104
1 Ionel Bostan - Profesor universitar Doctor în Drept Doctor în Economie DREPT FISCAL COMUNITAR Iaşi

DREPT FISCAL COMUNITAR - noutatistiri.ronoutatistiri.ro/wp-content/uploads/37-drept-fiscal-comunitar.pdf · 1 Ionel Bostan -Profesor universitar – Doctor în Drept Doctor în Economie

Embed Size (px)

Citation preview

1

Ionel Bostan - Profesor universitar –

● Doctor în Drept ● Doctor în Economie

DREPT FISCAL COMUNITAR

Iaşi

2

CUPRINS ● Acronime .......................................................................................................................... 6

Capitolul 1 Concepte privind dreptul financiar comunitar; izvoarele juridice comunitare (generale şi de drept financiar) ...................................................................

8

1.1. Repere conceptuale .......................................................................................................... 8

1.2. Izvoare de drept comunitar ......................................................................................... 8

1.2.1. Tratatele institutive şi modificatoare .................................................................... 9

1.2.2. Izvoare derivate ...................................................................................................... 11

1.2.3. Alte izvoare de drept comunitar ......................................................................... 12

1.3. Metoda comunităţii şi procedurile UE de adoptare a legislaţiei ...................................... 12

1.4. Cadrul normativ privind elaborarea bugetului general al UE ......................................... 14

Capitolul 2 Bugetul comunitar ............................................................................................ 15

2.1. Principii aplicate în stabilirea şi executarea bugetului comunitar 15

2.2. Linii esenţiale de management bugetar .......................................................................... 20

2.2.1. Elemente de bază privind execuţia bugetară ......................................................... 20

2.2.2. Regulile şi metodele contabile ............................................................................... 21

2.2.3. Reforma cadrului contabil ..................................................................................... 22

2.3. Reglementări financiare regăsite în corpusul constituţional comunitar .......................... 22

2.3.1. Veniturile şi cheltuielile comunitare ...................................................................... 23

2.3.2. Elaborarea bugetului ......................................................................................... 23

2.3.3. Execuţia bugetară .............................................................................................. 24

2.3.4. Raportare şi control ................................................................................................ 25

3

2.3.5. Alte reglementări în materie .............................................................................. 25

2.4. O caracterizare privind veniturile şi cheltuielile bugetului comunitar pe baza execuţiei bugetare derulate în ultimii ani .............................................................................................

26

2.4.1. Sistemul de venituri ............................................................................................. 26

2.4.2. Cheltuielile .......................................................................................................... 28

2.4.3. Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi mecanismul compensaţiei bugetare ...........................................................................................................................

30

2.5. Finanţarea politicilor comune ………………………..................................………….. 30

2.5.1. Evoluţii specifice politicii bugetare ………………….................................…… 31

2.5.2. Principiile bugetare ………………………………..................................……… 33

2.5.3. Procedura bugetară anuală ……………………..................................…………. 35

2.5.4. Structura bugetului UE …………………………...................................……….. 36

2.5.4.1. Veniturile bugetului comunitar ………………..................................………... 36

2.5.4.2. Cheltuielile incluse în cadrul bugetului comunitar ….................................….. 38

2.5.5. Cadrul financiar multianual al Uniunii ………………....................................….. 41

2.5.5.1. Necesitatea unui cadru financiar multianual ……….....................................….. 41

2.5.5.2. Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006 ………...................................….. 42

2.5.5.3. Noul cadru financiar pentru perioada 2007-2013 …….................................... 43

Capitolul 3

Politica fiscală a statelor membre …………...............................…………...........……..

46

3.1. Politica fiscală europeană ................................................................................................ 46

3.2. Impactul Uniunii economice şi monetare asupra politicilor fiscale ale statelor membre … 48

3.3. Coordonarea fiscală …………………………………………………………………… 49

4

Capitolul 4

Analiza normelor şi practicilor privind impozitarea activităţii comerciale şi evitarea dublei impuneri în statele membre ale UE …………...............................………………..

52

4.1. Unele considerente de ordin comunitar privind impozitarea ..........................................

4.2. Repere normative ale UE privind taxarea. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor - corelarea interesului comunitar cu obiectivele reglementărilor fiscale .............................

4.2.1. Impozitarea directă .......................................................................................

4.2.2. Impozitarea indirectă .................................................................................

4.2.3. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor .......................................

4.3. Regimul ajutorului de stat şi practicile fiscale dăunătoare ............................................

4.4. Politici naţionale privind impozitarea activităţii comerciale a companiilor, aplicate în unele ţări membre ale UE ............................................................................................................

4.5. Compatibilitatea legilor fiscale româneşti cu reglementările UE şi OECD ......................

4.5.1. Prevederi semnificative vizând impozitarea/ taxarea afacerilor, ale noului Cod fiscal românesc ..........................................................................................................

4.6. Alte componente ale politicii fiscale comunitare ............................................................

4.7. Măsuri de evitare a dublei impuneri în statele membre ale UE .................................................

4.7.1. Modalităţi de implicare a statului în crearea cadrului legal comun ..................

4.7.2. Evitarea dublei impuneri şi preocupările privind coordonarea sistemelor fiscale .....

4.7.3. Convenţii şi directive vizând evitarea dublei impuneri în spaţiul comunitar .........

4.7.3.1. Convenţia-model a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (1963) ...

4.7.3.2. Convenţia de arbitraj (sau de eliminare a dublei impuneri în legătură cu corectarea profiturilor întreprinderilor asociate) ......................................................

4.7.3.3. Directiva 1990/435/EEC asupra întreprinderii-mamă şi a filialelor din state membre diferite ..........................................................................................................

4.7.3.4. Directiva 90/434/EEC asupra sistemului comun de impozitare aplicabil fuziunilor, divizărilor, transferului de active şi schimbului de acţiuni ........................................

4.8. Aspecte privind aplicarea convenţiilor bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România. Restituirea impozitului. Nediscriminarea ........................................................................

52

53

53

55

56

57

58

61

62

66

67

67

68

70

70

71

71

72

72

5

Capitolul 5

Influenţele cadrului financiar-fiscal asupra performanţei activităţii de comerţ internaţional şi atragerii investiţiilor străine directe ......................................................

75

5.1. Consideraţii privind performanţa comerţului exterior. Indicatori specfici ................... 5.2. Impozitarea ca factor de decizie în materie de investiţii şi afaceri internaţionale ..........

5.3. Orientarea cadrului financiar-fiscal către stimularea exporturilor şi atragerea investiţiilor străine directe ....................................................................................................................

5.3.1. Stimularea exporturilor prin adoptarea de măsuri cu conţinut financiar ...........

5.3.2. Pârghii fiscale de stimulare a investiţiilor străine directe ..............................

5.4. Regimul zonelor speciale ..............................................................................................

5.4.1. Zone duty-free .................................................................................................

5.4.2. Zone economice speciale ................................................................................

5.5. Analiza performanţelor înregistrate de comerţul exterior românesc (2006) ....................

5.5.1. Caracteristici recente ale comerţului exterior ............................................ 5.5.2. Evoluţia exporturilor .......................................................................................

5.5.3. Evoluţia importurilor .......................................................................................

5.5.4. Deficitul comercial ...........................................................................................

5.6. Unele perspective legate de adâncirea integrării României în UE – domeniile comercial şi vamal ............................................................................................................... 5.7. Repere ale unei strategii post-aderare privind dezvoltarea economiei româneşti şi a activităţii de comerţ exterior .................................................................................................................

5.7.1. Contextul european şi contextul intern privind evoluţia economiei româneşti ...

5.7.2. Identificarea şi valorificarea avantajelor competitive ale României în UE ........ 5.7.3. Aprofundarea la nivel naţional a procesului de integrare europeană; asigurarea resurselor necesare şi utilizarea efectivă şi eficientă a fondurilor comunitare ....................... 5.8. Prefigurarea cadrului macro-economic şi de dezvoltare a comerţului exterior românesc (2008-2013) ....................................................................................................................................

76

79

80

80

83

86

86

88

88

88

89

90

91

92

92

92

93

95

97

● Bibliografie ........................................................................................................................ 98

6

LISTĂ DE ACRONIME AELS - Asociaţia Economică a Liberului Schimb BCE - Banca Centrală Europeană BEI - Banca Europeană de Investiţii CCIR - Comitetul Internaţional al Crucii Roşii CE - Comunităţile Europene CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului CEE - Comunitatea Economică Europeană CES - Comitetul Economic şi Social ECA - Curtea Europeană a Auditorilor (Curtea de Conturi a UE) ECU - European Currency Unit EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice FC - Fondul de Coeziune FED - Fond European de Dezvoltare FEDER - Fondul European de Dezvoltare Economică Regională FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă FS - Fonduri structurale FSE - Fondul Social European IFAC - Federaţia Internaţională a Contabililor IFOP - Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului INA - Instituţii Naţionale de Audit INTOSAI - Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de

Audit ISPA - Instrument pentru Politici structurale de Pre-Aderare LIFE - Instrumentul Financiar pentru Mediul Înconjurător MPA - Memorandum General de Planificare a Auditului OCP - Organizarea comună a pieţei OD - Organisme descentralizate (ale UE) OLAF - Oficiul de Luptă Anti-Fraudă PAC - Politica Agricolă Comunitară PCT - Programul de cooperare transfrontalieră PESC - Consiliu în cadrul politicii externe de securitate comună PHARE - Fond de asistenţă financiară al UE (Pologne et Hongrie –

Aide a la Reconstruction Economique) PNB - Produs Naţional Brut RTE-T - Reţele transeuropene de transport SAI - Instituţii Supreme de Control SAPARD - Program Special de Aderare pentru Agricultură şi

Dezvoltare Rurală SCI - Standarde de control intern SEE - Spaţiul Economic European SIGC - Sistemul integrat de gestiune şi control TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană TVA - Taxa pe Valoarea Adăugată UE - Uniunea Europeană UEM - Uniunea Economică şi Monetară

7

Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Monetară si Economică dau o nouă dimensiune politicii de impozitare generală prin limitarea strictă a posibilităţii guvernelor de a finanţa cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate şi Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar mai mare de 3% să constituie depozite nepurtatoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea deficitului. Obiectivul general este ca bugetele statelor membre să se menţină în echilibru de-a lungul ciclului economic, motiv pentru care orice creştere a cheltuielilor publice va fi finanţată prin creşterea impozitelor. Dintr-o altă perspectivă, în pofida tuturor eforturilor întreprinse în ultimul timp de Comisia Europeană, armonizarea impozitelor este departe de a fi satisfăcătoare. Coordonarea impozitării la nivel comunitar întâmpină două obstacole majore: procedura de adoptare a deciziilor conform principiului unanimităţii şi lipsa unei aprecieri corecte a acelor piedici în dezvoltarea socială şi economică ce derivă din neadoptarea deciziilor pertinente. În aceste circumstanţe, Comisia, profitând de întîlnirea neformală a Miniştrilor finanţelor de la Verona din 12-13 aprilie 1996, a prezentat pentru prima dată ideile sale pentru o strategie comprehensivă privind impozitarea. Trei probleme majore se circumscriu aici, iar acestea vor constitui elementele-cheie ale politicii de impozitare a Uniunii Europene în următorii ani: stabilizarea acumulărilor fiscale ale Statelor Membre, funcţionarea stabilă a pieţei comune, îmbunătăţirea pieţei muncii şi diminuarea şomajului.

(I. Pascal)

În Uniunea Europeană, o serie de stimulente fiscale sunt interzise, sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei Europene, în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului. Esenţa sprijinului statal este aceea că denaturează competiţia prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri.

(Cf. Art. 87(1) EC)

8

Capitolul 1

CONCEPTE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR COMUNITAR; IZVOARELE JURIDICE COMUNITARE

(GENERALE ŞI DE DREPT FINANCIAR)

1.1. Repere conceptuale Bugetul Uniunii Europene este actul juridic care, în fiecare an, autorizează finanţarea tuturor activităţilor şi operaţiunilor Comunităţii, alocă resurse într-o manieră care reflectă priorităţi curente. Dezvoltarea şi perfecţionarea instrumentului bugetar de-a lungul timpului reflectă felul în care s-a schimbat construirea Europei. În 1970, bugetul comunitar se cifra la 3,6 mld. ECU şi consta aproape întregime în cheltuieli pentru agricultură impuse de reglementările obişnuite ale acestui segment. Astăzi, bugetul general al Uniunii Europene totalizează aproximativ 100 mld. euro şi acoperă întreaga gamă de fonduri impuse de reglementările comunitare în vigoare: cheltuieli agricole, subvenţii pentru dezvoltarea regională, cheltuieli pentru cercetare, educaţie şi pregătire profesională, ajutoare şi cooperare internaţională. De la început trebuie să spunem că suma totală a cheltuielilor finanţate din bugetul UE (fonduri financiare alocate) este echivalentă doar cu puţin peste un procent din PNB-ul însumat al statelor membre. Circa a 20-a parte din bugetul comunitar este destinată pentru pregătirea reglementărilor UE şi asigurarea respectării lor, elaborarea şi implementarea bugetului, monitorizarea cheltuielilor aprobate de Parlament şi de Consiliu, administrarea comunitară de ansamblu. Dată fiind importanţa bugetului Uniunii Europene, a problematicii financiare comunitare în general, o semnificaţie aparte capătă cadrul normativ de profil. Astfel, includerea în discuţie a conceptului de drept financiar comunitar are în vedere totalitatea normelor care reglementează relaţiile ce apar în procesul complex privind elaborarea, adoptarea, execuţia, evidenţa şi controlul bugetului UE. Relevăm că disciplina de drept financiar comunitar, care aparţine ştiinţelor juridice, se afirmă într-o evidentă interferenţă cu disciplina finanţelor UE, care ţine de ştiinţele economice. De altminteri, conceptele specifice finanţelor UE stau la baza ideilor şi teoriilor dreptului financiar comunitar, care sunt reflectate în conţinutul reglementărilor juridice privitoare la bugetul comunitar, contribuţiile financiare datorate acestuia, cheltuieli, mecanismul compensaţiei bugetare, auditul şi controlul specific etc.

1.2. Izvoare de drept comunitar Potrivit literaturii de specialitate1 dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor de drept

aplicabile în ordinea juridică comunitară (articolele 164 şi 173 ale Tratatului C.E.E.), unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor; dreptul complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Izvoarele de drept comunitar, ca atare, comportă o clasificare de genul2:                                                             1 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar, Ediţia a V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 31. 2 Ibid., p. 32. Th. Stolojan, în lucrarea Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket, Braşov, 2002, face câteva referiri extrem de sintetice privitoare la izvoarele de drept comunitar. Astfel, legislaţia UE poate fi împărţită în legi comunitare primare şi legi comunitare secundare. Legile comunitare primare cuprind Tratatele de constituire, precum şi toate Tratatele ulterioare încheiate de către Comunităţile Europene. Legile comunitare secundare pot fi clasificate în baza Tratatelor de constituire a Comunităţilor Europene, în regulamente, directive, decizii şi recomandări. Acestea sunt instrumente legale ale Comunităţilor Europene.

9

- tratate institutive şi modificatoare – izvoare primare ale dreptului comunitar; - izvoare derivate sau dreptul derivat, secundar comunitar european (regulamentele, directivele,

deciziile, recomandările şi avizele); - norme de drept care provin din angajamente externe ale Comunităţilor; - izvoare complementare; - izvoare nescrise.

1.2.1. Tratatele institutive şi modificatoare Aşa cum cunoaştem, dreptul primar european este constituit din 3 tratate institutive ale

Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor 3 la un loc.

Când se vorbeşte despre tratate originare3, se are în vedere că pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) principalul instrument este Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, este reînnoit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale (exemplu: protocoalele asupra statutului Curţii de Justiţie şi asupra privilegiilor şi imunităţilor) care au valoare de tratate, uneori. Apoi, pentru Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM) există cele 2 Tratate de la Roma, din 25 martie 1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între care cel mai important defineşte Statutul Băncii Europene de Investiţii (B.E.I.), la care se adaugă, în mod deosebit, protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor privind Curtea de Justiţie.4

NOTĂ: Structura tratatelor comunitare conţine:

a) preambulul şi dispoziţiile preliminarii (date de: scopurile politice şi etice ce îi animă pe şefii statelor fondatoare; scopurile socio-economice proprii fiecăreia dintre cele 3 Comunităţi; ansamblul dispoziţiilor ce conţin obiective şi principii cu caracter general care nu se pot aplica direct, dar nu pot fi considerate nici simple declaraţii de intenţie);

b) clauzele instituţionale, fiind cele care pun în aplicare „sistemul instituţional” al Comunităţilor, în sens larg (organizare, funcţionare, competenţa instituţiilor şi altele);

c) clauzele materiale, adică acele clauze care, din punct de vedere cantitativ, constituie cea mai mare parte a tratatelor, fiind vorba despre acele dispoziţii care definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru EURATOM) instituit prin acestea;

d) clauzele finale privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în vigoare a tratatelor şi revizuirea lor.

                                                                                                                                                                                                 Regulamentele sunt acte normative cu valoare superioară legilor naţionale, ele având caracter de lege în toate

Statele membre UE. Regulamentele sunt aprobate de Consiliu UE, la propunerea Comisiei Europene, după ce Parlamentul European şi-a exprimat punctul de vedere sau acordul, după caz, potrivit procedurilor prevăzute prin Tratat. Regulamentele se aplică direct în toate Statele membre, fără a necesita o lege naţională care să asigure transpunerea lor în legislaţiile naţionale şi urmăresc uniformizarea aplicării legii comunitare în toate Statele membre.

Directivele reprezintă un cadru în ale cărui limite Statul membru trebuie să adapteze legislaţia naţională sau să promoveze o serie de acte normative cu caracter naţional. Pentru acest tip de acte normative, armonizarea legislativă presupune realizarea unor tabele de concordanţă între directivele comunitare şi actele normative naţionale în vigoare. Statele membre au libertatea de a transpune directivele în legislaţia naţională, luând în consideraţie circumstanţele naţionale specifice.

Deciziile sunt specifice unui stat membru sau unei regiuni, reprezentând un act normativ obligatoriu numai pentru persoanele juridice sau fizice specificate în conţinutul acestora. Aceste acte normative nu fac obiectul armonizării.

Recomandările nu sunt obligatorii pentru cei cărora li se adresează. 3 Ibid., p. 33. 4 Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

10

În privinţa tratatelor şi actelor modificatoare5 trebuie să relevăm că acestea au în vedere toate modificările şi completările aduse tratatelor originare şi rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă diversă de alte acte normative ale instituţiilor comunitare (în cadrul procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre.

Modificările cele mai importante, care au avut relevanţă asupra celor 3 Comunităţi sunt:6 • instrumentele care instituie instituţiile comune ale celor 3 Comunităţi (Convenţia relativă la

anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1967);

• tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop sporirea puterii financiare a Parlamentului European (Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

• Decizia din 21 aprilie 1970 relativă la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe articolele 231 al Tratatului C.E.E. şi 173 al Tratatului C.E.E.A., intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, astăzi înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1988;

• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct, întemeiată, în special, pe art. 138.3 al Tratatului C.E.E., intrată în vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a făcut obiectul unor adaptări operate de către Statele membre, trebuind să fie asimilată cu tratatele propriu-zise);

• actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează tratatele anterioare sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului comunitar. Aici avem în vedere actele referitoare la aderarea la Comunităţile europene a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;

• actele relative la aderarea Republicii Elene la Comunităţile europene, din 24 mai 1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;

• actele relative la aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985, precum şi cele care au urmat până în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia);

• Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 februarie 1986, de 9 din cele 12 State membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei State membre (Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica cele 3 tratate institutive şi la a completa Tratatul C.E.E., ci a dat şi o bază juridică Consiliului european şi cooperării politice europene;

• Tratatul de la Maastricht, din 1993; • Tratatul de la Amsterdam, din 1999; • Tratatul de la Nisa, din 2000.

NOTĂ: Tratatul de la Bruxelles, din 1965 (Tratatul de fuziune a executivelor) a unificat instituţiile celor 3

Comunităţi şi prevede că acestea pot să-şi exercite, fiecare, puterea, în cadrul Comunităţii căreia îi aparţine, conform dispoziţiilor fiecărui tratat, funcţionând principiul “autonomiei tratatelor comunitare”. Astfel, în afară de o unificare a tratatelor, remisă la o dată nedeterminată (potrivit art. 32 al Tratatului de la Bruxelles), cele 3 tratate comunitare constituie 3 grupe de angajamente independente unele faţă de celelalte. Raporturile lor mutuale rămân guvernate de art. 232 al Tratatului C.E.E., care, conform regulilor dreptului internaţional, stipulează că dispoziţiile Tratatului C.E.E. (tratat general) nu le modifică pe cele din Tratatul C.E.C.O. şi nu derogă de la prevederile Tratatului C.E.E.A. (tratate speciale).

                                                            5 Ibid., p. 34. 6 Ibid., pp. 34-35.

11

1.2.2. Izvoare derivate Cea de-a doua categorie – izvoarele derivate sau secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele

adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii7. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nefiind simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.

Regulamentul Este principalul izvor al dreptului comunitar, prin aceasta exprimându-se puterea legislativă a

Comunităţilor. Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală8; el conţine prevederi generale şi impersonale, statuând prin abstracţie.

Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se deosebească de recomandări şi avize, care „nu obligă”. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă, care nu leagă decât în privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o putere normativă completă. Puterea comunitară poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi execuţie considerate oportune.

Este demn de relevat faptul că regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru acestea.

Directiva În termenii art. 189 din Tratatul C.E.E., „directiva leagă statul membru destinatar în privinţa

rezultatului de atins”, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de regulă, numai anumitor State membre. Când, totuşi, aceasta se adresează tuturor statelor membre, ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă.

Decizia Potrivit art. 189 al Tratatului C.E.E., decizia reprezintă „act obligatoriu în toate elementele sale

pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.

Diferind de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În acest caz este asimilată actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor comunitare, un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională (exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca un instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.

Spre deosebire de directivă, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce priveşte rezultatul atins. Ea poate fi legitim foarte detaliată şi poate să prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus, statele având posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.

Recomandarea şi avizul Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului comunitar

derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de orientare a                                                             7 Denumirea oficială a izvoarelor derivate (secundare) o găsim atât în art. 189 al Tratatului C.E.E., în care se arată „pentru îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”, cât şi în articolele 61 al Tratatului C.E.E.A. şi 4 al Tratatului C.E.C.O. Cele 3 tratate, la articolele menţionate, cuprind, pe lângă lista diferitelor categorii de acte, şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice specifice fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiceiul său şi de conţinutul privind definiţiile furnizate, prin tratat, Curtea rezervându-şi dreptul de interpretare. 8 Regulamentul nu trebuie să se confunde cu decizia.

12

comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă avizele adresate de Comisie acţiunilor sau statelor nu exprimă, de fapt, decât o opinie, recomandările Comisiei şi ale Consiliului invită să se adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi jucând concret, un rol nenegociabil de „sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor naţionale”.

1.2.3. Alte izvoare de drept comunitar

● Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor. Aici se încadrează: - acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale - actele unilaterale adoptate prin organele externe ale Comunităţilor - unele tratate încheiate de Statele membre cu statele terţe. ● Izvoarele complementare: - convenţia comunitară - deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor Statelor membre reuniţi în

cadrul Consiliului - declaraţiile - rezoluţiile şi luările de poziţii relative ale Comunităţilor. ● Jurisprudenţa În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental.

Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile ce ar surveni în viitor. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate, astfel că sunt impuse noi reguli, care, deşi teoretic ele obligă numai părţile în litigiu, în practică au o valabilitate generală de lege, întrucât justiţia nu se va guverna ea însăşi dacă nu sunt prezente motive raţionale. Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor.9

1.3. Metoda comunităţii şi procedurile UE de adoptare a legislaţiei Metoda comunităţii defineşte modul de operare instituţională la nivelul UE, care menţine

echilibrul necesar între instituţiile UE şi între acestea şi statele membre (respectiv, la nivelul celor trei Comunităţi Europene). Această metodă a asigurat eficienţa şi legitimitatea democratică, având următoarele trăsături:10

• Garantează luarea în considerare a diversităţii UE, prin tratamentul corect al statelor membre, indiferent de mărimea acestora, precum şi a cerinţei de eficienţă, prin acceptarea votului majorităţii calificate în Consiliul UE

• Reprezintă un mijloc de arbitraj între diferite interese, prin supunerea deciziilor la două filtre succesive:

- la nivelul Comisiei Europene, care ţine seama de interesul general al UE şi are dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă

- la nivelul Parlamentului European şi al Consiliului UE, ca instituţii de reprezentare democratică (Parlamentul ales direct de către cetăţenii europeni, iar Consiliul reunind reprezentanţii guvernelor naţionale, alese în mod democratic)

• Garantează interpretarea unitară a legislaţiei UE prin Curtea de Justiţie.

                                                            9 Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 36. 10 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket, Braşov, 2002, pp. 88-89.

13

Consiliul UE şi Parlamentul European exercită puterea de a adopta legislaţia UE pe baza a trei

proceduri: consultativă; de cooperare; de codecizie. Caracteristicile acestor proceduri sunt prezentate mai jos.

Procedurile Uniunii Europene de adoptare a legislaţiei

Instituţia Procedura consultativă

Procedura de cooperare

Procedura de

co-decizie

Comisia Europeană

propune legislaţia

propune legislaţia propune legislaţia

Consiliul UE aprobă sau respinge

propunerea

a) aprobă cu majoritatea calificată amendamentele Parlamentului

b) respinge cu unanimitate de voturi amendamentele Parlamentului

aprobă sau respinge propunerea

Parlamentul UE

are rol consultativ

Poate face amendamente la

propunere, dar nu a re drept de veto

a) aprobă propunerea direct sau cu amendamente

b) respinge propunerea.

Are drept de veto.

[Sursa: Th. Stolojan, op. cit., p. 89]

La înfiinţarea Comunităţilor Europene, Consiliul UE avea aproape întreaga putere de a emite legislaţia UE. Treptat, Parlamentul European a fost împuternicit cu atribuţii lărgite, ajungând să fie pe picior de egalitate cu Consiliul UE, atunci când domeniul pentru care se emite legislaţia se încadrează în procedura de codecizie. În cadrul acestei proceduri, Consiliul UE şi Parlamentul European pot adopta legislaţia UE numai dacă ajung la un consens asupra acesteia. Tratatul este cel care precizează procedura prin care se adoptă legislaţia.

În prezent, cele mai multe dintre propunerile de legislaţie, adoptate de către Consiliul UE cu majoritatea calificată de voturi, intră în procedura de codecizie (politicile privind piaţa internă, protecţia consumatorilor, mediul, cercetarea, reţelele transeuropene). Procedura consultativă se menţine pentru politica agricolă comună, politicile fiscale, sociale, politica externă şi de securitate comună etc.

În politica externă şi de securitate comună şi în politica din domeniul afacerilor interne şi al cooperării judiciare, UE foloseşte metoda interguvernamentală şi nu metoda comunităţii. În aceste

14

domenii Consiliul UE acţionează după regulile specifice unei organizaţii interguvernamentale: deciziile se iau cu unanimitate de voturi, iar Parlamentul European are un rol consultativ.

Procesul integrării europene este legat şi de principiile şi soluţiile adoptate, la anumite momente, care au condus la depăşirea unor blocaje apărute în relaţiile între instituţiile UE şi Statele membre. Demnă de remarcat este adoptarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, a principiului recunoaşterii reciproce a standardelor naţionale, precum şi a procedurii de cooperare lărgită.

Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii stau la baza organizării relaţiilor între UE şi statele membre, pe verticală. Potrivit principiului subsidiarităţii, UE va avea iniţiativă legislativă la nivelul UE numai atunci când obiectivele comune pot fi realizate mai eficient în acest fel, decât prin legislaţii şi politici adoptate la nivelul statelor membre, al regiunilor sau al altor autorităţi locale.

Principiul proporţionalităţii impune ca politicile şi instrumentele folosite de către UE să nu meargă mai departe decât ceea ce este realmente necesar pentru atingerea obiectivelor comune.

1.4. Cadrul normativ privind elaborarea bugetului general al UE

Bugetul general al UE pentru anul curent se adoptă definitiv de Parlamentul European în anul precedent (decembrie/ Strasbourg) după parcurgerea procedurii prevăzută de articolele 272 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi 117 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Procedura în cauză presupune luarea în considerare a următoarelor norme juridice şi instrumente specifice:

- Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, şi în special art. 272 (4), subparagraful 3 şi (7); - Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, şi în special art. 177 al acestuia; - Decizia Consiliului 2000/597/CE, EURATOM de la 29 septembrie 2000 privind sistemul de resurse

proprii al Comunităţilor Europene; - Regulamentul Consiliului (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 de la 25 iunie 2002 privind Regulamentul

financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene, şi în special art. 40 al acestuia; - Acordul Interinstituţional de la 6 mai 1999 privind disciplina bugetară şi îmbunătăţirea procedurii

bugetare, şi adaptarea şi revizuirea, de la 19 mai 2003, a perspectivelor financiare în condiţiile extinderii;

- Proiectul preliminar al bugetului general al Uniunii Europene pentru anul vizat, înaintat de Comisie; - Proiectul bugetului general al Uniunii Europene, stabilit de Consiliu; - Rezoluţia adoptată de Parlamentul European privind proiectul de buget general al Uniunii Europene

pentru anul vizat; - Amendamentele şi propunerile de modificare a proiectului de buget general adoptate de Parlamentul

European în anul precedent celui vizat; - Modificările aduse de Consiliu amendamentelor şi propunerilor de modificare a proiectului de buget

general adoptate de Parlamentul European; - Rezultatele procedurii de conciliere din anul precedent; - Decizii ale Parlamentului European şi Consiliului (din anul precedent) cu impact bugetar; - Amendamentele la proiectul bugetului general al Uniunii Europene pentru anul vizat; - Art. 92 şi anexa IV a regulamentului Parlamentului European şi - Rezoluţia adoptată de Parlamentul European privind bugetul anului vizat.

15

Capitolul 2

BUGETUL COMUNITAR

Bugetul general al Uniunii Europene este actul care prevede şi autorizează, pentru fiecare an bugetar, valoarea veniturilor şi cheltuielilor apreciate a fi necesare de Comunitatea Europeană şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

2.1. Principii aplicate în stabilirea şi executarea bugetului comunitar Stabilirea şi executarea bugetului trebuie să respecte principiile unităţii, exactităţii bugetare,

anualităţii, echilibrului, unităţii de cont, universalităţii, specializării, bunei gestiuni financiare şi transparenţei. Relativ la acestea facem o serie de precizări în continuare11:

Principiul unităţii şi principiul exactităţii bugetare presupun că toate veniturile şi cheltuielile Comunităţii şi cele ale Uniunii Europene, când acestea sunt în sarcina bugetului, trebuie reunite şi înscrise într-un singur act.

Principiul anualităţii înseamnă că bugetul este votat pentru fiecare an bugetar în parte şi alocaţiile bugetare pentru un an, fie ele angajamente sau plăţi, trebuie în principiu utilizate pe parcursul aceluiaşi an.

Potrivit principiului echilibrului, veniturile prevăzute pentru anul bugetar trebuie să fie egale cu plăţile alocate pentru acelaşi an. Recurgerea la împrumuturi pentru acoperirea unui eventual deficit bugetar nu este compatibilă cu sistemul resurselor proprii şi nu este deci autorizată.

Conform principiului unităţii de cont, bugetul este se stabileşte şi se execută în euro, iar conturile vor fi arătate în euro.

Principiul universalităţii înseamnă că totalul veniturilor acoperă totalul alocaţiilor de plată, cu excepţia unui număr limitat de venituri ce este desemnat pentru plata unor cheltuieli specifice. Toate veniturile şi cheltuielile trebuie prevăzute în buget, fără a se efectua ajustări între ele.

Principiul specializării bugetare înseamnă că fiecare fond alocat trebuie să aibă o destinaţie determinată şi trebuie afectat unui scop specific pentru a se evita orice confuzie între alocări.

Principiul bunei gestiuni financiare se defineşte prin raportare la principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii.

Bugetul este stabilit cu respectarea principiului transparenţei asigurând o bună informare asupra executării bugetului şi asupra conturilor exerciţiului financiar. O abordare detaliată a principiilor dreptului comunitar presupune a face recurs laşi la o serie de elemente regăsite în Regulamentul financiar al Consiliului.12

Principiile unităţii şi exactităţii bugetare Aşa cum am menţionat mai sus, bugetul este un instrument care, pentru fiecare exerciţiu financiar, prevede şi autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru Comunitatea Europeană şi pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Veniturile şi cheltuielile Comunităţilor cuprind: (a) veniturile şi cheltuielile Comunităţii Europene, inclusiv cheltuielile administrative care decurg

pentru instituţii din dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă şi de securitate comună şi la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, cât şi cheltuielile de funcţionare generate de punerea în aplicare a dispoziţiilor respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget;

                                                            11 Tradus şi adaptat după www.eca.eu.int 12 Este vorba despre Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 privind bugetul general al Comunităţilor Europene.

16

(b) cheltuielile şi veniturile Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Totodată bugetul înregistrează garanţia operaţiunilor de împrumut şi de credit efectuate de

Comunităţi, precum şi plăţile efectuate Fondului de Garantare pentru acţiunile externe. Respectarea acestor principii presupune că nu se colectează venituri şi nu se efectuează cheltuieli

decât dacă sunt înregistrate într-o linie din buget, apoi nu se poate angaja sau ordonanţa nici o cheltuială în plus faţă de creditele autorizate, iar nici o alocaţie nu poate fi înregistrată în buget dacă nu corespunde unei cheltuieli considerate necesară. Dobânzile generate de fondurile care sunt proprietatea Comunităţilor Europene se înregistrează în buget ca venituri diverse.

Principiul anualităţii Creditele înregistrate în buget se autorizează pentru un exerciţiu financiar care începe la 1 ianuarie

şi se încheie la 31 decembrie. Bugetul conţine credite diferenţiate, formate din credite de angajament şi credite pentru plată, şi credite nediferenţiate. Creditele de angajament acoperă costurile totale ale angajamentelor juridice asumate în cursul exerciţiului financiar curent, iar creditele pentru plată acoperă plăţi efectuate pentru onorarea angajamentelor juridice asumate în cursul exerciţiului financiar curent şi/sau al exerciţiilor financiare anterioare.

Veniturile unui exerciţiu financiar se înregistrează în contabilitate pentru exerciţiul financiar pe baza sumelor încasate în cursul exerciţiului financiar. Totuşi, resursele proprii ale lunii ianuarie a următorului exerciţiu financiar pot fi plătite în avans, conform Regulamentului Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor.

Înregistrările referitoare la resursele proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată, resursele suplimentare bazate pe produsul naţional brut (PNB) şi alte contribuţii financiare pot fi adaptate în conformitate cu regulamentul menţionat.

Creditele autorizate pentru un anumit exerciţiu financiar pot fi utilizate numai pentru acoperirea cheltuielilor angajate şi plătite în exerciţiul financiar în cauză şi pentru acoperirea sumelor datorate pentru angajamente din exerciţiile financiare anterioare. Angajamentele se înregistrează în contabilitate pe baza angajamentelor juridice asumate până la 31 decembrie, sub rezerva angajamentelor globale şi a acordurilor de finanţare care se înregistrează în contabilitate pe baza angajamentelor bugetare asumate până la 31 decembrie.

Plăţile se înregistrează în contabilitatea unui exerciţiu financiar pe baza plăţilor efectuate de contabilul şef până cel târziu la data de 31 decembrie a exerciţiului în cauză. Creditele care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului financiar pentru care au fost înregistrate se anulează; totuşi, ele pot fi reportate, numai pentru exerciţiul financiar următor, printr-o decizie adoptată de instituţia în cauză până cel târziu la 15 februarie.

Pentru creditele de angajament ale creditelor diferenţiate şi pentru creditele nediferenţiate încă neangajate la închiderea exerciţiului financiar se pot reporta:

(a) sumele corespunzătoare creditelor de angajament pentru care au fost finalizate până la 31 decembrie cea mai mare parte a etapelor pregătitoare din procedura de angajare. Sumele în cauză pot fi apoi angajate până la data de 31 martie a exerciţiului următor;

(b) sumele care sunt necesare în cazul în care autoritatea legislativă a adoptat un act de bază în ultimul trimestru al exerciţiului financiar, iar Comisia nu a putut angaja până la 31decembrie creditele prevăzute în acest scop în buget.

Pentru creditele de plată a creditelor diferenţiate se pot reporta sumele necesare pentru acoperirea angajamentelor existente sau a angajamentelor legate de creditele de angajament reportate, dacă creditele prevăzute pentru liniile relevante din bugetul pentru exerciţiul financiar următor nu acoperă nevoile. Instituţia în cauză utilizează mai întâi creditele autorizate pentru exerciţiul financiar în curs şi nu utilizează creditele reportate înainte de epuizarea primelor credite.

Creditele nediferenţiate care corespund unor obligaţii contractate în mod corespunzător la închiderea exerciţiului financiar se reportează automat numai pentru exerciţiul financiar următor.

17

Instituţia în cauză informează Parlamentul European şi Consiliul („autoritatea bugetară”) până cel târziu la 15 martie cu privire la decizia de reportare luată şi precizează, pentru fiecare linie bugetară, modul în care criteriile arătate mai sus au fost aplicate pentru fiecare reportare.

Creditele plasate în rezervă, precum şi creditele pentru cheltuieli cu personalul nu se pot reporta. Creditele înregistrate în buget pot fi angajate cu efect de la 1 ianuarie, de îndată ce bugetul a fost

adoptat în forma finală. În cazul în care bugetul nu a fost adoptat în forma sa finală la deschiderea exerciţiului financiar,

art. 273 primul paragraf din Tratatul CE şi art. 178 primul paragraf din Tratatul Euratom se aplică angajării şi plăţii cheltuielilor care au putut fi înregistrate într-o anumită linie din buget în cadrul executării ultimului buget adoptat în mod corespunzător.

În acest context, în legătură cu principiul anualităţii este important de reţinut că: (1) Se pot asuma angajamente pe capitole până la maximum un sfert din creditele totale autorizate

în capitolul respectiv pentru exerciţiul financiar anterior, plus o doisprezecime pentru fiecare lună scursă. Plăţile se pot efectua lunar pe capitole până la maximum o doisprezecime din creditele autorizate în capitolul respectiv pentru exerciţiul financiar anterior. Nu se poate depăşi limita creditelor prevăzute în proiectul de buget aflat în pregătire.

(2) În cazul în care continuitatea acţiunii Comunităţilor şi nevoile de gestionare necesită acest lucru:

(a) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la cererea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, poate autoriza simultan două sau mai multe doisprezecimi provizorii atât pentru angajamente, cât şi pentru plăţi, în plus faţă de cele puse în mod automat la dispoziţie în temeiul Regulamentului;

(b) pentru alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod necesar din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, se aplică art. 273 al treilea paragraf din Tratatul CE şi art.178 al treilea paragraf din Tratatul Euratom. Doisprezecimile suplimentare se autorizează integral şi nu sunt divizibile.

(3) Dacă, pentru un anumit capitol, autorizarea a două sau mai multe doisprezecimi provizorii acordate în condiţiile şi conform procedurilor arătate anterior nu este suficientă pentru acoperirea cheltuielilor necesare în vederea evitării unei discontinuităţi în activitatea Comunităţilor în domeniul acoperit de capitolul în cauză, se poate autoriza în mod excepţional depăşirea sumelor creditelor înscrise în capitolul corespunzător din bugetul exerciţiului precedent. Totuşi, suma globală a creditelor disponibile în bugetul exerciţiului financiar precedent nu poate fi depăşită în nici un caz.

Principiul echilibrului Veniturile şi creditele pentru plată din buget trebuie să se afle în echilibru, Comunitatea

Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, precum şi organismele create de Comunităţi nu pot face împrumuturi.

Soldul fiecărui exerciţiu financiar se înscrie în bugetul exerciţiului următor ca venit, în cazul unui excedent, sau ca alocaţie pentru plată, în cazul unui deficit. Estimările acestor venituri sau credite pentru plată se înregistrează în buget în cursul procedurii bugetare şi printr-o scrisoare rectificativă. Acestea se stabilesc în conformitate cu Regulamentul Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resursele proprii ale Comunităţilor.

După prezentarea conturilor pentru fiecare exerciţiu financiar, diferenţele faţă de estimările făcute se înregistrează în bugetul exerciţiului următor cu ajutorul unui buget rectificativ consacrat exclusiv acestor diferenţe. În acest caz, proiectul preliminar al bugetului rectificativ trebuie prezentat de Comisie în termen de 15 zile de la prezentarea conturilor provizorii.

18

Principiul unităţii de cont Bugetul se întocmeşte şi se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro. Totuşi, pentru

anumite fluxuri de numerar şi în cazul conturilor de avans pot să se efectueze operaţiuni în monede naţionale.

Principiul universalităţii Veniturile totale acoperă creditele totale pentru plată, toate veniturile şi cheltuielile înregistrându-

se integral fără a fi regularizate între ele. Următoarele venituri se utilizează pentru finanţarea unor cheltuieli specifice: (a) contribuţiile financiare din partea statelor membre la anumite programe de cercetare în

temeiul Regulamentului Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor;

(b) dobânzile pentru depozite şi amenzile prevăzute în regulament vizând accelerarea şi clarificarea aplicării procedurii privind deficitul excesiv;

(c) veniturile alocate pentru un anumit scop, precum veniturile din fundaţii, subvenţii, donaţii şi moşteniri, inclusiv veniturile alocate specifice fiecărei instituţii;

(d) contribuţiile la activităţile comunitare din partea ţărilor terţe sau a diferitelor organisme; (e) veniturile provenite de la părţi terţe pentru livrări de bunuri, prestări de servicii sau

efectuarea de lucrări la cererea lor; (f) veniturile obţinute din rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit; (g) încasările din livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări pentru alte

instituţii sau organisme, inclusiv creditele de misiune plătite în numele altor instituţii sau organisme şi rambursate de acestea;

(h) plăţile asigurărilor încasate; (i) veniturile din plăţi legate de cedarea folosinţei unor bunuri imobiliare; (j) veniturile din vânzarea publicaţiilor şi filmelor, inclusiv a celor pe suport electronic. Bugetul include linii pentru înregistrarea categoriilor de venituri alocate şi indică, în măsura

posibilului, cuantumul acestora. Comisia poate accepta orice donaţie în favoarea Comunităţilor, precum fundaţii, subvenţii,

cadouri şi moşteniri, dar acceptarea unor donaţii care pot implica taxe financiare este supusă spre aprobare Parlamentului European şi Consiliului, care hotărăsc în această privinţă în termen de două luni de la primirea cererii din partea Comisiei. Dacă nu s-a formulat nici o obiecţie în acest termen, Comisia ia o decizie definitivă privind acceptarea.

Normele de aplicare pot preciza cazurile în care anumite venituri pot fi deduse din facturi sau cereri de plată, care apoi sunt ordonanţate în suma netă. Costul produselor şi serviciilor furnizate Comunităţilor care includ taxe rambursate de statele membre în temeiul Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene sau de ţări terţe în temeiul altor acorduri relevante se impută bugetului cu suma fără taxe.

Evident, se pot face regularizări cu privire la diferenţele de curs de schimb apărute în execuţia bugetară. Rezultatul final, profit sau pierdere, se înregistrează în soldul exerciţiului.

Principiul specificităţii Creditele se alocă integral unor destinaţii specifice pe titluri şi capitole; capitolele sunt

subîmpărţite în articole şi posturi. Fiecare instituţie poate efectua, în cadrul propriei secţiuni din buget, transferuri de la un titlu la

altul până la o limită totală de 10 % din creditele exerciţiului financiar respectiv, de la un capitol la altul sau de la un articol la altul, însă cu trei săptămâni înainte de efectuarea transferurilor menţionate, instituţiile informează autoritatea bugetară despre intenţiile de transfer.

În cadrul propriei secţiuni a bugetului, Comisia poate efectua: (a) transferuri de credite în cadrul articolelor şi de la un articol la altul în cadrul fiecărui capitol;

19

(b) transferuri de credite de la un titlu la altul, în ceea ce priveşte cheltuielile cu personalul şi cheltuielile administrative, până la o limită totală de 10 % din creditele exerciţiului financiar;

(c) transferuri de credite între capitolele aceluiaşi titlu, în ceea ce priveşte cheltuielile de funcţionare, până la o limită totală de 10 % din creditele exerciţiul financiar respectiv înscrise în linia din care se face transferul.

Cu trei săptămâni înainte de efectuarea transferurilor menţionate la (b) şi (c), Comisia informează autoritatea bugetară cu privire la decizia sa. În cazul unor motive bine întemeiate formulate în această perioadă de oricare dintre ramurile autorităţii bugetare, se aplică procedura redată în continuare

În cazul propunerilor de transferuri de credite referitoare la cheltuielile care rezultă în mod obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, Consiliul, după consultarea Parlamentului European, hotărăşte cu majoritate calificată, în termen de şase săptămâni, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Parlamentul European emite un aviz în timp util, pentru a permite Consiliului să ia la cunoştinţă de aceasta şi să hotărască în termenul stabilit. În cazul în care Consiliul nu hotărăşte în acest termen, propunerile de transfer se consideră aprobate.

În cazul propunerilor de transfer referitoare la alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, Parlamentul European, după consultarea Consiliului, hotărăşte în termen de şase săptămâni, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Consiliul emite un aviz cu majoritate calificată în timp util, pentru a permite Parlamentului European să ia la cunoştinţă de aceasta şi să hotărască în termenul stabilit. În cazul în care nu se ia o decizie în acest termen, propunerile de transfer se consideră aprobate.

Propunerile de transfer referitoare atât la cheltuielile care rezultă în mod obligatoriu din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora, cât şi la alte cheltuieli, se consideră aprobate dacă nici Parlamentul European şi nici Consiliul nu au decis altfel în termen de şase săptămâni de la data primirii propunerilor de transfer de către cele două instituţii. Dacă, în cazul unor asemenea propuneri de transfer, Parlamentul European şi Consiliul reduc propunerea de transfer cu sume diferite, se consideră aprobat cuantumul cel mai mic acceptat de una dintre cele două instituţii. În cazul în care una dintre cele două instituţii respinge principiul transferului, acesta nu se mai poate efectua.

NOTĂ: Creditele pot fi transferate numai la linii din buget pentru care bugetul a autorizat credite sau care poartă

o menţiune simbolică (p.m.). Apoi, creditele corespunzătoare veniturilor alocate pot fi transferate numai dacă aceste venituri sunt utilizate în scopul pentru care sunt alocate.

Deciziile cu privire la transferurile destinate să permită utilizarea rezervei pentru împrumuturile comunitare şi pentru garanţiile de împrumut în beneficiul unor terţe ţări şi a rezervei pentru ajutoare de urgenţă sunt luate de autoritatea bugetară la propunerea Comisiei. Pentru fiecare operaţiune în parte, trebuie prezentată o propunere separată pentru un transfer referitor la utilizarea rezervei prevăzute pentru ajutoarele de urgenţă.

Principiul bunei gestionări financiare Creditele bugetare se utilizează în conformitate cu principiul bunei gestionări financiare, adică în

conformitate cu principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii. Principiul economiei prevede ca resursele utilizate de instituţie pentru desfăşurarea activităţilor

sale să fie puse la dispoziţie în timp util, în cantitatea şi la calitatea adecvate şi la cel mai bun preţ. Principiul eficienţei vizează cel mai bun raport între resursele utilizate şi rezultatele obţinute. Principiul eficacităţii vizează îndeplinirea obiectivelor specifice stabilite şi obţinerea rezultatelor scontate.

Pentru toate sectoarele de activitate incluse în buget se stabilesc obiective specifice, măsurabile, realizabile, relevante şi datate. Realizarea acestor obiective se monitorizează prin indicatori de performanţă pentru fiecare activitate, iar fiecare autoritate însărcinată cu efectuarea cheltuielilor transmite informaţii autorităţii bugetare în această privinţă. Aceste informaţii sunt furnizate anual şi cel mai târziu în documentele care însoţesc proiectul preliminar de buget.

Pentru a îmbunătăţi procesul decizional, instituţiile procedează la evaluări ex ante şi ex post, conform orientărilor furnizate de Comisie. Aceste evaluări se aplică tuturor programelor şi activităţilor

20

care implică cheltuieli semnificative, iar rezultatele evaluării sunt comunicate autorităţilor însărcinate cu efectuarea cheltuielilor, autorităţilor legislative şi bugetare.

NOTĂ: Orice propunere înaintată autorităţii bugetare care poate avea un efect asupra bugetului, inclusiv

modificări în numărul de posturi, trebuie să fie însoţită de o situaţie financiară şi de evaluarea specifică. În timpul procedurii bugetare, Comisia furnizează informaţiile necesare pentru o comparaţie între evoluţia

nevoilor de credite şi estimările iniţiale făcute în situaţiile financiare. Aceste informaţii includ progresele înregistrate şi stadiul atins de autoritatea legislativă în eforturile sale de evaluare a propunerilor prezentate. Nevoile de credite sunt revizuite, dacă este cazul, în funcţie de evoluţia deliberărilor cu privire la actului de bază.

Pentru a preveni riscurile de fraudă sau neregularităţile, Comisia înregistrează în situaţia financiară orice informaţii cu privire la măsurile existente sau planificate de prevenire a fraudei şi de protecţie împotriva ei.

Principiul transparenţei Bugetul se întocmeşte şi se execută şi conturile se prezintă în conformitate cu principiul

transparenţei. La ordinul preşedintelui Parlamentului European, bugetul şi bugetele rectificative se publică, în forma finală în care au fost adoptate, în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene în termen de două luni de la data la care bugetul este declarat adoptat definitiv.

Situaţiile financiare consolidate se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Rapoartele de gestiune financiară întocmite de fiecare instituţie se publică, de asemenea, în

Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Apoi, informaţiile cu privire la operaţiunile de împrumut şi de credit contractate de Comunităţi în beneficiul unor terţe părţi se includ într-o anexă la buget, iar informaţiile cu privire la operaţiunile Fondului de garantare pentru acţiunile externe se includ în situaţiile financiare.

2.2. Linii esenţiale de management bugetar13 2.2.1. Elemente de bază privind execuţia bugetară Art. 274 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene prevede: “Comisia se va ocupa de

execuţia bugetară … pe propria sa răspundere”. Există deci o distincţie clară: Parlamentul şi Consiliul decid ce cheltuieli vor fi făcute, iar Comisia implementează deciziile lor bugetare.

Execuţia bugetară este supusă prevederilor Regulamentului financiar care, potrivit art. 279 din Tratatul Comunităţii Europene, arată regulile detaliate privind stabilirea bugetului.

Regulile pentru implementarea anumitor prevederi ale Regulamentului financiar sunt stabilite într-un Regulament al Comisiei, care menţionează că în fiecare an fiecare instituţie va adopta reglementări interne referitoare la atribuţiile ordonatorilor şi gestionarilor. În practică, totuşi, Comisia se sprijină pe statele membre pentru aplicarea anumitor politici. De exemplu, cheltuielile agricole în statele membre sunt sarcina unor instituţii naţionale special autorizate, care funcţionează potrivit regulilor fixate la nivelul Comunităţii. În cazul Fondurilor structurale, instituţiile europene decid asupra sumelor ce vor fi plătite şi a condiţiilor de pune în aplicare. Administraţiile statelor membre (la nivel naţional, regional şi local) aleg proiectele ce vor fi finanţate şi îşi asumă răspunderea pentru gestiunea de zi cu zi. Cooperând cu statele membre, Comisia Europeană veghează ca proiectele să fie finalizate cu succes, iar banii să fie bine cheltuiţi. În mod similar, statele membre sunt cele ce colectează resursele proprii tradiţionale. Încă o dată, Comisia se asigură că regulile corespunzătoare sunt respectate.

                                                            13 Tradus şi adaptat după www.eca.eu.int

21

Pe lângă asumarea răspunderii pentru buna gestiune a tuturor cheltuielilor, Comisia are şi sarcina de a implementa direct o parte a bugetului Comunităţii prin departamentele sale, în primul rând în domeniile politicilor interne (cum ar fi cercetarea, educaţia şi instruirii) şi acţiunilor externe. Aceste sarcini de gestiune directă au fost instituite de curând şi reprezintă o provocare pentru administraţia Uniunii. Din cauza continuei actualizări a sarcinii şi metodelor de gestiune, sunt necesare un personal şi resurse administrative tot mai numeroase.

Comisia poate să delege unele din sarcinile sale de gestiune directă, către persoane fizice sau agenţii, care acţionează în numele şi pe seama ei. Acest proces este cunoscut sub numele de externalizare. Comisia poate, de exemplu, să subcontracteze sarcinile tehnice, precum studii de specialitate sau gestiunea tehnologiei informaţiei, cu firme private. Totuşi, unele sarcini, ce implică răspunderi speciale, pot fi îndeplinite numai de instituţii desemnate de autorităţile publice. Aceasta se aplică gestiuni politicilor Comunităţii, inclusiv selectarea proiectelor şi acordarea alocaţiilor financiare. Comisia poate, ulterior, să transfere sarcinile respective instituţiilor naţionale desemnate de Statele membre. Această formă de externalizare este folosită pentru derularea anumitor programe în domeniul educaţiei. Comisia poate de asemenea delega gestiunea programelor către instituţiile publice ale Comunităţii.

Procedura de execuţie bugetară este reglementată de un număr de norme tehnice elaborate ca să asigure executarea individuală a creditelor bugetare şi gestiunea corectă a veniturilor aflate la dispoziţia Comisiei. Aceste norme sunt cuprinse în Regulamentul financiar, în regulile sale de aplicare şi în regulile aplicabile Deciziei privind resursele proprii.

Execuţia bugetară se subordonează principiului conform căruia atribuţiile ordonatorului, contabilului şi controlorului financiar trebuie exercitate de persoane diferite. Sarcinile şi responsabilităţile fiecăruia sunt stabilite prin Regulamentul financiar. Sub autoritatea controlului financiar din fiecare instituţie, ordonatorii şi contabilii sunt răspunzători pentru diversele operaţiuni legate de colectarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.

2.2.2. Regulile şi metodele contabile Contul consolidat de venituri şi cheltuieli, bilanţul şi anexa elaborate anual de Comisie reprezintă

declaraţiile financiare ale instituţiilor europene. Conform standardelor internaţionale, scopurile declaraţiei financiare trebuie să fie de a descrie natura şi întinderea activităţilor unei instituţii, de a explica cum este finanţată şi de a furniza informaţii decisive asupra operaţiunilor sale.

În afara obiectivului de a prezenta un punct de vedere adevărat şi imparţial, declaraţiile financiare trebuie să ofere informaţii relevante într-un mod clar şi comprehensibil, care să permită comparaţii între exerciţiile financiare.

Sistemul contabil al instituţiilor europene cuprinde: Conturile bugetului care furnizează o evidenţă detaliată a execuţiei bugetare şi sunt folosite pentru

elaborarea: • Contul de venituri şi cheltuieli prevăzut în Titlul 4 al Regulamentului financiar; • Cifrele privind execuţia bugetară prevăzute în art. 34 al Regulamentului financiar. Conturile generale se bazează pe metoda contabilităţii în dublă partidă, arată toate veniturile şi

cheltuielile de-a lungul exerciţiului financiar şi stabilesc poziţia financiară a instituţiilor sub forma bilanţului, cu active şi pasive, la data de 31 decembrie a anului precedent.

Conturile bugetare se supun următoarelor principii: • continuităţii activităţilor; • materialităţii şi coroborării datelor; • metoda contabilităţii consecvente; • primatului fondului asupra formei; • necompensării între elementele activului şi ale pasivului; • intangibilităţii bilanţului de deschidere;

22

• prudenţei (parţial, deoarece conturile nu sunt încă stabilite în întregime pe baza contabilităţii de exerciţiu).

Bugetul şi conturile generale sunt ţinute pe ani calendaristici şi în euro. Conturile consolidate acoperă conturile Parlamentului European, Consiliului, Comisiei (inclusiv

Biroul Publicaţiilor şi Centrul de Cercetare), Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Avocatul Poporului (Ombudsman). Metoda folosită este cea a consolidării totale.

În prezent, conturile generale ale Comunităţilor Europene sunt proiectate să monitorizeze execuţia bugetară.

Actualul sistem contabil trebuie să se transforme într-unul mai dinamic şi mai cuprinzător, stabilind implicaţiile economice, financiare şi privind activul/pasivul, ce pot apărea.

2.2.3. Reforma cadrului contabil Comisia lucrează acum la modernizarea conturilor şi doreşte să elaboreze noul cadru contabil

pentru Comunităţile Europene. În ultimii ani, s-a remarcat necesitatea îmbunătăţirii conturilor şi dezvoltarea lor în direcţia accrual accounting pentru a conduce la un progres semnificativ al informaţiei cuprinse în declaraţiile financiare, în conformitate cu cererea Curţii de Conturi şi cu recomandările diverselor instituţii internaţionale, cum ar fi Federaţia Internaţională a Contabililor.

Această abordare se reflectă în decizia unui mare număr de state de a trece de la cash accounting to accrual accounting. Această reformă se bazează pe studiul realizat pentru Comisia Europeană de către profesorul Montesinos de la Universitatea din Valencia (Spania). Un document al serviciilor Comisiei din iunie 2001, defineşte principalele elemente ale acestei reforme.

Modernizarea va fi aplicată în mai multe etape cuprinzând declaraţiile financiare pentru mai multe exerciţii financiare.

2.3. Reglementări financiar-bugetare regăsite în corpusul constituţional comunitar14 2.3.1. Veniturile şi cheltuielile comunitare Aşa cum prevede art. 268 TCE, toate veniturile şi cheltuielile Comunităţii, inclusiv cele care se

referă la Fondul Social European, trebuie estimate pentru fiecare exerciţiu financiar şi trebuie evidenţiate în buget. Cheltuielile administrative ale instituţiilor, ocazionate de dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană care se referă la politica externă şi de securitate socială şi la cooperarea în domeniile justiţiei şi ale afacerilor interne, sunt suportate din buget. Cheltuielile operaţionale ocazionale de aplicarea susmenţionatelor dispoziţii pot fi suportate din buget, în condiţiile prevăzute de acesta. Important: veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate.

Potrivit art. 269, bugetul este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile privind sistemul de resurse proprii al Comunităţii şi recomandă statelor membre adoptarea acestuia, în conformitate cu normele lor constituţionale corespunzătoare.

În vederea asigurării disciplinei bugetare, conform art. 270, Comisia, înainte de a prezenta o propunere de act comunitar, de a-şi modifica propriile propuneri sau de a adopta măsuri de executare care ar putea afecta serios bugetul, trebuie să asigure că aceste propuneri sau măsuri pot fi finanţate în limitele resurselor proprii ale Comunităţii care rezultă din dispoziţiile fixate de Consiliu (în virtutea articolului 269).

                                                            14 Cf. Titlu II, art.268-280 (Dispoziţii financiare), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

23

Potrivit art. 271, cheltuielile cuprinse în buget sunt autorizate pe durata unui exerciţiu financiar, în afara unor dispoziţii contrare ale regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279. În condiţiile care vor fi determinate în aplicarea articolului 279, sumele alocate pentru alte cheltuieli decât cele cu personalul, neutilizate până la sfârşitul exerciţiului financiar, nu pot fi reportate decât la exerciţiul financiar următor. Sumele alocate sunt clasificate pe capitole care grupează cheltuielile după natura şi destinaţia lor şi, dacă este nevoie, pe subdiviziuni, conform regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279.

Cheltuielile Parlamentului European, ale Consiliului, ale Comisiei şi ale Curţii de Justiţie fac obiectul unor părţi separate din buget, fără a aduce atingere regimului special al unor cheltuieli comune.

2.3.2. Elaborarea bugetului Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie (art. 272). Etape de parcurs: ♦ Fiecare instituţie a Comunităţii întocmeşte, până la 1 iulie, o estimare a cheltuielilor sale.

Comisia grupează aceste estimări într-un anteproiect de buget, căruia îi ataşează un aviz care poate conţine estimări diferite.

Acest anteproiect cuprinde o estimare a veniturilor şi o estimare a cheltuielilor. ♦ Consiliul trebuie sesizat de Comisie cu privire la anteproiectul de buget cel târziu la data de 1

septembrie a anului care precedă execuţia bugetară. Ori de câte ori se intenţionează să se abată de la anteproiect, Consiliul consultă Comisia şi, când

este cazul, celelalte instituţii interesate. Consiliul stabileşte proiectul de buget, hotărând cu majoritate calificată, şi îl transmite

Parlamentului European. ♦ Proiectul de buget trebuie înaintat Parlamentului European cel târziu până la data de 5 octombrie

a anului care precedă execuţia bugetară. Parlamentul European are dreptul să amendeze proiectul de buget cu majoritatea membrilor săi şi

să propună Consiliului, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, modificări ale proiectului în privinţa cheltuielilor care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din acte adoptate în virtutea acestuia.

Dacă în termen de patruzeci şi cinci de zile de la comunicarea proiectului de buget Parlamentul European şi-a dat aprobarea, bugetul este adoptat definitiv. Dacă, în acest termen, Parlamentul European a adoptat amendamente sau a propus modificări, proiectul de buget astfel amendat sau însoţit de propuneri de modificare este transmis Consiliului.

♦ După ce a deliberat asupra proiectului de buget împreună cu Comisia şi, dacă este necesar, împreună cu celelalte instituţii interesate, Consiliul hotărăşte în condiţiile următoare: a) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să modifice fiecare dintre amendamentele adoptate

de Parlamentul European; b) În ceea ce priveşte propunerile de modificare:

- dacă o modificare propusă de Parlamentul European nu are ca afect creşterea sumei globale a cheltuielilor unei instituţii, mai ales datorită faptului că majorarea cheltuielilor pe care ar implica-o ar fi compensată expres de una sau mai multe modificări propuse care diminuează în mod corespunzător cheltuielile, Consiliul poate să respingă această propunere de modificare, hotărând cu majoritate calificată. În lipsa unei decizii de respingere, propunerea de modificare este acceptată;

- dacă o modificare propusă de Parlamentul European are ca efect creşterea sumei globale a cheltuielilor unei instituţii, Consiliul poate să accepte această propunere de modificare, hotărând cu majoritate calificată. În lipsa unei decizii de acceptare, propunerea de modificare este respinsă;

- dacă în aplicarea dispoziţiilor vreunuia dintre cele două alineate precedente Consiliul a respins o propunere de modificare, el poate, hotărând cu majoritate calificată, fie să menţină suma prevăzută în proiectul de buget, fie să fixeze o altă sumă.

24

Proiectul de buget este modificat pe baza propunerilor de modificare acceptate de Consiliu. Dacă în termen de cincisprezece zile de la comunicarea proiectului de buget Consiliul nu a

modificat nici unul dintre amendamentele adoptate de Parlamentul European şi dacă propunerile de modificare prezentate de acesta au fost acceptate, bugetul se consideră adoptat definitiv. Consiliul informează Parlamentul European despre faptul că nu a modificat nici unul dintre amendamentele şi că propunerile de modificare au fost acceptate.

Dacă, în acest termen, Consiliul a modificat unul sau mau multe dintre amendamentele adoptate de Parlamentul European sau dacă propunerile de modificare prezentate de acesta au fost respinse sau modificate, proiectul de buget modificat este transmis din nou Parlamentului European. Consiliul îi prezintă acestuia rezultatul deliberărilor sale.

♦ În termen de cincisprezece zile de la comunicarea proiectului de buget Parlamentul European, informat cu privire la răspunsul dat propunerilor sale de modificare, poate să amendeze sau să respingă modificările aduse de Consiliu amendamentelor sale, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun şi cu trei cincimi din voturile exprimate, şi adoptă bugetul în consecinţă. Dacă Parlamentul European nu a hotărât în acest termen, bugetul se consideră adoptat definitiv.

♦ Când procedura arătată este îndeplinită, preşedintele Parlamentului European constată că bugetul este definitiv adoptat.

♦ Totuşi, Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor săi şi cu două treimi din voturile exprimate, poate respinge proiectul de buget pentru motive importante şi poate cere să-i fie prezentat un nou proiect.

♦ Pentru ansamblul cheltuielilor – altele decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia – se fixează o rată de creştere anuală maximă în raport cu cheltuielile de aceeaşi natură din exerciţiul financiar în curs.

Comisia, după consultarea Comitetului de politică economică, stabileşte rata maximă, care rezultă:

- din evoluţia volumului produsului naţionale brut în cadrul Comunităţii; - din variaţia medie a bugetelor Statelor membre şi - din evoluţia costului vieţii în decursul ultimului exerciţiu bugetar. Până la 1 mai, rata maximă este comunicată tuturor instituţiilor Comunităţii. Dacă, pentru alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din actele

adoptate în virtutea acestuia, rata de creştere care rezultă din proiectul de buget stabilit de Consiliu este mai mare decât jumătate din rata maximă, Parlamentul European, exercitându-şi dreptul de a formula amendamente, poate mări suma totală a cheltuielilor susmenţionate în limita jumătăţii ratei maxime.

Dacă Parlamentul European, Consiliul sau Comisia consideră că activităţile Comunităţilor necesită o creştere a cheltuielilor care depăşeşte rata stabilită prin procedura arătată, poate fi stabilită o nouă rată prin acord între Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, şi Parlamentul European, care hotărăşte cu majoritatea membrilor săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate.

♦ Fiecare instituţie îşi exercită puterile conferite prin prezentul articol cu respectarea dispoziţiilor prezentului tratat şi a actelor adoptate în virtutea acestuia, mai ales a celor care privesc resursele proprii ale Comunităţilor şi echilibrul veniturilor şi cheltuielilor.

2.3.3. Execuţia bugetară Dacă până la începutul unui exerciţiu financiar bugetul nu a fost încă votat, cheltuielile pot fi

efectuate lunar, pe fiecare capitol sau pe altă diviziune bugetară, conform dispoziţiilor regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279, în limita unei doisprezecimi din fondurile alocate în bugetul exerciţiului precedent, fără ca prin aceasta să se pună la dispoziţia Comisiei fonduri care depăşesc o doisprezecime a celor prevăzute în proiectul de buget aflat în curs de pregătire (art. 273).

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să autorizeze cheltuieli care depăşesc o doisprezecime, dacă celelalte condiţii fixate în primul alineat sunt respectate.

25

Dacă această decizie priveşte alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia, Consiliul o transmite imediat Parlamentului European; în termen de treizeci de zile, Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate, poate lua o decizie diferită asupra acestor cheltuieli în ceea ce priveşte partea care depăşeşte doisprezecimea menţionată în primul alineat. Această parte din decizia Consiliului este suspendată până când Parlamentul European adoptă o decizie. Dacă în termenul prevăzut Parlamentul European nu a luat o decizie diferită de decizia Consiliului, aceasta din urmă se consideră adoptată definitiv.

Potrivit art. 274, Comisia execută bugetul conform dispoziţiilor regulamentelor adoptate în aplicarea articolului 279, pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor alocate, respectând principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre cooperează cu Comisia în scopul utilizării creditelor conform principiului bunei gestiuni financiare.

Regulamentul prevede măsurile particulare care reglementează participarea fiecărei instituţii la efectuarea propriilor sale cheltuieli.

În cadrul bugetului, Comisia poate proceda la transferarea de fonduri fie dintr-un capitol în altul, fie dintr-o subdiviziune în alta, în limitele şi condiţiile fixate de regulamentul adoptat în aplicarea articolului 279.

2.3.4. Raportare şi control Comisia prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European conturile exerciţiului precedent

aferente operaţiunilor bugetare. Pe lângă acestea, ea le comunică şi un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii (art. 275).

Conform art. 276, Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. În acest scop, Consiliul şi Parlamentul examinează pe rând conturile şi bilanţul financiar prevăzute în articolul 275, raportul anual al Curţii de Conturi şi răspunderile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de Conturi, declaraţia prevăzută la articolul 248, paragraful 1, alineatul al doilea, precum şi rapoartele speciale pertinente ale Curţii de Conturi.

Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop aflat în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale în materia execuţiei bugetare, Parlamentul European poate cere audierea Comisiei cu privire la efectuarea cheltuielilor sau cu privire la funcţionarea sistemului de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice informaţie necesară.

Comisia ia toate măsurile pentru a da curs observaţiilor care însoţesc deciziile de descărcare, altor observaţii ale Parlamentului European privind efectuarea cheltuielilor, precum şi comentariilor care însoţesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu.

La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia prezintă rapoarte privind măsurile luate în lumina acestor observaţii şi comentarii şi, mai ales, privind instrucţiunile date serviciilor însărcinate cu executarea bugetului. Aceste rapoarte sunt transmise şi Curţii de Conturi.

2.3.5. Alte reglementări în materie Aşa cum prevede art. 277, bugetul este stabilit în unitatea de cont fixată conform dispoziţiilor

regulamentului adoptat în aplicarea articolului 279. Apoi, potrivit art. 278, cu condiţia informării autorităţilor competente ale statelor în cauză,

Comisia poate transfera în moneda unuia dintre Statele membre activele pe care le deţine în moneda unui alt stat membru, în măsura necesară utilizării lor pentru obiectivele cărora le sunt destinate prin prezentul tratat. În măsura în care este posibil, Comisia evită să efectueze astfel de transferuri, dacă deţin active disponibile sau mobilizabile în moneda de care are nevoie.

26

Comisia comunică cu fiecare dintre statele membre prin autoritatea desemnată de statul în cauză. În efectuarea operaţiunilor financiare, ea poate recurge la banca de emisiune a statului membru în cauză sau la o altă instituţie financiară cu privire la care statul şi-a dat acordul.

În conformitate cu art. 279 TCE, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi după obţinerea avizului Curţii de Conturi:

a) adoptă regulamentele financiare care precizează mai ales procedurile privitoare la stabilirea şi executarea bugetului şi la predarea şi verificarea conturilor;

b) fixează modalităţile şi procedura prin care veniturile bugetare prevăzute în regimul resurselor proprii ale Comunităţii sunt puse la dispoziţia Comisiei şi determină măsurile aplicabile pentru a răspunde, când este cazul, nevoilor trezoreriei;

c) determină regulile şi organizează controlul sarcinilor controlorilor financiari, ordonatorilor şi contabililor.

Conform art. 280, Comunitatea şi statele membre combat frauda şi orice alte activităţi ilegale care afectează interesele financiare ale Comunităţii prin măsuri de tipul arătat mai jos, care sunt disuasive şi oferă o protecţie efectivă în statele membre.

Pentru combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii, statele membre adoptă măsuri identice cu cele pe care le iau pentru combaterea fraudei care aduce atingere propriilor interese financiare.

Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentului tratat, statele membre îşi coordonează acţiunea care vizează protejarea intereselor financiare ale Comunităţii împotriva fraudei. În acest scop, ele organizează împreună cu Comisia o cooperare strânsă şi regulată între autorităţile competente.

Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la art. 251, după consultarea Curţi de Conturi, adoptă măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii şi în domeniul luptei împotriva acestei fraude, în vederea oferirii unei protecţii efective şi echivalente în statele membre. Aceste măsuri nu privesc aplicarea dreptului penal naţional şi nici administrarea justiţiei în Statele membre.

Comisia, în cooperare cu Statele membre, adresează anual Parlamentului European şi Consiliului un raport privind măsurile luate pentru punerea în aplicare a celor indicate mai sus.

2.4. O caracterizare privind veniturile şi cheltuielile bugetului comunitar pe baza execuţiei bugetare derulate în ultimii ani

2.4.1. Sistemul de venituri15 Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri: • Veniturile proprii tradiţionale; • Parte din taxa pe valoarea adăugată (TVA) din statele membre; • Cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre; • Alte venituri. Primele trei categorii de venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE care au la bază PNB

al statelor membre şi pentru care Consiliul European hotărăşte plafonul maxim (ca procent din PNB) admis ca venit al UE.

Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri proprii ale UE,

întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE – uniunea vamală şi politica agricolă comună. Începând cu anul 1971, aceste venituri au fost incluse în bugetul UE, pe baza hotărârii Consiliului European de la Haga din 1969.

Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:                                                             15 Th. Stolojan, op. cit., pp. 99-102.

27

(i) taxele vamale încasate la graniţele externe ale UE, prin aplicarea tarifului vamal comun la valoarea vamală a bunurilor importate din ţările nemembre (cca. 86 % din veniturile proprii tradiţionale);

(ii) taxele agricole percepute la importul produselor agricole, a căror mărime este variabilă în funcţie de diferenţele între preţurile mondiale (mai mici) şi preţurile de pe pieţe europene (mai mari), şi taxele pe producţia şi stocarea zahărului (cca. 14 % din veniturile proprii tradiţionale).

Ponderea veniturilor proprii tradiţionale în totalul veniturilor proprii a scăzut de la 23,6 % în anul

1992 la 15,3 % în 2001. Acest trend este efectul combinat al reducerii generale a nivelului tarifelor vamale şi al diminuării diferenţelor între preţurile produselor agricole de pe piaţa europeană şi preţurile mondiale.

Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre în contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi materiale importante, statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din încasări pentru acoperirea cheltuielilor respective. Această cotă a fost de 10 % până la finele anului 2001.

Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoare adăugată încasată de către statele

membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare (pentru TVA). Cota procentuală este de 1 %, în anul 2001, de 0,75 % în anii 2002-2003 şi de 0,50 % începând cu anul 2004. Baza de impozitare (la care se aplică cota procentuală) a fost limitată la 50 % din PNB al fiecărui stat membru (cu aplicare din anul 1999). Veniturile UE din TVA funcţionează din anul 1979 când s-a produs armonizarea sistemelor TVA din Statele membre.

Ponderea acestui venit în totalul veniturilor proprii ale UE este în descreştere, de la 61,8 % în 1992 la 35,9 % în 2001, iar această tendinţă va continua, ca urmare a reducerii mărimii cotei procentuale de TVA.

Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin bugetul UE al

fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă celelalte venituri proprii (veniturile proprii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre: (1) limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de către Consiliul European, ca procent din PNB cumulat al statelor membre, şi (2) celelalte venituri proprii (veniturile tradiţionale şi venitul din TVA).

Pentru perspectiva financiară 2000-2006, limita maximă autorizată pentru veniturile proprii ale UE este de 1,27 % din PNB al statelor membre (această limită a fost 1,15 % în 1998; 1,20 % în 1992; 1,27 % în 1993-1999).

Ponderea venitului din cota PNB în veniturile proprii ale UE este în creştere de la 14,6 % în anul 1992, la 48,8 % în 2001.

Principalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt: dobânzi şi penalităţi pentru întârzierile

la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţi achitate de către firme pentru încălcarea unor reglementări comune (de exemplu, în domeniul competiţiei); impozitele pe salariile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile administrative ale instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori. Pentru anul 2001, aceste venituri sunt prevăzute la suma de 0,7 miliarde euro (cca. 0,7 % din totalul veniturilor bugetului UE). Mărimea în sumă absolută a acestor venituri diferă de la an la an, în principal, ca urmare a excedentului bugetar care se preia ca venit în bugetul pe anul următor.

28

2.4.2. Cheltuielile16 Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă expresia în cifre a priorităţilor şi politicilor UE. Din

acest punct de vedere, aproape 80 % din cheltuielile bugetului UE pe anul 2001 au fost pentru realizarea obiectivelor a două politici: politica agricolă comună şi politica de convergenţă economică şi socială.

Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura reglementării în anumite domenii şi nu necesită cheltuieli în sine, cu excepţia celor de administrare a aplicării unor reguli stabilite. În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu, cheltuieli de apărare, ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.

În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor create prin Tratat pentru punerea în aplicare a politicilor UE:

- Parlamentul European; - Consiliul UE; - Comisia Europeană; - Curtea de Justiţie; - Curtea de Conturi; - Comitetul Economic şi Social; - Comitetul Regiunilor; - Ombudsman-ul. Toate instituţiile, cu excepţia Comisiei Europene, au numai cheltuieli administrative. Comisia

Europeană are atât cheltuieli administrative, cât şi cheltuieli operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pentru realizarea politicilor UE.

În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se foloseşte gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se realizează obiectivele şi politicile UE. Principalele categorii de cheltuieli sunt: agricultură; operaţiuni structurale; politici interne; acţiuni externe; administraţie; ajutor pentru pre-aderare; rezerve.

Cheltuielile pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în bugetul UE. În deceniul trecut. Deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora în totalul cheltuielilor UE a fost în scădere.

Obiectivele politicii agricole comune a UE sunt finanţate prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru: susţinerea veniturilor fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările nemembre şi alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare rurală.

Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale (Fondurile structurale şi Fondul de Coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE şi, în ultimul deceniu, a crescut atât în sumă absolută, cât şi ca pondere în totalul cheltuielilor. Din aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor economice, în special pe o bază regională, şi îmbunătăţirea situaţiei sociale a grupurilor de persoane defavorizate în scopul reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele regiuni ale UE. În esenţă, este vorba de realizarea unei mari coeziuni economice şi sociale. Se apreciază că numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura de avantajele pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.

Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în raport cu sumele alocate, principalele sunt:

• cercetare şi dezvoltare tehnologică (3,9 miliarde euro în anul 2001, respectiv aproape 63 % din totalul cheltuielilor pentru politici interne);

• reţele de transport transeuropene (0,7 miliarde euro); • învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret (0,5 miliarde euro – cele mai cunoscute

programe fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru Europa); • piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual etc.

                                                            16 Ibid., pp. 105-108.

29

Cheltuielile pentru politici externe se referă, în special, la realizarea programelor şi acţiunilor de cooperare cu ţările din:

• zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu (0,9 miliarde euro); • Asia şi America Latină (0,9 miliarde euro); • Balcani (0,7 miliarde euro); • spaţiul fostei Uniuni Sovietice (0,5 miliarde euro). De asemenea, sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0,9 miliarde euro),

alocaţii pentru Fondul European de Dezvoltare, precum şi alte cheltuieli în sprijinul democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica externă şi de securitate.

Cheltuieli administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca. 5 % din bugetul UE, iar diferenţa de cca. 95 % o reprezintă cheltuielile operaţionale. Cheltuielile administrative se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru clădiri şi terenuri, întreţinere şi funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile administrative pentru Comisia Europeană se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente angajaţilor tuturor instituţiilor UE.

Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru ţările candidate la aderare.

Rezervele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară pentru rezolvarea situaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar. În bugetul pe anul 2001, au fost prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:

• 0,5 miliarde euro, rezerva monetară pentru acoperirea diferenţelor de curs la cheltuielile pentru agricultură;

• 0,2 miliarde euro, rezerva pentru ajutor de urgenţă; • 0,2 miliarde euro, rezerva la împrumuturile acordate cu garanţia UE.

O reprezentare grafică a structurii cheltuielilor în perspectiva financiară 2000-2006 este redată în

figura următoare:

Total 670,1

Ajutor pre-aderare (22,4) 3,3%

Rezerve (4,1) 0,6%

Agricultură şi dezvoltare rurală (308,8) 46,08%

Măsuri structurale (221) 32,9%

Politici interne (45,6) 6,8%

Acţiuni externe (33,3) 4,9%

Administraţie (34,9) 5,20%

Figura nr. 2 – Structura cheltuielilor în perspectiva financiară 2000 - 2006

[Sursa: Th. Stolojan, op. cit., p. 112]

Notă: Sumele în mărimi absolute sunt în miliarde euro; totalul cheltuielilor nu include sumele prevăzute pentru noile state membre.

30

2.4.3. Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi mecanismul compensaţiei bugetare17

O analiză a soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte de la bugetul UE şi

veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria, Olanda, au solduri negative (primesc mai puţin decât varsă la bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul UE).

Aşa cum putem intui, statele membre ale UE au fost conştiente că statele mai prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport cu restul statelor membre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au ridicat problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de prosperitate al statelor respective.

Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu trebuie să confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun – UE cu soldul între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget. Avantajele şi costurile în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat.

UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea Britanie şi a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de compensaţii bugetare făcută din partea celorlalte patru state membre cu solduri negative: Germania, Austria, Olanda şi Suedia.

Pentru a determina soldul bugetar în relaţia cu statele membre, a fost necesară convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor şi a cheltuielilor UE pe statele membre. De exemplu:

• taxele vamale care reprezintă 86 % din veniturile proprii tradiţionale se încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei UE. Taxele vamale se încasează însă datorită politicii vamale comune a UE. În plus, există „efectul Rotterdam”, corespunzător căruia mărfurile intrate pe teritoriul unui stat membru (de pildă, prin portul Rotterdam din Olanda), supuse taxelor vamale, pot fi consumate pe teritoriile altor state membre. În consecinţă, veniturile proprii tradiţionale sunt repartizate pe statele membre proporţional cu ponderea veniturilor din TVA şi din PNB şi nu în funcţie de locul unde aceste venituri au fost încasate;

• cca. 94 % din cheltuielile UE sunt repartizate pe statele membre pentru calculul soldului bugetar, deoarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru acţiuni extern, au ca beneficiari ţări din afara UE.

2.5. Finanţarea politicilor comune

Finanţarea politicilor comune se realizează de către Uniune prin intermediul bugetului (conform tratatelor „Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor sale”). UE se află acum în cea de a patra perspectivă financiară, după Delors I (1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006). Decizia de a recurge la o asemenea programare multianuală a fost luată ca urmare a deteriorării treptate a sistemului financiar comunitar în anii ’80 şi a dificultăţilor crescânde întâmpinate în încercarea de echilibrare a balanţei venituri-cheltuieli.

Succesiunea de crize bugetare a determinat instituţiile comunitare să cadă de acord asupra unei noi metode menite să îmbunătăţească procedura bugetară şi care să permită Parlamentului, Consiliului de Miniştri şi Comisiei să cadă de acord în avans asupra priorităţilor bugetare ale perioadei următoare şi să stabilească un cadru financiar care să permită atingerea acelor obiective.                                                             17 Ibid., pp. 112-113.

31

2.5.1. Evoluţii specifice politicii bugetare Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate spune foarte mult despre

priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de integrare europeană. De-a lungul existenţei UE, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între instituţiile comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).

După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante, respectiv:

• unificarea instrumentelor bugetare; • creşterea autonomiei financiare; • realizarea echilibrului instituţional.

Unificarea instrumentelor bugetare Deşi iniţial, cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget, după Tratatul de fuziune din

1965, numai două instrumente vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO18. După 2002, an în care tratatul CECO a expirat, gestiunea patrimoniului a fost încredinţată Comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure ca aceste fonduri să rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel, încasările provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general, care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi oţelului.

Creşterea autonomiei financiare În afara prelevărilor CECO, bugetul european a fost alimentat până în 1970 prin contribuţiile

statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, (reînnoită ulterior) în 1988 şi 1994, va instaura, pentru prima dată, regimul resurselor proprii. O nouă Decizie privind resursele proprii a fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000, înlocuind Decizia din 1994. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune, precum crearea FEOGA, în 1962, FEDER, în 1975 etc.

Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. În prezent, această

putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care reprezintă de acum cele două branşe ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare ne-obligatorii, poate respinge bugetul şi acceptă modul de execuţie al acestuia.

Acest echilibru juridic şi instituţional a cunoscut la mijlocul anilor ’70 o situaţie de criză. Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de Parlament, în urma alegerii sale prin sufragiu universal începând cu iunie 1979, au introdus un factor de tensiune politică permanentă între Consiliul şi Parlament în domeniul bugetar. A rezultat o funcţionare extrem de dificilă în procesul de decizie bugetară, marcată prin numeroase incidente: întârzieri în adoptarea bugetului şi recurgerea la regimul aranjamentelor/acordurilor provizorii pe 12 luni, respingerea bugetului de către Parlament, recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie.

În plus, numeroase conflicte s-au născut din confuzia existentă între puterea legislativă şi puterea bugetară. Într-adevăr, anumite acţiuni întreprinse nu aveau o bază legală, sprijinindu-se doar numai pe un anumit articol din buget. De altfel, problemele dezechilibrului bugetar (diferenţa între ceea ce o ţară „dă” UE şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe şi politici) invocată de Marea Britanie începând cu 1974, a reprezentat un element important al dezbaterilor politice. În ultima perioadă, această problemă a revenit în discuţie, în principal la cererea Germaniei.

Procesul integrării va primi un nou elan politic începând cu 1986, după a treia lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. Aceşti factori au dus la reformarea în profunzime a sistemului                                                             18 În ceea ce priveşte succesiunea CECO în materie financiară, vezi Rezoluţia Consiliului, din 20 iulie 1998, Jurnalul Oficial C 247, din 7 august 1998, p. 5 şi 6.

32

financiar, această reformă făcând parte din „Pachetul Delors”, prezentat în februarie 1987 de către Comisie (aşa-numitul cadru financiar Delors I, 1988-1992).

Printre modificările intervenite, menţionăm: ● Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat ca procent din PNB

Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA, ca până atunci. ● Introducerea unei planificări financiare, veritabil cadru financiar plurianual. Acest sistem,

inaugurat în 1988, rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar. El va introduce o dublă plafonare a cheltuielilor: ansamblul plăţilor din bugetul anual nu poate depăşi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este de 1,27%); fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat pentru fiecare an. Perspectivele financiare actuale, care acoperă perioada 2000-2006, sunt anexate acordului interinstituţional din 6 mai 1999, dintre Parlament, Consiliu şi Comisie.

● Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele între structurile economice (ponderea consumului în PNB statelor membre).

● O soluţie, care s-a dorit definitivă, a fost găsită pentru problema britanică; de asemenea, Germania a găsit şi ea răspuns la revendicările proprii.

● Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole (plafonul rubricii agricole este fixat în prezent în raport de previziunile cheltuielilor reale).

● Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor numite ne-obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). Acesta se angajează să nu crească aceste cheltuieli decât în anumite limite.

Bilanţul acestei reforme va fi extrem de pozitiv. Beneficiind şi de circumstanţe economice favorabile, „Pachetul Delors” a dus atât la o evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne sub nivelul încasărilor disponibile), cât şi la ameliorarea procedurii şi a gestiunii bugetare.

Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la Edinburgh, din decembrie 1992. Prin acest document (pachetul Delors II) s-au adoptat perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999, pragul resurselor proprii fiind ridicat de la 1.2% la 1.27%. În plus, perspectivele financiare au marcat şi reducerea importanţei TVA în finanţarea bugetului.

În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare”(COM(97) 2000 final), care include informaţii privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică şi socială, strategia de pre-aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii. Comisia trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord Interinstituţional, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006 (vezi Anexa 1 şi 2).

Una din provocările majore ale bugetului comunitar rămâne în continuare găsirea modalităţilor optime pentru susţinerea financiară solicitată de procesul lărgirii UE către Est. Această provocare este de mari dimensiuni, presupunând asimilarea acquis-ului comunitar în ţări cu o structură economică şi socială diferită în raport cu cea a UE.

În ultimii 20 de ani, evoluţiile economice, extinderea UE şi modificările produse în structura bugetului UE au modificat contextul în care operează mecanismul corector în cazul Marii Britanii. Reamintim faptul că în 1984, la Fontainbleau, Consiliul European a decis introducerea mecanismului corector pentru Marea Britanie, menit să contribuie la corectarea poziţiei de contribuitor net pentru această ţară. Prin acest mecanism, Marii Britanii i se restituie 2/3 din contribuţia ei netă, conform unui principiu general conform căreia „orice stat membru care se confruntă cu un dezechilibru bugetar excesiv în raport cu prosperitatea sa, poate beneficia de o corecţie corespunzătoare”. Realitatea este că, în ciuda acestui principiu general, până astăzi numai Marea Britanie a beneficiat de acest mecanism.

Tabelul de mai jos prezintă modul în care a evoluat PNB/loc (exprimat în PPC) între anii 1984 şi 2003, în cazul statelor membre cu poziţie de contribuitori neţi în anul 2002.

33

Tabelul 2.5.1 PNB/loc în statele net contribuitoare la bugetul UE (în PPC), (media UE-15 = 100%)

2003 1984

Marea Britanie 111.2 90.6

Danemarca 111.1 104.0

Austria 109.8 -

Olanda 106.6 95.0

Suedia 104.6 -

Franţa 104.2 104.0

Germania 98.6 109.6

Italia 97.3 92.9

[Sursa: Commission of the European Communities, Report from the Commission. Financing the European Union, Commission. Report on the operation of the own resources system, Brussels, COM(2004) 505 final]

2.5.2 Principiile bugetare Bugetul general au UE este construit pornind de la o serie de principii inspirate de diversele

proceduri bugetare naţionale. Este vorba de principiul unităţii, universalităţii, anualităţii, echilibrului şi al specializării bugetare.

1. Principiul unităţii Conform acestui principiu, ansamblul încasărilor şi cheltuielilor trebuie să se regăsească într-un

singur document bugetar, pentru a asigura astfel un control eficient al modului de utilizare a resurselor comunitare. Sistemul financiar comunitar a cunoscut o mişcare de unificare a instrumentelor bugetare. Dacă, la început, cele trei Comunităţi (CECO, Euratom, CEE) dispuneau de propriile bugete, odată cu tratatul de fuziune din 1965, numai două instrumente bugetare vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO. Chiar şi în prezent, anumite elemente financiare ale Comunităţii dispun de un regim particular: politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne, FEDER. Derogări sunt în mod egal admise pentru organismele descentralizate ale Comunităţii (agenţiile europene), care dispun de propriul lor buget. Resursele lor provin din subvenţii înscrise în bugetul general.

2. Principiul universalităţii Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării tuturor cheltuielilor, fără

deosebire: acesta este principul universalităţii bugetului. Aceasta implică existenţa a două reguli caracteristice dreptului bugetar: al non-afectării şi non-contracţiei (micşorării).

Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de anumite cheltuieli precise. Totodată, excepţii de la regulă sunt admise pentru anumite programe de cercetare sau pentru contribuţia ţărilor din SEE către anumite politici precise.

Regula non-contracţiei arată că nu pot fi acceptate micşorări ale încasărilor sau cheltuielilor. Sunt admise numai excepţii de ordin tehnic, care să vizeze uşurarea procedurii.

34

3. Principiul anualităţii Principiul semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual capabil să faciliteze

controlul activităţii executivului comunitar. Totodată, adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la noţiune de credite

disociate, care se descompun în credite de angajament şi de plăţi. Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al

obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu.

Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în buget, cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare anuale.

Diferenţa între creditele de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin angajamente restante de lichidat (ARL). Ele reprezintă decalajul în timp între momentul în care angajamentele sunt contractate şi momentul în care plăţile corespunzătoare sunt lichidate.

Derogări de la principiul anualităţii sunt posibile prin sistemul reportărilor de credite. Pentru creditele disociate, creditele ne utilizate la finele exerciţiului pentru care ele sunt înscrise sunt, ca regulă generală, anulate. Cu titlu excepţional, ele pot fi şi reportate. Pentru creditele ne-disociate, există un report de drept în exerciţiul următor al creditelor care corespund plăţilor restante datorate angajamentelor contractate între 1 ianuarie şi 31 decembrie.

În ceea ce priveşte încasările, toate eventualele excedente sunt reportate în exerciţiul următor. Numai încasările intervenite între 1 ianuarie şi 31 decembrie sunt avute în vedere, în cazul unei aplicări stricte a acestui principiu.

4. Principiul echilibrului Conform tratatelor, bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor. Comunitatea nu

este autorizată să recurgă la împrumuturi pentru a-şi acoperi cheltuielile. În momentul în care bugetul a fost aprobat exisă un echilibru perfect între venituri şi cheltuieli.

Totuşi, prin definiţie, bugetul reprezintă o previziune, atât în ceea ce priveşte cheltuielile, cât şi veniturile. Prin urmare, nu este imposibil ca pe perioada execuţiei bugetare să apară diferenţe între venituri şi cheltuieli. Două situaţii sunt posibile: 1. Înregistrarea unui sold19 pozitiv, deci a unui excedent. Aceasta este cea mai frecventă situaţie, excedentul fiind reportat în anul următor. 2. Înregistrarea unui sold negativ, deci a unui deficit. Este o situaţie mai degrabă excepţională, care va antrena înscrierea unei noi cheltuieli în bugetul următor.

Situaţia obişnuită este cea a înregistrării de excedente. Din acest motiv există un mecanism care constă în finanţarea noilor cheltuieli prin anticiparea de economii ce se vor realiza în cursul unui exerciţiu, fără ca acele categorii generatoare de economii să poată fi identificate în momentul votării bugetului. Aceasta este aşa numita „rezervă negativă”: o valoare negativă care este înscrisă în buget şi care trebuie să dispară pe parcursul exerciţiului bugetar prin viramente provenind din capitolele care se vor dovedi excedentare.

5. Principiul specializării Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie determinată şi trebuie afectat

unui scop precis, astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între diferitele credite în momentul autorizării şi executării (nici o încasare şi nici o cheltuială nu poate fi afectată altfel decât prin raportarea

                                                            19 Soldul reprezintă diferenţa între ansamblul veniturilor realizate pe parcursul respectivului exerciţiu şi nivelul plăţilor efectuate sub formă de credite acordate în acel exerciţiu, la care se adaugă nivelul creditelor reportate în acelaşi exerciţiu.

35

la un articol al bugetului). Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru încasări, care trebuie precis identificate. Bugetul este structurat pe secţiuni, titluri, capitole, articole şi poziţii. Adevăratul sediu al specializării este capitolul, acesta fiind cel care indică competenţa autorităţii bugetare. Orice virament de la un capitol la altul este rezervat autorităţii bugetare.

2.5.3 Procedura bugetară anuală În adoptarea şi executarea bugetului general sunt implicate, în măsuri diferite, atât Comisia, cât şi

Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European (PE). Parlamentul hotărăşte pentru aşa numitele „cheltuieli ne-obligatorii”, legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale, iar Consiliul asupra celor „obligatorii”, care se referă la angajamentele care decurg din Tratat (subvenţionarea preţurilor agricole, ajutor alimentar oferit pentru ţările în curs de dezvoltare).

Procedura bugetară începe cu pregătirea, de către Comisie, a unei „schiţe bugetare preliminare” (preliminary draft budget), pe baza cheltuielilor estimate de către diferitele instituţii comunitare. Această schiţă este iniţial prezentată Consiliului, care stabileşte, cu majoritate calificată, forma în care această schiţă va fi prezentată PE.

Începând cu 1975, PE are dreptul să propună amendamente la această schiţă de buget, şi, în urma unei prime lecturi a documentului în cadrul PE, schiţa modificată este returnată Consiliului, pentru o a doua citire. La această a doua lectură, Consiliul trebuie să asigure o majoritate calificată atât pentru acceptarea oricărei modificări propuse de PE, care să ducă la creşterea cheltuielilor, cât şi pentru respingerea amendamentelor făcute.

Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de către PE, nivelul cheltuielilor obligatorii – cheltuieli legate de angajamentele derivate din obligaţiile interne şi externe ale CEE, stabilite prin Tratate sau prin legislaţia secundară – va fi determinat în acest stadiu al procedurii bugetare.

A doua lectură a bugetului de către PE este în principal concentrată pe nivelul cheltuielilor neobligatorii, în cazul cărora PE poate respinge sau accepta propunerile Consiliului. În cazul în care PE nu respinge întregul buget, Preşedintele PE declară bugetul adoptat.

Procesul de luare a deciziilor în domeniul bugetar, de către Consiliu şi PE, a cunoscut progrese lente între 1975 şi 1987. Oferind PE puterea de a amenda schiţa de buget propusă de Consiliu a separat efectiv funcţiile legislative şi bugetare ale CEE. Puterea legislativă rămâne numai la nivelul Consiliului, în vreme ce puterea bugetară este împărţită între PE şi Consiliu, începând cu 1975.

Neînţelegerile dintre cele două instituţii au condus la o serie de incidente la începutul anilor ’80, care efectiv au paralizat procedura bugetară comunitară. În decembrie 1979, de exemplu, PE a respins schiţa de buget pentru 1980, cu rezultatul că procedura bugetară a fost întârziată cu 6 luni. Pe parcursul acestei perioade, finanţarea bugetului comunitar a continuat a fi realizată, lună de lună, prin intermediul bugetului anterior - aşa-numitul „aranjament provizoriu pe 12 luni” (provisional-twelfths arrangement), care constă în orientarea, la începutul fiecărei luni, a unei doisprezecimi din creditele anului trecut, permiţând astfel rezolvarea nevoilor imediate. Această facilitate a fost utilizată din nou în 1982 şi 1985, când PE a respins din nou schiţa de buget, şi încă o dată în 1988, când Consiliul a fost incapabil să stabilească o schiţă de buget pentru acel an din cauza lipsei unui acord politic privind resursele comunitare.

Începând cu 1975 au fost iniţiate numeroase încercări de îmbunătăţire a procedurii bugetare, cu grade de succes diferite. Ultima reformă şi aparent, cu cel mai mare succes, a fost semnarea Acordului Interinstituţional în 1988.

Procedura bugetară anuală este formată din mai multe etape, care pot fi sintetizate astfel:

36

1. la 1 iulie: fiecare instituţie realizează o previziune privind cheltuielile, pe care Comisia le regrupează în schiţa proiectul de buget (preliminary draft budget); 2. la 5 octombrie: Consiliul de Miniştri se pronunţă asupra schiţei proiectului pentru a redacta proiectul de buget; o concentrare prealabilă cu parlamentul a avut deja loc în problema cheltuielilor obligatorii; 3. în 45 de zile: Parlamentul examinează proiectul de buget. Pot să apară trei situaţii:

• Parlamentul nu reacţionează: bugetul este considerat aprobat; • Parlamentul aprobă bugetul: procedura este terminată. • Parlamentul decide să aducă modificări:

Pentru cheltuielile obligatorii, el va face propuneri de modificare; Pentru cheltuielile neobligatorii, el va face propuneri de amendare.

4. în 15 zile: la o a doua lectură, Consiliul examinează propunerile Parlamentului.

• Pentru cheltuielile neobligatorii, Consiliul dispune de dreptul de amendare. În acest caz, textul se întoarce în Parlament.

• Pentru cheltuielile obligatorii, două situaţii pot fi avute în vedere: a) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului cresc bugetul global. Aceste

modificări nu se vor putea integra în buget decât după un vot în Consiliu cu majoritate calificată. Fără această majoritate, propunerile sunt definitiv respinse.

b) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului nu cresc bugetul global. În acest caz, numai un vot al Consiliului, cu majoritate calificată, se poate opune acestor propuneri. Tăcerea echivalează cu aprobarea.

5. la finele procedurii: Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra bugetului comunitar. Tăcerea sa echivalează cu aprobarea. El dispune de dreptul de a modifica cheltuielile neobligatorii (în limita Ratei Maxime Admise) cu o majoritate absolută a membrilor şi 3/5 din sufragiile exprimate. Respingerea bugetului necesită o majoritate absolută a membrilor şi 2/3 din sufragiile exprimate.

În final, bugetul este aprobat de către Parlament. În afara Tratatelor, şi alte elemente vin să completeze procedura bugetară. Este, în principal, cazul

acordurilor interinstituţionale, precum cel din 6 mai 1999 privind disciplina bugetară şi ameliorarea procedurilor. Unul din paşii înainte făcuţi prin acest Acord îl reprezintă generalizarea concertării bugetare între Parlament, Consiliu şi Comisie. Această concertare vizează să identifice şi să remedieze pe cât posibil, punctele litigioase ale procedurii bugetare, în cadrul unor negocieri organizate în marginea lecturilor succesive realizate de Consiliu şi Parlament. În plus, Regulamentul financiar organizează şi el procedura de elaborare, decizie şi execuţie a bugetului UE.

2.5.4 Structura bugetului UE 2.5.4.1 Veniturile bugetului comunitar În primii 12 ani ai existenţei CEE, bugetul a fost conceput în întregime pe baza contribuţiilor

directe ale statelor membre. Începând cu 1970 bugetul va fi finanţat prin „resursele proprii” ale Comunităţii - care erau veniturile convenite de către statele membre să reprezinte resurse comunitare de drept.

Sistemul resurselor proprii comunitare, stabilit în 1970, de către Consiliul de Miniştri reunit la Luxemburg, avea două elemente, care se vor regăsi ulterior sub titulatura de „resurse tradiţionale”: • Taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunităţii, prin aplicarea tarifului extern comun; • Prelevări variabile la importul produselor agricole (înlocuite cu taxele vamale, de la 1 iulie 1995, în urma acordurilor semnate în cadrul Rundei Uruguay, GATT).

A treia resursă, inclusă de foarte mulţi autori în cadrul aceluiaşi sistem, a fost introdusă în 1979:

37

• Resursa TVA: colectată în fiecare din statele membre, pe baza unei taxe (aplicate TVA-ului încasat de către fiecare stat membru, respectiv 1 % la început, în 1979, mărită la 1,4% în 1986, micşorată apoi la 1 % între 1995 şi 1999). Se prevede o reducere a taxei minime la 0,75 % în 2002 şi 0,5% în 2004.

Perioada care a urmat deciziei din 1970 a demonstrat că acest sistem original al resurselor proprii s-a dovedit inadecvat, cel puţin din două motive: 1. nivelul resurselor provenind din taxe vamale şi prelevările variabile la import a scăzut în anii ’70, pe fondul progreselor realizate în reducerea taxelor vamale datorită negocierilor GATT, dar şi datorită creşterii producţiei interne de produse agricole; 2. veniturile provenind din TVA au stagnat în această perioadă, datorită declinului înregistrat în cheltuielile pentru consum ale statelor membre.

Efectul combinat al celor doi factori a exercitat o presiune considerabilă asupra resurselor proprii tocmai în perioada în care nevoile comunitare erau în creştere datorită noilor politici adoptate şi primirii de noi membri.

O primă încercare de a rezolva criza bugetară a fost făcută de Consiliul European reunit la Fontainbleau, în iunie 1984. Noul sistem, bazat pe principiul creşterii pragului TVA la 1,4%, a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1986, aranjamente financiare tranzitorii fiind aplicate pentru exerciţiile bugetare ale anilor 1984 şi 198520.

O soluţie la dificultăţile bugetare a fost eventual găsită în 1988. Până atunci, a treia lărgire a Comunităţii (care includea, începând cu 1 ianuarie 1986, şi Spania şi Portugalia), precum şi semnarea Actului Unic în februarie 1986, au reprezentat acea bază politică sănătoasă necesară pentru realizarea unei reforme financiare comunitare. În februarie 1987 Comisia a prezentat un cuprinzător program de reformă, cunoscut sub numele de „pachetul Delors I ”. Liniile generale ale acestui pachet au fost adoptate în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 1-12 februarie 1988, întregul pachet fiind în final acceptat în iunie 1988.

Principala preocupare a „pachetul Delors” a fost să asigure Comunităţii resursele necesare în perioada 1988-1992. Reforma a menţinut resursele proprii provenind din taxe vamale şi prelevări variabile la importul produselor agricole, la care s-a adăugat pragul propus a fi menţinut de 1,4 % al resurselor provenind din TVA. Prin „pachetul Delors” se propune adăugarea unei resurse noi, „a patra resursă” comunitară: • Această nouă resursă, a patra resursă, creată în 1988, urma să fie una variabilă, în funcţie de posibilităţile fiecărei ţări. Ea trebuie să ofere veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare, astfel încât volumul total al resurselor să reprezinte maximum 1,2 % din PIB-ul UE.

Tabelul 2.5.2 Evoluţia structurii încasărilor la bugetul comunitar

Categorii de venituri

Nivelul încasărilor (în milioane euro şi în structură)

1975 1980 1985 1990 1995 2000

Prelevări din agricultură

590

(9,2)

2.002 (12,2)

2.179 (7.8)

1.876 (4,0)

1.945 (2,6)

2.038 (2,3)

Taxe vamale 3.151 (49,4)

5.906 (35,9)

8.310 (29,6)

10.285 (22,1)

12.509 (16,7)

11.070 (12,4)

                                                            20 Acestea implicau avansuri interguvernamentale, care urmau a fi restituite în cazul bugetului pe 1984, dar nu şi în cazul bugetului pe 1985. În 1986, echilibrul bugetar a fost realizat numai prin amânarea anumitor cheltuieli agricole până în 1987.

38

TVA - 7.258 (44,2)

15.219 (54,2)

27.440 (59,1)

39.183 (52,2)

32.555 (36,3)

A patra resursă - - - 95

(0,2)

14.191 (18,9)

43.251 (48,3)

Diverse 2.644 (41,4)

1.266

(7,7)

2.377 (8,4)

6.773 (14,6)

7.249 (9,6)

671

(0,7)

Total general 6.385 (100)

16.432 (100)

28.085 (100)

46.469 (100)

75.077 (100)

89.585 (100)

[Sursa: Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 30]

Efectul global urmărit prin introducerea celei de a patra resurse pe baza PIB era de a face sistemul de taxare al UE mult mai progresist, corelând contribuţia fiecărui stat membru cu nivelul său de prosperitate. Cota uniformă corespunzătoare celei de-a patra resurse se determină în raport cu veniturile suplimentare necesare în timpul unui exerciţiu bugetar, pentru a acoperi cerinţele UE. Astfel, în timpul anului financiar 1992, de exemplu, venitul estimat a proveni din această resursă a reprezentat 0,17 %.

Structura resurselor proprii ale Bugetului UE prelevări agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole în cadrul organizării

comune a pieţei) şi cotizaţii şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul zahărului şi glucozei;

taxe vamale care provin din aplicarea TVC asupra valorii în vamă a mărfurilor importate; venituri din colectarea TVA, sub forma unei cote-părţi asupra volumului TVA încasate în statele

membre; resursa complementară asupra PNB, care rezultă din aplicarea unui procent asupra sumei PNB din

toate statele membre, fixat în fiecare an, în cadrul unei proceduri bugetare, în funcţie de nivelul celorlalte venituri bugetare. Această resursă este o resursă prin care se asigură echilibrul bugetar, astfel încât ansamblul încasărilor să poată acoperi nivelul total al cheltuielilor înscrise într-un anumit exerciţiu bugetar.

Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod constat, pe măsură ce au apărut noi priorităţi. Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania sunt beneficiarele acestui fond, care a devenit operaţional după Tratatul de la Maastricht. El a fost introdus pentru a oferi acestor ţări suportul financiar în realizarea unor proiecte, în special din domeniul infrastructurii21.

2.5.4.2 Cheltuielile incluse în cadrul bugetului comunitar Cheltuielile în cadrul Bugetului general sunt ordonate în şase secţiuni: Parlamentul European (I),

Consiliul (II), Comisia (III), Curtea de Justiţie (IV), Curtea de Conturi (V), Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (VI). Între 1975 şi 2000, cheltuielile comunitare (bugetul general + FED + + CECO) au evoluat astfel:

                                                            21 Astfel, Fondul de Coeziune, inclus în perspectivele financiare din 1993, la un nivel de 1500 mil. ECU, a ajuns în 1999 la 2600 mil. ECU. Perspectivele financiare pentru 2000/2006 prevăd suma de 3120 milioane EURO pe an pentru acoperirea „ajutorului pentru aderare”.

39

Tabelul 2.5.3 Evoluţia plăţilor efectuate (în milioane euro şi în procente)

Domenii 1975 1980 1985 1990 1995 2000

Buget general

FEOGA, secţiunea Garanţie

4.328 (70,9)

11.292 (68,9)

19.728 (68,4)

25.605 (56,2)

34.491 (50,4)

41.401 (45,0)

Acţiuni structurale, din care:

375 (6,2)

1.808 (11,0)

3.703 (12,9)

9.591 (21,0)

19.223 (28,1)

32.167 (35,0)

FEOGA, secţiunea Orientare

77 315 686 1.825 2.531 3.632

FEDER 150 793 1.610 4.554 8.374 14.427

FSE 148 700 1.407 3.212 4.547 8.044

Fondul de Coeziune - - - - 1.699 2.800

Cercetare 116 (1,9)

364 (2,2)

678 (2,4)

1.790 (3,9)

2.478 (3,6)

3600 (3,9)

Acţiuni externe 251 (4,1)

604 (3,7)

964 (3,3)

1.431 (3,1)

3.406 (5,0)

5.717 (6,2)

Administraţie 364 (6,0)

830 (5,1)

1.304 (4,5)

2.333 (5,1)

3.870 (5,7)

4.638 (5,1)

Rambursări şi altele 363 6,3 959 5,8 1.490 5,2

3.313 7,3

3.079 4,5

2.062 2,2

TOTAL BUGET GENERAL

5.817 (95,4)

15.857 (96,4)

27.867 (96,7)

44.063 (96,6)

66.547 (97,3)

89.585 (97,4)

FED 208 3,4 482 2,9 698 2,4 1256 2,8

1564 2,3

2235 2,4

CECO 76 1,2 116 0,7 268 0,9 289 0,6 298 0,4 178 0,2

TOTAL GENERAL 6.101 (100)

16.455 (100)

28.855 (100)

45.608 (100)

68.409 (100)

91.998 (100)

[Sursa: Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 28-29]

Creditele care se înscriu în secţiunile I, II, IV, V şi VI sunt numai credite de funcţionare (administrative), în vreme ce creditele înscrise în secţiunea III, Comisia, pot fi de două feluri:

40

• Credite de funcţionare, regrupate în partea A, acoperă cheltuielile Comisiei cu personalul, clădirile, materialele, publicaţiile, sistemul informatic, funcţionarea delegaţilor, misiuni specifice, diferite cheltuieli cu caracter interinstituţional (precum pensiile funcţionarilor). • Creditele operaţionale, grupate în partea B, sunt divizate în opt categorii:

a. B1: destinate finanţării agriculturii; includ toate cheltuielile secţiunii „Garantare” a FEOGA, respectiv: restituiri acordate exportatorilor, intervenţii pe piaţă, acţiuni de dezvoltare rurală, acţiuni de control şi prevenire, cheltuieli pentru mediu, ajutoare pentru agricultori.

b. B2: acoperă acţiunile structurale: intervenţiile fondurilor structurale: Fondul European de Dezvoltare regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), secţiunea „orientare” a FEOGA, intervenţiile Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) şi intervenţiile Fondului de Coeziune.

c. B3: acoperă cheltuielile din domeniul educaţiei (programul Socrates), tineretului (programul „Jeuness pour Europe” / „Tinerii pentru Europa”) şi al formării profesionale (programul Leonardo), audiovizualului (programul Media), culturii (diferite programe, printre care Ariane pentru lectură), informare şi comunicaţii şi, în fine, relaţii sociale (în special, acţiuni în favoarea folosirii forţei de muncă) şi sănătăţii publice.

d. B4: acoperă cheltuielile alocate pentru energie (în special programul Altener pentru promovarea surselor regenerabile de energie), controlul securităţii nucleare şi al politicii de mediu (de exemplu, finanţarea agenţiei europene pentru mediu).

e. B5: reuneşte cheltuielile destinate ameliorării funcţionării pieţei interne: protecţia consumatorilor, realizarea pieţei interne (definirea şi respectarea regulilor privind concurenţa), modernizarea industriei, statistică, realizarea reţelelor transeuropene. Sunt incluse, de asemenea, cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), ca şi acţiunile privind lupta împotriva fraudei.

f. B6: credite alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru susţinerea proiectelor selecţionate în cuprinsul programelor cadru multianuale, decise în cadrul UE. Aceste credite se repartizează între acţiunile directe ale Comisiei (prin intermediul Centrului Comun de Cercetări) şi indirecte (acţiuni care implică partajarea cheltuielilor şi acţiuni comune).

g. B7: cheltuieli care acoperă diverse acţiuni de cooperare economică şi financiară cu ţări terţe, precum şi alte forme de cooperare (de exemplu, ajutor umanitar şi alimentar, acţiuni în favoarea democraţiei şi drepturilor omului etc.). Includ: acţiuni externe, ajutor de pre-aderare şi ajutor în caz de urgenţă.

h. B8: acoperă cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul politicii externe şi de securitate comune (PESC).

i. B9: garanţii şi rezerve (credite neutilizabile în momentul votării bugetului datorită unor probleme legislative dar care vor putea fi folosite pe parcursul exerciţiului bugetar).

Ca exemplu, prezentăm alocarea sumelor în cadrul Bugetului pe anul 1999:

41

Tabelul 2.5.4 Defalcarea cheltuielilor pe sub-secţiuni în cadrul Bugetului UE pe 1999 (în mil. euro şi procente)

Sub-secţiunea (politica comunitară) Volumul pentru

1999 (mil. euro) Procent

din total

buget

Politica agricolă comunitară (PAC)

Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Garantare

40.940,0 42,2

Acţiuni structurale

Cheltuieli structurale şi de coeziune

39.260,0 40,5

Formare profesională, tineret, cultură, audiovizual, informare, dimensiune socială şi folosirea forţei de muncă

812,0 0,8

Energie şi mediu 235,4 0,2

Protecţia consumatorilor, piaţă internă, industrie şi reţele trans-europene

1129,1 1,2

Cercetare şi dezvoltare tehnologică 3450,0 3,6

Acţiuni externe 6223,8 6,4

Politica externă şi de securitate comună 30,0 0,0

Garanţii şi rezerve 346,0 0,4

[Sursa: Budget general. Le Reglement Financier, UE/SCADPlus]

2.5.5 Cadrul financiar multianual al Uniunii22 2.5.5.1 Necesitatea unui cadru financiar multianual Regula conform căreia bugetul general al Comunităţilor este echilibrat şi integral finanţat prin

resurse proprii a devenit discutabilă începând cu anii ’80. În fiecare an al perioadei 1982-1987 cheltuielile au depăşit valorile estimate. Iniţial, diferenţa între cheltuielile comunitare şi resursele proprii a fost mascată prin artificii contabile, ulterior recurgându-se la avansuri rambursabile ale statelor membre.

În 1985, acest sistem a fost înlocuit de contribuţiile bugetare naţionale. Cauzele care au determinat această criză financiară au fost multiple: • au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ţine pasul cu creşterea veniturilor.

                                                            22Cf. Gabriela Drăgan, UE între federalism şi interguvernamentalism, ASE, Bucureşti, 2005.

42

• creşterea cheltuielilor a fost însă şi rezultatul expansiunii fondurilor structurale, a introducerii de noi programe (în domeniul cercetării, pescuitului etc.), precum şi al includerii de noi membri. • încasările din taxe vamale au înregistrat o tendinţă de reducere datorită mai multor factori:

a. reducerea nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun, ca urmare a noii serii de negocieri multilaterale internaţionale din cadrul GATT, care nu a fost compensată în mod egal de o creştere a schimburilor externe cu ţările terţe;

b. politica agricolă comunitară a dus la apariţia excedentelor pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte, volumul restituirilor la export.

• încasările provenind din TVA au crescut mai lent decât activitatea economică a statelor membre; TVA este un impozit asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a dezvoltat mai repede decât consumul.

Aceste crize bugetare au determinat instituţiile comunitare să convină asupra unei metode menite să amelioreze derularea procedurii bugetare şi să garanteze respectarea disciplinei în cauză.

Ca atare, începând cu anul 1988, procedura bugetară a fost încadrată în cadrul Acordurilor interinstituţionale (AI). Prin intermediul unui Acord interinstituţional, Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia convin în avans asupra marilor priorităţi bugetare ale perioadei următoare, realizând cadrul comun al perspectivelor financiare. Aceste perspective financiare indică amploarea maximă şi structura cheltuielilor anticipate ale Uniunii. În cadrul acestor perspective financiare, marile categorii de cheltuieli sunt prezentate pe rubrici, fiecare rubrică prezentând un nivel al creditelor pentru fiecare an.

Perspectivele financiare diferă de programarea financiară indicativă prin faptul că plafoanele sunt limitative pentru părţile semnatare ale Acordului interinstituţional. Cu toate acestea, perspectivele financiare nu pot fi asimilate cu un buget plurianual pentru că rămân indispensabile, atât procedurile anuale prin care să se determine nivelul efectiv al cheltuielilor în cadrul unor plafoane cât şi, mai ales, repartizarea acestor cheltuieli între diferitele linii bugetare. În această perspectivă însă, nomenclatura bugetară garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii acţiunilor comunitare care concură la realizarea priorităţilor politice reflectate de perspectivele financiare.

Clasificarea cheltuielilor comunitare conform rubricilor existente în cadrul perspectivelor financiare răspunde unei logici politice. Repartizarea cheltuielilor totale conform diferitelor rubrici trebuie să se articuleze marilor priorităţi politice reţinute pentru perioada respectivă. Astfel, prezentarea sintetică a bugetelor după 1988 a fost în mod sistematic ordonată în funcţie de rubricile perspectivelor financiare pentru a facilita evaluarea mijloacelor de realizare a acestor priorităţi politice.

2.5.5.2 Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006 Ultimul Acord Interinstituţional a fost adoptat pentru perioada 2000-2006, în cadrul Agendei

2000, deoarece vechile perspective financiare expirau (1993-1999). Acest acord constituie elementul central al pachetului financiar al Agendei 2000, urmărindu-se crearea condiţiilor optime pentru extinderea şi întărirea politicilor Uniunii, respectându-se totodată un cadru financiar riguros.

Prima parte a Acordului include perspectivele financiare, stabilite pentru fiecare an al perioadei acoperite (2000-2006) şi pentru fiecare rubrică şi sub-rubrică a cheltuielilor. Instituţiile semnatare se angajează să respecte aceste plafoane în cursul procedurii bugetare şi al execuţiei bugetului pe parcursul exerciţiului bugetar. Perspectiva financiară 2000-2006 include şapte rubrici principale (agricultura, acţiuni structurale, politici interne, acţiuni externe, administraţie, rezerve, ajutor pentru pre-aderare), divizate în sub-rubrici, plafoanele fiind definite în preţuri 1999:

1. Reforma politicii agricole comune prevăzute în cadrul Agendei 2000 va necesita o creştere iniţială a cheltuielilor agricole, de la 40,92 miliarde euro în 2000, la 43,77 miliarde euro în 2003, urmată de o diminuare până la un nivel apropiat de cel din 2000 spre finele perioadei. Circa o zecime din cheltuielile agricole va fi orientată către dezvoltarea rurală.

43

2. Cheltuielile pentru acţiuni structurale se vor reduce uşor pe parcursul perioadei vizate (de la 32,05 la 29,17 miliarde euro), pe fondul reorientărilor convenite în cadrul acţiunilor structurale privind concentrarea geografică şi tematică a intervenţiilor.

3. Datorită importanţei crescânde acordate politicilor interne (reţele trans-europene, cercetare şi inovare, educaţie şi formare, mediu, acţiuni în favoare IMM), rubrica a treia cunoaşte o uşoară creştere a sumelor alocate, de la 5,93 miliarde euro în 2000, la 6,6 miliarde euro în 2006.

4. O uşoară creştere se înregistrează şi la nivelul acţiunilor externe, de la 4,55 la 4,61 miliarde euro. 5. Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi în cazul cheltuielilor administrative: de la 4,56 la 5,1 miliarde

euro. 6. În ceea ce priveşte rezervele, numai rezerva monetară va fi suprimată începând cu 2003, în vreme

ce rezervele pentru împrumuturi şi cele de urgenţă vor fi menţinute la un nivel constant (200 miliarde euro pe an în cele două cazuri) întreaga perioadă 2000-2006.

7. Rubrica „Ajutorului pentru pre-aderare” are prevăzut un plafon al cheltuielilor de 3,12 miliarde euro pe an. Fondurile acordate vor fi divizate între Instrumentul agricol (SAPARD) cu 0,52 miliarde pe an, Instrumentul structural de pre-aderare (ISPA) cu 1,04 miliarde euro pe an şi Instrumentul PHARE, cu 1,56 miliarde euro pe an. Iniţial, în 1999, când a fost stabilită structura prezentată anterior, s-a convenit şi asupra unui cadru

financiar indicativ realizat pornind de la ipoteza unei Uniuni cu 21 de membri (o extindere a Uniunii cu încă 6 ţări). Acesta a fost anexat Acordului şi include valorile anticipate, defalcate pe patru rubrici (agricultură, acţiuni structurale, politici interne şi administraţie), solicitate de procesul extinderii. Acest cost variază de la 6,45 miliarde euro în 2002, la 16,78 miliarde euro în 2006.

Ulterior, perspectivele financiare au fost modificate pentru a răspunde extinderii cu 10 noi membri (UE-25), modificarea fiind realizată în 2003. Apare astfel şi un nou capitol, capitolul 8, Compensaţii, în care sunt incluse compensaţiile bugetare tranzitorii pentru cele 10 noi state membre, aşa cum au fost ele stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002.

2.5.5.3 Noul cadru financiar pentru perioada 2007-2013

Prin documentul prezentat la 10 februarie 2004, „Building our common future – Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013”, COM(2004) 101 final, Comisia a lansat o nouă dezbatere privind obiectivele şi resursele bugetare ale UE pentru perioada 2007-2013. Această dezbatere are ca obiectiv aprobarea de către Parlament a celei de-a patra perspective financiare în cadrul unui nou Acord Interinstituţional, după Delors I (1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006).

Numărul de capitole în noua perspectivă financiară (respectiv de categorii importante de cheltuieli) a fost redus de la opt la cinci, în scopul de a face sistemul mult mai flexibil şi mai uşor de utilizat. Conform propunerii făcute de către Comisie23, cele cinci capitole vor însuma angajamente în valoare de 1025 miliarde24 (între 2007-2013) şi vor fi împărţite între:

• Dezvoltare durabilă, componentele: Competitivitate pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă; Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă;

• Gestionarea durabilă şi protecţia resurselor naturale; • Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie; • UE - partener global (acoperă acţiunile externe, inclusiv instrumentele de pre-aderare,

încorporarea Fondului European de Dezvoltare în bugetul UE, rezervele pentru ajutoare de urgenţă şi garanţii la împrumuturi);

                                                            23 Commission communication of 10 February 2004 „Building our common future – policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013”, COM(2004) 101 final, Commission communication of 14 July 2004 to the Council and the European Parliament „Financial Perspectives 2007-2013”, COM(2004) 487. 24 Plăţile vor fi de circa 929 miliarde euro.

44

• Administraţie: acoperă cheltuielile instituţiilor (altele decât Comisia); o trăsătură specifică a acestui cadru financiar este că toate cheltuielile administrative ale Comisiei sunt incluse direct în cadrul capitolelor corespunzătoare şi nu în acesta. Ca urmare a performanţelor economice modeste înregistrate de UE în ultimii ani, Comisia

propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei direcţii principale: • Promovarea unei dezvoltări durabile, ceea ce înseamnă desăvârşirea pieţei interne şi mobilizarea

diferitelor politici (economice, sociale, de mediu); de asemenea, aparţin aceluiaşi capitol şi obiectivele privind competitivitatea, coeziunea şi managementul resurselor naturale;

• Întărirea conceptului de cetăţenie europeană prin realizarea unui spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii şi asigurarea accesului la bunurile şi serviciile publice de bază;

• Promovarea unui rol coerent al Europei ca partener global. În cazul obiectivului „dezvoltare durabilă”, competitivitatea şi coeziunea se susţin reciproc.

Pentru a atinge o asemenea dezvoltare, UE trebuie să devină o economie dinamică, bazată pe cunoaştere şi orientată către creştere economică. Trebuie asigurată o mai mare coeziune, un sector agricol mult mai competitiv, dezvoltarea spaţiului rural, protecţia mediului.

Competitivităţii în sprijinul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă îi sunt rezervate 133 miliarde pentru susţinerea următoarelor activităţi:

• Promovarea competitivităţii firmelor în cadrul unei pieţe unice integrate şi în special a competitivităţii industriale, antreprenoriatului, creşterea sectorului IMM, a potenţialului inovativ, a investiţiilor în tehnologia informaţională, a tehnologiilor eco-eficiente;

• Crearea unui spaţiu european al cercetării şi atingerea pragului de 1% din PIB pentru investiţiile publice; elementele esenţiale sunt reprezentate de ajutor financiar pentru cercetători independenţi, parteneriate, reţele între laboratoarele de cercetare, coordonare de programe. Sectoarele prioritare sunt spaţiul şi securitatea;

• Conectarea Europei prin intermediul unor reţele trans-europene; costul reţelei trans-europene este estimat la circa 600 miliarde euro. A fost stabilită o listă cu 26 priorităţi până în anul 2020, la un cost de 220 miliarde euro;

• Îmbunătăţirea standardelor din domeniul educaţiei şi trainingului, cu accent pe mobilitate; scopul este ca 3 milioane studenţi să beneficieze de acest lucru până în 2010, circa 150 000 persoane să fie pregătite în programe de training până în 2013, circa 10% din populaţia şcolară să fie implicată în scheme de mobilitate până în 2013 etc.;

• Realizarea agendei sociale, parte a strategiei Lisabona, prin utilizarea metodei deschise de coordonare şi a dialogului social. O mai mare coeziune în cazul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă, a doua

componentă a capitolului 1, are un buget alocat de circa 339 miliarde, concentrat asupra a trei priorităţi: • Convergenţă – eforturile trebuie să se concentreze pe cele mai puţin dezvoltate ţări şi regiuni; • Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă – obiectivul are în vedere în special statele

membre şi regiunile care nu sunt afectate de convergenţă, dar care vor continua să prezinte diferite nevoi specifice;

• Cooperare teritorială transfrontalieră prin intermediul unor programe transfrontaliere şi transnaţionale. Comisia sugerează de asemenea întărirea elementelor care contribuie la sporirea valorii adăugate

a politicii coeziune: concentrarea resurselor asupra investiţiilor, compatibilitate cu regulile pieţei unice, punând accent pe crearea de noi locuri de muncă, susţinerea parteneriatului şi a bunei guvernări, precum şi efectul de pârghie (leverage effect) – rezultat al regulilor privind co-finanţarea, prin care se mobilizează resurse publice şi private adiţionale pentru investiţii).

Capitolul „Gestiune durabilă şi protecţiei resurselor naturale” beneficiază de suma de 405

miliarde în perioada 2007-2013, din care 72% pentru agricultură (301 miliarde). Cele mai multe cheltuieli

45

realizate sub acest titlu sunt cele privind reforma PAC, dezvoltarea rurală, noua politică în domeniul pescuitului şi politica mediului.

Capitolului „Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie” i s-au alocat 25 miliarde. În cadrul

acestui capitol se vor finanţa acţiuni în sprijinul realizării unei Agenţii Europene a Frontierelor şi a unui Corp european de ofiţeri de frontieră, o politică comună în domeniul azilului şi a imigraţiei. În interesul sporirii securităţii se vor întări Europolul şi Colegiul Poliţiei Europene.

În capitolul „UE – partener global”, accentul va fi pus pe promovarea stabilităţii, prevenirea

conflictelor şi managementul crizelor. Ca partener global, UE va contribui la creşterea securităţii în zonă. Acestui obiectiv i s-au alocat 95 miliarde euro.

În cazul acestui capitol, Comisia propune o simplificare importantă a instrumentelor, noua arhitectură sprijinindu-se pe trei instrumente menite să susţină direct acţiunile externe ale Uniunii: Instrumentul de pre-aderare (IPA), Parteneriatul de vecinătate (European neighbourhood) şi Instrumentul de dezvoltare a cooperării şi de cooperare economică, cel din urmă reprezentând modalitatea de cooperare cu state terţe ne-europene, neacoperite de primele două instrumente. În plus, pentru gestionarea crizelor regionale sau internaţionale, Comisia propune alte trei noi instrumente: Instrumentul de ajutor umanitar, Asistenţa macro-financiară, Instrumentul pentru stabilitate (cel din urmă destinat a răspunde şi provocărilor generate de lupta împotriva terorismului, traficului de droguri, promovarea securităţii nucleare, asistenţă electorală şi dezvoltarea capacităţilor de menţinere a păcii).

Pentru realizarea obiectivelor propuse, creditele de angajament vor reprezenta 1.11% din PIB al

UE din 2006. Pentru a răspunde în bune condiţii obiectivelor propuse, pragul resurselor proprii ar trebui să reprezinte 1.24% din PIB al UE-25.

Transferurile financiare vor continua să fie limitate la 4% din PIB al statului care urmăreşte obiectivul coeziunii. Comisia a reiterat principiile care vor sta la baza utilizării acestor fonduri, respectiv: concentrare, coerenţă, parteneriat.

O trăsătură esenţială o reprezintă simplificarea instrumentelor prin intermediul unei „harţi de parcurs” (roadmap) care să prezinte unitar obiectivele, instrumentele, indicatorii şi reperele în timp. În plus, Comisia propune aplicarea unui singur instrument pentru o anumită politică (un singur fond pentru un program).

În ceea ce priveşte sistemul resurselor proprii, Comisia propune înlocuirea „resursei PIB” cu un impozit vizibil, plătit de către cetăţenii şi/sau agenţii economici europeni.

Există trei posibilităţi pentru 2007-13: • Impozit pe venitul firmelor; • Impozit asupra energiei; • Resursă TVA originală.

În plus, pentru a corecta dezechilibrele bugetare, Comisia sugerează generalizarea mecanismelor corectoare, aplicate în prezent numai în cazul Marii Britanii.

46

Capitolul 3

POLITICA FISCALĂ A STATELOR MEMBRE Fiscalitatea statelor membre ale UE este rezultatul politicilor naţionale din statele respective şi al coordonării acestor politici pentru înfăptuirea obiectivelor UE, a cerinţelor pieţei unice şi uniunii economice şi monetare. De aceea, studiul fiscalităţii europene necesită înţelegerea impactului pe care UE şi dezvoltarea acesteia îl au asupra politicilor fiscale din statele membre şi la nivelul principalelor categorii de impozite. 3.1. Politica fiscală europeană

Sistemul de impozite al României a fost constituit timp de decenii şi s-a dezvoltat ca o componentă a modelului administrativ de conducere, construcţia şi structura sa fiind integrate într-un centralism excesiv tipic unei economii socialiste.25

Ca şi-n celelalte economii fost centralizate sistemul de impozite conţine încă o serie de imperfecţiuni din punct de vedere al funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească impozitele într-o economie de piaţă.

Obiectivele reformei fiscale sunt numeroase şi, desigur, nu pot fi înlăturate deodată toate neajunsurile existente. Aceasta şi din cauză că nu putem evalua exact conexiunile interne şi externe ale viitoarei noastre evoluţii economice, precum şi efectele introducerii mecanismului pieţei, în special în condiţiile în care vor persista şi vor dispărea lent instituţiile şi elementele vechiului mecanism administrativ de conducere.

În timp ce economiile de piaţă dezvoltate îşi pot permite o armonizare fină a mecanismului impozitelor şi punerea acestora în concordanţă cu priorităţile politicii economice, noi suntem în situaţia opusă, principalele motivaţii ale reformei impozitelor fiind: asigurarea compatibilităţii sistemului de impozite cu mecanismul de piaţă (ceea ce suscită eliminarea impozitelor şi taxelor specifice economiei centralizate); asigurarea prin sistemul de impozite a liberei circulaţii a capitalurilor, produselor şi serviciilor; asigurarea unui raport echilibrat între PIB şi sarcina fiscală, care să favorizeze acumularea şi cererea agregată.

În acest context, s-au produs următoarele schimbări generale: - tratamentul nediferenţiat al agenţilor economici indiferent de forma de proprietate; - participarea tuturor agenţilor economici la formarea veniturilor bugetului de stat; - introducerea impozitului pe profitul realizat de agenţii economici, prin eliminarea vechiului

sistem de vărsăminte din beneficii; - practicarea unui nou sistem de impozitare pe circulaţia mărfurilor, din care a crescut baza şi

mărimea acestor venituri, introducându-se aspecte structurale care să faciliteze adăugarea taxei pe valoarea adăugată;

- modificarea unor taxe cu caracter fiscal şi nefiscal şi introducerea de noi taxe pe activităţile desfăşurate în domeniul economico-social.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii economice a statului, cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, caracterizând opţiunile statului în materie.

                                                            25 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Infomarket, Braşov, 2002.

47

În acest context, politica fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a întregului ansamblu de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor obligatorii, operaţiile impozabile, al regimului exonerărilor şi al deducţiilor în procesul repartiţiei produsului social şi, în special, al venitului naţional pentru asigurarea rezervelor necesare la bugetul administraţiei de stat şi al administraţiilor locale, în scopul realizării obiectivelor politice, economice şi sociale din ţară.

Politica fiscală evoluează şi se perfecţionează continuu sub imboldul dezvoltării economice, ea nefiind stabilită o dată pentru totdeauna şi se adaptează corespunzător necesităţilor ivite într-o anumită etapă, în funcţie de obiectivele politice, economice şi sociale din ţară.

În perioada anilor 1950-1970, ţările dezvoltate au aplicat o politică fiscală care a contribuit în mare măsură la atingerea unei creşteri economice şi a unui nivel scăzut a şomajului. Dar, în ultimul timp, încrederea în politicile fiscale practicate a manifestat o tendinţă de regres. Experienţa a arătat că inflaţia apare mai devreme şi este mai greu controlabilă decât s-a prevăzut; de asemenea, dezechilibrele balanţei de preţ au devenit supărătoare şi de aceea, în prezent, se acordă o mai mare atenţie fenomenului şi politicii monetare în stabilizarea economică.

În acest context atât ţările dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare manifestă o reacţie împotriva bugetelor supradimensionate şi a fiscalităţii excesive.

În condiţiile unei economii de tranziţie, cum este şi cea din ţara noastră, unde imprevizibilul sau factorii aleatorii influenţează conjunctura internă, este dificil de a trasa un model economic real al politicii fiscale, care să ţină seama de multitudinea parametrilor ce pot interveni.

Un asemenea model sau teorie a politicii fiscale, şi implicit bugetare, trebuie să aibă, de asemenea, un caracter flexibil, capabil a reflecta modificările multiple şi rapide care pot apărea chiar la intervale scurte de timp.

Stabilizarea balanţei de plăţi a fost recunoscută ca un factor strategic pentru ţările în curs de dezvoltare. O politică de stabilizare adecvată pentru ţările slab dezvoltate necesită o echilibrare în timp a veniturilor din import şi evitarea erodării interne a economiei. În ţările dezvoltate, o politică fiscală compensatorie adecvată determină creşterea nivelului mediu al activităţii economice şi a veniturilor reale prin contrabalansarea efectelor fluctuaţiilor în investiţii şi exporturi de produse industriale asupra cererii agregate.

Astfel, în ţările dezvoltate valabilitatea impozitului fiscal este dată tocmai de efectele acestuia, care sporesc la fel de rapid sau mai rapid ca venitul naţional, prin introducerea şi aplicarea unor noi tipuri de impozite care au devenit rentabile şi operaţionale pe măsura dezvoltării economice şi a accentuării elasticităţii impozitelor, ale căror efecte cresc automat ca răspuns la creşterea economică.

Impozitul afectează direct sau indirect orice sursă de venit – avere sau cheltuială. Impactul impozitării asupra economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici ar trebui să reţină atenţia specialiştilor în mod deosebit.

Politica fiscală trebuie să urmărească accelerarea şi aprofundarea, în mod coerent a reformei în acest domeniu, aceasta concretizându-se în reducerea gradului de fiscalitate, atât prin desfiinţarea contribuţiilor la unele fonduri speciale, cât şi prin reaşezarea sarcinii fiscale şi a raportului dintre impozitele directe şi indirecte, în vederea stimulării muncii, economisirii, investiţiilor, întreprinderilor mici şi mijlocii şi a exporturilor, prin:

• scutirea integrală de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată pentru importul de utilaje şi echipamente, materii prime şi materiale destinate modernizării întreprinderilor mici şi mijlocii;

• eliminarea impozitării cu 10% a profitului net utilizat de către agenţii economici pentru creşterea capitalului social;

• reducerea impozitului pe profit pentru societăţi comerciale din sectoare industriale cu larg impact asupra dezvoltării procesului de industrializare a materiilor prime autohtone;

• revizuirea tranşelor şi cotelor de impozitare a veniturilor băneşti ale populaţiei atât pentru stimularea procesului de muncă, în scopul creşterii şi consolidării clasei de mijloc, cât şi în vederea sporirii puterii de cumpărare a persoanelor cu venituri reduse;

48

• acordarea unor deduceri personale la impozitul pe venitul global al populaţiei pentru cheltuieli destinate construirii, extinderii şi modernizării locuinţelor, deţinute în proprietate prin utilizarea materialelor autohtone;

• scutirea de la plata impozitului agricol, măsură aplicată începând cu anul 2001, pentru proprietarii de teren arabil sau echivalent arabil până la 10 hectare;

• diferenţierea impozitelor plătite de populaţie pentru clădiri şi terenurile aferente acestora, prin reducerea impozitelor pentru posesorii unei singure locuinţe şi aplicarea unor cote progresive pentru posesorii mai multor locuinţe;

• aplicarea unei cote reduse, cu până la 9% la taxa pe valoarea adăugată pentru: pâine şi lapte de consum, energie electrică, gaze naturale, lemne de foc, cărbuni pentru populaţie şi medicamente de uz uman din producţia internă, compensate de la buget, concomitent cu majorarea TVA la unele produse, respectiv cele de lux şi care nu sunt de strictă necesitate pentru populaţie;

• revizuirea sistemului de accize în vederea creşterii randamentului fiscal şi a eficienţei administrării acestei taxe de consumaţie;

• reorganizarea sistemului jocurilor de noroc şi alocarea integrală a sumelor reprezentând profitul companiei de profil a statului în vederea finanţării construcţiei de locuinţe sociale pentru tineret şi săli de sport;

• îmbunătăţirea organizării şi stimulării aparatului fiscal la nivel central şi local în scopul reducerii evaziunii fiscale şi a contrabandei;

• stoparea acordării în mod arbitrar de scutiri şi reduceri la plata impozitelor şi taxelor, ceea ce va permite manifestarea unei concurenţe loiale, îmbunătăţirea mediului de afaceri autohton şi creşterea atractivităţii acestuia pentru investitori;

• întărirea disciplinei financiare, atât prin stimularea achitării la timp şi în cuantumul legal a obligaţiilor bugetare ale agenţilor economici, cât şi prin sancţionarea fermă a contribuabililor rău-platnici;

• creşterea transparenţei şi solicitudinii administraţiei fiscale faţă de contribuabili prin simplificarea procedurilor şi documentaţiei de impunere, precum şi a îmbunătăţirii informării contribuabililor.

3.2. Impactul Uniunii economice şi monetare asupra politicilor fiscale ale statelor membre Statele membre, inclusiv cele care nu fac parte din zona euro, respectiv Mare Britanie,

Danemarca, Suedia, sunt obligate să aplice reglementările privind Uniunea economică şi monetară. Astfel, fiecare stat membru al UE trebuie să asigure soliditatea finanţelor sale publice şi să contribuie la stabilitatea preţurilor şi a monedei unice euro.

Stabilitatea economică impune o corelare a politicilor economice, îndeosebi a politicilor monetare şi fiscale. Introducerea monedei unice euro în statele membre şi obligaţia pentru celelalte trei state membre de a menţine cursuri de schimb stabile faţă de euro au creat o situaţie inedită în cadrul UE: pe de o parte, s-a realizat uniunea monetară şi, deci, o politică monetară comună elaborată la nivelul UE; pe de altă parte, politicile fiscale au rămas naţionale. Prin urmare, datorită acestei asimetrii în elaborarea politicilor monetare şi fiscale, există riscul unor contradicţii în definirea priorităţilor, obiectivelor şi a mijloacelor de acţiune prevăzute de politicile economice la nivelul UE şi la cel al statelor membre. În consecinţă, unele state membre care generează deficite bugetare excesive sau niveluri ale datoriei publice care nu pot fi susţinute pot pune în pericol stabilitatea euro prin tensiunile pe care le creează pe pieţele financiare şi presiunile inflaţioniste în cadrul pieţei unice.

Pentru ca riscul tensiunilor inflaţioniste să fie redus, iar obiectivul stabilităţii economice în cadrul UE să fie îndeplinit de o manieră durabilă, UE foloseşte două instrumente:

- Pactul de stabilitate şi creştere, inclusiv supravegherea disciplinei bugetare;

49

- coordonarea multilaterală a politicilor economice, inclusiv a celor fiscale (şi monitorizarea acestora).

Pactul de stabilitate şi creştere obligă statele membre din zona euro să respecte reguli bugetare stricte cu privire la deficitul bugetar şi la nivelul datoriei publice iar în cazul în care le încalcă, să suporte penalităţi impuse de UE.

Supravegherea şi coordonarea multilaterală a politicilor economice, inclusiv a celor fiscale se aplică atât statelor membre din zona euro, cât şi statelor membre care nu sunt în zona euro, dar participă la piaţa unică şi la noul mecanism al cursurilor de schimb (între monedele statelor membre care nu sunt în zona euro şi euro).

Supravegherea şi coordonarea multilaterală acoperă următoarele domenii: - dezvoltările macroeconomice în statele membre; - politicile şi poziţiile bugetare; - politicile structurale cu privire la pieţele muncii, produselor, serviciilor, ca şi tendinţele

costurilor şi preţurilor. Pentru transpunerea în acţiuni concrete a cerinţelor Pactului de stabilitate şi creştere şi ale

supravegherii şi coordonării politicilor economice, statele membre au obligaţia de a elabora şi a aplica programe de stabilitate sau după caz, programe de convergenţă.

Fiecare stat membru care nu participă în zona euro are obligaţia de a prezenta Comisiei Europene şi Consiliului un program de convergenţă. Conţinutul programului de convergenţă, perioada de timp acoperită, procedurile de evaluare şi emitere a recomandărilor de ajustare sunt aceleaşi ca şi în cazul programului de stabilitate. Un obiectiv specific programului de convergenţă este evitarea fluctuaţiilor excesive ale cursurilor de schimb nominale şi alinierea cursurilor de schimb reale.

UE este responsabilă pentru ca fiecare stat membru să aplice o politică fiscală sănătoasă, astfel încât stabilitatea economică a UE şi, mai ales, stabilitatea monedei unice să nu fie periclitate. UE foloseşte nu numai criteriile de convergenţă, dar şi coordonarea politicilor economice. De exemplu, la definitivarea bugetului pe anul 2001, UE a cerut Guvernului Irlandei să corecteze politica sa bugetară.

3.3. Coordonarea fiscală În cadrul UE există 27 sisteme de impozite, aferente celor 27 state membre, cu importante

diferenţe între ele în ceea ce priveşte regimurile fiscale, deoarece politicile fiscale naţionale reprezintă o componentă a suveranităţii statelor membre. Numărul acestor sisteme fiscale va creşte, pe măsura primirii în UE a ţărilor candidate. Datorită obiectivelor multiple la care trebuie să răspundă, politicile fiscale sunt întotdeauna un subiect controversat în cadrul atât al fiecărui stat membru, cât şi în relaţiile dintre statele membre şi UE.

Cu toate aceste deosebiri, statele membre recunosc necesitatea ca politicile lor fiscale să contribuie la înfăptuirea ţelurilor UE. În acest scop, statele membre consideră că politicile fiscale trebuie :

- să permită companiilor şi persoanelor să beneficieze din plin de avantajele pieţei unice; - să sprijine obiectivele generale ale politicii UE; - să fie în concordanţă cu celelalte politici ale UE privind locurile de muncă, protecţia

consumatorilor, energia, mediul etc. Pentru ca societăţile comerciale şi persoanele să beneficieze din plin de avantajele pieţei unice,

este necesară eliminarea insuficienţei determinată de coexistenţa regimurilor fiscale diferite din cadrul UE. Circulaţia liberă a produselor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului, precum şi competiţia de pe piaţa unică sunt afectate de diferenţele în regimuri fiscale (nivelul cotelor de impozit, conţinutul bazei de impozitare etc). De exemplu, în condiţiile în care companiile şi persoanele pot cumpăra mărfuri în orice stat membru doresc şi le consumă acasă fără a se opri la graniţe, diferenţele în nivelul cotelor de accize şi de TVA existente în statele membre pot distorsiona deciziile cu privire la localizarea investiţiilor şi a afacerilor pe un teritoriu sau altul, cu implicaţii sociale (şomaj, crearea de locuri de muncă etc);

50

mobilitatea forţei de muncă în spaţiul UE este frânată de sistemele diferite de operare a fondurilor de pensii.

Regimurile fiscale diferite reprezintă premisa competiţiei fiscale între statele membre. Competiţia fiscală poate determina o ţară să adopte cote de impozite mai mici şi/sau stimulente fiscale mai generoase pentru a atrage investiţii străine şi a capta bazele de impozitare cu o mare mobilitate (veniturile din dobânzi, dividende etc). O anumită competiţie fiscală va exista întotdeauna între statele membre şi aceasta poate încuraja guvernele în a oferi serviciile publice necesare cetăţenilor la cele mai mici costuri (impozite şi contribuţii) suportate de aceştia.

Competiţia fiscală poate depăşi însă anumite limite, devenind dăunătoare şi distorsionând competiţia liberă din cadrul pieţei unice. Este unanim recunoscut că deciziile firmelor operând în mai multe ţări, îndeosebi în domeniul investiţiilor, ar trebui luate pe considerente economice şi nu să fie distorsionate de politicile fiscale diferite. Competiţia fiscală dăunătoare are un efect distructiv asupra bugetelor naţionale, deoarece conduce la erodarea bazei de impozitare şi a veniturilor fiscale, iar restabilirea echilibrelor financiare poate conduce, de multe ori, la ajustări fiscale cu efecte sociale dramatice. Tocmai posibilitatea de evaziune fiscală oferită de unele ţări unor grupuri restrânse de firme şi persoane, dar cu venituri mari, creează pentru restul firmelor şi persoanelor niveluri ridicate de impozitare. De aceea, obiectivul UE de reducere a gradului de fiscalitate necesită o competiţie fiscală corectă şi transparentă, precum şi prevenirea transformării acestei competiţii în una dăunătoare.

Politica fiscală trebuie să contribuie la realizarea obiectivului general al UE ca, până în anul 2010, economia UE, bazată pe cunoaştere, să devină cea mai competitivă şi dinamică din lume, capabilă de o creştere economică durabilă cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi cu o mai mare coeziune socială (obiectivul a fost stabilit de Consiliul European, la Lisabona, în martie 2000). Acest obiectiv nu poate fi atins fără o reducere a nivelului general de fiscalitate din UE, concomitent cu lărgirea bazei impozabile şi realizarea unui echilibru între această reducere, susţinerea consolidării financiare prin diminuarea datoriei publice şi investiţiile în servicii publice esenţiale. UE va trebui să obţină poziţia de competitivitate pe care o doreşte, în condiţiile în care globalizarea se intensifică. În acest context, în cadrul UE există încă bariere fiscale în mobilitatea capitalului, iar sectorul capitalului de risc, de care depinde foarte mult inovaţia tehnologică, este mult rămas în urmă comparativ cu SUA.

UE a dezvoltat politici pentru protecţia mediului, raţionalizarea consumului de energie, crearea de locuri de muncă etc. Până în prezent, în cadrul UE nu s-a reuşit sa se ajungă la o politică fiscală armonizată, care să încurajeze realizarea obiectivelor acestor politici, în special în domeniul mediului, energiei şi al stimulării creării de locuri de muncă prin diminuarea poverii fiscale asupra forţei de muncă şi deplasarea acesteia asupra altor surse de venituri. Este cazul impozitelor pe sursele de poluare, pe folosirea resurselor naturale , pe energie etc.

Modalitatea prin care UE influenţează politicile fiscale ale statelor membre pentru ca acestea să contribuie la înfăptuirea ţelurilor UE este coordonarea fiscală, respectiv asumarea de către statele membre a unor poziţii comune în raport cu anumite politici fiscale. Coordonarea fiscală se poate realiza pe două căi:

- prin armonizare fiscală. În acest caz, UE adoptă reglementări care devin aplicabile în toate statele. Prin urmare, 27 reguli diferite sunt înlocuite de o singură regulă în toată UE.

- prin identificarea obstacolelor în circulaţia liberă a produselor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului, determinate de anumite prevederi şi practici fiscale dintr-un stat membru sau altul, care se recomandă a fi înlăturate, precum şi prin intensificarea cooperării statelor membre în probleme fiscale ca de pildă, combaterea fraudei fiscale, prin schimb de informaţii etc.

Coordonarea fiscală se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene: a) principiul acceptării politicilor fiscale naţionale, în măsura în care acestea nu au caracter

discriminatoriu şi nu contravin obiectivelor şi politicilor UE; b) principiul subsidiarităţii, care, în cazul atribuirii competenţelor de politică fiscală între UE şi

statele membre, impune ca aceste competenţe sa fie lăsate la nivelul statelor membre, dacă nu se poate demonstra că aceste competenţe (sau unele dintre ele) pot fi îndeplinite mai eficient la nivelul UE.

51

Prin urmare, coordonarea politicilor fiscale şi mai ales armonizarea fiscală nu reprezintă un scop în sine, ci modalitatea prin care UE asigură participarea politicilor fiscale la realizarea ţelurilor UE. Baza legală a coordonării fiscale rezidă în prevederile din Tratatul UE.

Experienţa UE în domeniul coordonării politicilor fiscale relevă patru concluzii importante: 1) coordonarea politicilor fiscale în domeniul impozitelor este necesară, dar în intensităţi diferite,

în funcţie de natura impozitelor. Astfel: - impozitele indirecte necesită un grad mai mare de armonizare fiscală, întrucât sunt legate

nemijlocit de circulaţia liberă a produselor şi serviciilor - impozitele directe pot constitui subiect pentru coordonare fiscală în legătură cu

impozitarea veniturilor companiilor şi persoanelor cu activităţi în mai multe ţări (cu o bază de impozitare mobilă), precum şi în situaţiile în care aceste impozite implică discriminare, dublă impozitare;

2) coordonarea fiscală în politicile de alocare a resurselor bugetare ale statelor membre nu este necesară. Statele membre au obligaţia menţinerii disciplinei bugetare, indispensabilă pentru stabilirea economiei şi a monedei unice. Există însă două cazuri în alocarea resurselor în care coordonarea poate avea loc: - cheltuielile pentru bunurile publice ale căror beneficii pot fi supranaţionale prin natura lor

(beneficiile nu se opresc la graniţă); - ajutorul de stat acordat firmelor care este supus regulilor UE, deoarece poate avea un

impact negativ asupra competiţiei în cadrul pieţei unice; 3) coordonarea fiscală în politicile de redistribuire este limitată. Astfel redistribuirea

interpersonală este responsabilitatea fiecărui stat membru (care dispune de informaţii mai bune cu privire la săraci şi, în general, la situaţia plătitorilor de impozite). Această coordonare este limitată de nivelul fondurilor structurale, respectiv de mărimea bugetului UE;

4) progresul UE în armonizarea politicilor fiscale este relativ lent datorită votului unanim al statelor membre pentru reglementările UE din domeniul fiscal.

52

Capitolul 4

ANALIZA NORMELOR ŞI PRACTICILOR PRIVIND IMPOZITAREA ACTIVITĂŢII COMERCIALE ŞI

EVITAREA DUBLEI IMPUNERI ÎN STATELE MEMBRE ALE UE

Impozitarea este un instrument important al suveranităţii naţionale, care asigură realizarea

veniturilor publice şi face posibil ca guvernele să-şi pună în aplicare politicile în anumite domenii. În acelaşi timp, ca instrument de reglare economică, impozitarea poate fi folosită la influenţarea consumului, la încurajarea economisirii sau la ajustarea modului de organizare a societăţilor comerciale.

Responsabilitatea pentru politica fiscală revine Guvernelor statelor membre, impozitarea fiind considerată un simbol al suveranităţii naţionale.

4.1. Unele considerente de ordin comunitar privind impozitarea În spaţiul UE, politica în domeniul impozitarii26 este esenţială pentru toate statele membre, modul

de organizare şi funcţionare al ansamblului comunitar făcând ca acţiunile unei ţări să aibă impact nu numai în acea ţară, dar şi în ţările învecinate.

În trecut, diferenţele dintre ratele de impozitare ale diferitelor mărfuri între ţări diferite tindeau să influenţeze activităţile comerciale, producând distorsiuni între producţia şi distribuirea mărfurilor şi repercusiuni de ordin social. Apoi, în scopul reducerii sarcinilor fiscale, contribuabilii îşi mutau reşedinţa într-un alt stat membru, în care regimul fiscal era mai tolerant.

Diferenţele dintre ratele de impozitare, ca şi „migrarea” în functie de regimul fiscal, au condus la o concurenţă evidentă între statele membre în ceea ce priveste impozitarea.

Integrarea în Uniunea Europeană, introducerea monedei unice, ca şi interacţiunile şi influenţele sistemelor naţionale de impozitare din statele membre necesită o analiză profundă a acestor sisteme şi, pe cât posibil, o administrare comună, urmărindu-se ca deciziile în această materie să asigure că politica impozitării dintr-un stat membru nu are un impact nedorit asupra altui stat membru, în acelşi timp cu asigurarea unei suveranităţi reale cetatenilor Uniunii Europene şi reprezentanţilor acestora, suveranitate manifestată prin acţiuni comune ale statelor membre.27

În contextul temei noastre de cercetare trebuie să învederăm că Tratatul European nu conţine prevederi specifice de aliniere în materie fiscală. De aceea, fiscalitatea, mai ales cea directă, şi coordonarea fiscalităţii s-au dovedit a fi relativ dificil de pus în practică. Având în vedere că procedura de coordonare fiscală este una de importanţă aparte, instituţiile europene încearcă să creeze un cadru adecvat pentru armonizare.

                                                            26Cf. Ileana Pascal (et al.), Conţinutul acquis-ului comunitar privitor la impozitare, © CRJ Bucureşti, 2002, ISBN 973-8338-59-x, pp. 9 şi urm. Comisia intentionează să acorde mai multă atenţie problemelor referitoare la impozitare cu care se confruntă cetăţenii şi întreprinderile ce funcţionează în cadrul Comunităţii. În acest sens, se vor face propuneri de coordonare a acţiunilor pentru evitarea obstacolelor şi ineficienţelor privind impozitarea întreprinderilor şi vor fi prezentate rapoarte privind impozitarea alcoolului şi a vehiculelor. În ceea ce priveşte statele membre în care regulile şi procedurile naţionale de impozitare contravin obiectivelor Tratatului Comunităţii Europene, Comisia intenţionează să fie mai activă şi să propună acţiuni legislative şi recomandări de cooperare. 27Articolul 104 (104c) al Tratatului Comunităţii Europene, amendat la Maastricht în 1992, impune statelor membre participante la Moneda Unică să "evite deficite guvernamentale excesive", prevăzând penalităţi pentru nerespectarea acestei cerinţe. Tările neparticipante la moneda unică trebuie să încerce, dea semenea, să evite deficitele excesive.

53

4.2. Repere normative ale UE privind taxarea. Codul de Conduită pentru Impozitarea

Afacerilor - corelarea interesului comunitar cu obiectivele reglementărilor fiscale Crearea Pieţei Unice şi finalizarea Uniunii Monetare si Economice28 au condus la iniţiative

comunitare noi în domeniul impozitelor şi taxelor. Eliminarea restricţiilor privind libera circulaţie a capitalurilor a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naţionale ar putea fi erodate de concurenţa în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către forţa de muncă, cu consecinţe nefaste asupra ocupării forţei de muncă şi a protecţiei sociale.29

Drept urmare, Comunitatea urmăreşte o serie de obiective atunci când construieşte politica generală de impozitare30. Un prim obiectiv pe termen lung a fost prevenirea diferenţelor între cotele impozitelor indirecte şi ale sistemelor de impozitare ce pot introduce distorsiuni ale concurenţei în interiorul pieţei unice.31

În ceea ce priveşte impozitarea directa, cadrul legal existent este reprezentat, în general, de acordurile bilaterale dintre statele membre, urmărindu-se „eliminarea ambiguităţilor legislative” ce conduceau la evaziunea fiscală şi evitarea dublei impuneri.32

Cu toate că obiectivele în cauză au fost general acceptate, guvernele naţionale au fost reticente în a face paşi importanţi în vederea armonizării sistemului de impozitare în cadrul Comunităţii. Din acest motiv, toate măsurile privind impozitarea trebuie adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate.

4.2.1. Impozitarea directă În materie de impozite directe, Tratatul Comunităţii Europene nu specifică în mod expres alinierea

acestora şi, în virtutea principiului subsidiarităţii, lasă libertatea statelor membre de a face reglementările necesare.33 Totuşi, acolo unde impozitarea directă are impact asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, ca şi asupra dreptului de stabilire a indivizilor sau a societăţilor,

                                                            28Unul dintre obiectivele generale al Tratatului Comunităţii Europene, exprimat în Articolul 3, este de a elimina "taxele vamale şi orice alte măsuri cu efect echivalent" între statele membre, de a "asigura nedistorsionarea concurenţei pe piaţa comună". Articolul 93 (99) se referă exclusiv la impozitele indirecte (TVA şi accize). Măsurile privind alte domenii de impozitare se adoptă, în general, pe baza Articolului 94 (100) [completat cu Articolele 96 (101) si 97 (102)], care se referă la măsurile de prevenire a distorsiunilor pieţei. Articolul 293 (220) recomandă, de asemenea, semnarea tratatelor de evitare a dublei impuneri. 29Cf. STUDIU PRIVIND FISCALITATEA AL GRUPULUI DE ECONOMIE APLICATÃ – GEA, care şi-a propus să analizeze efectele impozitului de 1,5% pe venitul microîntreprinderilor şi al diagnosticului dublării recente a respectivei cote de impozitare. Se conturează idea că în ultimii ani raportul dintre impozitul total şi impozitul pe capital (dobânzi, dividende, impozite corporative) a scăzut, în timp ce raportul dintre impozitul total şi cel pe forţa de muncă (cum ar fi sarcinile sociale) a crescut - www.gea.org.ro. 30Cf. Ileana Pascal (et al.), Conţinutul acquis-ului comunitar privitor la impozitare, © CRJ Bucureşti, 2002, ISBN 973-8338-59-x, pp. 9 şi urm. 31Acesta este scopul Articolului 93 (99) privind taxele si accizele. Orientările recente în direcţia unei politici de impozitare generală au avut ca obiectiv prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, în special a „migrării” bazelor de impozitare naţionale, ca urmare a firmelor ce-şi mută sediul în alt stat în căutarea celui mai favorabil regim fiscal. Chiar dacă o astfel de concurenţă poate avea efecte benefice prin limitarea guvernelor de „a impozita şi a cheltui”, totuşi ea denatureaza structura impozitului. 32În mai 2001, Comisia Europeană a prezentat strategia referitoare la viitoarea politică de impozitare în Uniunea Europeană. Prin aceasta strategie, politica de impozitare a fost stabilită in concordanţă cu obiectivele generale ale politicii Uniunii Europene, cum ar fi obiectivul stabilit de Consiliul European de la Lisabona de a face ca economia Uniunii Europene să fie cea mai competitivă din lume până în anul 2010. 33Deci, dacă impozitele indirecte necesită un grad mare de armonizare, dat fiind efectul acestora asupra liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor, remarcăm că nu acelaşi lucru se poate spune despre impozitele directe.

54

statele membre trebuie să stabilească un sistem de impozitare la nivel naţional care să respecte aceste drepturi fundamentale.34

Apariţia unor situaţii speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activităţile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri aplicabile în special companiilor, şi care se adoptă de către Consiliu, în unanimitate.

Măsurile în cauză35 au fost initiate în 1990, fiind materializate prin două directive şi o convenţie. Directiva 90/435/CEE se referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societăţile–mamă aflate în unul din statele membre şi filialele acestora aflate într-un alt stat membru. Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăţilor, iar Convenţia (90/436/CEE), bazată pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedură arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderi asociate aflate în state membre diferite.

Taxarea/ impozitarea afacerilor şi investiţiile Înainte de momentul 1 ianuarie 2007 a fost analizat îndelung locul pe care îl va ocupa România din punctul de vedere al fiscalităţii, între statele Uniunii Europene. Concluzia finală impusă a fost că deţinem o poziţie favorabilă, iar recomandările oficialilor comunitari pentru creşterea unei taxe principale au fundament. La momentul actual avem o fiscalitate care poate deturna investiţii majore de la vest către noi. Nivelul impozitelor pe venit, precum şi costurile suportate de angajatori împart Europa în două entităţi distincte, principalele avantajate fiind statele care au aderat începând cu 2004. În Irlanda şi Cipru muncitorii plătesc cele mai mici impozite directe, la polul opus situându-se portughezii, ale căror venituri sunt impozitate cu aproximativ 50%. Cele mai ridicate costuri legate de angajare sunt suportate de patronii germani. Statele aderate la Uniunea Europeană din valul 2004 par a fi mult mai atractive atât pentru salariaţi cât şi pentru angajatori, din punctul de vedere al nivelului impozitelor directe şi al contribuţiilor la asigurările sociale. Totuşi, Irlanda rămâne încă cea mai atractivă. Din veniturile totale, irlandezii plătesc 6,34% ca impozit şi costuri legate de asigurări sociale, înregistrând astfel cel mai scăzut nivel de impozitare comparativ cu salariaţii din ţările membre ale Uniunii Europene, potrivit unui studiu realizat de divizia irlandeză a Deloitte Touche Tohmatsu (Budapest Business Journal). Analiza a fost efectuată în cadrul companiilor cu cel puţin zece angajaţi, care activează pe teritoriul a 24 de ţări membre ale Uniunii Europene. În topul angajaţilor care plătesc cele mai mici impozite, irlandezii sunt urmaţi, cu o diferenţă de 1,44%, de muncitorii din Cipru, cuantumul taxelor achitate de aceştia ridicându-se la 8,77% din veniturile totale. La aceeaşi categorie, Malta şi Luxemburg se situează pe poziţiile următoare, în vreme ce veniturile britanicilor sunt impozitate cu 23%. Cele mai ridicate impozite şi costuri legate de asigurările de sănătate sunt plătite de către portughezi, care îşi văd veniturile totale taxate cu aproximativ 50%. Estul concurează Vestul. Situaţia este diferită în statele nou aderate la Uniunea Europeană, unde costurile legate de angajare sunt încă relativ scăzute. Potrivit lui Pat Cullen (Deloitte), tocmai datorită acestora, ţările occidentale (în special Irlanda) se confruntă cu presiuni constante din partea Europei de Est. Provocarea este de a "promova în mod eficient valoarea adăugată pe care Irlanda o oferă din punctul de vedere al locaţiei, fiscalităţii şi forţei de muncă experimentate, astfel încât aceasta să continue să atragă suficiente investiţii pentru a-şi susţine creşterea economică. Dacă la nivelul impozitelor directe suportate de muncitori, Irlanda ocupă prima poziţie din top, în ceea ce priveşte costurile de angajare, statul insular se situează pe locul 15, fapt pentru care constituie încă un mediu atractiv pentru business. Pachetul mediu de plăţi este de 36.852 euro, în creştere cu 5,3%, comparativ cu valoarea de 34.997 euro, înregistrată în 2005. Sub 10.000 de euro: Studiul Deloitte arată că, în Lituania, unul din cele zece state care au aderat la Uniunea Europeana în 2004, costurile totale pe care le suportă un angajator, inclusiv contribuţiile la asigurările sociale, se ridică la 5.124 de euro, echivalentul a 6.697 de dolari, pe an. Astfel, în statul baltic se înregistrează cel mai redus nivel mediu al costurilor totale legate de angajare pentru companii. Tot sub pragul de 10.000 de euro se cifrează şi costurile suportate de angajatorii din Slovacia, Estonia şi Ungaria. Se pare că situaţia cea mai dificilă o întâmpină angajatorii din Germania, unde media costurilor se cifrează la 50.417 euro. (S. Diaconu, Curentul, 4 ianuarie 2007)

                                                            34Conform Articolelor 94 si 308 ale Tratatului. 35Cf. Ileana Pascal (et al.), op. cit., ibid.

55

4.2.2. Impozitarea indirectă Începând cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontieră şi a formalităţilor vamale de la graniţele

dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit schimbări decisive, prin introducerea unor noi reguli privind accizele şi prin reglementările intra-comunitare privind taxa pe valoarea adaugată.

Taxa pe valoarea adaugată36 Principalul izvor de drept îl reprezintă Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a

acestei taxe, denumită şi „Directiva a Şasea referitoare la TVA”37. Directiva se aplică pe teritoriul ţărilor ce fac parte din comunitate (principiul teritorialităţii) şi

cuprinde reglementări privind: persoanele impozabile, tranzacţiile impozabile, ca şi excepţiile şi scutirile (atât pentru mărfuri, cât şi pentru servicii), locul operaţiunilor impozabile, cotele standard de impozitare (care sunt aceleaşi, atât pentru mărfuri cât şi pentru servicii), deducerile şi modul de calculare a acestora, persoanele responsabile de plata TVA (inclusiv obligaţiile persoanelor impozabile şi reglementările aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agenţiile de turism).

Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru şi a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, facând distincţie între vânzările dintre persoane supuse impozitării, vânzări către persoane fizice sau vânzări către comercianţii scutiţi de TVA .

Conform noilor reglementări (Directiva 92/77/CEE privind apropierea cotelor de TVA), statele membre aplică o cotă standard de TVA de minimum 15% (Directiva 99/49/CE) şi au posibilitatea de a aplica maximum două cote reduse (de minimum 5%) pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală. Aceeaşi directivă autorizează statele membre să fixeze, pe timp limitat, cote zero sau sub 5% pentru anumite produse.38

Accize39 Principiul ce stă la baza aplicării accizelor este că acestea se aplică în ţara în care are loc

consumul. Reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor şi la deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse.40

Aceste reglementări, aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor impozitelor, armonizarea structurii impozitelor şi stabilirea cadrului general privind deţinerea şi circulaţia produselor. Reglementările se aplică bauturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun şi uleiurilor minerale şi permit circulaţia acestor produse în statele membre, accizele fiind plătite de cumpărătorul final la cotele stabilite de statul membru în care are loc consumul.

Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului şi băuturilor alcoolice, ţigaretelor şi produselor prelucrate din tutun, altele decât tigaretele, sunt reglementate de Directivele 92/87CEE, 92/79/CEE si 92/80/CEE. Tinând cont de funcţionarea pieţei interne şi valorile reale ale acestor cote, la fiecare doi ani, Consiliul reexaminează cotele minime şi poate impune noi reglementari.

                                                            36Cf. Ibid., în vederea stabilirii pieţei interne, sistemul taxelor de consum trebuie să fie cât mai neutru posibil. Acolo unde rambursarile de impozite asupra bunurilor de consum dintr-un stat în altul au fost mai mari decât cele platite în mod obisnuit, acestea au acţionat ca subvenţii pentru export, motiv pentru care Comunitatea a adoptat taxa pe valoarea adaugată (TVA). 37Crearea pieţei comune, la 1 ianuarie 1993, a avut ca efect modificarea directivei, prin suplimentarea acesteia cu Directiva 91/680/CEE privind abolirea frontierelor fiscale. Aplicarea taxei pe valoarea adaugată unor mărfuri speciale, cum ar fi antichităţile sau anumite articole de colecţie este reglementată de Directiva 94/5/CE, iar Directiva 98/80/CE stabileşte regulile de vânzare a monezilor de aur ce nu sunt de interes numismatic. Ultimele reglementări pentru serviciile de radio şi televiziune şi cele de telecomunicaţii se regăsesc în Directivele 99/59/CE si 2002/38/CE. Apariţia comerţului electronic (e-commerce) a condus la noi reglementări în aplicarea taxei pe valoarea adaugată, reglementări ce sunt cuprinse în Directiva 2000/38/CE si 2002/792/CE privind cooperarea administrativă. 38Limitarea, ca durată, este reglementată de Directiva 2001/04/CE. 39Cf. Ileana Pascal (et al.), op. cit., ibid. 40Directiva 92/12/CEE.

56

În ceea ce priveşte uleiurile minerale, Directiva 92/82/CEE reglementează cotele accizelor aplicate acestor produse. Pentru respectarea mediului înconjurator, Comisia promovează folosirea produselor energetice din surse regenerabile, în acest sens formulând doua propuneri, una referitoare la reducerea accizelor pentru combustibilii produşi din surse agricole (biocombustibili) şi o a doua, referitoare la armonizarea impozitării indirecte a produselor energetice.

4.2.3. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor În pofida eforturilor de finalizare a unui cadru fiscal care, în forma sa cea mai generală, să

stipuleze nivelul minim de impozitare al agenţilor economici, în prezent, la nivelul UE, diferenţele privind plafonul impozabil reflectă pe deplin lipsa unei armonizări în materie de impozite şi taxe.41

Practica fiscală europeană arată că există o serie de ţări care susţin acordarea de facilităţi fiscale, justificat de necesitatea atragerii investiţiilor străine, însă devine absolut necesar a se urmări să nu se pună prea mult accent pe cotele de impozitare scăzută în loc de stabilitate fiscală, educaţie şi forţă de muncă ieftină.42

În ceea ce priveşte toleranţa pentru cotele scăzute de impozitare, Comisia Europeană a convenit asupra reducerii impozitului nominal aplicat agenţilor economici pentru veniturile obţinute din comerţ.

În prezent, singurul document UE ce ar putea restricţiona nivelul de impozitare este Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor, dat fiind obiectivul său de a preveni distorsiunile economice şi erodarea bazelor de impozitare în cadrul Comunităţii.43

Este vorba despre faptul că, la 1 decembrie 1997, Consiliul a adoptat (pe baza propunerilor Comisiei Europene) un set de norme fiscale vizând combaterea competiţiei neloiale în impozitare, cuprinzând Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor (care include un mecanism de monitorizare şi prevederi de revizuire a operaţiilor după primii doi ani), măsuri pentru înlăturarea diferenţelor majore dintre sistemele de impozitare a veniturilor din economii în statelor membre şi Convenţia pentru eliminarea impozitării la sursă a dobânzilor şi plata redevenţelor între companii.

Deşi acest Cod nu este un instrument cu caracter legal obligatoriu, statele membre se obligă să respecte principiile competiţiei loiale şi să pună capăt măsurilor fiscale dăunătoare, presupunând cel puţin retragerea de către acestea a măsurilor fiscale considerate dăunătoare şi evitarea (re)introducerii lor în viitor.

                                                            41Cf. Ibid., cu privire la diferenţele de nivel de impozitare între vechile şi noile state membre, în domeniul impozitării agenţilor economici, noile state membre aplică cote de impozitare foarte scăzute, cu o bază de impozitare restrânsă (de exemplu Estonia, unde impozitul încasat de la agenţii economici pe beneficii acumulate a fost aproape complet abolit). În medie, aceste ţări practică un nivel de impozitare efectivă a investiţiilor mult mai mic decât în cele similare practicate în Europa. Pentru ţările membre OECD (Republica Cehă, Ungaria, Polonia şi Republica Slovacă), între anii 1999-2002, indicele impozit/PIB a scăzut, cu excepţia Republicii Cehe, unde indicele a crescut de la 38,9 procente la 39,2. Indicele s-a diminuat de la 39,1 la 37,7 în Ungaria, de la 35,0 la 34,3 în Polonia şi de la 34,4 la 33,8 în Republica Slovacă (Gandullia 2004). Pentru o perioadă îndelungată din timpul tranziţiei, cotele de impozitare aplicabile au fost foarte ridicate în comparaţie cu standardele internaţionale (55 procente în Republica Cehă, 50 procente în Ungaria şi până la 75 procente în Polonia). În anul 2005, în medie, cota de impozitare statutară era de 23,6 procente pentru ţările în curs de aderare, considerabil mai puţin decât cota medie de impozitare aplicabilă în statele membre UE (peste 32 procente) sau în spaţiul ţărilor membre OECD (31 procente). Subliniem că, pentru viitor, cifra cea mai des adusă în discuţie pentru impozitul minim pe profit al agenţilor economici din zona pan-europeană (UE) este 25%. 42Detalii în: Mircea Stefan Minea - Cosmin Flavius Costas, Fiscalitatea in Europa la Inceputul Mileniului III, Editura Rosseti, Bucuresti, 2006, pp. 58 şi urm. A se vedea şi Raportul KPMG, “Competitia si liberalizarea economica din UE reduc impozitarea societatilor comerciale”, 2006, http://www.kpmg.com/ 43Ibid., pp. 316 şi urm.

57

4.3. Regimul ajutorului de stat şi practicile fiscale dăunătoare Ajutorul de stat Scopul ajutoarelor de stat este foarte larg, incluzând măsuri ca subvenţiile, dar şi orice altă măsură

care reduce sarcinile fiscale impuse unei firme. Articolul 87 din Tratat44 (fost articol 92) stipulează că „orice ajutor acordat de un stat membru sau prin resursele statului, în orice formă, care afectează sau ameninţă să afecteze competiţia, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri, va fi, în măsura în care afectează relaţia comercială dintre statele membre, considerat incompatibil cu piaţa comună”.

În practică, ajutor de stat este considerat orice avantaj oferit de autoritatea publică sau prin resurse ale acesteia, atunci când conferă un avantaj economic beneficiarului, este oferit selectiv - anumitor firme sau pentru producerea anumitor bunuri, poate afecta competiţia şi afectează relaţia comercială dintre statele membre.

Plecând de la una din sarcinile importante ale Comisiei - aceea de „promovare în cadrul Comunităţii a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi susţinute a activităţilor economice, relevăm că anumite intervenţii guvernamentale sunt permise. Principala situaţie când ajutorul de stat este compatibil cu piaţa internă, este atunci când are un caracter social, oferit consumatorilor individuali, cu condiţia ca aceste ajutoare să fie oferite fără discriminare legată de originea produselor vizate.

Aşadar, Comisia poate declara compatibile cu piaţa internă ajutorul de promovare a dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni, ajutorul pentru promovarea execuţiei unui proiect important de interes european sau pentru remedierea unei tulburări serioase în economia unui stat membru, dar şi subvenţiile pentru promovarea culturii şi conservării patrimoniului.

Legat de reglementările procedurale ale ajutoarelor de stat, toate măsurile şi schemele de ajutorare aparţinând statelor membre trebuie să fie notificate şi aprobate de Comisia Europeană.45

O formă a sprijinului de stat des întâlnită în practica ţărilor membre o reprezintă ajutorul de stat acordat întreprinderilor mici şi mijlocii46, lucru explicat prin faptul că Uniunea Europeană recunoaşte rolul important pe care îl joacă acestea în crearea de noi locuri de muncă şi, în general, în dezvoltarea economică.

Tipurile de ajutoare acordate IMM-urilor, în anumite limite, se referă la ajutor de stat pentru investiţii, pentru servicii de consultanţă (inclusivstudii tehnice de fezabilitate), pentru cercetare şi dezvoltare şi pentru acoperirea costurilor de obţinere a licenţelor.

Pentru ca ajutorul de stat să fie eligibil, acesta trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii: Costurile totale eligibile să depăşească 25 milioane euro - ajutor de stat pentru investiţii,

servicii de consultanţă, cercetare şi dezvoltare, studii tehnice de fezabilitate şi costuri de licenţă;

Ajutorul de stat brut să depăşească 15 milioane euro - ajutoare de stat pentru investiţii şi servicii de consultanţă;

Ajutorul de stat brut să depăşească 15 milioane euro - ajutoare de stat pentru dezvoltare şi cercetare, studii tehnice de fezabilitate şi costuri de licenţă;

Costurile totale eligibile să se situeze peste limita de 40 milioane euro şi ajutorul de stat brut pentru proiecte Eureka să depăşească 10 milioane euro.

Aplicarea principiului transparenţei în acest domeniu presupune ca statele membre să prezinte anumite rapoarte şi rezumate cu privire la schemele ajutoarelor de stat.

                                                            44Fost articol 92 - TCE. 45Pentru a simplifica procesul de notificare şi aprobare, Comisia a întocmit reglementări de scutire în bloc, cum ar fi ajutoarele pentru pregătirea profesională, ajutorul „de minimis“, subvenţiile pentru angajări şi ajutoarele de stat pentru întreprinderile mici şi mijlocii, şi a emis noi metodologii şi ghiduri de aplicare. 46Reglementările (CE) Nr 994/98 permit Comisiei Europene să ofere scutiri pentru anumite categorii de ajutoare, dacă condiţiile incluse în Reglementări sunt îndeplinite.

58

OECD – practici fiscale considerate dăunătoare Impozitarea dăunătoare constituie o temă importantă a preocupărilor OECD47. Aceasta, în 1998, a

emis un raport, intitulat „Competiţia afectată de impozitarea excesivă – o problemă la nivel global”, din care desprindem constatarea că factorii analizaţi în determinarea impozitării dăunătoare sunt relativ diferiţi de cei aplicaţi în Uniunea Europeană, referindu-se la impozit zero sau cote efective de impozitare scăzute, regimuri de „îngrădire”, lipsa transparenţei şi a schimbului efectiv de informaţii.48

Factorii cheie în identificarea şi evaluarea regimurilor dăunătoare de impozitare preferenţială sunt: a) Impozit zero sau cotă efectivă de impozitare scăzută

Impozitul zero sau o cotă de impozitare efectivă scăzută aplicată veniturilor relevante constituie punctul de pornire necesar în determinarea faptului dacă un regim de impozitare preferenţial este dăunător. Un regim dăunător de impozitare preferenţială este caracterizat de o combinaţie între impozitul zero sau cota efectivă de impozitare scăzută şi unul sau mai mulţi factori. b) Prezenţa regimurilor de „îngrădire”

Acestea exclud contribuabilii rezidenţi de a profita de pe urma acestor beneficii sau întreprinderilor care beneficiază de acest regim, li se poate interzice funcţionarea pe piaţa internă. c) Lipsa transparenţei şi a schimbului efectiv de informaţii

Netransparenţa rezultă din modul în care un regim este proiectat şi administrat, conceptul incluzând şi aplicarea favorabilă a legilor şi reglementarilor, prevederi fiscale negociabile şi incapacitatea de a aplica la scară largă practicile administrative disponibile. Lipsa schimbului efectiv de informaţii în legătură cu contribuabilii ce beneficiază din aplicarea unui regim de impozitare preferenţial este un indiciu puternic că acea ţară se angajează într-un proces dăunător de impozitare.

4.4. Politici naţionale privind impozitarea activităţii comerciale a companiilor, aplicate în unele ţări membre ale UE Sistemele fiscale regăsite în ţările Uniunii Europene sunt extrem de eterogene, explicaţia constând

în aceea că nu există reguli comune pentru politica fiscală comunitară. Dealtminteri, aşa cum am relevat anterior, politica fiscală este unul din puţinele domenii unde

deciziile în cadrul Consiliului Uniunii Europene se iau în unanimitate. În contextul demersului nostru, desprindem, în cele ce urmează, cele mai importante caracteristici privind modelele fiscale vizând afacerile companiilor din Anglia, Franţa şi Italia.49

                                                            21OECD - reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfectarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea economică. Ţările membre OCDE în număr de 30 reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi, cum ar fi: Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad, ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000. În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70 % din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a fost numită "clubul ţărilor bogate". Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE. Sediul OCDE se află la Paris (http://www.oecd.org/home/) 48A se vedea şi Mircea Stefan Minea - Cosmin Flavius Costaş, op. cit., pp. 480 şi urm. 49Cf. Studiu fiscalitate – “Efectele impozitului …”, Grupul de Economie Aplicată – GEA, Bucureşti, 2006, www.chf-finance.ro/roversion/

59

A. Anglia În Anglia, se aplică în prezent o cotă de impozit de 0% pentru profiturile agenţilor economici de

până la 10000 £. Cotele de impozitare sunt următoarele:

10 000 până la 50 000 £: 23,75%; 50 000 până la 300 000 £: 19%; 300 000 până la 1 500 000 £: 32,75%; peste 1 500 000 £: 30%.

Companiile mici primesc un beneficiu fiscal suplimentar sub forma „fracţiei marginale de scutire de impozite” aplicată la o rată de 19/400 pentru profiturile între 10.000 £ şi 50.000 £ şi de 11/400 pentru profiturile între 300 000 £ şi 1 500 000 £.

În ceea ce priveşte dividendele întreprinderilor mici, din moment ce există cota 0% impozit pe profituri de £10.000 sau mai mici, companiile au posibilitatea să îşi efectueze distribuirea profitului care este impozitat puţin sau deloc.

Cancelarul Curţii de Conturi al Marii Britanii, Gordon Brown a introdus ulterior o măsură pentru distribuţiile de profit efectuate la sau după data de 1 aprilie 2004, prin care toate distribuţiile de profit către non-companii, trebuie scoase din profiturile care au fost impozitate cu cota minimă de 19%.

Dividendele plătite acţionarilor nu sunt afectate de această măsură; nici companiile care nu îşi distribuie profitul nu vor fi afectate de această măsură şi vor putea să beneficieze de cota de impozitare de pornire şi de scutirea marginală de impozit aplicată companiilor mici.

Motivul pentru ajustarea menţionată mai sus este o evitare fiscală raportată, legată de această măsură.

Avantaje: Măsura este foarte directă. Modificarea ulterioară a legii – prin care dividendele evită impozitarea

numai dacă sunt distribuite din profiturile care au fost impozitate cu 19% – duce la o aliniere relativă a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice obţinute din profit şi întreprinderi mici şi din impozitarea veniturilor personale, eliminând astfel evaziunea.

B. Franţa Sistemul fiscal aplicat în Franţa oferă cote reduse de impozitare a veniturilor agenţilor economici

(IMM). Această cotă se aplică pentru perioadele contabile încheiate după 1 ianuarie 2002, fiind de 15% pentru primii 38.120 Euro din profituri, orice depăşeşte această limită impozitându-se cu cota standard de 33, 1/3%.

Cota redusă se aplică companiilor care îndeplinesc următoarele cerinţe: cifra anuală să nu depăşească suma de 7.630.000 euro, capitalul social trebuie să fie în totalitate vărsat, iar cel puţin 75% din acţiuni trebuie să fie în permanenţă deţinute de persoane individuale sau de o companie mică sau mijlocie.

În plus, persoanele juridice ce fac obiectul impozitului pe beneficii trebuie să plătească anual o cotă de impozit unică minimă (impozit forfetar anual, IFA), care este o parte a cifrei de afaceri:

Cifra de afaceri (Euro) Impozit minim (Euro): Până la 150.000 750; 150.000 - 300.000 1.125; 300.000 - 750.000 1.575; 750.000 - 1.500.000 2.175; 1.500.000 - 7.500.000 3.750; 7.500.000 - 15.000.000 15.000; 15.000.000 - 75.000.000 18.750; Peste 75.000.000 30.000.

Impozitul minim este în general creditabil faţă de impozitul pe beneficii plătibil în acel an fiscal şi în următorii 2 ani fiscali.

60

NOTĂ: Companiile nou înfiinţate sunt scutite de acest impozit timp de 3 ani, cu condiţia ca cel puţin 50% din

contribuţia la capital să fie efectuată în numerar. Suplimentar, o scutire totală de impozit este acordată companiilor a căror cifră de afaceri nu depăşeşte 76.000 euro. Societăţile nou înfiinţate pot de asemenea fi scutite de acest impozit – sau pot primi o reducere corespunzătoare cu scutirea la care au dreptul – cu condiţia ca acestea să fie în totalitate sau parţial, scutite de impozitul pe beneficii în baza prevederilor de scutire pentru noile întreprinderi.

Avantaje: Cota redusă de impozitare a profiturilor şi cota unică minimă asociată cifrei de afaceri (împreună)

creează un echilibru între stimularea dezvoltării IMM-urilor şi prevenirea evaziunii. Observăm că, pe de o parte, impozitul nu este foarte scăzut - 15% - (deşi comparat cu cota

standard de impozitare de 33,1/3%, diferenţa este semnificativă), pe de altă parte, pragurile pentru profituri şi cifra de afaceri sunt destul de ridicate.

Dezavantaje: Implicit în criteriile de calificare, care au în vedere numărul angajaţilor, complicând astfel efectele

de evaluare ale schemei de angajare.

C. Italia Italia are un regim special pentru companiile ne-funcţionale. Conform acestui sistem, o companie

este „nefuncţională” dacă cifra sa de afaceri şi creşterea inventarului sunt mai mici decât suma totală de: 1% din valoarea participaţiilor, plus suma creditelor companiilor la care este acţionară; 4% din valoarea imobilelor şi navelor, chiar dacă sunt utilizate în sistem leasing; 15% din valoarea activelor, altele decât cele de mai sus, chiar dacă sunt utilizate în sistem leasing.

Pentru aceste companii, venitul impozabil este presupus a fi cel puţin suma de: 0,75% din valoarea participaţiilor; 3% din valoarea imobilelor şi navelor; şi 12% din valoarea activelor companiei.

Aceste companii pot continua să înregistreze pierderi dar până în momentul în care suma veniturilor depăşeşte venitul minim impozabil, definit mai sus.50

Remarcăm că schema de mai sus nu înseamnă o stimulare a IMM-urilor, ci o modalitate de combatere a evaziunii (în baza criteriilor care se referă la activitatea de afaceri legată de totalul activelor/participaţiilor)

Avantaj: Sistemul sporeşte şansele ca venitul impozabil să fie realmente taxat. Dezavantaje: Această măsură introduce o ruptură între sectoare de activitate diferite, răsfrângându-se în mod

inechitabil, asupra sectorului de producţie şi companiilor care deţin mijloace fixe de valoare (companiile „nefuncţionale” din sectorul serviciilor se pot bucura de o relaxare a fiscalităţii în acest sistem).

Apoi, sistemul în cauză poate, de asemenea, servi la legitimizarea evaziunii, în cazurile în care este preferabil pentru o companie să plătească impozit pe venituri estimate.

*

                                                            50Acest regim de impozitare special nu se aplică: activităţilor de afaceri care, prin lege, nu se pot derula fără înmatriculare (ex. companiile financiare care tratează cu publicul general), companiilor care nu sunt într-o perioadă normală de activitate (ex. după declararea lichidării sau falimentului), companiilor în curs de faliment, companiilor ale căror acţiuni sunt înregistrate la Bursa italiană, companiilor angajate în transportul public şi nici companiilor aflate în prima perioadă de activitate (impozabilă).

61

* *

Mediul de afaceri din noile state membre este caracterizat prin cote de impozitare statutare scăzute. Cea mai ridicată cotă de impozitare a profitului agenţilor economici aplicată printre cele opt noi state membre (foste ţări comuniste) este de 28%, în Republica Cehă, dar aceasta cotă este substanţial mai mare decât media cotelor în statele membre de ~ 17,5%. Nivelurile în discuţie pot fi comparate cu media cotei de impozitare a profitului agenţilor economici - de ~ 31.5% (cel mai mare coeficient de impunere) din cele 15 state membre (vechi) ale UE.

Subliniem că din 8 state membre, foste ţări de tranziţie, numai Ungaria şi Lituania au stabilit un sistem fiscal relativ larg ce vizează sectorul IMM-urilor (în Ungaria impozitul cu cotă unică de 15% pe cifra de afaceri brută şi în Lituania de 13%).

4.5. Compatibilitatea legilor fiscale româneşti cu reglementările UE şi OECD Conform negocierilor Capitolului 10 - „Impozitarea”, România s-a angajat să respecte în totalitate

prevederile „Codului de conduită pentru impozitarea afacerilor”, începând cu data aderării, şi să introducă noi măsuri fiscale, numai dacă acestea vor fi compatibile cu respectivul Cod.

În această privinţă, Uniunea Europeană urmează să supervizeze îndeaproape implementarea măsurilor, incluzând eliminarea măsurilor ce pot contraveni principiilor menţionate mai sus.

Adoptarea cotei unice de impozitare în România vs. Contextul european Motivaţia oficială a adoptării cotei unice de impozit pe profit şi pe venit, prevăzută în textul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 138/ 29 decembrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, o constituie susţinerea întreprinzătorilor privaţi şi stimularea liberei iniţiative, pentru consolidarea şi dezvoltarea economiei de piaţă. FMI a considerat ca introducerea cotei unice de impozitare este în concordanţă cu o bună politică fiscală şi cu evoluţiile din regiune, dar a susţinut ca deficitul bugetar să nu crească peste 1,5% din PIB. Cum se derulează aceste aspecte în Occident? Veniturile se globalizează şi impozitarea este în sistem cu cote progresive. Statul controlează fiscal legitimitatea dobândirii averilor, pe baza investigării surselor de venit declarate şi impozitate şi comparării lor cu patrimoniul deţinut. Activele deţinute (patrimoniu-avere, proprietăţi, lichidităţi) trebuie comparate cu pasivele (sursele de realizare a veniturilor). Cultura occidentală stimulează declararea suspiciunilor cu privire la consumurile ostentative. Cei mai buni controlori sunt vecinii şi fiscul, nu serviciile de informaţii. În ţările civilizate, impozitarea progresivă nu este abordată ideologic ca în România, unde a fost gândită pentru a leza financiar clasa medie şi peste. În Occident, prin sistemul de cheltuieli deductibile, statul stimulează contribuabilii să nu cheltuiască banii în anumite direcţii, care sunt impozitate excesiv (consumuri de lux, ostentative, utilităţi neesenţiale), ci să îi investească pe piaţa de capital, în întreţinerea şi educarea copiilor, întreţinerea părinţilor, formarea profesională, schimbarea mobilierului, repararea caselor, asigurări. Redistribuirea veniturilor nu se realizează prin colectarea şi redistribuirea lor de către stat, ci prin deciziile persoanelor asupra utilizării bugetului personal şi familial. Speculaţiile imobiliare care permit câştiguri enorme prin cumpărarea şi revânzarea repetată de imobile şi terenuri ar trebui impozitate consistent, iar controlorii fiscali trebuie să aibă acces, atunci când au suspiciuni fondate de dobândire ilegală a averilor, la cartea funciară, depozitele bancare, cumpărăturile personale plătite cu cardul şi achiziţiile din reţelele de supermarketuri. Cota unică de impozit pe profit pentru firme este un aspect favorabil, dar firmele trebuie stimulate să utilizeze deductibilităţile existente la reinvestirea profitului fără impozitare: cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare (proiectarea şi creaţia de produse şi tehnologii noi, cercetare, probe tehnologice, soft), cheltuielile de marketing (studii de piaţă, promovare, marketing direct), investiţia în pregătirea resurselor umane (training, calificare). Apoi, controlorilor fiscali ar trebui să li se interzică verificarea politicii manageriale de costuri a firmei şi cenzurarea contabilităţii de gestiune a companiilor. Nefiind proprietatea statului, companiile private riscă falimentul dacă nu îşi controlează bine costurile şi vând constant sub preţul de producţie. (Financiarul, 12 decembrie 2005)

62

Privitor la Capitolul 16 – “Întreprinderile mici şi mijlocii”, Comisia Europeană a subliniat că „tratamentul impozitării preferenţiale a IMM-urilor constituie o problemă potenţială şi că facilităţile fiscale incluse se vor dovedi dificil de aplicat – o situaţie care creează riscul unei birocraţii sporite, cât şi tratamentul arbitral al întreprinderilor. Aceste măsuri par să contravină regulilor obişnuite de piaţă şi sunt potenţial incompatibile cu obligaţiile asumate de România la nivel internaţional, inclusiv Contractul cu Europa. În final, dând un astfel de statut preferenţial IMM-urilor, s-ar putea încuraja fragmentarea întreprinderilor mari.”

În fapt, modificarea impozitului aplicat micro-întreprinderilor constă în: Exceptarea de la plata impozitului pe profit; micro-întreprinderile vor plăti 1,5% din veniturile

trimestriale obţinute din orice surse, respectiv din veniturile care sunt înregistrate în contul de profit şi pierderi al micro-întreprinderilor;

Diminuarea impozitului datorat cu suma investiţii lor efectuate din profit, în active răscumpărabile destinate pentru activităţile pentru care întreprinderea este autorizată.

Deşi nu există indicii clare că Uniunea Europeana ar considera că acest impozit face obiectul unor

reglementări de impozitare dăunătoare, această situaţie poate avea loc în viitor. Prevederile Codului ce pot acoperi acest impozit sunt următoarele: cota efectivă de impozitare scăzută şi faptul că această facilitate poate fi oferită firmelor care nu au o activitate economică reală. Acest ultim aspect se referă la situaţia în care aceste firme sunt folosite pentru a evita impozitarea ridicată a veniturilor personale.

Conform Raportului privind Impozitarea dăunătoare al OECD, acest impozit poate fi inclus în categoria impozitării dăunătoare numai judecând după primul criteriu: impozit zero sau cote efective de impozitare scăzute.

Luând în considerare condiţiile Codului şi Rapoartelor Comisiei cu privire la progresul de aderare, desprindem concluzia că România trebuie să abandoneze în perspectivă acest impozit pe cifra de afaceri a micro-întreprinderilor.

4.5.1. Prevederi semnificative vizând impozitarea/ taxarea afacerilor, ale noului Cod fiscal

românesc ● Impozitul pe profit Noul Cod fiscal51 reglementează preluarea prevederilor aplicabile în UE referitoare la regimul fiscal comun care se aplică societăţilor "mamă" şi filialelor acestora pentru distribuţia de dividende, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 90/435/CEE şi cel aplicabil fuziunilor, divizărilor, divizărilor parţiale, transferului de active şi schimbului de acţiuni între societăţile din diferitele state membre, conform cu prevederile Directivei nr. 90/434/CEE.

Operaţiunile de reorganizare judiciară realizate între persoane juridice din state membre UE beneficiază, în baza acestei directive, de amânarea impunerii transferurilor de active şi pasive urmare fuziunilor, divizărilor, divizărilor parţiale, transferului de active şi schimbului de acţiuni între acestea.52

Apoi, pentru extinderea bazei de impozitare, se restrâng rezervele deductibile specifice societăţilor comerciale bancare sau altor instituţii de credit autorizate, societăţilor de credit ipotecar şi societăţilor de asigurare şi reasigurare, prin eliminarea celor specifice faţă de celelalte categorii de contribuabili şi se elimină facilităţile fiscale pentru cooperaţia agricolă şi pensiunile turistice, facilităţi cuprinse în acte normative speciale, deoarece sunt considerate neconforme cu principiile Uniunii Europene.53

                                                            51Cf. Legea 571/ 2003 privind Codul fiscal (modiificată). A se vedea şi Dumitru Florescu (et al.), Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 182 şi urm. 52Cristian Bişa (et al.), Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Punlishing House, Bucureşti, 2005, pp. 323 şi urm. 53În acelaşi sens, se elimină unele bariere administrative în stabilirea deductibilităţii unor cheltuieli pentru cazare, transport, diurnă, legate de condiţia de profitabilitate şi condiţia de licitaţie, în cazul deducerii valorii rămasă neamortizată la vânzările de mijloace fixe.

63

● Taxa pe valoarea adăugată Modificările sunt impuse de aderarea României la Uniunea Europeană, survenind în urma desfiinţării barierelor vamale dintre statele membre şi datorită necesităţii de a aplica în acest domeniu aceleaşi reguli ca şi celelalte state.

În acest sens, de la data aderării, vechea legislaţie în domeniul TVA a fost abrogată şi înlocuită cu legislaţia armonizată cu acquis-ul comunitar.

♦ Pentru bunuri: Desfiinţarea barierelor vamale între statele membre ale UE are ca efect eliminarea controlului vamal al mişcării bunurilor între aceste state.54 Ca în toate statele membre, şi în România se instituie în legislaţie obligativitatea depunerii de declaraţii recapitulative trimestriale pentru livrările intracomunitare realizate. În plus, legislaţia României prevede şi obligativitatea depunerii de declaraţii recapitulative pentru achiziţiile intracomunitare; informaţiile din aceste declaraţii recapitulative sunt transferate în VIES şi astfel statele membre pot face verificări ale operaţiunilor realizate.55 Datorită noutăţii acestor operaţiuni, este necesar ca toţi operatorii economici care în prezent realizează importuri, exporturi, operaţiuni în lohn, sau alte operaţiuni care implică mişcarea de bunuri între România şi alt stat membru, să cunoască documentele care trebuie întocmite, dată la care intervine exigibilitatea taxei, declaraţiile ce trebuie depuse, şi în special regulile privind operaţiunile intracomunitare.56 Pentru achiziţiile intracomunitare, operatorii economici înregistraţi în scopuri de TVA nu vor face plata efectivă, ci vor aplica taxare inversă, respectiv plată prin decontul de TVA. Pe lângă operaţiunile obişnuite privind livrările şi achiziţiile intracomunitare, vor exista reglementări speciale pentru bunurile care fac obiectul contractelor de consignaţie, bunurile puse la dispoziţia clientului (call of stock), bunurile transmise în vederea verificării conformităţii, pentru testare, pentru probe, operaţiuni triunghiulare care implică operatori economici din trei state membre diferite, bunuri plasate în regim de antrepozitare de TVA, care fac obiectul unor măsuri de simplificare stabilite prin ordin al ministrului Finanţelor Publice. ♦ Pentru prestările de servicii Noul Cod Fiscal introduce noţiunea de transport intracomunitar de bunuri, care are reguli diferite faţă de transportul internaţional de bunuri dintre statele membre şi ţările terţe. Astfel, transportul internaţional de bunuri aferent unui import sau export este şi va rămâne scutit de TVA, în timp ce transportul intracomunitar de bunuri nu este scutit de TVA, dar, dacă clientul transmite transportatorului un cod valabil de TVA din alt stat membru decât România, de unde pleacă transportul, atunci clientul va plăti taxa din ţara sa, iar transportatorul român va factura fără TVA.

În mod reciproc, când un operator economic din România contractează un transport cu un transportator din alt stat membru, va trebui să comunice codul său de TVA din România şi prin urmare va

                                                            54Noţiunile de export şi import în relaţia dintre statele membre se înlocuieşte cu livrarea intracomunitară (în locul exportului) şi achiziţia intracomunitară (în locul importului). Orice expediere de bunuri din România în alt stat membru, chiar şi în lipsa unei tranzacţii comerciale, va fi tratată drept transfer de bunuri sau non-transfer, care sunt noţiuni cu totul noi în legislaţia naţională şi sunt specifice numai relaţiilor dintre statele membre. În urma desfiinţării barierelor vamale, controlul mişcării bunurilor între statele membre se realizează prin intermediul sistemului electronic VIES (VAT International Exchange Systhem). Prin intermediul acestui sistem statele membre vor face schimb de informaţii şi controale multilaterale în scopul evitării fraudei fiscale în domeniul TVA. 55Atunci când se raportează o achiziţie intracomunitară în România, va fi posibil să fie verificat furnizorul, care a raportat livrarea intracomunitară, respectiv dacă are un număr valabil atribuit în scopuri de TVA în statul sau membru şi dacă operaţiunea este declarată în respectivul stat. 56Regulile sunt foarte importante pentru că numai cunoscându-le vor avea posibilitatea să aplice scutirea de TVA pentru o livrare intracomunitară, în funcţie de documentele pe care le prezintă pentru a justifica această scutire.

64

datora taxa aferentă în România, dar nu va face plata efectivă ci va aplica regula taxării inverse, adică a plăţii prin decontul de TVA. De la data aderării nu mai este reglementată utilizarea de facturi fiscale cu regim special, din cauza faptului că prin anularea barierelor vamale mărfurile vor circula însoţite de facturi emise de fiecare stat membru, care trebuie recunoscute în statul care realizează achiziţia intracomunitară indiferent de forma sa, în condiţiile în care respectă informaţiile minimale prevăzute de directivă.57 Actul normativ prevede implementarea de regimuri speciale noi precum: regimul special pentru aurul de investiţii, regimul special pentru bunuri second hand, opere de artă şi de colecţie etc. ♦ În cadrul sectorului imobiliar: - leasingul cu bunuri imobile devine scutit de TVA (cu drept de opţiune pentru taxare); - livrarea bunurilor imobile care nu sunt noi şi de terenuri care nu sunt construibile va fi scutită de TVA, dar va fi însoţită şi de obligativitatea ajustării dreptului de deducere exercitat pentru respectivul bun imobil; - schimbarea destinaţiei iniţiale a bunului imobil, respectiv utilizarea acestuia în cadrul unui sector care dă drept de deducere într-o măsură diferită faţă de deducerea iniţială, va fi însoţită de obligativitatea ajustării dreptului de deducere în cadrul unei perioade de ajustare, care în România a fost fixată la 20 de ani; - au fost stabilite reguli tranzitorii specifice acestui sector, deoarece România nu a aplicat în prezent sistemul ajustărilor de TVA decât în cazul închirierilor de bunuri imobile în scutire de TVA. Adoptarea legislaţiei armonizate în domeniul TVA este baza legală a creării sistemului de interoperativitate în ceea ce priveşte schimbul de informaţii în domeniul TVA cu statele membre ale Uniunii Europene.58

De asemenea, legislaţia privind TVA armonizată este baza legală pentru calcularea contribuţiei României la Bugetul Comunitar, taxa pe valoarea adăugată fiind una din resursele cele mai importante ale bazei de calcul a acestei contribuţii. ● Impunerea veniturilor microîntreprinderilor În perspectivă, se vizează abrogarea actualului sistem de impunere a venitului microîntreprinderilor. Astfel, de la 1 ianuarie 2007, microîntreprinderile plătesc 16% impozit pe profit, fără a mai avea posibilitatea de a opta fie pentru impozit de 3% pe cifra de afaceri (pe venit), fie pentru 16% impozit pe profit. Măsura este conformă angajamentelor asumate în negocierea şi închiderea Capitolului X "Impozitarea" şi pentru respectarea principiilor "Codului de conduită în impozitarea afacerilor". ● Accize În domeniul accizelor, actualele modificări ale Codului Fiscal sunt impuse de: necesitatea armonizării legislaţiei fiscale cu cea prevăzută de directivele europene, de necesitatea implementării

                                                            57De asemenea, în Titlul VI au fost implementate prevederile referitoare la facturarea electronică, care sunt obligatorii de la data aderării României la Uniunea Europeană. De asemenea, este permis ca orice operator economic să-şi personalizeze facturile emise, fără însă a fi obligat în acest sens. 58De la data aderării s-au eliminat o serie de scutiri de TVA incompatibile cu acquis-ul comunitar. Printre cele mai semnificative amintim eliminarea scutirii de TVA pentru: activităţile de cercetare-dezvoltare, comisionul pentru tranzacţiile Burselor de Mărfuri, precum şi veniturile obţinute de Societăţile de Valori Mobiliare pentru administrarea şi depozitarea de acţiuni, titluri de participare, titluri de creanţe, operaţiunile finanţate din fonduri nerambursabile acordate de guverne străine şi organizaţii internaţionale, îngrijirile medicale veterinare. Sunt incluse în legislaţia armonizată o serie de scutiri de TVA obligatorii, precum cele pentru: serviciile publice poştale, livrările de aur către Banca Naţională a României efectuate în ţară, operaţiunile de leasing cu bunuri imobile, vânzarea de terenuri de orice fel cu excepţia celor construibile, vânzarea de construcţii care nu sunt noi.

65

cadrului legal aferent schimbului intracomunitar de produse supuse accizelor, precum şi de cea a respectării angajamentelor asumate prin Documentul de poziţie aferent Capitolului 10 - Impozitarea. În acest sens, principalele modificări aduse titlului VII - Accize (armonizate) din Codul Fiscal sunt:59 ♦ majorarea nivelului accizelor la principalele grupe de produse supuse acestui regim, de la data de 1 ianuarie 2007, astfel: - pentru benzina cu plumb, de la 395,01 euro/1.000 litri la 421,19 euro/1.000 litri; - pentru păcură, de la 9,50 euro/1.000 kg la 13,00 euro/1.000 kg; - gaz natural utilizat drept carburant, de la 2,00 euro/gigajoule la 2,60 euro/ gigajoule; - electricitate utilizată în scop comercial, de la 0,19 euro/Mwh la 0,26 euro/Mwh; - electricitate utilizată în scop necomercial, de la 0,39 euro/Mwh la 0,52 euro/Mwh; ♦ introducerea de noi produse în sfera de aplicare a accizelor, astfel: - gaz natural utilizat drept combustibil pentru încălzire în scop comercial şi necomercial, cu acciza de 0,17 euro/gigajoule. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, din cauza obligativităţii introducerii accizei la gazul natural utilizat în acest scop, a fost eliminat impozitul datorat bugetului de stat pentru gazul natural provenit din producţia internă, în cuantum de 7,4 euro/1.000 m3; ♦ instituirea unei accize reduse de 475 euro/hl alcool pur faţă de 750 euro/hl alcool pur cât este acciza standard, în cazul alcoolului etilic produs în micile distilerii (prin mica distilerie se înţelege distileria a cărei producţie nu depăşeşte 10 hectolitri alcool pur/an); ♦ introducerea în legislaţia naţională a reglementărilor comunitare privind schimburile de produse accizabile între statele membre. Urmare a desfiinţării frontierelor vamale între statele membre şi, implicit, a eliminării noţiunilor de importator şi exportator au fost definiţi operatorii înregistraţi, operatorii neînregistraţi, reprezentantul fiscal, vânzarea la distanţă, regimul produselor cu accize plătite; ♦ revizuirea sferei de aplicare a scutirilor de la plata accizelor în domeniul produselor energetice şi al energiei electrice şi realizarea unei mai bune corelări cu prevederile comunitare;60 ♦ includerea unor prevederi noi privind neaccizarea produselor energetice şi a energiei electrice destinate anumitor utilizări, cum ar fi: utilizarea duală a produselor energetice; energia electrică atunci când reprezintă mai mult de 50% din costul unui produs; energia electrică utilizată în principal în scopul reducerii chimice şi în procesele metalurgice şi electrolitice; ♦ reavizarea anuală a antrepozitarilor autorizaţi, pentru asigurarea respectării condiţiilor impuse de regimul de antrepozitare fiscală a produselor supuse accizelor armonizate. Pentru calculul accizelor exprimate în echivalent euro s-a instituit principiul de utilizare a cursului de schimb pe o perioadă de un an de zile, cursul fiind cel comunicat de Banca Naţională a României pentru prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent. ● Impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în Române În această privinţă, modificările pot fi sintetizate astfel:

                                                            59Măsurile legislative în domeniul accizelor nearmonizate vizează: includerea motoarelor pentru ambarcaţiuni în sfera de aplicare a accizelor (pentru asigurarea principiului de unicitate al impozitului); asigurarea aceluiaşi regim de accizare pentru armele de vânătoare atât pentru persoanele juridice, cât şi pentru persoanele fizice; reducerea cu 10% a accizelor pentru toate sortimentele de cafea; reaşezarea sistemului de taxare a autoturismelor şi a autoturismelor de teren. 60Prin: - scutirea de la plata accizelor a biocarburanţilor, în cazul amestecului biocarburanţilor cu carburanţii tradiţionali. Scutirea se acordă în funcţie de cantitatea de biocarburant conţinută în amestec şi nu va depăşi o anumită limită, stabilită în conformitate cu prevederile directivei comunitare în domeniu; - scutirea de la plata accizelor a combustibililor pentru motor utilizaţi pentru operaţiunile de dragare în cursurile de apă navigabile şi în porturi; - scutirea de la plata accizelor a combustibililor pentru motor utilizaţi în domeniul producţiei, dezvoltării, testării şi mentenanţei aeronavelor şi vapoarelor; - scutirea de la plata accizelor a energiei electrice produsă din surse regenerabile de energie; - scutirea de la plata accizelor a produselor energetice - gaz natural, cărbune, combustibili solizi - folosite de către gospodăriile individuale şi/sau organizaţiile de caritate.

66

♦ venitul obţinut din lichidarea/ dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice române devine venit impozabil, fiind impus cu 16%, prin reţinere la sursă; ♦ unificarea cotei unice de 16% pentru toate categoriile de venituri impozabile obţinute din România de nerezidenţi (art. 116 alin. (2).61 Subliniem că operează62 scutirea de impozit a veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobândă obţinute de rezidenţi ai statelor membre UE, potrivit directivei CEE 48/2003 privind impunerea veniturilor din economii şi scutirea de impozit a rezidenţilor din statelor membre UE pentru veniturile obţinute din dobânzi sau redevenţe, cu condiţia ca beneficiarul să deţină minimum 25% din valoarea/ numărul titlurilor de participare la persoana juridică română, pe o perioadă de minimum 2 ani (care se încheie la data plăţii dobânzii sau redevenţelor).

4.6. Alte componente ale politicii fiscale comunitare Armonizarea structurii impozitelor este o latură importantă a politicii fiscale comunitare.63

Prin această armonizare se urmăreşte stabilirea unui sistem comun privind capacitatea de impozitare, metodele de colectare, scutirile şi termenele de plată. Directivele ce armonizează structura accizelor sunt 92/83/CEE (pentru alcool şi băuturi alcoolice), 92/79/CEE (pentru ţigarete), 95/59/CEE (referitoare la tutun) şi 92/81/CEE (privind uleiurile minerale).

Deţinerea, circulaţia şi monitorizarea produselor supuse accizelor este reglementată de Directiva 92/12/CEE. Pentru o mai bună monitorizare a produselor supuse accizelor, Comisia a înaintat o propunere referitoare la introducerea unui sistem computerizat al documentelor administrative ce însoţesc aceste produse, prevăzându-se ca acesta să poată fi dezvoltat şi implementat într-o perioadă de cinci ani.

Cooperarea administrativă şi asistenţa reciprocă În scopul prevenirii şi evitării evaziunii fiscale şi în vederea facilitării schimburilor de

informaţii relevante referitoare la evaluarea corectă a impozitului pe venit şi pe capital, autorităţile competente din statele membre se sprijină reciproc. Reglementarea asistenţei reciproce în domeniul impozitării directe şi indirecte se regăseşte în Directiva 77/799/CEE şi Directiva 92/218/CEE.

Pentru întărirea cooperării administrative şi a asistenţei reciproce, Comisia a făcut o propunere ce urmăreşte combinarea celor două directive. Noua propunere (COM (2001) 294/1) prevede drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în cooperarea şi asistenţa reciprocă şi procedurile ce ar trebui urmate, având ca obiectiv crearea sinergiilor între administraţiile naţionale implicate în impozitare şi cooperarea acestora, ca şi cum ar face parte dintr-o administraţie unică.64

                                                            61Excepţiile vizează: - cota de 10% aplicată plăţilor de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate din diferite state membre, cota care se va aplica în perioada de tranziţie prevăzută pentru armonizarea cu prevederile Directivei Uniunii Europene 2003/49 privind sistemul comun de impozitare aplicat plăţilor de dobânzi şi redevenţă făcute între întreprinderi asociate din state membre; - dobânzile la depozitele la termen, la depozitele la vedere/conturi curente, la certificatele de depozit şi la instrumentele de economisire constituite/dobândite anterior datei de 1 ianuarie 2007, care se impun cu cota de impozit prevăzută de legislaţia fiscală la data constituirii/dobândirii. 62Prevederile capitolului care conţine această reglementare se aplică după încheierea perioadei de tranziţie stabilită pentru aplicarea directivei 2003/49/CE, respectiv de la data de 1 ianuarie 2011. În acelaşi timp, s-au transpus directivele Uniunii Europene: 48/2003 privind impunerea veniturilor din economii; 49/2003 privind sistemul comun de impozitare a plăţilor de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate din state membre; 799/77 privind asistenţa reciprocă între autorităţile competente ale statelor membre în domeniul impunerii directe şi al impozitării primelor de asigurare. 63Cf. Ileana Pascal (et al.), Conţinutul acquis-ului comunitar privitor la impozitare, © CRJ Bucureşti, 2002, ISBN 973-8338-59-x, pp. 9 şi urm. 64În prezent, propunerea este trimisă spre examinare Parlamentului European.

67

Dintr-o altă perspectivă, relevăm că Decizia 888/98/CE instituie un program de acţiune, denumit Fiscalis, destinat îmbunatăţirii funcţionării sistemului de impozitare indirectă. Prin acest program se urmăreşte o mai bună cooperare între statele membre şi Comisie şi îmbunătăţirea practicilor administrative, prin familiarizarea înalţilor funcţionari naţionali cu diferite tipuri de fraudă şi dezvoltarea metodelor de prevenire, detectare şi investigare bazate pe analiza riscului.

Dezvoltarea programului se face prin organizarea de schimburi de informaţii şi experienţă, organizarea de seminarii, organizarea de controale multilaterale sau prin acţiuni de pregătire a personalului. Alte două decizii (Decizia 98/467/CE şi Decizia 98/532/CE) vin în sprijinul programului de acţiune menţionat.

Dat fiind ca Decizia 888/98/CE a fost aplicabilă pe perioada 1998 – 2002, ulterior Comisia a înaintat propunerea de continuare a programului Fiscalis pe perioada 2002 – 2007.

4.7. Măsuri de evitare a dublei impuneri în statele membre ale UE 4.7.1. Modalităţi de implicare a statului în crearea cadrului legal comun Dubla impunere juridică internaţională se manifestă ca o barieră în calea liberei circulaţii a

bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, prin supunerea la impunere a aceleiaşi materii impozabile (venit şi/sau avere) la acelaşi fel de impozit, pe parcursul aceluiaşi exerciţiu financiar de către două state diferite.

Aşadar, ca noţiune, dubla impunere fiscală internatională reprezintă taxarea aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.65 Aceasta se poate manifesta fie ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei ţări, a aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite, fie ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiaşi materii impozabile, de două ori, în ţări diferite.66

Trebuie reţinut faptul că dubla impunere fiscală internaţională poate apărea numai în cazul impozitelor directe, respectiv a impozitelor pe venit şi a celor pe avere, deoarece pentru mărfurile şi serviciile cumpărate de cetăţenii unei ţări din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.67

Preocupate să evite dubla impunere juridică internaţională, statele recurg la anumite modalităţi: cuprinderea în reglementările interne a unor precizări cu scopul evitării dublei impuneri, încheierea de convenţii fiscale, cutuma, jurisprudenţa.68

Aşa cum bine cunoaştem, în calitatea sa de autoritate publică şi în virtutea exercitării funcţiilor sale externe, statul nu primeşte din străinătate şi nu transferă peste graniţă sume care privesc încasările din impozitele directe, pe venit şi pe avere. Deoarece legislaţia şi practica fiscală a statelor lumii conduc, în multe situaţii, la impunerea de două state diferite a aceluiaşi venit sau a aceleaşi averi, statele lumii, în marea lor majoritate, sunt preocupate a impulsiona fluxurile financiare internaţionale prin eliminarea barierei generate de dubla impunere juridică internaţională.

În demersurile lor de a elimina sau diminua dubla impunere juridică internaţională, statele sunt implicate diferit pe plan extern şi pe plan intern. Astfel, pe plan extern, statul-autoritate publică lansează emiterea negocierilor cu alte state în vederea încheierii acordurilor, convenţiilor care privesc evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale.

                                                            65Acad. Iulian Văcărel (et al.), Finanţe publice, EDP, Bucureşti, 2002, pp. 437 şi urm. 66Cristian Bişa (et al.), Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Punlishing House, Bucureşti, 2005, p. 356 şi urm. 67Roxana Arghiroiu, http://www.financialdirector.ro/legislatie. A se vedea şi M. Sehgman, Double taxation and International Fiscal, Cooperation, New York, 1982. 68Metodele utilizate pentru evitarea dublei impuneri au în vederea scutirea sau creditarea, în funcţie de aria de acordare a acestora, scutirea fiind progresivă sau totală, iar creditarea obişnuită sau totală. A se vedea şi: I. Condor, Evitarea dublei impuneri internaţionale, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, pp. 55 şi urm.; 259 şi urm.

68

Implicarea statului pe acest plan constă în crearea unui cadru legal comun cu alt stat (dacă este cazul unei convenţii bilaterale) sau cu alte state (dacă este cazul unui acord, tratat internaţional încheiat cu un grup de state) în scopul evitării dublei impuneri.69

Pe plan intern, implicarea statului se manifestă în trei modalităţi:70 ● cuprinderea convenţiei fiscale în patrimoniul legislativ intern, după ratificare şi după complexul

de operaţiuni conform legii tratatelor; ● renunţarea, ori de câte ori se regăseşte în calitatea de stat de rezidenţă, la încasarea anumitor

venituri fiscale, impozite pe venit şi pe avere, în totalitate sau în parte, aşa după cum s-a angajat prin convenţia fiscală încheiată. Degrevarea fiscală acordată de stat rezidenţilor săi pentru veniturile realizate de aceştia în străinătate sau pentru averea deţinută de aceştia în străinătate, este o relaţie financiară care nu depăşeşte graniţele, dar pe care statul s-a angajat să o aplice ca urmare a încheierii unei convenţii fiscale cu alt stat;71

● cuprinderea în reglementările interne a unor precizări în scopul evitării dublei impuneri juridice internaţionale.

Aşadar, în situaţia manifestării dreptului său de a încasa impozite directe pentru veniturile şi/sau averea de peste graniţă a rezidenţilor săi, statul nu este implicat direct în fluxuri financiare internaţionale, ci în relaţii financiare manifestate pe plan intern sub forma degrevării fiscale în totalitate sau în parte, mărimea acesteia depinzând de metodele precizate în textul convenţiilor încheiate.

Diminuarea sau eliminarea sarcinii fiscale pentru venitul obţinut şi/sau averea deţinută peste graniţă de rezidentul unui stat constituie scopul încheierii tratatelor internaţionale privind impozitele directe şi reprezintă un pas hotărâtor în creşterea manifestării celor patru libertăţi de circulaţie: a persoanei, a capitalului, a bunurilor şi a serviciilor.

Degrevarea fiscală (respectiv creditul fiscal extern) acordată, după caz, de statul de rezidenţă este costul pe care acesta îl plăteşte pentru a impulsiona persoanele fizice şi juridice rezidente să realizeze venituri şi în străinătate, să încurajeze şi pe această cale pe nerezidenţii deţinători de capital să investească în alte state.

România, prin legislaţia internă, aplică măsuri legislative unilaterale pentru evitarea dublei impuneri internaţionale, atât prin instituţia creditului fiscal (prin care legislaţia română ia în considerare impozitele plătite de rezidenţii români în străinatate pentru unele venituri realizate în statul sursă al acestora, deducându-le din impozitul datorat), cât şi prin norma de trimitere la convenţii fiscale (art. 118 din Codul fiscal, privind coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a dublei impuneri).

Pornind de la importanţa acordată convenţiilor de evitare a dublei impuneri în evoluţia legislaţiei fiscale internaţionale, în practică nu trebuie să se facă confuzie cu sistemul fiscal aplicabil.72

4.7.2. Evitarea dublei impuneri şi preocupările privind coordonarea sistemelor

fiscale Practica arată că atât impozitele indirecte, cât şi cele directe pot depăşi graniţele unui stat.73 Astfel,

unele venituri sau bunuri pot fi impuse de două ori, atât în statul de sursă, cât şi în statul de rezidenţă.74                                                             69Ratificarea convenţiei de către cele două părţi presupune următoarele: convenţia trebuie să fie aprobată prin lege de parlamentele celor două ţări; se stabilesc data şi locul schimbului de instrumente de ratificare; după schimbul de instrumente de ratificare, convenţia intră în vigoare; prevederile convenţiei se aplică începând cu data prevăzută în convenţie. 70I. Condor, op. cit., ibid.; Detalii în: O. Cojocaru, Evitarea dublei impuneri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 şi N. R. Moşteanu, Dubla impunere internaţională, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003. 71Caracterul de internaţional este dat nu de fluxuri financiare propriu-zise ce depăşesc graniţele unui stat, ci de faptul că participă două state, iar unul dintre ele, de regulă cel de rezidenţă, renunţă la a încasa unele impozite pe venit şi pe avere. De asemenea, caracterul de internaţional este dat şi de faptul că un rezident/naţional al unui stat realizează venituri sau deţine avere (elemente de avere) pe teritoriul altui stat. 72Cf. Roxana Arghiroiu, ibid. Altfel spus, conventiile de evitare a dublei impuneri prezintă limitele permise ale sistemului fiscal, nu insusi sistemul fiscal aplicabil.

69

Majoritatea statelor lumii şi-au adaptat legislaţiile naţionale la astfel de cerinţe, şi au încheiat convenţii fiscale sau au recurs la înţelegeri între ele prin care s-au angajat să-şi acorde reciproc asistenţă pentru identificarea materiei impozabile situate pe teritoriul altui stat.

În privinţa statelor membre ale UE, sub aspectul fiscalităţii directe, autorităţile comunitare au adoptat o serie de directive vizând eliminarea dublei impuneri juridice internaţionale, dar şi pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale internaţionale.

În anul 1977, Consiliul European a adoptat o directivă prin care se cere autorităţilor competente ale statelor membre să facă schimb de informaţii între ele spre a se permite efectuarea unei corecte stabiliri a impozitelor pe venit şi pe capital75.

Schimbul de informaţii se referă la impozitele stabilite pe venitul total, pe capitalul total sau pe elemente de venit sau de capital, inclusiv la impozitele asupra câştigurilor din înstrăinarea proprietăţii mobiliare sau imobiliare şi la impozitul pe sumele salariale plătite de întreprinderi ori pe creşterea de capital76.

Directiva comunitară conţine prevederi exprese cu privire la obligaţia părţii beneficiare de informaţii de a păstra secretul acestora şi la scopurile în care acestea pot folosite. Conform acesteia, toate informaţiile făcute cunoscute unui stat membru vor fi păstrate secrete în acel stat, în acelaşi mod ca şi informaţia primită conform legislaţiei interne a acestuia.77

Statele membre ale Comunităţii Europene au fost, de la început, preocupate pentru a găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor şi a impozitării la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impunere economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a sistemelor fiscale. În acest sens, Comisia Europeană a elaborat propuneri de directive, care însă au fost retrase în anii 1975-1980.

În ultima parte a anilor '80, a fost definită o nouă concepţie a integrării economice, acordându-se prioritate coordonării şi convenirii unei apropieri a sistemelor fiscale ale statelor membre faţă de o armonizare sistematică impusă la nivelul Comunitaţii Europene.

Dezvoltarea ulterioară a acesteia este axată pe principiul subsidarităţii care, în acord cu Tratatul Uniunii, presupune ca Uniunea să poată interveni numai dacă obiectivele din tratat pot fi mai bine realizate la nivel comunitar, decât de către statele membre, acţionând separat.78

                                                                                                                                                                                                 73Politicile privind impozitele indirecte în cadrul Uniunii Europene sunt de competenţa autorităţilor comunitare, pe când politicile referitoare la impozitele directe se înscriu în atribuţiile autorităţilor statelor membre. 74În practica fiscală internatională, criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau a averii şi a căror modalitate de aplicare poate conduce la dubla impunere sunt (i) criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor sau a averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea care fac obiectul impunerii sunt obţinute sau se află pe teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia, (ii) criteriul naţionalităţii, potrivit căruia o ţară impune rezidenţilor săi, care realizează venituri sau posedă avere din (în) ţara respectivă, indiferent dacă aceştia locuiesc sau nu în ţara lor, (iii) criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara pe al cărui teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, indiferent de rezidenţă sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri. 75Directiva Consiliului 77/799/CEE din 19 decembrie 1977 referitoare la asistenţa mutuală asigurată prin autorităţile competente ale statelor membre în domeniul impunerii directe, publicată în Jurnalul Oficial L 236 din 27 decembrie 1977. Schimbul de informaţii este necesar mai ales acolo unde se produce un transfer artificial al profiturilor între întreprinderi situate în diferite state membre; acolo unde asemenea tranzacţii se realizează între întreprinderile din două state membre prin intermediul unei terţe ţări, în scopul obţinerii de avantaje fiscale, precum şi acolo unde asemenea impozite au fost sau pot fi evitate sau eludate. 76Idem. Schimbul de informaţii între statele membre poate avea loc la cerere, automat (cu regularitate, fără o cerere prealabilă) sau în mod spontan. 77Toate convenţiile fiscale cuprind un articol referitor la schimbul de informaţii. 78În aplicarea acestei concepţii, Comisia Europeană a elaborat şi înaintat Consiliului Uniunii Europene propuneri privind impozitarea întreprinderilor. Următoarele măsuri au fost adoptate în iulie 1990: Directiva fuziunii (90/434/EEC) îndreptată împotriva amânării impozitării câştigurilor de capital în cazul anumitor tranzacţii internaţionale de restructurare (grupuri de) întreprinderi; Directiva asupra companiilor mamă şi filialelor din diferite state membre (90/435/EEC) cu privire la tratamentul fiscal al dividendelor ce trec graniţa între întreprinderea mamă

70

4.7.3. Convenţii şi directive vizând evitarea dublei impuneri în spaţiul comunitar79 4.7.3.1. Convenţia-model a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (1963) Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a adoptat documentul intitulat Convenţia-

model (în anul 1963)80, menit să asigure reglementarea mijloacelor de stabilire, pe o bază unitară, a celor mai întâlnite probleme apărute în materia dublei impozitări internaţionale.

Convenţia-model caută, acolo unde este posibil, să precizeze, pentru fiecare situaţie, o singură regulă. Cu toate acestea, în anumite puncte, a fost necesar să se lase reglementărilor din Convenţie o oarecare flexibilitate, compatibilă cu o implementare eficientă a acesteia. Statele membre se bucură de o anumită libertate în ceea ce priveşte stabilirea cotei de impunere, prin reţinere la sursă, asupra dividendelor şi dobânzilor, alegerea metodei pentru eliminarea dublei impuneri şi, cu îndeplinirea anumitor condiţii, repartizarea profiturilor unui sediu permanent prin distribuirea proporţională a profitului total al companiei. Mai mult decât atât, pentru anumite situaţii, sunt menţionate în comentariile Convenţiei-model dispoziţii alternative sau suplimentare.

În ceea ce priveşte importanţa Convenţiei-model, aceasta nu trebuie apreciată numai prin numarul mare al convenţiilor încheiate între statele membre ale Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică, ci şi prin prisma faptului că impactul acestei Convenţii s-a extins, devenind document de referinţă în negocierea atât între statele membre cu cele nemembre ale Organizaţiei, cât şi între statele nemembre. Acest fapt se reflectă şi în includerea în cuprinsul Convenţiei-model a unei secţiuni ce prezintă poziţia unor state nemembre faţă de prevederile acesteia.

Prevederile Convenţiei-model au o importanţă deosebită în dezvoltarea legislaţiei fiscale internaţionale81, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate şi agreate de către experţii statelor membre, numiţi în Comisia Fiscală din cadrul Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economica. Comentariile în cauză n-au fost redactate pentru a fi anexate la convenţiile negociate şi semnate de către state, ci pentru a fi un instrument internaţional de asistenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor acestor convenţii şi, în particular, de soluţionarea oricărei dispute generate de aplicarea lor.

Având în vedere natura normelor de drept internaţional, experţii în materie opinează că interpretarea convenţiilor fiscale se poate realiza de către tribunalele şi curţile internaţionale sau de organele unor organizaţii internaţionale, iar pe plan intern ea se realizează în mod unilateral de către fiecare stat, fie la nivel guvernamental, fie de tribunale interne, cu ocazia soluţionării unor cauze cu care sunt sesizate. Insă trebuie subliniat faptul că această interpretare internă nu este opozabilă celeilalte ori celorlalte părţi ale tratatului.

                                                                                                                                                                                                 şi filiale şi a impozitării întreprinderilor mamă pentru nivelul venitului primit de la filiale; Convenţia cu privire la eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate (90/436/EEC). 79Organismele internaţionale de specialitate au ajuns la concluzia că soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă incheierea unor convenţii bilaterale sau multilaterale între state, dispoziţiile acestora urmând să clarifice situaţia rezidenţilor care sunt implicaţi în diverse activităţi economice în alte state şi, în acelaşi timp, să asigure aplicarea de către toate aceste state a unor soluţii comune cazurilor similare de dublă impunere. Punctul de plecare în adoptarea unor prevederi comune în ceea ce priveşte dubla impozitare îl reprezintă anul 1955, când Consiliul Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică a adoptat prima recomandare în acest sens. La acea dată existau încheiate între state ce ulterior au devenit membre ale Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică, 70 de convenţii generale bilaterale. 80Cf. Roxana Arghiroiu, ibid. A se vedea si Patrick Leonard, Modificări recente în legislaţia fiscală europeană, KPMG, 2006. 81Cf. Roxana Arghiroiu, ibid. A se vedea şi Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe H. Popescu, Bugetul de stat al Romaniei, Editura Universitară, Bucuresti, 2006. Subliniem că administratiile fiscale din statele membre, în oferirea de soluţii contribuabililor, acordă o importanţă majoră comentariilor Convenţiei-model, consultându-le în mod obişnuit. În mod similar, contribuabilii acestor state, în contextul stabilirii strategiilor de dezvoltare a afacerilor, fac apel, în mod extensiv, la comentariile în cauză.

71

Datele Comisiei Fiscale din cadrul Organizatiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică arată că respectivele comentarii au fost menţionate în marea majoritate a hotărârilor pronunţate de către instanţele statelor membre în speţe fiscale.

Practic, pentru fiecare articol al Convenţiei-model este indicată poziţia statului respectiv, punctându-se locul din text unde există dezacord.82

4.7.3.2. Convenţia de arbitraj (de eliminare a dublei impuneri în legătură cu

corectarea profiturilor întreprinderilor asociate) Scopul convenţiei83 este de a elimina dubla impunere în cazul de corectare de către autorităţile

fiscale a venitului impozabil al întreprinderilor asociate, inclusiv sediile permanente. În această privinţă, dubla impunere rezultă când un stat membru corectează la nivel ridicat venitul

impozabil al unei întreprinderi din cauza tranzacţiilor care nu evaluează ca între părţi total independente, iar un alt stat membru nu este pregătit să acorde o corectare corespunzătoare de coborâre a venitului impozabil al întreprinderii asociate.84 Venitul întreprinderii este, în consecinţă, exagerat şi excesiv impozitat.

Articolul 6 din convenţie prevede că dacă o corectare de profituri se apreciază că are drept consecinţă o dublă impunere, o întreprindere poate înainta o reclamaţie la autoritatea competentă a statului ei de rezidenţă. Celelalte state implicate sunt notificate de către această autoritate.

Dacă autorităţile implicate nu cad de acord cum să elimine dubla impunere într-o perioadă de doi ani, o comisie consultativă este cea care va decide asupra acestei probleme în timp de şase luni (art. 7). Ca urmare a acelei decizii, statele implicate vor începe o consultare suplimentară până în cel mult şase luni.

Autorităţile fiscale naţionale pot cădea de acord să se abată de la regula comisiei, stipulând că orice dublă impunere este eliminată. Cu toate acestea, dacă autorităţile fiscale naţionale competente nu convin asupra unei alte soluţii într-o perioadă de consultare de 6 luni, opinia comisiei consultative devine obligatorie (ar. 12).

4.7.3.3. Directiva 1990/435/EEC asupra întreprinderii-mamă şi a filialelor din state membre diferite Directiva urmăreşte, în principal, să reducă diferenţa între regulile de impozitare pentru statele

membre ale Uniunii Europene. În realitate, ea are două scopuri:85 1. să asigure ca statul membru al întreprinderii-mamă să se abţină de la impozitarea profiturilor

unei filiale care este rezidentă în celălalt stat membru sau, dacă impozitează astfel de profituri, să autorizeze întreprinderea-mamă sau să deducă suma impozitului datorat impozitul asupra corporaţiei plătit de către filială în celălalt stat contractant;                                                             82Cu titlu de exemplu, România îşi rezervă dreptul: să includă în noţiunea de "impozite vizate" impozitele stabilite în numele unităţilor administrativ-teritoriale; să taxeze redevenţa la sursă; să trateze comisioanele, printr-o prevedere distinctă, în cadrul articolului ce reglementează impunerea redevenţelor s.a. 83Daniela Lidia Roman, Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p.174. In ceea ce priveste abordarea generala a interpretarii conventiilor fiscale, trebuie subliniat faptul ca doctrina fiscala considera ca aceste conventii au o dublă natură (i) pe de-o parte ele sunt tratate internationale angajate intre guverne pentru repartizarea jurisdictiei fiscale, (ii) iar pe de alta parte ele devin parte a legislatiei fiscale a fiecarui stat contractant. Totodată, aceste conventii primesc din ce in ce mai multă atentie din partea instantelor judecatoresti. 84Convenţia de arbitraj a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, iniţial pentru o perioadă de cinci ani. Convenţia se aplică numai la procedurile iniţiate după această dată. Comisia Europeană şi-a făcut cunoscută intenţia de a examina sistematic legislaţia fiecărui stat membru asupra preţului de transfer. 85Directiva este aplicabilă în general şi a trebuit să fie implementată de statele membre de la 1 ianuarie 1992.

72

2. să excepteze profitul distribuit de către filială la întreprinderea-mamă de la impozitul sursă. În Germania, Grecia şi Portugalia sunt admise exceptări temporare în anumite limite.

Întreprinderile care sunt rezidente într-un stat membru, dar sunt considerate, în virtutea unei convenţii fiscale cu un stat membru al Uniunii Europene, rezidente ale celui de-al treilea stat, nu se pot califica pentru aplicarea Directivei (art. 2 lit. b).

4.7.3.4. Directiva 90/434/EEC asupra sistemului comun de impozitare aplicabil fuziunilor, divizărilor, transferului de active şi schimbului de acţiuni Directiva prevede amânarea impozitării câştigurilor de capital pe fuziunile caracterizate ca fiind

internaţionale, sau reorganizările în cadrul Comunităţii, reglementând86 patru situaţii: fuziuni, divizări de întreprinderi, transfer de bunuri şi schimbul de acţiuni.

Regula principală a Directivei constă în aceea că impozitarea rezervelor ascunse ale întreprinderilor cedentului va fi amânată până când acele rezerve sunt efectiv realizate (art. 4). Valoarea contabilă existentă a bunurilor şi obligaţiilor transferate trebuie apoi păstrată la un sediu permanent al întreprinderii cesionate din statul membru.

Dacă legea întreprinderii cedente a statului membru permite preluarea pierderilor anterioare în caz de fuziune naţională, atunci aceasta se extinde la fuziunile internaţionale (art. 5). În această situaţie, statul membru al întreprinderii cesionare trebuie să reporteze pierderile anterioare la aceeaşi afacere.

De subliniat că acţionarii întreprinderii cedente nu vor fi impuşi asupra schimbului de acţiuni (art.8, par. l), impozitarea fiind amânată până ce aceştia dispun de noile acţiuni.

Finalmente, relevăm că o plată în numerar poate fi impusă acţionarului, chiar dacă nu depăşeşte maximum de 100% (art. 8, par. 4), iar câştigurile obţinute de către întreprinderea cesionară prin anularea participării substanţiale, deţinută de către întreprinderea cesionară în capitalul întreprinderii cedente anterioare reorganizării, nu vor fi impozitate (art. 7 par. 1).

4.8. Aspecte privind aplicarea conventiilor bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate

de România. Restituirea impozitului. Nediscriminarea România nu este membră a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică, însă negocierea

şi semnarea convenţiilor privind evitarea dublei impuneri s-a făcut pe baza Convenţiei-model. Totodată, ţara noastră87 participă alături de statele membre şi nemembre ale Organizaţiei de

Cooperare şi Dezvoltare Economică la dezbaterile privind negocierea, aplicarea şi interpretarea convenţiei cadru, având libertatea şi posibilitatea să-şi exprime dezacordul cu anumite dispoziţii ale acesteia, dar şi cu interpretarile date de către Comisia Fiscală din cadrul organizaţiei.

Având în vedere importanţa sporită pe care o acordă statele nemembre, inclusiv România, Convenţiei-model, dar şi comentariilor acesteia, statele membre au permis includerea în cuprinsul comentariilor a unei secţiuni care să prevadă poziţia acestor state (în număr de 23) referitor la dispoziţiile Convenţiei.

                                                            86 Ibidem, p.175 87Cf. Roxana Arghiroiu, http://www.financialdirector.ro/legislatie. Convenţiile bilaterale încheiate în acest sens de România se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante. Majoritatea convenţiilor încheiate în acest sens urmăresc acelaşi model şi multe din prevederile lor sunt similare sau chiar identice, ceea ce se datorează faptului că multe dintre ele sunt negociate în baze generale recunoscute şi în baza unor modele internaţionale similare.

73

Convenţiile bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România88 se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante.

Prin convenţiile încheiate sunt vizate impozitele pe venit şi pe capital stabilite în numele unui stat contractant sau al subdiviziunilor sale politice, al unităţilor administrativ-teritoriale ori al autorităţilor locale, indiferent de modul în care sunt percepute.

Sunt considerate impozite pe venit şi pe capital toate impozitele stabilite pe venitul total, pe capitalul total sau pe elementele de venit sau de capital, inclusiv impozitele pe câştigurile provenite din înstrăinarea proprietăţii mobiliare sau imobiliare, precum şi impozitele asupra creşterii capitalului.

Subliniem că veniturile obţinute din România de persoane fizice sau juridice nerezidente sunt impozabile potrivit prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri, respectiv ale articolelor din aceste convenţii care reglementează impunerea categoriilor de venituri respective.

Pentru veniturile la care în convenţiile de evitare a dublei impuneri este prevăzut dreptul de impunere în statul de sursă, fără a fi precizată în mod expres o cotă de impunere, veniturile respective sunt impozabile potrivit convenţiilor de evitare a dublei impuneri coroborate cu legislaţia română în domeniu.89

Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarii veniturilor din România, persoane rezidente ale celuilalt stat contractant, vor depune în anul realizarii venitului sau în anul următor realizării acestuia la plătitorul de venituri originalul certificatului de rezidenţă fiscală sau al documentului prin care se atestă rezidenţa fiscală, tradus şi legalizat de organul autorizat din România.

În cazul în care beneficiarul venitului, persoana rezidentă a celuilalt stat contractant, nu prezintă originalul certificatului de rezidenţă fiscală sau al documentului care atestă rezidenţa fiscală, tradus şi legalizat, se aplică cotele de impozit prevăzute în Titlul V al Codului Fiscal şi nu cele stabilite prin convenţie.

După prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală sau a documentului se aplică pentru veniturile realizate în anul respectiv prevederile din convenţiile de evitare a dublei impuneri şi se va proceda la regularizarea impozitului. Este însă necesar ca certificatul de rezidenţă fiscală să menţioneze că beneficiarul venitului a avut, în termenul de prescripţie, rezidenţa fiscală în statul contractant cu care este încheiată convenţia de evitare a dublei impuneri, pentru toată perioada în care s-au realizat veniturile din România.

Un nerezident poate fi considerat rezident al unui stat şi ca urmare a informaţiilor primate pe baza schimbului de informaţii iniţiat/ procedurii amiabile declanşate de o ţară parteneră de convenţie de evitare a dublei impuneri.90

                                                            88Cf. http://www.sova.ro, prin persoană se înţelege o persoană fizică, o societate şi orice altă asociere de persoane. Termenul “societate” înseamnă orice persoană juridică sau orice entitate care este considerată persoană juridică în scopul impozitării. 89Pentru persoanele rezidente ale statelor cu care România are încheiate convenţii şi care realizează venituri din România, impozitul ce se reţine la sursă pentru dividende, dobânzi, comisioane, redevenţe este la nivelul cotei stabilite la paragraful 2 de la articolele: "Dividende", "Dobânzi", "Comisioane", "Redevenţe" din convenţii. In cazul cand legislaţia internă prevede în mod expres exceptarea de la impunere, scutirea sau o cotă de impozitare mai favorabilă, sunt aplicabile prevederile legislaţiei interne – Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal referitoare la aplicarea conventiilor sau acordurilor de evitare a dublei impuneri. Alineatul 2 al articolelor "Dividende", "Dobânzi", "Comisioane", "Redevenţe" din convenţiile de evitare a dublei impuneri nu este anulat de alineatul 1 al aceloraşi articole, care prevede că veniturile respective plătite unui rezident se impun în statul sau de rezidenţă. Aplicarea alineatului 2 al articolelor "Dividende", "Dobânzi", "Comisioane", "Redevenţe" din convenţiile de evitare a dublei impuneri care prevăd impunerea în statul de sursă nu conduce la o dublă impunere pentru acelaşi venit, întrucât statul de rezidenţă acordă credit fiscal pentru impozitul plătit în România, în conformitate cu prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri. 90Certificatul de rezidenţă fiscală se eliberează pe baza unei cereri formulată de persoana interesată, al cărei model este prevăzut în Ordinul nr. 1798/1998 pentru aprobarea formularisticii referitoare la aplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri şi stabilirea competenţelor privind semnarea acestor formulare.

74

Restituirea impozitului. Nediscriminarea91 În cazul când în România s-au facut reţineri de impozit ce depăşesc prevederile din

convenţiile de evitare a dublei impuneri, suma impozitului reţinut în plus poate fi rambursată la cererea beneficiarului de venit, respectiv a persoanei nerezidente.

Cererea de rambursare a impozitului trebuie depusă de persoana nerezidentă în termenul legal de prescripţie stabilit prin legislaţia statului roman, iar rambursarea impozitului către persoana nerezidentă se face prin intermediul rezidentului român plătitor al venitului.

În practică, convenţiile încheiate în vederea evitării dublei impuneri cuprind şi prevederi referitoare la discriminare, stipulându-se că naţionalii unui stat contractant nu vor fi supuşi în celalalt stat contractant nici unei impozitări sau obligaţii legate de aceasta, diferită sau mai împovărătoare decât impozitarea sau obligaţia la care sunt sau pot fi supuşi naţionalii celuilalt stat aflaţi în aceeaşi situaţie, mai ales în ceea ce priveşte rezidenţa.92

Impunerea unui sediu permanent pe care o întreprindere a unui stat contractant îl are în celălalt stat contractant nu va fi stabilită în condiţii mai puţin favorabile în acel celălălt stat decât impunerea stabilită întreprinderilor acelui celalalt stat, care desfăşoară aceleaşi activităţi.93

Cu excepţiile prevăzute în convenţii, dobânzile, redevenţele şi alte plăţi făcute de o întreprindere a unui stat contractant unui rezident al celuilalt stat contractant se vor deduce, în scopul determinării profiturilor impozabile ale unei asemenea întreprinderi, în aceleaşi condiţii ca şi cum ar fi fost plătite unui rezident al primului stat menţionat.

În mod similar, orice datorii ale unei întreprinderi a unui stat contractant faţă de un rezident al celuilalt stat contractant vor fi deductibile, în vederea determinării capitalului impozabil al acestei întreprinderi, în aceleaşi condiţii ca şi când ar fi fost contractate faţă de un rezident al primului stat menţionat.

Întreprinderile unui stat contractant, al căror capital este integral sau parţial deţinut ori controlat, în mod direct sau indirect, de unul sau de mai mulţi rezidenţi ai celuilalt stat contractant, nu vor fi supuse în primul stat menţionat nici unei impuneri sau nici unei obligaţii legate de aceasta, care să fie diferită sau mai împovaratoare decât impunerea şi obligaţiile legate de aceasta, la care sunt sau pot fi supuse alte întreprinderi similare ale primului stat menţionat. În privinţa aplicării procedurii amiabile, relevăm că atunci când o persoană consideră că datorită măsurilor luate de unul sau de ambele state contractante rezultă pentru ea o impozitare care nu este conformă cu prevederile convenţiei, aceasta poate, indiferent de căile de atac prevăzute de legislaţia internă a acelor state, să supună cazul său autorităţii competente a statului contractant al cărui rezident este sau, dacă situaţia sa se încadrează în prevederile legale, acelui stat contractant al cărui naţional este.

Ceea ce trebuie avut în vedere este că respectivul caz trebuie prezentat în termen de 3 ani de la prima notificare a acţiunii din care rezultă o impunere contrară prevederilor convenţiei de natura analizată în contextu arătat aici.

                                                            91Cf. “Convenţii privind evitarea dublei impuneri”, http://www.sova.ro. Legislaţie aplicabilă în domeniu: Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată in M.Of. nr. 927/23.12.2003, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată in M.Of. nr. 112/06.02.2004, cu modificările şi completările ulterioare: Hotărârea Gvernului nr. 1861/2006 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, publicată în M. Of. Nr. 1044/29.12.2006, Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1798 din 14.09.1998 pentru aprobarea formularisticii referitoare la aplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri şi stabilirea competenţelor privind semnarea acestor formulare, publicat în M.Of. nr. 358 din 22.09.1998, cu modificările ulterioare, Convenţiile fiscale internaţionale de evitare a dublei impuneri. 92Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi persoanelor care nu sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante. 93Cf. Ibid., această prevedere nu va fi interpretată ca obligând un stat contractant să acorde rezidenţilor celuilalt stat contractant vreo deducere personală, înlesnire şi reducere în ceea ce priveşte impunerea pe considerente privind statutul civil sau responsabilităţile familiale pe care le acordă rezidenţilor săi.  

75

Capitolul 5

INFLUENŢELE CADRULUI FINANCIAR-FISCAL ASUPRA PERFORMANŢEI ACTIVITĂŢII DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL ŞI ATRAGERII INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE

În prezent, se menţin încă decalaje puternice între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare,

însă, prin participarea statelor defavorizate la comerţul mondial acestea pot fi diminuate sau chiar eliminate. Un rol important în acest sens revine guvernelor din fiecare ţară, dar şi organismelor comunitare care monitorizează comerţul mondial.

Pentru România, recent membră a Uniunii Europene, sunt deosebit de importante intensificarea participării la schimburile economice internaţionale de mărfuri şi servicii, dar şi atragerea investiţiilor străine în economie, în vederea creării şi menţinerii unor avantaje competitive durabile.

Evident, tendinţa care trebuie să se manifeste în acest plan trebuie să fie una de creştere a competitivităţii activităţii firmelor româneşti având activitate de comerţ internaţional.

În acest sens, cadrul financiar-fiscal are o importanţă aparte. Începand de la data aderării României la Uniunea Europeană, au devenit aplicabile şi în sistemul financiar naţional directivele europene în domeniul fiscal. Un impact deosebit în impozitarea grupurilor internaţionale de companii îl au directivele din domeniul impozitelor directe menite să asigure un tratament fiscal neutru dividendelor, dobânzilor şi redevenţelor plătite între statele membre ale Uniunii Europene, precum şi în cazul reorganizărilor.94

Dat fiind contextual secţiunii de faţă a demersului nostru, relevăm că, încă din etapa de planificare a investiţiilor95 trebuie investigate potenţialele strategii de vânzare şi implicaţiile fiscale ale acestora, care să aibă în vedere impozitarea câştigurilor de capital, a dividendelor sau taxa pe valoarea adăugată.

În ceea ce priveşte impozitarea câştigurilor de capital la vânzarea de acţiuni de către acţionari persoane fizice sau juridice străine, o importanţă deosebită capătă tratatele de evitare a dublei impuneri şi modalitatea de interpretare a acestora, întrucât, în anumite situaţii, impozitele datorate în România pe aceste câştiguri de capital s-ar putea reduce până la zero, în situaţia în care dreptul de impunere se alocă statului unde este rezident vânzatorul de acţiuni.

La pregătirea unei strategii fiscale coerente trebuie să se ia în considerare impozitele care pot apărea în legătură cu operaţiunile fiecărei companii din grup în diverse jurisdicţii fiscale, vizând impozitele directe (impozit pe profit, impozit pe dividende, impozitul pe veniturile nerezidenţilor), impozitele indirecte (TVA, taxe vamale, accize), dar şi impozitele şi contribuţiile aferente diverselor pachete salariale alese pentru remunerarea personalului.96

                                                            94Cf. Adina Opriş, Departament Taxe – Pricewaterhouse Coopers International Limited, www.pwc.com 95De fapt, trebuie luate în calcul şi profiturile impozabile estimate a fi obţinute în toate etapele ciclului de viaţă al afacerii, eventualele facilităţi fiscale de care s-ar putea beneficia pentru respectiva investiţie, precum şi pierderile estimate. 96Cf. Ibid., ponderea diferitelor tipuri de impozite şi taxe în contextul strategiei fiscale va varia în funcţie de obiectivele proiectului desfăşurat, de domeniul specific de activitate al respectivei companii şi de ariile de interes pentru viitor.

76

În mod cert, fezabilitatea unei asemenea strategii este dată şi de luarea în calcul a reglementărilor specifice domeniului de activitate în care acţionează un anumit investitor precum şi a elementelor de jurisdicţie fiscală derivate din convenţiile internaţionale, ţinând cont că sunt convenţii pentru evitarea dublei impuneri97 şi combaterea evaziunii fiscale, care alocă dreptul de impunere a unor venituri între doua state.

În practica fiscală, aceste convenţii pot nu numai să reducă o anumită cotă de impunere prevazută prin legislaţia internă a unei ţări, ci şi să instituie o serie de metode prin care se evită dubla impunere a unor venituri în ambele state, prin acordarea de credit fiscal sau scutirea de impunere a acestor venituri.

5.1. Consideraţii privind performanţa comerţului exterior. Indicatori specfici În direcţia sugerată de titlul subcapitolului de faţă, vom pleca de la noţiunea de eficienţă

economică, care poate fi pusă în evidenţă de rentabilitate (efectul economic direct şi imediat, materializat în beneficiul inclus în preţul fiecărei tranzacţii) şi de efectul economic propagat (influenţa economică pe care o are fiecare tranzacţie asupra altor tranzacţii corelate sau asupra unor necesităţi interdependente, dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice).

Şi în cazul aprecierii eficienţei generale a comerţului exterior trebuie să avem în vedere raportul de bază efecte/efort, dar se impune şi luarea în considerare a specificului acestui sector. Baza teoretică a eficienţei comerţului exterior pleacă de la teoria avantajului absolut şi cea a avantajului comparativ în comerţul internaţional.98 Literatura de specialitate relevă că efectele generale ale comerţului exterior pentru economia unei ţări pot fi economice (financiar-monetare, structurale, de acumulare şi antrenare, de multiplicare), sociale şi politice.

Într-o exprimare sintetică, rentabilitatea în comerţul exterior reprezintă acoperirea din veniturile unei activităţi de export sau import a cheltuielilor ocazionate şi obţinerea de profit sub forma de diferenţă de preţ pozitivă, în condiţiile în care preţul intern se aduce la nivelul preţurilor externe prin intermediul unui curs de schimb pe baza parităţii puterii de cumpărare faţă de alte valute.

Principalii indicatori statistici utilizaţi în evaluarea exportului şi importului unei ţări sunt cota de acoperire (egală cu 1, când importul este egal cu exportul), cota de penetrare a pieţei interne (ponderea importului în total cerere internă), efortul de export (coeficientul de deschidere a economiei, dat de ponderea exportului în PIB).

Un alt element important este şi raportul de schimb în tranzacţiile economice internaţionale, care exprimă condiţiile cantitative şi de preţ în care se efectuează schimburile internaţionale de marfă şi

                                                            97O convenţie de evitare a dublei impuneri prevalează asupra legislaţiei române, dacă include prevederi mai favorabile decat aceasta din urmă. Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru aplicarea prevederilor convenţiei (dacă sunt mai favorabile); aceste condiţii pot fi stipulate fie chiar în textul convenţiei - spre exemplu, legate de persoanele impozabile cărora li se aplică acea convenţie, anumite tipuri de impozite şi taxe acoperite sau proceduri de urmat, cât şi condiţii cerute de Codul Fiscal pentru aplicarea convenţiilor - cum ar fi, de exemplu, furnizarea unui certificat de rezidenţă fiscală de către nerezidenţii obţinând venituri din România, în forma şi condiţiile cerute de legislaţia în vigoare, sau depunerea unei documentaţii specifice la autorităţile fiscale române pentru aplicarea cotei reduse de impozit în anumite situaţii. 98Elaborate de Adam Smith şi David Ricardo, acestea pot fi rezumate astfel: teoria avantajului absolut - consideră că un produs nu se poate exporta decât dacă producătorii au costuri mai scăzute, deci productivitate mai ridicată (A. Smith); teoria avantajului relativ - compară nu nivelul de cost pentru acelaşi produs în două ţări ci costurile relative a două produse schimbate (D. Ricardo). Într-o viziune dinamică, pentru perioada contemporană, trebuie să se ţină seama de faptul că economiile naţionale comunică între ele prin rata de schimb a monezilor lor, ceea ce complică foarte mult analiza avantajelor relative în comerţul internaţional. Cea mai strălucită completare a teoriei lui Ricardo este adusă de către Heckseher şi Ohlin care explică avantajele comparative în comerţul internaţional prin diferenţe macroeconomice de dotări cu factori de producţie. (Detalii în A. Puiu, Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992)

77

servicii. Acesta se determină prin raportarea cantităţii sau preţului de export la cantitatea respectivă/preţul de import, şi ne arată câte unităţi fizice sau monetare trebuie să exportăm pentru a obţine o unitate de import.

Potrivit literaturii de specialitate99, indicatorii de eficienţă a pot fi grupaţi astfel: 1. La nivel microeconomic a) Rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior Aici putem aminti de rentabilitatea exportului, care apare ca o diferenţă între preţul extern

încasat şi preţul de revenire la export, şi rentabilitatea importului, care apare ca o diferenţă între preţul intern încasat şi preţul extern plătit, majorat cu anumite taxe.100

b) Efectul economic propagat Efectul economic propagat este a doua componentă a eficienţei economice a comerţului exterior şi

constă în influenţa pe care o au diferitele tranzacţii de afaceri cu străinătatea asupra satisfacerii necesităţilor interdependente industrial şi social de investiţie, producţie şi consum.

Ce trebuie reţinut e că, la nivelul firmei, înainte de a efectua o operaţiune de comerţ exterior este necesar să se analizeze conjuctura pe piaţa mondială, preţurile produsului respectiv pe diferite pieţe, preţul materiilor prime necesare producerii acestuia, capacităţi de producţie, productivitatea muncii şi alte date pe baza cărora să se poată calcula o serie de indicatori de rentabilitate care să poată oferi o imagine despre oportunitatea exportului sau importului acestui produs.

Pe de altă parte este nevoie să se cunoască şi posibilităţile de comercializare ale acestuia, asigurare a service-ului şi pieselor de schimb etc.

2. La nivel macroeconomic a) Rata rentabilităţii generale a comerţului exterior Se calculează atunci când balanţa comercială pe o anumită perioadă dată (de exemplu un

an) este echilibrată. Se mai poate calcula şi prin raportarea preţului de revenire mediu al importului pe un an la preţul de revenire mediu al exportului pe aceeaşi perioadă, toate exprimate în moneda naţională.

Un raport supraunitar indică rentabilitate (ceea ce înseamnă economie de muncă socială), iar un raport subunitar indică pierdere.

b) Raportul de schimb Raportul de schimb reprezintă raportul cantitativ sau valoric dintre produsele exportate şi

cele importate. Se poate calcula pe produse individuale, pe grupe de produse, în cadrul compensaţiilor şi, în special, pe totalitatea schimburilor în cadrul balanţei comerciale echilibrate valoric.

Indicatorul este utilizat la nivel macroeconomic, având o mare însemnătate în orientarea politicii economice de stat în domeniul investiţiilor pe ramuri şi subramuri economice, din punct de vedere al participării la diviziunea mondială a muncii.101

Pentru produsele individualizate se calculează ce cantitate dintr-un anumit produs se poate obţine, din import, în schimbul unei unităţi cantitative dintr-un alt produs sau, cu preţul unei unităţi cantitative dintr-un produs, ce cantitate poate fi importată dintr-un alt produs.

                                                            99Cf. A. Puiu, op. cit., ibid. 100Taxele vamale, taxa pe valoare adăugată şi alte taxe instituite de legislaţia naţională pentru anumite produse (cum ar fi accizele pentru articolele de lux). 101Raportul de schimb se utilizează pentru a determina structura de ansamblu a schimburilor de mărfuri efectuate cu străinătatea pe o perioadă de un an. Ţara care va exporta produse inferior prelucrate şi va importa produse superior prelucrate va avea un raport de schimb defavorabil, adică va scoate din ţară mai multe materiale în raport cu cele introduse în circuitul economic naţional. Importanţa acestei concluzii este mare pentru ţările mici şi medii care nu dispun de suficiente resurse de materii prime şi progresul lor economic depinde, în mare măsură, de dezvoltarea industrială bazată pe import de materii prime.

78

Remarcăm faptul că în cazul României, investitorii straini contribuie masiv la reducerea deficitului comercial, ţinând cont că în anul 2006 exporturile realizate de firmele străine au reprezentat 72% din totalul exporturilor, în timp ce importurile au avut o pondere de doar 59% din total.102

Deci, în condiţiile în care importurile realizate de firme cu capital străin s-au ridicat la 23,7 mld. euro, iar exporturile au fost de 18,7 mld. euro, companiile străine au importat doar 1,25 euro pentru fiecare euro exportat, în timp ce firmele cu capital românesc importă de doi euro pentru fiecare euro exportat.

c) Soldul comercial Soldul comercial sau balanţa comercială (parte a balanţei de plăţi externe) rezultă din

diferenţa dintre exportul şi importul de bunuri şi servicii, pe o perioadă determinată.103 d) Efortul aferent exportului de bunuri şi servicii Acest indicator rezultă din raportul între export şi producţie, pe o perioadă determinată, de

un an. e) Capacitatea de consum a pieţei interne Se determină prin însumarea producţiei interne cu importul şi scăderea exportului din

suma rezultată, reflectând o imagine asupra gradului de dependenţă a economiei naţionale de economia mondială.

O producţie mare pe plan intern, un import şi un export redus, definesc un grad de dependenţă scăzut faţă de economia mondială şi totodată indică o tendinţă de autarhie, de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai scăzut, cu un nivel tehnico-ştiinţific depăşit de progresele pe plan internaţional.

f) Rata penetrării mărfurilor străine pe piaţa autohtonă Se calculează prin împărţirea importului pe o perioadă determinată la capacitatea de

consum a pieţei interne, rezultatul fiind înmulţit cu 100. Specialiştii în materie de analiză economică, recomandă calculul următorilor indicatori în procesul de

determinare a eficienţei exportului104: - Cursul de revenire al produsului (Cr) – exprimă costul in lei al unei unităţi valutare la un produs sau o

grupă de produse. Acesta permite compararea volumului de muncă socială naţională materializată în produsul exportat cu suma încasată în valuta pentru acesta. Se calculează ca raport între preţul intern complet de export al produsului (Pi) şi pretul extern (Pe).

- Aportul valutar (Av) – reprezintă valoarea nou creată, exprimată în valută şi realizată prin activitatea de comerţ exterior. Se poate calcula ca valoare absolută sau ca rată. Ca valoare absolută este egal cu diferenţa dintre preţul extern (Pe) şi cheltuielile materiale (M), iar ca rată se împarte la preţul extern.

                                                            102Cf. Studiu BNR & INS, oct. 2007, www.bnr.ro 103Balanţa comercială poate fi: excedentară, când exportul este mai mare decât importul; deficitară, când importul este mai mare decât exportul; echilibrată, când exportul est egal cu importul. Analiza acestui indicator duce la concluzia că este necesară o politică macroeconomică care să faciliteze creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii, calitativ şi cantitativ. Statul trebuie să se implice pentru: sprijinirea ramurilor de producţie de interes naţional major (scutiri sau reduceri de impozite, subvenţii, prime la export); sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, care formează segmentul cel mai dinamic al unei economii moderne; facilităţi pentru sporirea importului selectiv de capital; instituirea temporară de cursuri de schimb valutar preferenţiale la export etc., în măsura în care acordurile internaţionale încheiate permit. 104Cf. Mărgulescu, D. (coord), Analiza economico-financiară a întreprinderii- metode şi tehnici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994. Însă, aprecierea eficienţei comerţului exterior nu se reduce la indicatorii rentabilităţii, care oglindesc doar o parte a eficienţei economice a comerţului exterior. In timp ce rentabilitatea reflectă doar efectele băneşti directe şi imediate înregistrate pe măsura efectuării operaţiilor de import-export, eficienţa exprima efectul total al comerţului exterior asupra accelerării creşterii economice, contribuţia acestuia la asigurarea unor proporţii judicioase în cadrul economiei naţionale, la folosirea completă şi raţională a forţei de muncă, la valorificarea superioară a resurselor naturale, la folosirea raţională a capacităţilor de producţie.

79

- Beneficiul în valută (Bv) – exprimă câştigul în valută realizat în activitatea de export a unui produs şi se calculează prin deducerea din preţul extern a cheltuielilor totale interne, materiale şi nemateriale aferente produsului respectiv. Se poate calcula în valoare absolută sau ca rată.

- Gradul de valorificare a materiilor prime (Gv) – exprimă creşterea valorii materiilor prime încorporate în produsul ce urmează să fie exportat. Se calculează ca raport între preţul extern al produsului şi valoarea în preţuri mondiale a materiilor prime (Mp) încorporate în produsul respectiv.

* * *

În privinţa principalelor direcţii în care se poate acţiona pentru sporirea eficienţei schimburilor

comerciale externe ale României, dincolo de utilizarea pârghiilor de natură financiar-bugetară (cărora le consacrăm o parte specială a demersului nostru) amintim că acestea ţin de stabilirea adecvată a potenţialului de export, selectarea pe baza unor criterii de eficienţă economică a acelor sectoare economice în care România are şanse reale de dezvoltare a producţiei pentru export şi sprijinirea ulterioară a acestor sectoare, stimularea producătorilor din agricultură, lărgirea exportului de servicii turistice, transporturi etc.

La fel de importante sunt şi reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în acele sectoare economice orientate spre export, atât din domeniul public cât şi cel privat, oferirea de condiţii egale şi sprijin egal sectorului particular faţă de cel de stat din economie (credite preferenţiale, sprijin bancar etc.) ori susţinerea exportului printr-o activitate promoţională mult mai largă.

5.2. Impozitarea ca factor de decizie în materie de investiţii şi afaceri internaţionale

Aşa cum am relevat anterior, impozitarea este o componentă economică importantă, influenţând în măsură extrem de mare profitul.

Întotdeauna, investitorii care pot obţine o impozitare redusă pe un proiect, îl vor alege în favoarea altuia care are acelaşi nivel de risc şi de rentabilitate.105 De regulă, nivelul general al impozitării într-o ţară, raportat la PIB, nu apare ca influenţând în mod direct intrările şi ieşirile investiţiilor străine directe, însă excepţia apare atunci când politica fiscală aplicată inadecvat ameninţă capacitatea unei ţări de a acoperi datoriile externe, conducând investitorii la ideea că repatrierea capitalului se va face în mod dificil.106 Pe fondul derulării procesului de globalizare, caracterizat prin creşterea producţiei internaţionale107, faptul că impozitarea devine un factor din ce în ce mai important, în contextul abordării noastre, se poate explica şi prin aceea că cele mai multe din barierele de altă natură au fost eliminate, astfel că obstacolele care au rămas capătă o importanţă mai mare.

                                                            105Paul Diaconu, Cum fac banii contabilii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pp. 193 şi urm. 106De exemplu, Franţa şi Italia au relativ acelaşi nivel de impozitare, totuşi ele atrag sume diferite de investiţii. Printre statele membre OECD, Japonia are un nivel scăzut de impozitare şi atrage foarte puţine investiţii, în timp ce Belgia şi Suedia sunt comparativ ţări cu un nivel înalt de impozitare şi au totuşi intrări de ISD mari. În afară de impozite şi de stimulentele fiscale, alţi doi factori legaţi de impozite trebuie luaţi în consideraţie. În primul rând, multinaţionalele vor prefera să investească în ţările care au încheiat tratate fiscale cu ţările de origine, cu scopul de a evita impozitarea dublă, cu toate că existenţa unui tratat nu este un factor decisiv, mai ales dacă un investitor poate investi prin intermediul unei terţe ţări, care are tratat şi cu ţara de origine şi cu ţara gazdă vizată. Apoi, calitatea administraţiei fiscale a ţării vizate trebuie luată în consideraţie. Incertitudinea, ambiguitatea, schimbările prea frecvente în legislaţie, neconcordanţă în interpretare şi aplicare, oficialii corupţi, penalităţile excesive pot constitui mijloace de descurajare a investiţiilor. 107Crearea pieţelor comune, uniunile vamale şi zonele comerciale libere au avut un efect similar, făcând mai simplă furnizarea unui număr de pieţe naţionale dintr-o singură locaţie, neîmpiedicată de bariere vamale. Prin urmare distincţia dintre investiţiile orientate spre piaţă şi investiţiile orientate spre export a devenit mai puţin clară.

80

Impozitul pe venitul societăţii afectează direct suma profitului multinaţionalelor, disponibilă pentru distribuirea către acţionari. Câteva studii recente au subliniat o legătură semnificativă între impozitele efective pe profitul societăţii dintr-o ţară gazdă şi nivelurile investiţiilor străine directe.108 Impozitele pe venitul propriu şi cele salariale ale contribuabililor sunt în general mai puţin importante, exceptând cazul în care are un impact mare asupra costurilor forţei de muncă. TVA-ul are, de asemenea, o relevanţă redusă pentru investiţiile orientate spre piaţă, însă taxele de import şi vamale pot fi foarte importante în două sensuri, de moment ce taxele de import constituie bariere vamale menite să încurajeze mai mult întreprinderile multinaţionale să investească într-o ţară, decât să exporte în aceasta. Aceste taxe protejează împotriva importurilor din partea competitorilor; în acest mod, taxele vamale pot constitui chiar un stimulent pentru unele tipuri de investiţii străine directe orientate spre piaţă. Dar, în acelaşi timp, taxele vamale mari pe importurile de utilaje şi pe alte bunuri de capital măresc costul iniţial al investiţiei şi costul bunurilor importate utilizate în producţie, şi pot constitui un mijloc de intimidare pentru investiţiile străine directe (ISD). Investigarea literaturii de specialitate ne-a condus la opinia că investiţiile străine directe orientate spre export sunt mult mai sensibile la presiunile fiscale ale ţării gazdă decât sunt cele orientate spre piaţă. Impozitele care afectează în mod direct costurile producţiei şi impozitul pe profitul societăţii sunt reflectate în preţul produselor sau serviciilor exportate, şi de aceea avem de-a face cu îndreptarea investitorilor către acel segment de piaţă care beneficiază de stimulente.

5.3. Orientarea cadrului financiar-fiscal către stimularea exporturilor şi atragerea investiţiilor străine directe 5.3.1. Stimularea exporturilor prin adoptarea de măsuri cu conţinut financiar

Modificările de cadru normativ vizând expansiunea activităţii de comerţ internaţional a ţării nu pot omite măsurile având conţinut financiar (fiscale, bugetare şi bancar-valutare).

Evident, acestea presupun aplicarea lor la nivel macro – pentru stimularea exportului-, noi redându-le în cele ce urmează, sub forma unui set care am intenţionat să fie cât mai complet. A. Măsuri de stimulare de natură fiscală şi evitarea dublei impuneri inetrnaţionale Măsurile de stimulare de natură fiscală urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea câştigului net al exportatorilor. Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă fiind direct proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback, care se referă la importul acelor produse (materii prime sau componente) ce urmează să fie încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate exportului. Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – care pot să apară sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export. În acest context apreciem că este important să să se aibă în vedere rigorile comunitare privind componenta fiscală care influenţează dezvoltarea afacerilor internaţionale, cunoscând că în Uniunea

                                                            108Cf. Ibid, o cercetare condusă pentru Ruding Committee, a descoperit că 57 % din managerii multinaţionalelor din UE au considerat impozitul pe profitul companiei un criteriu foarte important în alegerea locaţiei afacerii.

81

Europeană, numeroase tipuri de stimulente fiscale sunt interzise (sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei) în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului.

Esenţa ajutorului statal este aceea că denaturează competiţia prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri.109 În practică, cele mai utilizate stimulente fiscale sunt: • Scutirea totală sau parţială de la impozitarea profiturilor (inclusiv taxa de vacanţă); • Rate reduse de impozitare a veniturilor corporaţiilor asupra anumitor profituri (stabilite ca obiective/ ţinte); • Reducerea taxelor investiţionale (reduceri pentru profiturile reinvestite); • Amortizarea accelerată a costurilor de capital; • Credite pentru taxe/impozite investiţionale; • Scutiri/ reduceri de TVA (sau alte forme de taxe de vânzare); • Rate reduse ale impozitelor/ taxelor cu reţinere la sursă asupra transferurilor de sume în ţara de origine (de rezidenţă). Trebuie reţinut că stimulentele fiscale pentru investiţia străină directă funcţionează cu scopul de a încuraja investiţia directă în două feluri:

(1) reducând costul de achiziţionare a capitalului sau a altor facturi după impozitare (muncă, materiale, energie), sau imediat (stimulente up-front) sau pe baza valorii actuale şi (2) reducând rata efectivă de impozitare a profiturilor din investiţii (stimulente downstream).

Ambele categorii urmăresc majorarea ratei veniturilor după impozitare şi prin aceasta să încurajeze investiţiile.

În acelaşi context, evitarea dublei impuneri internaţionale are o importanţă aparte, deoarece aceasta se manifestă ca o barieră în calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor prin supunerea la impunere a aceleiaşi materii impozabile la acelaşi fel de impozit, pe parcursul aceluiaşi exerciţiu financiar de către două suveranităţi fiscale diferite.

Aşa cum am arătat într-o secţiune precedent, preocupate să evite dubla impunere juridică internaţională, statele recurg la anumite modalităţi: cuprinderea în reglementările interne a unor precizări cu scopul evitării dublei impuneri, încheierea de convenţii fiscale, cutuma, jurisprudenţa, doctrina.

Metodele utilizate pentru evitarea dublei impuneri au în vedere scutirea sau creditarea, în funcţie de aria de acordare a acestora, scutirea fiind progresivă sau totală, iar creditarea obişnuită sau totală.110

B. Măsuri de natură bugetară

Subvenţiile directe la export - reprezintă acele sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurile lor depăşesc preţurile de pe piaţa mondială. Se acordă selectiv, de regulă pentru: • ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la concurenţa străină; • pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în cazul cărora pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi); • în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.                                                             109Art. 87(1) - EC. 110În demersurile lor de a elimina sau diminua dubla impunere juridică internaţională, statele sunt implicate diferit pe plan extern şi pe plan intern. Astfel, pe plan extern, statul-autoritate publică lansează emiterea negocierilor cu alte state în vederea încheierii acordurilor, convenţiilor care privesc evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale. Pe plan intern, implicarea statului se manifestă în trei modalităţi: (1) cuprinderea convenţiei fiscale în patrimoniul legislativ intern, după ratificare şi după complexul de operaţiuni conform legii tratatelor, (2) renunţarea, ori de câte ori se regăseşte în calitatea de stat de rezidenţă, la încasarea anumitor venituri fiscale, în totalitate sau în parte, aşa după cum s-a angajat prin convenţia fiscală încheiată şi (3) cuprinderea în reglementările interne a unor precizări în scopul evitării reale a dublei impuneri internaţionale.

82

Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un volum mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă produse ale unor industrii importante pentru economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităţilor exportatoare, ci creşterea volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii pe mărfuri şi a orientării geografice, în funcţie de interesele urmărite la un moment dat. Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări etc. precum: facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite etc.

Subliniem că şi această categorie de măsuri trebuie să aibă în vedere cadrul juridic comunitar şi obligaţiile care derivă din calitatea României de Stat Membru al Uniunii Europene.

C. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară Se realizează prin intermediul sistemului bancar naţional şi/sau al unor instituţii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export. Aici avem în vedere:

• Credite cu dobândă subvenţionată pentru producţia de export Aceste credite se acordă de către instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare. • Acces la linii avantajoase de credit

Acestea funcţionează în toate statele dezvoltate, reprezentând o formă a creditului cumpărător. De regulă, se deschid de către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări (exportatoare şi importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul acordat importatorilor.

Făcând recurs şi la reperele în materie ale cadrului instituţional comunitar, lucru avut în vedere aproape în întregul demers al nostru, privitor la creditele pentru export trebuie reţinute următoarele:

• La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri şi servicii se poate acorda în condiţiile respectării anumitor reguli111 şi constă în:

- garantarea sau asigurarea creditelor de export; - finanţarea directă/ indirectă şi refinanţare sau prin intermediul ratei dobânzii; - o combinaţie a celor două categorii de instrumente menţionate. • Legislaţia comunitară în domeniul creditelor de export (menţionată mai sus) are la bază, în cea

mai mare parte, aranjamentele şi înţelegerile din cadrul OCDE.112 • În domeniul agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizează prin

acordarea de restituţii la export pe baza diferenţei dintre preţurile mondiale (mai reduse) şi cele europene (mai mari), pentru care există reglementări sectoriale specifice.

                                                            111Avem în vedere prevederile Deciziilor 2001/76/CE şi 2001/77/CE şi ale Directivei 98/29/CE. La nivelul UE discutarea aspectelor legate de creditele de export şi alte instrumente de stimulare se face în cadrul Grupului de lucru “Credite de export” al Consiliului. 112Principalul aranjament, care este transpus în legislaţia comunitară, este cel privind „îndrumările” pentru susţinerea oficială a creditelor de export/ Arrangement on Guidelines for officially supported export credits menit a crea un cadru pentru utilizarea creditelor de export în scopul evitării distorsionării comerţului. O variantă actualizată se aplică de la începutul lunii iulie 2005 şi conţine noi prevederi privind schemele de rambursare, tranzacţiile pentru proiectele finanţate şi proiectele în domeniul promovării energiei regenerabile şi al aprovizionării cu apă şi tratării apei.

83

D. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară Primele valutare – acordarea de sume suplimentare exportatorilor în momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu primă. Se acordă diferenţiat, pe grupe de mărfuri, zone geografice. Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de depreciere şi reducerea puterii de cumpărare reprezintă o primă pentru export, care poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului în monedă naţională.

5.3.2. Pârghii fiscale de stimulare a investiţiilor străine directe Aşa cum rezultă şi din cele expuse anterior, stimulentele fiscale operează prin sistemul de impozite/ taxe şi oferă beneficii sub forma reducerilor de taxe care, în caz contrar, ar fi plătibile. În cazurile în care se folosesc stimulente fiscale este foarte important ca regulile să fie transparente cu estimarea costurilor/cheltuielilor bugetare cu taxele şi impozitele.113

Trebuie reţinut că stimulentele fiscale pentru investiţia străină directă114 funcţionează cu scopul de a încuraja investiţia directă în două feluri: - reducând costul de achiziţionare a capitalului sau a altor facturi după impozitare (muncă, materiale, energie), sau imediat ori pe baza valorii actuale; - reducând rata efectivă de impozitare a profiturilor din investiţii. Ambele categorii urmăresc mărirea ratei veniturilor după impozitare şi, prin aceasta, să încurajeze investiţiile. a) Reduceri la rata impozitului pe profitul societăţii Reducerile la rata impozitului pe profitul societăţii sau la impozitele pe profituri pot fi acordate anumitor tipuri de activităţi, temporar sau permanent. O scutire este de obicei restricţionată la întreprinderi care desfăşoară activităţi offshore, precum centrele de finanţare internaţionale, centre de coordonare şi sediile centrale ale companiilor operaţionale.

În aceste cazuri, profiturile sunt impozitate la rate foarte mici (Barbados, Cipru, Irlanda, Mauritius şi Singapore). b) Reduceri fiscale pentru investiţii şi credite În practica anumitor ţări, se oferă de către guverne reduceri fiscale pentru investiţii sau credite. Acestea sunt acordate pe lângă reducerile fiscale pentru amortizări obişnuite, astfel încât investitorul poate să amortizeze o sumă care reprezintă mai mult decât costul investiţiei.

                                                            113O măsură de stimulare fiscală (a impozitelor/ taxelor) poate fi definită în termeni statutari sau efectivi. În termeni statutari este vorba de o prevedere specială privind impozitele/taxele acordate unor proiecte investiţionale calificate care reprezintă o deviere statutară favorabilă de la prevederea corespunzătoare aplicabilă proiectelor investiţionale în general (de exemplu, proiecte care nu primesc nici o prevedere/clauză specială privind impozitarea). O implicaţie a acestei definiţii este aceea că nu orice prevedere fiscală aplicabilă tuturor proiectelor investiţionale constituie un stimulent fiscal. În termeni efectivi, un stimulent fiscal reprezintă o prevedere fiscală specială acordată proiectelor investiţionale calificate care are ca efect diminuarea poverii (sarcinii) efective a impozitului respectiv asupra acelor proiecte - corelat cu sarcina fiscală efectivă care ar fi fost suportată de investitori în absenţa acelei prevederi fiscale speciale. 114De notat că în Uniunea Europeană, numeroase tipuri de stimulente fiscale sunt interzise (sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei) în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului. Esenţa ajutorului statal este aceea că denaturează competiţia prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri - Art. 87(1) EC.

84

Pentru a fi eficace, investitorul ar trebui să aibă dreptul să reporteze pierderile care nu au beneficiat de reducere sau de creditul acordat pe o perioadă nedeterminată sau cel puţin pe o perioadă mai lungă. Reducerile fiscale pentru investiţii115 sau credite se pot aplica tuturor formelor de investiţii de capital sau se pot limita la anumite categorii: utilaje, echipamente performante de înaltă tehnologie, sau la investiţii de capital în anumite domenii cum sunt cercetarea şi dezvoltarea. c) Reducerea fiscală pentru amortizare şi amortizarea accelerată În toate ţările în care se aplică sistemul venitului impozabil, un factor important este maniera în care este abordat costul amortizării capitalului fizic pentru a determina nivelul venitului impozabil. Regulile care guvernează regimul costurilor amortizabile ale capitalului în scopul impozitării sunt un element cheie în sistemul impozitelor pe societate, determinând dacă firmele sunt (sau nu sunt) capabile să-şi recupereze costurile investiţiei. Strâns legat de alegerea metodelor de amortizare şi de stabilirea perioadelor de redresare pentru activele amortizabile, este flexibilitatea sistemului de amortizare în acordarea scutirii de impozite referitoare la costurile de investiţie.

Sistemele de amortizare pot să descurajeze investiţia străină directă iar valoarea prezentă a reducerilor fiscale pentru investiţii este considerată ca fiind prea scăzută, comparativ cu amortizarea economică reală, sau prea scăzută în comparaţie cu cele care sunt disponibile în celelalte ţări sau că nu ar corespunde anumitor standarde. În cele mai multe sisteme, rata amortizării pentru anumite active depinde de perioada de redresare a acestora (sau de perioada de redresare a categoriei de active amortizabile căreia i se atribuie unui anumit activ). Cu cât este mai mică perioada de redresare stipulată, cu atât rata efectivă a amortizării va fi mai mare. Amortizarea accelerată este atractivă în comparaţie cu alte stimulente fiscale din mai multe motive: • Spre deosebire de creditele fiscale, amortizarea accelerată nu creează compensaţii suplimentare la impozitele pe venituri, ci doar amână aceste compensaţii; • Firma nu trebuie să ţină registre separate pentru a gestiona evidenţa balanţelor nesolicitate, deoarece acestea fac parte din sistemul fundamental de amortizare; • Amortizarea accelerată nu atribuie nici o eroare sistematică activelor de scurtă durată; • Investitorii sunt descurajaţi să facă abuzuri - să vândă sau să răscumpere active, pentru a obţine o scutire cât mai mare de impozite pentru aceleaşi active. d) Scutirea de pierderi În cadrul sistemelor fiscale care acordă scutirea de pierderi, pentru companiile-investitor, capacitatea de reportare a pierderilor iniţiale (compensaţie pentru profiturile viitoare impozabile), joacă un rol deosebit de important. Norma internaţională privind reportarea pierderilor oferă perioade de cinci până la şapte ani, multe ţări acordând intervale şi mai lungi.116

e) Stimulente pentru reinvestiţii Statele care oferă stimulente pentru reinvestirea profiturilor117, recurg concret fie la modalitatea ca obligaţiile fiscale ale întreprinderii să fie reduse prin acordarea unei reduceri la suma reinvestită (sau o

                                                            115O reducere fiscală pentru investiţii micşorează venitul impozabil; astfel cu o rată a impozitului pe venitul societăţii de 40%, o reducere de 50 % din suma investită echivalează cu o investiţie în credite de 20 % din acea sumă. 116Germania, Suedia, Marea Britanie oferă o reportare a pierderilor pe o perioadă nelimitată. În Statele Unite, pierderile pot fi reportate timp de 20 de ani. Când se doreşte o amortizare accelerată ca o formă de stimulent la investiţii, dar regulamentele existente cu privire la reportarea pierderilor refuză să acorde firmelor o reducere la obligaţiile fiscale, este indicat de urmărit dacă reportarea pierderilor poate fi relaxată.

85

parte din aceasta) din profiturile care altfel ar fi impozabile, fie acţionarului sau societăţii mame i se rambursează într-o anumită proporţie impozitul plătit de întreprinderea locală.

f) Soluţia diminuării taxelor pe import şi a taxelor vamale Scutirea de taxe vamale şi de taxe pe import poate fi un factor important în deciziile de investiţie şi este considerat ca fiind cel mai valoros stimulent pentru investiţii din toate tipurile existente. Acest tip de stimulent are marele avantaj că nu depinde de profitabilitate, este un avantaj direct şi constituie o economie imediată a investitorului, reducând costul iniţial al investiţiei. Scutirea se acordă118 de regulă la importul de mijloace fixe, iar ocazional scutirea se extinde şi asupra materialelor importate şi a materiilor prime, care vor fi folosite în producţie, cu toate că aceste scutiri sunt acordate doar temporar.

Situaţia privind investiţiile străine directe (ISD) în România în anul 2006119 1. Fluxul net de ISD în anul 2006 a fost de 9059 mil. EUR, în creştere cu 74% faţă de anul 2005,

din care: • 4159 mil. EUR participaţii la capital (46%); • 2673 mil. EUR profit net reinvestit (30%); • 2227 mil. EUR credit net primit de la investitorii străini (24%).

2. Soldul final ISD la 31 decembrie 2006 s-a cifrat la 34512 mil. EUR, în creştere cu 58% faţă de

31 decembrie 2005, din care: • 27016 mil. EUR participaţii la capitalul social (78%); • 7496 mil. EUR credit net primit de la investitorii străini (22%). 2.1. Repartizarea ISD pe principalele activităţi economice Din punct de vedere al orientării investitorilor străini spre ramuri economice (conform CAEN),

ISD s-a localizat cu precădere în industria prelucrătoare (34,2% din total), în cadrul acesteia cele mai atractive pentru ISD fiind metalurgia (8,3%), industria alimentară, a băuturilor şi tutunului (5,5%), prelucrare ţiţei, produse chimice, cauciuc şi mase plastice (4,5%) şi industria mijloacelor de transport (4,1%).

Alte activităţi care au atras importante ISD sunt: intermedieri financiare şi asigurări, care cuprind activitatea bancară şi de asigurări şi reprezintă 22,2% din totalul ISD, comerţ cu amănuntul şi cu ridicata (12,2%), telecomunicaţii (8,2%), construcţii şi tranzacţii imobiliare (6,4%), precum şi servicii prestate întreprinderilor (4,1%).

Imobilizările corporale şi necorporale, cu un sold la finele anului 2006 în valoare de 17174 mil.EUR, reprezintă 50% din totalul ISD, inducând un grad semnificativ de stabilitate al investiţiei străine.

Activităţile economice în care ISD în imobilizări corporale şi necorporale este semnificativă sunt: industria (28,9% din total ISD), iar în cadrul acesteia industria prelucrătoare (cu 22% din total ISD, din                                                                                                                                                                                                  117China, Malaezia şi Vietnam. 118Scutirile de acest tip, mai ales când sunt acordate selectiv, pot deforma grav competiţia şi pot fi în contradicţie cu regulamentele comerciale internaţionale. În ceea ce priveşte reducerile pentru investiţii şi creditele, există un risc ca bunurile importate cărora nu li s-au aplicat taxe vamale să fie ulterior vândute pe piaţa internă şi este indicat să nu se acorde scutire la articolele care pot fi vândute uşor, precum automobile. De aceea, în unele ţări, se califică doar contribuţia investitorului străin la capitalul întreprinderii, care ar putea sa reducă riscul unui abuz şi să reducă de asemenea problema unei capitalizări slabe. 119Cf. date publicate de Banca Naţională a României (în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică). Selectiv, după www.bnr.ro. Datele apar ca rezultat al cercetării pprivind determinarea investiţiilor străine directe în România la 31 decembrie 2006, pe baza soldului la începutul anului 2006 şi a fluxurilor (mişcărilor) în cursul exerciţiului financiar 2006, în întreprinderile investiţie directă rezidente.

86

cadrul căreia se remarcă industria metalurgică cu 5,5% din total ISD), comerţul cu amănuntul şi cu ridicata (6,4%), telecomunicaţiile (4,8%), acestea corespunzând în mare măsură unor domenii predilecte de orientare a ISD.

3. Cifra de afaceri120 a întreprinderilor - investiţie străină directă, în sumă totală de 74309,9 mil. EUR, reprezintă 43,2% din cifra de afaceri a întreprinderilor din România.

Activităţile cu pondere majoră din acest punct de vedere sunt industria, cu subramura industriei prelucrătoare (55,4%, respectiv 59% din cifra de afaceri a ramurii), poştă şi telecomunicaţiile (77,5%), comerţul (39,9%) şi serviciile prestate întreprinderilor (36,9%). 4. Exporturile şi importurile întreprinderilor investiţie străină directă Activitatea întreprinderilor - investiţie străină directă, în ansamblul ei, are un impact pozitiv asupra balanţei comerciale a României, contribuţia la exporturi fiind de 72,5%, în timp ce la importuri este de 58,6%.

5. Repartizarea ISD pe ţări de origine Repartizarea a fost realizată în funcţie de ţara deţinătorului nemijlocit a cel puţin 10% din

capitalul social al întreprinderilor investiţie străină direct rezidente. Primele 5 ţări clasate după ponderea deţinută în soldul ISD la 31 decembrie 2006 sunt: Austria

(23%, cu o creştere semnificativă a ponderii faţă de 15,4% în 2005), Olanda (17,1%, în scăderere ca pondere, de la 19,5% în 2005), Germania (10,1%) şi Franţa (8%), care îşi menţin ponderile faţă de anul 2005, precum şi Grecia (7,8%, pondere în scădere uşoară în raport cu anul 2005). 5.4. Regimul zonelor speciale Zonele speciale121, stabilite cu scopul de a atrage investiţiile, apar sub numeroase forme, au diverse utilizări şi sunt denumite în mai multe feluri, printre care cele mai des întâlnite sunt: zone vamale, zone duty-free, zone de comerţ exterior, porto-franco, zone de liber schimb, zone de comerţ internaţional, zone de dezvoltare, zone economice libere plus variante locale, precum Maquiladora din America Latină. O trăsătură pe care aproape toate acestea o au în comun o constituie regimurile taxelor vamale şi prevederile fiscale speciale care sunt aplicabile companiilor autorizate în aceste zone.122 Se poate face o distincţie importantă între zone duty-free şi zone economice speciale. Cea mai importantă caracteristică a numeroaselor tipuri de zone duty-free este aceea că oferă o scutire de la taxele de import şi export la transbordarea bunurilor. Caracteristica esenţială a zonelor economice speciale este că acordă scutirea sau reducerea la alte taxe, care în general nu se aplică în afara acestor zone. În practică se poate recurge atât la scutirea întreprinderilor de diverse taxe, precum şi la scutirea de taxe vamale. De multe ori scutirile de taxe vamale sunt acordate în zone economice speciale, dealtminteri existând anumite zone care ar putea fi greu de clasificat în una din aceste categorii, după cum există zone care aparţin de ambele categorii.123 5.4.1. Zone duty-free Cu toate că o zonă duty-free face parte din teritoriul fizic al unei ţări în care se situează, aceasta nu face parte de obicei din teritoriul ţării unde se aplică taxe vamale. De fapt, zona este considerată ca şi cum ar fi teritoriul altei ţări: bunurile care intră în această zonă din afară nu sunt considerate ca fiind importate în ţara unde este localizată zona, în timp ce bunurile care intră din această zonă în ţară sunt considerate ca fiind importate.                                                             120Nu sunt cuprinse activităţile pentru care nu se calculează cifra de afaceri ca indicator de bilanţ (intermedieri financiare, asigurări), valoarea cifrei de afaceri nu reflectă în totalitate activitatea din domeniul respectiv (învăţământ, sănătate) sau in domeniul respectiv nu pot exista ISD (administraţie publică, activităţi gospodării private). 121În lume există cel puţin 800 de astfel de zone, în peste 100 de ţări diferite, având un număr de 5 milioane sau mai mult de angajaţi, care contribuie în mod semnificativ la comerţul internaţional. 122Paul Diaconu, Cum fac banii contabilii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pp. 173 şi urm. 123În unele cazuri, o zonă duty-free ar putea să fie localizată într-o zonă economică specială.

87

Bunurile sunt considerate ca fiind exportate când vin din ţară în această zonă, dar nu şi când sunt transportate din zonă în alte ţări, deoarece ele sunt deja în afara zonei vamale. Zonele duty-free pot apărea ca zone de liber schimb sau zone libere pentru exporturi sau producţie, în funcţie de activităţile permise sau desfăşurate în aceste zone.

A. Zone de liber schimb Zonele de liber schimb funcţionează în primul rând pentru a facilita comerţul de tranzit şi transbordarea bunurilor. Bunurile sunt descărcate şi reîncărcate în consignaţii noi şi uneori reambalate sau reetichetate.124 Zonele de acest tip sunt de obicei foarte mici, şi oferă spaţiu pentru numeroase întreprinderi, cu toate că unele zone au un singur chiriaş. Acestea au un grad securizat şi se află sub o conducere vamală specială.125

Taxele vamale şi TVA nu se aplică bunurilor care vin în această zonă din alte ţări sau celor care părăsesc zona şi se îndreaptă spre alte ţări.

Regimul taxelor vamale şi al TVA-ului este extrem de simplu: nu se aplică nici o taxă vamală (sau impozit pe circulaţia mărfurilor), deoarece nu există nici un consum intern. Principalele avantaje pentru investitorii din aceste zone vamale includ o administrare simplă, beneficiul unui flux de numerar (de moment ce nu se solicită plata taxelor vamale la introducerea bunurilor în zona vamală) şi scutirea de taxe vamale pentru utilaje importate şi utilizate în zona vamală.

B. Zonele libere pentru exporturi şi producţie Aceste zone apar ca zone libere pentru exporturi (ZLE), care ar putea să fie desemnate drept zone definite din punct de vedere geografic şi administrativ, care se bucură de un statut special şi care permit importul liber de utilaje şi alte materiale, care să fie folosite la producerea de bunuri pentru export. Componentele, utilajele şi alte materii prime sunt importate într-o zona scutită de taxe vamale şi de TVA, unde sunt folosite pentru asamblarea, prelucrarea sau producerea de bunuri în zona pentru export. În unele zone ZLE întreprinderile sunt solicitate să exporte toate produsele finite (nu au voie să-şi vândă produsele în ţara gazdă). În alte cazuri vânzările interne necesită un acord special, sau întreprinderea trebuie să-şi exporte o anumită parte din producţia totală.

Alte ţări nu impun nici o restricţie vânzărilor interne din zonele duty-free, tratând aceste vânzări ca importuri din zonă pe piaţa internă, fiind supuse TVA-ului şi taxelor vamale ca şi alte importuri, exceptând faptul că valoarea adăugată este de multe ori scutită de taxe. Scutirea de taxe vamale şi TVA la materialele importate este similară celor din zona de liber schimb. Statutul zonei de prelucrare pentru export oferă în majoritatea cazurilor scutirea de alte taxe, cum este impozitul pe profit.126

                                                            124O variantă modernă la porto-franco este « the hub » (centrul), stabilit în vecinătatea unui aeroport de unul sau de mai mulţi cărăuşi aerieni care funcţionează ca un centru de transbordare pentru toată regiunea. Altă variantă este centrul de distribuţie, care oferă facilităţi de stocare şi depozitare pentru un producător mare de unde se fac livrări către clienţii din diferite ţări. 125În zona unde comerţul este internaţional, bunurile nu pot intra din ţara gazdă, sau invers. 126De exemplu întreprinderile din zonele de liber schimb din Turcia se bucură de o scutire totală de impozitul pe venitul corporativ. De cele mai multe ori se acordă vacanţe fiscale pe o perioadă limitată. India de exemplu acordă vacanţe fiscale de până la 10 ani pentru întreprinderile producătoare stabilite în zonele de liber schimb. Spre deosebire de acestea, întreprinderile din zonele duty-free din Ungaria (care sunt în principiu zone de prelucrare pentru export) şi Maquiladora din Mexic nu se bucură de nici un avantaj în ceea ce priveşte taxele, decât cele care sunt permise de legislaţia impozitelor.

88

5.4.2. Zone economice speciale Sub această titulară avem de-a face cu anumite zone sau regiuni ale unei ţări unde sunt acordate scutiri/ reduceri de taxe, care nu se mai acordă în alte zone din ţară. O altă denumire ar fi „zonă economică liberă” folosită în ţările aflate în tranziţie.

Zonele economice speciale variază în funcţie de mărime şi de activităţile desfăşurate de rezidenţii săi. • Zonele SEZ din Polonia sunt destul de mici ca mărime (în jur de 400-600 hectare), fiind împrejmuite şi dispunând de sectoare vamale separate. Acestea sunt asemănătoare zonelor de prelucrare pentru export, cu toate că nu se bucură de scutiri de taxe; de aceea, o denumire mai adecvată ar fi cea de parcuri industriale unde investitorii se bucură de privilegii fiscale. • Zonele economice speciale din China se carcterizează prin dimensiuni foarte exinse, cea mai mare zonă în ceea ce priveşte producţia fiind Shenzhen SEZ (întinzându-se pe o suprafaţă de 32700 kmp, găzduieşte 20.000 de întreprinderi şi exportă anual bunuri în valoare de 25 miliarde $).127 • Unele zone din Rusia sunt, de asemenea, foarte întinse. FEZ (zonă de liber schimb) de pe coasta Pacificului este desfăşurată pe o suprafaţă de 4.579 kmp, iar FEZ din Kalinigrad cuprinde întreaga enclavă, şi se întinde pe o suprafaţă de 15.000 kmp. În cazul celor mai mari zone, precum Hainan şi Kalinigrad, diferenţa dintre o zonă economică specială şi o anumită regiune în care investitorii beneficiază de avantaje fiscale nu este una în termeni foarte neţi. Trăsătura pe care o au acestea în comun este aceea că investitorii din aceste zone se bucură de avantaje la impozitul pe profit, care nu se mai acordă şi în alte zone din ţară.128

5.5. Analiza performanţelor înregistrate de comerţul exterior românesc (2006)129 Volumul exportului românesc, la sfârşitul anului 2006, a ajuns la 25,9 mld. euro, în creştere cu 16,2% faţă de 2005, în timp ce importul a crescut cu 25,1%, ajungând la 40,7 mld. euro.130

Creşterea mai accentuată a importului decât cea a exportului a generat creşterea deficitului balanţei comerciale, structura deficitului relevând că acesta se localizează cu precădere la bunuri pentru aprovizionarea industriei şi la bunuri de capital, care au susţinut procesele de restructurare, modernizare şi creştere a economiei din această perioadă, potenţial generatoare de dezvoltare, export şi noi locuri de muncă.

5.5.1. Caracteristici recente ale comerţului exterior Principalele caracteristici ale comerţului exterior pot fi prezentate sintetic astfel: • pe ansamblul economiei, relaţiile economice internaţionale s-au derulat, cu ţările dezvoltate

economic, ponderea acestora ajungând la 73% din exporturi şi la 69% din importurile româneşti.

                                                            127O zonă economică specială “Hainan”, ocupă o provincie întreagă - de 34000 km2, cu o populaţie care depăşeşte 7 milioane. 128În zonele din China, rata normală la impozitele pe profit se reduce de la 30% până la 15 sau 24%, depinzând de tipul zonei. Întreprinderilor din Polonia li se acordă o scutire de la impozitele pe profit pe zece ani, urmată de o perioadă de până la 10 ani în care impozitele se vor plăti pe jumătate. În Marea Britanie investitorii din aceste zone sunt eligibili pentru amortizarea accelerată şi pentru scutirea de impozitele funciare; firmele care operează în zonele de întreprinderi urbane beneficiază de scutiri de la “taxe professionelle” şi, uneori, de scutiri de taxe vamale. 129Analiza are ca sursă informaţională date publicate în anul 2007 de Institutul Naţional de Statistică şi Agenţia Naţională a Vămilor (www.cnp.ro/user/repository). 130Comparativ cu anul 2000 exporturile în 2006 au fost de 2,3 ori mai mari, iar importurile de 2,9 ori. În termeni reali, creşterea exporturilor (7,4%) s-a menţinut apropiată de avansul înregistrat în 2005 (7,3%), în schimb importurile şi-au majorat volumul fizic (20,7%), în creştere cu 3 puncte procentuale faţă de anul precedent. Diferenţa de creştere a influenţat adâncirea deficitului comercial, chiar dacă indicele de comerţ a fost favorabil. Acelaşi fenomen este reflectat şi de reducerea gradului de acoperire a importurilor de exporturi de la 68,3 % în anul 2005 la 63,4% în 2006.

89

Contribuţia majoritară o deţin ţările membre UE cu o participare de 68% la exporturi şi 62,6% la importuri;

• orientarea exporturilor româneşti spre ţările dezvoltate indică îmbunătăţirea structurii acestora ca rezultat atât al strategiilor de ansamblu, al avantajelor conjuncturale cât, mai ales, al evoluţiilor favorabile din economie datorate nivelului în creştere al investiţiilor în înaltă tehnologie, dar şi a adaptării continue a producţiei naţionale la cerinţele pieţelor externe;

• în acelaşi timp importurile de bunuri pot fi definite prin nivele înalte, determinate atât de necesitatea continuării modernizării aparatului productiv al economiei, reflectat în creşterea puternică a importurilor de bunuri de capital, cât şi de gradul încă nesatisfăcător al acoperirii cererii de consum din producţia internă, determinând implicit importuri suplimentare de bunuri de consum;

• creşterea ponderii de înaltă tehnologie, atât la export, cât şi la import; • structural, comerţul exterior se caracterizează prin preponderenţa exporturilor de produse ale

industriei construcţiilor de maşini (30,8%) şi ale industriei uşoare (22,3%), în timp ce importurile sunt dominate tot de produsele industriei construcţiilor de maşini (37,5%), de cele minerale (14,8%) şi chimice (13,8%).

5.5.2. Evoluţia exporturilor În privinţa exportului se remarcă performanţe calitative, manifestate prin creşterea mai accelerată

a exportului de produse provenite din industriile de medie-înaltă tehnologie, cu complexitate şi valoare adăugată mai mare şi, respectiv, prin reducerea sensibilă a ponderii exportului de produse cu grad scăzut de prelucrare. Aceste tendinţe evidenţiază, totodată, creşterea gradului de adaptare a produselor româneşti de export la conjunctura pieţelor externe şi valorificarea din ce în ce mai bună a produselor româneşti la export.

Performanţa de export a României presupune o abordare nuanţată, deoarece asupra exporturilor au acţionat factori inhibatori precum aprecierea monedei naţionale, reducerea puternică a cererii externe de produse ale industriei uşoare. Concomitent cu aceşti factori inhibatori au acţionat şi factori de stimulare a exportului cum ar fi majorarea pronunţată a importurilor UE de la 5,7% în anul 2005 la 9,3% în 2006, dar şi a creşterii economice în ţările UE de la 1,7% în 2005 la 2,8% în anul trecut.

Exporturile către ţările UE-25 au atins un nivel de 17449,7 mil. euro (reprezentând 67,7% din valoarea totală a exportului), în creştere cu 16,3% faţă de 2005. Ţările de destinaţie au fost: Italia cu o pondere de 17,9% în totalul exportului; Germania 15,7%; Franţa 7,5%, Ungaria 4,9%; Marea Britanie 4,7%; Austria 2,7%; Olanda 2,5%; Spania 2,3% şi Grecia 2,0%.

În privinţa exportului, pe grupe de ţări, se observă un ritm de creştere mai accentuat către ţările din Europa de Est cu 38,8% acestea deţinând o pondere de 18,6% în totalul exportului.

Performanţele de natură calitativă în evoluţia exportului rezultă şi din: • majorarea ponderii exportului direct - bazat îndeosebi pe resurse interne - în total export de la

51,8 % la 54,8% reflectând continua adaptare a producţiei naţionale la cererea externă; • creşterea exportului de produse cu valoare adăugată ridicată, reprezentată în principal de

produsele industriei construcţiilor de maşini (maşini, aparate şi echipamente electrice precum şi mijloace de transport) s-a concretizat în majorarea ponderii acestora în total cu 4,5 puncte procentuale, devansând contribuţia exporturilor industriei uşoare predominantă până în anul 2004;

• majorarea exportului de produse ale industriei construcţiilor de maşini a contribuit cu 59,1% la creşterea exportului total, fenomen extrem de îmbucurător având în vedere faptul că această grupă reprezintă produse de înaltă complexitate;

• se constată o îmbunătăţire continuă a structurii exportului românesc în favoarea produselor de complexitate ridicată, cu valoare adăugată mare şi tendinţa de scădere a exportului de materii prime şi materiale cu cca. 15%, iar a bunurilor de consum cu cca. 7%;

• produsele industriei construcţiilor de maşini şi cele ale industriei uşoare au reprezentat 53,3% din exporturi; exportul de bunuri de capital a fost cel mai dinamic (+37,2%), urmat de cel al bunurilor intermediare (+21,5%). Media lunară a exporturilor a fost de 2154,2 mil. euro faţă de 1854,6 mil. euro cât a reprezentat în anul 2005.

90

Valoarea exporturilor realizată în anul 2006 a înregistrat un nivel de 25,9 mld. euro, în creştere faţă de anul anterior cu 16,2% şi un spor in valoare absolută de 3,6 mld. euro, provenind din exporturile de produse ale industriei construcţiilor de maşini, produse agroalimentare, produse metalurgice şi produse ale industriei chimice. 5.5.3. Evoluţia importurilor

Principalele caracteristici ale importului de bunuri sunt date de nivelul ridicat al importurilor, care indică un grad încă redus de adaptare a ofertei naţionale la cerinţele pieţei interne131 şi de majorarea importurilor - determinată de creşterea cererii de bunuri de capital (36%), creştere care a devansat cu 16 puncte procentuale creşterea importurilor de bunuri de consum.

Remarcăm o tendinţă de creştere a comerţului exterior prin majorarea ponderii produselor de complexitate înaltă.132

�oate grupele de importuri, au avut evoluţii în termeni reali pozitivi, creşterea cu 20,7% a importurilor totale, a fost imprimată de accelerarea intrărilor de produse precum: mijloace de transport (40,3%), metalurgice (33%), maşini, aparate şi echipamente mecanice şi electrice (30%), produse chimice (24%); agroalimentare (22,6%).

Grupul ţărilor dezvoltate reprezintă sursa principală de aprovizionare cu importuri, care deţin o pondere de cca. 73% din valoarea totală a importului în anul 2006. Importul din ţările UE-25 s-a situat la 25486,7 mil. euro, reprezentând 62,6% din total import, în creştere cu 25,9% faţă de anul 2005.

În ceea ce priveşte sursele externe de aprovizionare, principalele ţări partenere (care au avut o contribuţie de cca. 76% din total import), au fost: Germania, cu 15,2%; Italia 14,6%; Federaţia Rusă 7,9%; Franţa 6,5%; Turcia 5,0%; China 4,3%; Austria 3,8%; Ungaria 3,3%; Kazahstan 3,2%; Polonia 2,8%; Marea Britanie 2,5%, Cehia 2,5%, SUA 2,4% şi Spania 2,3%.

Grupele de produse al căror import a avut un impact semnificativ asupra evoluţiei importului total în anul 2006, comparativ cu anul 2005, au fost următoarele: metale comune şi articole din metal, produsele industriei construcţiilor de maşini, produsele industriei chimice, combustibili minerali, uleiuri, produsele agroalimentare.

Media lunară a importurilor a fost de 3395,5 mil. euro faţă de 2714,0 mil. euro în anul 2005. Potrivit datelor INSSE, în perioada 1992-2005, comerţul dintre România şi UE a înregistrat un curs ascendent concretizat printr-o creştere de 9,41 ori.

Tabel 1 - Evoluţia schimburilor comerciale ale României cu ţările din UE (1993 – 2005) - Milioane USD -

Anul Total Din care: Sold Export Import

1993 4.665 1.924 2.741 -818 1994 5.736 2.735 3.001 -266 1995 9.469 4.283 5.186 -902 1996 10.555 4.569 5.986 -1.416 1997 10.684 4.766 5.819 -1.153 1998 12.181 5.356 6.825 -1.470 1999 11.848 5.573 6.275 -702

                                                            131Creşterile înregistrate se regăsesc la: produsele metalurgice (+40,1%), produsele industriei construcţiilor de maşini (+32,7), produsele industriei chimice (+28,8%) şi produsele minerale (+18,9%). 132Ponderea produselor de complexitate înaltă în total import s-a majorat cu 2 puncte procentuale deţinând cca. 39% din total importuri, faţă de 36,5% în 2005; importul de produse ale industriei construcţiilor de maşini reprezintă 37,5% din total datorită ritmului susţinut de creştere a bunurilor de capital dar şi a produselor de folosinţă îndelungată.

91

2000 14.007 6.618 7.388 -770 2001 16.638 7.720 8.918 -1.198 2002 19.724 9.301 10.423 -1.122 2003 26.559 11.932 14.627 -2.695 2004 34.691 15.678 19.013 -3.335 2005 43.921 18.754 25.167 -6.413

Sursa: Date INSSE (2006)

5.5.4. Deficitul comercial Deficitul comercial din 2006 a însumat 11758,7 mil. euro, calculat ca diferenţă între exportul de

mărfuri FOB şi importul FOB (cu +3952,4 mil. euro mai mare faţă de intervalul corespunzător din 2005), respectiv -14895,3 mil. euro, calculat ca diferenţă între exportul FOB şi importul CIF (care include şi serviciile de transport şi asigurare), respectiv cu +4581,9 mil. euro.

Analiza evoluţiei balanţei comerciale pe principalele destinaţii economice arată că deficitul comercial, se localizează la importul următoarelor produse:

• materii prime şi produse intermediare pentru aprovizionarea industriei, care deţine o pondere de 57,5% în totalul valoric al deficitului comercial;

• bunuri de capital pentru investiţii, cu o pondere de 35,3% în totalul deficitului balanţei comerciale. Se constată astfel, că deficitul comercial se localizează la bunurile pentru aprovizionarea industriei

şi la bunurile pentru investiţii care au susţinut creşterea industriei şi a economiei. De asemenea, este de remarcat faptul că importurile pentru investiţii sunt destinate retehnologizării şi modernizării economiei, potenţial generatoare de dezvoltare, export şi noi locuri de muncă.

Totuşi, se constată că la creşterea deficitului comercial au participat toate grupele de produse, fie prin adâncirea în anul 2006 a deficitului din anul precedent, fie prin reducerea excedentului comercial.

Deficitul de cont curent înregistrat în anul 2006, a atins o valoare de 9973 mil. euro, în creştere cu 3085 mil. euro (respectiv, cu 44,8%), faţă de perioada similară din anul 2005.

• influenţa determinantă asupra adâncirii deficitului contului curent a avut-o valoarea deficitului balanţei de bunuri şi servicii care a atins nivelul de 11753 mil. euro, înregistrând o majorare cu 44,1% comparativ cu anul anterior;

• principalul post al contului curent, balanţa comercială FOB - FOB, a fost în creştere faţă de anul anterior cu 50,6% (+3953 mil. euro), ca rezultat al expansiunii importurilor într-un ritm mai rapid (cu 8,9 puncte procentuale) decât cel al exportului;

• în ceea ce priveşte balanţa serviciilor se remarcă un fenomen pozitiv şi anume trecerea de la un deficit de 349 mil. euro la un excedent de 6 mil. euro în perioada analizată. Această evoluţie a fost susţinută integral de majorarea substanţială a excedentului înregistrat la alte servicii (+431 mil. euro), acesta fiind în principal constituit din servicii de comunicaţii;

• în balanţa veniturilor a fost consemnat un deficit de 3014 mil. euro, superior cu 688 mil. euro celui înregistrat în anul anterior;

• suma deficitelor înregistrate la balanţa bunurilor şi serviciilor şi la cea a veniturilor a fost compensată în proporţie de 32,5% de excedentul rezultat în balanţa transferurilor curente, care a înregistrat un sold pozitiv de 4794 mil. euro;

În acelaşi context, relevăm că investiţiile străine directe au totalizat 9,1 mld. euro (comparativ cu 5,2 mld. euro în anul 2005), din care două treimi au reprezentat participaţii la capital şi profit reinvestit, iar o treime credite intra-grup, şi că valoarea deficitului de cont curent în anul 2006 a fost acoperită în proporţie de 91% de investiţiile directe.

Soldul datoriei externe provenită din împrumuturi pe termen mediu şi lung, la 31 decembrie 2006 a atins nivelul de 27,7 mld. euro, în creştere cu 12,5 % faţă de cel înregistrat la 31 decembrie 2005.

92

Procesul integrării României în Uniunea Europeană va facilita, desigur, evoluţiile pozitive deja manifestate în schimburile comerciale intra UE, cu reverberaţii profunde în restructurarea economiei, eficientizarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii, cu efecte majore asupra viitoarei creşteri economice şi a creării de mai multe şi mai bine plătite locuri de muncă.

5.6. Unele perspective legate de adâncirea integrării României în UE – domeniile

comercial şi vamal Momentul aderării României la UE – respectiv 1 ianuarie 2007 – nu a însemnat doar un efort la nivel macroeconomic, ci şi un efort individual de adaptare la cerinţele Pieţei Unice. Aceasta implică în continuare: competitivitate ridicată, standardizarea produselor, management al calităţii şi de mediu, securitatea informaţiei, certificarea produselor, înregistrarea şi protejarea pe piaţa externă a mărcilor, amenajarea şi dotarea laboratoarelor de testare şi etalonare etc. Estimăm că urmează ca firmele româneşti să fie expuse competiţiei acerbe sub aspect vamal, ce poate constitui un “şoc” pentru operatorii economici români, fiind obligate să respecte „regulile jocului” de pe această piaţă.

De aceea, pentru a evita dispariţia de pe piaţă, firmele româneşti trebuie să se acomodeze cu modul de operare în cadrul Pieţei Interne, să-şi stabilească strategiile de adaptare şi dezvoltare în noul cadru. Toate demersurile întreprinse de România în domeniul relaţiilor economice externe arată faptul că se acordă o atenţie deosebită aspectelor de politică comercială conexe relaţiilor cu Uniunea Europeană, inclusiv pentru valorificarea oportunităţilor de acces pe cele două pieţe. Aceasta presupune îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa UE, în special a celor agricole, dar şi extra-UE, precum şi necesitatea ca România să se alinieze treptat la necesităţile Pieţei unice europene în cadrul căreia mărfurile circulă liber, fără a fi supuse taxelor vamale şi fără a întâmpina bariere netarifare.133 Cât priveşte domeniul vamal, recent a fost elaborat Planul strategic şi măsurile legislative adecvate privind activitatea de IT şi Comunicaţii (TIC, 2007-2010) spre a facilita derularea operaţiunilor specifice în primii ani ai perioadei post-aderare (Anexa 6).

5.7. Repere ale unei strategii post-aderare privind dezvoltarea economiei româneşti şi a activităţii de comerţ exterior134

5.7.1. Contextul european şi contextul intern privind evoluţia economiei româneşti În prezent, Uniunea Europeană (UE) parcurge o etapă de redefinire a identităţii şi a coeziunii sale interne, în contextul necesităţii de a se afirma ca actor competitiv şi dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar şi pe fundalul asimilării celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state şi finalizat prin aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007. Uniunea se află, de asemenea, într-un proces de reconectare cu propriii cetăţeni şi de recâştigare a susţinerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă preocupărilor lor, la începutul secolului XXI, percepute diferit faţă de cele de la jumătatea secolului trecut. În egală măsură,

                                                            133Avem în vedere faptul că, de la 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială comună a UE, respectiv a tarifului vamal comun, angajamentele comerciale ale UE din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu tarile terţe, instrumentele de apărare comercială şi procedurile administrative ale UE în materie de gestionare a politicii comerciale comune. 134 Consolidarea unui model de dezvoltare, în condiţiile asigurării coerenţei şi complementarităţii cu instrumentele strategico-programatice deja existente (Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, Programul Naţional de Reforme 2007-2010, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013, Strategia de Dezvoltare Durabilă 2025, Programul de Guvernare 2004-2008, Programul de Convergenţă 2007-2010, Raportul Naţional Strategic privind Protecţia Socială şi Incluziunea Socială 2006 - 2008), reflectă ierarhizarea strategică a obiectivelor de dezvoltare a României, prioritizare impusă de caracterul limitat al resurselor disponibile.

93

caută răspunsuri credibile şi eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar şi al competiţiei strategice cu SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai etapei).135 Aşadar, UE este o construcţie în mişcare într-un context internaţional caracterizat, la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta face ca profilul României să ţină cont de oportunităţile existente, în scopul minimizării vulnerabilităţilor tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente, având ca obiectiv creşterea bunăstării cetăţenilor români. După o serie apreciabilă de reforme structurale, legislative şi instituţionale, procese de restructurare economică şi socială în vederea pregătirii aderării, România trebuie să facă faţă în continuare unui context semnificativ schimbat şi cu un nivel crescut de interdependenţe între Statele Membre, care necesită un comportament strategic raţional şi eficace.136 De aceea se impune menţinerea pe o perioadă cât mai lungă a creşterii economice rapide, echilibrate şi durabile, crearea de instituţii puternice şi eficiente, dar şi introducerea unui sistem legislativ coerent, cu accent pe predictibilitate fiscală.

Apoi, nu în ultimul rând, trebuie să îndeplinească la termen obligaţiile pe care şi le-a asumat prin Tratatul de aderare137, să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite aplicând principiile şi valorile fundamentale ale Uniunii - solidaritatea, consensualitatea şi spiritul de compromis - urmând să aibă o abordare constructivă şi de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene.

5.7.2. Identificarea şi valorificarea avantajelor competitive ale României în UE Obiectivul strategic al României138 îl reprezintă convergenţa cu statele membre ale Uniunii Europene, în termeni de bunăstare individuală a cetăţenilor săi şi a societăţii în general. În termeni macro-economici, convergenţa cu UE înseamnă asigurarea unui ritm de creştere economică mai ridicat decât media comunitară, pentru un interval de timp suficient de lung (de ordinul zecilor de ani). Modelul general al dezvoltării economice este în continuă schimbare prin promovarea sectoarelor economice cu valoare adăugată şi creşterea ponderii sectoarelor bazate pe cunoaştere. Intervenţia statului pentru susţinerea unor sectoare economice necompetitive sau măsurile sociale protecţioniste nu contribuie la asigurarea durabilităţii şi se dovedesc vulnerabile în faţa provocărilor globalizării.139 Dezvoltarea

                                                            135Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor generate de o serie de factori, atât interni (adâncirea integrării, în paralel cu extinderea, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei, necesitatea adaptării instituţiilor Uniunii, eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel comunitar, comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi externi (criza mondială a resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din partea celorlalţi poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă, ameninţări care ţin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale, pandemii etc.). 136În primul rând, aderarea la UE constituie oportunitatea şi mijlocul de a spori calitatea vieţii cetăţenilor săi, alături de toţi cetăţenii europeni. Faptul că România este un stat membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii şi a fondurilor comunitare, de stimulare mai activă a investiţiilor străine şi autohtone. 137Aceasta include modernizarea infrastructurilor fizice, adaptarea sistemului educaţional la cerinţele europene, revigorarea cercetării ştiinţifice şi inovării, cu accent pe aplicabilitate în practica economică bazată pe parteneriatul între mediul de afaceri, universităţi şi institutele de cercetare, restructurarea fundamentală a agriculturii şi impulsionarea dezvoltării rurale, precum şi consolidarea capacităţii administrative în vederea implementării acquis-ului comunitar. În opinia noastră, România trebuie să acţioneze în continuare pentru o dezvoltare durabilă şi pentru protecţia mediului, dar şi pentru flexibilizarea pieţei muncii şi asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea unui climat concurenţial optim. 138 Cf. Strategiei de Post-aderare a Guvernului (care îşi asumă responsabilitatea implementării acesteia începând cu 1 ianuarie 2007). Subliniem că acest document se constituie într-un cadru strategic al politicilor publice şi al acţiunilor guvernamentale, inclusiv al viitoarelor documente strategice, care vor fi elaborate şi puse în aplicare în perioada 2007-2013. 139Experienţa statelor membre care au atins deja convergenţa cu UE arată că succesul este garantat dacă rolul statului se axează pe dezvoltarea infrastructurilor care să susţină dezvoltarea sectoarelor economice, în funcţie de situaţia

94

avantajelor competitive trebuie să ţină seama de tendinţele europene şi de procesul de globalizare în ansamblu. De asemenea, vor trebui încurajate şi stimulate sectoarele capabile să valorifice avantajele şi oportunităţile oferite de Piaţa Internă. Concurenţa economică pe piaţa comună a determinat statele membre să-şi promoveze aşa-numitele avantaje competitive specifice, specializarea economiilor naţionale pe categorii de servicii şi produse recunoscute pe piaţa comună, ca aparţinând într-o mare măsură anumitor state, fiind un fenomen de actualitate. România trebuie să se înscrie în această logică prin identificarea domeniilor care pot individualiza economia românească şi îi pot crea un avantaj în competiţia economică europeană. Cercetarea noastră a relevat că printre acestea se numără: agricultura ecologică (produsele alimentare naturale), industria IT140, produsele viticole, turismul (agro-turismul, turismul cultural, Delta Dunării), industria textilă şi confecţiile, produsele meşteşugăreşti tradiţionale şi industria de mobilă. Agenda Lisabona, lansată în 2000 şi relansată în anul 2005, oferă cadrul de coordonare între măsurile naţionale şi cele luate la nivel european pentru ca Uniunea Europeană să devină până în 2010 "cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune şi mai multe şi o mai mare coeziune socială".141 În acest context, direcţiile strategice în ceea ce priveşte piaţa muncii vor viza creşterea flexibilităţii şi îmbunătăţirea accesului pe piaţa resurselor umane.142 Apoi, nu mai puţin important, cadrul macro-economic urmează să pună accent pe reformele structurale, politica fiscală şi bugetară, agricultură şi dezvoltare rurală, iar la nivel micro-economic trebuie să se urmărească susţinerea IMM-urilor, cu predilecţie a celor inovative.

Strict în domeniul comerţului exterior, observăm că evoluţiile prezentate într-o secţiune anterioară a demersului nostru indică un grad sporit de adaptare şi integrare a exportului la condiţiile şi cerinţele pieţelor externe, concomitent cu creşterea şi diversificarea pe segmente de valoare adăugata din ce in ce mai ridicată. Astfel se confirmă viziunea strategică şi obiectivele Strategiei Naţionale de Export (SNE), conform cărora România trebuie să-şi concentreze eforturile pe stimularea capacităţii întreprinderilor de a crea, adăuga, capta şi reţine valoare în ţară pe lanţul productiv naţional, pe stimularea întreprinderilor inovative, concomitent cu extinderea bazei de exportatori la nivel regional, judeţean, atât în medii urbane cât şi rurale.

Cifrele pentru 2007 indică o creştere a intrărilor din UE de 41,2%; acest fenomen a fost prezent şi în celelalte ţări care au aderat recent la UE, datorită liberalizării complete a schimburilor intra-comunitare. Structura importurilor denotă orientarea tot mai accentuată spre produse de tehnologie ridicată şi medie, respectiv importuri de bunuri de capital pentru investiţii în economie, care au înregistrat un ritm de creştere de 53,9% (2006), ritm dublu comparativ cu al celorlalte importuri.

                                                                                                                                                                                                 Pieţei Interne a UE şi/sau a pieţei globale. Cu alte cuvinte, statul trebuie să creeze, în primul rând, premisele de dezvoltare pentru sectoarele economice şi să evite o intervenţie directă dezvoltarea acestora. 140Având în vedere faptul că trecerea la societatea informaţională reprezintă o prioritate, se impune ca România să faciliteze creşterea continuă şi susţinută a gradului de accesibilitate a serviciilor de comunicaţii electronice până la cel puţin nivelul mediu al UE, atât în cadrul teritoriului, cât şi la nivelul utilizatorilor. 141Unul din obiectivele Programul Naţional de Reforme pentru Strategia Lisabona, elaborat de către Guvernul României pentru perioada 2007-2010 este îmbunătăţirea funcţionării pieţei forţei de muncă. În concordanţă documentele programatice ale Uniunii Europene, dezvoltarea capitalului uman din România urmează a se desfăşura pe patru mari direcţii: - educaţie şi formare profesională pe toată durata vieţii; - stimularea cercetării - dezvoltării şi inovării cu impact semnificativ în economie; - flexibilizarea pieţei forţei de muncă şi minimizarea constrângerilor birocratice, eliminarea discriminărilor (pe bază de sex, vârstă, origine etc.), incluziune socială, protecţie socială (asigurări sociale şi pensii); - îmbunătăţirea sistemelor de sănătate publică. 142Pentru promovarea relaţiilor de muncă flexibile, sprijinirea desfăşurării de activităţi economice în mod independent, reducerea barierelor la angajare, creşterea preocupării pentru sănătatea şi securitatea la locul de muncă şi consolidarea dialogului social bipartit şi tripartit capătă o importanţă aparte.

95

Pe linia promovării şi dezvoltării exportului, a implementării SNE şi a alinierii acestei activităţi la reglementările şi orientările strategice ale UE, anul 2006 a marcat lansarea programului Exportul Românesc, program care face parte integrantă din efortul de implementare a SNE şi care şi-a propus :

• un dialog susţinut cu mediile de afaceri legat de impactul integrării în UE şi sprijin pentru depăşirea constrângerilor şi valorificarea avantajelor;

• susţinerea firmelor locale, consilierea şi informarea lor pentru a le permite să acceseze mai bine sistemul naţional de susţinere şi promovare a exportului;

• susţinerea extinderii bazei de exportatori la nivel local; • extinderea reţelei de sprijin a comerţului şi a exportului la nivel local şi crearea de consilii de

export locale sub forma unor structuri informale judeţene care să aibă dialog şi flux de informaţii cu Consiliul de Export la nivel naţional.

La nivelul deciziei guvernamentale, s-au stabilit măsuri pentru utilizarea eficientă a fondurilor

alocate de la bugetul de stat pentru susţinerea acţiunilor promoţionale ale firmelor româneşti pe pieţele potenţiale de export. În anul 2006, au fost alocate 23,4 milioane lei pentru Programul de promovare a exportului, administrat la nivel guvernamental, iar pentru anul 2007 au fost alocate 25,1 milioane lei.143

Prin H.G.nr. 296/21.03.2007 a fost modificată şi completată legislaţia privind programul de promovare a exportului, astfel :

• includerea în program a unor noi instrumente de promovare a exportului (realizarea portalului de informaţii de comerţ exterior, susţinerea financiară a unor acţiuni promoţionale organizate de consilierii economici din străinătate, finanţarea unor acţiuni de promovare a exportului în România, la care participă firme străine potenţial importatoare de bunuri şi servicii româneşti);

• îmbunătăţirea criteriilor pentru selectarea târgurilor şi expoziţiilor internaţionale; • includerea în acţiunile de publicitate şi reclamă cu caracter general a acţiunilor de creare şi

promovare a mărcilor pentru sectoare strategice de export; • alinierea sistemului de instrumente de promovare a exportului la reglementările privind ajutorul

de stat.

După aderarea la UE, Romania a devenit membru activ al Comitetului Consultativ pentru Acces pe Pieţe al Comisiei Europene, comitet care a lansat un plan de parteneriat între ţările membre UE, între structurile asociative ale fiecărei ţări membre, pentru a îmbunătăţi accesul şi performanţele la export ale UE în ţările din afara acesteia.

Urmare acestei prezenţe, a fost pusă la dispoziţia exportatorilor români baza de date a UE privind pieţele non UE, inclusiv la nivel judeţean.

5.7.3. Aprofundarea la nivel naţional a procesului de integrare europeană; asigurarea

resurselor necesare şi utilizarea efectivă şi eficientă a fondurilor comunitare De la 1 ianuarie 2007 România este în concurenţă directă cu celelalte state membre, în sensul performanţelor economice şi instituţionale, inclusiv în vederea atragerii resurselor comunitare şi

                                                            143Cf. www.dce.gov.ro, alte măsuri au vizat: - în anul 2006 a fost organizată participarea a 665 de firme exportatoare la 46 de târguri internaţionale în cadrul cărora au fost încheiate angajamente de export în valoare de 344 milioane euro, au fost realizate 4 cataloage cu oferta de export în domeniile construcţiilor de maşini , aeronautică, audio-vizual şi turism rural şi CD-uri cu oferta de export în profil teritorial; - în anul 2007, programul de târguri internaţionale cuprinde 60 de acţiuni. Programul pentru anii următori are în vedere orientarea spre târguri specializate (peste 96%) şi prezenţa exportatorilor pe pieţe strategice prioritare din zona central şi est europeană, în special Federaţia Rusă, zona asiatică şi zona Orientului Mijlociu şi Apropiat. Au mai fost organizate 85 misiuni economice cu oameni de afaceri români în străinătate, 89 misiuni economice cu oameni de afaceri străini în România, 57 forumuri de afaceri, 80 seminarii, 90 mese rotunde la care au participat numerosi oameni de afaceri străini şi din România. Au fost, de asemenea, organizate 17 Comisii mixte guvernamentale) cu Italia, Grecia, Cipru, Austria, Germania – la nivel federal şi cu landul Baden-Wurttenberg, Ungaria, Albania, China, Federaţia Rusă, Kazahstan, Bulgaria, Armenia, Azerbaidjan, R.Moldova şi Turcia).

96

globale.144 Implementarea cu succes a modelului de dezvoltare este condiţionată, pe de-o parte, de continuarea reformelor în domenii esenţiale precum justiţie, administraţie şi afaceri interne şi, pe de altă parte, de comunicarea şi informarea publicului cu privire la valorile europene şi beneficiile integrării pentru societatea românească. Opinăm că principalul beneficiu al aderării României la Uniunea Europeană îl reprezintă consolidarea unui sistem legislativ şi instituţional modern. Adăugând la aceasta şi accesul pe Piaţa Internă, precum şi asistenţa financiară, se poate estima că România are asigurate premisele unei convergenţe relativ rapide cu UE. Pe de altă parte însă, subliniem că obţinerea statutului de membru al UE este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării. În consecinţă, aplicarea şi consolidarea sistemului legislativ şi instituţional după momentul aderării rămân fundamentale, remarca noastră fiind că aderarea la Uniunea Europeană integrează România într-o nouă dimensiune a gestionării afacerilor sale.

Absorbţia fondurilor comunitare constituie un obiectiv în sine al strategiei post-aderare, ţinând cont de contribuţia însemnată pe care aceste fonduri o vor avea la recuperarea decalajelor faţă de nivelul de dezvoltare din statele membre UE. Accesul la aceste resurse financiare prin politica europeană de coeziune reprezintă unul dintre principalele beneficii economice. Pentru a deveni beneficiar net al fondurilor comunitare, România trebuie să asigure un grad de absorbţie cât mai ridicat al acestora, cunoscând că fondurile pe care România le va primi de la UE sunt potenţiale, în timp ce contribuţia la bugetul comunitar este certă şi reprezintă o obligaţie asumată ca stat membru. Complementar cu fondurile comunitare, resursele bugetare ale statului şi cele care vor fi atrase din mediul privat vor fi angajate pe direcţiile prioritare de dezvoltare.145 De asemenea, utilizarea instrumentelor financiare comunitare presupune asumarea şi respectarea următoarelor principii:

♦ Subsidiaritatea – gestionarea fondurilor la un nivel cât mai apropiat de nevoile locale şi regionale, în funcţie de specificul zonal şi priorităţile locale; intervenţia statului doar acolo unde gestiunea optimă a fondurilor depăşeşte capacitatea administraţiei publice locale. În plus, este foarte importantă, atragerea resurselor financiare complementare fondurilor comunitare prin dezvoltarea parteneriatelor public-privat în domeniile prioritare de dezvoltare, în funcţie de specificul local.

♦ Parteneriatul – gestionarea şi implementarea fondurilor comunitare trebuie realizate cu implicarea tuturor segmentelor societăţii, de la autorităţi publice naţionale, regionale şi locale, la parteneri economici şi sociali, societate civilă etc.

♦ Adiţionalitatea – contribuţiile din Instrumentele Structurale nu înlocuiesc cheltuielile publice structurale sau echivalente ale unui Stat Membru.

                                                            144Din acest motiv este o condiţie sine qua non ca România să se afle între primele state membre care aplică noile reglementări comunitare. Prin aceasta, întreprinderile şi cetăţenii români vor beneficia de avantajele competitive ale racordării la noile cerinţe de funcţionare. În plus, România va trebui să îşi îndeplinească cu rigurozitate toate obligaţiile asumate prin Tratatul de aderare (aplicarea integrală a acquis-ului comunitar după finalizarea perioadelor de tranziţie, aderarea la Spaţiul Schengen şi la zona Euro etc). 145Premisele pentru utilizarea optimă a acestor resurse financiare sunt: 1. informarea reală a tuturor categoriilor de potenţiali solicitanţi şi beneficiari ai proiectelor finanţate din fondurile europene. Campaniile de informare trebuie să ofere informaţii detaliate despre posibilităţile create, modul de aplicare şi să ajungă la destinatari prin mijloace de comunicare adaptate; 2. asigurarea cu prioritate a capacităţii administrative a tuturor instituţiilor implicate în gestionarea şi implementarea fondurilor comunitare, pentru ca acestea să îşi poată desfăşura activitatea la standarde înalte, eficient şi transparent. Un accent deosebit trebuie pus pe formarea unui număr suficient de specialişti în gestiunea fondurilor comunitare, care să acopere întreg spectrul administraţiei publice româneşti atât geografic, cât şi tematic; 3. sprijinirea promotorilor de proiecte pentru stabilirea unui portofoliu de proiecte mature, care să poată fi finanţate imediat după aprobarea programelor operaţionale. Reînnoirea permanentă a acestei rezerve de proiecte constituie o garanţie a creşterii gradului de absorbţie a fondurilor comunitare.

97

Rămânând în acelaşi cadru, subliniem că la fel de important este şi principiul eficienţei, care presupune utilizarea fondurilor în funcţie de direcţiile strategice de dezvoltare stabilite în documentele de programare pentru perioada 2007-2013.

În marja acestor documente negociate cu Comisia Europeană, autoritatea executivă naţională are posibilitatea să aleagă în mod prioritar acele proiecte de finanţare care se adresează domeniilor vizate146 de modelul de dezvoltare socio-economică.

5.8. Prefigurarea cadrului macro-economic şi de dezvoltare a comerţului exterior românesc

(2008-2013) Previziunile economice pentru perioada 2008-2013 au la bază ipoteza că mediul de afaceri va rămâne stabil, iar creşterea economică a principalilor parteneri comerciali ai României nu va urma un curs descendent. Aderarea la Uniunea Europeană este de natură să accelereze, cu certitudine, dezvoltarea economică şi socială a economiei naţionale, potenţialul intern de capital şi de forţă de muncă fiind necesare pentru a susţine o creştere continuă şi sustenabilă, concomitent cu trendurile manifestate la nivel mondial, şi anume: globalizarea, dezvoltarea tehnologiilor de comunicare şi informaţii, asigurarea protecţiei mediului. Conform previziunilor macro-economice, Produsul Intern Brut al României va creşte în medie cu 5,5%, cu posibilitatea de a înregistra rate peste medie la începutul perioadei.147

Creşterea economică se va baza pe cererea internă, în special pe investiţiile sprijinite atât de guvern, cât şi de fondurile UE, iar exporturile nete vor avea în general o contribuţie negativă, dar la un nivel mai scăzut faţă de anii anteriori (între 1,4% şi 2,4%): După estimările CNP, comerţul exterior va continua să se dezvolte într-un ritm susţinut, care va depăşi ritmul de creştere a PIB, în timp ce orientarea geografică a fluxurilor comerciale va duce la consolidarea poziţiei ţărilor membre UE ca şi parteneri comerciali principali. Exporturile de bunuri şi servicii vor creşte, în medie, cu 7,9 % pe an, în timp ce importurile vor creşte cu 10,3 %, fapt care va influenţa în mod negativ balanţa comercială.

Din punct de vedere al ofertei, se estimează că ratele de creştere vor fi mai mari - în comparaţie cu PIB - în domeniile construcţiilor şi serviciilor. Deficitul de cont curent va rămâne în limite constante, integrarea în UE urmând să creeze o bază solidă de asigurare a sustenabilităţii acestuia, atât prin afluxuri importante de investiţii străine directe, cât şi prin utilizarea de transferuri dinspre UE. Daţi fiind aceşti parametri estimaţi ai evoluţiei economice pentru perioada 2008-2013, opinia noastră este că diminuarea şi menţinerea ratei inflaţiei (măsurată prin indicele preţurilor de consum) - între 2 şi 3% - este un obiectiv realizabil, extrem de important în contextul respectării criteriului de convergenţă „Maastricht”.148

                                                            146În principiu, infrastructura fizică şi capitalul uman. 147Cf. Previziuni CNP (2007), www.cnp.ro. O consecinţă va fi reducerea diferenţelor economice şi sociale dintre România şi statele membre UE. 148Modul în care România a controlat inflaţia în ultima perioadă a fost unul susţinut şi riguros, astfel încât apreciem fundamentat că, până în 2009, creşterea preţurilor se va menţine sub nivelul maxim de 3%.

98

 BIBLIOGRAFIE 

[Selectivă] 

1. BÂRSAN, MARIA Integrarea economică europeană, vol. I, „Introducere în teorie şi practică”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

2. BASNO, C.; DARDAC, N. Riscurile bancare. Cerinţe prudenţiale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

3. BASNO, C.; DARDAC, N. Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

4. BASNO, C.; DARDAC, N. Integrarea monetar-bancară europeană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

5. BEREA, AUREL O. Strategia bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2001

6. BIŞA, CRISTIAN Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Punlishing House, Bucureşti, 2005

7. BISTRICEANU, GHEORGHE

Bugetul de stat al României, Editura Universitara, Bucureşti, 2006

8. BLAUG, M. Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

9. BRAN, PAUL Managementul financiar al afacerii, ASE, Bucureşti, 2005

10. CAIRNS, WALTER Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001

11. CERCHEZ, OCTAVIA Politica vamală, Editura Expert, Bucureşti, 2003

12. CERNA, SILVIU Banii şi creditul în economiile contemporane, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994

13. CLIPA, NICOLAE Economie politică, Note de curs, Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1998

14. COJOCARU, O. Evitarea dublei impuneri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

15. CONDOR, I. Evitarea dublei impuneri internaţionale, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999

16. COŞEA, MIRCEA Economia integrării europene, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

17. DĂIANU, DANIEL Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992

18. DĂIANU, DANIEL Echilibrul economic şi moneda. Keynesism şi monetarism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

19. DĂIANU, DANIEL, VRÂNCEANU, RADU

România şi UE - Inflaţie, balanţa de plăţi, creştere economică, Editura Polirom, Iaşi, 2002

20. DARIE, NICOLAE Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001

21. DEDU, VASILE Management bancar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

99

22. DELEANU, SERGIU Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002

23. DEREK, ROSS International Treasury Management, Published by Euromoney Publications 2000

24. DIACONESCU, MARIANA Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri, Editura Economică, Bucureşti, 1999

25. DIACONESCU,

MIRELA

Asocierea României la Uniunea Europeană. Implicaţii economice şi comerciale, Editura Economică, Bucureşti, 2003

26. DIACONU, PAUL Cum fac banii contabilii, Editura Economică, Bucureşti, 2004

27. DRAGAN, GABRIELA Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, 2005

28. DRĂGAN, GABRIELA Fundamentele comerţului internaţional, ASE, Bucureşti, 2004

29. DRAGOŞ, D.C. Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

30. DUCULESCU, VICTOR Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2003

31. DUMITRESCU, STERIAN Economie mondială, Editura Independenţa Economică, Brăila, 2003

32. DUMITRU, FELICIA Construcţia comunitară, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004

33. EPURE, EMILIAN România într-o Uniune Europeană extinsă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

34. FLORESCU, DUMITRU (et al.)

Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

35. FUEREA, AUGUSTIN Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001

36. FUEREA, AUGUSTIN Drept comunitar european. Partea generală, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003

37. FUEREA, AUGUSTIN Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

38. GAFTONIUC, SIMONA Practici bancare internaţionale, Editura Economică, 1995

39. GILPIN, ROBERT Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Editura Polirom, Iaşi, 2004

40. HALLER, EMANOIL Strategii investiţionale ale societăţilor mixte, ASE, Bucureşti, 2006

41. HINKELMANN, G. EDWARD

Dicţionar de comerţ exterior, Editura Teora, Bucureşti, 2006

42. HOMMET, JEAN MARIE Le systeme bancaire francaise, Du Nod, Paris, 1992

43. IONESCU, C. LUCIAN Evoluţia sistemului bancar românesc în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Studiu elaborat în cadrul Programului ESEN. 2 - iulie 2002

100

44. IORDAN, MARIOARA; CHILIAN, MIHAELA NONA

Dinamica comerţului exterior al României în contextul globalizării, Arhiva Preprinturi - IPE/ art.004-1105, Institutul de Prognoză Economică, Casa Academiei, Bucureşti, 2004

45. LAZARESCU, V. Băncile comerciale în economia de piaţă din România, Editura Agora, Bacău, 1998

46. LEFTER, CORNELIA Drept comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001

47. LEICU, CORINA Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

48. LEICU, CORINA; LEICU, IOAN

Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996

49. LEONARD, PATRICK Modificări recente în legislaţia fiscală europeană, KPMG, 2006

50. LUTAS, MIHAELA Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999

51. MACOVEI, IOAN Dreptul comerţului internaţional, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2005

52. MANOLACHE, OCTAVIAN Drept comunitar, vol. I (Instituţii comunitare), vol. II (Cele 4 libertăţi fundamentale; Politici comunitare), vol. III (Justiţia comunitară), Ed. All, Bucureşti, 2001

53. MARCU, VIOREL Drept instituţional comunitar, Ed. Nova, Bucureşti, 2001

54. MARCU, VIOREL,

DIACONU, NICOLETA

Drept comunitar general (Tratat), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

55. MARGULESCU, D. (COORD.)

Analiza economico-financiara a întreprinderii- metode si tehnici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994

56. MARINAŞ, LAURA Economia Uniunii Europene, Luceafărul, Bucureşti, 2002

57. MARINESCU, VIRGINIA; MARINESCU, GHEORGHE EMIL

Uniunea Europeană: proiect şi devenire, Editura Antet, Bucureşti, 2002

58. MATHIJSEN, PIERRE Compendiu de drept european, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002

59. MAZILU, DUMITRU Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

60. MAZILU, DUMITRU Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

61. MIHĂILĂ, MARIAN; SUCIU, CARMEN; STAN, DAN

Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

62. MIRCEA ŞTEFAN MINEA; COSMIN FL. COSTAS

Fiscalitatea în Europa la Începutul Mileniului III, Editura Rosseti, Bucureşti, 2006

101

63. MIRON, DUMITRU (et al.) Economia integrării europene, Editura ASE, Bucureşti, 2001

64. MLADEN, CARMEN Drept vamal românesc şi comunitar, Editura Economică, Bucureşti, 2003

65. MOISUC, C. (Coord.) Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002

66. MOŞTEANU, N. R. Dubla impunere internaţională, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

67. MOTICA, RADU,

GHEORGHE, MIHAI

Teoria şi filosofia dreptului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1997

68. MOTICA, RADU,

ERNEST, LUPAN

Contractul de vânzare-cumpărare, (2 vol.), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

69. MOTICA, RADU,

BERCEA, LUCIAN

Drept comercial român şi drept bancar, (2 vol.), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

70. MUNTEANU, ROXANA Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996

71. NEGRUŞ, MARIANA Finanţarea schimburilor internaţionale, Editura Humanitas, bucureşti, 1991

72. NICOLESCU, GABRIEL TIŢA

Leasing, Editura CH Beck (Praxis), Bucureşti, 2006

73. PASCAL, ILEANA (et al.) Conţinutul acquis-ului comunitar privitor la impozitare, © CRJ Bucureşti, 2002

74. PASCARIU, GABRIELA CARMEN

Integrarea economică europeană, Curs Jean Monett, CSE Iaşi, 2006

75. PĂUN, C. Finanţarea internaţională, Editura ASE, Bucureşti, 2002

76. PĂUN, NICOLAE; PĂUN, CIPRIAN ADRIAN

Istoria construcţiei europene, EFES, Cluj-Napoca, 2000

77. PELKMANS, JACQUES Integrare Europeană, Metode şi Analiză Economică, IER, Bucureşti, 2003

78. PELKMANS, JACQUES European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000

79. POP, LIVIU, TURCU, I. Contracte comerciale - formare şi executare (2 vol.), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

80. POP, LIVIU Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, 2001

81. POPA, I. Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997

82. PRISECARU, PETRE Piaţa internă unică - Cele 4 libertăţi fundamentale, POLITEIA - SNSPA, 2003

102

83. PRISECARU, PETRE Piaţa unică europeană şi impactul politicilor comunitare, ESEN-2, INCE, Bucureşti, 2001

84. PRISECARU, PETRE Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003

85. PRODI, ROMANO O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001

86. PUIU, A. Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

87. RĂDUCANU, VIORICA; DUMITRU, FELICIA; CROITORU, GABRIEL

Politici ale Uniunii Europene, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004

88. RAINELLI, MICHAEL Comerţul internaţional, Editura ARC, Chişinău, 2004

89. REDSLOB, A. Monde, Regions, Nations: Intrications et perspectives a l’aube du troisieme Millenaire, Paris, Pantheon Assas, 2001

90. ROMAN, DANIELA LIDIA Finanţe publice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006

91. ROTARU, CONSTANTIN Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2000

92. RUJAN, O.; PARGARU, I. Economie internaţională, Bucureşti, Editura Economică, 2004

93. SAVU, TIBERIU GABRIEL Societăţile comerciale şi acquis-ul comunitar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001

94. SAVU, VICTORIA DANA Integrarea europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996

95. SAVU, VICTORIA DANA Integrarea europeană: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997

96. SEHGMAN, M. Double taxation and International Fiscal, Cooperation, New York, 1982

97. SIROEN, J. M. Relations économiques internationales, Breal, Rosny CEDEX, 2002

98. SMITH, E. KAREN Politica externă a Uniunii Europene, Editura TREI, Bucureşti 2004

99. STOLOJAN, TH.; TATARCAN, RALUCA

Integrarea şi politica fiscală Europeană, Editura Infomarket, Braşov, 2002

100. SUTA, N., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000

101. SUTA, N.; MIRON, D.; SUTA-SELEJAN, S.

Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane. Bucureşti, Editura Eficient, 1997

102. SUTĂ-SELEJAN, S. Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Economică, 2003, vol. I.

103. TINCA, OVIDIU Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

104. TOADER, CAMELIA Aquis-ul comunitar în domeniul dreptului privat. O sinteză. Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002

103

105. TSOUKALIS, LOUKAS Noua economie europeană (revizuită), Editura ARC – CEU PRESS, Chişinău, 2000

106. VĂCĂREL, IULIAN Finanţe (Tratat), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

107. VASS, ANDREEA Protecţionismul european. Implicaţii asupra României, Editura Economică, Bucureşti, 2004

108. VESE, VASILE; IVAN, ADRIAN

Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001

109. VOICU, MARIN Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002

110. VOICU, MARIN Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

111. WILSON, G. P. The Role of Taxes in Location and Sourcing Decisions, Studies in International Taxation, 2003

112. *** "Balance of Payements Manuel", Ed. 5, FMI, 1994

113. *** Convention on International Factoring - 8 mai 1988

114. *** Larousse Dictionnaire (Edité par Larousse de Paris, 2003)

115. *** Marele dicţionar de neologisme (Litera int., Bucuresti, 2004)

116. *** NORME METODOLOGICE PRIVIND STATISTICILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI, INSSE, 2007

117. *** Development and Globalization: Facts and Figures, UNCTAD, 2004

118. *** Raportul Privind Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor/ Grupul Primarolo, 1999

119. *** Programul de convergenţă (2007-2009), Guvernul României, Bucureşti, 2007

120. *** Programul Naţional de Dezvoltare, (2007-2013), Guvernul României, Bucureşti, 2006

121. *** Raportul A. Lamassoure, PE, 2007

122. *** Studii de impact (PAIS II) „Sinteze”, Institutul European din România, Bucureşti, 2006

123. *** http://europa.eu.int/scadplus

124. *** http://www.europa.eu.int/comm/taxation_customs

125. *** http://europa.eu.int/comm/external_relations

126. *** http://europa.eu.int/comm/trade

127. *** www.dce.gov.ro

128. *** www.rru.worldbank.org/DoingBusiness/

129. *** www.mimmc.ro

104

130. *** www.mie.ro

131. *** www.infoeuropa.ro

132. *** www.ibfd.com

133. *** www.guv.ro

134. *** http://europa.eu.int/scadplus

135. *** http://www.europa.eu.int/comm/taxation_customs

136. *** http://europa.eu.int/comm/external_relations

137. *** www.rru.worldbank.org/DoingBusiness/

138. *** www.competion.ro

139. *** www.pwc.com

140. *** www.finint.ase.ro

141. *** www.bnr.ro

142. *** www.rcc.ro

143. *** www.mfinante.ro

144. *** www.dadalos-europe.or.

145. *** http://ec.europa.eu/taxation_customs

146. *** www.oecd.org/home

147. *** http://www.financialdirector.ro/legislatie

148. *** http://www.sova.ro

149. *** www.cnp.ro/user/repository