DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

1. Definiţie/Obiectul şi normele dreptului internaţional public

Def. Dreptul internaţional public este format din totalitatea normelor care reglementeaza relaţiile dintre state, dintre state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale, precum şi dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Obiectul reprezintă raporturile juridice care apar între state ca purtătoare a puterii suverane, dar şi raporturi juridice dintre state şi organizaţii interguvernamentale.Adică, stabilirea competenţelor statelor şi a organizaţiilor internaţionale, în fixarea obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional şi în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor acestui drept în relaţiile internaţionale.

Nu reprezintă obiect de studiu raporturile juridice în care statul este implicat dar nu ca purtător al puterii suverane.

Discuţii privind calitatea persoanei fizice de subiect de drept internaţionalMutaţiile intervenite pe plan internaţional au determinat luarea în considerare a calităţii persoanei

fizice de a fi subiect drept internaţional.Altă situaţie care a determinat această calitate au avut-o şi documentele adoptate în direcţia ocrotirii drepturilor omului şi mecanismele create pentru implementarea lor.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stipulează obligaţia statelor de a acorda drepturi persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.Prin aceasta s-a putut susţine, că permiţând naţionalului unui stat să cheme în judecată statul în faţa unei instanţe internaţionale aceasta, automat, dobândeşte drepturi independente faţă de acel stat.

Normele dreptului internaţional sunt reguli de conduită stabilite prin acordul de voinţă al subiectelor sale pe cale cutumiară sau convenţională.

STATELE SUNT CREATOARELE NORMELOR. NORMELE DE CONDUITĂ SE STABILESC PRIN INTERMEDIUL TRATATELOR INTERNATIONALE. NORMELE SUNT RESPECTATE PRIN PACTA SERVANDA.

Normele comunitare sunt elaborate de instituţii :- Parlamentul European- Dreptul comunitar- CECA – Paris(1951)- UE – CEE si EURATON

Normele sunt fabricate de Parlamentul European , Comisia Europeană, Consiliul European, ele devin acte comunitare care se întorc la nivelul statelor membre care sunt aplicate direct.

Clasificarea normelor de drept internaţional public :- supletive = sunt acele norme de care subiectele dreptului internaţional public pot deroga de la

voinţa lor.- imperative sau jus cogens = sunt acele norme de la care subiectul dreptului internaţional public

nu se admite nici o derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter.Convenţia de la Viena subliniază caracterul prohibitiv al normelor de jus cogens prin care limitează libertatea statelor în ceea ce priveşte încheierea tratatelor.

1

Sancţiunea nerespectării normei imperative(normei de jus cogens) este nulitatea absoluta, 2 timpi, astfel dacă mai întâi a apărut norma de jus cogens şi ulterior este adoptat un tratat internaţional ale cărui dispoziţii sunt în contradicţie cu norma de jus cogens, atunci tratatul internaţional este nul de la incetut, nul ad initio.

Dacă mai întâi este adoptat un tratat internaţional şi ulterior apare norma de jus cogens, atunci tratatul este lovit de nulitate de la data apariţiei normei de jus cogens, efectele deja produse nu sunt afectate.

Este o forma specifică pe care nu o găsim în dreptul intern.

2. Izvoarele dreptului international

In literatura de specialitate s-a făcut distincţie între izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului internaţional public.

Această materie a izvoarelor de drept internaţional nu este o materie codificată, discuţiile privind izvoarele de drept internaţional public realizându-se în art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

a. Izvoarele principale ale dreptului internaţional public sunt : TRATATUL INTERNAŢIONAL - forma expresă CUTUMA INTERNAŢIONALA – forma tacităTratatul internaţional Este considerat izvor al dreptului internaţional public principal,primul în enumerarea

realizată;art.38 al Statutului CurţiiInternaţionale de Justiţie şi este considerat principal şi în Convenţia de la viena, privind dreptul tratatelor.

În literatura de specialitate s-au folosit denumiri variate, (atrat. integrat).Pact. Tratat, Convenţie, Cartă – însă în toate cazurile, indiferent de titulatura folosită sunzistă forţa juridică obligatorie.

În raport cu cutuma, este izvorul important şi principal, asigurând participarea unui număr foarte mare de state la raporturile juridice internaţionale şi prezintă importanţă datorită drepturilor şiobligaţiilor părţilor acestea fiind clar conturate în cuprinsul său.

- exprimarea acordului de voinţă al statului prin intermediul tratatului este preferată datorită avantajelor pe care acest mijloc le prezintă.Voinţa statelor cu privire la normele ce se stabilesc este exprimată în mod clar, fiecare parte având o reprezentare precisă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale;

- faţă de cutuma internaţională, tratatul prezintă avantajul adoptării rapide a normelor dreptului internaţional.

Conveţia de la Viena din 1969, recunoaşte importanţa tratatelor „ca izvor de drept internaţional”.Sunt izvoare de drept internaţional tratatele care elaborează norme juridice obligatorii din punct de

vedere juridic pentru state.Cutuma internaţionalăEste tot un izvor principal, este formată dintr-un element material şi dintr-un element psihologic.Elementul material CONSUETUDO constă în practica statelore, aceasta are caracter general,

cintinuu, constant şi se repetă o perioadă îndelungată de timp.Elementul psihologic reprezintă convingerea statelor că respectă o normă de drept.În absenţa acestui element psihologic putem vorbi doar despre o normă de curtoazie internaţională.Cutuma este o practiă generală, constantă, se repetă o perioadă îndelungată de timp, şi statele o practică cu convingerea că respectă o normă de drept.

b.Izvoare subsidiare (auxiliare) ale dreptului internaţional public În literatura de specialitate au fost discuţii privind calitatea de izvor de drept internaţional public a principiilor generale de drept

2

recunoscute de naţiunile civilizate, a doctrinei, a actelor organizaţiilor internaţionale, a echităţii.Concluzia a fost că nu reprezintă izvor de drept internaţional public.

Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizateFormularea din art.38 a Statutului CIJ – Curtea internaţională de justiţie - se referă la „principiile

generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.S-au purtat discuţii în legătură cu aceste principii, unii autori arătând că este vorba despre principii

aparţinând dreptului internaţional dar şi de caracterul bilateral al acestora.Ele sunt apreciate ca fiind izvoare subsidiare ale dreptului internaţional dar şi ca izvoare principale alături de tratate şi cutumă.Aceste principii sunt forme de exprimare a unor norme juridice şi nu au calitatea de izvor material al dreptului internaţional public.

Doctrina - contribuie prin interpretările date de doctrinari la clarificarea unor norme ale dreptului internaţional public, dar nu reprezintă un izvor de drept internaţional.

Jurisprudenţa – ajută la orientarea judecătorului, dar conform concepţiei majorităţii autorilor nu are calitatea de izvor de drept internaţional, excepţia fiind în cazul hotărârilor privind drepturile omului.

Deci ea nu este izvor de drept în dreptul internaţional public.Echitatea este considerată o metodă de soluţionare a unor litigii şi nu un izvor de drept(a soluţiona

nu cu respectarea unor norme rigide de drept, ci în spiritul dreptăţii).Actele organizaţiilor internaţionale – Organizaţia Naţiunilor Unite, Adunarea Generală/Consiliul

de Securitate - au caracter facultativ de recomandare şi ca atare nefiind în prezenţa caracterului obligatoriu acestea nu au calitatea de izvor de drept internaţional public.

În anumite condiţii, actele organizaţiilor internaţionale pot dobândi calitatea de izvor de drept internaţional public, prin includerea lor în cuprinsul unor tratate internaţionale.

Actele organizaţiei care sunt adoptate în unanimitate şi cuprind reguli generale de conduită sunt izvoare subsidiare ale dreptului internaţional.(Exemplu : Declaraţiile adunării ONU sunt acte cu caracter facultativ dacă declaraţiile sunt preluate de un act internaţional dobândind caracter obligatoiu şi au calitatea de izvor de drept internaţional.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost încorporată în conţinutul Pactelor privind Drepturile Omului.)

3. Tratatul international

Elementele tratatelor şi încheierea acestoraElementele definitorii sunt :

- tratatul este un act juridic de drept internaţional public;- este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional;- este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părţile contractante;- este guvernat de dreptul internaţional şi consacră voinţa părţilor contractante.

Încheierea tratatelor presupune parcurgerea următoarelor faze procedurale : - negocierea- semnarea- exprimarea consimţământului

Negocierea poate acoperi o durată foarte mare de timp sau poate fi foarte rapidăIniţiativa o pot avea unul sau mai mulţi dintre parteneri, sau, în cazul acordurilor multilaterale,

statele sau organismele internaţionale.Reprezentanţii statelor trebuie să fie împuterniciţi cu anumite documente, numite depline puteri,

care sunt definite de Convenţia de la Viena.La încheierea negocierii se adoptă sau se convine un text.Acesta cuprinde :

3

1. preambulul(partea introductivă în care sunt indicate părţile contractante, expunerea motivelor ce au condus la adoptarea tratatului, scopul şi obiectul acestuia);

2. dispozitivul sau corpul tratatului, care este format din totalitatea articolelor, materia care-i formează conţinutul;

3. partea finală a textului sau clauzele finale, care conţine informaţii asupra modalităţilor de intrare în vigoare a tratatului, a posibilităţilor de aderare, a datei şi locului încheierii;

4. anexe, dacă este cazul, care formează împreună cu textul tratatului un tot unitar. Semnarea este actul prin care reprezenantul împuternicit semnează textul negociat, în copul

autentificării sale.Etapa negocierii nu este însă totdeauna urmată imediat de semnarea definitivă.Aceasta poate fi

precedată de o operaţiune, numită parafare sau semnare ad referendum, ceea ce înseamnă că reprezentanţii statelor autentifică textul şi are caracter provizoriu.

Exprimarea consimtamantului. Prin aceasta statele urmează să-şi exprime consimţământul de a deveni părţi la tratat.Aceasta se realizează prin următoarele modalităţi : semnarea definitivă, ratificarea, aprobarea sau acceptarea, aderarea .Semnarea definitivă – exprimarea consimţământului de a fi parte la tratat.

Rezerva la tratatele internaţionaleConvenţia de la Viena din 1969 defineşte rezerva ca fiind un act unilateral, cu caracter facultativ,

care poate fi făcută în următoarele momente : - la semnarea tratatului;- cu ocazia ratificării unui tratat sau aprobarii- în momentul aderării la tratat.Rezerva constituie o stipulaţie derogatorie, o declaraţie făcută cu scopul de a exclude o anumită

dispoziţie a tratatului sau de a modifica înţelesul, urmărindu-se neaplicarea unei dispoziţii a acestuia în relaţiile dintre statul rezervatar şi cel care acceptă rezerva.

Rezerva poate fi formulată în diferite momente:- este cea formulată cu prilejul semnării, fie în tratat, fie într-o anexă;- este formulată în momentul depunerii instrumentelor de ratificare, fiind făcută după încheierea negocierilor, culminând chiar cu respingerea în bloc a tratatului;- se formulează când tratatul este deja în vigoare pentru părţile care l-au negociat, de aceea, statul care aderă impune modificări unilaterale ale acestuia;

În funcţie de dispoziţiile tratatelor, dreptul de a formula rezerve poate fi limitat, poate fi chiar interzis sau poate fi condiţionat de compatibilitatea rezervei cu obiectul şi scopul tratatului.

Conditii de formulare a rezervelor :- rezerva trebuie să fie exprimată în formă scrisă şi să fie notificată statelor contractante;- rezerva produce efecte dacă este acceptată de o parte contractantă;- acceptarea rezervei înseamnă neformularea de obiecţiuni în termen de 12 luni de la data notificării.

Atât rezerva , cât şi obiecţia la rezervă pot fi retrase în orice moment.Condiţia este ca retragerea să fie formulată tot în scris.

Instituţia rezervei asigură participarea largă a statelor la tratatele internaţionale dar, în acelaşi timp, creează regimuri juridice diferite şi unele inconveniente.În prezent se insistă tot mai mult asupra necesităţii interzicerii formulării de rezerve la tratatele privind drepturile omului.Prin intermediul lor statele se angajează la o anumită protecţie a cetăţenilor, iar rezervele pot afecta interesele acestora.

4

Ratificarea – momentul în care un stat îşi manifestă deplin şi irevocabil consimţământul de a fi legat de un tratat la a cărui adoptare a participat.

Nu toate tratatele sunt supuse ratificării, ci numai cele care prezintă o importanţă deosebită, datorită obiectului lor.Ea reprezintă un act de suveranitate al statului.Ea are un rol constitutiv, conducând la crearea unei situaţii juridice noi.Documentul efectiv, prin care se face ratificarea poartă numele de instrument de ratificare, el cuprinzând declaraţia organului care a ratificat că a luat la cunoştinţă textul tratatului.

Aderarea la tratate – manifestarea dorinţei de a deveni parte la un tratat internaţional multilateral la a cărui negociere nu a participat şi pe care nu l-a semnat în prealabil.La aderare se permite participarea mai multor state, de a deveni părţi la tratate deja în vigoare.

Aceste tratate care dau posibilitatea aderării se numesc tratate deschise.Acceptarea sau aprobarea tratatului – sunt proceduri alternative moderne, simplificate de

exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi la tratate.Ele se folosesc atunci când este vorba despre tratate internaţionale care nu implică un angajament politic major sau nu acoperă domenii de importanţă esenţială.

Subiect de examen :Diferenţa dintre aderare şi ratificare :

Aderarea Ratificarea- când tratatul nu este adoptat, nu ai avut

reprezentant şi descoperi că este important să-ţi doreşti să fii membru, uitându-te în clauzele finale

- când se poate face aderarea ?- după intrarea în vigoare a tratatului, după

producerea efectelor acestui tratat

- se exprimă acest consimţământ, când ai participat anterior la negocieri, având reprezentanţi,

- ratificarea nu este ţinută să se facă într-un anumit termen

- în practica recentă se scrie instrumente de aderare în vederea intrării în vigoare sau de ratificare.

Diferenţa dintre „codificare” şi „dezvoltare progresivă”

Articolul 13 al Cartei ONU foloseşte 2 termeni distincţi :„cel de codificare” si „cel de dezvoltare progresivă”

Dezvoltarea progresivă - pregătirea unor proiecte de Convenţii care să vizeze anumite domenii ce nu au fost încăreglementate de dreptul internaţional sau cu privire la care practica statelor nu a fost suficient dezvoltată.

Codificarea dreptului internaţional trebuie să privească formularea precisă şi sistematizarea regulilor acestuia în domeniile în care practica statelor, doctrinam precedentele au fost deja extinse.

Distincţia dintre aceste două concepte este dificilă în practică.Experienţa comisiei de Drept Internaţional a dovedit clar că o linie de demarcaţie netă între aceste 2 concepte într-un caz particular este imposibil de stabilit.

Un exemplu de dezvoltare progresivă îl constituie art.50 care permite statelor să invoce coruperea unui reprezentant, ca viciu de consimţământ.Comisia nu a inclus nici o regulă cu privire la coruperea în proiect, şi nu s-a putut cita nici un exemplu din practica statelor în acest sens.Astfel, pentru unii reprezentanţi, art.50 “inaugural o nouă instituţie în dreptul internaţional.”

5

Art.49 al Convenţiei asupra dreptului tratatelor trebuie privit ca implicând dezvoltarea progresivă.Art.51 al Convenţiei prevede că consimţământul statului de a fi legat de un tratat care a obţinut

prin constrângerea unui reprezentant al său, prin acte ori ameninţări directe împotriva lui nu poate avea nici un effect legal.Aici în acest articol putem vedea un caz de nulitate absolută şi nu relativă.

Art.52 al Convenţiei poate fi mai mult văzutăca o codificare decât o dezvoltare progresivă, cel puţin pornind de la faptul că expresia “ameninţarea sau folosirea forţei” face parte din forţele armate sau fizice şi nu ridică probleme sub aspect temporal, dintr-un anumit punct de vedere.

Au fost multe discuţii pe baza acestui articol şi pentru a reduce tensiunile, discuţiile asupra articolului 52 au fost amânate.A fost adoptat după câteva zile o soluţie d compromise în urma căruia amendamentul a fost retras.În locul lui, un proiect de declaraţie condamnând ameninţarea sau folosirea presiunilor de orice fel de către un stat pentru a constringe alt stat să încheie un tratat a fost adoptat în unanimitate.Declaraţia finală adoptată în 1969 este anexată la actul final.

4. Principiile generale de drept international

Principiul neagresiuniiEste principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale, fiind unul

dintre principiile de o importanţă majoră în relaţiile internaţionale.Primul act internaţional care a consacrat principiul neagresiunii a fost adoptat în 1928 şi este

denumit Pactul Briand-Kellegg.Acest pact cerea statelor să renunţe la război ca instrument al politicii naţionale şi să încerce soluţionarea diferendelor pe cale paşnică.

Carta ONU consacră acest principiu al neagresiunii în art.2 pct.4 : ”toţi membrii organizaţiei se vor obţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.

Cele trei Convenţii de la Londra din anul 1933 au încriminat ca acte de agresiune o seri de acţiuni : declararea de război unui stat; invadarea de către un stat a teritoriului altui stat; atacarea de către forţele armate ale unui stat a teritoiului, navelor sau aeronavelor altui stat; blocarea navală a coastelor sau porturilor uni stat; sprijinirea bandelor înarmate formate pe teritoriul unui stat, în vederea invadării altui stat sau refuzul statului respectiv de a lua toate măsurile, la cererea statului invadat, pentru a lipsi de ajutor şi protecţie aceste bande.

Drept criteriu pentru definirea statului agresor, este regula priorităţii în timp a săvârşirii acestor acte.

Adunarea Generală ONU din 1974, prin Rezoluţia nr.3314 defineşte agresiunea :”folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în orice manieră incompatibilă cu Carta ONU”.

Sunt 3 cazuri în care se poate recurge la folosirea forţei în relaţiile internaţionale:1.dreptul statelor la autoapărare, individuală sau colectivă, împotriva unui atac armat;2.dreptul Consiliului de Securitate de a aplica măsuri de constrângere împotriva unui stat ce se face vinovat de încălcarea păcii şi securităţii internaţionale;3.dreptul persoanelor care luptă împotriva dominaţiei străine, pentru independenţa lor, de a folosi forţa.

În ceea ce priveşte dreptul la autoapărare, aceste trebuie să constea într-un act de răspuns la o acţiune criminală săvârşită de un stat, la o agresiune, neputând fi exercitat atunci când există doar indicii că un atac se pregăteşte, trebuie dovedită calitatea de victimă a unui atac armat.

Consiliul de Securitate al ONU este abilitat să aplice măsuri de constrângere împotriva statului vinovat.

6

Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionaleAcest principiu este consacrat tot în pactul Briand-Kellogg în 1928.Acest principiu este inclus în Carta ONU în art.2 pct.3, prin care se cere statelor membre să

soluţioneze diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, pentru a nu pune altfel în primejdie pacea lumii.Mijloacele considerate paşnice care sunt puse la dispoziţia statelor :

- negocierile;- bunele oficii şi medierea;- ancheta internaţională şi concilierea;- arbitrajul internaţional;- mijloacele puse la dispoziţie de organizaţiile internaţionale şi mijloacele jurisdicţionale.Mijloacele puse la dispoziţia statelor se pot clasifica în mijloace diplomatice, politice şi

jurisdicţionale, fapt ce a generat o serie de discuţii în doctrină.Aceste clasificări nu sunt acceptate şi suntem de acord că în dreptul internaţional politicul şi juridicul sunt în strânsă interacţiune.

Fiecare stat având posibilitatea alegerii libere de către stat, în fiecare caz concret, a mijloacelor pe care le consideră oportune, precum şi libertatea de a reveni asupra unui anumit mijloc paşnic, care a fost deja utilizat, dacă părţile convin astfel implicarea în activitatea de soluţionare a unor personalităţi de largă cunoaştere internaţională conferă o mai mare siguranţă pe plan internaţional.

Principiul pacta sunt servandaSe are în vedere respectarea înţelegerilor bazate pe buna credinţă, care presupune întotdeauna

onestitate, respectarea cuvântului de onoare, a promisiunilor făcute.Se stipulează această obligaţie in :- Carta ONU- Declaraţia referitoare la principiile Dreptului Internaţional- Actul Final de la Helsinki.- în Convenţia de la Viena asupra tratatelor internaţionale din 1969, principiul este conţinut în

art.26, în care se arată că : „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă.”Din această prevedere trebuie să înţelegem că principiul este aplicabil tratatelor valabil încheiate şi care sunt în vigoare.

5.Principiile specifice ale dreptului internaţional penal

1.Principiul răspunderii penale individualePrin acest principiu răspunderea penală este un atribut al individului.În cazul săvârşirii unor acte cu caracter penal de către un stat împotriva altor state, răspunderea

este a reprezentanţilor şi a agenţilor statului.Atunci când răspunderea penală individuală a persoanei fizice pentru comiterea de crime

internaţionale în numele statulului lor, nu absolvă în totalitate de răspunde internaţională statul respectiv pentru crimele comise.Statul vinovat de crime internaţionale trebuie să suporte consecinţele juridice care decurg din responsabilitatea sa.

2.Principiul legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepselor – este un principiu de bază al dreptului internaţional penal şi un principiu comun drept internaţional penal şi drept intern al statelor

Cele două reunite sunt : „nici o faptă nu este infracţiune dacă nu este calificată ca atare de legea penală” şi „nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută în legea penală”.Sunt chemate să servească drept garanţie libertăţii omului, împotriva arbitrarului organelor de stat.

7

3.Principiul represiunii universale.Prin acest principiu statul pe al cărui teritoriu a fost descoperită persoana care a comis o infracţiune

internaţională, este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.Acest principiu se regăseşte în conţinutul Convenţiei Internaţionale asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheis (1973) = persoanele vinovate pot fi judecate de tribunalul competent al oricărui stat(“unde te voi găsi, acolo te voi judeca”)

6. Atribuţiile organelor planetare. Formularea de recomandări către statele membre; revizuirea unor acte ale altor organe

Organele cu participare restrânsă sunt formate din membrii aleşi de către organele plenare : ECOSOC = 54 membriConsiliul UNESCO = 24 membri

Atribuţiile acestora pot acoperi : - pregătirea lucrărilor organelor plenare - creionarea unor programe de activitateSe mai numesc : „comitet executiv”, „consiliul executiv”, „consiliul director”Se întrunesc lunar sau chiar mai frecvent.Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale – fiind constituite prin voinţa exprimată de

state dobândesc personalitate juridică proprie, opozabilă , erga omnes.Această personalitate le este recunoscută organizaţiilor internaţionale, ele putând dobândi drepturi

şi obligaţii, în nume propriu , în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional.Spre deosebire de state, organizaţiilor internaţionale le este recunoscută această capacitate de a

intra în raporturi, din anumite domenii ale relaţiilor lor internaţionale, adică numai celel care vizează scopurile şi funcţiunile pentru care ele au fost create.

Organizaţii internaţionale regionale

I. Organizaţii Europene1. NATO = 1949, alianţă militară care are ca scop crearea unui echilibru est – vest şi autoapărarea

colectivă;Aceasta are un “nou concept strategic” care îi permite să intervină în regiunea euro atlantică pentru

gestionarea crizelor care pun în pericol interesele de securitate.Structurile organizaţiei sunt militare şi civile.

2. OSCE = 1994, organizată pentru securitate şi cooperare în Europa3. Consiliul Europei = 1947, are ca scop promovarea unităţii europene, al întăririi democraţiei, al

punerii în valoare a identităţii culturale europene.Este unul din cele mai importante organizaţii europene.Este format din : Adunarea Parlamentară, Comitetul de Miniştrii, Secretariatul General .Activitatea Consiliului Europei s-a concretizat în adoptarea instrumentelor juridice internaţionale

vizând armonizarea legislaţiilor naţionale ale membrilor săi.Dar cea mai importantă realizare este activitatea în domeniul drepturilor omului.

4. Uniunea Europeană = 1950, tratatul de la Maastricht.Principalele instituţii sunt : parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi.

8

II. Organizaţii regionale de pe alte continente1. Organizaţia Statelor Americane(OSA) = 1948, şi are ca scop întărirea păcii, securităţii,

dezvoltării, cooperării economico sociale, culturale.2. Organizaţia unităţii Africane(OUA) care s-a înfiinţat sub acest nume în 1963, dar şi-a încetat

activitatea sub această denumire şi din 2002 se numeşte OA şi are ca scop/avea ca scop eradicarea sistemului colonialist, cooperarea socială, economică, politică a statelor africane.

3. Liga Arabă, în 1945, în cadrul Conferinţei Statelor Arabe de la Cairo.În prezent toate statele arabe sunt membre ale organizaţiei şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.Are ca scop întărirea legăturilor dintre statele membre, elaborarea unei politici unitare în vederea colaborării, apărarea independenţei şi suveranităţii statelor arabe.

Organizaţii internaţionale regionale cu caracter global(universal)

1.Organizaţia Naţiunilor Unite(ONU)Este cea mai importantă organizaţie interguvernamentală a lumii, fiind creată în 1945, cu scopul de

a menţine pacea şi securitatea nternaţională, de a dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul de autodeterminare, de a realiza relaţii de cooperare în domeniul economic, social, cultural, umanitar.Un alt considerent important a fost şi este obligaţia statelor membre de a se abţine de la folosirea forţei şi aceea de a încerca soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale.

Organele principale ale ONU sunt :- Adunarea Generală care este organul deliberat, format din toţi membrii Naţiunilor Unite;- Consiliul de Securitate care este organul cu cele mai largi atribuţii pentru restabilirea şi

menţinerea păcii.Este compus din 15 membrii, din care 5 sunt membrii permanenţi , iar 10 sunt membrii nepermanenţi aleşi prin rotaţie, pentru 2 ani, dintre statele membre.El este un organ permanent, putând dispune desfăşurarea de acţiuni militare, utilizând forţe terestre, maritime sau aeriene ale statelor membre.

- Consilul Economic şi Social(ECOSOC) este compus din 54 de membrii, aleşi de Adunarea Generală, care au atribuiţii în ceea ce priveşte iniţierea de studii, de proiecte, transmiterea de recomandări Adunării Generale, statelor membre ONU şi agenţiilor specializate, în domeniul economic, social, cultural, educaţional, al sănătăţii, al protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

- Consiliul de Tutelă, este alcătuit dintr-un număr limitat de state.În prezent acest organ nu-şi justifică existenţa, sistemul de tutelă nemaifiind aplicat.

- Curtea internaţională de Justiţie, este principalul organ juridic al ONU.Componenţa Curţii este alcătuită din 15 judecători de naţionalitate diferită pentru un mandate de 9

ani, 5 judecători sunt naţionalii statelor cu statul de membrii permanenţi în Consiliul de Securitate, 2 judecători din Statele Americii Latine, 2 judecători din Asia, unul din Europa Orientală, 3 judecători din Africa şi 2 din Europa Occidentală. Curtea îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare.

Competenţa- Competenţa contencioasă se întinde asupra litigiilor supuse Curţii de către statele membre

ONU.Dreptul aplicabil este cel internaţional.Procedura Curţii urmează regulile înscrise în Regulamentul său de funcţionare şi din Statut.Această procedură este scrisă şi orală. Deliberarea făcându-se secret,hotărârile Curţii sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor completului, fiind motivate, iar aceste hotărâri pronunţate sunt definitive şi obligatorii pentru părţile implicate indiferent.

9

- Competenţa consultativă a Curţii priveşte posibilitatea de a formula avize consultative privind orice problemă juridică.Avizele nu au forţa deciziilor, dar statele pot încheia angajamente în sensul respectării avizelor, ceea ce le conferă acestora, indirect, forţa juridică obligatorie.- Secretariatul ONU este organul administrativ şi executiv al organizaţiei.Este alcătuit dintr-un

secretar general(numit pe 5 ani) + stafful său Compatibilitatea dintre statutul de neutralitate permanenentă şi calitatea de membru ONUExemplul de neutralitate permanenentă îl constituie Elveţia.Dar a solicitat admiterea în Societatea

Naţiunilor, după ce, în prealabil a cerut şi a obţinut dreptul de a nu participa la acţiuni militare, Elveţia nu a devenit şi membră ONU după crearea acestei organizaţii, având doar calitatea de membru observatory, toate acestea până în data de 10.09.2002, când a devenit membru ONU.

Prin aceasta s-a ridicat problema compatibilităţii statutului de neutralitate permanentă cu acela de membru ONU, care potrivit Cartei, ar putea participa la diferite acţiuni de cosntrângere incluzând şi folosirea forţei armate.O analiză a Cartei conduce la concluzia că nu se poate susţine incompatibilitatea mai sus menţionată.Argumentele sunt cel puţin 2 articole ale Cartei, respective art.48 alin.1 şi art.43.

2. Instituţiile specializate ale ONUAcestea sunt constituite în vederea realizării cooperării statelor membre în diferite domenii :

economic, social, cultural, educaţional, legate de scopurile ONU.Ele sunt organizaţii autonome.Acestea sunt :

O.I.M. = creată în 1919, devenită instituţie ONU în 1946, având sediul la GenevaO.M.S. = creată în 1948, cu sediul la GenevaUNESCO = înfiinţată în 1946, cu sediul la ParisFAO = creată în 1945, cu sediul la RomaB.I.R.D. = creată în 1944, cu sediul la WashingtonSocietatea Financiară Internaţională, creată în 1950 la WashingtonFMI = 1944, WashingtonO.A.C.I. = 1944, MontrealU.P.U. = creată în 1876 şi devenită instituţie specializată a ONU în 1948, cu sediul la BernaO.M.M. = 1951, GenevaO.M.I. = 1948, LondraO.N.U.D.I. = 1985, Viena

3.Acordul General pentru tarife şi Comerţ(GATT)Înfiinţat în 1948, având ca scop libertatea comerţului internaţional, pe baza principiului

nediscriminării dintre state, al acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate pe baze multilaterale.

4.G8, creată ca G7 de către : Canada, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, SUA, Franţa la care s-a alăturat şi Rusia.Are ca scop discutarea şi realizarea cooperării

dintre state în domeniul economic şi în domeniul protecţiei mediului înconjurător.

5. G77, este o coaliţie de 120 de state.În activitatea sa, organizaţia elaborează şi este sprijinită de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare şi care are ca scop sprijinirea ţărilor asiatice, africane şi a celor latino-americane.

10

6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

A fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, conţine în cele 30 de articole atât o enumerare a drepturilor civile şi politice, cât şi a celor economice şi sociale, conturând în acelaşi timp şi idei privind dezvoltări ulterioare.Declaraţia nu stabileşte un mecanism, un sistem de garantare a îndeplinirii drepturilor prevăzute.Declaraţia a fost adoptată ca o rezoluţie a Adunării Generale ONU, iar principalul său scop era de a forma o “concepţie comună” asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Această Declaraţie a fost contestată în ceea ce priveşte valoarea juridică, dar ulterior a avut loc o recunoaştere deplinăa forţei juridice a declaraţiei.

Ea se bucură de autoritatea Cartei ONU, fiind considerată o interpretare de autoritate a acesteia, explicând înţelesul sintagmei “drepturile omului şi libertăţile fundamentale” pe care statele members-au angajat prin Cartă să le promoveze şi să le respecte.

**Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966.pactul constituie o reluare şi totodatăo dezvoltare a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Universală şi contribuie la realizarea fiinţei umane libere.în partea întâi pactul conţine prevederi referitoare la dreptul popoarelor la autodeterminare, la libertatea acestora de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială, culturală.Partea a doua a pactului este un „angajament” prin care statele părţi înţeleg să convină asupra respectării drepturilor tuturor indivizilor de pe teritoriul lor.Partea a treia cuprinde catalogul drepturilor civile şi politice.

Noutatea pactului constă în introducerea unei categorii de drepturi „non-derogabile”, în art.4, adică statele au posibilitatea de a lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile pactului, în cazul existenţei unui pericol public excepţional, de natură să ameninţe existenţa naţiunii, exceptând însă un număr de drepturi fundamentale.Acest pact prevede ca o garanţie a îndeplinirii dispoziţiilor sale, înfiinţarea unui organism propriu numit Comitetul Drepturilor Omului.

**Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, a fost adoptat în 1966.Acest document conţine dispoziţii identice cu cele din Pactul pentru drepturile civile şi politice, în preambul şi în prima parte.În partea a doua există de asemenea puncte comune în ce priveşte angajamentul statelor că se vor abţine de la orice discriminare în garantarea drepturilor enumerate.Catalogul drepturilor este cuprins în partea a treia a Pactului.

Drepturile economice, sociale, culturale din acest pact sunt , incontestabil, mai numeroase şi mult mai detaliate decât drepturile din Declaraţia Universală.

Dreptul de azil şi distincţiile dintre azilul diplomatic şi azilul teritorial

Statele, în virtutea suveranităţii lor, pot decide în unele situaţii acceptarea pe teritoriul lor a unor persoane, având cetăţenia altui stat şi urmărite pentru diferite activităţi de autorităţile acestora.

Dreptul de azil revine atât statului dacă doreşte să acorde azilul, iar pe de altă parte, este un drept al persoanei de a solicita şi primi azilul şi de a se bucura de garanţiile ce decurg de aici.

Acordarea azilului pe teritoriul unui stat înseamnă acordarea protecţiei persoanelor azilante şi refuzul extrădării acestora. Acesta este azilul teritorial.

*Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte dreptul de azil teritorial.*Şi în constituţiile statelor cooperante în acest sens sunt menţionate condiţiile de acordare a

azilului teritorial.*La nivelul O.S.A. au fost adoptate mai multe convenţii care reglementează azilul teritorial, în

special.

11

*Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un instrument în acest sens.Azilul poate fi acordat străinilor care sunt supuşi unor persecuţii grave pe teritoriul statului lor de

apartenenţă şi în nici un caz celor care sunt urmăriţi pentru săvârşirea de infracţiuni de drept comun sau pentru comiterea unor crime internaţionale.

În anul 2003, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, a adoptat Rezoluţia 1624 privind adoptarea unor politici commune referitoare la migraţie şi azil.

Azilul diplomatic constituie o practică a statelor latino americane şi constă în primirea în sediul misiunilor diplomatice a unor personae având cetăţenia statului de reşedinţă al misiunilor, urmărite de propriile autorităţi.Dreptul internaţional nu recunoaşte această formă de azil(un exemplu este azilul diplomatic în cazul Haya de la Torre din 1948 dintre Peru şi Columbia.C.I.J. a conchis prin a nu recunoaşte şefului misiunii diplomatice un drept de a acorda azil în sediul misiunii.).

Mecanismul European de protecţie a drepturilor omului

a).Mecanismul instituit prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;b).Mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană;c).Mecanismul OSCE

a).Mecanismul instituit prin Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiJudecătorii :

- numărul lor este egal cu acela al statelor membre;- sunt aleşi de Adunarea Parlamentară, în numele fiecărui stat;- îşi exercită mandatul cu titlu individual;- mandatul lor este de 6 ani, cu posibilitatea realegerii;- fiecare stat are un judecător naţional la Curte

Organizarea Curţii1. Comitetul = este alcătuit din 3 judecători, pentru o perioadă determinată(12 luni), iar comitetul

este prezidat de judecătorul cu rangul cel mai înalt.2. Camerele = sunt formate din 7 judecători.Judecătorul ales în numele statului parte la litigiu intră,

în mod obligatoriu în componenţa camerei.3. Marea Cameră = este compusă din 17 judecători, din care un preşedinte, un vicepreşedinte şi un

preşedinte al secţiilor.Tot din aceasta trebuie să facă parte judecătorul ales în numele statului în litigiu.Colegiul Marii Camere = judecă cererile.Competenţa CurţiiAre competenţa de a soluţiona plângerile interstatale, cereri individuale, şi de a formula avize

consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale.Se pot formula plângeri inter state si plângeri individuale.În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor, va fi necesară îndeplinirea condiţiilor

privind epuizareacăilor interne de recurs şi a încadrării în termenul de 6 luni de la data decizieiinterne definitive.

Hotărârile CurţiiAsigură o interpretare uniformă a Convenţiei Europene şi crearea unor standarde minime pentru

statele member.

12

După pronunţarea hotărârii definitive sunt trimse Comitetului Miniştrilor care este însărinat cu supravegherea executării.În cazul refuzului de executare, statul este sancţionat cu încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei, suspendarea dreptului de reprezentare din cadrul organizaţiei, sau invitarea respectivului stat să se retragă din organizaţie.

Competenţa consultativăConstă în posibilitatea de a formula avize consultative asupra problemelor juridice privind

interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor.În 2004 a fost adoptat protocolul nr.14 care aduce noutăţi ce vizează simplificarea activităţii şi

reduce durata proceselor în faţa Curţii, datorită creşterii impresionante a numărului plângerilor adresate Curţii.Dar acesta este neintrat încă în vigoare.

b).Mecanismul instituit prin Carta Socială EuropeanăCarta Socială Europeană prevedea un sistem separat de cercetare internaţională şi de control,

conceput mai mult un sistem de raportare, fără măsuri foarte eficiente de punere în aplicare.Aici există un Secretariat General care le strange şi le predă Comitetului de experţi.Alături de acest comitet participăla dexbateri un reprezentant al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu rol de consultant.Se dau nişte concluzii care împreună cu rapoartele sunt trimise subcomitetului Consiliului Europei spre a fi analizate.Subcomitetul prezintăComitetului Miniştrilor un raport conţinând concluziile sale.Secretarul General al Consiliului Europei transmite Adunării Parlamentare concluziile Comitetuluide experţi.În final Adunarea Parlamentară comunică opiniile sale Comitetului de Miniştrii.Acesta cu o majoritate de 2/3 , poate, pe baza datelor din raportul Subcomitetului şi după consultări cu Adunarea parlamentară să facă recomandări fiecărui stat în parte.

c).Mecanismul OSCEAu existat 2 momente care au marcat evoluţia organizaţiei şi anume :- Conferinţa de la Viena, din 1989, care a reafirmat dorinţa statelor participante de a “promova

cooperarea şi dialogul dintre ele, de a asigura exerciţiul efectiv al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de a facilita contractile şi comunicarea dintre popoare.”

- Conferinţa de la Copenhaga, din 1990, la care s-au discutat pe larg problema legată de protecţia minorităţilor naţionale, asigurându-se libertatea de expresie, păstrarea şi dezvoltarea identităţii lor entice, culturale, lingvistice sau religoase;

Această problemă a fost reluată în 1991 , la Geneva şi Moscova.În urma acestor două conferinţe, în 1992 a fost înfiinţat Înaltul Comisariat pentu minorităţi

naţionale al OSCE.Acesta trebuie, pe cât posibil, să încerce şi să prevină orice tensiune legată de problemele minorităţilor si să realizeze aceste sarcini printr-o activitate independentă de veritabil mediator, supus numai principiilor de acţiune ale OSCE.

7. Mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale

Potrivit art.33 al Cartei ONU, în vederea soluţionării diferendelor internaţionale, statele pot recurge la următoarele mijloace paşnice(principiul fundamental al dr. internaţional):a).mijloace diplomatice - negocierea

- bunele oficii şi medierea - ancheta şi concilierea internaţională

b).mijloace jurisdicţionale - arbitrajul internaţional - justiţia internaţională

13

c).mijloace politice asigurate de organizaţiile internaţionale

a).mijloacele diplomatice-negocierile reprezintă unul dintre mijloacele la care se recurge cel mai frecvent, indiferent de

natura diferendelor sau obiectul lor; ele evită intervenţia unui terţ, părţile putând discuta direct.Acestea sunt conduse prin intermediul “canalelor diplomatice”, de ministerele afacerilor de externe, de agenţi diplomatici, şefi ai guvernelor sau chiar şefi de state.

De remarcat aspectul public al negocierilor, care pot avea loc chiar în cadrul summiturilor între state sau organizaţii internaţionale.

Negocierile se pot încheia printr-o înţelegere sau prin realizarea unui compromise.Caracteristicile lor şi posibilitatea intervenirii în diferende au făcut ca în doctrină să se contureze

regula privitoare la anterioritatea negocierilor.O variantă a negocierilor o reprezintă consultările dintre state, care se folosesc ca o modalitate de

prevenire a diferendelor.În ultimul timp se practică scimbările de opinii între state.-bunele oficii şi mediereaSunt folosite când statele implicate într-un diferend nu au reuşit să ajungă la o înţelegere,

intervenţia unui terţ este posibilă şi necesară.Bunele oficii

reprezintă : “demersul întreprins pe lângă statele părţi la un litigiu de un terţ stat sau organizaţie internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl resolve pe calea negocierilor diplomatice”.

Terţul nu participă la negocieri I nici nu formulează propuneri pentru statele implicate.Bunele oficii facilitează apropierea şi comunicarea părţilor.

Mediereareprezintă participarea terţului la negocieri, ca participant active şi autorizat. Rolul de mediator poate fi jucat de :- un stat sau un grup de state;- de ONU sau instituţiile sale specializate;- de organizaţie internaţională cu vocaţie regională sau universală;- de o personalitate de largă recunoaştereMediatorul propune dar părţile nu sunt ţinute să respecte propunerile.Rolul lui încetează dacă

propunerile sale nu sunt acceptate sau dacă una din părţi declară acest lucru.Acesta nu poate impune propria soluţie, de aici medierea are un triplu caracter facultativ : iniţiativa celui ce o oferă, atitudinea părţilor, soluţia propusă de terţ poate fi respinsă de părţi.

-ancheta şi concilierea internaţionalăConcilierea este un mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor, apărut de dată mai recentă în

practica internaţională şi care face trecerea spre mijloacele jurisdicţionale.- are o activitate mai elaborată, se realizează nu de către un terţ, ci de un organ independent şi nu

se rezumă la stabilirea faptelor, ci continuă cu propunerea de oluţii părţilor implicate.Deosebirea de mijloacele jurisdicţionale constă în caracterul facultative al soluţiei propuse.

- se realizează - comisii de conciliere permanente sau stabilite ad-hoc- în tratatele multilaterale sunt de regulă, liste anexe cu conciliatori

- este compusă din 3 – 5 membrii- activitatea - un caracter secret până în momentul în care s-a ajuns la un rezultat, care este

consemnat printr-un raport final.Acest raport nu are calitatea , caracterul unei sentinţe arbitrare şi nici nu angajează părţile.

14

Ancheta internationala este un mijloc diplomatic prin care se realizează o activitate de verificare a operaţiunilor părţilor, de clarificare, de stabilire a faptelor, de căutare a unot informaţii în beneficial unor organizaţii internaţionale.(Convenţia de la Haga 1899/1907) crearea de comisii de anchetă

- actul de înfiinţare a unei comisii de anchetă poate rezulta din acordul părţilor cu privire la un diferend existent şi trebuie să cuprindă date privind diferendul, neînţelegerile pe care trebuie să le clarifice, termenul pe care îl au la dispoziţie membrii săi, mijloacele prin care se realizează.

- înfiinţarea comisiilor de anchetă poate fi stipulată în cuprinsul unor tratate, precizându-se că în eventualitatea ivirii unui diferend între părţi ele vor recurge la acest mijloc de soluţionare

- comisia de anchetă este compusă dintr-un număr de 3 -5 membrii, având cetăţenia părţilor în conflict şi comisari terţi, care lucrează după o procedură contradictorie, în prezenţa părţilor.Aceasta se obligă să furnizeze comisiei toate datele, informaţiile, documentele necesare.Deliberarea comisiei este secretă şi activitatea sa se încheie cu redactarea unui raport, ale cărui concluzii au character facultative pentru părţi.

b).mijloacele jurisdicţionale- arbitrajul internaţionalConvenţia de la Haga din 1907 face prima reglementare sistematică a arbitrajului, recomandând

statelor să recurgă la arbitraj pentru rezolvarea diferendelor de ordin juridic. În anul 1928, prin Actul general de Arbitraj s-a urmărit extinderea arbitrajului li asupra diferendelor politice.O mare importanţă este acordată arbitrajului în cadrul regional interamericane, unde au fost formulate recomandări importante pentru state.

Acesta are 3 caractere : – caracter judiciar care rezultă sin supunerea diferendului unui organ specializat, a cărui hotărâre

este obligatorie pentru părţi- caracter consensual care presupune existenţa acordului părţilor de a supune diferendul arbitrajului- caracter flexibil dat de procedura aleasă de părţi şi care presupune reguli simple şi eficiente.Temeiul arbitrajului îl constituie voinţa părţilor de a supune cauza arbitrajului.Acordul părţilor poate avea următoarele forme : - compromisul , care este un tratat, prin care părţile decide : cine va efectua arbitrajul; modul în

care se va constitui tribunalul; competenţa acestuia; procedura; termenul acordat pentru soluţionare.Fiind un tratat, compromisului i se vor aplica toate regulile referitoare la dreptul tratatelor, iar o atenţie deosebită va fi acordată validităţii sale

- clauza compromisatorie, care este o stipulaţie înserată în textul unui tratat cu privire la eventualele diferende ce ar putea apărea între statele părţi.Poate fi clauză generală sau clauză specială.

- tratatul general de arbitraj permanent, reprezintă o altă formă de manifestare a consimţământului părţilor, prin includerea unui angajament de principiu într-un tratat încheiat în acest scop.

Organele arbitrare :-comisie mixtă- tribunalul arbitral – (membrii aleşi de comun accord de către părţile în litigiu): şefi de guverne,

de state, ambasadori, organisme independente.Organele arbitrale trebuie să fie imparţiale, alegându-se membrii ad-hoc neutrii.Cea mai veche

formulă practicată este aceea a desemnării unui arbitru neutru.Organul arbitral format dintr-o comisie mixtă are ca punct de plecare Tratatul Jay şi stabilea

alegerea unui număr egal de comisari naţionali şi a unui supra arbitru.Regulile de procedură trebuie să aibă la bază principiile dreptului internaţional.Procedura arbitrală, se desfăşoară în 2 faze, una scrisa si una orala.

15

Regulile de procedură ale arbitrajului trebuie să aibă la bază principiile dreptului internaţional.Deliberarea este secretă, iar sentinţa pronunţată este obligatorie pentru părţi şi definitivă.Trebuie să

fie semnată de către toţi arbitrii. .Ca regulă sentinţa arbitrară nu poate fi atacată.Dar există situaţii în care apar fapte noi care pot influenţa hotărâtor sentinţa şi atunci se cere revizuirea sentinţei, numită recurs „în revizuire”.Se mai admite recursul „în interpretare”, atunci când între părţi apare un dezacord asupra sensului ei şi recursul „în corectare”, în cazul descoperirii unei erori de fapt sau de drept a tribunalului.

Poate fi invocată nulitatea unei sentinţe arbitrale în unele cazuri : - depăşirea atribuţiilor arbitrilor;- coruperea unui arbitru;- nemotivarea sentinţei

- justitia internationalaPrima instanţă internaţională cu caracter permanent : Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională(CPIJ), creată prin Statutul Societăţii Naţiunilor în anul 1920. O dată cu crearea ONU, prin dispoziţiile Cartei organizaţiei s-a dispus înfiinţarea Curţii Internaţionale de Justiţie.

Pentru soluţionarea cauzelor administrative, în cadrul instituţiilor specializate ONU a fost creat Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii(1927) şi Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite(1949)

Pe baza convenţiei asupra dreptului mării din 1982(de la Montega Bay)a fost creat Tribunalul pentru dreptul mării.

A fost creat, în cadrul regional al Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în spaţiul american, Curtea Internaţională a Drepturilor Omului.

Ca instanţă internaţională funcţionează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

c). mijloacele politice asigurate de organizaţii internaţionale 1.Organizaţia Statelor Americane(OSA)stabileşte prin Carta sa că :

- dacă una dintre părţile implicate într-un diferend apreciază că acesta nu poate soluţiona pe căile diplomatice cunoscute , toate celelalte părţi vor trebui să decidă aplicarea altor mijloace paşnice.

Organul împuternicit = Comitetul pentru reglementarea diferendelor, ca organ al Consiliului OSA2.Organizaţia Unităţii Africane(OUA)

- principiul ei este soluţionarea diferendelor prin negocieri, mediaţiune, conciliere sau arbitrajOrganul creat = Comisia de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj3. Liga Statelor Arabe a împuternicit Consiliul Ligii cu atribuţii arbitrale.4. OSCE = înfiinţată în scopul cooperării în vederea asigurării păcii, securităţii şi cooperării

europene.Aceasta a elaborate 3 sisteme de soluţionare paşnică a diferendelor : system de soluţionare a diferendelor bazat pe intervenţia terţilor; sistem de conciliere şi arbitraj; sistemul “concilierii dirijate”.

Toate organizaţiile sunt chemate să ia măsuri în vederea soluţionării diferendelor apărute în statele member, din anumite zone ale lumii.

8.Recunoaşterea statelor si a guvernelor

1.Recunoasterea statelor Ex de state vechi şi noi: Germania 1995 a devenit o nouă entitate; Ceho/slovacia; Pakistan/IndiaRelaţiile internaţionale se desfăşoară între state suverane, egale în drepturi.Noi state apar pe harta

lumii, în diferite moduri, motiv pentru care s-a pus problema recunoaşterii acestora.

16

Recunoaşterea poate fi definită ca un act politic unilateral al unui stat, cu character facultative, prin care acesta îşi precizează poziţia faţă de apariţia unei noi entităţi, asu a unei situaţii pe plan internaţional, care pot avea consecinţe asupra drepturilor sau obligaţiilor sale.

Recunoaşterea nu are caracter obligatoriu, ea ramânând la latitudinea statului care o face.Privitor la valoarea actului recunoaşterii, în literatura de drept internaţional s-au formulat 2 teorii constitutivă şi declarativă.

2.Recunoaşterea guvernelor Se pune în dreptul internaţional atunci când acestea se instalează prin forţă.Practica statelor legată de recunoaşterea guvernelor a impus criteriul efectivităţii potrivit căruia

urmează a se avea în vedere :- dacă noul guvern are control asupra teritoriului;- dacă se bucură de autoritate;- dacă se bucură de sprijinul populaţiei de pe acel teritoriu şi convinge asupra existenţei sale vitoare

Pe lângă criteriul efectivităţii se are în vedere capacitatea guvernului respective de a îndeplini obligaţiile decurgând din dreptul internaţional.

Refuzul recunoaşterii sau tergiversarea nejustificată a acestui act pot fi interpretate ca amestec în treburile interne ale unui stat.

Practica a oferit exemple de nerecunoaştere , mai ales în statele latino americane, unde s-au formulat o serie de teorii :

Doctrina Tabor care susţine necesitatea refuzului recunoaşterii guvernelor ajunse la putere pe căi neconstituţionale dacă reprezentanţii poporului nu au reorganizat ţara pe baze constituţionale(aceasta înseamnă o posibilitate de a intervene în treburile unor state, care contravene dreptului internaţional)

Doctrina Estrada (formulată ca reacţie la teoria Tabor) evite să se pronunţe tranşant asupra schimbării guvernelor altor ţări şi se concentrează asupra guvernului mexican(minimalizând rolul recunoaşterii în relaţiile internaţionale, dar totuşi această doctrină a găsit ecou în unele ţări, printre care Franţa, Finlanda, Turcia, Germania, Indonezia, Peru), abţinându-se să facă comentarii asupra noilor guverne, procedând doar la recunoaştere când vor considera oportun(altfel spus când interesele o vor cere).

9. Personalul misiunii diplomatice(ambasade)

Este constituită dintr-un reprezentant diplomatic numit de un stat şi acceptat de un altul, împreună cu personalul său şi stabilită în capitala diplomatică a statului respective.

Personalul diplomatic este numit de statul acreditant şi cuprinde :1.şeful misiunii diplomatice, care poate avea rang de : - ambasador- înalt comisar sau nunţiu apostolic- trimis extraordinar şi ministru plenipotenţial sau inter-nunţiu2.personalul tehnic şi administrativ, format din şeful cancelariei, translatori, secretari tehnici,

cifratori, dactilografi 3.personalul de serviciu,format din şoferi, curieri, bucătari, etc.Funcţiile misiunii diplomatice:

17

- de reprezentare a statului acreditat în statul acreditat - ocrotirea intereselor statului acreditar, prin tratativele purtate între cele 2 state, prin cooperarea relaţiilor de cooperare şi prietenie.

Se vizează ocrotirea intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în statul acreditar, funcţie de protecţie diplomatică, exercitată în limitele dreptului internaţional.

Toate funcţiile misiunii diplomatice sunt reflectate de structura acesteia, care cuprinde: - şeful misiunii;- cancelaria;- departamentul comercial;- departamentul consular;- serviciul militar;- alte servicii specializate.Şeful misiunii este reprezentantul statului acreditant în statul acreditor si este numit pe baza unui

agreement, prin care statul acreditor consimpte numirea lui, iar documentul prin care şeful misiunii este investit poartă denumirea de scrisoare de acreditare. Are ca sarcini formularea politicii diplomatice si realizarea unui canal de comunicare cu statul acreditar.

Cancelaria este răspunzătoare de buna coordonare a activităţilor misiunii şi de supravegherea acesteia.Ea este condusă de diplomatul cu rangul imediat inferior şefului misiunii.

Deosebirile între categoriile personalului diplomatic constau în modul lor de numire, în atribuţiile pe care le au în cadrul misiunilor diplomatice, precum şi în modul în care beneficiază de imunităţile şi privilegiile diplomatice.

Ambasada este misiunea diplomatică de cel mai înalt grad de reprezentare a unui stat; constituită dintr-un reprezentant diplomatic numit de un stat şi acceptat de un altul, împreună cu personalul său şi stabilită în capitala diplomatică a statului respective.

Ambasadele şi legaţiile - misiuni permanente de tip classicInaltele comisariate, misiunile statelor pe lângă o organizaţie internaţională, şi ale unei organizaţii

internaţionale pe lângă un stat - misiuni permanente de tip nou

10.Terorismul internaţional

Actele teroriste sunt forme de agresiune. Formele de manifestare ale acestora sunt: asasinarea , răpirea de diplomaţi sau alte personae oficiale, deturnarea ilicită de aeronave. Motivaţia : politica, obţinerea unor bunuri, răzbunare

O oarecare definiţie găsită în proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii : “orice individ care, în calitate de agent sau de reprezentant al unui stat comite sau ordonă să fie comise oricare dintre actele următoare : să întreprindă, să organizeze, să ajute, să finanţeze, să încurajeze sau să tolereze împotriva altui stat, vizând persoane sau bunuri de natură să provoace teroare printre conducători, grupuri de persoane sau în rândul populaţiei va fi , odată recunoscut, culpabil pentru astfel de acte, condamnat.”

Terorismul internaţional copromite libertăţile fundamentale ale omului şi demnitatea sa, produce consecinţe negative asupra cooperării dintre state, în special în domeniul dezvoltării lor

O formă actuală a terorismului internaţional este infracţiunea comisă împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională.

18

11. Crimele împotriva păcii

Plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune, sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan concret ori la un complot pentru săvârşirea actelor menţionate mai sus.

Propaganda de război este tot o crimă împotriva păcii.Condamnarea propagandei de război s-a făcut în :

- “Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state” a Cartei Naţiunilor Unite – 1970.

- “Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice” – 1966- “Actul Final de la Helsinki” – 1975Toate acestea stabilesc obligaţia statelor semnatare de a promova prin toate mijloacele pe care

fiecare din ele le consideră adecvate, un climat de încredere şi de respect între popoare, în conformitate cu obligaţia lor de a se abţine de la propagandă în favoarea războaielor de agresiune sau a oricărei ameninţări cu forţa sau folosirea forţei împotriva unui alt stat participant.

12. Crimele împotriva umanităţii

Crimele împotriva umanităţii au fost definite pentru prima dată în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg.

Statutul Curţii Penale Internaţionale enumeră crime împotriva umanităţii : asasinatul, exterminarea, persecuţiile de orice fel pe motive politice, rasiale sau religioase, violul, sclavia sexuală sau orice formă gravă de privare de libertate fizică cu încălcarea regulilor fundamentale ale dreptului internaţional.O altă formă de infracţiune internaţională este genocidul, din care se distinge o formă specială de genocid numită ecocidul.

Crima de apartheid este considerată şi ea o crimă împotriva umanităţii , precum şi sclavia.Adunarea Generală a ONU a adoptat în 1973 o rezoluţie cu privire la principiile cooperării

internaţionale în depistarea , arestarea, extrădarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de crime de război şi crime împotriva umanităţii , precum şi regula ca persoanele acuzate de comiterea de astfel de crime să fie pedepsite, în ţara unde au comis crimele respective.Statele au îndatorirea de a coopera, pentru prevenirea şi reprimarea crimelor împotriva umanităţii, pentru depistarea , arestarea şi deferirea justitţiei a persoanelor învinuite de astfel de crime, şi în domeniul culegerii de informaţii şi documente privind anchetarea vinovaţilor.

.

19