinte cheie: libera circulaţie a mărfurilor; standardizare; achiziţii

publice; serviciile; libera circulaţia a serviciilor; libera circulaţie activă;

35

libera circulaţie pasivă; libera circulaţie a capitalurilor; spălarea banilor; libera circulaţie a persoanelor; Acordul Schengen.

Întrebări: 1. Care sunt libertăţile fundamentale ale Pieţei unice? 2. Care sunt criteriile de identificare a prestărilor de servicii? 3. Prin ce se asigură libera circulaţie a serviciilor? 4. În ce condiţii sunt admisibile măsurile naţionale restrictive la libera

circulaţie a serviciilor? 5. Care sunt beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor?

VII. CONCURENŢA

VII.1. Concepte de bază

Politica în domeniul concurenţei se referă la comportamentul pe

piaţă al agenţilor economici şi include măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă, respectiv politica comercială, politicile de reglementare, măsurile adoptate de către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din domeniul privat, cât şi din cel public10.

Preţurile de lichidare a concurenţei sunt practici care urmăresc acapararea şi monopolizarea pieţei prin eliminarea concurenţei pe baza practicării unor preţuri sub costurile de producţie11.

Ajutoarele de stat (publice). Comisia şi Curtea de Justiţie le-au definit ca fiind orice ajutor provenind de la stat sau alte entităţi publice sau orice ajutor acordat de autorităţi - locale sau regionale.

Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a instrumentelor competiţiei în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a posibilităţii de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare12.

Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea de stimulente agenţilor economici în scopul pătrunderii şi menţinerii pe o piaţă.

VII.2. Reglementarea comunitară a concurenţei

10 Cf. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, op. cit., p. 83. 11 Idem, p. 86. 12 Idem, p. 82..

36

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui „sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli vizează:

– combaterea monopolizării prin acorduri protecţioniste, acorduri restrictive şi fuziuni practicate de societăţi;

– abuzul de poziţie dominantă constând în exploatarea unor societăţi în defavoarea altora;

– ajutoarele de stat. Regulile comunitare privind combaterea monopolizării. Art. 81 al

Tratatului CE interzice acordurile, deciziile şi practicile concertate între societăţile comerciale dacă acestea „pot afecta comerţul dintre Statele Membre şi care au ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune”.

Un acord restrictiv este cel încheiat între două sau mai multe societăţi prin care convin să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe libere pe piaţă.

Practica concertată are o intensitate mai scăzută decât acordul restrictiv şi constă în coordonarea dintre societăţile comerciale. Nu este o manifestare de voinţă clar exprimată, ci o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile verticale şi orizontale care stabilesc preţuri în mod direct sau indirect, acorduri asupra condiţiilor de vânzare, acorduri care izolează anumite sectoare de piaţă, acorduri asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acorduri de împărţire a pieţei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianţi.

• Abuzul de poziţie dominantă este interzis de art. 82 al Tratatului CE: „orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piaţa internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre”.

Abuzul de poziţie dominantă se realizează prin obstrucţionarea concurenţei pe piaţa pe care acţionează de către o societate comercială puternică economic. Curtea de Justiţie Europeană a definit-o ca „o poziţie de putere economică pe care o deţine o întreprindere şi care îi permite să afecteze concurenţa efectivă de pe o piaţă faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultima instanţă, faţă de consumatorii săi”.

Sunt considerate abuzuri de putere dominantă: impunerea directă sau indirectă de preţuri sau condiţii comerciale incorecte; limitarea producţiei, a pieţei sau dezvoltării tehnologice în detrimentul consumatorilor; efectuarea de tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; forţarea

37

celorlalte părţi din contract să accepte obligaţii suplimentare necuprinse în contract.

Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă ci doar îl exemplifică, Curtea de Justiţie Europeană a arătat că acesta este un concept obiectiv, constând în „recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile unei concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”.

Pe lângă formele de practici abuzive principale, enunţate chiar în Tratatul CE, Comisia şi Curtea de Justiţie au identificat şi alte forme de practici abuzive: discriminarea prin preţuri stabilite pe zone geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care împiedică clienţii să deţină produse de la furnizorii concurenţi; reducerea preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzul nejustificat al furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzul acordării de licenţe.

• Fuziunile (concentrările). Interzicerea acestei practici anticoncurenţiale îşi are temeiul în art. 81, 82, 85 şi 235 din Tratatul CE.

Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrărilor dintre întreprinderi prevede că: este „incompatibilă cu piaţa internă orice concentrare la nivel comunitar care creează sau consolidează o poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa efectivă pe piaţa internă sau pe o porţiune importantă a acesteia”.

Dimensiunea unei societăţi poate fi definită fie prin definirea unui prag la nivel european, fie prin definirea unor praguri naţionale diferite.

Sunt două ipoteze de definire: 1. prima ipoteză are drept criterii: – o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 5

miliarde euro; – cel puţin două din societăţile comerciale în cauză să aibă la nivel

comunitar o cifră de afaceri de minimum 250 milioane euro; – fiecare dintre aceste societăţi să genereze mai mult de două treimi

din cifra de afaceri la nivel comunitar într-un stat membru. 2. a doua ipoteză are drept criterii: – o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 2,5

miliarde euro; – o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel puţin

trei State Membre; – individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale

respective o cifră de afaceri de minimum 25 milioane de euro în fiecare din cele trei State Membre şi peste 100 milioane euro în întreaga comunitate.

38

• Ajutoarele de stat. Art. 87 din Tratatul CE prevede că „va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de un stat membru din resursele de stat, sub orice formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul dintre Statele Membre”.

Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării ajutorului sunt irelevante.

Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa internă a Uniunii:

– ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub garanţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză;

– ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în situaţii excepţionale;

– ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării, după reunificarea acesteia.

Comisia Europeană a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:

– ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni;

– ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important de interes european sau de remediere a unor perturbări grave în economia statelor membre;

– ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului; – alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE. Cuvinte cheie: preţurile de lichidare; ajutoarele de stat; concurenţa

loială; concurenţa neloială acord restrictiv; practică concertată; fuziunile (concentrările); ajutoare de stat

Întrebări: 1. Ce vizează regulile privind concurenţa? 2. Prin ce se realizează abuzuri de poziţie dominantă? 3. Care sunt ipotezele de definire a fuziunilor supuse controlului? 4. Care sunt ajutoarele de stat compatibile cu Piaţa Internă a Uniunii?

VIII. FONDURILE STRUCTURALE ŞI FONDURILE DE TIP STRUCTURAL

VIII.1. Fondurile structurale

39

Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidării economiilor Statelor Membre şi pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase a acestora, reducând ecartul dintre diferitele regiuni şi retardul celor mai puţin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se află în responsabilitatea principală a statelor membre şi autorităţilor regionale. Nu se substituie eforturile financiare ale Statelor Membre.

• Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 şi a avut ca obiectiv major prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care să faciliteze accesul pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii şanselor, calificarea profesională, crearea de noi locuri de muncă.

• Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) a fost creat în scopul sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing în agricultură. Are două componente:

– componenta de orientare, creată în anul 1962 pentru ajustare structurală, pentru reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi complementare în agricultură. Este destinat: investiţiilor în agricultură; facilităţilor destinate tinerilor agricultori; sprijinului pentru ieşirea la pensie în agricultură înainte de limita de vârstă; sprijinului pentru zonele mai puţin favorizate şi pentru zonele cu restricţii de mediu; pentru silvicultură; alte măsuri de conversie şi dezvoltare rurală;

– componenta de garantare este concepută pentru susţinerea preţurilor produselor agricole.

• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) este menit să corecteze principalele dezechilibre regionale şi transformarea regiunilor. A fost creat în anul 1975 şi are ca domenii de intervenţie: investiţii productive; în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate); dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor; acordarea de asistenţă tehnică.

• Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat în anul 1993 şi are ca principale domenii de intervenţie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii; protejarea zonelor maritime ş.a.

Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu handicapuri specifice; grupurile sociale vulnerabile; colectivităţile locale şi regionale; ţările candidate.

VIII.2. Fondul de Coeziune

40

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenţa ţărilor cu dificultăţi economice, în vederea aderării la Uniunea Economică şi Monetară. Fondurile sunt alocate pentru două sectoare: 1) mediu; 2) reţele de transport transeuropene.

Cerinţe pentru accesul la Fondul de coeziune: 1. ţările beneficiare să aibă un venit pe locuitor sub 90% faţă de media

comunitară; 2. ţările beneficiare să aibă un program menit să satisfacă condiţiile de

convergenţă. În perioada 2000-2006 bugetul fondului este de 18 miliarde euro.

Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeşte de fondurile structurale în sensul că urmăreşte reducerea disparităţilor dintre economiile naţionale în timp ce acestea din urmă au ca scop reducerea disparităţilor dintre regiuni.

VIII.3. Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)

• Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale ţărilor candidate şi

ţările membre UE, precum şi la nivelul regiunilor este mare şi vor îngreuna funcţionarea armonioasă a Uniunii. Pentru reducerea acestor decalaje, UE acordă sprijin ţărilor candidate prin instrumente structurale de preaderare (fondurile de tip structural). Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) şi Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA). După aderare, sprijinul financiar va fi acordat prin fondurile structurale şi prin Fondul de Coeziune.

• Programul PHARE. A fost înfiinţat în 1989 pentru Polonia şi Ungaria (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) şi este un instrument nerambursabil de sprijinire a ţărilor candidate. În anul 1997 a fost revizuit. Este orientat către consolidarea instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu scopul întăririi instituţiilor democratice, administraţiei publice şi organizaţiilor care au răspunderea implementării legislaţiei comunitare.

• Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA). Este un instrument de finanţare destinat statelor candidate, similar cu Fondul de Coeziune. Obiectivele programului sunt: 1) protecţia mediului înconjurător; 2) dezvoltarea infrastructurii de transport; 3)

41

familiarizarea administraţiilor statelor candidate cu politicile şi procedurile fondurilor structurale.

Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu populaţia, PIB/locuitor şi suprafaţă. Pot acoperi până la 75% din cheltuielile publice, iar, în mod excepţional, până la 85%.

• Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPAR). Are menirea de a pregăti ţările candidate pentru participarea la politica agricolă comună (PAC). Este administrat pe baze complet descentralizate.

• Proiecte finanţate din programul SAPARD: 1) îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi comercializarea produselor agricole şi piscicole; 2) îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricolă; 3) dezvoltarea economică a zonelor rurale; 4) dezvoltarea resurselor umane. Bugetul total pentru perioada 2000-2006 este de 520 miliarde euro.

Cuvinte cheie: fonduri structurale; Fondul de Coeziune; fonduri de tip structural; FSE; FEOGA; IFOP; PHARE; ISPA; SAPARD; FEDER.

Întrebări: 1. Care este scopul fondurilor structurale? 2. Care sunt componentele FEOGA? 3. Care sunt domeniile de intervenţie ale FEDER? 4. Care sunt cerinţele pentru accesul la fondul de coeziune? 5. care sunt obiectivele programului ISPA? 6. Ce proiecte finanţează SAPARD?

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, 2003 2. Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001 3. Marin Voicu, Jurisprudenţă comunitară, Ed. Lumina Lex, 2005 4.Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, 2003

42