UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

Dr. IUSTIN STANCA Drd. MARIUS NECULCEA

Jurist TUDOR TRAIAN STANCA

COORDONATE PENALE ALE DREPTULUI COMUNITAR ŞI

POLITICI PENALE ALE STATULUI ROMÂN ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

ARAD - 2006

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:Conf.univ.dr. Ioan TRIFAConf.univ.dr. Andrei SIDA

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSTANCA, IUSTIN

Coordonate penale ale dreptului comunitar şi politici penale ale statului român în procesul de integrare europeană / Iustin Stanca, Marius Neculcea, Traian Tudor Stanca. – Arad: “Vasile Goldiş” University Press, 2006

ISBN 973-664-117-1

I. Neculcea, MariusII. Stanca, Traian Tudor

341.217(4)UE343(498)

CUPRINS

I. INTRODUCERE ........................................................................... 7II. PRINCIPALUL SISTEM DE REFERINŢĂ AL DREPTULUI COMUNITAR ÎN FUNDAMENTAREA ŞI REALIZAREA COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ ŞI A COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI EUROPENE .......................... 11 2.1. Valorile Uniunii ........................................................................ 11 2.2. Competenţele Uniunii – Tipologie ........................................... 12

2.2.1. Competenţa exclusivă ......................................................... 12 2.2.2. Competenţa comună Uniunii şi statelor membre ............... 12 2.2.3. Competenţa Uniunii de a întreprinde acţiuni de sprijinire, cooperare sau completare a acţiunii statelor membre ................ 132.2.4. Competenţa oferită de „clauza de flexibilitate”.................. 13

2.3. Principiile Dreptului Comunitar............................................... 142.3.1. Principiul atribuirii.............................................................. 142.3.2. Principiul subsidiarităţii...................................................... 162.3.3. Principiul proporţionalităţii................................................ 172.3.4. Principiul priorităţii constituţionale şi dreptului adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce i-au fost conferite acesteia, în raport cu dreptul statelor membre........ 172.3.5. Principiul limitării priorităţii constituţionale şi dreptului adoptat de către instituţiile Uniunii în raport cu competenţele ce i-au fost conferite acesteia............................................................. 192.3.6. Principiul aplicării imediate şi efectului direct, pe segmente precis definite............................................................... 202.3.7. Principiul respectării, protejării şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului............................................. 212.3.8. Principiul cooperării consolidate între statele membre....... 27

2.4. Alte principii pendinte strict penalului european..................... 28 2.5. Sistemul instrumentelor juridice ale Uniunii......................….. 32

2.5.1. Tipologia actelor juridice, în vigoare, în viziune doctrinară………………………………………………………………. 332.5.2. Tipologia instrumentelor juridice în viziunea Constituţiei pentru Europa.............................................................................… 35

2.6. Câteva consideraţii personale privind alte relaţionări ale sistemului de referinţă european în configurarea cooperării judiciare în materie penală şi a cooperării poliţieneşti..................... 37

3

III. COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ ........ 41 3.1. Conceptul de „Cooperare judiciară în materie penală în cadrul Uniunii”..................................................................………… 41 3.2. Scopurile specifice ...................................................................... 41 3.3. Domeniile de cuprindere ............................................................ 41 3.4. Mecanisme ale cooperării judiciare europene în materie penală………………………………………………………………… 46

3.4.1. Magistraţii de legătură........................................................ 463.4.2. Reţeaua judiciară europeană ............................................. 473.4.3.Întrajutorarea judiciară penală între autorităţile judiciare, poliţieneşti şi vamale ale statelor membre..............………………. 49

3.4.3.1. Cadrul general ..........................……………………. 493.4.3.2. Forme particulare de întrajutorare......................…… 50

A. Obiectele furate..................................................….. 50B. Transferarea temporară............................................. 51C. Videoconferinţa judiciară....................................….. 51D. Livrările supravegheate.......................................….. 53E. Echipa comună de anchetă........................................... 53F. Anchetele discrete........................................................ 56G. Interceptarea telecomunicaţiilor.................................. 57H. Alte forme ale mecanismelor de întrajutorare............. 58

3.4.4. Unitatea provizorie de cooperare judiciară........................ 583.4.5. Reţeaua europeană de formare judiciară............................. 593.4.6. Eurojust ........................................................................….. 603.4.7. Încurajarea persoanelor care participă sau au participat la o asociaţie criminală ori la delicte relevante criminalităţii organizate de a colabora la acţiunea în justiţie.....................…… 713.4.8. Garanţii procedurale acordate suspecţilor şi persoanelor puse în cauză în procedurile penale în Uniunea Europeană........ 733.4.9. Prevenirea victimizării străinilor, asistenţa acestor victime şi statutul lor în procedurile penale.................................. 763.4.10. Îngheţarea (blocarea) bunurilor sau elementelor de probă............................................................................................... 793.4.11. Confiscarea produselor criminalităţii.........................….. 863.4.12. Extrădarea simplificată..................................................... 893.4.13. Mandatul european de arestare......................................... 933.4.14. Parchetul european............................................................ 1093.4.15. Aplicarea principiului recunoaşterii mutuale a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti........................................ 109

3.4.15.1. Recunoaşterea mutuală a decăderii din dreptul de a conduce un vehicul cu motor................................................... 1103.4.15.2. Recunoaşterea mutuală a sancţiunilor pecuniare....... 1123.4.15.3. Recunoaşterea mutuală a deciziei de decădere din dreptul de exercitare a unei profesii.............................……… 114

4

3.4.15.4. Noile valenţe conferite aplicării principiului recunoaşterii mutuale a deciziilor finale în materie penală prin deschiderile realizate de către Consiliul European de la Tampere (1999).................................................……………… 114

IV. COOPERAREA, POLIŢIENEASCĂ, EUROPEANĂ............... 123 4.1. Conceptul cooperării poliţieneşti europene, tipologia măsurilor de asigurare şi baza legală şi de orientare a politicilor în domeniu……………………………………………………………. 123

4.1.1. Conceptul de “cooperare poliţienească europeană” ……… 1234.1.2. Tipologia măsurilor de asigurare ................................…… 1234.1.3. Baza legală şi de orientare a politicilor în domeniu ............ 127

4.2. Mecanisme şi principalele jaloane de realizare şi finalitate ... 1284.2.1. Unitatea Droguri ................................…………………… 1284.2.2. Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) ....................… 1304.2.3. Colegiul European de Poliţie (CEPOL) ........................…. 1624.2.4. Menţinerea ordinii şi securităţii publice .............................. 163

4.2.4.1. Baza legală şi reglementări .................................….. 1644.2.4.2. Cadrul general al menţinerii ordinii publice ..........…. 1644.2.4.3. Prevenirea şi stăpânirea violenţei, tulburărilor, busculadelor şi actelor de huliganism prilejuite de meciurile de fotbal de dimensiuni internaţionale .............................….. 1654.2.4.4. Protecţia înaltelor personalităţi aflate în vizite în alte state membre ...................................................................……. 181

V. CONCLUZII ŞI PROPUNERI FINALE...................................... 184BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................ 192

5

6

CAPITOLUL IIntroducere

Abordarea temei de referinţă, ca subiect al lucrării noastre îşi are raţiunile sale bine definite.

În primul rând, problematica aferentă ţine de unul din cele mai complexe şi dificile dosare de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv capitolul 24 – „Justiţie şi Afaceri Interne”, printre ultimele la care s-au încheiat negocierile cu forurile europene existând, la un moment dat, riscul amânării, din acest considerent, a racordării României, cu drepturi depline, la marea familie europeană.

Mai mult chiar, rămânerile în urmă în registrul justiţiei şi afacerilor interne au reprezentat unul din motivele pentru care, la încheierea negocierilor de aderare a ţării noastre la U.E., pe acest dosar s-a introdus o clauză de salvgardare distinctă.

Totodată, în plan pragmatic, pe fondul deficitului în preluarea aquis-ului comunitar şi al implementării sale în legislaţia naţională şi în practica judiciară, implicit în cadrul pilonului cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală cu factorii competenţi de la nivelul UE, dar şi ai statelor membre ale acestei organizaţii, s-au înregistrat, cel puţin în unele din aceste state, adevărate fenomene negative din partea unor cetăţeni români, care au creat reacţii de îngrijorare în opinia publică europeană, cu riscuri majore la adresa aderării României la UE şi a liberei circulaţii a cetăţenilor săi în spaţiul european.

Este elocvent, în acest sens, de pildă, fenomenul „criminalităţii de vitrină” produs, printre altele, în FRANŢA, de către acei cetăţeni români care au comis, frecvent, infracţiuni la vedere, care au antrenat oprobiul public, al francezilor, fiind necesară, la timpul respectiv, deplasarea, de urgenţă, a ministrului român de interne pentru tratative cu autorităţile franceze abilitate, în scopul estompării stărilor tensionate şi prevenirii urmărilor lor majore, posibile. Aşa s-a ajuns ca, în contextul cooperării judiciare şi poliţieneşti, să fie semnate acorduri de returnare în ţară a unui număr mare de români aflaţi ilegal în spaţiul european, printr-o procedură simplificată.

7

Actualitatea temei este şi mai evidentă, dacă avem în vedere că, în cursul anului de graţie 2005, România a reuşit să obţină, din partea instituţiilor comunitare abilitate, semnarea Tratatului propriu–zis de aderare la Uniunea Europeană, după un proces lung şi deosebit de dificil şi care, pe fond, reprezintă doar punctul de plecare pentru noi şi consistente demersuri, care urmează să asigure cetăţenilor săi adevăratele beneficii, dar şi, corelativ, achitarea de costurile pe care le implică şi efectuarea tuturor lecţiilor restante. Ori, o astfel de lecţie vizează reforma profundă a justiţiei şi administraţiei şi lupta împotriva corupţiei, dimensiuni deosebit de semnificative pentru cooperarea judiciară europeană în materie penală şi cooperarea poliţienească.

Iată, deci, interesul deosebit, pentru România, de a cunoaşte standardele şi mecanismele europene de cooperare judiciară în materie penală şi cooperare poliţienească, pentru a putea fi fructificate, cu un plus de responsabilitate, consistenţă şi eficienţă.

Semnificaţia opţiunii noastre pentru această temă derivă, apoi, din locul şi rolul care îi sunt conferite în contextul mai larg al preocupărilor europene. Remarcăm că aceste cooperări ocupă un loc distinct şi cu un cuprins destul de vast în economia abordărilor europene pe segmentul bine definit al justiţiei şi afacerilor interne.

La cele de mai sus, trebuie adăugată explozia fără precedent a criminalităţii de dimensiuni internaţionale, cel puţin pe unele din palierele sale de manifestare, care necesită răspunsuri adecvate acestei îngrijorătoare evoluţii, printre care cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală pot avea impactul cel mai benefic în planurile prevenirii şi combaterii fenomenului de referinţă.

Rolul, final, al cooperării judiciare şi poliţieneşti europene este acela ca, împreună cu celelalte componente, să asigure crearea şi menţinerea unui SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE, fără de care realizarea valorilor fundamentale ale UE ar fi de neconceput.

De pe platforma cadru sus-definită ne-am propus şi am realizat studiul aprofundat asupra reglementărilor juridice ale UE, după cum şi vizând strategiile şi normele juridice, naţionale incidente pentru a putea urmări, pe de o parte, standardele şi mecanismele adiacente statuate la nivelul UE şi, pe de altă parte, pe segmente bine definite, compatibilizarea legislaţiei naţionale cu astfel de exigenţe europene, din perspectiva abordărilor de drept comparat.

O problemă pe care ne-am pus-o de la începuturile documentării, fiind, iniţial, într-un relativ dubiu, a fost dacă să ne aplecăm sau nu asupra conţinutului Constituţiei pentru Europa şi dacă este cazul să-i invocăm

8

prevederile în lucrarea noastră. Concluzia finală a fost că da, şi are la bază următoarele argumente: acest act constituţional, major, pentru noua configuraţie a funcţionării Uniunii europene a fost conceput şi adoptat prin implicarea celor mai renumiţii politicieni şi experţi comunitari în domeniul dreptului; Tratatul, care o consacră, a fost semnat de către cei mai înalţi reprezentanţi ai statelor membre ale Uniunii europene; până la data redactării finale a lucrării noastre, un număr de nouă state membre au ratificat această constituţie, cu excepţia francezilor care, prin referendum, au optat, în majoritatea votanţilor, pentru respingerea sa, dar, din câte cunoaştem, pe nici un motiv legat de cooperarea în materie penală; chiar în aceste condiţii am hotărât pentru folosirea prevederilor acestui act constituţional considerându-l, cum vom putea remarca, ulterior, perfectibil, inclusiv pe dimensiunea de interes particular pentru tema noastră, sens în care, anticipând, sugerăm implicarea responsabililor români, într-o eventuală revedere şi actualizare a acestuia.

În baza acestui studiu am reţinut o concluzie, generală, care merită a fi punctualizată în capitolul introductiv – conceptul larg de „cooperare judiciară în materie penală”, cât şi cel de cooperare poliţienească, implică dimensiunea Dreptului penal propriu-zis, elemente definitorii ale Dreptului procedural penal, Criminologiei, mai ales pe evantaiul prevenţiei generale şi prevenţiei speciale, Drepturilor omului şi Dreptului constituţional.

Pornind de la premisele de mai sus, pe lângă acest prim capitol introductiv ne-am propus şi vom structura conţinutul de fond al lucrării în următoarele capitole: Capitolul I – Introducere; Capitolul II - Principalul sistem de referinţă al dreptului comunitar în fundamentarea şi realizarea cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti, europene; Capitolul III - Cooperarea judiciară în materie penală; Capitolul IV – Cooperarea poliţienească; Capitolul V - Concluzii şi propuneri finale

Relevăm, totodată, existenţa unor limite ale conţinutului ce-l vom parcurge, derivat, pe de o parte, din vastitatea domeniului şi problematicii de studiu, practic într-o lucrare de acest tip fiind imposibilă tratarea exhaustivă. Pe de altă parte, este vorba de dinamica extraordinară a fenomenelor şi faptelor sociale ce intră sau ar trebui să se regăsească la cooperarea europeană în materie penală şi la cea poliţienească. Numai că, inerent, au fost şi vor rămâne unele rămâneri în urmă a cuprinderii lor, imediate, sub aspectele legiferărilor şi reglementărilor, ale instituţionalizărilor.

Este şi motivul pentru care ne propunem, pe viitor, să urmărim atent evoluţiile şi să ne actualizăm lucrarea, în funcţie de noutăţiile majore ce vor interveni în sistemul european şi naţional, de profil.

9

În fine, dorim să subliniem un avertisment: prezenta lucrare a fost redactată într-un context universitar, prezentarea sa nefiind decât aceea a unui document pedagogic.

În raţiunea interesului aparte al problematicii cuprinse din perspectiva pregătirii temeinice şi a aderării României cu drepturi depline la Uniunea Europeană, lucrarea va fi difuzată în cadrul procesului de formare din Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad, cu prevalenţă la Facultatea de ştiinţe juridice, mai ales la materiile Drept penal şi Drept procesual penal aprofundat, respectiv Drept comunitar şi administrarea justiţiei antidrog, la cursul de Criminologie din curricula ciclului I licenţă, dar şi la specializarea Ştiinţe ale administraţiei din structura Facultăţii de ştiinţe umaniste, politice şi administrative.

Totodată, din considerentele diseminării şi necesităţii informării asupra acquis-ului comunitar, din perspectivele pregătirii temeinice şi integrării României în Uniunea Europeană, credem că este permis ca această lucrare să poată fi consultată şi de către factorii direct implicaţi în fundamentarea, adoptarea şi implementarea politicilor şi strategiilor naţionale în materie penală, precum şi în armonizarea legislaţiei şi celorlalte reglementări, româneşti, de profil, cu standardele europene, pertinente.

10

CAPITOLUL IIPrincipalul sistem de referinţă al dreptului comunitar

în fundamentarea şi realizarea cooperării judiciare în materie penală

şi cooperării poliţieneşti, europene

În urma studiului realizat asupra reglementărilor juridice de profil, precum şi asupra literaturii de specialitate din domeniu, am ajuns la concluzia de a prezenta problematica aferentă sistemului de referinţă în fundamentarea şi realizarea efectivă a cooperării judiciare şi cooperării poliţieneşti penale în Uniunea europeană, în următoarea structurare: valorile Uniunii; tipologia competenţelor Uniunii; tipologia actelor juridice ale Uniunii; principiile generale ale dreptului comunitar; principii specifice penalului, fiecare în parte având reverberaţii specifice asupra subiectului lucrării noastre.

2.1. Valorile Uniunii Potrivit Constituţiei pentru Europa, Uniunea se bazează pe valorile

respectării: demnităţii umane; democraţiei; egalităţii; statului de drept; drepturilor omului,ca valori comune ale statelor membre într-o societate caracterizată

prin: pluralism; toleranţă; justiţie; solidaritate, şi nediscriminare.Atât în fundamentarea, în adoptarea şi administrarea aplicării

dreptului Uniunii, cât şi a normelor juridice interne, naţionale emise, după

11

caz, pentru mai buna înţelegere şi aplicare a reglementărilor europene şi pentru stabilirea formelor şi mijloacelor adecvate pentru atingerea obiectivelor consacrate în aceste din urmă reglementări, valorile menţionate mai sus reprezintă punctul focal în jurul căruia va trebui să graviteze ansamblul demersurilor, activităţilor, acţiunilor şi măsurilor asociate cooperării judiciare europene în materie penală şi cooperării poliţieneşti, dar şi în elaborarea şi aplicarea politicii penale a statului român, pe un plan mai larg.

2.2. Competenţele Uniunii - Tipologie2.2.1. Competenţa exclusivă revine atunci când Constituţia pentru

Europa o atribuie Uniunii într-un anumit domeniu, caz în care numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statelor membre nepermiţându-le acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau pentru a pune în aplicare actele adoptate de către aceasta.1

Cooperarea judiciară penală şi cea poliţienească nu intră sub incidenţa acestui tip de competenţă.

2.2.2. Competenţa comună Uniunii şi statelor membre este atunci când Constituţia Uniunii o atribuie astfel într-un domeniu determinat şi conform căreia Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi de a adopta în domeniul respectiv acte obligatorii din punct de vedere juridic, cu menţiunea că statele membre îşi vor exercita competenţa numai în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sa în acel domeniu sau a decis să nu şi-o exercite (s.ns.).

Domeniul cooperării judiciare în materie penală şi cel al cooperării poliţieneşti aparţine acestei categorii de competenţă, atâta vreme cât el este tratat ca subdiviziune la capitolul Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie şi care, la rândul său, este nominalizat expres la domeniile de competenţă comună.2

În referire la această problematică dorim să mai subliniem următoarele: domeniile de impact, subordonate domeniului larg al cooperării judiciare

în materie penală, sunt cele pe care deja le vom întâlni la paragraful 3.3. al lucrării;

definirea orientărilor strategice ale programării legislative şi operaţionale în Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie revine Consiliului European, urmând ca politicile penale ale statului român să

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. 11 alin. 1, p. 10 2 Idem, cit., art. 11 alin. 2, p. 11

12

fie subordonate şi acestor orientări strategice, înţelegând şi în spaţiul cooperării judiciare în materie penală1 şi cooperării poliţieneşti.

2.2.3. Competenţa Uniunii de a întreprinde acţiuni de sprijinire, cooperare sau completare a acţiunii statelor membre în anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în Constituţia pentru Europa, fără a înlocui, însă, prin aceasta competenţa statelor membre în domeniile respective.2

Această competenţă este valabilă şi în ceea ce priveşte cooperarea judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească, aşa cum va rezulta din suita problematicii pe care o vom trata în capitolele şi paragrafele următoare, cum ar fi, de pildă, şi regula, generală, potrivit căreia legile sau legile – cadru europene pot stabili măsuri pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii.3

2.2.4. Competenţa oferită de „clauza de flexibilitate”, potrivit căreia dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor oferite în partea a III-a (a Constituţiei pentru Europa, în care apare, nominalizat şi Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, inclusiv domeniile sale distincte privind cooperarea judiciară în materie penală şi cooperare poliţienească– n.ns.) pentru a atinge unul din obiectivele stabilite prin Constituţie (în speţă fiind vorba tocmai de Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie – n.ns), fără ca aceasta să fi prevăzut competenţele necesare în acest scop, Consiliul de Miniştri va adopta dispoziţiile corespunzătoare, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European.4

Pe marginea acestei competenţe mai comentăm următoarele: atâta vreme cât obiectivul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie este

clar delimitat în Constituţia pentru Europa, după cum şi liniile directoare ale politicilor cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti, subsumate, mai este oportună exercitarea acestei competenţe? Răspunsul este clar: da, atâta vreme cât în însăşi constituţia de referinţă apare, cel puţin regula, conform căreia Consiliul Miniştrilor poate adopta o decizie europeană care să identifice şi alte domenii ale

1Tratat de constituire a unei CONSTITUŢII PENTRU EUROPA, adoptat prin consens de către Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003, prezentat Preşedintelui Consiliului European la Roma – 18 iulie 2003- E, Convenţia Europeană, CONV 850/03 RO, art. III-159, p. 1322 Idem, art. 11, alin. 5, p. 11 3 Idem, art. III-173, p. 1394 Idem, art. 17, p. 14

13

criminalităţii, de interes pentru cooperarea judiciară în materie penală, suplimentar celor deja nominalizate;1

dispoziţiile adoptate în baza clauzei de flexibilitate nu implică armonizarea dispoziţiilor legale şi de reglementare ale statelor membre, în aplicarea lor în domeniul cooperării judiciare în materie penală, cu excepţia cazurilor în care Constituţia pentru Europa statuează imperativul unei asemenea armonizări.

2.3. Principiile Dreptului comunitarPrincipiile care guvernează dreptul comunitar, în ansamblul său, sunt

pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte registrul de cuprindere al penalului, implicit pe segmentul cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti. Este şi motivul pentru care le tratăm, în continuare, cu unele comentarii de rigoare privind limitele actuale ale cadrului juridic românesc, acolo unde va fi cazul, raportate la imperativele acestor principii, începând cu principiile fundamentale, astfel definite în mod expres şi continuând cu alte principii, subsidiare, regăsite în Constituţia pentru Europa.

2.3.1. Principiul atribuirii, în temeiul căruia Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre, în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre.2

În legătură cu problematica acestui principiu, sublinem şi cele de mai jos. În primul rând, limitele competenţelor atribuite Uniunii prin Constituţie

nu sunt numai cele explicit formulate în respectiva Constituţie, ci şi cele implicite, derivate din legile şi legile-cadru pe care instituţiile sale sunt abilitate să le legifereze şi să le adopte, precum şi din actele juridice nelegislative.Ori, parcurgând reglementările Uniunii Europene, de aceste tipuri, deja existente, am observat că o parte semnificativă din ele invocă şi se relaţionează cu dreptul internaţional, dreptul Consiliului Europei şi dreptul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa, inclusiv pe coordonata cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti.

Reprezentarea grafică a acestor relaţionări şi interferenţe o putem realiza sub următoarea formă de exprimare în raport cu dreptul european.

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.III-172, p.1932 Idem, art. 9, alin.2, p. 9

14

Fig. 1. DREPTUL EUROPEAN

Pornind de aici, concluzionăm că cel puţin în administrarea aplicării dreptului, prin Constituţia pentru Europa, Uniunii i s-au atribuit competenţe în limitele spaţiului haşurat al ansamblului dreptului european.

În egală măsură, concluzia este pe deplin valabilă şi în ceea ce priveşte elementele dreptului internaţional, de interes aparte şi pentru cooperarea judiciară penală şi cooperarea poliţienească, consacrate ca atare în actele juridice de profil ale Uniunii.

În al doilea rând, luând în considerare ultima propoziţie din norma statuată în art. 9, alin.2 al Constituţiei pentru Europa subliniem, din nou, că orice altă competenţă neatribuită Uniunii aparţine statelor membre, cu menţiunea că, cel puţin parţial dintre aceste competenţe, aşa cum vom putea remarca din tipologia actelor juridice ale Uniunii şi din principiile de drept statuate, sunt obligatorii pentru statele membre. Concluzia rămâne aplicabilă şi României.

2.3.2. Principiul subsidiarităţii, în virtutea căruia, în domeniile ce nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii – cum este cazul şi cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti – aceasta intervine

15

Dreptul U.E.

(comunitar)

Dreptul OCDE

Dreptul Consiliului

Europei

numai pentru că, şi în măsura în care, obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine realizate la nivelul Uniunii, datorită dimensiunii lor şi efectelor preconizate.1

Aplicarea efectivă a acestui principiu, pe deplin valabil şi la cooperarea judiciară în materie penală şi la cooperarea poliţienească, se realizează conform unui Protocol distinct, anexat Constituţiei pentru Europa, potrivit căruia:

înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la ample consultări, ţinând cont, dacă este cazul, de dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate, cu excepţia cazurilor de urgenţă excepţională, în care nu se mai procedează la aceste consultări. Ori, în ceea ce ne priveşte, credem că o parte, cel puţin, din elementele cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti, pot intra la asemenea cazuri de urgenţă;

în ideea de mai sus, Comisia trimite parlamentelor naţionale ale statelor membre, cât şi legiuitorului Uniunii toate propunerile sale legislative, precum şi propunerile sale de modificare, însoţite de o fişă cu elementele detaliate, care să permită formularea unei aprecieri cu privire la reglementarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, inclusiv cu elemente ce ţin de impactul propriu pe plan financiar şi, dacă este vorba de o lege-cadru, cu efectele sale asupra reglementărilor ce trebuie puse în aplicare de către statele membre, şi la nevoie, asupra legislaţiei regionale;

în baza celor de mai sus, orice parlament naţional al unui stat membru sau orice cameră abilitată a acestui for, în termene precis delimitate, au dreptul să adreseze preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului Miniştrilor şi Comisiei un aviz, care să conţină motivele pentru care estimează că propunerea în cauză este contrară principiului subsidiarităţii, după consultarea, dacă este cazul, a parlamentelor regionale cu puteri legislative;

în cazul în care avizele precedente, motivate, ar reprezenta cel puţin o treime din totalul voturilor parlamentelor naţionale şi camerelor parlamentare naţionale, Comisia este obligată să îşi revizuiască propunerea pentru ca, în cazul expres al Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, deci implicit a componenţei sale relative la cooperarea judiciară în materie penală şi la cea poliţienească, acest prag să se reducă până la un sfert din totalul voturilor astfel exprimate;

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.9, alin.3, p.916

competenţa de a judeca acţiunile introduse pe motiv de încălcare a principiului subsidiarităţii, sus-definite, revine Curţii Europene de Justiţie.1

Pe marginea principiului de referinţă, literatura de specialitate consemnează că el propune ideea de fond: „Comunitatea nu va interveni decât dacă ea este mai bine plasată decât statele pentru a acţiona, adică nu va regla, la nivelul său, ceea ce poate fi mai bine decis şi gestionat în plan naţional sau regional.....”2

2.3.3. Principiul proporţionalităţii are în vedere ca prin conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii să nu se depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei pentru Europa.3

Aplicabilitatea acestui principiu la specificul cooperării judiciare în materie penală şi la cea poliţienească are în vedere şi obiectivul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, în particular înfăptuirea actului de justiţie.

Şi în cazul acestui principiu sunt de implementat normele statuate în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, la care ne-am referit anterior.

Pe lângă aceste trei principii generale, statuate ca atare în Constituţia pentru Europa, studiul aprofundat asupra celorlalte elemente de conţinut al acesteia, al altor reglementări europene în materie de cooperare judiciară penală şi poliţienească şi asupra literaturii de specialitate ne-a permis să extragem şi alte principii de interes pentru problematica lucrării noastre, cele cu o semnificaţie aparte fiind prezentate în continuare.

2.3.4. Principiul priorităţii constituţionale şi dreptului adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce le-au fost conferite acestora, în raport cu dreptul statelor membre sau, altfel spus, principiul primordialităţii ordinii juridice comunitare4, inclusiv în referire la cooperarea judiciară în materie penală şi la cea poliţienească.

Izvorul introducerii acestui principiu se regăseşte în jurisprudenţa Curţii de Justiţie care, în hotărârea sa din 15 iulie 1964, referitoare la afacerea COSTA, a reţinut că „statele membre ale UE au creat o comunitate de durată nedeterminată, dotată cu atribuţii proprii, personalitate şi capacitate juridică, (s.ns.), cu o capacitate de reprezentare internaţională şi, 1 A se vedea, Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, în Constituţia pentru Europa, cit., p. 229-231. 2 A se vedea, Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen, Editions Dalloz, 1999, p. 435-4363 A se vedea, Constituţia pentru Europa, art.9, alin. 4, p. 9-104 A se vedea, Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen, Editions Dalloz, 1999, p. 433

17

mai precis, cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţei”, ele limitându-şi „în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însăşi.”1

Consacrarea deplină şi legală a acestui principiu o regăsim în Constituţia pentru Europa, în care este statuată explicit norma, potrivit căreia „Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce i-au fost conferite acesteia (subînţelegem şi cele în materie de cooperare judiciară europeană penală şi poliţienească - n.ns) au prioritate faţă de dreptul statelor membre”.2

Mai mult, este inserată obligaţia statelor membre de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare asigurării executării obligaţiilor ce decurg din Constituţie sau din actele instituţiilor Uniunii.3

Acest principiu îşi regăseşte, parţial, acoperirea în legislaţia naţională în vigoare, mai precis în art. 4 din Legea 302/2004, intitulat chiar „Preeminenţa dreptului internaţional” şi potrivit căruia, la alin. 1, se arată: „Prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.”

Am subliniat, în alineatul de mai sus, termenul „parţial”, din mai multe considerente.

Astfel, chiar dacă alineatul 1 de referinţă arată că legea românească privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se aplică în baza şi pentru executarea normelor de profil din instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, în conţinutul acestui alineat nu se acoperă, practic şi în mod explicit, titlul articolului, respectiv preeminenţa dreptului internaţional, ceea ce ar presupune o formulare expresă că, dacă între aceste instrumente juridice internaţionale şi dreptul naţional în vigoare există contradicţii, primează aplicarea reglementărilor internaţionale.

Ori, în opinia noastră, o asemenea omisiune a legislatorului român nu este întâmplătoare, ci a încercat, într-o manieră diplomatică, să evite încălcarea principiului constituţionalităţii legilor române, atâta vreme cât actuala Constituţie a României stipulează, explicit, numai primatul pactelor şi tratatelor internaţionale în materie de drepturi ale omului, la care România este parte, în raport cu legislaţia internă.

1 A se vedea, CYCE 15 JUILL, 1964, Costa, 6/64, Rec. C.Y.C.E., P. 585, 593, APUD Jean Pradel, Geert Cortens, op. cit., p.4332 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. 10, alin.1, p. 103 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. 10, alin. 2, p. 10

18

În consecinţă, propunem revederea şi actualizarea Constituţiei României, pentru a corespunde imperativelor Constituţiei Europene şi să se purceadă şi la modificarea şi completarea alin.1 al art. 4 din Legea 302, în sensurile statuării esenţei primordialităţii, respectiv că în caz de conflicte de legiferare între dreptul internaţional şi cel comunitar-european, pe de o parte, şi dreptul naţional, pe de o altă parte, preeminenţa revine dreptului internaţional şi celui comunitar, cu excepţiile în care însăşi aceste tratate şi/sau convenţii au prevăzut posibilitatea statelor de a formula declaraţii de interpretare sau rezerve, ceea ce România a şi făcut, cu ocazia unor ratificări şi este posibil să o facă şi în continuare.

2.3.5. Principiul limitării priorităţii constituţionale şi dreptului adoptat de către instituţiile Uniunii în raport cu competenţele ce i-au fost conferite acesteia, altfel spus, al limitării supremaţiei ordinii juridice comunitare la domeniile prevăzute în tratate şi în instrumentele enumerate în acestea.

Sorgintea acestui principiu o regăsim în art. 5 al Tratatului de la Amsterdam, în care se arată că: „Comunitatea acţionează în limitele competenţei ce i-au fost acordate prin prezentul tratat.”1

Ideea, de fond, o regăsim şi în Constituţia pentru Europa, sub formulările „Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii”, şi, respectiv: „În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite....”, „Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre”.2

Acoperirea acestui principiu o regăsim formulată şi în art.4, alin.2, din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, care stipulează: “Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar” (s.ns).

2.3.6. Principiul aplicării imediate şi efectului direct, pe segmente precis definite

1 Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen , cit., p. 453-4552 A se vedea, Constituţia pentru Europa cit., art.9, alin.1şi 2, p. 9

19

În termenii doctrinări ai autorilor Jean Pradel şi Geert Cortens, acest principiu are în vedere că:

aplicarea imediată presupune aplicarea dreptului comunitar fără a mai fi nevoie să fie transformat în dreptul naţional, adică fără a mai fi integrat, apriori, deplin în ordinea juridică internă a statelor membre1

efectul direct ar viza dreptul particularilor de a invoca dreptul comunitar în jurisdicţiile lor naţionale.2

Aplicarea imediată şi directă va rezulta formulată în mod explicit în actele juridice ale Uniunii, mai precis într-o bună parte a acestora, existând însă şi excepţii, aşa după cum vom putea constata din paragraful următor relativ la tipologia actelor juridice europene.

Anticipând, remarcăm faptul că acest principiu, în general, îşi regăseşte aplicabilitatea şi în Constituţia României, conform căreia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.3

Aspecte lămuritoare, suplimentare, asupra problemei în discuţie le introduce şi Pierre Mathijsen4, cu precizare însă că la acest autor tratarea este separată a principiului formulat de către noi, prin operaţionalizarea lui în două concepte, respectiv principii distincte: „aplicabilitatea directă”, în locul, termenului de „aplicare imediată”, şi „efectul direct”, ca şi în cazul nostru.

În cazul dat, profesorul Mathijsen, prin „aplicabilitate directă”, înţelege, în esenţă, că „Dreptul comunitar nu este numai distinct de cel naţional, ci şi independent de acesta, ceea ce înseamnă că prevederile comunitare pot conferi drepturi şi pot impune obligaţii în mod direct, mai precis fără interferenţa sau intervenţia autorităţilor naţionale”5 şi continuă mai departe: „Într-adevăr, nu este necesară intervenţia statului membru în vederea asigurării efectului obligatoriu la nivel comunitar al deciziilor, regulamentelor şi, în anumite cazuri, al directivelor”, atâta vreme cât punctul 2(1) al Actului Comunităţiilor Europene din 1972 dă de înţeles că: aceste prevederi „nu necesită emiterea altor legi pentru a avea efect juridic în Marea Britanie”, şi cât art. 249(2) (ex 189(2))CE al Tratatului de

1 A se vedea, Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen , cit., p. 435-4362 A se vedea, Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen , cit., p. 435-4363 A se vedea, Constituţia României, art.11, alin.2, în Constituţia României, Editura „Concordia”, Arad-2003, p.6 4 A se vedea, Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Ediţie a 7-a, Versiunea în limba română, Viorica Alecsandru, Mihaela Dumitrescu, Editura CLUB EUROPA, 2002, p. 43-48 5 Idem, p. 43

20

instituire statuează că regulamentele „vor fi ... direct aplicabile în toate statele membre”1.

În plus, statele membre se angajează să nu interfereze cu aplicarea dreptului comunitar, dacă Tratatul prevede că acestea << se vor abţine de la orice manevră care ar putea pereclita atingerea obiectivelor prezentului Tratat>>2.

În referire la „efectul direct”, acelaşi autor reţine că „Dacă neinterferenţa reprezintă consecinţa pentru statele membre, pentru cetăţeni aplicabilitatea directă înseamnă în majoritatea cazurilor posibilitatea invocării reglementărilor comunitare în faţa curţilor şi tribunalelor naţionale, adică “efectul direct”, „Acesta – continuă profesorul Mathijsen – le permite să-şi protejeze drepturile conferite prin respectivele reglementări ale Comunităţii”, aşa cum acest lucru a fost afirmat cu claritate de către Curte în Cazul 43/75 Defrenne vs. Sabena [ 1976] E.C.R., 455 la 474 (24); [1976] 2 C.M.L.R. 98.

Mai mult chiar, „nu numai regulamentele – datorită faptului că sunt <<direct aplicabile>> sunt menite să <<acorde cetăţenilor drepturi pe care tribunalele naţionale sunt obligate să le protejeze>>, ci toate actele legislative comunitare cu caracter obligatoriu, oricare ar fi forma sau natura lor”, „pentru directive, vezi Cazul 21/78 Delvist vs. Anklagemyndigheden [1978] E.C.R. 2327 la 2340 (21); [1979] 1 C.M.L.R. 372; pentru decizii, vezi Cazul 33/76 Rewe..., iar pentru acorduri, vezi Cazurile comune 21-24/72, Internaţional Fruit v. Produktshap voor Groenten en Fruit [1972] E.C.R. 1219 LA 1227...... Mai recent, vezi Cazul Kziber [1991] E.C.R.I - 221 ”3

2.3.7. Principiul respectării, protejării şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Acest principiu reprezintă numitorul comun, altfel spus principiul fundamental dur, care guvernează legiferarea, adoptarea de reglementări juridice şi administrarea aplicării prevederilor lor în spaţiul european, inclusiv privind cooperarea judiciar-europeană în materie penală şi cea poliţienească.

În contextul dat, având în vedere specificitatea lucrării, enumerăm drepturile aferente titlului VI - JUSTIŢIA, din structura Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii, statuate în Partea a II-a, a Convenţiei Europene, respectiv:

1 Idem, p.432 A se vedea, Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Ediţie a 7-a, cit. p. 443 Idem, p. 45-46

21

dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială;1

prezumţia de nevinovăţie şi dreptul de apărare;

legalitatea şi proporţionalitatea infracţiunilor şi pedepselor2; dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori pentru aceeaşi

infracţiune3 (non bis în idem – n.ns.);fără, însă, a înţelege minimalizarea, într-un nici fel, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate în celelalte titluri ale Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii referitoare la: Demnitatea umană4, Libertăţi5, Egalitatea6, Solidaritatea7, Drepturile cetăţenilor8, de un real interes şi pentru problematica relativă la cooperarea judiciară în materie penală şi la cea poliţienească, cel puţin pe segmente delimitate.

În contextul principiului respectării, protejării şi apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în accepţia lor largă, dezvoltăm unele elemente de un interes aparte.

Am remarcat faptul că, nu întâmplător, în chiar art.2 al Constituţiei pentru Europa, „respectarea drepturilor omului”, este enumerată ca una din valorile pe care se bazează Uniunea, ca valoare comună tuturor statelor membre.

Mai mult, în Partea a II-a a Constituţiei pentru Europa sunt consacrate 50 de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Însăşi Carta de referinţă ia în considerare reafirmarea, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturilor care rezultă din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.9 (s. ns.)

De un interes aparte şi pentru cooperarea judiciară în materie penală şi cea poliţienească sunt stipulaţiile relative la prevenirea abuzului de drept în exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, mai mult, care arată că „Faptul de a beneficia de aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare”10

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, art. II-47-50, p. 582

3

4 şi 51 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit. Art.II-1-5, p. 48, art II-6-19, p. 49-51, art. II-20-26, p. 51-52, art II-27-38, p. 53-55, art. II-39-46, după caz, p. 56-57.5

6

7

8

9 Idem, op. cit. Partea II, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, Preambul, p. 4710 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit.,p. 47

22

Altfel spus, respectarea, protejarea şi apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este concepută pe tripticul respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – protejarea drepturilor şi libertăţilor altuia – asigurarea BINELUI COMUN.

Tocmai din considerentele imperativului luării în considerare a acestui triptic, în însăşi Constituţia pentru Europa se prevede posibilitatea unor limitări în exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale reţinându-se, textual, însă, că „Orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta Cartă (a drepturilor fundamentale ale Uniunii-n.ns.) trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul fundamental al acestor drepturi şi libertăţi.” Prin respectarea principiului proporţionalităţii, aceste limitări nu pot fi aduse decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes general, recunoscute de către Uniune sau nevoii de protejare a drepturilor persoanei1 (s.ns.).

Dacă în privinţa protejării drepturilor şi libertăţilor altuia (terţilor) lucrurile sunt deosebit de clare şi precise, după cum rezultă din sublinierea din urmă pe textul de mai sus, referitor la BINELE COMUN, ca valoare fundamentală a dreptului, observăm că în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii se invocă doar genericul „obiective de interes general”, ceea ce lasă locul unor ambiguităţi.

Ori, tocmai pentru a evita astfel de ambiguităţi, vom apela la conţinutul plenar al Convenţiei europene a drepturilor omului2 care, pe lângă statuarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, enumeră, tot explicit, şi unele obiective de interes general, în virtutea cărora poate fi restricţionat exerciţiul unor drepturi şi libertăţi bine definite.

Aceste obiective, de interes general, şi care au, cel puţin parte din ele, o certă incidenţă în sfera penalului şi cooperării judiciare în materie penală, sunt: dreptul la viaţă poate fi chiar suprimat, dacă moartea ar rezulta din

recurgerea absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei

ilegale (intră sub incidenţa protecţiei drepturilor altuia.n.ns.);b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a

împiedica evadarea unei persoane deţinută conform legii;c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie

(art.2)

1 Idem, art. II-52, p. 592 A se vedea Convenţia europeană a drepturilor omului, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Militară, Bucureşti, 1990

23

interdicţia constrângerii la executarea muncii forţate sau obligatorii poate fi restricţionată din considerentele:

a) oricărei munci cerută normal unei persoane supuse detenţiei, în condiţii precis delimitate, sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;

b) oricărui serviciu cu caracter militar, în ţările în care acesta este recunoscut legitim, sau un alt serviciu în locul celui militar obligatoriu;

c) oricărui serviciu cerut în cazurile de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea unei comunităţi;

d) orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale (art.4)

dreptul la libertate şi la siguranţă, poate fi limitat, potrivit căilor legale, în următoarele cazuri:

a) dacă o persoană este deţinută după o condamnare pronunţată de un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri, potrivit legii, pentru nesupunere la o hotărâre dată, conform legii, de către un tribunal sau în vederea garantării executării unei obligaţii prescrise de lege;

c) dacă a fost arestată sau deţinută pentru a fi condusă în faţa autorităţii judiciare competente, când există motive demne de crezut de a bănui că a comis o infracţiune sau când există motiv rezonabil de a crede în necesitatea de a o împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi după comiterea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia unui minor, decisă pentru educaţia sa sub supraveghere sau de detenţia sa regulată, pentru a-l traduce în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba de detenţia regulată a unei persoane susceptibile să propage o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba de arestarea sau detenţia regulată a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau contra căreia este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare (art.5).

dreptul oricărei persoane ca, în cauza sa, să fie audiată în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, poate fi limitat, sub aspectul publicităţii procesului şi pronunţării judecăţii în public, astfel: accesul în

24

sala de audienţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul totalităţii sau unei părţi din proces în interesul: moralităţii; ordinii publice sau securităţii naţionale, într-o societate democratică; când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la

proces o cer; în măsura în care tribunalul o consideră strict necesar, când, în

împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei (art.6); dreptul persoanei decurgând din legalitatea încriminării faptei şi

pedepsei şi din nerectroactivitatea legii penale.Conceperea, aplicarea, dar şi excepţia de la dreptul de referinţă

necesită unele dezvoltări şi comentarii suplimentare, începând cu invocarea unui articol din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, art. 7 al acestei convenţii are următorul conţinut:„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune

care, în momentul când a fost comisă nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă (s.ns.).

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul când a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”(s.ns.).

Această ultimă normă de la alin.2 a comportat şi comportă abordări contradictorii în literatura de specialitate şi în practica dreptului regional-european.

Astfel, pe fond, din conţinutul său rezultă că o persoană este posibil de a fi judecată şi condamnată cu o pedeapsă pentru acţiuni sau inacţiuni care, în momentul comiterii nu erau încriminate expres, prin dreptul naţional sau internaţional ca infracţiuni, ci doar pentru că astfel de fapte ar fi considerate drept criminale numai în virtutea principiilor generale de drept. Ori, o astfel de viziune ar contraveni, exceptând cadrul dat al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principiului „nulla crimen sine lege” şi principiului „nulla poena sine lege”.

O a doua remarcă porneşte de la sintagma din urmă a alin.2, potrivit căreia este posibilă judecarea unei persoane şi condamnarea ei la o pedeapsă, în baza principiilor generale de drept „recunoscute de naţiunile civilizate”.

25

Problema efectivă care se pune este: se poate vorbi despre şi accepta ideea de a trata problematica de referinţă, mai ales într-un tratat juridic, în termenii „naţiunile civilizate” şi, corelativ, a presupune existenţa „ naţiunilor necivilizate”? Considerăm că nu, din mai multe motive.

În primul rând, civilizaţia naţiunilor reprezintă cultura în dinamica sa, respectiv ceea ce au fiecare, la un moment dat, ca ansamblu de valori materiale şi spirituale, transmise din generaţie în generaţie. Nu există, deci, naţiuni fără civilizaţie.

În al doilea rând, dacă s-ar accepta corelativul naţiunilor necivilizate, probabil în accepţia de societate nedemocratică, atunci s-ar putea vorbi, cel mult, de regimuri politice necivilizate, dictatoriale, dar nici într-un caz de un ansamblu al unei naţiuni ca necivilizate.

În al treilea rând, este de invocat şi faptul că însăşi americanii, în recentele războaie purtate în Afganistan şi Irak nu şi-au permis să abordeze problema în termenii „războiul civilizaţiilor”, fie şi numai din considerente pragmatice ale finalităţilor, deşi, credem, că au avut şi au în vedere totalitatea aspectelor negative şi iraţionale decurgând dintr-un astfel de concept al războiului civilizaţiilor.

În fine, este de reţinut că însăşi fosta Republică Federală a Germanie, în momentul ratificării şi depunerii instrumentelor de ratificare a Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a formulat, explicit, o rezervă, în sensul că nu acceptă alin.2 al art.7 din această convenţie.

Cu toate acestea, ideea alin.2 al acestui art. 7, de referinţă, este reiterată (însă, în opinia noastră, cu nuanţări care permit ca, cel puţin parţial din handicapurile prezentate, să fie estompate) de către art. II-49 al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii.

Astfel, la alineatele 1 şi 2 al acestui art. II-49 sunt statuate următoarele norme:

„1. Nici o persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care, la momentul săvârşirii acesteia, nu constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional (s.ns.). De asemenea, nu se aplică o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiuni. Dacă ulterior infracţiunii legea prevede o pedeapsă mai uşoară, aceasta din urmă se aplică.

2. Prezentul articol nu aduce atingere hotărârii pronunţate şi pedepsei aplicate contra unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau o omisiune care, la momentul săvârşirii, era încriminată pe baza principiilor generale recunoscute de toate naţiunile”.

26

Nuanţatea propriu-zisă este că, pe lângă posibilitatea încriminării şi pedepsirii doar în virtutea principiilor generale de drept, şi nu a legilor ca atare, se introduce noutatea ca respectivele principii de drept generale să fie recunoscute, în sensul şi semnificaţia lor, nu numai de către „naţiunile civilizate”, ci de către „toate naţiunile”.

Chiar dacă, pe fondul său, o asemenea consacrare se abate de la principiul legalităţii încriminării faptelor şi statuării explicite a pedepselor prin lege, de această dată o considerăm legitimă, din două considerente majore:

primul, că face trimitere la principiile generale recunoscute de toate naţiunile, ceea ce exclude, aprioric, a se vorbi de naţiuni civilizate şi de naţiuni necivilizate, cum de altfel este absolut normal;

al doilea raţionament decurge din logica protejării valorilor fundamentale ale umanităţii, ce ar putea fi afectate prin acţiuni sau omisiuni încă necunoscute şi neincluse în dreptul penal naţional sau internaţional, dar posibil de apărut în evoluţia de viitor a societăţii umane.

În termeni sociologici, avem în vedere realitatea acoperită de conceptul de „anomie legislativă”, introdus de către E. Durkheim şi de ipoteza „non-dreptului”, formulată de către francezul Jean Carbonnier, potrivit cărora este posibil ca, la un moment dat, să existe şi un vid legislativ într-un domeniu în care dreptul ar fi avut vocaţia de reglementare, principalul motiv ţinând de limitele de anticipare a realităţilor viitoare din partea legislatorilor naţionali, regionali-europeni şi internaţionali.

2.3.8. Principiul cooperării consolidate între statele membrePotrivit acestui principiu, statele membre ale Uniunii care doresc să

instaureze între ele o cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare ale Constituţiei (pentru Europa-n.ns.) în limitele şi conform procedurilor prevăzute în Constituţia pentru Europa1.

Această cooperare vizează să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, implicit a Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, de care sunt pendinte şi cooperarea judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească europeană, să apere interesele şi să întărească procesul de

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. III-322-328, p. 214-21627

integrare, cooperarea de referinţă fiind deschisă tuturor statelor încă de la instaurare, precum şi în orice moment1.

Totodată, cooperarea consolidată are în vedere şi statele neparticipante2, care pot să o pună în aplicare când doresc, sub rezerva respectării condiţiilor de participare stabilite printr-o decizie europeană de autorizare3.

2.4. Alte principii pendinte strict penalului europeanComplementar celor deja prezentate, resimţim nevoia de a relua şi de

a prezenta şi alte principii care guvernează penalul european, implicit în zona cooperării judiciare în materie penală şi celei poliţieneşti, într-o încercare de redare, punctualizată, sublinierile suplimentare fiind făcute doar atunci când le vom considera strict necesare.

Principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti în materie penală reprezintă nucleul dur al întregii construcţii a eşafodajului cooperării judiciare europene în materie penală, pe care-l vom dezvolta într-un paragraf ulterior.

Principiul culpabilităţii (nulla poena sine culpa)- nici o persoană nu va fi judecată şi, mai ales, condamnată fără a fi vinovată.

Principiul „non bis in idem”- nici o persoană nu va fi judecată şi condamnată de două ori, pentru aceeaşi faptă.

Acoperirea acestui principiu o regăsim explicit formulată şi în legislaţia română, relativă şi la cooperarea judiciară internaţională în materie penală, prin următoarele norme:

„1. Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri, sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.

2. Dispoziţiile alin(1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României”4.

1 Idem, art. III-324, p. 2142 Idem, art. III-323, p. 2143 Idem, art. III-324, p. 214

28

Principiul prezumţiei de nevinovăţie – nici o persoană nu va fi considerată vinovată şi nici nu va fi condamnată până ce vinovăţia sa nu va fi probată şi atestată printr-o hotărâre definitivă de judecată.

Aplicabilitatea acestui principiu a ridicat şi încă ridică serioase probleme, mai ales la realităţile româneşti, rezultate din corelarea sa cu dreptul la informaţie şi cu libertatea de exprimare, în strânsă coroborare cu prerogativele persoanelor responsabile cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie, unele inconveniente fiind inerente, altele nu, sub aspectul transparenţei.

Să purcedem, sistematic, cu trimitere la reglementările juridice europene şi naţionale, într-o primă instanţă, şi apoi să comentăm unele implicaţii posibile.

Astfel, în art. II-11, „Libertatea de exprimare şi de informare”, din conţinutul Constituţiei pentru Europa, la alin. 1 se arată că „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”.

Pe de altă parte, Constituţia României, la art. 30, relativ la libertatea de exprimare, prevede, la alin.6, că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” – s.ns.

Totodată, art. 31 – Dreptul la informaţie – din aceeiaşi constituţie inserează, printre altele:

1. „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

2. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”.(s.ns.)

Problema, în sine, este: de unde începe aplicabilitatea principiului prezumţiei de nevinovăţie?; de la momentul începerii urmăririi penale, îndeosebi în personam, când avem de-a face, deja cu o persoană susceptibilă să fi comis o infracţiune?; din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, existând suficiente elemente de probă care să întreţină şi să adâncească ideea că persoana în cauză, potrivit referatului de terminare a urmăririi penale, redactat şi înaintat, apoi confirmat de către procuror, este realmente implicată şi poate avea răspundere penală?

O a doua problemă: de unde începe, realmente, interesul public faţă de etapele şi finalitatea activităţii persoanelor responsabile cu aplicarea legii

4 A se vedea Legea 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr.594 din 1 iulie 2004, art. 10.

29

şi înfăptuirea actului de justiţie, mai ales din sfera de cuprindere a urmăririi penale?

În fine, o a treia problemă: nu cumva, informarea publicului, pe etape intermediare ale procesului de aplicare a legii şi de înfăptuire a actului de justiţie ar putea alimenta, direct sau indirect, însăşi finalitatea înfăptuirii actului de justiţie, prin presiunile opiniei publice asupra magistraţilor, care să influenţeze, în cazul dat, negativ, însăşi pronunţarea corectă a sentinţei de condamnare?

Toate aceste probleme au un mare fond de realitate, unele dintre ele implicând schimbări neligitime de destine, altele, dimpotrivă, au contribuit în mod real la o sentinţă legală şi legitimă, reprezentând un factor de presiune asupra eventualelor tendinţe de corupţie şi coruptibilitate în rândul poliţiştilor, procurorilor şi magistraţilor.

Care să fie, în contextul dat, limitele normale ale relaţionării dintre apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe de o parte, şi binele comun, pe de altă parte?

Răspunsurile pot fi nuanţate.Pe de o parte, prezentarea publică, îndeosebi prin mass-media, a

suspiciunii, doar, că o anumită persoană ar fi comis o infracţiune, în special din partea poliţiei, la momentul începerii urmăririi penale, in personam, fără ca, cel puţin să se fi început acţiunea penală, induce factori de risc majori asupra persoanei în cauză, cu un impact profund negativ asupra drepturilor sale, mai ales economico-comerciale, partenerii având rezerve să continuie relaţiile comerciale cu acea persoană, cu pierderi mari financiare şi a posibilului profit, altminteri absolut normal. Cine va suporta, în final, aceste pierderi, dacă instanţa va da decizia de nevinovăţie? Subînţelegem că statul şi fiecare cetăţean contribuabil la buget, în parte, într-o societate democratică.

Pe de altă parte, interesul public poate cere cunoaşterea persoanelor împotriva cărora a început urmărirea penală, sub o rezervă, însă, fundamentală, ca acest public să fie suficient de educat, într-o societate autentic democratică, încât să nu considere vinovată o persoană până ce această vinovăţie nu a fost confirmată printr-o hotărâre, definitivă, a unei instanţe judecătoreşti competente.

În concluzie, înclinăm să susţinem ca, în respectul prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului persoanei la propria imagine, să nu se mediatizeze cazul, cel puţin până la punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei în cauză.

Principiul neretroactivităţii legii penale, cu excepţia aplicării legii penale mai favorabile.

30

Principiile proporţionalităţii şi disuasivităţii pedepselor.Aceste principii le regăsim atât în Constituţia pentru Europa, cât şi în

actele juridice subsidiare. Potrivit proporţionalităţii pedepselor, acestea nu pot fi

aplicate disproporţional faţă de infracţiunea efectiv comisă. Disuasivitatea pedepsei are în vedere ca prin conceperea,

legiferarea şi aplicarea acestor pedepse să se conducă la inhibarea eventualei intenţii criminale, cum ar fi, de pildă, statuarea unor pedepse mai severe la faptele de evaziune fiscală, din categoria crimelor.

Principiul realizării optimului între prevenirea criminalităţii, pe de o parte, şi luptei contra criminalităţii, sub forma combaterii şi reprimării acesteia, după caz.

În plan general-european, dezideratul îl reprezintă prevenirea criminalităţii, de orice fel.

Totuşi, în cazul infracţiunilor grave, de interes special pentru Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie, pe domeniile deja precizate, problema combaterii şi reprimării criminalităţii a fost şi rămâne de mare actualitate. Sublinierile, din text, nu sunt întâmplătoare. Dacă, semantica şi, într-un context mai larg, semiotica indusă de conceptul de combatere a criminalităţii este asociată ideii de stăpânire a fenomenelor şi faptelor penale, „reprimarea” induce ideea unui plus de fermitate şi disuasivitate, care să determine o reţinere mult mai mare, din partea celor tentaţi să comită infracţiuni deosebit de grave, gen terorism, crimă organizată, şi alte asemenea.

Principiile derivate din dreptul persoanei de a apela efectiv şi de acces la o instanţă de judecată imparţială, precum şi din dreptul la recurs.

Principiul cooperării judiciare din considerentele clauzei de solidaritate, regăsit, explicit, în Constituţia pentru Europa prin norme distincte, care statuează:

Atunci când unul din statele membre face obiectul unui atac terorist sau unei catastrofe naturale sau provocate de om (sublinierile ne aparţin, din considerentele eventualelor interese şi pentru penal), Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv resursele militare puse la dispoziţia sa de către statele membre, în vederea:

o prevenirii ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre;

o protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist;

31

o acordării de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la cererea autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe1.

Dintr-o asemenea perspectivă, strict limitativă la teritoriile statelor membre, ideea strategiei proactive de luptă împotriva terorismului la „el acasă”, adică pe teritorile altor state, care ar facilita activitatea pregătirilor teroriste, alături de coaliţia internaţională, idee avansată şi în România de către înalţi responsabili statali, chiar de către Preşedintele României în exerciţiu, apare în discordanţă totală cu standardele Constituţiei pentru Europa şi care, dacă va fi adoptată, va trebui respectată. Rămân, totuşi, variantele unei posibile modificări şi completări a acesteia.

„Principiul solidarităţii şi distribuirii echitabile a responsabilităţilor între statele membre, inclusiv pe plan financiar, în materie de control al frontierelor, azil şi imigraţie, de prevenire şi de combatere a imigraţiei ilegale şi traficului de persoane”.

Principiul neatingerii exercitării răspunderilor ce revin statelor membre cu privire la menţinerea ordinii publice şi salvgardare a securităţii interne.

Principiul responsabilităţii exclusive a autorităţilor naţionale competente în aplicarea măsurilor de coerciţie care implică Europolul.

Principiul interdicţiei abuzului de drept. Principiul dreptului statelor membre de a menţine şi să

instituie un nivel mai înalt de protecţie a drepturilor persoanelor în procedura penală.

Principiul răspunderii, pe segmente bine definite şi în condiţii concret delimitate, a persoanelor juridice pentru anumite infracţiuni comise de personalul lor şi/sau care au profitat de produsele unor asemenea infracţiuni.

2.5. Sistemul instrumentelor juridice ale UniuniiSistemul actelor juridice ale Uniunii reprezintă, pe fond, principalul

criteriu de referinţă în asigurarea menirii cooperării judiciare europene în materie penală, precum şi a cooperării poliţieneşti de a realiza apropierea dispoziţiilor legale şi de reglementare ale statelor membre în domeniile delimitate, cooperare întemeiată pe principiul fundamental al recunoaşterii reciproce a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti.

Structurarea problematicii aferente acestui subiect distinct o realizăm, în continuare, printr-o prezentare, în prima parte, a cadrului 1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. 42

32

dreptului comunitar, actualmente în vigoare, într-o tipologie doctrinară introdusă de către doi autori francezi de marcă, pentru ca, în partea a doua, să dezvoltăm elementele de resort privind noua tipologie a actelor juridice ale Uniunii, preconizată de către Constituţia pentru Europa.

2.5.1. Tipologia actelor juridice, în vigoare, în viziune doctrinară.Jean Pradel şi Geert Cortens, în lucrarea Drept penal european,

clasifică dreptul comunitar în două mari categorii, şi anume: dreptul primar şi, respectiv, dreptul derivat.1

Dreptul primar, include, în viziunea celor doi autori, tratatele originale instituind comunităţile europene şi tratatele şi alte acte de modificare şi completare a acestor tratate originale.

Tratatele originale sunt: Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (Tratatul CECA de la Paris-1951); Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (Piaţa

Comună – n.ns.), cunoscut şi sub denumirea de Tratatul CEE de la Roma, din 25 martie 1957;

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), prescurtat Tratatul CEEA, de la Roma (1957);

Dacă ar fi să vorbim, pentru viitor, aici ar trebui să localizăm, în opinia noastră, şi Constituţia pentru Europa, care conferă personalitate juridică plenară Uniunii.

Tratatele şi alte acte de modificare şi completare a tratatelor originale, printre care:

Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană (1993), care include trei paliere distincte, ultimul prezentând un real interes pentru tema noastră, respectiv:

- palierul vizând Comunitatea;- palierul referitor la interesele politice externe şi securitatea

Comunităţii;- palierul „Justiţie şi afaceri interne”.

În cadrul palierului din urmă se regăsesc, enumerate, printre altele, cinci domenii prioritare, considerate ca probleme de interes comun:

- libera circulaţie a persoanelor;- lupta contra toxicomaniei;- lupta contra fraudei de dimensiune internaţională;- cooperarea judiciară în materie penală (s.ns.);

1 A se vedea, Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen, Editions Dalloz, 1999, p. 406-519

33

- cooperarea poliţienească în materia prevenirii şi luptei contra terorismului, traficului ilicit de droguri şi altor forme de criminalitate internaţională.

Menţionarea, sub genericul articolul K1 din Titlul 6, al tratatului de referinţă, a cooperării judiciare în materie penală şi a celei poliţieneşti, pe care noi am şi subliniat-o, pe text, nu presupune, în raţiunea tratatului, o abordare strict reducţionistă ci, dimpotrivă, într-o strânsă relaţionare, interacţiune şi intercondiţionare cu celelalte domenii subliniate în mod expres.

Tratatul de la Amsterdam (1997), în contextul căruia articolul K1. al Tratatului de la Maastricht a fost reiterat.

Toate celelalte tratate şi alte acte de modificare şi completare a tratatelor de mai sus.

Dreptul derivat (sau secundar) cuprinde, în optica aceloraşi autori francezi, ansamblul actelor derivate din dreptul primar al dreptului comunitar, emanând de la organele comunitare, respectiv cele ce urmează.

Regulamentele, ca principală sursă de drept derivat, pe care trebuie să o evoce legea drepturilor interne şi care, având o semnificaţie generală, sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile oricărui stat membru (s.ns.).

Cu alte cuvinte, aşa cum remarcă autorii citaţi, astfel de reglementări juridice nu este premis statelor membre să le aplice incomplet şi au un efect juridic automat, prin ele înşile, în ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, fără a mai fi nevoie de nici o altă intervenţie din partea acestui stat membru.

Directivele, reprezentând un fel de lege-cadru, care trebuie să fie completate prin textele de aplicare ale statelor membre, pentru a le permite acestora respectarea particularităţilor naţionale.

Deciziile, obligatorii, în toate componentele lor, pentru destinatarul nominalizat în ele.

Recomandările şi avizele care, deşi nu au o forţă obligatorie şi nici nu reprezintă surse de drept, exprimă, cel mai adesea, o opinie de care majoritatea statelor membre ţin cont.

În contextul dreptului derivat interesează, cu prioritate pentru cooperarea judiciară în materie penală, corelată cu cooperarea poliţienească, reglementările emise de către Consiliul J.A.I., respectiv Consiliul miniştrilor de justiţie şi miniştrilor afacerilor interne ale statelor membre, care se reunesc, cu periodicitate, şi adoptă sau au adoptat deja, după caz, cele de mai jos.

34

Poziţii comune, care definesc apropierea Uniunii Europene asupra unor probleme determinate şi care reprezintă, în fond, declaraţii generale, fără caracter constrângător, dar cu certe valenţe de orientare în politicile penale abordate şi în politicile penale ale fiecărui stat membru în parte.

Deciziile-cadru, care cuprind dispoziţii ce au ca scop apropierea cadrului legislativ şi reglementar al statelor membre ale UE, fără efect juridic direct, şi care lasă la latitudinea acestor state să stabilească formele şi mijloacele de implementare.

Deciziile, vizând orice alt scop, conform obiectivelor cooperării poliţieneşti şi judiciare şi care, deşi au un caracter constrângător, nu au un efect juridic direct.

Recomandările de adoptare de către statele membre, prin procedura de ratificare, a unor convenţii.

Pe lângă actele juridice ce pot fi emise, în prezent, de către Consiliul JAI, potrivit Tratatului de la Amsterdam, rămân valabile în continuare şi celelalte instrumentele juridice anterior emise din partea aceluiaşi Consiliu, în virtutea Tratatului de la Maastricht, şi anume:

Recomandările şi rezoluţiile; Acţiunile comune, care definesc obiectivele comune ce au

rămas în sarcina guvernanţilor să le pună în aplicare prin apropierea legislaţiilor şi practicilor judiciare ale statelor membre;

Poziţiile comune, particulare, care enunţă principiile fundamentale emanate de la conferinţele Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi acceptate de UE., precum şi faţă de alte probleme de interes poliţienesc şi judiciar, european şi mondial.

Cum vom putea remarca în capitolul referitor la mecanismele actuale de cooperare judiciară în materie penală, toate aceste acte juridice ale JAI ocupă un loc şi un rol bine definit în construcţia acestor mecanisme.

2.5.2. Tipologia instrumentelor juridice în viziunea Constituţiei pentru Europa

Potrivit art. 32, alin.1 al Constituţiei pentru Europa, „În exercitarea competenţelor care îi sunt conferite prin Constituţie, Uniunea utilizează ca instrumente juridice, în conformitate cu dispoziţiile părţii a III-a (relativă la „Politicile şi funcţionarea Uniunii, care include şi „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, implicit domeniul cooperării judiciare în materie penală şi cel al cooperării poliţieneşti -s.ns.), legea europeană, legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele.” (s.ns.)

35

Parcurgerea atentă a normelor de urmare celei de mai sus, din structura aceluiaşi art. 32, alin.1, precum şi celelalte „Dispoziţii comune” şi alte norme ale Titlului V:- „Exercitarea competenţelor Uniunii” – ne-a permis să deprindem următoarea tipologie a actelor juridice şi de reglementare ale Uniunii: acte juridice legislative; acte juridice nelegislative; alte categorii de acte şi reglementări.

Actele juridice legislative Legea europeană este actul juridic legislativ cu caracter

general şi obligatoriu în toate elementele sale, care se aplică direct în toate statele membre (s.ns).

Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor1.

Pe lângă aceste două categorii majore de acte juridice legislative, menţionate ca atare, considerăm că în aceeaşi sferă de cuprindere îşi regăsesc locul şi:

Regulamentele delegate, edictate de către Comisie, dacă legile şi legile-cadru, europene, au delegat-o expres în acest sens, şi care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale acestor legi-cadru2, atâta vreme cât respectivele completări sau modificări legiferează, în ultimă instanţă.

Actele juridice nelegislative Regulamentul european este actul nelegislativ, cu caracter

general, de punere în aplicare a actelor legislative şi a anumitor dispoziţii ale Constituţiei. Acesta poate fi obligatoriu în toate elementele sale şi se poate aplica direct în toate statele membre sau poate obliga orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor (s.ns)3

Sublinierea din text ne aparţine şi ea sugerează că pot fi şi regulamente europene neobligatorii în toate elementele lor, sau cel puţin în parte din acestea, după cum, în funcţie de caz, pot sau nu să fie aplicate direct.

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.32, alin.12 Idem, art.32, alin.13 Idem, art.32, alin.1

36

Decizia europeană este un act nelegislativ, care este obligatoriu în toate elementele sale. Atunci când desemnează destinatarii, ea nu este obligatorie decât pentru aceştia.1

Alte categorii de acte juridice şi de reglementări

Recomandările şi avizele, adoptate de către instituţii, care nu au un caracter obligatoriu2.

Actele de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii şi care pot lua forma:

la nivelul statelor membre: - măsurilor de drept intern necesare acestui scop;

la nivelul Uniunii: - regulamentelor europene de punere în aplicare şi, respectiv,

- deciziilor europene de punere în aplicare.

2.6. Câteva consideraţii personale privind alte relaţionări ale sistemului de referinţă european în configurarea cooperării judiciare în materie penală şi cooperării poliţieneşti

Aşa după cum am avut posibilitatea de a remarca, din cele prezentate anterior, rezultă în mod clar faptul că problematica aferentă cooperării judiciare în materie penală şi de cooperare poliţienească aparţine, în particular şi în principal, competenţei comune a Uniunii şi statelor membre, dar şi competenţei Uniunii de a întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunilor statelor membre în acest spaţiu, fără a le afecta competenţa proprie în materie penală şi, respectiv, competenţei Uniunii decurgând din clauza de flexibilitate.

Ori aceste competenţe, în exercitarea lor, denotă câteva aspecte şi chiar probleme în relaţionare cu dreptul românesc actual.

Astfel, obligaţia statuată în Constituţia pentru Europa, conform căreia „Statele membre iau toate măsurile generale sau specifice necesare asigurării executării obligaţiilor ce decurg din Constituţie sau din actele instituţiilor Uniunii”3 îşi regăseşte, parţial, acoperirea în norma stipulată în Constituţia României, potrivit căreia „Statul român se obligă să

1 Idem, art.32, alin.12 Idem, art.32, alin.13 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.19, alin.2

37

îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”1(s.ns.).

Mai mult chiar se arată, explicit, că „tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”2.

O primă categorie de probleme care apare derivă din semnificaţiile a ceea ce reprezintă sublinierile noastre de mai sus, pe text.

Observăm, că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă doar obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Ori, aşa după cum am reuşit să remarcăm la tipologia actelor juridice ale Uniunii, există, pe lângă tratatele Uniunii şi alte acte juridice ale acesteia, de genul, de exemplu, al regulamentelor europene, care pot fi obligatorii în toate elementele lor şi se pot aplica direct în toate statele membre, după cum şi de deciziile europene, obligatorii în toate elementele acestora, cel puţin în raport cu destinatarii explicit nominalizaţi, posibil şi România.

Mai mult chiar, tot în Constituţia României se arată că „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”3, lăsând în suspans problematica regulamentelor şi deciziilor, europene, care, din nou, observăm că, pot şi chiar sunt, în elementele bine circumscrise, obligatorii în toate elementele lor şi, cel puţin parţial, aplicabile direct şi în România.

Concluzia care se desprinde este că, pentru a putea răspunde imperativelor europene, se impune revizuirea Constituţiei României, sens în care şi propunem reformularea şi completarea art. 11, alin. 1, astfel: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi din celelalte instrumente juridice europene, cu aplicare directă.”

Totodată, propunem amendarea, în aceeaşi considerare, a alineatului (2) al art. 11 din Constituţia României, care să fie reformulat şi completat, după cum urmează: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, precum şi, după caz, celelalte instrumente juridice, legislative şi/sau nelegislative, internaţionale şi/sau regional-europene de punere în aplicare a acestor tratate, fac parte din dreptul intern.”

O a doua grupare majoră de probleme decurge din relaţionarea aceloraşi imperative europene cu prevederile constituţionale române relative la „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, îndeosebi cu norma, conform căreia „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele

1 Idem, art.11, alin.1, p.62 Idem, art.11, alin.2, p.63 A se vedea, Constituţia României, cit., art.11, alin.3, p.6

38

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”1.

Pe de o parte, în referire la pactele şi tratatele de viitor, la care România urmează să fie parte, prin ratificare, din cele de mai sus, subliniate, observăm o contradicţie internă în însăşi Constituţia României, care, la art. 11, alin (3) arată clar, pe un plan mai general, deci nu numai în materie de drepturi ale omului, că ratificarea unor astfel de tratate nu va mai putea avea loc, decât după revizuirea Constituţiei, dacă respectivele tratate vor conţine dispoziţii contrare Constituţiei.

Pe de altă parte, rezultă o altă problemă reală, în sensul întrebării şi, implicit, a răspunsului, aparent retoric, că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care este România parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, în general, sau numai atunci când legile interne conţin dispoziţii mai favorabile?

Potrivit actualei norme constituţionale dacă ar fi vorba de existenţa unor norme din tratatele şi pactele de referinţă mult mai favorabile în privinţa restricţionării exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, decât cele din Constituţia României, ar prima constituţia şi legile interne mai favorabile.

Ori, în virtutea principiului disuasivităţii pedepsei, este posibil ca, în unele tratate internaţionale, inclusiv ale UE., precum şi în alte instrumente juridice legislative, din considerente de ordine publică, siguranţă şi apărare naţională, prevenirea şi combaterea criminalităţii, înfăptuirea actului de justiţie, să se includă stipulaţii care să restricţioneze mult mai amplu exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, decât restricţionarea preconizată prin legile interne.

Aplicarea principiului primatului constituţional al acestora din urmă este evident că ar împieta asupra principiului disuasivităţii pedepsei în spaţiul european, conform căruia s-ar impune, legalmente, cel puţin pentru infracţiuni deosebit de grave, pedepse mult mai grave, pentru inhibarea intenţiilor infracţionale.

Ideea de mai sus este susţinută şi de faptul că, potrivit Constituţiei pentru Europa, se instituie „Principiul dreptului statelor membre de a menţine şi să instituie un nivel mai înalt de protecţie a drepturilor persoanelor în procedura penală” (s.ns.), ceea ce, în opinia noastră, se referă strict la dreptul de procedură penală şi nu, automat, şi la dreptul penal propriu-zis, în contextul căruia, din considerente de disuasivitate a

1 Idem, art.20, alin.2, p.839

pedepselor, este posibil de statuat, în dreptul penal european, limite minime şi, respectiv maxime, ale pedepselor, pentru infracţiuni deosebit de grave, cu elemente de extraneitate, mult mai ridicate decât cele statuate în legile noastre interne.

În consecinţă, propunem reformularea şi completarea prevederilor art.20, alin.2, din Constituţia României, astfel: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, sub rezerva respectării şi aplicării principiului disuasivităţii pedepselor, cuprins în aceste tratate, precum şi în celelalte instrumentele juridice europene cu aplicare directă”.

CAPITOLUL IIICooperarea judiciară în materie penală

40

3.1. Conceptul de „Cooperare judiciară în materie penală în cadrul Uniunii”

Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii reprezintă o componentă distinctă a politicilor şi acţiunilor interne, întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti, incluzând apropierea dispoziţiilor legale şi de reglementare ale statelor membre în domeniile precis delimitate1 şi care, alături de politicile şi acţiunile privind controlul frontierelor, azilul şi migraţia, cooperarea judiciară în materie civilă şi de cooperarea poliţienească, contribuie, în maniera specifică, la realizarea obiectivului Uniunii de a oferi cetăţenelor şi cetăţenilor săi un SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE, în care valorile comune statelor membre să poată fi respectate şi afirmate.

3.2. Scopurile specificeScopurile măsurilor stabilite prin legile sau legile-cadru europene, de

profil, sunt: instituirea de reguli şi proceduri care să asigure, în cadrul

Uniunii, recunoaşterea tuturor formelor de hotărâri şi sentinţe judecătoreşti; prevenirea şi soluţionarea conflictelor de jurisdicţie dintre statele

membre; încurajarea pregătirii profesionale a magistraţilor şi a

personalului de justiţie; facilitarea cooperării dintre autorităţile judecătoreşti sau

autorităţile echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a hotărârilor.2 (s. ns.)

3.3. Domeniile de cuprindere Stabilirea, prin legile-cadru, a unor reguli minime pentru a

facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti, precum şi cooperarea poliţienească (s.ns.) şi judiciară în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră, aceste reguli vizând:

- admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;- drepturile persoanelor în procedura penală;- drepturile victimelor criminalităţii;- alte elemente specifice ale procedurii penale, identificate a

priori printr-o decizie europeană a Consiliului de Miniştri.3

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, art. III- 171, coroborat cu art. III- 158 şi art. 3, alin.2, în: Conv. 850/03 Ro, p. 138, 132 şi 6 2 Idem, art. III- 171, alin. 1, p. 1383 A se vedea Constituţia pentru Europa, cit., art. III- 171, alin. 2.

41

Stabilirea, prin aceiaşi categorie a legilor-cadru, a unor reguli minime cu privire la definirea infracţiunilor penale şi a sancţiunilor în domenii de criminalitate deosebit de gravă care au dimensiuni transfrontaliere, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni, sau din nevoia specială de a le combate, pornind de la o bază comună, şi anume în următoarele domenii:

- terorismul;- traficul de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi

copiilor;- traficul ilicit de droguri;- traficul ilicit de arme;- spălarea banilor;- corupţia;- falsificarea mijloacelor de plată;- infracţionalitatea informatică;- crima organizată.1

Alte domenii ale criminalităţii, care îndeplinesc criteriile menţionate în prima parte a alineatului precedent, identificate şi stabilite print-o decizie europeană a Consiliului Miniştrilor, în funcţie de evoluţia criminalităţii.2 (s. ns.)

Pe lângă aceste domenii, menţionate mai sus, din parcurgerea atentă a Secţiunii 4 – Cooperarea judiciară în materie penală – a aceleiaşi Constituţii pentru Europa, am remarcat şi alte domenii, după cum va rezulta în continuare.

Posibilitatea ca, prin legile şi legile-cadru europene, să se stabilească măsuri pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii (s. ns.)3

Instituirea, structurarea, funcţionarea, domeniile de acţiune şi atribuţiile:

- Eurojust, şi- Parchetului European, cu certe valenţe în planul sprijinirii şi

consolidării coordonării şi cooperării dintre autorităţile naţionale de urmărire penală şi de combatere a infracţiunilor grave cu dimensiune transfrontalieră.4

Mai mult chiar, în cadrul „Dispoziţiilor generale” relative la Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie, este statuată o normă distinctă,

1 Idem, art. III- 172, p. 138-139 2 Idem, art. III- 172, p. 138-1393 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. III – 173, p. 139.4 Idem, art. III – 174 şi art. III – 175, p. 139 – 140

42

potrivit căreia „Consiliul European defineşte orientările strategice ale programării legislative şi operaţionale.....”1 în acest spaţiu, ceea ce, subînţelegem, că reprezintă un alt domeniu de cuprindere şi pentru cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală, atâta vreme cât cooperarea menţionată este o componentă distinctă a spaţiului de referinţă.

Totodată, coroborând prevederile art. III- 172 – conform cărora în arealul de cuprindere a cooperării judiciare în materie penală intră şi alte domenii ale criminalităţii decât cele expres nominalizate până în prezent, dacă evoluţia criminalităţii le impun, cu actele juridice şi celelalte documente ale Uniunii Europene de orientare în politica penală, am remarcat, cel puţin şi următoarele domenii, suplimentare, deja existente:

- Rasismul şi xenofobia 2.- Infracţiunile grave în detrimentul mediului înconjurător şi

protecţia acestui mediu prin dreptul penal 3 .- Genocidul, crimele contra umanităţii şi crimele de război4.- Lupta contra fraudelor, în special implicând interesele

financiare ale Comunităţii europene 5.- Infracţiunilor la regimul specific al bunurilor culturale.- Dimensiunii vamale a cooperării judiciare în materie penală,

pe un spectru larg al luptei contra criminalităţii transfrontaliere6. Având în vedere că, cel puţin primele domenii menţionate mai sus,

nu se regăsesc nominalizate explicit în contextul enumerărilor concrete ale domeniilor criminalităţii, din contextul art. III – 172 al Constituţiei pentru Europa, care, înţelegem că reprezintă un interes cu totul special pentru cooperarea judiciară în materie penală, considerăm a fi o gravă şi inexplicabilă omisiune, cu atât mai mult cu cât fenomenele rasismului, xenofobiei şi ale genocidului, crimelor contra umanităţii şi crimelor de

1 Idem, art. III – 159, p. 132.2 A se vedea , - Convenţia pentru Europa, art. III-158, alin.3, p. 132 şi

- Décision – cadre relative a la lutte contre le racisme et la xénophobie, Europa, Espace de securité, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133178.htm3 A se vedea, ESPACE DE SÉCURITÉ, Europa, Activites de l, Union européenne, JUSTICE ET AFFAIRES INTERIEURS, în: http//www.europa.eu.int/scadplus/leg/fr/ s 22004. htm; 4 A se vedea , Décision du Conseil 2002/494/JAI, du 13 juin 2002, portant création d, un réseau européen de point de contact en ce qui concerne les personnes responsable de genocide, de crime contre l'humanite et de crimes de guerre, în: Journal officiel L 167, du 26.06.2002, sau sinteza documentului în: http://europa.eu.int/scadplus/printversions/fr/ lvb/ 133175.htm5 A se vedea: FRAUDE, Europa, Activites de l, Union européenne, Synthèses de la legislation, în: http://www.Europa.eu.int/scadplus/leg/fr/ s 30000.htm6 A se vedea, DOUANE, Activités de l, Union européenne, Synthèses de la legislation, în: http://www.Europa.eu.int/scadplus/leg/fr/ s. 28000. htm

43

război îngrijorează profund opinia publică internaţională şi regional europeană, pe fondul exacerbării unor fapte de acest gen, în ultima perioadă, relative la rasism şi xenofobie, dar şi al realităţilor decurgând din crimele de război, genocidului şi crimelor contra umanităţii din spaţiul ex-iugoslav, cât şi din Afganistan, şi mai recent, din Irak, după caz, în legătură cu care, cel puţin parţial, au apărut contradicţii de abordare şi de tratament între o parte din ţările UE şi S.U.A.

În consecinţă, propunem ca, într-o eventuală revizuire a Constituţiei europene, viitorii europarlamentari români să susţină includerea acestor domenii, în contextul celor nominalizate explicit la art. III – 172.

Studiul comparativ asupra domeniilor de aplicare a cooperării judiciare în materie penală, statuate în Constituţia pentru Europa, cu cele consacrate prin Legea nr. 302, din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, adoptată de către Parlamentul României a evidenţiat, cel puţin în opinia noastră, unele locuri de non-drept, după ipoteza non-dreptului a francezului Jean Carbonnier, respectiv neincluderea unor domenii care ar fi avut vocaţia de reglementare.

Astfel, în cadrul Cap.I, la art. 1, din legea românească menţionată, intitulat chiar „Domeniul de aplicare” se arată că „Prezenta lege se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală:

- extrădarea;- predarea în baza unui mandat european de arestare;- transferul de proceduri în materie penală;- recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală;- transferarea persoanelor condamnate;- comisiile rogatorii;- înfăţişarea martorilor, experţilor şi persoanelor urmărite;- notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se

depun într-un proces penal;- cazierul judiciar” 1

O primă observaţie care se impune este că, aşa cum rezultă din sublinierea noastră pe text, domeniul de cooperare judiciară internaţională în materie penală, în această viziune românească, se rezumă, exclusiv, la cuprinderea în sfera sa doar a formelor de cooperare, ori, astfel, apare o abordare reducţionistă.

Mai mult chiar, şi dacă ne raportăm numai la formele de cooperare, observăm că, în conţinutul legii române, la art. 1, nu se regăsesc formele explicit formulate în alineatul 2 al art. III – 171, din Constituţia Europeană, respectiv: admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;

1 A se vedea: Legea nr. 302 din 28 iunie 2004,cit., p.11 44

drepturile persoanelor în procedura penală; drepturile victimelor criminalităţii, (chiar dacă unele din aceste drepturi sunt tratate în derularea conţinutului, ulterior, al acestei legi naţionale).

Apoi, în referire strictă la domeniile cu criminalitate deosebit de gravă, care au dimensiuni transfrontaliere ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni, sau din nevoia specială de a le combate, pornind de la o bază comună, asigurată prin posibilitatea oferită de art. III – 172, din Constituţia Europeană, ca prin legile-cadru europene să fie stabilite reguli minime cu privire la definirea acestor tipuri de infracţiuni penale şi la sancţiunile de aplicat, rezultă eludarea cuprinderii lor în legea românească.

Acelaşi lucru rămâne pe deplin valabil şi în ceea ce priveşte regulile minime, consacrate prin legile-cadru europene, referitoare la definirea altor infracţiuni penale şi sancţiunilor, pentru faptele în legătură cu care apropierea normelor de drept penal se dovedeşte esenţială pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a politicii Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul măsurilor de armonizare.

Identic se pune problema şi în referire la stabilirea, prin legile – cadru europene, a măsurilor pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii, dimensiune care interesează, în fond, prin urmări, nu numai statul direct implicat, ci şi celelalte state membre, ca urmare a impactului posibil negativ şi asupra lor, rezultat din handicapurile unor asemenea demersuri preventive din plan naţional. A se vedea, de pildă, impactul european al carenţelor şi disfuncţionalităţilor din activităţile preventive, naţionale, în planurile migraţiei ilegale şi traficului ilicit de persoane etc.

În consecinţă, propunem completarea prevederilor art.1 din Legea nr. 302/2004, în sensul de a se include, suplimentar, şi domeniile sus-menţionate, definite în Constituţia pentru Europa.

Totodată, legislatorul român a statuat, absolut normal şi legitim, limitele cooperării judiciare (s.ns.), în sensul că „Aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică, şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie.”1 Numai că, aşa după cum rezultă şi din lucrarea noastră, în ceea ce deja am prezentat şi urmează să mai subliniem în continuare, există, cel puţin în urma semnării documentelor de integrare a României la UE, o serie de diferenţieri, semnificative, între Constituţia Română şi dreptul comunitar, inclusiv din perspectiva unor limitări ale suveranităţii naţionale, care vor trebui să-şi regăsească reflectarea în revederea, modificarea şi/sau completarea, după

1 A se vedea, Legea 302/ 2004, cit., art. 3 45

caz, a Constituţiei României, sens în care şi propunem operări până la data integrării efective în UE.

3.4.Mecanisme ale cooperării judiciare europene în materie penală

3.4.1. Magistraţii de legătură Baza legală şi reglementarăPrin Acţiunea comună 96/277/JAI, din 22 aprilie 1996, adoptată de

către Consiliu în baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii europene, s-a instituit un cadru al schimbului de magistraţi de legătură vizând ameliorarea cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii europene1.

Conceptul de magistraţi de legătură1. Magistraţii de legătură sunt magistraţii sau

funcţionarii experţii în procedurile de cooperare trimişi sau schimbaţi reciproc între statele membre.

2. Aranjamentele bilaterale sau multilaterale între statele membre ale U.E. stau la baza trimiterii sau schimbului reciproc de asemenea magistraţi.

Obiectivele ţintă şi principalele atribuţii:3. să desfăşoare orice activitate în vederea favorizării şi

accelerării tuturor formelor de cooperare judiciară în materie penală şi, după caz, civilă (s.ns.), îndeosebi prin stabilirea contactelor directe cu serviciile competente şi cu autorităţile judiciare ale statului de primire;

4. să desfăşoare orice altă activitate, în baza aranjamentelor convenite între statul de trimitere şi statul de primire, în vederea schimbului de informaţii şi de date, pentru a favoriza cunoaşterea sistemelor juridice şi judiciare în speţă şi a băncilor de date juridice ale statelor interesate, precum şi a relaţiilor între profesioniştii proprii fiecăruia din respectivele state membre.

1 A se vedea, Action commune 96/277/JAI, 22 aprilie 1996, adoptée par le Conseil sur la base de l 'article K.3 du traité sur l, Union européenne, concernant un cadre d, echange de magistrats de liasion visant à l 'amelioration de la coopération judiciare entre les Etats membres de l' Union européenne, în: Journal officiel L 105 du 27.04.1996 şi/sau sinteza acestei acţiuni, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Cadre d 'échange de magistrats de liasion, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133064.htm;

46

Urmări în plan comunitar privind obligaţiile statelor membre:5. să se informeze, mutual, în cadrul Consiliului, asupra

iniţiativelor în curs de realizare şi/sau deja luate privind punerea în aplicare a acţiunii comune de referinţă;

6. să comunice, anual, Secretariatului General al Consiliului, informaţiile relative la schimbul de magistraţi de legătură, pe care l-au realizat.

Pe lângă accepţia, reducţionistă, a termenului de magistraţi de legătură, conferită prin Acţiunea comună 96/277, JAI, care preconiza instituirea acestora doar între statele membre, ulterior, aşa după cum vom putea remarca, şi la un alt paragraf, aria de cuprindere a acestei instituţii s-a extins şi în raport cu unele organisme ale UE, implicate în cooperarea judiciară europeană penală, cum ar fi în cadrul EUROJUST.

Este şi raţiunea pentru care, în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, adoptat de către Guvernul României, la punctul 8 „Consolidarea cadrului instituţional şi legislativ în domeniul cooperării judiciare internaţionale”, a fost statuată măsura detaşării unui magistrat de legătură la EUROJUST, pentru dezvoltarea cooperării cu acesta, cu termen de finalizare decembrie 2005.

3.4.2. Reţeaua judiciară europeană (R.J.E. – prescurtarea ns.) Cadrul legal de instituire – Acţiunea comună 98/428/JAI, din 29

iunie 1998, adoptată de către Consiliu, în baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii Europene, vizând crearea unei Reţele judiciare europene1

(R.J.E. – prescurtarea noastră). Scopul R. J. E.: ameliorarea întrajutorării, în plan juridic şi

practic, între statele membre ale UE, îndeosebi privind lupta contra formelor grave de criminalitate (crima organizată, corupţia, traficul de droguri, terorismul).

Componenţa R.J.E.: autorităţile centrale responsabile cu cooperarea judiciară

internaţională, ale fiecărui stat membru.Potrivit art.13 din Legea 302/2004, autorităţile centrale române,

implicate în procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală, sunt:

1 A se vedea, Acţiunea comună, cit., în U.E., Journal Officiel L 191 du 07.07.1998, şi/sau sinteza acestei acţiuni, sub titulatura: Coopération judiciare en matière pénale: Reseau judiciaire européen, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133055.htm;

47

Ministerul Justiţiei, dacă cererile de asistenţă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă cererile se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală.

Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă cererile se referă la cazierul judiciar;

unul sau mai multe puncte de contact ale fiecărui stat membru, personalul acestora fiind necesar să cunoască suficient de bine o limbă a U.E., alta decât cea naţională;

magistraţii de legătură vizaţi prin Acţiunea comună 96/277/JAI, la care ne-am referit anterior, magistraţi pe care statele membre care i-au desemnat înţeleg să-i asocieze la această reţea;

un punct de contact desemnat de către Comisia europeană, pentru domeniile care intră în sfera sa de competenţă.

Obiectivele ţintă şi principalele atribuţii ale R.J.E.: să faciliteze stabilirea de contacte specifice între punctele de

contact ale statelor membre; să organizeze reuniunii periodice cu reprezentanţii statelor

membre; să furnizeze permanent un anumit număr de informaţii de

bază, actualizate la zi, în particular prin intermediul unei reţele adecvate de telecomunicaţii.

Tipuri de informaţii disponibile ale R.J.E., la care punctele de contact pot să aibă un acces permanent:

7. coordonatele complete ale punctelor de contact ale fiecărui stat membru;

8. lista simplificată a autorităţilor judiciare naţionale şi locale ale fiecărui stat membru;

9. informaţii juridice şi practice concise referitoare la sistemele judiciare şi de proceduri ale statelor membre;

10. textele instrumentelor juridice pertinente, respectiv convenţiile în vigoare şi eventualele declaraţii de interpretare şi/sau rezerve exprimate de către statele părţi, depuse cu ocazia ratificării acestor convenţii.

Principalele prerogative ale punctelor de contact:

48

Să intermedieze activităţile destinate facilitării cooperării judiciare între statele membre, punându-se la dispoziţia autorităţilor judiciare locale, îndeosebi în ceea ce priveşte lupta contra formelor grave de criminalitate – crima organizată, corupţia, traficul ilicit de droguri, terorismul.

Să furnizeze informaţiile juridice şi de interes practic necesare autorităţilor judiciare locale proprii, punctelor de contact şi autorităţilor judiciare ale altor ţări, pentru ca acestea să formuleze, de o manieră eficace, o cerere de cooperare judiciară sau să-şi poată ameliora, reciproc, cooperarea în general.

Să faciliteze coordonarea cooperării judiciare în cazurile în care există cereri ale autorităţilor judiciare locale ale unui stat membru, care impun o executare coordonată într-un alt stat membru.

3.4.3. Întrajutorarea judiciară penală între autorităţile judiciare, poliţieneştii şi vamale ale statelor membre

3.4.3.1. Cadrul general Cadrul legal de referinţă – Actul Consiliului, din 29 mai 2000,

stabilind, conform articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii europene, Convenţia relativă la întrajutorarea judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii europene1.

Obiectivul de impact – Completarea şi facilitarea aplicării instrumentelor juridice, europene, deja existente în materie, şi anume:

11. Convenţiei Consiliului Europei asupra întrajutorării judiciare în materie penală (1959)

12. Protocolului adiţional al convenţiei sus-definită (1978)

13. Tratatului Benelux (1962)14. Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen (1990).

Elementele sistemului general de întrajutorare judiciară penală:

15. statuarea cazurilor în care o asemenea întrajutorare poate fi invocată şi acordată;

16. cerinţe privind formularea şi transmiterea cererilor de întrajutorare;

1 A se vedea, Actul, cit., în: Journal officiel C 197,12.07.2000, şi/sau sinteza acestui instrument, sub genericul „Coopération judiciare en matiére pénale: Etraide judiciare pénale entre les Etats membres, Europa, ESPACE DE SECURITÉ,” în : http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133108. htm

49

17. formele particulare de întrajutorare;18. interceptarea telecomunicaţiilor;19. protecţia datelor cu caracter personal;20. dispoziţii specifice aplicabile unor state.

Din varietatea elementelor de mai sus, în ceea ce ne priveşte ne vom opri doar asupra formelor particulare de întrajutorare şi a altor forme de întrajutorare, din simplul motiv că aceste probleme prezintă un interes mai larg, celelalte, fără a le minimaliza cu nimic semnificaţia şi importanţa, considerând că sunt de apanajul unui număr restrâns de specialişti.

3.4.3.2. Forme particulare de întrajutorareA) Obiectele furate, care se regăsesc într-un alt stat membru, vor fi

puse la dispoziţia statului care a formulat o cerere de întrajutorare, în vederea restituirii lor proprietarului de drept, cu excepţia unor cazuri în care statul solicitat consideră că aceste obiecte pot favoriza restituirea spre propria sa proprietate.

Potrivit art. 98 al Legii 302/2004, române „ Remiterea de obiecte” se realizează, în baza următoarelor norme, în relaţiile cu statele membre ale UE, sedimentate pe mandatul european de arestare:

„1. La cererea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza emiterii mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot avea asupra acestora. Obiectele se restituie la terminarea procesului penal.

2. Obiectele prevăzute la alin (1) se remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza decesului sau evadării persoanei urmărite.

3. În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române.”

B) Transferarea temporară a unei persoane, deţinute pe teritoriul unui alt stat membru, cu acordul autorităţilor competente, pe teritoriul unui alt stat membru în care are loc o instrucţie penală împotriva respectivei

50

persoane, sub rezerva ca statul membru solicitat să fi obţinut consimţământul, prealabil, al respectivei persoane pentru a fi transferată.

Conform art. 92 din Legea 302/2004, predarea temporară, în virtutea unui mandat european de arestare, se realizează după cum urmează:

„1. În situaţiile prevăzute la art.81, alin.(1), lit.a) – n.ns.: este vorba de emiterea unui mandat european de arestare în vederea efectuării urmării penale sau a judecăţii – dacă autoritatea judiciară emitentă a solicitat, se va putea aproba predarea temporară a persoanei urmărite în statul emitent al mandatului....

2. În cazul în care s-a acordat predarea temporară a persoanei deţinute, aceasta se va efectua în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord cu autoritatea judiciară emitentă. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare”.

C) Videoconferinţa judiciară (completarea noastră), la care poate participa fie un martor, fie un expert al unui stat membru, care poate fi extinsă şi într-un alt stat membru pentru aceste persoane, sub rezerva ca această extindere să nu fie contrară principiilor fundamentale de drept ale statului solicitat şi dacă toate părţile implicate sunt de acord în această privinţă.

Pentru a putea răspunde unui asemenea imperativ, absolut indispensabil integrării României în UE şi deja asumat prin Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Guvernul României s-a angajat, prin Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, depus la UE, ca, până în martie 2006, să asigure achiziţionarea aparaturii necesare în acest sens Curţii de Apel Bucureşti, iar până în octombrie 2007 şi pentru dotarea celorlalte curţi de apel.

Revenind şi întărind cele de mai sus, facem trimitere la art. 164 – Audierile prin videoconferinţă – din Legea 302/2004 a României, potrivit căruia:

“1. În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să compară personal pe teritoriul acestui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare.

2. O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să

51

dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă.(s.ns).

3. În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 19 (denumirea autorităţii judiciare emitente şi denumirea autorităţii judiciare solicitate; obiectivul şi motivele cererii; calificarea judiciară a faptelor; datele de identificare ale învinuitului, inculpatului sau condamnatului, ale persoanei care face obiectul cererii de arestare sau de transferare ori ale martorului sau expertului, după caz – n.ns.), motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.

4. Martorul sau expertul vor fi citaţi potrivit legii române.5. Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor

reguli: a) audierea are loc în prezenţa magistratului român competent,

asistat, după caz, de un interpret; magistratul român verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, magistratul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;

b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;

c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;

d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;

e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitant.

6. Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorului, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant.

52

7. Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

8. Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant.”

O singură observaţie de fond – nu era cazul, în opinia noastră, ca prin lege să se condiţioneze videoconferinţa de disponibilul românesc de mijloace tehnice care să permită efectuarea în acest mod a audierii, atâta vreme cât integrarea în UE presupune şi asumarea responsabilităţilor şi costurilor, nu numai a beneficiilor, motiv pentru care propunem renunţarea la sintagma din urmă a alin.2, a art.164.

D) Livrările supravegheate autorizate pe teritoriul unui alt stat membru, atunci când sunt demarate anchete penale, pe teritoriul oricărui alt stat membru, relative la infracţiunile susceptibile să dea loc extrădării, cum ar fi livrările supravegheate ale drogurilor, în ideea descoperirii întregii reţele implicate – de la producător şi până la consumatorul efectiv – sub rezerva ca astfel de livrări să se deruleze sub controlul autorităţilor competente ale statului membru solicitat, pe teritoriul căruia se derulează, cel puţin parţial, asemenea livrări.

Potrivit art.166 din Legea 302/2004, în România livrările supravegheate se vor putea derula în baza următoarelor norme:

“1.Autorităţile judiciare române competente vor autoriza, la cerere, în condiţiile legii române, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni ce pot da loc la extrădare;

2. Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române.”

E) Echipa comună de anchetă a două sau a mai multor state membre şi a cărei competenţă este stabilită de comun acord între statele membre implicate, într-un scop precis determinat şi pentru o durată limitată. Conducerea şi dirijarea acesteia revine funcţionarului desemnat de către autoritatea competentă a statului pe teritoriul căruia intervine o astfel de echipă.

Aşa s-a întâmplat, în cursul anului 2005, când pe teritoriul statului român s-a constituit o echipă comună de poliţişti români şi italieni pentru efectuarea cercetărilor într-un caz în care, după teritoriul Italiei, s-a livrat în România, unei asociaţii religioase, o mică bombă artizanală, găsită neexplodată, în condiţiile în care, anterior, în Italia, asemenea bombe au explodat, îngreunând depistarea mecanismului lor de funcţionare.

53

Problematica aferentă echipelor comune de anchetă a fost dezvoltată şi nuanţată, ulterior, printr-o altă decizie-cadru europeană1, în cazul căreia se stipulează, printre altele, suplimentar:

echipa să aibă un obiectiv precis, iar durata acesteia să poată fi prelungită, cu acordul tuturor părţilor contractante, faţă de ceea ce s-a preconizat iniţial;

introducerea unor noi norme care prevăd posibilitatea colaborării unor asemenea echipe cu EUROPOLUL sau OLAF, ori cu alte state terţe(s. ns.);

funcţionarii detaşaţi în cadrul unor asemenea echipe, din alte state, sunt asimilaţi, în ceea ce priveşte responsabilitatea lor penală sau drepturile, funcţionarilor statului membru de intervenţie, în cazurile în care ei sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni sau ca victime ale unor infracţiuni.

Potrivit art.168, din Legea nr.302, din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, echipa mixtă de control este concepută să fie organizată şi să funcţioneze în cadrul mai larg al comisiilor rogatorii, în baza următoarelor norme:

„1. În vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot institui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată, care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate.

Componenţa echipei este decisă de comun acord.2. O echipă comună de anchetă poate fi creată atunci când:a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune

efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane sau de altă natură, care privesc ambele state;

b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată între statele în cauză.

3. Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de oricare stat implicat. Echipa este formată în unul din statele în care ancheta trebuie efectuată.

4. Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componenţa echipei.

1 A se vedea, Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului, din 13 iunie 2002, relativă la echipele comune de anchetă, în: Journal Officiel L 162, du 20.06.2002, şi/sau sinteza acestui act juridic, sub forma: Echipes communes d 'enquête, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133172.htm

54

5. Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de << membri >> , în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de „membri detaşaţi” (s. ns.)

6. Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor reguli:

a) conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţilor judiciare române competente;

b) acţiunile echipei se desfăşoară potrivit legii române. Membri echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea persoanei prevăzute la lit. a).

7. Membrii detaşaţi pe lângă echipa română de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea actelor procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul.

8. Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul statului solicitant, membri detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective. (s. ns).

9. Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său naţional şi în limitele competenţei sale, să furnizeze informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate în echipă.

10. Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare:

a) în scopul pentru care a fost creată echipa; b) pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu

consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;c) pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea

publică şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit.b;d) în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către

statele care au format echipa.”Coroborând stipulaţiile art.168, din Legea 302/2004, cu standardele

europene în domeniu, observăm următoarele limite ale legislaţiei române în materie şi, în consecinţă şi facem propunerile de rigoare:

nu se regăsesc norme explicite privind posibilitatea colaborării unor asemenea echipe comune cu Europolul sau cu OLAF, ori cu alte state terţe, fiind necesară completarea, în acest sens, a art. 168, din Legea 302/2004;

în viziunea legislatorului român, relativă la instituirea echipelor de anchetă, vedem că, cel puţin prin raportare la alin.(5) al

55

art.168, se realizează o abordare relativ reducţionistă, în sensul că prezumă funcţionarea unei asemenea echipe doar pe teritoriul României, motiv pentru care indică, explicit, că, componenţii echipei comune de anchetă desemnaţi de autorităţile române au calitatea de „membru”, în timp ce componenţii desemnaţi de un stat străin au calitatea de „membrii detaşaţi”. Ori, este posibil şi viceversa, când un alt stat membru al UE este cel mai interesat în constituirea unei asemenea echipe comune, caz în care, reprezentanţii României vor putea fi doar „membri detaşaţi”.

Drept urmare, propunem reformularea alin.(5) al art.168, în sensul: „Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membri sau de membri detaşaţi, după caz, în funcţie de statuarea ca echipa de referinţă să funcţioneze pe teritoriul României ori pe teritoriul altui stat membru al Uniunii.”

În plus, considerăm că prevederile alin.(5) ar fi mai bine de localizat în contextul alin.(6) referitor la regulile după care se desfăşoară activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român, în fapt fiind o astfel de regulă, în actuala formulare.

F) Anchetele discrete, concepute în contextul echipelor comune de anchetă, înţelegând posibilitatea ca agenţii desemnaţi să poată interveni sub o identitate secretă sau falsificată, cu condiţia de a respecta şi aplica legislaţia şi procedurile statului membru pe teritoriul cărora acţionează.

Conform art.167 din Legea 302/28 iunie 2004, română, anchetele sub acoperire sunt reglementate de următoarele norme:

„1. Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către agenţii sub acoperire.

2. Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române. În condiţiile legii române, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutului juridic al agenţilor.”

Coroborând prevederile articolului sus-menţionat, cu reglementarea invocată a Uniunii Europene, observăm că, în linii generale, legislaţia naţională este mult mai permisivă şi că, pe ansamblu, ţine cont, în mai mare măsură de eventualele realităţi.

Dacă am prelua stricto sensu reglementarea europeană, observăm că instituţia anchetelor sub acoperire ar trebui, practic, să se deruleze, strict doar în contextul anchetelor comune de anchetă. Ori, în ceea ce ne priveşte, considerăm că asemenea anchete sub acoperire pot să intereseze şi doar un singur stat membru al UE, chiar dacă cu concurs european, caz în care

56

propunem varianta de extrapolare a posibilităţii de efectuare, potrivit legii române, şi în afara unor echipe comune de anchetă, dar sub controlul autorităţilor abilitate ale statului membru solicitat, care să-şi exercite concursul.

G) Interceptarea telecomunicaţiilor care poate fi efectuată de către o autoritate judiciară sau una administrativă abilitată de statul solicitat la cererea autorităţii competente a statului membru solicitant.

Această metodă şi-a confirmat valenţele şi a fost surescitată, îndeosebi după tragicele evenimente teroriste din America, cu menţiunea că, în viziunea europeană, ea solicită unele standarde şi imperative, respectiv:

telecomunicaţia poate fi interceptată şi transmisă direct statului membru recurent sau, poate fi înregistrată şi transmisă, ulterior, acestuia;

cererile relative la o asemenea problematică sunt supuse tratamentului conferit de legislaţia şi procedurile naţionale ale fiecărui stat membru;

o asemenea interceptare poate fi realizată şi pe teritoriul unui stat membru în care se găseşte o staţie terestră pentru comunicaţii prin satelit, dacă asistenţa tehnică a acestui stat nu este necesară prin intermedierea furnizorilor de servicii de profil din statul solicitant;

dacă interceptarea se urmăreşte şi pe teritoriul unui alt stat, în care ţinta urmărită se deplasează, fără ca asistenţa tehnică specială a acestui din urmă stat să fi fost solicitată, acel stat trebuie să fie informat de către statul membru de interceptare despre intervenţia sa.

Studiul atent asupra conţinutului Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală ne-a relevat că, din motive pe care nu le cunoaştem, interceptarea telecomunicaţiilor a fost eludată în cuprinsul acestei legi, ceea ce ni se pare de nejustificat şi propunem revederea şi completarea legii de referinţă cu norme speciale, care să acopere şi această formă de cooperare judiciară europeană în materie penală.

H) Alte forme ale mecanismelor de întrajutorare, îndeosebi în domeniul luptei contra crimei organizate, spălării produselor infracţiunilor şi fraudelor financiare.

Interdicţia invocării confidenţialităţii bancare pentru refuzarea executării unei cereri de întrajutorare judiciară.

Aportul la depistarea şi punerea în siguranţă a tuturor elementelor de probă privind spălarea produselor infracţiunilor.

57

3.4.4. Unitatea provizorie de cooperare judiciară (U.P.C.J. – prescurtarea noastră)

Baza legală de instituire şi funcţionare – Decizia Consiliului, din 14 decembrie 2000, instituind o Unitate provizorie de cooperare judiciară1

Structura U.P.C.J.21. un procuror;22. un judecător;23. un poliţist, având prerogative echivalente în statele

membre,însărcinaţi cu funcţiile de legătură şi de coordonare în vederea

realizării obiectivelor U.P.C.J. Obiectivele U.P.C.J.

24. ameliorarea cooperării între autorităţile statelor membre în referire la investigaţiile şi urmăririle privind criminalitatea gravă, îndeosebi vizând crima organizată;

25. stimularea şi ameliorarea anchetelor şi urmăririlor, între statele membre şi care au loc în baza cererilor şi informaţiilor transmise în virtutea altor acte adoptate în cadrul tratatelor existente.

Atribuţiile membrilor U.P.C.J.26. să poată organiza misiuni într-un alt stat membru, ale

cărui autorităţi sunt angajate într-o anchetă, sau se pot reunii în orice alt loc;

27. să se implice în coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale, contribuind la examinarea soluţiilor asupra angajării şi derulării anchetelor şi urmăririlor;

28. să contribuie, în măsura posibilă, la susţinerea coordonării şi conduitei echipei comune de anchetă.

Notă: U.P.C.J. a început să existe şi să funcţioneze, efectiv, la data de 06.03.2002, odată cu publicarea în Jurnalul oficial a Deciziei Consiliului de instituire a Eurojust.

3.4.5. Reţeaua Europeană de Formare Judiciară – R.E.F.J. (prescurtarea noastră)2

1 A se vedea, Decizia, cit., în Journal officiel L 324, du 12.12.2000 şi/sau sinteza acesteia, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, Coopération judiciare en matière pénale: Unité provisoire de coopération judiciare, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133132.htm2 A se vedea, Initiative de la Republique francoise en vu de l'adaptation d'une decision du Conseil instituant un réseau européen de formation judiciare, în: Journal officiel C 18, de 19.01.2001, Proceduré de consultation CNS/2000/0229, şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Réseau européen de formation

58

Scopul R.E.F.J. – Ameliorarea cunoaşterii necesare, din partea judecătorilor şi procurorilor, a sistemelor judiciare ale ţărilor membre ale UE, în vederea optimizării funcţionării practice a cooperării judiciare din cadrul UE.

Obiective de impact şi atribuţii ale R.E.F.J.:29. aprofundarea cunoaşterii mutuale a sistemelor

juridice din statele membre;30. ameliorarea utilizării instrumentelor europene şi

internaţionale;31. promovarea schimburilor de experienţă şi

identificarea nevoilor activităţii de formare;32. favorizarea coordonării între diferitele programe de

formare existente în statele membre;33. dezvoltarea activităţilor de formare a membrilor

corpurilor judiciare.

Principalele mecanisme de implementare R.E.F.J. va elabora şi adopta, anual, un program de activitate

care vizează să favorizeze:- cunoaşterea sistemelor judiciare europene şi a modalităţilor

de colaborare în spaţiul european;- cunoaşterea lingvisticii;- organizarea de stagii de pregătire şi realizarea schimburilor

reciproce de personal;- dezvoltarea de programe de formare a membrilor corpurilor

judiciare şi de programe de formare a formatorilor acestora. Crearea unor mijloace electronice şi a unui site internet,

accesibil publicului, în scopul unei comunicări mult mai eficiente, inclusiv între membri propriei reţele.

Pe marginea problematici sus-tratate, suntem de părere că aria preocupărilor R.E.F.J. ar putea fi mult diversificată prin raportare la Spaţiul European al Învăţământului Superior, corelat Spaţiului European al Cercetării Ştiinţifice, introduse prin Procesul de la Bologna, în special pe dimensiunea învăţământului juridic european, sens în care ne şi pronunţăm asupra următoarelor aspecte, eventual de fructificat de către viitorii europarlamentari români:

- să contribuie la compatibilizarea curriculelor academice, de profil juridic, din statele membre;

judiciare, în: http://europa.eu.int./ scadplus/printversion/fr/lvb/ 133135.htm

59

- să contribuie la standardizarea suplimentelor de diplomă ce urmează a fi utilizate de către statele membre ale Uniunii, care să permită, îndeosebi:

- recunoaşterea, reciprocă, a perioadelor de studii, care să faciliteze continuarea acestor studii în orice alt stat membru;

- recunoaşterea, reciprocă, a calificărilor finale obţinute de către absolvenţii studiilor superioare juridice;

- recunoaşterea, reciprocă, a dreptului de acces la studiile universitare de profil;

- accesul, reciproc, pe piaţa forţei de muncă europeană, a absolvenţilor acestor studii, inclusiv în structurile instituţionale ale cooperării judiciare şi poliţieneşti, europene, în materie penală;

- să fundamenteze şi să organizeze manifestări ştiinţifice, de anvergură europeană, îndeosebi vizând cooperarea judiciară şi poliţienească, europeană, în materie penală;

- să editeze lucrările susţinute în cadrul manifestărilor menţionate anterior;

- să redacteze şi să publice o revistă proprie, accesibilă tuturor celor interesaţi, contra cost.

- să contribuie, în general, la naşterea, progresivă, a unei veritabile culturi juridice europene, idee subliniată, deja.

3.4.6. Eurojust Baza legală de instituire şi funcţionare:

34. Decizia Consiliului, din 28 februarie 2002, de instituire a Eurojust în scopul întăririi luptei contra formelor grave de criminalitate (Decizia 2002/187/JAI)1

35. Regulamentul interior al Eurojust (2002/C 286/01)2

36. Constituţia pentru Europa, art.III-174

Scopul Eurojust – Ameliorarea cooperării judiciare în lupta eficace contra formelor grave de criminalitate şi facilitarea coordonării acţiunilor de anchetă şi de urmăriri, care acoperă teritoriul mai multor state membre ale UE.

1 A se vedea, - Decizia, cit., în Journal officiel n0 L 063 du 06/03/2002, p.0001-0013; - sinteza deciziei de mai sus, intitulată „Décision instituant Eurojust”, EUROPA,

ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133188. htm2 A se vedea, Regulamentul, cit., în: .../sga- doc? smartapi! celexapi! prod! CELEXnumdoc&ly = 32002 Q 1122 (01) &model = 7/22/04

60

Accepţia de mai sus a scopului prezentat derivă din instrumentele juridice de instituire a Eurojust şi ea primeşte unele noi nuanţări prin Constituţia pentru Europa, în care se arată că: „Misiunea Eurojust este de a sprijini şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale de urmărire penală în legătură cu infracţiunile grave care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, atât prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor şi de Eurojust, cât şi prin informaţii furnizate de acestea(s.ns.)”

Personalitatea juridică şi competenţa Eurojust Potrivit art. III-174, alin. 2 din Constituţia pentru Europa „Legile

europene determină structura, funcţionarea, domeniului de activitate şi atribuţiile Eurojust”.

Până la apariţia acestor legi europene, prin reglementarea de instituire a Eurojust, acesta este definit ca fiind un organ al Uniunii europene, dotat cu personalitatea juridică şi este compus din:

- câte un membru naţional, detaşat de către fiecare stat membru şi care poate avea calitatea de:

- procuror;- judecător;- ofiţer de poliţie, având prerogative echivalente în statele membre;

- unul sau mai mulţi asistenţi ai membrului naţional,(când este vorba de mai mulţi „atunci acest lucru nu este permis decât cu acordul Colegiului, compus din toţi membri naţionali”), din care unul va putea înlocui membrul naţional;

- Colegiul Eurojust, anterior definit.

Alte elemente structurale, implicate în funcţionarea şi controlul Eurojust:

37. unul sau mai mulţi corespondenţi naţionali, care îşi desfăşoară activitatea în propriul stat;

38. delegatul, independent, însărcinat cu securitatea şi folosirea sigură a datelor cu caracter personal deţinute de către Eurojust;

39. organul de control comun şi independent, care controlează, de o manieră colegială, activităţile Eurojust, pe segmente precis delimitate;

40. ofiţeri sau magistraţi de legătură, pe lângă Eurojust, ai diferitelor state;

61

41. parlamentul european şi parlamentele naţionale ale statelor membre.

Obiectivele, actuale, ale Eurojust în cadrul anchetelor şi urmăririlor, care implică două sau mai multe state membre, asupra comportamentelor criminale, delimitate, din sfera criminalităţii grave:

promovarea şi ameliorarea coordonării între autorităţile competente ale statelor membre implicate, ţinând cont de orice cerere care emană de la o autoritate competentă a unui stat membru şi de orice altă informaţie furnizată de către un organ competent în virtutea dispoziţiilor statuate în cadrul tratatelor;

facilitarea punerii în aplicare a întrajutorării judiciare internaţionale şi executării cererilor de extrădare şi, pe un plan mai larg, ameliorarea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre ale UE;

întărirea eficacităţii anchetelor şi urmăririlor care privesc mai multe state membre;

sprijinirea anchetelor sau urmăririlor ce interesează un singur stat membru sau o ţară terţă, la cererea unei autorităţi competente a respectivelor state şi prin modalităţi bine definite, sub rezerva existenţei unui acord care instituie cooperarea prin intermediul ofiţerilor sau magistraţilor de legătură pe lângă Eurojust, sau dacă este vorba de dispoziţii relative la schimbul reciproc de date cu caracter personal şi, aici, doar în condiţii strict precizate.Sprijinul de referinţă poate fi acordat şi în cazuri particulare care implică un interes esenţial de susţinut.

susţinerea anchetelor sau urmăririlor ce interesează un singur stat membru şi Comunitatea, în conformitate cu modalităţile strict prestabilite şi la cererea expresă fie a unei autorităţi competente a unui stat membru, fie a Comisiei Europene.

Tipurile de competenţe, atribuţiile şi sarcinile Eurojust. Competenţe:

Generală: Tipurile de criminalitate şi infracţiunile pentru

care Europolul este abilitat:- criminalitatea informatică;- frauda şi corupţia, precum şi orice altă

categorie de infracţiuni care afectează interesele financiare ale Comunităţii europene;

62

- spălarea produselor infracţiunilor;- criminalitatea care afectează mediul

înconjurător;- participarea la o organizaţie criminală,

definită în Acţiunea-comună 98/733/JAI;- alte tipuri de criminalitate comise în legătură

cu faptele descrise mai sus. Competenţa specială, tradusă în termenii de orice alte

infracţiuni, decât precizate anterior, dar numai cu titlul complementar, conform obiectivelor Eurojust, şi numai la cererea unei autorităţi competente a unui stat membru, caz în care Eurojust poate să contribuie la anchete sau la urmăriri.

Atribuţiile şi sarcinile Eurojust: Potrivit Constituţiei pentru Europa, printre atribuţiile

Eurojust vor putea fi incluse:- declanşarea şi coordonarea urmăririlor penale

efectuate de către autorităţile naţionale competente, în special referitoare la infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;

- consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de jurisdicţie şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua judiciară europeană1. Sarcinile, actuale, ale Eurojust se structurează, după

criteriul implicării unuia sau a mai multor membri naţionali, pe de o parte, sau a Colegiului Eurojust, pe de altă parte.

- prin intermediul unuia sau mai multor membri naţionali, Eurojust:

Þ poate cere autorităţilor competente ale statului membru vizat să se angajeze:

- să îndeplinească o anchetă sau urmăriri asupra unor fapte precise;

- să accepte ca una din aceste autorităţi să pună în aplicare o anchetă sau o urmărire asupra unei fapte precise;

- să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre implicate sau interesate;

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art. III-17763

- să pună în aplicare echipa comună de anchetă;

- să furnizeze orice informaţie necesară facilitării îndeplinirii sarcinilor;

Þ să asigure informarea, reciprocă, a autorităţilor competente ale statelor vizate asupra anchetelor şi urmăririlor de care au luat la cunoştinţă;

Þ să asiste, la cerere, autorităţile competente ale statelor membre, în vederea asigurării celei mai bune cooperări posibile în realizarea anchetelor şi urmăririlor;

Þ să concureze, în general, la ameliorarea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre;

Þ să coopereze cu Reţeaua judiciară europeană şi să o consulte, inclusiv utilizând baza sa documentară şi contribuind la ameliorarea acesteia;

Þ să contribuie, cu acordul Colegiului, la anchetele şi urmăririle care privesc autorităţile competente ale unui singur stat membru, altul decât cel de apartenenţă, precum şi Comunitatea;

Þ să transmită cereri de întrajutorare, în acoperirea competenţei generale a Eurojust, atunci când aceste cereri:

- emană de la o autoritate competentă a unuia din statele membre,

- vizează o anchetă sau o urmărire derulată de o asemenea autoritate într-o afacere determinată,

- dacă intervenţia membrilor naţionali apare ca necesară în vederea executării unor acţiuni coordonate.

Notă: Membri naţionali, în scopul îndeplinirii obiectivelor Eurojust, au accesul la informaţiile conţinute în cazierul judiciar naţional sau în orice alt registru al statului său membru, de aceeaşi manieră în care acest drept este statuat în legislaţia naţională pentru un procuror, judecător sau ofiţer de poliţie cu funcţii echivalente.

De asemenea, aceştia, precum şi asistenţii lor, au accesul autorizat la datele tratate de către Eurojust, în scopul realizării obiectivelor sale.

64

- în calitate de Colegiu Þ Eurojust poate cere, motivat, în referire la

criminalitatea de competenţa sa generală, autorităţilor competente ale statelor membre vizate:

- să întreprindă, după caz, o anchetă sau urmăriri asupra unor fapte precise;

- să accepte ca una din asemenea autorităţi să poată întreprinde o anchetă sau urmăriri asupra faptelor precis invocate;

- să realizeze coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre vizate;

- să pună în aplicare o echipă comună de anchetă;

- să furmizeze orice informaţie necesară îndeplinirii sarcinilor sus-definite şi a altora;

Þ să asigure informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre asupra anchetelor şi urmăririlor despre care ia cunoştinţă şi care au o incidenţă la nivelul Uniunii,sau care pot viza şi alte state membre, decât cele direct implicate;

Þ să asiste, la cererea lor, autorităţile competente ale statelor membre, în vederea asigurării celei mai bune coordonări a anchetelor şi urmărilor;

Þ să concureze la ameliorarea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre, îndeosebi în baza analizelor efectuate prin Europol;

Þ să colaboreze cu Reţeaua judiciară şi să o consulte, inclusiv să utilizeze baza documentară a acesteia şi să contribuie la ameliorarea sa;

Þ să-şi aducă concursul său Europolului, mai ales furnizându-i avize, în baza analizelor pe care le efectuează;

Þ poate furniza susţinere logistică, în cazuri precis definite, îndeosebi prin traducători, interpreţi şi prin organizarea de reuniuni de cooperare.

Tipuri de date cu caracter personal permise a fi tratate şi tratamentul efectiv al acestora în sistemul Eurojust

65

Tipurile de date avute în vedere sunt, în principal, cele prezente în tabelul alăturat, prin raportare la categoriile de persoane vizate şi la restriţiile la tratamentul datelor.

Tratamentul datelor cu caracter personal şi restricţii la tratareTABELUL NR.1

Tipuri de date permise a fi tratate

Categorii de persoane vizate

Persoanele care, în raport cu dreptul naţional al statului membru vizat, fac obiectul unei anchete sau urmăriri penale pentru o sau mai multe infracţiuni nominalizate la art.4 al Deciziei.

Martori sau victime ale criminalităţii şi infracţiunilor definite de art.4.

1. Numele de familie, numele de tânătă fată, prenumele şi, după caz, numele de împrumut.

X X

2. Data şi locul naşterii

X X

3. Naţionalitatea X X4. Sexul X X5. Locul de

rezidenţă, profesia şi locul unde se află persoana vizată

X X

6. Numerele documentelor de securitate socială, permisul de conducere, piese de identitate şi date privind paşaportul

X -

7. Informaţii relative la persoanele juridice (morale, în termenii UE).

X -

8. Conturile bancare şi conturile în alte instituţii financiare.

X -

9. Descrierea şi natura faptelor reproşate, data comiterii lor, calificarea lor penală şi statul care a început anchetele.

X X

66

10. Faptele care lasă să se prevadă o extensie a afacerii la nivel internaţional

X -

11. Informaţiile relative la apartenenţa prezumată la o organizaţie criminală.

X -

În cazuri excepţionale, Eurojust poate trata, deasemenea, pe timp limitat, alte date cu caracter personal relative la circumstanţele unei infracţiuni, atunci când ele sunt de un interes imediat pentru anchetele în curs, pentru coordonarea cu care Eurojust contribuie. Tratarea ţinând cont de acest cadru are în vedere ca tratamentul acestor date specifice să fie conform cu prevederile relative la tratamentul, în general, al datelor cu caracter personal, precum şi la amânarea conservării datelor de această factură.

În cazurile de mai sus, va fi informat, imediat, delegatul cu protecţia datelor.

Atunci când aceste date vizează autorii sau victimele, decizia de tratare este luată de comun acord de către cel puţin doi membri naţionali.

Datele cu caracter personal care fac sau nu obiectul unui tratament automatizat, care relevă originea rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filosofice ori apartenenţa sindicală, ca şi cele relative la sănătatea şi viaţa sexuală nu vor putea fi tratate de către Eurojust decât dacă ele sunt necesare anchetelor naţionale vizate şi coordonării în cadrul Eurojust, dar numai, şi aici, cu condiţia informării imediate a delegatului cu protecţia datelor, şi a neincluderii lor în indexul de date relative la anchete.

Atunci când datele cu caracter personal, menţionate la alineatul precedent, privesc martorii şi victimele, decizia de tratare a lor este luată de către Colegiu.

Tratamentul datelor cu caracter personal şi restricţiile relative la acesta.

Tratamentul propriu-zis Þ Eurojust poate ca, în cadrul competenţelor sale şi a ducerii la

îndeplinire a sarcinilor sale, să trateze datele cu caracter personal, pe cale automatizată sau în fişierele manuale structurate, dar numai în măsura în care aceasta este necesară realizării obiectivelor Eurojust;

67

Þ Eurojust va lua măsurile necesare pentru a garanta un nivel de protecţie a datelor cu caracter personal corespondent cel puţin celui rezultat din principiile Convenţiei Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 relativă la tratarea automatizată a datelor cu caracter personal şi modificărilor ulterioare care sunt în vigoare între statele membre.

Þ Datele cu caracter personal tratate de către Eurojust sunt adecvate, pertinente şi non excesive în raport cu scopurile pentru care ele sunt tratate şi, ţinând cont de informaţiile furnizate de către autorităţile competente ale statelor membre sau alţi parteneri, ele sunt exacte şi ţinute la zi.Tratarea lor va fi loială şi licită.

Þ Eurojustul va stabili un index de date relative la anchete şi poate crea fişiere de lucru temporare, care pot cuprinde şi date cu caracter personal.

Indexul vizează:Þ să contribuie la susţinerea conducerii şi coordonării anchetelor şi

urmăririlor la care este implicat Eurojust, îndeosebi prin culegerea informaţiilor;

Þ să faciliteze accesul la informaţiile relative la anchetele şi urmăririle în curs de derulare;

Þ să faciliteze controlul legalităţii tratamentului datelor cu caracter personal şi conformitatea sa cu prevederile deciziei de instituire a Eurojust.

Fişierul de lucru temporarÞ Membri naţionali, pentru a se putea achita de sarcinile lor, vor

putea trata datele relative la cazurile particulare în care lucrează într-un fişier temporar de lucru, la care pot avea accesul:

- delegatul cu protecţia datelor, dacă Colegiu decide astfel;- alţi membri naţionali, cum ar fi agenţii cu drept de acces la

fişiere.Þ Fiecare fişier de lucru, conţinând date cu caracter personal, va

face obiectul unei informări a delegatului cu protecţia datelor, special desemnat de către Eurojust pentru protejarea datelor sale, din rândul personalului specializat în materie.

Corespondenţii naţionali Fiecare stat membru poate pune în practică sau desemna unul sau

mai mulţi corespondenţi naţionali, prioritar în materie de terorism, ale căror relaţii cu autorităţile competente ale acestui stat sunt guvernate de dreptul naţional şi care îşi desfăşoară activitatea în propriul stat;

68

Corespondentul naţional desemnat poate fi un punct de contact al Reţelei judiciare europene;

Relaţiile între membrul naţional şi corespondentul naţional nu exclud relaţiile directe dintre membrul naţional şi autorităţile competente ale statului care la numit pe acesta din urmă.

Schimbul de informaţii cu statele membre, între membrii naţionali, precum şi cu partenerii:

Autorităţile competente ale statelor membre vor putea schimba cu Eurojust orice informaţie necesară în vederea îndeplinirii sarcinilor acestuia.

Membri naţionali sunt abilitaţi să schimbe, fără o autorizare prealabilă, orice informaţie necesară în aplicarea sarcinilor lor, precum şi cu autorităţile competente ale statului lor membru.

Eurojust poate schimba orice informaţie necesară îndeplinirii sarcinilor sale, cu:

- instanţele competente în virtutea dispoziţiilor adoptate în cadrul tratatelor;

- organizaţiile sau instanţele internaţionale;- autorităţile statelor terţe competente pentru anchete şi urmării.Schimburile de informaţii, menţionate la ultimele două puncte, se

pot realiza numai în condiţiile în care membrul naţional al statului membru care a furnizat aceste informaţii îşi dă acordul de transfer al lor, inclusiv, dacă este cazul, după consultarea autorităţilor competente ale statului său.

Eurojust poate conveni acorduri de cooperare aprobate de către Consiliu, cu statele terţe şi cu entităţile cu care poate face schimbul de informaţii, prezentate anterior.

Aceste acorduri vor putea să conţină, îndeosebi, dispoziţii relative la aranjamentul pentru detaşarea ofiţerilor sau magistraţilor de legătură pe lângă Eurojust, precum şi dispoziţii privind schimbul de date cu caracter personal.

Pentru rezolvarea problemelor urgente, Eurojust poate să coopereze cu organizaţiile sau instanţele internaţionale şi/sau cu autorităţile statelor terţe, fără a exista un acord între ele, cu condiţia ca această cooperare să nu implice transmiterea de către Eurojust a datelor cu caracter personal acestor entităţi.

Fără a prejudicia prevederile alineatului precedent, transmiterea datelor cu caracter personal organizaţiilor sau instanţelor internaţionale şi autorităţilor statelor terţe, care nu sunt supuse aplicării Convenţiei Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981, nu se va putea realiza decât dacă este asigurat un nivel comparabil suficient de protejare a acestor date.

69

Decizia de instituire a Eurojust şi Regulamentul interior al acestuia conţin o altă varietate de standarde, care interesează direct mai mult specialiştii practicieni în domeniu, motiv pentru care doar le punctualizăm pe cele referitoare la: accesul autorizat şi dreptul de acces la datele cu caracter personal; rectificarea şi ştergerea datelor cu caracter personal; termenele de păstrare şi securitatea unor asemenea date; prerogativele delegatului cu protecţia datelor; organul comun de control şi atribuţiile acestuia privind protecţia datelor cu caracter personal.

În schimb, considerăm aportun să subliniem problematica asociată subiectului ce urmează.

Responsabilitatea tratării neautorizate sau incorecte a datelor şi confidenţialitatea lor.

Eurojust este responsabil, conform dreptului naţional al statului în care este stabilit sediul său, de orice pagubă cauzată unei persoane care rezultă dintr-un tratament neautorizat sau incorect a datelor de către personalul său.

Plângerile împotriva Eurojust, în condiţiile de mai sus, sunt introduse în faţa tribunalului statului membru în care Eurojust îşi are sediul.

Orice stat membru este, deasemenea, responsabil, conform dreptului său naţional, de o pagubă de natura celei de mai sus, dacă aceasta se datorează acelui stat.

Confidenţialitatea:- se aplică tuturor informaţiilor primite de către Eurojust, fără a

prejudicia statutul membrilor naţionali, supuşi dreptului naţional al statului care i-a desemnat;

- se asigură, în condiţia anterioară, de către membri naţionali şi asistenţii lor, personalul Eurojust şi corespondenţii naţionali, delegatul cu protecţia datelor, precum şi de către orice persoană şi orice organism care apelează la activitatea cu Eurojust;

- rămâne valabilă şi după încetarea funcţiilor persoanelor care au obligaţia să asigure confidenţialitatea.

Având în vedere locul şi rolul Eurojust în sistemul cooperării judiciare în materie penală, Guvernul României şi-a propus un obiectiv distinct, în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, intitulat „Dezvoltarea cooperării cu EUROJUST”, obiectiv pe care intenţionează să-l acopere prin „Încheierea unui acord de colaborare între România şi EUROJUST”, până în iunie 2005, precum şi, cum am menţionat anterior, prin detaşarea unui magistrat de legătură pe lângă acesta.

70

Totodată, prin Legea 302 din 28 iunie 2004, se acoperă, cel puţin parţial, confidenţialitatea, sub următoarea reglementare: „Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant, confidenţialitatea cererilor de asistenţă judiciară internaţională şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu va putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide”1.

Sublinierea pe textul de mai sus am făcut-o pentru că, după cum se poate remarca, în viziunea articolului de lege română, confidenţialitatea, deşi este tratată la capitolul privind „Domeniul de aplicare şi principiile generale” (ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală), este abordată reducţionist, prin raportare doar la alte state membre, ori ea trebuie extinsă la o cooperare judiciară în materie penală pendinte de alte organe şi organisme internaţionale şi regional-europene, gen Eurojust şi Europol. În consecinţă, propunem revederea, modificarea şi completarea art. 12, în acest sens, eventual în formularea „... la cererea statului solicitant sau a oricărui organ şi/sau organism internaţional implicat în cooperarea judiciară internaţională în materie penală...”.

3.4.7. Încurajarea persoanelor care participă sau au participat la o asociaţie criminală ori la delicte relevante criminalităţii organizate de a colabora la acţiunea în justiţie

Baza legală – Rezoluţia Consiliului 97/C 10/01, din 20 decembrie 1996, relativă la colaborarea indivizilor la acţiunea în justiţie în cadrul luptei contra criminalităţii organizate2.

Scopul Rezoluţiei – determinarea statelor membre să adopte măsurile specifice care să permită realizarea obiectivului definit în titulatura acestui paragraf.

Dimensiuni, indici şi unele mecanisme ale „colaborării la acţiunea justiţiei”:

Furnizarea autorităţilor competente de informaţii utile, în scopurile anchetei sau strângerii de probe, privind:

- compoziţia, structura sau activităţile organizaţiilor criminale;

- legăturile acestor organizaţii, îndeosebi internaţionale, cu alte grupuri criminale;

1 A se vedea, Legea 302, cit., art. 122 A se vedea, Rezoluţia, cit., în Journal officiel C 10/11.01.1997, şi/sau sinteza acesteia „Coopération judiciare en matière pénale: Colaboration des individus à l, action de la justice”, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133005. htm

71

- infracţiunile pe care aceste organizaţii sau grupuri criminale le-au comis sau pot să le comită; Acordarea unui ajutor autorităţilor competente, care să poată

contribui la probarea existenţei organizaţiilor criminale, resurselor lor ilicite sau profiturilor obţinute de către acestea din activităţile lor criminale;

Acordarea de avantaje persoanei care se rupe de o organizaţie criminală şi face posibilă ca activitatea delictuoasă să poată fi urmărită, sau care a ajutat în mod concret autorităţile poliţieneşti şi judiciare la culegerea elementelor de probă determinante pentru reconstituirea faptelor şi pentru identificarea infracţiunilor sau arestarea autorilor. Avantajele de referinţă vizează măsurile de protecţie specifice pentru:

- orice colaborator la acţiunea în justiţie şi, la nevoie,- părinţilor săi;- copiilor săi;- apropiaţilor săi, pe un plan mai general, asupra cărora, din raţiunea voinţei de colaborare, poate să apară un pericol grav şi imediat.

Întrajutorarea judiciară, între statele membre în cazurile în care sunt implicaţi colaboratorii la acţiunea justiţiei:

statul membru solicitat va lua, conformându-se instrucţiunilor şi exigenţelor procedurale ale statului solicitant, declaraţii colaboratorilor la acţiunea justiţiei, chiar dacă nu există, potrivit propriei sale legislaţii, dispoziţii în acest sens, cu excepţia ca cererea primită să nu fie contrară principiilor de drept (s.ns.) ale statului solicitat;

atunci când persoana cooperează efectiv la acţiunea în justiţie în alt stat, să i se aplice de către statul care a facilitat întrajutorarea judiciară dispoziţiile specifice menţionate la avantajele ce i se pot acorda.

3.4.8. Garanţii procedurale acordate suspecţilor şi persoanelor puse în cauză în procedurile penale în Uniunea Europeană

Baza legală şi reglementară Cartea verde a Comisiei: Garanţii procedurale acordate

suspecţilor şi persoanelor puse în cauză în procedurile penale în Uniunea europeană1.

1 A se vedea, - Cartea verde, cit., [COM (2003) 75 final]72

Propunerea de decizie-cadru a Consiliului relativă la anumite drepturi procedurale acordate în cadrul procedurii penale în Uniunea europeană2.

Scopul reglementărilor: Stabilirea de norme minimale asupra garanţiilor procedurale acordate persoanelor suspecte sau acuzate că au comis o infracţiune şi sunt urmărite sau condamnate pentru aceasta, precum şi a domeniilor în care aceste norme sunt aplicabile, în vederea facilitării aplicării principiului recunoaşterii mutuale.

Din suita abordărilor pe această problematică ne interesează, în mod special, elementele de esenţă ale acestor garanţii, pe care le prezentăm în continuare, cu unele nuanţări, acolo unde va fi cazul şi la realităţile actuale, strategice şi ale planului de acţiune, româneşti.

Drepturile fundamentale ale persoanelor anterior invocate, îndeosebi a celor puse penalmente într-o cauză într-un stat membru în care ele nu sunt resortisante, decurgând din dreptul la un proces echitabil, dreptul la recurs şi dreptul la accedere la un tribunal imparţial, respectiv cele ce urmează.

Dreptul la un ajutor şi la asistenţa juridică a avocatului, sens în care statele membre:

- vor pune în aplicare un sistem naţional de reprezentare în justiţie printr-un avocat;- vor verifica nivelul de competenţă a avocaţilor, desemnaţi din oficiu;- vor garanta o remuneraţie suficientă acestor avocaţi.

În acest domeniu, în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, aprobat de către Guvernul României, este prevăzută, printre altele, măsura privind „Majorarea tarifelor aferente onorariilor avocaţilor numiţi din oficiu”, cu finalizare în decembrie 2005, care antrenează un necesar estimat la 1,4 milioane de Euro.

2 A se vedea, - Propunerea de decizie-cadru, cit., [COM (2004)328 final] - Sinteza documentelor de la punctele 1,2, sus-citate, sub titulatura „Livre

vert au sujet de procedures penales”, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ/ Droits fondamentaux á l, interior de l, Union européenne, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 13324. htm

73

Dreptul la asistenţa unui interpret şi/sau traducător, care poate fi acoperit astfel:

- personalul însărcinat cu instrucţia judiciară se va asigura că suspectul cunoaşte suficient limba în care se derulează procedura, pentru a se putea apăra;- crearea registrelor naţionale de traducători şi interpreţi judiciari;- crearea sistemelor naţionale de formare a profesioniştilor traducători şi interpreţi;- obligaţia statelor membre de a verifica dacă traducătorii şi interpreţii sunt suficient remuneraţi.

Pe această coordonată, atât în Strategia de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, cât şi în Planul de acţiune pentru implementarea acesteia, ale Guvernului României există doar o singură măsură, explicită, în cel din urmă instrument de planificare, respectiv „Asigurarea interpreţilor în cadrul procedurilor judiciare pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română,” ceea ce ni se pare prea puţin. Credem şi, în context, propunem valorificarea şi a standardelor, menţionate mai sus, referitoare la crearea registrelor naţionale de traducători şi interpreţi judiciari (ori menţinerea lor în actualitate), şi sublinierea, pe text, nu este întâmplătoare, ci derivă din următorul imperativ privind crearea sistemelor naţionale de formare a profesioniştilor traducători şi interpreţi, judiciari, ceea ce necesită o pregătire de bază şi o formare continuă de profil, pe lângă urmarea strictă doar a unei facultăţi de limbi străine.

Dreptul la protecţie specială a grupurilor vulnerabile: Categorii considerate, îndeosebi, vulnerabile:

- resortisanţii străini;- copiii;- persoanele atinse de o maladie fizică şi/sau mentală;- persoanele care au alte persoane în îngrijire;- analfabeţii;- alcoolicii;- toxicomanii.

Persoanelor puse în cauză şi potenţial vulnerabile li se va asigura o protecţie adecvată, în funcţie de gradul lor de vulnerabilitate.

Statele membre pot impune poliţiştilor, avocaţilor şi agenţilor de penitenciare să realizeze o evaluare a vulnerabilităţii potenţiale a unui suspect sau a unei persoane puse în cauză într-o

74

procedură penală şi să adopte măsurile ce rezultă a fi necesare dintr-o asemenea evaluare.

Parcurgerea atentă a Strategiei şi Planului de acţiune, româneşti, deja invocate, atestă cuprinderea doar a standardelor referitoare la „Justiţia pentru minori” şi într-o manieră destul de consistentă, începând cu fundamentarea demersurilor aferente în baza situaţiilor statistice, specifice, ce urmează a fi introduse, continuând cu asigurarea optimului de personal implicat în domeniul de referinţă, cu simplificarea procedurilor şi sporirea garanţiilor procedurilor reglementate, care privesc această categorie, cu pregătirea profesională a magistraţilor şi altor categorii de personal implicate direct, cu crearea unor servicii educative specializate pentru minori şi a secţiilor şi completelor specializate etc.

În schimb, nu se regăsesc standarde privind celelalte categorii considerate vulnerabile şi, pe ansamblu, ultimul imperativ privind impunerea obligaţiilor pentru poliţişti, avocaţi şi personalul de penitenciare de a realiza o evaluare a vulnerabilităţii şi de a-şi adopta măsurile ce rezultă, sens în care şi propunem includerea unei asemenea exigenţe, pe plan naţional.

Dreptul persoanelor suspecte sau acuzate de o infracţiune de a obţine informaţii scrise, într-o limbă pe care o înţeleg, privind drepturile lor fundamentale, care poate lua forma unei DECLARAŢII A DREPTURILOR, şi care trebuie să le fie remisă cel mai târziu la momentul arestării lor.

Regăsim, parţial, cuprins acest imperativ în cele două instrumente de planificare româneşti – Strategia de reformă a sistemului judiciar şi, respectiv, Planul de acţiune aferent pentru intervalul 2005-2007, sub forma măsurilor privind „Iniţierea de campanii de informare” şi, mai ales, a „Elaborării de broşuri în materia acordării asistenţei juridice”, în scopul precis de informare a cetăţenilor cu privire la formele şi condiţiile de obţinere a asistenţei juridice gratuite.

Ori, din nou, putem remarca o abordare relativ reducţionistă, care nu tratează, atotcuprinzător, şi dreptul de a obţine informaţii scrise, în limba pe care o înţeleg, asupra celorlalte drepturi fundamentale de respectat şi aplicat în procedurile penale, nemaivorbind de absenţa introducerii DECLARAŢIEI DREPTURILOR, în special pentru cetăţenii străini, motiv pentru care propunem revederea şi actualizarea celor două documente şi, mai ales, trecerea efectivă la implementarea şi a acestor standarde europene, în practica judiciară românească.

Dreptul la comunicare a deţinuţilor, îndeosebi la o asistenţă consulară este statuat, în viziune europeană, mai ales sub forma: statele

75

membre să confere unui funcţionar consular misiunea de a veghea la drepturile suspecţilor şi persoanelor puse în cauză în ţara de primire şi de a asigura legătura între aceste persoane şi familiile şi avocaţii lor.

În plan naţional avem doar stabilită măsura de asigurare a procesului de consultanţă juridică a condamnaţilor definitiv, în cele două documente de planificare, frecvent invocate, raţiune în baza căreia propunem consacrarea şi aplicarea dreptului de referinţă, aşa cum el a fost conturat mai sus.

3.4.9. Prevenirea victimizării străinilor, asistenţa acestor victime şi statutul lor în procedurile penale.

Baza legală şi reglementară Decizia-cadru a Consiliului, din 15 martie 2001, relativă la

statutul victimelor în cadrul procedurilor penale1. Comunicarea Comisiei, din 28 mai 1999, Consiliului,

Parlamentului european şi Comitetului Economic şi Social: „Victimele criminalităţii în Uniunea europeană – Reflecţie asupra normelor şi măsurilor de luat”2.

Scop – prevenirea victimizării străinilor, facilitarea accesului la justiţie şi protejării drepturilor unor asemenea victime, inclusiv prin instituirea Reţelei punctelor de contact privind justiţia reparatorie.

Prevenirea criminalităţii asupra străinilor, prin: informarea lor asupra factorilor de risc şi măsurilor de

autoprotecţie, îndeosebi în infrastructura de transport (aeroport, gări, staţii de metrou – la care noi mai adăugăm locaţiile punctelor de trecere a frontierei şi a celor de control vamal);

crearea de servicii specializate pentru victimele cetăţeni străini, după modelul unor state cu îndelungi tradiţii democratice;

încurajarea schimbului reciproc de cele mai bune practici în domeniu din statele membre;

dezvoltarea unei formări speciale a personalului statelor membre cu prerogative speciale în materie.

1 A se vedea, Decizia-cadru, cit., în: Journal officiel L 82,22.03.2001.2 A se vedea, Comunicarea, cit. [COM (1999)349 final] ; A se vedea şi sinteza celor două documente de mai sus, intitulată „Coopération judiciare en matière pénale: Droits des victimes de la criminalité”, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133091. htm

76

Asistenţa imediată a victimelor Susţinere: lingvistică, socială şi psihologică, îndeosebi. Surse ale susţinerii şi asistenţei:

- poliţia, cu rolul său important, derivat din contactul primar cu astfel de victime;

- serviciile speciale;- O.N.G – urile.

Instaurarea de norme minimale relative la primirea acestor victime, pentru a obţine informaţiile necesare şi, după caz, asistenţa de rigoare;

Crearea reţelei de servicii de asistenţă ale Uniunii, pentru remedierea problemelor de limbă, de informare şi de formare.

Statutul special al victimelor în procedurile penale, derivat din armonizarea dispoziţiilor legislative şi reglementare ale statelor membre, care să le garanteze acestor victime:

dreptul de a fi înţelese în cursul procedurii; dreptul de a li se furniza elemente de probă; accesul la toate informaţiile pertinente, încă de la debutul

procedurii, pentru protecţia propriilor interese; accesul la mijloacele specifice ale interpretului şi ale

comunicării; posibilitatea de a participa la procedură în calitate de victimă şi

de a avea acces la consiliere juridică şi, dacă se impune, la o asistenţă juridică gratuită;

dreptul de a li se rambursa cheltuielile efectuate în împrejurările participării la acţiunea în justiţie;

un nivel particular de protecţie vizând securitatea, viaţa privată şi imaginea lor şi a familiilor lor;

dreptul la îndemnizaţie; posibilitatea reglării litigiilor pe calea medierii, pentru a

permite un tratament mai rapid şi satisfăcător plângerilor lor; modalităţi adecvate de participare la procedura penală pentru

victimele rezidente în alt stat membru, de genul teleconferinţelor sau videoconferinţelor, etc;

demnitatea persoanei, pe întreaga perioadă a procedurii; recuperarea bunurilor furate, printr-o procedură rapidă ce se

impune a fi instaurată. Alte standarde:

77

realizarea unor studii şi cercetări asupra voiajorilor străini victime ale criminalităţii, în scopul mai bunei identificări a problemelor cu care se confruntă, dezvoltării formării personalului implicat şi schimbului de bune practici în domeniu;

trecerea la furnizarea unei informaţii multilingve, utile victimelor infracţiunilor penale, prin intermediul site-ului internet al Comisiei, subînţelegem alimentat şi actualizat cu contribuţia tuturor statelor membre.

Acoperirea acestui set de reglementări şi standarde o regăsim, cel puţin parţial, la direcţia a 10-a de acţiune din Strategia de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, intitulată „Protecţia victimelor şi reintegrarea socială a infractorilor”, după cum şi în obiectivele şi măsurile de resort ale Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii naţionale, precum şi în alte capitole distincte.

Aşa, de pildă, în contextul reducerii volumului de activitate, pentru sporirea eficienţei şi responsabilităţii sistemului judiciar, regăsim la obiectivul „Utilizarea metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor”, măsura de noutate privind „Elaborarea unui proiect de act normativ pentru introducerea medierii”.

Totodată, de certă valoare pentru protecţia victimelor, din perspectiva standardelor europene sus-definite, sunt şi măsurile cuprinse în Planul de acţiune de referinţă privind, printre altele: proiectul de lege referitor la statutul personalului serviciilor de reintegrare şi supraveghere; suplimentarea posturilor pentru acest sistem; asigurarea fondurilor pentru compensarea victimelor infracţiunilor, conform Legii nr. 211/2004; pregătirea profesională a personalului de protecţie a victimelor şi reintegrare a infactorilor, prin măsuri clar definite etc.

În revers, avem şi câteva standarde specifice străinilor, care nu-şi regăsesc reflectarea, deplină, în cele două documente naţionale şi propunem o aplecare adecvată şi asupra lor, în special privind: recuperarea bunurilor furate printr-o procedură rapidă ce va trebui stabilită; nivelul particular de protecţie vizând securitatea, viaţa privată şi imaginea victimelor cetăţeni străini şi a familiilor lor, implicit împotriva răzbunării autorilor activi ai infracţiunilor deja comise; realizarea de studii şi cercetări asupra acestei categorii de victime şi introducerea măsurilor corective de rigoare în propriul sistem judiciar, în funcţie de concluziile desprinse; introducerea şi a teleconferinţelor, nu numai a videoconferinţelor, statuate în Legea 302/2004, care ar putea elimina din handicapurile ce ţin de inexistenţa, actuală, a mijloacelor tehnice româneşti de realizare a videoconferinţelor.

78

3.4.10. Îngheţarea (blocarea), bunurilor sau elementelor de probă Baza legală şi reglementară Iniţiativa Republici Franceze, Regatului Suediei şi Regatului

Belgiei vizând adoptarea de către Consiliu a unei Decizii-cadru relativă la executarea în Uniunea Europeană a deciziilor de îngheţare a averilor şi probelor1.

Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului, din 22 iulie 2003, relativă la executarea în Uniunea europeană a deciziilor de îngheţare a bunurilor sau elementelor de probă2.

Scop: fixarea regulilor după care un stat membru recunoaşte şi execută pe teritoriul său o decizie de îngheţare a bunurilor şi elementelor de probă, emisă de către o autoritate judiciară competentă a unui alt stat membru, pentru împiedicarea distrugerii, transformării sau transferului lor, cu respectarea drepturilor fundamentale şi principiilor juridice fundamentale consacrate în articolul 6 al Tratatului asupra UE.

Concepte de bază DECIZIA DE ÎNGHEŢARE – orice măsură luată de către o

autoritate judiciară competentă a statului de emitere în scopul împiedicării, provizorii, (s.ns.) a oricărei operaţiuni de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare (alienare) relative la un bun susceptibil să facă obiectul unei confiscări sau la un element de probă.

BUN – orice bun, oricare ar fi el, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, după cum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept asupra acestui bun, faţă de care autoritatea competentă a statului de emitere estimează că el este produsul uneia din infracţiunile precis statuate în Decizia-cadru de referinţă, sau corespunde, în totalitate sau în parte, unei valori a acestui produs.

ELEMENTELE DE PROBĂ – obiectele, documentele sau datele susceptibile să servească ca piese de convingere în cadrul unei proceduri penale relativă la una din infracţiunile nominalizate în decizia cadru de referinţă.

1 A se vedea, Iniţiativa, cit., publicată în: Journal officiel C 75, du 07.03.2001 2 A se vedea,- Decizia- cadru, cit., în: Journal officiel L 196 du 02/08/2003, p. 0045-0056

- Sinteza celor două documente, intitulată „Coopération judiciare en matière pénale: Execution des décision de gel des avoirs ou des preuve, în:http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133147. htm

79

STATUL DE EMITERE – statul membru ale cărui autorităţi judiciare, competentă potrivit legislaţiei sale naţionale, a luat, validat sau confirmat sub orice formă o decizie de îngheţare în cadrul unei proceduri penale.

STATUL DE EXECUTARE – statul membru pe teritoriul căruia bunul sau elementul de probă se găseşte şi, adăugăm noi, care a primit o decizie de îngheţare asupra acestora din partea autorităţilor competente ale altui stat membru, solicitant.

Tipologia infracţiunilor care pot intra sub incidenţa îngheţării. Infracţiunile enumerate mai jos, definite ca atare în legislaţia

statului de emitere şi care sunt pedepsite în acest stat cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin trei ani, fără a mai fi nevoie ca aceste infracţiuni să facă obiectul unui control al dublei încriminări şi în statul de executare, respectiv:

participarea la o organizaţie criminală; terorismul; traficul cu fiinţe umane; exploatarea sexuală a copiilor şi pedopornografia; traficul de stupefiante şi substanţe psihotrope; traficul de arme, muniţii şi explozivi; corupţia; fraudele, înţelegând fraudele care pot atinge interesele

financiare ale Comunităţilor europene, definite prin Convenţia din 26 iulie 1995 relativă la protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene, structurate astfel:

În materie de cheltuieli, orice act sau omisiune, intenţionate, relative la:

- utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau de documente false, inexacte sau incomplete având ca efect perceperea sau reţinerea nedatorată provenind din bugetul general al Comunităţilor europene sau din bugetele administrate de către Comunităţile europene ori pentru profitul lor;

- necomunicarea unei informaţii, în violarea unei obligaţii specifice, care are efectul definit mai sus;

- deturnarea unor fonduri, de natura celor menţionate anterior, spre alte scopuri decât cele pentru care au fost atribuite iniţial;

80

În materie de încasări, orice act sau omisiune, intenţionate, relative la:

- utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor europene sau ale bugetelor administrative de către Comunităţile europene sau pentru profitul lor;

- necomunicarea unei informaţii, în violarea unei obligaţii specifice, care are unul sau mai multe din efectele de mai sus;

- deturnarea unui avantaj legal obţinut, având un efect de genul celor prezentate anterior.

Toate comportamentele de mai sus, ca şi complicitatea, instigarea sau tentativa la aceste comportamente trebuie ca, prin măsurile necesare luate de către statele membre, să fie pasibile de sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive.

Totodată, este statuată responsabilitatea penală a conducătorilor de intreprinderi, în sensul că fiecare stat membru va lua măsurile necesare pentru a putea permite ca şefii de intreprinderi sau orice altă persoană care are putere de decizie sau de control în cadrul unei întreprinderi să poată fi declarate responsabile, conform principiilor definite în dreptul intern al respectivului stat, în caz de acte frauduloase comise cu prejudicierea intereselor financiare ale Comunităţilor europene.1

Continuăm cu celelalte infracţiuni expres nominalizate în Decizia-cadru 2003/577/JAI, la această primă categorie, respectiv:

- spălarea produselor crimei;- falsificarea de monedă, înţelegând contrafacerea Euro;- cybercriminalitatea;2

- crimele contra mediului înconjurător, înţelegând şi traficul de specii de animale sau cu specii şi esenţe vegetale, ameninţate;

1 A se vedea, Actul Consiliului, din 26 iulie 1995, stabilind Convenţia relativă la protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene, în: Journal officiel C 316, 27.11.19952 A se vedea , - Convenţia asupra cybercriminalităţii STCE no: 185. Tratat deschis spre semnare Statelor membre şi Statelor membre care au participat la elaborarea sa şi la aderarea altor state membre, Budapesta, 23/11/2001, în: Conseil de l, Europe, www.coe.int.

- Protocolul adiţional la Convenţia asupra cybercriminalităţii, relativ la încriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice, Consiliul Europei, seria de tratate europene nr.189, Strasbourg, 28.01.203, p.1-8.

81

- ajutorul acordat la intrarea sau la sejurul ilegal;- omucidul voluntar, lovirile sau rănirile grave;- traficul de organe şi de ţesuturi umane;- răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici;- rasismul şi xenofobia;- furtul organizat, cu mâna înarmată;- traficul ilicit de bunuri culturale, înţelegând antichităţi şi opere

de artă;- excrocheria;- raketul şi extorsiunea de fonduri;- contrafacerea şi pirateria de produse;- falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;- falsificarea mijloacelor de plată;- traficul cu substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;- traficul de materiale nucleare şi radioactive;- traficul de vehicule furate;- violul;- incendierea voluntară;- crimele relevante jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale;- deturnarea de avioane şi/sau nave;- sabotajul.

Alte infracţiuni, decât cele de mai sus, sub rezerva ca statul de executare a deciziei de îngheţare să poată subordona executarea propriu-zisă a acesteia condiţiei ca infracţiunile în cauză să fie încriminate şi în dreptul său intern, similar cu încriminarea din statul de emitere, precum şi să poată antrena acest tip de îngheţare, potrivit elementelor constitutive sau calificate din dreptul său.

Am prezentat, mai sus, lista detaliată a infracţiunilor enumerate, explicit, în plan european, ca putând da naştere unei decizii de îngheţare pentru că, astfel, putem desprinde concluzia tendinţei, de la acest nivel, ca asemenelor infracţiuni, să li se asigure, în termenii principiului disuasivităţii pedepselor, un minim al pedepselor de trei ani.

În consecinţă, propunem a se urmări cu atenţie evoluţia acestei tendinţe europene şi, în raport de cele ce se vor constata, să se introducă şi în România noi reglementări juridice, care să acopere toate aceste fapte, cu acţiunile şi/sau inacţiunile aferente, şi să le sancţioneze cu minimum trei ani, dacă va fi cazul, pentru a se armoniza cu realităţile din majoritatea statelor membre ale Uniunii europene.

Transmiterea deciziilor de îngheţare.

82

Deciziile de îngheţare, împreună cu certificatul însoţitor, (s.ns.) respectiv formularele tipizate în care se certifică exactitudinea conţinutului respectivelor decizii, se realizează, de regulă, de către autorităţile care le-au luat şi se transmit în mod direct autorităţilor competente să le execute din statele de executare. Transmiterea se poate realiza prin orice mijloc care să permită lăsarea unei urme scrise şi în condiţiile care să permită să fie stabilită autenticitatea deciziei.

Dacă autoritatea judiciară competentă pentru executarea deciziei nu este cunoscută, atunci autoritatea judiciară a statului de emitere va solicita, prin orice mijloc, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei judiciare europene, lămuririle de rigoare din partea statului de executare.

Dacă o autoritate judiciară a statului de executare a primit o decizie de îngheţare care nu este de competenţa sa, ea este obligată, din oficiu, să o transmită autorităţii competente din statul său, în acest sens, şi să informeze despre acest demers autoritatea judiciară competentă a statului de emitere, care i-a remis-o.

Recunoaşterea şi executarea deciziilor de îngheţare Regula fundamentală – Autoritatea judiciară competentă de

executare, care a primit o decizie de îngheţare, legal transmisă, o va executa fără nici o altă formalitate şi va lua fără întârziere măsurile necesare de executare imediată, de o manieră similară cu punerea în executare a unei decizii de îngheţare luată de o autoritate competentă a propriului stat.

Excepţii de la regula fundamentală şi modul de rezolvare:- existenţa motivelor de nerecunoaştere sau de

neexecutare;- certificatul însoţitor al deciziei de îngheţare fie lipseşte,

fie este incomplet, fie nu corespunde deciziei de îngheţare. În asemenea situaţii, autoritatea judiciară competentă de executare

are una din următoarele variante: fie să stabilească un termen pentru ca respectivul certificat să fie emis, completat sau rectificat, după caz, fie să accepte un document echivalent, fie să dispenseze autoritatea judiciară de emitere de orice alte demersuri;

- dreptul naţional al statului de executare prevede o imunitate sau un privilegiu, care fac imposibilă executarea;

- infracţiunea în cauză cade sub incidenţa principiului non bis în idem;

- în speţă este vorba de o altă infracţiune decât cele expres enumerate, iar fapta respectivă nu este încriminată şi în dreptul statului de executare.

83

Excepţie de la această excepţie: infracţiunile în materie de taxe şi impozite, vamale şi de schimb, în care executarea deciziei de îngheţare nu poate fi refuzată pe simplul motiv că în statul de executare nu sunt impuse aceleaşi tipuri de taxe şi impozite şi nici statutate şi sancţionate aceleaşi tipuri de fapte vamale şi de schimb, în dreptul penal.

- executarea este imposibilă de pus în aplicare din cauza dispariţiei bunului sau elementelor de probă, distrugerii lor, negăsirii la locul indicat în certificat sau respectivul loc nu a fost indicat cu suficientă precizie, iar, după consultarea statului de emitere, rezultă că executarea nu poate fi efectiv realizată, din aceste considerente.

Orice refuz al recunoaşterii sau executării trebuie să fie notificat autorităţii emitente a deciziei de îngheţare, cu argumentaţia de rigoare.

- existenţa motivelor de amânare a executării:- executarea riscă să dăuneze unei anchete penale în curs

de derulare, caz în care se amână până în momentul în care a intervenit o judecată rezonabilă;

- bunurile sau elementele de probă vizate în decizia de îngheţare au făcut deja obiectul unei îngheţări anterioare, situaţie în care executarea deciziei se amână până în momentul ridicării primei îngheţări

- există o decizie de îngheţare a bunului în speţă în cadrul unei proceduri penale în vederea confiscării sale ulterioare, care face obiectul unei decizii de arestare în cadrul unei proceduri din statul de executare.

În asemenea situaţii, amânarea executării are loc, deasemenea, până la ridicarea primei îngheţări deja aplicate. Totodată, decizia de îngheţare primită nu se aplică decât dacă ea este prioritară în raport cu deciziile de îngheţare, ulterioare, existente în cadrul unei proceduri penale ce a avut loc în/şi conform legislaţiei naţionale a statului de executare.

Ca şi în cazurile de nerecunoaştere sau de neexecutare, şi în situaţiile motivelor de amânare a executării unei decizii de îngheţare, autoritatea competentă a statului de executare va informa, fără întârziere, autoritatea competentă şi emitentă a statului de emitere asupra amânării, asupra motivelor acesteia şi, dacă este posibil, cu durata prevăzută de amânare, folosind orice mijloc în acest sens care, însă, să permită lăsarea unei urme asupra informării realizate.

Durata îngheţării:

84

42. până la tratamentul definitiv acordat unei cereri de transfer a elementelor de probă spre statul de emitere, cerere care însoţeşte cererea de îngheţare;

43. până la tratamentul definitiv fie a cererii de confiscare, care însoţeşte decizia de îngheţare, printr-un mandat de confiscare eliberat în statul de emitere, fie al confiscării în statul de executare, fie al executării ulterioare a unui eventual mandat.

Notă: Cererea de transfer a elementelor de probă nu va putea fi refuzată pe motivul absenţei dublei încriminări, dacă ea vizează expres infracţiunile nominalizate şi dacă aceste infracţiuni sunt pedepsite în statul de emitere cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin trei ani.

Căi de recurs relative la decizia de îngheţare şi la executarea sa, precum şi maniera lor de executare şi rezolvare

Atât decizia, în sine, cât şi recunoaşterea şi executarea ei pot face obiectul de recurs din partea oricărei persoane implicate şi/sau interesate, înţelegând şi eventualii terţi, în vederea prezervării intereselor lor legitime, recurs care nu poate fi suspensibil.

Ca regulă, acţiunea în recurs se angajează fie în faţa unui tribunal al statului de emitere, fie al statului de executare, conform legislaţiilor naţionale ale fiecăruia în parte. Excepţie: în cazul unor raţiuni substanţiale, care stau la originea deciziei de îngheţare, acestea nu vor putea fi contestate decât printr-un recurs în faţa unui tribunal al statului de emitere al deciziei.

În condiţiile în care acţiunea în recurs a fost angajată în statul de executare, autoritatea judiciară competentă a statului de emitere va fi informată despre această acţiune, ca şi despre mijloacele care au fost ridicate, pentru a putea să valorifice elementele necesare, pe care le consideră utile. Deasemenea, ea va fi informată asupra rezultatelor finale ale acestei acţiuni în recurs.

Statele membre, de emitere şi de executare a unei decizii de îngheţare, sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a face posibilă executarea efectivă a acestor căi de recurs, mai ales furnizând persoanelor interesate toate informaţiile care le sunt utile acestui scop.

3.4.11. Confiscarea produselor criminalităţii. Baza legală de reglementare: Convenţia Consiliului Europei relativă la spălarea, depistarea,

sechestrarea şi confiscarea produselor crimei (8 noiembrie 1990).

85

Acţiunea comună a Consiliului, din 3 decembrie 1998, vizând spălarea banilor, identificarea, depistarea, îngheţarea sau sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor crimei (n.ns. – observăm diferenţiere între îngheţare şi sechestrare).

Decizia-cadru a Consiliului, din 26 iunie 2001, privind identificarea, depistarea, îngheţarea sau sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor crimei (s.ns.).

Decizia-cadru, aprobată de către Consiliu, la 19 decembrie 2002, relativă la confiscarea produselor, instrumentelor şi bunurilor crimei.

Iniţiativa Regatului Danemarcei, din 14 iunie 2002, în vederea adoptării deciziei-cadru relativă la executarea în UE a deciziilor de confiscare1.

Rezoluţii adoptate, în materie, de către Parlamentul european:- Rezoluţia, din 14 noiembrie 2000, asupra iniţiativei

Republicii franceze în vederea adoptării unei decizii-cadru a Consiliului privind spălarea banilor, identificarea, depistarea, îngheţarea sau sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor crimei (s.ns.)

- Rezoluţia, din 20 noiembrie 2002, asupra iniţiativei Regatului Danemarcei în vederea adoptării deciziei-cadru a Consiliului relativă la executarea în Uniunea europeană a deciziilor de confiscare2.

Scop – facilitatea executării deciziilor de confiscare fixând procedurile simplificate pentru recunoaştere între statele membre; stabilirea de reguli care să permită partajul averilor confiscate între statele membre care au cerut confiscarea, respectiv executarea confiscării.

Concepte de bază Confiscarea: o măsură ordonată de către un tribunal privind

rezultatul permanent de privare a subiectului implicat de un bun sau de un titlu definit.

1 A se vedea, Iniţiativa, cit., în: Journal officiel C 184, du 02.08.20022 A se vedea, - Reconneisiance et exécution des décision de confiscation, Europa, Espace de sécurité, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133202. htm;- La Confiscation des produits de crime, Comision des libertés et des droits des citoyens et des affaires intérieurs, Liberté, sécurité et justice: UN AGENDA POUR l, EUROPE, în: http://europa.en.int/comparal/libe/elsj/zoom-in/38-fr.htm? texteMode=on

86

Produse ale crimei: orice avantaj economic rezultat dintr-o acţiune penală sau orice alt profit rezultat dintr-o activitate criminală (s.ns.).

Dimensiuni implicate în confiscare. Măsuri de conservare – punerea în siguranţă a produselor

susceptibile de a face obiectul unei confiscări ulterioare, prin aplicarea normelor regăsite în Convenţia Consiliului Europei, din 8 noiembrie 1990, Convenţia asupra cybercriminalităţii, a Consiliului Europei, din 23 noiembrie 2001, precum şi în Decizia-cadru, din 22 iulie 2003, relativă la executarea deciziilor de îngheţare a averilor sau a probelor.

Particularităţi ale conservării, [îngheţării (s.ns.)], faţă de sechestrare:

este efectuată de către deţinător şi nu de către autoritatea represivă;

nu implică, în mod necesar, decât ca produsele în speţă să fie „îngheţate”(blocate-s.ns.), adică introduce inaccesibilitatea la acestea din partea utilizatorilor legitimi.

Aşa, de exemplu, Convenţia asupra cybercriminalităţii obligă deţinătorul datelor să le arhiveze şi să le protejeze contra a oricărui fapt care le-ar putea altera.

Măsuri de confiscare propriu-zisă, tribunalele putând să execute o cerere de confiscare, care emană de la tribunalul statului recurent, în două maniere, diferenţiate:

- fie să o execute pur şi simplu;- fie să prezinte cererea de confiscare autorităţilor naţionale proprii, pentru a obţine o decizie de confiscare.

Mecanismul suplimentar, implicat, în acţiunea de executare a confiscării.

Fiecare stat membru va transmite Secretariatului general al Consiliului Uniunii coordonatele autorităţilor judiciare de emitere şi de executare a confiscării.

Identificarea autorităţii de executare se va realiza, de către autoritatea statului de emitere a deciziei de confiscare, în funcţie de caz, direct sau prin intermediul ajutorului Reţelei judiciare europene.

Decizia de confiscare, însoţită de un certificat standardizat, va fi înaintată direct autorităţii judiciare competente a statului membru în care persoana implicată (fizic sau juridic, după caz):

- posedă bunul sau profiturile;

87

- îşi are rezidenţa obişnuită sau sediul său. La dispoziţia statului membru de execuţie va trebui să

rămână o urmă scrisă a transmiterii deciziei, care îi va controla autenticitatea.

Dubla încriminare nu este cerută pentru faptele care, în statul membru de emitere, sunt pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată de cel puţin trei ani, îndeosebi când este vorba de: terorism, trafic ilicit de stupefiante, cybercriminalitate, contrafacerea de euro, corupţia, frauda, rasism şi xenofobie, crime relevante pentru Curtea Penală Internaţională.

În cazurile de mai sus, statul de executare va recunoaşte şi executa decizia de confiscare fără întârziere şi fără nici o altă formalitate, cu respectarea legislaţiei proprii acestui stat.

Pentru alte tipuri de crime, care nu sunt nominalizate în lista însoţitoare iniţiativei daneze, statul membru de executare va putea să continuie să apeleze la aplicarea principiului dublei încriminări.

Motive de refuz a recunoaşterii şi, implicit, a executării deciziei de confiscare:

dacă certificatul este incomplet sau nu a fost tradus în limba oficială a statului membru de executare;

aplicarea principiului non bis in idem; existenţa imunităţilor sau privilegiilor prevăzute în statul de

executare, care împiedică executarea; dacă judecata a avut loc în absenţa persoanei în cauză şi

aceasta nu a avut posibilitatea să facă un apel sau să formuleze o opoziţie.

Alte standarde şi particularităţi. Statele membre vor trebui să adopte măsurile necesare pentru

a garanta:- dreptul la un recurs al persoanei vizate sau a terţilor de

bună credinţă, recursul având efectul suspensiv contra deciziei de confiscare;

- conservarea bunurilor pe timpul procedurii. În cazul în care există mai multe cereri de executare privind

aceeaşi persoană, statul de executare va putea decide ordinea executării, luând în consideraţie gravitatea infracţiunilor şi orice altă circumstanţă pertinentă. Eurojustul va putea să-şi dea avizul său în astfel de cazuri.

88

Statul membru de executare va putea să acorde graţierea sau amnistia, în timp ce statul de emitere va fi competent asupra cererii de revizuire a deciziei.

Bunurile confiscate vor fi redate statului de emitere, după deducerea cheltuielilor făcute de către statul membru de executare, dacă între cele două state nu există, cumva, un acord care să prevadă altfel. Conform Convenţiei de întrajutorare judiciară, din 29 mai 2000, statul membru solicitant poate pune la dispoziţia statului solicitat averile confiscate în vederea restituirii proprietarului legitim, sub rezerva asigurării drepturilor terţilor de bună credinţă.

Statele membre vor rămâne libere să aplice dispoziţiile mai favorabile ale acordurilor bi sau multilaterale dintre ele.

3.4.12. Extrădarea simplificată Baza legală şi reglementată

44. Actele Consiliului, din 10 martie 1995 şi respectiv, 27 septembrie 1996, adoptate în baza articolului K3 a Tratatului asupra Uniunii europene, stabilind Convenţia relativă la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene1.

Scop – facilitarea aplicării, între statele membre ale Uniunii Europene, a Convenţiei europene de extrădare (Consiliul Europei-n.ns.), prin completarea dispoziţiilor acesteia, în special vizând simplificarea procedurilor de remitere; ameliorarea, în strânsă legătură cu această procedură simplificată, a cooperării judiciare în materie penală, ţinând cont de convenţia anterior denumită, precum şi de Convenţia relativă la aplicarea Acordului Schengen şi Capitolului I al Tratatului de executare şi întrajutorare judiciară între ţările Beneluxului.

Mecanism de realizare şi alte standarde.

1 A se vedea, Actele, cit., în: Journal officiel C78, du 30.03.1995 şi, Journal officiel C313, du 23.10.1996 sau sintezele intitulate:

- Coopération judiciare en matière pénale. Extradition: procédure simplifiée, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 114015a. htm

- Cooperation judiciare en matière pénale: Convention d, extradition, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 114015b. htm

89

Remiterea unei persoane care face obiectul unei cereri de arestare, în vederea extrădării, se realizează, simplificat, dacă statul solicitant comunică statului solicitat următoarele:

- identitatea persoanei cercetate;- autoritatea competentă care a cerut arestarea;- existenţa unui mandat de arestare sau unui alt act având

puterea (forţa) acestuia, ori a unei sentinţe executorii;- natura şi calificarea legală a infracţiunii;- descrierea circumstanţelor infracţiunii;- consecinţele naturii infracţiunii, în măsura posibilităţii.

Statul solicitat are dreptul de a cere lămuriri, ulterioare, dacă informaţiile primite rezultă că sunt insuficiente.

Persoana arestată în vederea extrădării are dreptul de a fi informată, de către autoritatea competentă a statului solicitat, conform procedurilor interne ale acestui stat, după care, poate:

- să-şi dea consimţământul la extrădare;- să renunţe la invocarea beneficiului „regulii de

specialitate”, conform căreia persoana în cauză nu va putea fi urmărită, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune comisă înainte de remiterea sa, decât pentru cea care a fost motivată în cererea de predare înaintată de către statul solicitant a extrădării.

În principiu, consimţământul sau, după caz, renunţarea la beneficiul „regulii de specialitate” sunt irevocabile.

„Regula specialităţii” este consacrată, explicit, şi în legislaţia naţională, astfel:

1) Persoana care, ca urmare a unei cereri de extrădare sau a unei alte cereri de asistenţă judiciară în materie penală, se înfăţişează în România, este predată sau transferată din România, nu poate fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută, nici supusă vreunei măsuri de restrângere a libertăţii pentru o altă faptă anterioară predării sau transferării decât cea care a motivat cererea de asistenţă formulată de autorităţile române competente, în afară de cazurile când:

a) statul care a predat-o consimte; autorităţile competente române vor prezenta în acest scop o cerere, însoţită de actele în sprijinul acesteia şi de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declaraţiile persoanei în cauză;

a) având posibilitatea să o facă, persoana predată sau transferată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului român, ori dacă s-a înapoiat după ce l-a părăsit;

90

b) persoana care beneficiază de regula specialităţii renunţă la acest beneficiu; această renunţare trebuie să rezulte din declaraţia dată în faţa judecătorului, care trebuie să se asigure că persoana a exprimat-o voluntar şi pe deplin conştientă de consecinţele acţiunii sale, asistată de un apărător ales sau numit din oficiu...”1

Pe marginea acestor prevederi, studiul lor atent ne-a permis să formulăm următoarele note critice şi propuneri de lege ferenda:

în primul rând, sintagma utilizată în alin(1), sub formularea „este predată sau transferată din România”arată clar intenţia legiuitorului român de a consacra „reciprocitatea” regulii de specialitate, doar în raport cu autorităţile competente ale României.

În consecinţă, pentru a consacra, realmente, reciprocitatea şi în cazuri de extrădare, formulate, generic, în art.5 al aceleiaşi Legi 302, propunem completarea alin.(1) cu o normă distinctă, la o literă suplimentară, formulată, eventual, în sensul: „statul român va pretinde aplicarea reciprocităţii regulii de specialitate, în accepţiile de la literele a) – c), în relaţiile sale de cooperare judiciară internaţională în materie penală cu alte state”;

în altă ordine de idei, observăm că, la litera b), excepţia respectării şi aplicării regulii de specialitate, din considerentul că persoana în cauză „s-a înapoiat” în România, după ce „a părăsit” teritoriul României, nu corespunde, pe deplin, standardelor europene în materie.

Astfel, este posibil ca persoana în cauză să fi părăsit, realmente teritoriul românesc, în intervalul celor 45 de zile, statuate prin aceeaşi normă, dar tot în acest interval să revină în România, cu intenţia de a-l repărăsi în aceeaşi perioadă de 45 de zile. Ori, într-o asemenea situaţie, s-ar putea interpreta, din reglementarea naţională, că acea persoană nu mai beneficiază de regula de specialitate pentru intervalul scurs de la reintrarea sa în ţară, până la expirarea celor 45 de zile, când o mai poate repărăsi, în mod efectiv, lucru nepermis de dreptul comunitar.

Ca atare, pentru eliminarea oricăror interpretări ambigui, propunem completarea alin.(1), lit. b) a art. 11, cu sintagma: „... ori dacă s-a înapoiat după ce l-a părăsit, într-un termen care depăşeşte cele 45 de zile de la liberarea sa definitivă”.

Statele membre, cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare, acceptate, aprobare sau aderare la Convenţia relativă la procedura simplificată de extrădare, precum şi, ulterior, pot depune declaraţii speciale, din care să rezulte:

1 A se vedea, Legea 302, cit., art.1191

- că renunţă, eventual, la principiul irevocabilităţii consimţământului sau la renunţarea exprimată, de către persoana cercetată, la beneficiul regulii de specialitate;

- că renunţă, eventual, la aplicarea regulii de specialitate;- indicarea autorităţilor sale competente în declanşarea

procedurii de extrădare.Regulă – Reextrădarea nu se aplică la un alt stat membru în care

persoana nu beneficiază de regula de specialitate, cu excepţia în care statul membru solicitat a dispus altfel în declaraţia sa.

Faptele şi condiţiile în care se declanşează extrădarea simplificată:

pentru infracţiunile pedepsite prin legea statului membru solicitant cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate care au cel puţin 20 de luni, iar prin legea statului solicitat cel puţin 6 luni, pentru pedeapsa privativă de libertate, diferenţa între măsurile de siguranţă din cele două state membre neavând nici o semnificaţie;

pentru infracţiunile de conspiraţie sau de asociere a infractorilor pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin 20 de luni.

În cazul de mai sus, cererea de extrădare nu va putea fi refuzată, de către statul membru solicitat, pe motivul că sistemul său de drept nu încriminează asemenea fapte, dacă aceste fapte au ca scop comiterea:

- uneia sau mai multora din infracţiunile vizate de art.1 şi 2 ale Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului1;

- oricărei alte infracţiuni grave privind traficul de stupefiante sau alte acte de criminalitate îndreptate contra drepturilor persoanei sau care crează un pericol colectiv.

pentru violări ale legii fiscale, cu condiţia ca în dreptul naţional al statului membru solicitat să existe o încriminare similară, de aceeaşi natură, ca şi în statul solicitant.

- principiul neextrădării propriilor resortisanţi este, ca regulă, inoperant cu excepţile în care statul membru solicitat a declarat, în împrejurările notificărilor care însoţeşte procedura de acceptare a Convenţiei relative la extrădarea simplificată, că nu îşi va extrăda conaţionalii sau că nu va autoriza extrădarea acestora decât sub anumite condiţii specificate de către acest stat.

1 A se vedea, op. cit., Consiliul Europei, Strasbourg, 27.07.199792

Extrădarea nu va putea fi refuzată pe simplul motiv că, potrivit dreptului statului solicitat, ar fi intervenit perscripţia faptei care motivează cererea de extrădare. În revers ea poate fi refuzată din considerentele intervenţiei aministiei aceleiaşi fapte în statul solicitat.

Dacă o persoană renunţă la beneficiul regulii de specialitate, ea nu va putea fi urmărită, judecată sau deţinută în vederea executării unei pedepse privative de libertate sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate şi pentru alte fapte, comise înainte de remiterea sa în statul solicitant, decât cele care au motivat cererea acestui stat de emitere a deciziei de extrădare simplificată.

Dacă, în schimb, nu a renunţat la beneficiul acestei reguli, persoana în cauză va putea fi, totuşi, urmărită şi judecată şi pentru alte asemenea fapte, fără a fi necesar şi consimţământul statului solicitat, dar numai sub rezerva ca pedeapsa ce urmează a i se aplica să nu fie una privativă de libertate sau o măsură de restricţionare a libertăţii sale individuale.

3.4.13. Mandatul european de arestare Baza legală de reglementare

Decizia-cadru a Consiliului, din 13 iunie 2002, relativă la mandatul european de arestare şi la procedurile de remitere între statele membre – Declaraţii ale unor state membre asupra adoptării acestei decizii-cardu1.

Scop – Substituirea procedurii de extrădare printr-un mandat de arestare european; introducerea unei proceduri mai rapide şi mai simple, astfel ca orice fază politică şi administrativă să fie suprimată în profitul unei proceduri judiciare.

Conceptul de „mandat de arestare european”Mandatul de arestare european reprezintă o decizie judiciară emisă

de către un stat membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei persoane cercetate pentru executarea urmăririlor penale sau pentru executarea unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă privativă de libertate, a cărei executare se realizează în baza principiului recunoaşterii mutuale şi conform dispoziţiilor Deciziei-cadru 2002/584/JAI, fără a se modifica obligaţia respectării drepturilor fundamentale şi principiilor fundamentale consacrate de articolul 6 al Tratatului asupra Uniunii Europene.

1 A se vedea, Decizia-cadru, cit., EUROPA, EUR-LEX, 3002FO584, în Journal officiel n0 L 190, du 18/07/2002, p. 0001-0020, şi/sau sinteza acestei decizii-cadru, în .../sya-doc? Smartapi/celexapi/prod CELEX NUMDOC &LG = fr & NUMDOC = 32002f0584 & MODEL = GUIEF/7/22/04

93

În viziunea legislatorului român, definiţia mandatului european de arestare este statuată sub forma „Mandatul european de arestare este o hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, în vederea efectuării urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”2.

Comparând cele două conotaţii ale conceptului de mandat european de arestare, observăm, pe de o parte, aproape o similitudine, până la un punct, dar şi eludarea, în legea română, a invocării finale că respectiva hotărâre se execută „în baza principiului recunoaşterii mutuale”, sens în care şi propunem revederea şi completarea art.77, din Legea 302 cu sintagma menţionată.

Cîmp de aplicareMandatul de arestare european se aplică:

45. faptelor pedepsite prin legea statului membru de emitere cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin un an;

46. condamnării, deja intervenită, la o pedeapsă privativă de libertate sau la o măsură de siguranţă privativă de libertate care a fost aplicată, dacă aceste condamnări au o durată de cel puţin 4 luni;

47. unui număr de 32 infracţiuni, expres nominalizate în alin.2 al art. 2 din conţinutul Deciziei-cadru 2002/ 584/JAI, fără a mai fi necesar controlul dublei încriminări a faptelor, cu condiţia ca ele să fie pedepsite în statul membru de emitere cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin 3 ani, aşa cum ele sunt definite de către dreptul statului de emitere.

48. pentru alte infracţiuni decât cele 32, se aplică dacă faptele constituie infracţiuni în raport şi cu dreptul statului membru de executare a mandatului.

În ceea ce priveşte legislaţia română, problematica de mai sus îşi regăseşte reflectarea, nuanţat, în două articole destinate, respectiv 81 şi 85 din Legea 302/2004.

Astfel, la art. 81, sub genericul „Obiectul mandatului european de arestare”, avem următoarele norme:

2 A se vedea, Legea 302, cit., art. 7794

„1. Autorităţile judiciare române pot emite un mandat european de arestare în următoarele condiţii:

a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de lege penală română cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an;

a) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni, ori în vederea executării unei măsuri de siguranţă (s.ns.);

b) în vederea executării unei măsuri de siguranţă privative de libertate mai mare de 4 luni.

2. Autorităţile judiciare române emitente pot solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care constituie mijloace materiale de probă.”

Demersurile de realizare a studiului de drept comparat, între dreptul comunitar, şi cel românesc, ne-au permis să formulăm următoarele concluzii şi propuneri:

49. prima, constă în faptul că dacă reglementările europene în domeniu vizează, la segmentul măsurilor de siguranţă, că obiectul mandatului european de arestare poate fi doar în raport cu măsura de siguranţă privativă de libertate, conform prevederii normei de la lit. b) a art. 81 din legea română ar rezulta posibilitatea extinderii acestui obiect în raport cu orice altă măsură de siguranţă, respectiv: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială,1 ceea ce nu ni se pare ancorat la standardele europene, mai restrictive. Mai apăsat spus, credem că, în nici un caz, nu putem, noi, autorităţi judiciare româneşti, să emitem un mandat european de arestare doar în virtutea măsurii de siguranţă privind „interzicerea de a ocupa o funcţie ...”.

50. a doua concluzie este că în însăşi legiferarea românească există contradicţie sau un paralelism de reglementare, atâta vreme cât la lit. b) sunt vizate toate măsurile de siguranţă, pentru ca, la lit. c) să se reia măsura de siguranţă privativă de libertate, chiar dacă se introduce o exigenţă suplimentară, privind privarea de libertate de minim 4 luni, când putea statua, la lit. b), sintagma, „cu excepţia executării unei

1 A se vedea, CODUL PENAL, cu completările şi modificările până la 15 aprilie 1997. Infracţiuni în legi speciale, „Lumina Lex”, 1997, art. 112, p. 69-70

95

măsuri de siguranţă privativă de libertate, care nu poate fi mai mică de 4 luni”.

În fine, în baza celor de mai sus, considerăm că, din varii considerente, legislatorul român a făcut un „exces de zel” şi, în consecinţă, PROPUNEM eliminarea sintagmei „ori în vederea executării unei măsuri de siguranţă”, de la art.81, lit. b).

La art.85, din Legea 302/2004, sunt preluate şi valorificate, în general, standardele europene în materie, în sensul precizărilor, punctuale, privind „Faptele care dau loc la predare”, în virtutea unui mandat european de arestare, prin următoarele norme:

„I. În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis pentru una din infracţiunile de mai jos, indiferent de denumirea lor în statul emitent, şi care este sancţionată în statul emitent cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minim 3 ani, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei încriminări (s.ns.):

1. apartenenţa la un grup organizat;1. terorismul;2. infracţiunile privind traficul de persoane şi

infracţiunile în legătură cu traficul de persoane;3. traficul de migranţi;4. exploatarea sexuală a copiiilor şi pornografia

infantilă;5. infracţiunile privind traficul de droguri sau

precursori;6. infracţiunile privitoare la nerespectarea

regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materiale nucleare şi al altor materii radioactive;

7. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

8. spălarea banilor;9. falsificarea de monedă şi alte valori, falsificarea

de valori străine, inclusiv falsificarea monedei euro;10. infracţiuni săvârşite prin intermediul reţelelor

informatice sau de comunicaţii;11. infracţiuni împotriva mediului înconjurător,

inclusiv traficul ilegal al speciilor animale protejate şi al speciilor şi varietăţilor vegetale protejate;

96

12. ajutorul la intrarea şi şederea în situaţii ilegale;13. omuciderea voluntară, vătămarea corporală

gravă;14. traficul de ţesuturi sau organe umane;15. lipsirea de libertate în mod ilegal, arestarea

nelegală şi cercetarea abuzivă;16. rasismul şi xenofobia;17. tâlhăria şi pirateria;18. traficul ilegal de bunuri culturale, inclusiv

antichităţile şi operele de artă;19. înşelăciunea;20. deturnarea de fonduri;21. infracţiunile contra proprietăţii intelectuale;22. înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor;23. falsul material în înscrisuri oficiale, falsul

intelectual şi uzul de fals;24. traficul de substanţe hormonale şi alţi factori de

creştere;25. traficul de vehicule furate;26. violul;27. sclavia;28. distrugerea şi distrugerea calificată, săvârşită

prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public;

29. infracţiunile pentru care competenţa de judecată aparţine Curţii Penale Internaţionale;

30. sechestrarea de aeronave şi vapoare;31. sabotajul.

II. Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin.(1), predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea judiciară a acesteia.”

Analiza atentă a listei celor 32 infracţiuni, nominalizate atât în Decizia-cadru 2002/584/JAI, cât şi în legislaţia naţională ne-a condus la două concluzii majore, pe care le prezentăm în continuare.

Astfel, considerăm că încă nu există o congruenţă suficientă, concepţională şi decizională, între Uniunea Europeană, pe de o parte, şi Consiliul Europei, pe de altă parte. Susţinerea, argumentată, a acestei concluzii o realizăm prin a sublinia că în lista infracţiunilor de referinţă nu

97

se regăsesc unele din infracţiunile statuate de către Consiliul Europei la categoria „criminalităţii în afaceri”, într-o manieră de particularizare, inclusiv din perspectiva prevenţiei penale generale, de genul: formarea de carteluri; practicile frauduloase şi abuzul de situaţia economică din partea întreprinderilor multinaţionale; daune în detrimentul creditorilor; infracţiuni la bursă şi bursiere, inclusiv manipularea abuzivă a mărfurilor bursiere şi chiar abuzul de lipsa de experienţă a publicului; eludarea prestaţiilor sociale de către întreprinderi; violarea de către întreprindere a normelor de securitate şi de sănătate pentru angajaţi; infracţiunile vamale etc.1

Ori, cel puţin parte din aceste infracţiuni ar trebui nominalizate în lista infracţiunilor ce permite executarea mandatului european de arestare, chiar şi fără existenţa dublei încriminări, ceea ce şi PROPUNEM, prin revederea şi actualizarea acestei liste, fie şi doar rezumându-se, ca suport justificativ, la una din premizele care au stat la baza noilor recomandări formulate în Rezoluţia 1147 – Criminalitatea afacerilor: o ameninţare pentru Europa, adoptată la 28 ianuarie 1998, respectiv cea în care se arată în mod clar şi emplicit că, criminalitatea afacerilor, asociată, prin altele, fenomenului de spălare a banilor murdari şi corupţiei, a cunoscut în ultimii ani o amploare fără prezent, reprezentând în prezent un pericol deosebit nu numai pentru stabilitatea economico-socială din numeroase ţări şi chiar pentru lumea întreagă ci, deasemenea, la adresa normelor de drept şi a însăşi democraţiei2.

Asişderea, propunem, completarea, cel puţin, a punctului 7 din lista infracţiunilor de referinţă, cu infracţiunile privitoare la respectarea regimului juridic al materialelor şi materiilor chimice, biologice şi bacteorologice, cunoscut fiind riscul major de utilizare a acestora şi de către grupările teroriste.

Conţinutul mandatului european de arestare:

identitatea şi cetăţenia persoanei cercetate; denumirea, adresa, numărul de telefon şi de fax şi adresa

electronică a autotităţii judiciare de emitere; indicarea existenţei unei judecări executorie, a unui mandat

de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorie, care au forţa 1A se vedea, Recomandarea nr.R(81)12 asupra criminalităţii în afaceri, Anexa, adoptată de Comitetul Miniştrilor statelor membre ale Consiliului Europei, la 25 iunie 1981, la cea de-a 335-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, Apud, Dr. Iustin Stanca, Criminologie, Editura „Concordia”, Arad-2003, p.409-4132 A se vedea, Rezoluţia, cit., Apud, dr. Iustin Stanca, op. cit., p.413

98

de a intra sub incidenţa definiţiei mandatului european de arestare şi sferei sale de aplicare, aşa cum deja le-am tratat;

natura şi calificarea legală a infracţiuni, îndeosebi a celor din categoria nominalizărilor în rândul celor 32 stipulate expres;

descrierea circumstanţelor comiterii infracţiunii: momentul, locul, gradul de participare a persoanei în cauză;

pedeapsa pronunţată, dacă este vorba de o judecată definitivă, sau limitele pedepselor prevăzute pentru infracţiune de către legea statului de executare, după caz;

alte consecinţe ale infracţiunii, în măsura posibilă de redare (art. 8).

Aproape identic regăsim toate aceste norme şi la art. 78 din Legea 302/2004.

Dacă autoritatea judiciară de executare estimează că informaţiile comunicate prin mandatul european de arestare sunt insuficiente pentru a-i permite decizia de remitere (predare), ea va cere să-i fie furnizate de urgenţă informaţiile complementare necesare şi poate fixa o dată limită pentru primirea lor (art. 15, alin.2). Totodată, autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informaţiile adiţionale utile autorităţii judiciare de executare(art. 15, alin.3).

Autorităţile judiciare competente şi autorităţile centrale implicate în emiterea şi executarea acestui tip de mandat:

autoritatea judiciară de emitere, respectiv autoritatea de executare sunt cele care, prin dreptul statelor membre de emitere – executare au primit asemesea competenţe, distincte şi au fost comunicate Secretariatului general al Consiliului (art.6)

autoritatea sau mai multe autorităţi centrale sunt cele care pot fi astfel definite de către fiecare stat membru, cu scopurile asistării autorităţilor judiciare competente, transmiterii şi primirii administrative a mandatului european de arestare şi a oricărei alte corespondenţe oficiale care privesc acest mandat, după caz, şi ţinând cont de sistemul judiciar al respectivului stat membru, autoritate (sau autorităţi) centrală comunicată, ca atare, Secretariatului general al Consiliului (art.7).

Autorităţile române competente sunt:- instanţele judecătoreşti, ca autorităţi judiciare emitente;- curţile de apel, ca autorităţi judiciare de executare;- Ministerul Justiţiei, ca autoritate centrală.1

1 A se vedea, Legea 302/2004, cit., art. 7899

Transmiterea şi modalităţile de transmitere a mandatului european de arestare (prescurtat, în continuare, de către noi, astfel: M.E.A.)

Autoritatea judiciară de emitere îl poate comunica direct autorităţii judiciare de executare, atunci când locul în care se află persoana cercetată este cunoscut sau poate decide, în oricare din cazuri, să o semnaleze prin SIS (Sistemul de Informare Schengen), iar dacă nu are posibilitatea de a recurge la acesta, poate apela la Interpol.

Totodată, dacă se doreşte, transmiterea se poate realiza prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizate al Reţelei judiciare europene.

În cazul în care nu este cunoscută autoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară de emitere efectuează cercetările necesare pentru a obţine această informaţie, îndeosebi prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei judiciare europene.

Dificultăţile în legătură cu transmiterea sau autenticitatea oricărui document necesar executării M.E.A.urmează a fi reglate prin contactele directe între autorităţile judiciare competente vizate sau, la nevoie, apelându-se la intervenţia autorităţilor centrale ale statelor membre.

Dacă autoritatea care a primit un M.E.A. nu este competentă să-i dea curs, ea îl va trimite autorităţii competente a statului său şi va informa, despre aceasta, autoritatea judiciară de emitere (art.10).

Sediul materiei privind transmiterea şi procedura de transmitere a mandatului european de arestare îl regăsim în art. 82-83, precum şi în art. 86, alin.(1), din Legea 302/2004, în care sunt preluate exigenţele europene, de mai sus şi, suplimentar, se prevede obligativitatea autorităţilor judiciare emitente române de a transmite o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiţiei.

Motive de neexecutare, obligatorii sau facultative, după caz, a

M.E.A.: Neexecutarea obligatorie

- Intervenirea amnistiei faptei, potrivit legii statului de executare.- Non bis in idem sau dacă persoana în cauză se află în curs de

executare a pedepsei pronunţate de statul membru care a pronunţat condamnarea.

- Persoana în cauză nu este responsabilă penalmente, din considerente de vârstă, potrivit legislaţiei statului membru de executare (art.3).

Neexecutarea facultativă

100

- În cauză este vorba despre alte infracţiuni dacât cele nominalizate în cadrul celor 32 menţionate expres în Decizia-cadru 2002/584/JAI, şi care nu constituie infracţiuni, conform dreptului statului membru de executare, cu excepţia faptelor în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb, chiar dacă legislaţia statului de execuţie nu impune acelaşi tip de taxe de import, vamale şi de schimb ca şi statul membru de emitere.

- Persoana care face obiectul M.E.A. este urmărită în statul membru de executare pentru aceleaşi fapte care au stat la baza respectivului mandat.

- Atunci când autorităţile judiciare ale statului membru de execuţie au decis fie să nu angajeze urmăririle pentru infracţiunea care face obiectul M.E.A., fie de a le pune capăt, sau atunci când persoana cercetată a făcut obiectul, într-un stat membru, a unei decizii definitive pentru aceleaşi fapte, care devine obstacol la exercitarea ulterioară a urmăririlor.

- Intervenţia prescripţiei penale a acţiunii penale sau a pedepsei, conform legislaţiei penale a statului membru de executare.

- Intervenţia unei judecăţi definitive pentru aceleaşi fapte, din partea unei ţări terţe, cu condiţia ca, în caz de condamnare, aceasta să fie deja executată sau în curs de executare sau să nu poată fi executată conform legilor ţării de condamnare.

- Dacă M.E.A. a fost trimis în scopurile executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă privativă de libertate, atunci când persoana cercetată a început să le execute în statul membru de executare, în care este resortisantă sau rezidentă, şi dacă acest stat se angajează la executarea acestor sancţiuni, conform dreptului său intern.

- Dacă M.E.A. vizează infracţiuni care:- au fost comise, potrivit dreptului statului membru de

executare, în totalitate sau parţial, fie pe teritoriul său, fie într-un loc considerat ca atare;

- au fost comise în afara teritoriului statului membru de emitere, iar dreptul statului de executare nu autorizează urmărirea pentru asemenea infracţiuni comise în afara teritoriului său (art.4).

Cazurile de mai sus privind atât refuzul executării mandatului european de arestare şi/sau executarea sa facultativă îşi regăsesc plenar reflectarea şi în Legea 302/2004, la art.88, alin.(1), respectiv (2), motiv pentru care am considerat oportun să evităm paralelismul şi suprapunerile de tratare.

Garanţii care trebuie, în cazuri particulare, să fie

oferite:

101

Asigurarea unor suficiente garanţii, din partea autorităţii judiciare de executare, pentru persoana care face obiectivul M.E.A., că acesta va avea posibilitatea să ceară o nouă procedură de judecată în statul membru de emitere şi de a fi judecată în prezenţa sa, atunci când este vorba de un M.E.A. fixat şi cerut în scopurile executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă emisă printr-o hotărâre, pronunţată în lipsa persoanei şi dacă persoana vizată nu a fost citată în nume personal şi nici altfel informată despre data şi locul şedinţei de judecată, care să-i fi permis să introducă o acţiune pentru propria apărare.

Atunci când infracţiunea care stă la baza M.E.A. este pedepsită printr-o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate cu caracter permanent, (pe viaţă – s.ns.), executarea respectivului mandat poate fi subordonată condiţiei ca sistemul juridic al statului membru de emitere să prevadă dispoziţii permanente pentru o eventuală revizuire a pedepsei aplicate – la cerere şi nu mai târziu de cinci ani – sau aplicării măsurilor de clemenţă pe care le poate pretinde persoana în sistemul dreptului sau practicilor statului membru de emitere, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri.

Persoana în cauză, o dată stabilită, să poată fi retrimisă în statul membru de executare, în scopul de a fi supusă pedepsei sau măsurii de siguranţă a privării de libertate care a fost pronunţată împotriva sa în statul membru de emitere, dacă acea persoană este resortisantă sau rezidentă în statul membru de executare (art.5).

Asemenea garanţii sunt statuate şi în legislaţia românească, cu unele nuanţări, pe categorii distincte de norme, sub genericul „Condiţii speciale”, respectiv:

1. Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile române poate fi supusă următoarelor condiţii:

a) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă, care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare europeană că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a

102

măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin 10 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.

2. Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin (1), cetăţenii români (s. ns.) sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei”1.

Analiza – evaluarea, comparativă, a normelor de drept comunitar şi de drept naţional, prezentate mai sus, ne-a permis să observăm două probleme distincte.

Prima – în timp ce reglementările europene relative la garanţiile pe care trebuie să le furnizeze statul membru de emitere a mandatului european de arestare statuează obligativitatea acestor garanţii, pentru cazurile particulare precis definite, sintagma din Legea 302/2004, potrivit căreia „Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile române poate fi supusă următoarelor condiţii:...”, lasă şi alternativa ca autorităţile române să nu pretindă astfel de garanţii. Ori, o astfel de interpretare şi aplicare efectivă a legii ar contravenii principiului european, internaţional şi naţional al respectării, protejării şi apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Este şi raţiunea pentru care propunem amendarea prevederilor alin.(1) al art.87, din Legea 302/2004, prin înlocuirea cuvântului „poate”, cu termenul „este”.

A doua problemă – acelaşi drept european consacră condiţionarea executării mandatului european de arestare, de posibilitatea ca persoana în cauză, resortisantă sau rezidentă în statul membru de executare, să fie retrimisă în acest stat, unde să-şi execute pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate, dispusă, după caz, de către statul membru emitent al mandatului şi în baza acestuia, ori legea românească introduce această posibilitate de condiţionare numai în raport cu proprii cetăţeni, şi nu vedem motivul şi nici oportunitatea unei asemenea autolimitări.

În consecinţă, propunem completarea alin.(2) al art.87, din Legea 302/2004, în sensul: „Fără aduce atingere dispoziţiilor alin.(1), cetăţenii români şi rezidenţii pe teritoriul României sunt predaţi...”.

Proceduri ulterioare emiterii, transmiterii şi

receptării M.E.A.

1 A se vedea, Legea 302/2004, cit., art. 87103

Persoana cercetată are următoarele drepturi, în condiţiile definite:

- dacă este arestată deja, să fie informată de către autoritatea judiciară de executare, conform dreptului său naţional, despre existenţa şi conţinutul M.E.A., ca şi asupra posibilităţilor care i se oferă de a consimţi la predarea sa autorităţii judiciare de emitere;

- să beneficieze de serviciile de conseiere şi ale unui interpret, conform dreptului naţional al statului membru de executare (art.11);

- persoana în cauză poate opta fie pentru a fi predată statului membru emitent al M.E.A., fie pentru a nu consimţi la această predare;

Consimţământul persoanei de a fi predată (remisă):- dacă persoana în cauză şi-a dat consimţământul să fie predată, în

faţa autorităţii judiciare de executare, conform dreptului intern al statului membru de executare, şi, după caz, renunţând expres la beneficiul „regulei de specialitate”, atunci consimţământul şi respectiva renunţare la regula de referinţă trebuiesc date în faţa autorităţii judiciare de executare, conform dreptului intern al statului membru de executare;

- consimţământul şi, după caz, renunţarea la „regula de specialitate” trebuie, obligatoriu, să fi fost exprimate voluntar de către persoana cercetată şi în deplină cunoştinţă de consecinţele ce pot rezulta asupra sa, scop în care ea are dreptul să fie asistată de către un consilier;

- atât consimţământul cât şi, după caz, renunţarea la „regula de specialitate” sunt consemnate, după o procedură statuată în dreptul intern al statului membru de executare, într-un proces-verbal;

- de regulă, consimţământul şi renunţarea sus-menţionată sunt irevocabile, excepţiile de la această regulă fiind permise numai în condiţiile expres prevăzute în art.13, alin.4 al Deciziei-cadru de referinţă.

Audierea persoanei cercetate, şi menţinerea sa, după caz, în detenţie, ori transferarea ei temporară:

- dacă persoana arestată în baza M.E.A. nu consimte la remiterea (predarea sa), ea are dreptul să fie ascultată de către autoritatea judiciară de executare, conform dreptului statului membru de executare (art.14);

- atunci când o persoană este arestată în baza acestui tip de mandat, autoritatea judiciară de executare decide, conform dreptului statului său, să menţină sau nu în detenţie acea persoană, punerea ei în libertate provizorie putând fi posibilă în orice moment, conform dreptului intern al statului membru de executare, cu condiţia ca autoritatea sa competentă să i-a toate măsurile pe care le estimează ca necesare în vederea evitării fugii persoanei cercetate;

104

- în aşteptarea deciziei efective de executare a mandatului de arestare european, respectiv de predare (remitere) a persoanei cercetate, autoritatea judiciară de executare are două variante opţionale, şi anume:

Þ fie să accepte să procedeze la audierea acesteia, de către o autoritate judiciară, asistată de o persoană desemnată după dreptul statului membru a cărui jurisdicţie este recurentă, audiere făcută conform dreptului statului membru de executare şi în condiţiile convenite de comun acord între cele două autorităţi judiciare – de emitere şi de executare. În acest scop, autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului său membru care este relevantă pentru a lua parte la această audiere, în scopul garantării aplicării corecte a regulilor şi condiţiilor fixate de audiere;

Þ fie să accepte ca persoana cercetată să fie transferată, temporar, în condiţiile şi pe durata de transfer fixate de comun acord cu autoritatea judiciară de emitere. În acest caz, persoana va avea dreptul să poată fi returnată în statul membru de executare pentru a asista la audierea care o priveşte, în cadrul procedurii de remitete.(A se vedea, art.15 şi 16).

În legătură cu această ultimă variantă, Legea 302/2004 prevede următoarele:

„1. Atunci când s-a emis un mandat european de arestare în situaţia prevăzută la art.81, alin.(1), lit. a) (mandatul fiind emis de autoritatea judiciară română competentă în vederea urmăririi penale sau a judecăţii......n. ns.), autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului.

2. Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii”1.

1 A se vedea, Legea 302/2004, cit., art.84 105

Pentru a răspunde, pe deplin, exigenţelor europene în domeniu, propunem completarea art.84, cu un nou alineat, sub formularea:

„3. În ambele situaţii de la alineatele precedente, statul român se obligă să asigure persoanei predate temporar dreptul de a fi returnată în statul membru de executare, pentru a asista la audierea care o priveşte, în cadrul procedurii de remitere”.

Decizia asupra remiterii (predării), termenele şi modalităţile de

executare a M.E.A. Autoritatea judiciară de executare decide remiterea persoanei în

cauză în termenii şi condiţiile definite. M.E.A. este tratat şi executat de urganţă. Atunci când persoana cercetată consimte la remiterea sa, decizia

definitivă se va lua în termen de 10 zile de la acest consimţământ (art.17, alin.2).

În alte cazuri, decizia definitivă va trebui luată într-un termen de 60 de zile, începând cu data arestării persoanei cercetate.

Dacă M.E.A. nu va putea fi executat în termenele de mai sus, autorităţile judiciare de executare vor informa aceasta imediat autorităţilor judiciare de emitere, indicând şi raţiunile acestei întârzieri, cazuri în care termenele prevăzute vor putea fi prelungite cu încă 30 de zile.

Nici o decizie definitivă asupra M.E.A. nu va putea fi luată de către autoritatea judiciară de executare, decât dacă aceasta se va asigura că, sunt întrunite condiţiile materiale necesare remiterii efective a persoanei.

Orice refuz de executare a unui M.E.A. va trebui să fie motivat. Atunci când, în circumstanţe excepţionale, un stat membru nu va

putea respecta termenele de mai sus, el va informa Eurojust, precizând raţiunile întârzierii.

Între altele, un stat membru care a suportat, din partea unui alt stat membru mai multe întârzieri în executarea M.E.C., va informa Consiliul în vederea unei evaluări, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a deciziei-cadru de referinţă.

Atunci când este vorba de M.E.A. vizând persoanele beneficiare de privilegii şi imunităţi, în statele membre de jurisdicţie sau de executare, termenele anterior prezentate nu vor începe să curgă decât dacă, şi ţinând cont de ziua în care, autoritatea judiciară de executare a fost informată despte faptul că privilegiul sau imunitatea au fost ridicate, precum şi sub rezerva întrunirii condiţiilor materiale unei remiteri efective în momentul în care persoana nu mai beneficiază de acel privilegiu sau acea imunitate.

106

În viziunea legislaţiei române, hotărârea asupra predării, precum şi termenele de predare, efectivă, sunt reglementate prin art.94 şi, respectiv, 95, din Legea 302/2004, respectând, pe fond, exigenţele europene, dar şi cu precizarea punerii lor în aplicare abia după intrarea României, cu drepturi depline, în Uniunea Europeană1.

Notificarea deciziei, termenul de remitere, precum şi remiterea amânată sau condiţionată.

Decizia privind urmarea mandatului de arestare europeană va fi notificată imediat de către autoritatea de executare autorităţii judiciare de emitere.

Persoana cercetată este remisă cel mai târziu la data convenită între autorităţile implicate, fără a se depăşi, însă, 10 zile de la decizia finală asupra executării M.E.A., cu următoarele excepţii posibile:

- dacă remiterea nu poate fi pusă în executare în cele 10 zile de la decizia finală în virtutea unui caz de forţă majoră dintr-un stat membru sau altul, atunci autoritatea judiciară de executare şi cea de emitere vor lua imediat contact una cu cealaltă şi vor conveni o nouă dată de remitere.

Într-o asemenea situaţie, remiterea va avea loc în 10 zile următoare noii date convenite;

- în mod excepţional se poate amâna, temporar, remiterea, din raţiuni umanitare serioase, cum ar fi cele care ţin de manifestările unei stări de pericol la adresa vieţii şi sănătăţii persoanei cercetate, dar cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să informeze imediat autoritatea judiciară emitentă despre această situaţie şi să convină cu ea o nouă dată de remitere;

Dacă persoana se găseşte în detenţie, la expirarea termenelor detenţie de mai sus, după caz, ea va fi pusă în libertate.

Sediul materiei acestor aspecte, din Legea 302/2004, se regăseşte în art. 96, cu menţiunea că nu fructifică şi ultimul imperativ european, invocat, motiv pentru care PROPUNEM completarea acestui articol, cu un nou alineat, (6), în care acest imperativ să fie statuat, conform normei europene.

Remiterea amânată, după decizia de executare a M.E.A., poate fi aplicată de către autoritatea judiciară de executare faţă de persoana cercetată, pentru ca ea să poată fi urmărită în statul membru de executare, sau dacă ea a fost deja condamnată, pentru ca ea să poată executa, pe

1 A se vedea, Legea 302/2004, cit., art. 76, alin.(2)107

teritoriul său, o pedeapsă în curs, din raţiunea unei alte fapte decât cea vizată în M.E.A.

Remiterea condiţionată, are în vedere remiterea temporară a persoanei cercetate statului membru de emitere, în condiţiile determinate de comun acord şi în scris între cele două autorităţi judiciare competente – de emitere şi, respectiv, de executare – sub rezerva ca toate autorităţile statului membru de emitere să respecte condiţiile de mai sus, stabilite în comun.

În Legea 302/2004, predarea amânată sau condiţionată sunt reglementate prin art. 97, respectând imperativele europene.

Decizia-cadru de referinţă cuprinde norme distincte relative la

tranzitarea pe teritoriul celorlalte state membre, şi condiţiile şi macanismele acestei tranzitări, a persoanei cercetate care face obiectul unei remiteri (art.25). A se vedea şi art. 101, din Legea 302/2004, care respectă standardele europene în domeniu.

Efectele remiterii sunt abordate în termenii: deducerii perioadei de detenţie suferite în statul membru de

executare, din totalul duratei pedepsei privative de libertate sau a măsuri de siguranţă privativă de libertate, care vor fi executate în statul membru de emitere;

urmăririi eventuale pentru alte infracţiuni decât cea care a stat la baza emiterii M.E.A., comise înaintea remiterii persoanei ulterioare (art. 28);

remiterii obiectelor de către autoritatea judiciară de executare, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii judiciare de emitere şi conform dreptului naţional al statului de executare, obiecte care ar putea servi ca piese de convingere sau care au fost achiziţionate de către persoana cercetată prin infracţiunile comise.

3.4.14. Parchetul european. Baza legală şi reglementară Constituţia Europeană, art.III-1751

O lege europeană a Consiliului de Miniştrii, adoptată după o hotărâre în unanimitate a membrilor acestui consiliu şi după aprobarea Parlamentului European, prin care urmează a se stabili:

- statutul Parchetului European;- condiţiile de exercitare a atribuţiilor;- normele de procedură aplicabile activităţilor sale;

1 A se vedea, Constituţia Europeană, Conv 850/03 RO, p.140108

- reguli care să reglementeze administrarea probelor;- reguli aplicabile controlului jurisdicţional al actelor de procedură

adoptate în exercitarea atribuţiilor Perchetului European.

Scop – Combaterea infracţiunilor grave cu dimensiune transfrontalieră, precum şi a infracţiunilor care aduc atingere intereselor Uniunii.

Competenţa, preliminată- Să cerceteze, să urmărească şi să trimită în judecată, dacă este

cazul în colaborarea cu Europol, autorii şi complicii la infracţiunile grave care afectează mai multe state membre, precum şi infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

- Să exercite funcţia de procuror în instanţele competente ale statelor membre, în legătură cu aceste infracţiuni.

3.4.15. Aplicarea principiului recunoaşterii mutuale a

hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti Baza legală şi reglementară Constituţia europeană, art. III-1711. Convenţia 98/C 216/ 01, stabilită în baza articolului K.3 al

Tratatului asupra Uniunii europene, relativă la decăderea dreptului de a conduce (un veficul cu motor – n. ns.)2.

Iniţiativa Regatului Unit, Republicii Franceze şi Regatului Suediei în vederea adoptării de către Consiliu a unei decizii-cadru vizând aplicarea principiului recunoaşterii mutuale sancţiunilor precuniare, avizată, cu câteva amendamente, de către Parlamentul European3.

Iniţiativa Regatului Danemarcei vizând adoptarea de către Consiliu a unei decizii relative la întărirea cooperării între statele membre ale Uniunii europene în ceea ce priveşte decizia de decădere din drepturi4.

Comunicarea Comisiei [COM (2000)495 final – nepublicată în Jurnalul Oficial] către Consiliu şi Parlamentul european: Recunoaşterea mutuală a deciziilor finale în materie penală5.

1 A se vedea, Constituţia, cit., p.1382 A se vedea, Conv. cit., în Journal officiel C 216, du 10.07.19983 A se vedea, Iniţiativa, cit., în Journal officiel C 278, du 02.10.20014 A se vedea, Iniţiativa, cit., în Journal officiel C 223, du 19 septembre 20025 A se vedea, Sinteza comunicării de referinţă, sub titulatura: Coopération judiciaire en matière pénale: Reconnaissance mutuelle des decision finale, en matière pénale, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ / Droits fundamentaux á l, interior de l, Union Européenne, în: http://europa.en.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133131.htm.

109

Scop: Crearea cadrului juridic european necesar aplicării

principiului recunoaşterii mutuale a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti, în deosebi în ceea ce priveşte decăderea dreptului de a conduce un vehicul cu motor, sancţiunile pecuniare , decăderea dreptului de exercitare a unor profesii, precum şi pe un plan mai general a deciziilor finale în materie penală.

3.4.15.1. Recunoaşterea mutuală a decăderii din dreptul de a conduce un vehicul cu motor

Scop specific – Crearea unui cadru juridic adecvat de constrângere între statele membre ale Uniunii Europene în scopul ca, acei conducători auto care au fost decăzuţi din dreptul de a conduce într-un alt stat membru decăt cel în care îşi au reşedinţa principală, să nu se poată sustrage de la acele decăderi atunci când au părăsit statul în care au comis infracţiunea.

Concepte: Decizie de decădere a dreptului de a conduce – Orice

măsură care a fost luată în urma unei infracţiuni, la reglementările juridice rutiere, care are ca efect restrângerea sau suspendarea (s. ns.) dreptului de a conduce din partea unui conducător a vehicolului cu motor, măsură care nu este susceptibilă de recurs.Măsura de referinţă poate fi, după caz:

- o pedeapsă principală;- o pedeapsă complementară sau accesorie;- o măsură de siguranţă, care poate fi luată de către o

autoritate judiciară sau administrativă, competentă, după caz. Statul infracţiunii, respectiv statul membru pe teritoriul

căruia a fost comisă infracţiunea la regimul juridic rutier şi care a fost urmată de o decizie, în acest stat, de decădere a dreptului de a conduce.

Statul de rezidenţă – statul membru pe teritoriul căruia persoana care a făcut obiectul unei decizii de decădere a dreptului de a conduce îşi are rezidenţa sa normală, conform Directivei 91/439/CEE;

Vehicol cu motor: orice vehicol care intră sub incidenţa art.3 al Directivei 91/439/CEE.

Proceduri şi mecanisme de recunoaştere mutuală.

110

Statul de infracţiune va notifica, fără întârziere, autorităţii centrale a statului de rezidenţă orice decizie de decădere a dreptului de a conduce pentru o infracţiune comisă în circumstanţele descrise în anexa la Convenţia 98/C 216/01.

Statul de rezidenţă va executa, fără întârziere, decizia de mai sus, după una din următoarele proceduri:

- executarea directă a deciziei de referinţă;- executarea acestei decizii prin intermediul unei decizii judiciare

sau administrative, ţinând cont de orice perioadă de decădere deja stabilită şi fără prelungirea acesteia;

- convertirea deciziei într-o decizie judiciară sau administrativă internă.

Statul de rezidenţă va putea reduce durata decăderii dreptului de a conduce, dar nu şi prelungirea sau substituirea acestei măsuri cu amendă sau cu o altă măsură.

Fiecare stat membru va indica, printr-o declaraţie, procedura pe care intenţionează să o aplice statul de rezidenţă.

Raţiuni obligatorii de refuz a executării deciziei de decădere din dreptul de a conduce:

- decizia a fost deja executată integral în statul de infracţiune;- autorul infracţiunii a făcut, deja, obiectul unei decizii, pentru

aceleaşi fapte, în statul de rezidenţă;- autorul infracţiunii ar fi beneficiat de o amnistie sau de o graţiere

în statul de rezidenţă, dacă faptele ar fi fost comise pe teritoriul acestui stat;- persoana vizată nu a avut suficiente posibilităţi de a-şi susţine

apărarea. Raţiuni facultative de refuz a executării sau de a da o altă

urmare deciziei de decădere a dreptului de a conduce:- conduita sancţionată în statul de infracţiune nu constituie o

infracţiune şi în statul de rezidenţă;- perioada de decădere restantă de executat în statul de rezidenţă

este inferioară, cel puţin, celei din statul de infracţiune;- decăderea acestui drept nu este o măsură prevăzută în statul de

rezidenţă, pentru faptele care au stat la baza deciziei iniţiale de decădere din acest drept.

Notificarea deciziei de decădere este însoţită de:- informaţiile utile stabilirii coordonatelor persoanei decăzute din

dreptul de a conduce;- originalul, sau o copie legalizată, a deciziei de decădere;

111

- expunerea sumară a faptelor şi o referire la dispoziţiile legale ale statului de infracţiune, în baza cărora a fost pronunţată decizia de decădere a dreptului de a conduce, dacă aceste dispoziţii legale nu sunt menţionate în însăşi decizia ca atare;

- atestarea caracterului definitiv al deciziei de decădere;- informaţii asupra stării executării deciziei de decădere în statul de

infracţiune, respectiv indicarea duratei de decădere, ca şi datele de începere şi expirare a decăderii, dacă aceste date sunt cunoscute;

- permisul de conducere, dacă acesta a fost reţinut. Dacă statul de rezidenţă refuză să execute decizia de decădere, el

va trebui să comunice statului de infracţiune raţiunile refuzului său. Decizia statului de rezidenţă nu va putea afecta dreptul statului

de infracţiune de a nu executa decizia de decădere, pe teritoriul său, şi, pentru perioada pe care a stabilit-o.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene este competentă să se pronunţe şi să decidă asupra oricărui diferent între statele membre şi între acestea şi Comisie, privind interpretarea sau aplicarea acestei convenţii, dacă aceste diferende nu au putut fi rezolvate în cadrul Consiliului, în şase luni ce urmează sesizării acesteia de către unul din membri Uniunii.

Orice stat membru poate, printr-o declaraţie făcută în momentul adoptării convenţiei de referinţă, sau în orice alt moment ulterior, să anunţe că acceptă competenţa Curţii de Justiţie pentru statuarea, în cazuri prejudiciabile, asupra interpretării convenţiei invocate.

3.4.15.2. Recunoaşterea mutuală a sancţiunilor pecuniare Scop specific: aplicarea principiului recunoaşterii mutuale la

sancţiunile pecuniare stabilite de autorităţile judiciare şi/sau administrative ale statelor membre, fără nici o altă formalitate, suplimentară, introdusă de către statul membru de executare.

Concept – Decizie de sancţionare pecuniară – orice decizie care, fiind definitivă, a fost aplicată ca o sancţiune pecuniară unei persoane fizice sau juridice, de către o autoritate competentă a statului membru de emitere.

Proceduri şi mecanisme de realizare sau de neexecutare. Decizia va fi trimisă de către autoritatea competentă a statului de

emitere, autorităţii statului de executare, însoţită de un certificat standardizat.

112

Fiecare stat membru va desemna un punct de contact în scopul de a permite identificarea autorităţii sale competente în materie.

În caz de nevoie, se poate apela la colaborarea cu Reţeaua judiciară europeană.

Motive de nerecunoaştere şi de neexecutare:- absenţa certificatului, sau imcompletitudinea ori inexactitatea

informaţiilor pe care le conţine;- a fot deja aplicată o decizie, pentru aceleaşi fapte şi împotriva

aceleiaşi persoane. Orice decizie de neexecutare va trebui să fie motivată şi

comunicată statului membru care a aplicat sancţiunea pecuniară, în caz contrar statul membru de executare urmând să decidă modalităţile efective de executare a deciziei.

Atunci când nu este posibilă executarea efectivă a deciziei care defineşte sancţiunea pecuniară, în locul ei poate fi aplicată o pedeapsă de substituire prin privarea de libertate a persoanei implicate.

Suma de bani percepută în urma executării va fi atribuită fie statului membru de emitere sau, în cazul dezdăunării eventualelor victime din statul de executare, rămâne la dispoziţia acestuia, în sensul de referinţă.

Alte standarde vizând statele membre:- schimbul de informaţii între statele vizate;- traducerea documentelor care urmează a fi transmise cu ocazia

cererii de executare;- rambursarea cheltuielilor rezultate din aplicarea executării, statului

de executare;- aplicarea dispoziţiilor mai favorabile care decurg din eventualele

acorduri bi sau multilaterale convenite în materie, între statele membre;- să comunice Secretariatului general al Consiliului, precum şi

Comisiei dispoziţiile pe care le-au adoptat pentru aplicarea iniţiativei de referinţă.

3.4.15.3. Recunoaşterea mutuală a deciziei de decădere din dreptul de exercitare a unei profesii.

Scop specific – Extinderea, prin intermediul schimbului de informaţii, a descalificării profesionale a unor persoane, impusă într-un stat membru, pe teritoriile celorlalte state membre, ca urmare a unor condamnări penale.

Standarde şi mecanisme de realizare Fiecare stat membru:

113

- va desemna un punct naţional însărcinat cu colectarea şi comunicarea informaţiilor în materie de decădere din drepturi;

- va comunica coordonatele punctului de contact Secretariatului general al Consiliului Uniunii.

Punctul de contact al Statului membru solicitat, având acces la cazierul judiciar naţional relativ la condamnările penale, va trebui să indice dacă o persoană este decăzută din anumite drepturi.

Cererea de informaţie va putea fi făcută atunci când procedura penală a fost antamată sau, simplificat, atunci când persoana vizată are în vedere întreprinderea unei activităţi profesionale.

Transmiterea oricărei informaţii se va face în respectul regulilor relative la protecţia persoanelor fizice în raport cu tratamentul datelor cu caracter personal.

Atunci când cererea de informaţii nu a fost făcută în cadrul unei anchete penale, statele membre vor putea subordona transmiterea informaţiilor acordului prealabil al persoanei vizate.

Între altele, un stat membru va putea notifica autorităţilor competente ale altui stat membru deciziile de decădere adoptate împotriva:

- resortisanţilor unui al doilea stat membru;- persoanelor care îşi au domiciliul sau exercită o activitate

profesională în teritoriul unui al doilea stat membru.

Această iniţiativă nu se aplică deciziilor de decădere a dreptului de conducere, cărora le rămâne spre aplicare Convenţia europeană din 1998.

3.4.15.4. Noile valenţe conferite aplicării principiului recunoaşterii mutuale a deciziilor finale în materie penală prin deschiderile realizate de către Consiliul european de la Tampere (1999).

Baza legală şi reglementară:- Comunicarea Comisiei [COM (2000)495 final], către Consiliul şi

Parlamentul European: Recunoaşterea mutuală a decizilor finale în materie penală.

Scop – Explorarea şi valorificarea posibilităţilor de aplicare a principiului recunoaşterii mutuale a deciziilor finale în materie penală.

Aspecte generale: Statuarea noţiunilor pe care trebuie să se bazeze

principiul recunoaşterii mutuale:- echivalenţă şi- încredere,

114

în baza cărora o decizie luată de către o autoritate competentă a unui stat membru să poată fi acceptată în orice alt stat membru.

Principiul de referinţă poate să fie, însoţit sau nu, de un anumit grad de normalitate şi armonizare a procedurilor statelor membre. Tipuri de decizii vizate.

Deciziile relevante dreptului penal, respectiv ansamblul de reguli care prevăd sancţiuni sau măsuri de reinserţie socială.

Deciziile cu caracter final, respectiv ale tribunalelor şi anumitor autorităţi administrative, rezultatele procedurilor de mediere, precum şi acordurile între suspecţi şi ministerele publice.

Informarea Eliminarea, etapizată, a handicapului derivat din

inexistenţa unui repertoar european cu judecăţile susceptibile să intre sub incidenţa aplicării principiului recunoaşterii mutuale, respectiv care să permită cunoaşterea existenţei şi conţinutului unei decizii luate într-un stat membru, în scopul recunoaşterii.

Prima etapă: introducerea şi utilizarea de formare multilingve, comune, care să permită practicienilor fiecărui stat membru să cunoască dacă persoana pe care o au în sarcină are sau nu cazier judiciar, prin intermediul autorităţilor competente ale altor state membre (s. ns.)

Etapa a doua: introducerea şi fructificarea unui veritabil repertoar penal european, accesibil pe cale electronică, care să permită autorităţilor de instrucţie să verifice, direct, dacă au fost sau nu angajate deja proceduri penale împotriva unei persoane date.

Rezolvarea problemelor practice şi juridice, prealabile, respectiv:

- stabilirea responsabilităţilor pentru introducerea şi actualizarea informaţiilor;

- protecţia datelor;- estomparea, şi chiar eliminarea, disparităţilor în materie de

cazier judiciar, între statele membre;- racordarea la gradul de omagenitate dorit între datele

introduse de către diferitele state membre.

Standarde, punctuale, relative la recunoaşterea mutuală a deciziilor finale

115

Recunoaşterea unei decizii semnifică, înainte de toate, a o aplicare.

Aplicarea deciziei de către un stat membru poate fi:- directă, ceea ce conferă acestei decizii un efect plenar şi

direct în întreaga Uniuniune, variantă preferabilă în viziunea europeană;- indirectă, necesitând conversia sa, prealabilă, într-o decizie

naţională; Procesul de recunoaştere să ia în considerare unele

particularităţi, printre care: - cele relative la principiul „non bis in idem” şi la starea de

recidicism, particularităţi care pot fi estompate prin introducerea repertoarului penal relativ la procedurile în curs de derulare şi la judecăţile finale şi, mai ales, prin introducerea unui sistem de competenţe la scara întregii Uniunii;

- cele relative la severitatea unei condamnări (corelate principiului disuasivităţii pedepsei – n.ns.), cu nuanţările preconizate.

Atunci când o persoană a comis un delict şi care a fost deja condamnată pentru acelaşi tip de delict într-un alt stat membru, situaţia dată va putea fi considerată ca o circumstanţă agravantă, care să justifice o pedeapsă mai severă în ultimul stat implicat.

În condiţiile luării în considerare a unei condamnări anterioare, definite mai sus, aceasta nu trebuie operată, exclusiv unilateral, doar în detrimentul autorului delictului, ci presupune ca sancţiunile aplicate recidiviştilor să nu fie strict cumulate, respectiv:

- cele relative la delictul propriu-zis şi la autorul său, care au variaţii mari, de la un stat la altul, în ceea ce priveşte tratamentul minorilor – definiţia de minor fiind, încă, lăsată la discreţia statului vizat direct – şi persoanele atinse de un handicap.

Dacă în cauză este vorba de un minor sau o persoană atinsă de un handicap, sunt propuse următoarele soluţii:

- într-o primă etapă, asemenea situaţii să fie excluse din câmpul de aplicare a principiului recunoaşterii mutuale;

- introducerea, ulterioară, a unei vârste minimale în privinţa răspunderii penale, comună în statele membre.

Principiul recunoaşterii mutuale ar trebui extins, automat, în cazurile infracţiunilor grave, fără existenţa dublei încriminări, pe când pentru faptele mai puţin grave să rămână, în continuare, valabilă dubla încriminare.

- cele relative la principiul dublei încriminări, exigenţă ce ar trebui să depăşească doar recunoaşterea mutuală a deciziilor finale în materie penală, aplicabilă formelor celor mai grave de criminalitate, pentru

116

aceste din urmă fapte principiul recunoaşterii mutuale fiind extins, automat, nu ca până în prezent.

Aplicarea recunoaşterii mutuale la sancţiuni, în următoarele

sensuri: trebuie să fie conciliate două categorii de interese specifice:- interesele statului membru, în care s-a pronunţat pedeapsa şi care

are puterea de a o face executabilă;- interesele persoanei condamnate, care vor trebui privite ca o şansă

reală acordată de reinserţie socială a acesteia; încrederea va trebui să fie reciprocă, în sensul că atunci când

un stat membru execută pedeapsa pronunţată în alt stat membru, manifectând încredere în justiţia deciziei acestui stat, şi statul membru de pronunţare va trebui să manifeste încredere faţă de maniera în care statul membru de executare va executa, efectiv, acea sancţiune;

explorarea posibilităţilor de aplicare a principiului recunoaşterii mutuale la următoarele tipuri de sancţiuni:

- pecuniare;- confiscare;- sancţiuni substitutive;- decăderea din drepturi.

Protecţia drepturilor individuale: aplicarea principiului recunoaşterii mutuale nu va trebui

să introducă consecinţele negative privind protecţia judiciară a drepturilor persoanei, dimpotrivă;

dreptul procedural să includă detalii avantajoase scopului de mai sus, în special prin dispoziţii relative la conseierea juridică şi dreptul la interpret, dreptul la apărare al acuzatului, protecţia victimei.

Prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre: asigurarea coordonării în plan european, printr-un

organism special creat sau prin Curtea de Justiţie ori Eurojust, care vor decide cazurile în care un stat membru este competent în virtutea criteriilor de prioritate, prestabilite;

stabilirea, în cadrul Uniunii, de reguli de competenţă exclusivă, cu menirea de a preveni atât conflictele pozitive de competenţă, atunci când două sau mai multe state membre doresc să

117

judece o afacere concretă, cât şi conflictele negative, în care nici un stat nu doreşte să judece o asemenea afacere particulară;

eventuala statuare a excepţiei de la principiul recunoaşterii mutuale, din considerentul că statele membre pot renunţa greu la competenţa lor atunci când este vorba de cazuri care pot aduce atingere intereselor lor naţionale sau violează legislaţia acestora în materie de securitate naţională etc.După cum am avut posibilitatea de a remarca, în cele prezentate la

paragraful relativ la recunoaşterea mutuală, o bună parte din aceste standarde au fost preluate şi statuate în instrumentele juridice şi celelalte documente de orientare în politica penală a Uniunii, urmare a Consiliului european de la Tampere.

Totodată, este locul să punctualizăm elementele de suport ale legislaţiei româneşti, în vigoare, referitoare la motivele obligatorii şi/sau facultative ale refuzului naţional de cooperare judiciară internaţională, implicit regional-europeană.

Motive obligatorii de refuz1:a) „procedura penală din statul solicitant nu îndeplineşte sau nu

respectă condiţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ... sau ale oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;

b) există motive serioase să se creadă că asistenţa judiciară este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau de apartenenţă la un grup social (s. ns.);

c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunţate la alineatul precedent;

d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;

f) se referă la o infracţiune militară (s. ns.) care nu constituie infracţiune de drept comun.”

De asemenea, legea română, de referinţă, consacră, la alin.(2) al art.8 că „Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică (s. ns.)”:

1 A se vedea, Legea 302/2004, cit., art. 8, alin 1.118

a) „atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale;

b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimirea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;

c) infracţiunile prevăzute la art.50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art.51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art.147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;

d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de convenţiile de la Geneva prevăzute la lit.c);

e) infracţiunile prevăzute la art.1 al Constituţiei europene pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 24 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente;

f) acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;

g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte.”

Pe marginea acestor stipulaţii române resimţim nevoia unor observaţii personale şi chiar note critice.

Astfel, motivul de refuz al cooperării judiciare, consacrat la litera b), este, în opinia noastră, relativ reducţionist, în sensul că fie nu enumeră printre motive unele nominalizate expres în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului1 şi/sau în Convenţia Europeană a drepturilor omului2 fie le statuează într-o formulare diferită, care poate da loc la interpretări contadictorii.

Din categoria motivelor nereţinute urmează: averea, culoarea, naşterea, precum şi „decurgând din orice altă situaţie”, care ar putea afecta dreptul omului de a se prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate/consacrate în cele două instrumente juridice nominalizate mai sus.

1 A se vedea, op. cit., Asociaţia Română de Drept Umanitar şi Comitetul pentru Drepturile Omului din Ministerul de Interne, 1992, art.2, p.302 A se vedea, op. cit., Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Militară, Bucureşti, 1990, art.14, p.11

119

Motive altfel formulate în legea română: „opinii politice sau ideoligice”, faţă de „opinie politică, sau de orice altă opinie” din consacrarea internaţională; „naţionalitate”, faţă de „origine naţională sau socială”, chiar dacă, în legea română se adaugă, probabil compensatoriu, un motiv suplimentar: „apartenenţă la un grup social”.(s. ns.).

În al doilea rând rezultă, în opinia noastră, din colaborarea prevederilor art.8, alin. 1, litera f), cu cele ale aceluiaşi articol, de la alin. 2, literele c)-d), o contradicţie flagrantă.

Pe de o parte, interpretarea art.8, alin.1, lit. f) lasă să se înţeleagă faptul că este permisă cooperarea judiciară internaţională în cazul infracţiunilor militare de drept comun, gen dezertare, dar şi că, în acelaşi timp, reprezintă un motiv obligatoriu de refuz al colaborării în cazurile infracţiunilor care tranced dreptul comun, de tipul celor care încalcă normele relative la regulile de ducere a războiului, consacrate prin convenţiile de la Geneva.

Ori, în alin.2, al art.8, la lit.c)-d), se arată, dimpotrivă, că asemenea ultimei infracţiuni „Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică” şi, ca atare, nu pot constitui motiv obligatoriu de refuz al cooperării, cum, dealtminteri, este şi absolut normal, aşa cum se precizează şi prin obligaţiile României, derivate din ratificarea convenţiei internaţionale privind Curtea Penală Internaţională.

Mai mult chiar, în context, nu putem eluda sublinierea că însăşi acceptarea, iniţială, de către România a neextrădării militarilor americani, suspicionaţi de crime de război, contravine viziunii general-europene, ceea ce a şi atras criticile de rigoare impunându-se, vrând-nevrând, racordarea la standardele europene în materie.

În concluzie, propunem revederea, modificarea şi/sau completarea Legii 302/2004, cu luare în considerare a observaţiilor de mai sus, pentru racordarea la normele europene în materie, cel puţin în perspectiva lui ianuarie 2007.

Observaţii avem şi în legătură cu unele din prevederile normelor referitoare la „Motivele opţionale de refuz al cooperării judiciare”, consacrate în art.9 al Legii 302/2004.

Alin. (1), potrivit căruia „Cooperarea judiciară poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unei proceduri în curs sau atunci când această faptă trebuie sau poate face de asemenea obiectul unei urmăriri ce ţine de competenţa autorităţilor judiciare române”, nu ridică probleme.

În schimb, alin. (2), care statuează: „Cooperarea judiciară poate fi de asemenea refuzată atunci când, ţinând cont de împrejurările faptei,

120

acceptarea cererii poate antrena consecinţe grave pentru persoana vizată, din cauza vârstei sale, a stării sale de sănătate sau a oricărui alt motiv cu caracter personal” (s. ns).

Sublinierea noastră, pe text, poate induce până şi ideea că persoana în cauză are dreptul de a invoca orice alt motiv cu caracter personal, pentru a arăta că dacă s-ar da curs cererii de cooperare, care o vizează, ar putea să suporte consecinţe grave, prin care nu excludem posibilitatea de a ridica motivul că însăşi riscul de a fi pedepsită, în final, ar fi o consecinţă gravă pentru ea.

Drept urmare, pentru eliminarea echivocurilor de interpretare, propunem, completarea normei de la alin. (2), astfel: „... a oricărui alt motiv cu caracter personal şi ligitim”, astfel ca, numai dacă există legitimitatea oricărui alt motiv cu caracter personal, să se poată refuza cooperarea judiciară.

Revenind la fondul problematicii noastre – principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti – menţionăm că fundamentarea juridică şi posibilitatea de aplicare a acestui principiu sunt larg dezvoltate în Titlul V din Legea 302/2004, intitulat „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale” (s.ns.), într-o structurare pe trei capitole distincte, respectiv: 1) Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine; 2) Executarea hotărârilor penale române în străinătate; 3) Destinaţia amenzilor şi a obiectelor sechestrate (s. ns.).

Remarcând faptul că normele juridice de referinţă reflectă, în general, standardele şi orientările în politicile penale europene de profil, facem, totuşi, şi câteva observaţii.

Astfel, chiar sintagma utilizată în denumirea Titlului V o considerăm incompletă, din perspectiva că nu acoperă, plenar, formularea consacrată şi utilizată în plan european şi, nici cel puţin conţinutul dezvoltat al aceluiaşi titlu, prin normele articolelor distincte. Concret, definirea titlului nu include sintagma „principiului recunoaşterii reciproce”, cuvântul „reciproce” sau „mutuale” care reprezintă, în fapt, un element de esenţă a principiului nostru de referinţă.

În al doilea rând, nici titulatura Cap. 1 „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine” nu sugerează, suficient, cuprinderea în sfera de reglementare şi a hotărârilor pronunţate de autorităţile administrative în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor (A se vedea art.117 din lege).

În consecinţă, propunem: Reformularea şi completarea denumirii Titlului V, astfel:

„Recunoaşterea şi executarea reciprocă, a hotărârilor şi sentinţelor

121

judecătoreşti în materie penală”, termenul „sentinţe” subliniat de către noi, fiind expres utilizat şi în art. III-171, din Constituţia pentru Europa;

Similar să se procedeze, prin includerea, suplimentară a noţiunii de sentinţe şi în definirea Cap. 1, respectiv Cap. 2, ale Titlului V.În al treilea rând, există o contradicţie între denumirea Cap. 3, din

acelaşi titlu, şi conţinutul normelor ce urmează la art.125, în sensul că dacă această denumire invocă „Destinaţia amenzilor şi a obiectelor sechestrate” (s. ns.), pe parcursul normelor de dezvoltare rezultă în mod clar şi exclusiv că, în fapt, este vorba de „Destinaţia amenzilor şi a obiectelor confiscate” (s. ns.) cum, dealtminteri, se şi intitulează art.125.

Drept urmare, propunem: Redefinirea Cap.3, în formularea „Destinaţia amenzilor

şi a obiectelor confiscate”.În fine, luând în considerare prevederea din Comunicarea Comisiei

[COM (2000)495 final] către Consiliul şi Parlamentul European, potrivit căreia se consacră „Statuarea noţiunilor pe care trebuie să se bazeze principiul recunoaşterii mutuale”, respectiv „echivalanţă” şi „încredere”, propunem:

La proxima revedere şi actualizare a Legii 302/2004, la Titlul V de referinţă, eventual printr-un articol primar, intitulat „Dispoziţii generale”, să se introducă o normă distinctă, în formularea „Principiul recunoaşterii şi executării, reciproce, a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti şi/sau administrative se bazează pe noţiunile de echivalenţă şi încredere”.

CAPITOLUL IVCooperarea, poliţienească, europeană

Fundamentarea şi tratarea acestei părţi a lucrării noastre le-am realizat ţinând cont de problemele de maximă importanţă şi actualitate, fără a insista pe istoricul dinamicii domeniului de referinţă, probleme pe care le vom reda în următoarea structurare: Conceptul cooperării poliţieneşti europene. Tipologia măsurilor de asigurare şi baza legală şi de orientare a

122

politicilor în domeniu, şi, Mecanisme şi principalele jaloane de realizare şi finalitate.

4.1. – Conceptul cooperării poliţieneşti europene, tipologia măsurilor de asigurare şi baza legală şi de orientare a politicilor în domeniu

4.1.1. Conceptul de “cooperare poliţienească, europeană”Cooperarea poliţienească europeană, incluzând şi cooperarea

operaţională de profil, reprezintă cooperarea poliţienească instituită de către Uniunea Europeană, în temeiul şi în aplicarea principiului subsidiarităţii al dreptului comunitar, concepută ca o dimensiune distinctă a politicilor şi acţiunilor interne şi care implică instituţiile şi organismele abilitate ale Uniunii, precum şi toate autorităţile competente din statele membre, înţelegând poliţia, vama şi alte servicii specializate în domeniile prevenirii sau depistării şi investigării infracţiunilor penale, ale menţinerii ordinii şi securităţii publice, al cărei scop fundamental este de a contribui, alături de politicile şi acţiunile privind controlul frontierelor, azilul şi migraţia, de cooperare judiciară în materie civilă şi de cooperare judiciară în materie penală, la oferirea pentru popoarele europene şi pentru fiecare membru în parte a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care valorile comune statelor membre şi valorile universale să poată fi respectate şi afirmate.

4.1.2. Tipologia măsurilor de asigurareÎn scopul instituirii cooperării poliţieneşti europene, Constituţia

pentru Europa consacră posibilitatea ca, prin legile sau legile-cadru europene, să fie stabilite măsuri referitoare la:

a) strângerea, stocarea, prelevarea şi analiza informaţiilor în domeniu, precum şi schimbul de informaţii;

b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de personal şi echipament şi cercetarea criminalistică;

c) tehnici comune de investigaţie privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.1

Pe lângă aceste măsuri, limitativ redate în alin.2 al art.III – 176 din Constituţia pentru Europa, am remarcat existenţa şi nominalizarea şi a altora în chiar cuprinsul Secţiunii a 5-a, Cooperarea poliţienească, a aceleiaşi constituţii, şi anume:

d) măsuri privind cooperarea operaţională între autorităţile competente din statele membre, menţionate în art.III – 176;2

1 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.III – 176, alin.2; 2 Idem, art.III – 176, alin.3;

123

e) măsuri relative la normele privind misiunea, structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol, la modalităţile de exercitare de către Parlamentul European, împreună cu parlamentele naţionale ale statelor membre , a controlului asupra activităţii Europol, precum şi la condiţiile de exercitare a acţiunilor cu caracter operaţional de către acesta3;

f) măsuri de stabilire a condiţiilor şi limitelor în care autorităţile competente ale statelor membre, implicate în cooperarea judiciară în materie penală şi în cooperarea poliţienească, pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru.1

Comentarii, observaţii şi propuneriAm conceput şi redat, într-o manieră punctualizată, problematica

celor două paragrafe anterioare, prin raportarea strictă la prevederile Constituţiei pentru Europa, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu poate şi nu trebuie dezvoltată, fapt pe care ni-l propunem să-l realizăm în capitolul următor.

De asemenea, am nuanţat paleta mai largă a măsurilor prin care se estimează că poate şi va trebui organizată cooperarea poliţienească europeană. Totuşi, considerăm oportun să invocăm, în contextul dat, şi alte comentarii, observaţii şi propuneri, mai ales în ceea ce priveşte definirea conceptului de cooperare poliţienească europeană, şi anume cel de mai jos.

Esenţa noţiunii de cooperare poliţienească europeană o regăsim statuată în art.III – 176, alin.1, din Constituţia pentru Europa, potrivit căruia “Uniunea instituie o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv poliţia, vama şi alte servicii specializate în domeniul prevenirii sau depistării şi investigării infracţiunilor penale”.

Faţă de această prevedere, în accepţia pe care noi am conferit-o aceleiaşi noţiuni, am introdus elemente suplimentare, cu scopul de a-i conferi imaginea completitudinii şi de a permite operaţionalizarea termenului.

Þ Astfel, am ţinut să subliniem, de la început, că această cooperare poliţienească europeană include şi componenta ei operaţională.

Þ În al doilea rând, am remarcat şi introdus ideea că instituirea cooperării poliţieneşti este concepută în temeiul şi în aplicarea principiului subsidiarităţii al dreptului comunitar, ceea ce, în cazul dat, presupune că această cooperare nu ţine de competenţa exclusivă a Uniunii şi că, în

3 Idem, art.III – 177, alin.1-3;1 Idem, art.III – 178;

124

consecinţă, Uniunea va interveni, şi în acest plan, numai în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre, nici la nivel central şi nici la nivel regional, dar pot fi – datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate – mai bine atinse la nivelul Uniunii.

Ca atare, cooperarea poliţienească europeană intră sub incidenţa domeniilor de competenţă comună a Uniunii cu cea a statelor membre, atâta vreme cât spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este nominalizat în mod expres ca fiind un astfel de domeniu2 şi cât cooperarea de referinţă reprezintă o dimensiune distinctă de realizare a spaţiului invocat. Derivat, subînţelegem că materializarea competenţei comune în acest domeniu urmează cursul similar deja tratat la cooperarea judiciară europeană în materie penală, motiv pentru care nu mai insistăm cu alte elemente de detalii.

Þ În al treilea rând, tot din considerente analitice, am subliniat apartenenţa cooperării poliţieneşti europene la politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, statuată ca atare prin includerea sa în Partea a III-a a Constituţiei pentru Europa, integral definită sub această sintagmă.

Comentariul care se impune este însă că localizarea la politicile şi acţiunile interne ale Uniunii nu exclude ci, dimpotrivă, presupune şi chiar accentuează, cum vom putea remarca şi în capitolul următor, o largă cooperare internaţională în domeniu, atât la nivelul instituţiilor şi organismelor special abilitate şi implicate ale Uniunii Europene, cât şi al statelor membre, cu ţări terţe sau organizaţii internaţionale.

Þ În al patrulea rând, din analiza, comparativă a esenţei cooperării poliţieneşti europene, regăsită la art.III – 176, alin.1, cu accepţia pe care noi am conferit-o acestei noţiuni, rezultă că, în viziunea articolului de referinţă, cooperarea enunţată se rezumă, reducţionist, doar la dimensiunea sa care implică numai autorităţile competente din statele membre. Ori, în ceea ce ne priveşte, am insistat şi pe ideea că politicile şi acţiunile cooperării poliţieneşti europene implică şi instituţiile şi organismele abilitate ale Uniunii, îndeosebi cele create special în acest scop.

Ca argumente de fond ne rezumăm doar la două, şi anume: în însăşi art.III – 176, alin.3, rezultă implicarea pe o

asemenea coordonată a Consiliului de Miniştri şi a Parlamentului European, atâta vreme cât, de pildă, primul poate stabili măsurile privind cooperarea operaţională poliţienească, hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European;

2 A se vedea, Constituţia pentru Europa, cit., art.13, alin.2;125

am remarcat, apoi, că în art.III – 177 se fac trimiteri directe la misiunea, structura, funcţionarea, domeniul de acţiune, atribuţiile şi controlul Europol şi chiar la menirea sa de a coordona, organiza şi realiza acţiuni cu caracter de investigaţie şi operaţionale, în contextul cooperării poliţieneşti europene.

În concluzie, propunem ca, la proxima revedere şi actualizare a Constituţiei pentru Europa, să fie completat art.III – 176, alin.1, în sensul că “Uniunea instituie o cooperare poliţienească, care implică instituţiile şi organismele sale abilitate, precum şi toate…”

Þ În al cincilea rând, urmărind firul dezvoltării normei de la acelaşi alineat 1 al art.III – 176, observăm că, prin conţinutul său, cooperarea poliţienească este circumstanţiată, din nou, reducţionist vizând trimiteri la serviciile specializate în domeniul prevenirii sau depistării şi investigării infracţiunilor penale. Ori, în definiţia noastră am adăugat şi sintagma “menţinerii ordinii şi securităţi publice”.

Raţiunea unei asemenea completări, pe care şi propunem să se regăsească în viitoarea normă de la alin.1 al articolului invocat din Constituţia pentru Europa, derivă şi numai din faptul că, prin reglementările juridice deja existente la nivelul Uniunii Europene, sunt norme acoperitoare care exced domeniului prevenirii, depistării şi investigării infracţiunilor penale, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la prevenirea şi stăpânirea violenţelor şi busculadelor prilejuite de manifestările sportive, în special de meciurile de fotbal şi care necesită o cooperare poliţienească de profil specific, pentru menţinerea ordinii şi securităţii publice în astfel de împrejurări.

Ca un derivat firesc al tuturor celor anterior expuse ne pronunţăm şi propunem ca, la proxima revizuire, modificare şi/sau completare a Constituţiei pentru Europa, la Secţiunea a 5-a, să fie introdus un articol derivat referitor la relaţionarea cooperării poliţieneşti europene cu cea internaţională.

4.1.3. Baza legală şi de orientare a politicilor în domeniuPentru asigurarea bazei legale şi reglementarea necesară promovării

unei cooperări poliţieneşti eficiente, la nivelul Uniunii Europene şi al instituţiilor sale, au fost elaborate şi adoptate o varietate largă de acte juridice, cele cu o semnificaţie aparte fiind:

Convenţia în baza articolului K 3 al tratatului asupra Uniunii Europene vizând crearea unui Oficiu European de Poliţie (Convenţia Europol);

126

Actul Consiliului, din 24 martie 1999, hotărând regulile relative la transmiterea de date cu caracter personal de către Europol statelor şi instanţelor terţe;

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliului: exercitarea unui control democratic asupra Europol;

Acţiunea comună 95/73/JAI, din 10 martie 1995, instituind Unitatea “Droguri” Europol;

Acţiunea comună 96/747, din 29 noiembrie 1996, relativă la crearea şi ţinerea unui repertoar de competenţe, de cunoştinţe şi de expertize specializate în materie de luptă contra criminalităţii organizate internaţionale, destinat să faciliteze cooperarea în materie de aplicare a legii între statele membre ale Uniunii Europene;

Acţiunea comună 96/748/JAI, din 16 decembrie 1996, lărgind mandatul dat Unităţii “Droguri” Europol;

Decizia Consiliului, din 17 decembrie 2000, asupra creerii unui Secretariat pentru autorităţile de control comune însărcinate cu protecţia datelor, instituite prin Convenţia asupra creerii unui Oficiu European de Poliţie (Convenţia Europol), Convenţia asupra folosirii informaticii în domeniul vamal şi Convenţia de aplicare a Acordului Schengen relativ la suprimarea graduală a controalelor frontierelor comune (Convenţia Schengen);

Acţiunea comună 97/339/JAI, din 26 mai 1997, adoptată de către Consiliu în baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii Europene, relativă la cooperarea în domeniul ordinii şi securităţii publice;

Recomendarea Consiliului, din 23 aprilie 1997, cuprinzând orientările vizând prevenirea şi zăgăzuirea tulburărilor susceptibile de a se produce cu prilejul meciurilor de fotbal;

Rezoluţia Consiliului, din 9 iunie 1997, asupra prevenirii şi stăpânirii “huliganismului” prin schimburi de experienţe, interdicţia stadionului şi politica mediatică;

Rezoluţia Consiliului, din 21 iunie 1999, instituind un manual pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea şi stăpânirea violenţei şi tulburărilor legate de meciurile internaţionale de fotbal;

Rezoluţia Consiliului, din 6 decembrie 2001, introducând un manual ce conţine recomandări pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea şi stăpânirea violenţei şi tulburărilor legate de meciurile de fotbal cu o dimensiune internaţională.

127

Decizia 202/348/JAI a Consiliului, din 25 aprilie 2002, privind securitatea prilejuită de meciurile de fotbal de dimensiune internaţională;

Recomandarea Consiliului, din 6 decembrie 2001, stabilind o scară comună de evaluare a ameninţărilor pentru personalităţile în vizită în Uniune;

Decizia 2003/173/JAI a Consiliului, din 27 februarie 2003, relativă la utilizarea comună a ofiţerilor de legătură detaşaţi de către autorităţile represive ale statelor membre;

Decizia Consiliului, din 22 decembrie 2000, privind crearea Colegiului European de Poliţie.

4.2. Mecanisme şi principalele jaloane de realizare şi finalitateÎn contextul dat vom trata unele din cele mai semnificative instituţii

şi organisme instituite la nivelul Uniunii Europene pentru potenţarea cooperării poliţieneşti, precum şi principalele jaloane de realizare şi finalitate a acestora.

4.2.1.Unitatea “Droguri” 1

Scopul urmărit prin crearea acestei unităţi: cooperarea, între statele membre ale Uniunii Europene, în lupta contra unor forme de criminalitate organizată de la nivel internaţional.

Elemente de structură: un coordonator; un coordonator asistent; membrii echipei de management; ofiţerii de legătură desemnaţi de către statele membre

ale Uniunii Europene; experţi naţionali; personal propriu.

Principalele sarcini:

1 A se vedea: - Action commune 95/73/JAI, du 10 mars 1995, consernant l'unité “Drogues” Europol, în: Journal officiel L 62, 20.03.1995; Action commune 96/747/JAI, du 26 novembre 1996, relative à la création et à la tenue d'un répertoire des compétences, des connaissances et de expertises spécialisées en matière de lutte contre la criminalité organisée internationale destiné à faciliter la coopération en matière d'application de la loi entre le Etats membres de l'Union Européennee, în: Journal officiel L 342, 31.12.1996; Action commune 96/748/JAI, de 16 décembre 1996, élárgissant le mandat donné à l'unite “Drogues” Europol; = Sinteza instrumentelor de mai susse regăseşte la adresa: http://www. Europa.eu.int/scadylus,printversion/fr/lvb/114005ahtm;

128

Să realizeze schimbul de informaţii şi analiza acestora în legătură cu următoarele tipuri de activităţi criminale, care afectează cel puţin două state membre:

- traficul ilicit de droguri;- traficul ilicit de materiale radioactive şi

nucleare; - filierele de emigrare clandestină;- traficul cu fiinţe umane;- traficul ilicit cu vehicole;- organizaţiile criminale implicate în activităţile

de spălare a banilor murdari, activităţile lor propriu-zise de acest tip, precum şi cele conexe lor; să ajute poliţia şi alte servicii competente în lupta

contra activităţilor criminale sus-descrise; să stabilească şi să ţină la zi, prin aportul statelor

membre, un repertoar cu competenţele, cunoştinţele şi expertizele specializate în domeniile sale de intervenţie – gestionarea acestui repertoar a fost transmisă, ulterior, Europol.

Aspecte funcţionale: ofiţerii de legătură îşi exercită mandatul potrivit

normelor de drept naţional al statului membru care i-a desemnat, care-şi exercită controlul asupra acestora;

schimburile de informaţii între ofiţerii de legătură se realizează cu respectarea legislaţiei naţionale a fiecăruia în materie de protecţie a datelor cu caracter personal;

între anii 1995-1999 această unitate a funcţionat de sine stătător, pentru ca, începând cu luna iulie 1999, să fie integrată în structura Europol.

4.2.2. Oficiul European de Poliţie (Europol)1

1 A se vedea: Convention sur la base de l'article k.3 du traite sur l'Union européenne portant création d'un Office européen de Police (Convention Europol), Bruxelles le 18 juillet 1995, Le Conseil SN 3549/95, EUROPOL, şi/sau sinteza acestei convenţii la adresa: http://www. europol.eu.int/index.asp.page=legal.conv.fr.language=fr.page 3 of.19; Acte du Conseil, du 24 mars 1999, arrêtant les régles relative a la transmission de donnéés à la caractère personal par Europol à des Etats et des instances tiers, în Journal officiel C 88 du 30.03.1999 şi/sau sinteza acestui act la adresa: http://www.europa.eu.int/seadplus/ printversion /fr/lvb/114002.htm; Communication de la Commission au Parlament europeen et au Conseil. Exercice dun control democratique sur Europol [COM (2002) 95 final] şi/sau sinteza acesteia la adresa: heep://www.europa.eu.int/seadplus/printversion/fr/ lvb/133200.htm

129

Scopul creării Europol: ameliorarea cooperării poliţieneşti pe domenii ale criminalităţii organizate la nivel internaţional anume enumerate.

Obiectivele Europol: ameliorarea eficacităţii serviciilor competente ale statelor membre şi a cooperării în ceea ce priveşte prevenirea şi lupta contra terorismului, traficului de stupefiante şi altor forme grave ale criminalităţii internaţionale, pentru care există indici concreţi care relevă existenţa unei structuri sau a unei organizaţii criminale şi dacă două sau mai multe state membre sunt afectate de aceste forme de criminalitate de o manieră care, prin amploare, gravitate şi consecinţe ale infracţiunilor, impune o acţiune comună a statelor membre.

Domeniile de competenţă, pe termen scurt, mediu şi lung: traficul ilicit de stupefiante; traficul ilicit de materiale nucleare şi radioactive, incluzând

infracţiunile definite prin art.1 paragraful 1 al Convenţiei asupra protecţiei fizice a materialelor nucleare de la New York (3 mai 1980) şi, respectiv, cele menţionate în art.197 al Tratatului Eurotom şi în Directiva 80/836/1980;

filierele de imigrare clandestină, înţelegând şi acţiunile vizând facilitarea, internaţională, a sejurului ilegal sau punerea la muncă a unor persoane pe teritoriul statelor membre, contrar reglementărilor şi condiţiilor aplicabile în statele membre;

traficul cu fiinţe umane, respectiv, prin excelenţă, fapte prin care o persoană este supusă unei puteri reale pentru a o determina, uzitând de violenţă sau de ameninţări, ori de un raport de a le manevra în vederea, îndeosebi a le supune la exploatare prin prostituţie, la exploatare şi violenţe sexuale în raport cu minorii, ori vizând comerţul cu copii;

traficul cu vehicole furate, în accepţia de furt sau de deturnare a automobilelor, remorcilor, camioanelor sau semiremorcilor, autobuzelor, motocicletelor, vehicolelor agricole, vehicolelor de şantier şi pieselor detaşate de la autovehicolele anterior invocate.

Faţă de un asemenea imperativ menţionăm că o bună perioadă post-revoluţie reglementările naţionale ale României şi practica poliţienească au vizat, prevalent, traficul ilicit de autoturisme de lux furate, celelalte componente, anterior invocate, rămânând la periferia preocupărilor, motiv pentru care propunem revederea şi actualizarea cadrului juridic, instituţional şi de cuprindere plenară a tuturor componentelor menţionate anterior, în special a camioanelor sau remorcilor, autobuzelor, motocicletelor, vehicolelor agricole sau de şantier, precum şi a pieselor acestora.

130

Spălarea banilor murdari şi infracţiunile conexe, înţelegând toate infracţiunile enumerate în Convenţia Consiliului Europei relativă la spălarea, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunilor, semnată la Strasbourg, la 8 noiembrie 1990, în speţă:

- convertirea sau transferarea bunurilor fiecărei părţi, dacă se ştie că aceste bunuri constituie produse ale infracţiunilor, în scopul disimulării sau ascunderii ilicite a acestor bunuri, sau ajutarea oricărei persoane care este implicată în comiterea de infracţiuni principale să scape de consecinţele juridice ale faptelor sale;

- disimularea sau ascunderea naturii, originii amplasării, dispunerii, mişcării sau proprietăţii reale a bunurilor sau drepturilor relative, despre care autorul ştie că aceste bunuri sunt produsul infracţiunilor, sub rezerva principiilor constituţionale şi ale sistemului judiciar intern;

- participarea la una din infracţiunile descrise anterior sau orice asociere, înţelegere, tentativă sau complicitate pentru oferirea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în comiterea faptei.

Pe marginea convenţiei de referinţă dezvoltăm comentariile, observaţiile şi propunerile de mai jos.

Deşi în conţinutul acestei convenţii este definit în mod clar şi explicit termenul de “produs al infracţiunilor”, în sensul că acesta desemnează orice avantaj economic obţinut dintr-o infracţiune penală, definită anterior, avantaj care poate consta în orice bun, de orice natură, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, ca şi actele juridice atestând un titlu sau un drept cu privire la acest bun, respectiv de instrument al infracţiunilor, în accepţia de orice obiect folosit sau care se intenţionează a fi folosit, în orice modalitate, în totalitate sau în parte, pentru a comite una sau mai multe infracţiuni penale, remarcăm faptul că infracţiunile de spălare sunt circumsranţiate strict, doar în raport cu produsele infracţiunilor, fără a se lua în considerare şi elementele privind instrumentele acestor infracţiuni care, în opinia noastră, pot fi convertite, disimulate, ascunse, achiziţionate, deţinute sau folosite, tocmai în ideea actelor preparatorii comiterii unei infracţiuni principale de spălare.

În consecinţă, propunem amendarea convenţiei de referinţă, în partea referitoare la definirea infracţiunilor de spălare, de maniera în care să se regăsească, mai ales în termenii de achiziţionare, deţinere, disimulare, ascunderii naturii, originii, amplasării, dispunerii, mişcării sau proprietăţii

131

reale şi a instrumentelor infracţiunilor de spălare, în măsura în care acestea intră în categoria actelor preparatorii ale infracţiunii principale de spălare.

infracţiunile comise sau susceptibile de a fi comise în cadrul activităţilor de terorism;

atingerile la viaţa, integritatea fizică şi libertatea persoanei, respectiv:

- omucidul voluntar, lovirile şi rănirile grave;- traficul ilicit de organe şi de ţesuturi uman;- răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici;

atingerile la patrimoniu, la bunurile publice şi frauda:- furtul organizat;- traficul ilicit de bunuri culturale, înţelegând şi antichităţile şi operele de artă;- excrocheriile şi fraudele;- raketul şi extorsiunea de fonduri;- contrafacerea şi pirateria produselor;- falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;- falsurile monedelor, falsificarea acestora şi a altor mijloace de plată;- criminalitatea informatică;- corupţia;

comerţul ilegal şi atingerea mediului înconjurător:- traficul ilicit de arme, muniţii şi explozivi;- traficul ilicit de specii de animale ameninţate cu dispariţia;- traficul ilicit de specii şi de esenţe vegetale ameninţate;- criminalitatea în detrimentul mediului înconjurător;- traficul ilicit cu substanţe hormonale şi cu alţi factori de creştere.

Funcţiile Europol facilitarea schimbului de informaţii între statele membre; colectarea, asamblarea şi analiza informaţiilor şi lămuririlor; comunicarea, fără întârziere, serviciilor competente ale

statelor membre, a informaţiilor care le privesc şi a legăturilor constatate între faptele delictuoase;

132

facilitarea anchetelor în statele membre, transmiţând unităţilor menţionate de profil toate informaţiile pertinente în această privinţă;

administrarea culegerii de informaţii informatizate referitoare la:

- persoanele care, în raport cu dreptul naţional al statului membru vizat, sunt susceptibile de a fi comis o infracţiune sau de a fi participat la o infracţiune relevantă competenţei Europol, sau care au fost condamnate pentru o astfel de infracţiune;

- persoanele pentru care anumite fapte grave comise justifică, în raport cu dreptul naţional, prezumţia că ele vor comite infracţiuni relevante competenţei Europol;

- persoanele care vor putea fi apelate să depună mărturie cu ocazia anchetelor purtate asupra infracţiunilor considerate sau cu ocazia urmăririlor penale subsecvente;

- persoanele care servesc ca puncte de contact sau sunt de însoţire;

- persoanele care ar putea furniza informaţii asupra infracţiunilor considerate;

un alt set distinct de funcţii, care au ca scop ameliorarea, prin intermediul unităţilor naţionale, a cooperării şi eficacităţii serviciilor competente ale statelor membre, din perspectiva obiectivelor Europol, respectiv:

- aprofundarea cunoştinţelor specializate care sunt utilizate în cadrul anchetelor serviciilor competente, anterior definite, şi distribuirea de conseieri pentru anchete;

- furnizarea de lămuriri strategice pentru facilitarea şi promovarea unei utilizări eficace şi raţionale a resurselor disponibile la nivel naţional pentru activităţile operaţionale;

- elaborarea de rapoarte generale asupra stării activităţilor;

asistarea statelor membre prin consilieri şi cercetări privind următoarele domenii:

- formarea membrilor serviciilor competente;- organizarea şi echiparea acestor servicii;

133

- metodele de prevenire a criminalităţii;- metodele poliţiei tehnice şi ştiinţifice şi

metodele de anihilare.

Structurile implicate în îndeplinirea funcţiilor generale ale Europol, precum şi funcţiile specifice acestor structuri

EUROPOLA Elementele structurale ale

Europol, propriu-zisa)Consiliul de administraţieb)Directorul Organele

Europolc)Controlorul financiard)Comitetul bugetare)Personalul - directorul

- directorii adjuncţi- agenţi

B Unităţile naţionale

C Ofiţerii de legătură

D Autorităţile naţionale de control

E Autoritatea comună de control - Comitet pentru examinarea recursurilor

- Secretariat

A. Organele şi personalul Europol a) Consiliul de administraţie:

componenţă: câte un reprezentant al fiecărui stat membru, care dispune de câte un vot, care poate fi înlocuit de câte un membru supleant, cu aceleaşi drepturi;

atribuţii:- participă la lărgirea obiectivelor Europol;- defineşte, în unanimitate, drepturile şi

obligaţiile ofiţerilor de legătură pe lângă Europol;- decide, în unanimitate, numărul ofiţerilor de

legătură pe care statele membre îi pot trimite pe lângă Europol;

134

- asigură pregătirea regulilor de aplicare asupra fişierelor;

- participă la adoptarea regulilor relative la relaţiile Europol cu statele membre;

- defineşte, în unanimitate, modalităţile relative la sistemul de index;

- aprobă, în majoritate de două treimi, instrucţiunile de creare a fişierelor;

- poate lua poziţie asupra observaţiilor şi rapoartelor autorităţii comune de control;

- examinează problemele asupra cărora autoritatea comună de control îşi exercită competenţa;

- reglementează detaliile de control ale caracterului licit al cererilor sistemului de informaţie;

- participă la nominalizarea sau la revocarea directorului sau a directorilor adjuncţi;

- controlează ca directorul să se achite în mod regulat de însărcinarea sa;

- participă la adoptarea statutului personalului;- participă la elaborarea acordurilor şi la

adoptarea deciziilor de protecţie a secretului;- participă la stabilirea bugetului, înţelegând şi

la tabloul de efective;- adoptă, în unanimitate, planul financiar

cincinal;- nominalizează, în unanimitate, controlul

financiar şi supraveghează gestiunea sa;- participă la adoptarea regulamentului

financiar;- aprobă, în unanimitate, concluziile acordului

de la centrul său;- aprobă, în unanimitate, regulile de abilitare a

agenţilor Europol;- statuează, cu o majoritate de două treimi,

asupra litigiilor între un stat membru şi Europol, a indemnizaţiilor acordate membrilor săi cu titlul responsabilităţilor, precum şi vizând tratamentul ilicit sau incorect al datelor;

- participă la modificarea, eventuală, a Convenţiei Europol;

135

- este responsabil de alte sarcini ce i-au fost conferite de către consiliu;

- adoptă, în unanimitate, regulamentul său interior;

- adoptă, în unanimitate, în fiecare an: un raport general asupra activităţii Europol privind anul anterior, scurs şi, respectiv, un raport previzional asupra activităţilor Europol, ţinând cont de nevoile statelor membre şi de iminenţele lor asupra bugetului şi efectivelor Europol.

b) Directorul Europol este responsabil de:- executarea sarcinilor conferite Europol;- administrarea curentă;- gestiunea personalului;- elaborarea şi executarea adecvată a deciziilor

Consiliului de administraţie;- pregătirea bugetului, a tabloului de efective şi

a planului financiar de executare a bugetului Europol;- gestiunea în faţa Consiliului de administraţie –

participă la activitatea acestui organ;- reprezentarea Europol.

e) Personalul Europol Directorul, directorii adjuncţi şi agenţii Europol trebuie să se achite

de sarcinile lor în vederea realizării obiectivelor şi funcţiilor Europol, fără să solicite şi nici să accepte instrucţiuni guvernamentale, de la autorităţi, organizaţii sau persoane exterioare Europol.

B. Unităţile naţionale, create sau desemnate câte una de fiecare stat membru, au următoarele atribuţii:

- să furnizeze Europol, din proprie iniţiativă, informaţiile şi lămuririle necesare acestuia pentru a-şi îndeplini funcţiile sale;

- să răspundă solicitărilor de informaţii, de lămuriri şi de conseieri formulate de către Europol;

- să ţină la zi informaţiile şi lămuririle;- să exploateze şi să difuzeze, în respectul

dreptului naţional al propriului stat, informaţiile şi lămuririle necesare serviciilor competente din propria ţară:

- să adreseze Europol cereri de conseiere, de informaţii, de lămuriri şi de analize;

136

- să transmită Europol informaţiile stocate în culegerile informatizate;

- să vegheze la respectarea normelor de drept cu prilejul fiecărui schimb de informaţii pe care-l realizează cu Europol.

C. Ofiţerii de legătură trimişi cel puţin câte unul de fiecare unitate naţională pe lângă Europol, având următoarele misiuni:

să reprezinte interesele unităţilor naţionale proprii în cadrul Europol;

să contribuie, în condiţii precis definite, la schimbul de informaţii între unităţile naţionale reprezentate şi Europol, în special:

- transmiţând Europol informaţiile provenite de la unităţile naţionale de origine;

- comunicând unităţilor naţionale proprii informaţiile provenite de la Europol;

- cooperând cu agenţii Europol în transmiterea informaţiilor şi conseindu-se cu aceştia pentru analiza informaţiilor care privesc statul membru de origine;

să procedeze între ei, în măsura în care se consideră necesar, la schimbul de date provenite de la unităţile naţionale şi să-şi coordoneze măsurile care decurg din acesta;

să consulte, în măsura în care este necesar, diferitele fişiere; să ia măsurile tehnice şi organizatorice, de la nivelul lor,

pentru asigurarea securităţii şi confidenţialităţii datelor de această natură, care intră în sfera de competenţă a Europol.

D. Autoritatea naţională de control , desemnată de către fiecare stat membru în parte, însărcinată cu controlul, în totală independenţă şi în respectul dreptului naţional, asigurării caracterului licit al datelor cu caracter personal în împrejurările consultării şi transmiterii acestora către Europol, indiferent de forma de realizare, şi că drepturile persoanelor nu sunt lezate de accesul unităţilor naţionale sau al ofiţerilor de legătură la conţinuturile sistemelor de informaţii şi al sistemului de index ale statului membru în cauză.

În acest scop, autorităţile naţionale de control:- au acces la birourile şi la dosarele ofiţerilor

trimişi de către statul membru reprezentat pe lângă Europol;

- controlează activităţile unităţilor naţionale şi ofiţerilor de legătură care privesc îndeplinirea misiunilor

137

acestora, în măsura în care aceste activităţi vizează protecţia datelor cu caracter personal;

- dau curs cererilor oricărei persoane, adresate acestor autorităţi naţionale de control, prin care li se solicită să asigure că introducerea şi transmiterea la Europol, sub orice formă, a datelor care o vizează, după cum şi că orice consultare a acestor date de către statele membre vizate au caracter licit.

E. Autoritatea comună de control este total independentă şi compusă din maximum doi membri sau reprezentanţi, eventual cu asistenţi sau supleanţi, desemnaţi pe o perioadă de cinci ani de către fiecare autoritate naţională de control; este însărcinată să supravegheze, în respectul Convenţiei Europol, activitatea acestuia, în scopul de a se asigura că stocarea, tratarea şi utilizarea datelor de care dispune Europol nu vor putea atinge drepturile persoanei.

În acest scop, autoritatea comună de control: controlează autorizaţia de transmitere a datelor care au ca

origine Europol; are dreptul de a fi asistată de către Europol, care trebuie:

- să-i furnizeze informaţiile cerute şi să-i dea accesul la orice documente, dosare şi date stocate;

- să-i lase accesul liber, în orice moment, la oricare dintre locaţiile sale;

- să execute deciziile autorităţi comune de control în materie de recurs;

analizează dificultăţile de aplicare şi de interpretare a activităţii Europol în materie de tratare şi de utilizare a datelor cu caracter personal şi studiază problemele ce se pot ridica cu ocazia controlului independent efectuat de către autorităţile naţionale de control ale statelor membre sau cu prilejul exercitării dreptului de informare şi elaborează propuneri de armonizare în vederea găsirii de soluţii comune problemelor existente;

dă curs cererilor ce i-au fost adresate de către orice persoană interesată să se asigure că eventualele stocări, colectări, tratare şi utilizare de date cu caracter personal, care o vizează, să fie efectuate în cadrul Europol de o manieră licită şi corectă;

în cazul în care constată că dispoziţiile Convenţiei Europol sunt încălcate cu ocazia stocării, colectării, tratării sau utilizării de date cu caracter personal, ea adresează toate observaţiile sale pe care le estimează ca necesare directorului Europol şi îi cere să răspundă în

138

termenul pe care ea îl fixează; totodată, în caz de dificultăţi, sesizează Consiliul de administraţie al Europol;

redactează, la intervale regulate, un raport de activitate, pe care îl transmite printr-o procedură expres definită, după avizarea sa de către Consiliul de administraţie, Consiliului european; de asemenea, decide dacă aceste rapoarte vor fi sau nu făcute publice, precum şi modalităţile acestei publicităţi;

îşi stabileşte regulamentul intern, pe care îl supune aprobării Consiliului;

constituie, în cadrul său, un comitet compus dintr-un membru al fiecărei delegaţii, dispunând fiecare în parte de câte un vot deliberativ, care este însărcinat să examineze, prin mijloace specifice, recursurile introduse potrivit prevederilor Convenţiei Europol;

poate crea una sau mai multe comisii; îşi dă avizul asupra părţii de buget, care o priveşte; este asistată de către un secretarial ale cărui sarcini sunt

stanilite prin regulamentul intern al acestei autorităţi.

Sistemul informatizat al Europol de culegere a informaţiilor

Structură

a) Sistemul de informaţii

b) Fişierele de activitate

c) Sistemul de index

a) Sistemul de culegere a informaţiilor este cel creat şi administrat în vederea îndeplinirii funcţiilor Europol şi care este alimentat direct de către statele membre prin unităţile lor naţionale şi ofiţerii de legătură, cu respectarea prevederilor lor naţionale, precum şi de către Europol prin datele furnizate de către state şi instanţe terţe ori rezultate din analizele efectuate, ale căror conţinut se referă la:

persoanele, anterior definite la tratarea funcţiilor Europol, care sunt fie susceptibile că au comis sau au participat la comiterea vreuneia din infracţiunile de competenţa Europol, ori au fost condamnate pentru astfel de infracţiuni, fie sunt temeiuri pentru a se presupune că vor comite asemenea infracţiuni, respectiv următoarele indicaţii, exclusive:

- numele, numele de naştere, prenumele şi, în caz de nevoie, porecla sau numele de împrumut;

- data şi locul naşterii;139

- naţionalitatea;- sexul,- alte elemente, la nevoie, care să permită

stabilirea identităţii şi, în special, semnele fizice particulare, obiective şi nealterabile;

infracţiunile, faptele reproşate şi locurile comiterii lor; mijloacele utilizate sau susceptibile de a fi folosite; serviciile tratate şi numărul dosarelor lor; suspiciunea de apartenenţă la o organizaţie criminală; condamnările deja pronunţate pentru infracţiuni relevante

competenţei Europol; infracţiuni conexe celor de competenţa Europol; informaţii complementare relative la persoanele şi

infracţiunile anterior amintite.b) Fişierele de activitate în scopuri de analiză sunt fişierele create

pentru fiecare proiect de analiză, definită ca asamblare, tratare şi utilizare de date în scopul sprijinirii anchetei criminale şi care antrenează constituirea unui grup de analiză, asociat strâns analiştilor şi altor agenţi ai Europol desemnaţi de către direcţiunea acestuia, precum şi ofiţerilor de legătură şi/sau experţilor statelor membre care se află la originea informaţiilor sau sunt vizate de către analiză.

Conţinutul acestor fişiere include date relative la informaţiile relevante competenţei Europol şi celor comune lor, destinate activităţilor specifice de analiză şi care privesc:

persoanele care sunt fie susceptibile că au comis sau au participat la comiterea unor asemenea infracţiuni ori au fost deja condamnate pentru vreuna din ele, fie că, în raport cu care, există temeiuri în baza cărora se prezumă că vor comite infracţiuni de acest tip;

persoanele care vor putea fi apelate să depună mărturie cu ocazia anchetelor penale purtate asupra infracţiunilor considerate sau cu prilejul urmăririlor penale subsecvente;

persoanele ce servesc drept contacte sau sunt de însoţire; persoanele care ar putea furniza informaţii asupra

infracţiunilor considerate.Crearea fiecărui fişier automatizat de date cu caracter personal se

realizează în baza unei instrucţiuni de creere, supusă aprobării Consiliului de administraţie şi care indică:

denumirea fişierului; obiectivul său;

140

categoriile de persoane vizate prin datele pe care le va cuprinde;

tipul de date şi, eventual, datele strict necesare printre care cele enumerate la art.6 alin.1 al Convenţiei Consiliului Europei din 28.01.1981, relativă la tratamentul automatozat al datelor cu caracter personal;

diferite tipuri de date cu caracter personal care să permită accederea la ansamblul fişierului;

transferul sau introducerea datelor stocate; condiţiile în care datele cu caracter personal stocate în fişier

vor putea fi transmise şi la care destinatari şi după care procedură; perioadele de verificare a datelor şi durata pe timpul căreia

ele sunt stocate; modalitatea de stabilire a proceselor-verbale.

Alimentarea cu date a fişierelor se realizează pe următoarele căi: de către unităţile naţionale, la cererea Europol sau din proprie

iniţiativă; lămuririlor justificative care apar ca necesare Europol şi care

sunt furnizate acestuia la solicitarea sa sau din proprie iniţiativă de către:- comunităţile europene şi organismele de

drept public instituite în baza tratatelor de creare a acestor comunităţi;

- alte organisme de drept public constituite în cadrul Uniunii Europene;

- organismele care există în virtutea unui acord între două sau mai multe state membre ale Uniunii Europene;

- statele terţe;- organizaţiile internaţionale şi organismele de

drept public relevante, de această natură;- alte organisme de drept public care există în

virtutea unui acord între două sau mai multe state;- Interpol;

datele accesate în virtutea dreptului de interogare al altor sisteme informative, cu referire la datele cu caracter personal, obţinute de către Europol în cadrul altor convenţii.

c) Sistemul de index reprezintă acel sistem de indexare a datelor stocate în fişierele de activitate în scopuri de analiză de la nivelul Europol, constituit de către acesta în baza modalităţilor definite de către Consiliul de

141

administraţie, al cărui menire este de a permite să se cunoască dacă o informaţie este sau nu stocată.

B. Dreptul de acces şi modalităţile de utilizare relative la: sistemul de informaţii

introducerea directă şi cercetarea datelor este rezervată unităţilor naţionale, ofiţerilor de legătură, directorilor şi directorilor adjuncţi şi agenţilor Europol special abilitaţi;

cercetarea datelor este autorizată în măsura în care este necesară pentru executarea unei sarcini precise şi se efectuează în condiţii precis definite;

modificarea, rectificarea sau ştergerea datelor este rezervată exclusiv unităţi care le-a introdus;

dacă o altă unitate decât cea care le-a introdus are raţiuni să considere că aceste date sunt incorecte sau dacă vrea să le completeze, va aduce aceasta la cunoştinţa unităţii din urmă, care trebuie să examineze respectivele comunicări şi, dacă este cazul, va modifica, completa sau şterge imediat aceste date;

datele relative la infracţiunile, faptele reproşate, locurile de comitere, mijloacele utilizate sau susceptibile de a fi folosite, serviciile tratate şi numărul dosarelor în cauză, la suspiciunea de apartenenţă la o organizaţie criminală, precum şi la eventualele condamnări care vizează infracţiunile relevante competenţei Europol pot fi introduse, pentru completarea celor deja existente, de către fiecare unitate naţională, sub rezerva că dacă între toate aceste date există o contradicţie evidentă, atunci unităţile vizate să se pună de acord între ele; dacă există situaţia în care o unitate intenţionează să şteargă în întregime sau în parte datele pe care ea le-a introdus în primă instanţă şi dacă aceste date au fost completate în condiţiile anterior amintite, de către o altă unitate, prima unitate poate proceda la demersurile de mai sus în raport doar cu datele pe care ea le-a introdus, pentru ca a doua unitate să poată să le întreprindă în raport cu datele pe care ea le-a completat;

responsabilitatea caracterului licit al cercetării, introducerii sau modificării datelor revine unităţii care procedează la acestea şi care va trebui să poată fi identificată;

transmiterea informaţiilor între unităţile naţionale şi autorităţile competente ale statelor membre se realizează potrivit dreptului naţional.

fişierele de activitate în scopuri de analiză:

142

ansamblul statelor membre, prin intermediul ofiţerilor de legătură şi/sau experţilor, este plenar asociat rezultatelor activităţilor de analiză, dacă analizele în speţă au caracter general şi de tip strategic, îndeosebi prin intermediul rapoartelor stabilite şi comunicate de către Europol;

dacă analiza este defăşurată asupra cazurilor particulare, care nu vizează toate statele membre sau dacă ea priveşte aspecte direct operaţionale, atunci la realizarea ei vor participa reprezentanţii statelor membre care:

- sunt la originea informaţiilor care au suscitat decizia de creare a fişierului de analiză sau care sunt imediat vizate prin ele, precum şi reprezentanţii pe care grupul de analiză îi va invita ulterior să se asocieze pentru că, între timp, sunt vizaţi în egală măsură;

- consultarea sistemului de index relevă că au nevoie de a fi în cunoştinţă despre analiză şi rezultatele ei şi care denotă că merită aceasta, în condiţii precis nominalizate (ofiţerii de legătură anume abilitaţi acestui scop de către statele membre, în baza unei liste trimise Consiliului de administraţie, al căror merit al nevoii de a cunoaşte este motivată în scris, vizată de autorităţile ierarhice relevante în statul său şi comunicată de către acestea ansamblului participanţilor la analiză;

orice difuzare sau exploatare operaţională al datelor analizate este supusă unei concentrări a participanţilor la analiză; un stat membru care accede la o analiză în curs nu poate, îndeosebi, să difuzeze sau să exploateze datele fără acordul prealabil al primelor state membre.

sistemul de index – au dreptul de a-l consulta directorii, directorii adjuncţi, agenţii Europol special abilitaţi şi ofiţerii de legătură.

În fine, menţionăm că dreptul de acces la şi de a verifica datele cu caracter personal, stocate de Europol, este rezervat, prin art.19 al Convenţiei Europol, şi persoanei la care acestea se referă, exerciţiul dreptului de referinţă realizându-se potrivit normelor şi procedurilor de mai jos:

orice persoană care doreşte să-şi exercite dreptul de referinţă poate, în acest scop, să formuleze gratuit o cerere autorităţii competente din oricare stat membru, la alegere, autoritate care va sesiza fără întârziere Europol şi va aviza recurentul că Europol îi va răspunde direct;

143

cererea va trebui să facă obiectul unui tratament complet din partea Europol, în trei luni următoare datei primirii sale de către autoritatea competentă a statului membru;

dreptul la comunicare se exercită în respectul dreptului statului membru în care s-a introdus cererea, ţinându-se cont de dispoziţiile potrivit cărora atunci când dreptul statului membru sesizat prevede comunicarea relativă la date, aceasta va fi, totuşi, refuzată în măsura în care este necesar:

- pentru ca Europol să poată să se achite corespunzător de funcţiile sale;

- pentru protejarea securităţii statelor membre şi a ordinii publice sau pentru lupta împotriva infracţiunilor criminale;

- pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor terţilor.

În astfel de situaţii, interesul persoanei în cauză pentru comunicarea de informaţii nu poate prevala.

Dreptul la comunicare se exercită în respectul exigenţelor din urmă, menţionate, şi după procedurile astfel definite:

pentru datele integrate în sistemul de informaţii comunicarea nu va putea fi decisă decât dacă statul membru care le-a introdus şi statele direct vizate prin respectiva comunicare vor avea, în prealabil, ocazia de a-şi face cunoscută poziţia lor, care poate merge până la refuzul comunicării; totodată, datele comunicabile şi modalităţile de comunicare sunt indicate de către statul membru care a introdus datele;

pentru datele integrate în sistemul de informaţii de către Europol, statele membre direct vizate prin comunicare vor trebui să aibă, în prealabil, ocazia de a-şi face cunoscută poziţia, care poate merge, de asemenea, până la refuzul comunicării;

pentru datele integrate în fişierele de muncă întocmite în scopuri de analiză, comunicarea este subordonată consensului Europol, statelor membre participante la analiză şi celor direct vizate de această comunicare; dacă unul sau mai multe state membre, sau Europol, şi-au manifestat opoziţia lor la comunicarea datelor, Europol va notifica recurentului că Europol a procedat la verificări fără, însă, a-i da indicaţii din care să rezulte că acesta este sau nu cunoscut.

Dreptul la verificare se exercită după procedurile, potrivit cărora atunci când dreptul naţional aplicabil nu prevede comunicarea relativă la date sau dacă este vorba de o simplă cerere de verificare, Europol, într-o strânsă coordonare cu autorităţile naţionale vizate, va proceda la verificări şi

144

va notifica recurentului că le-a realizat, fără ca, din nou, să-i dea indicaţii care să releve că este sau nu cunoscut.

În răspunsul Europol la o cerere de verificare sau de acces se va informa recurentul asupra dreptului său de a face recurs, în faţa autorităţii comune de control, dacă nu este satisfăcut de decizie, autoritate care este abilitată şi să intrumenteze acest recurs. În plus, recurentul poate sesiza autoritatea comună de control, dacă nu i s-a răspuns la cerere fără întârziere, ori răspunsul a fost remis peste termenul legal.

Instrumentarea recursului de către autoritatea comună de control.

- Atunci când recursul se referă la o comunicare relativă la datele introduse de către un stat membru în sistemul de informaţii, autoritatea comună de control va lua decizia sa conform dreptului naţional al statului membru în baza căruia a fost introdusă cererea.

Autoritatea comună de control va consulta, în prealabil, autoritatea naţională de control sau jurisdicţia competentă a statului membru care se află la originea datelor. Aceasta va proceda la verificările necesare în scopul de a stabili, îndeosebi, dacă decizia de refuz a intervenit conform prevederilor Convenţiei Europol, de profil. În acest caz, decizia privind comunicarea în baza cererii de recurs este luată de către autoritatea comună de control, în strânsă coordonare cu autoritatea naţională de control sau cu jurisdicţia competentă, decizie care poate merge până la refuzul comunicării.

- Atunci când recursul se referă la comunicarea relativă la datele introduse de către Europol în sistemul de informaţii sau la datele stocate în fişierele de muncă în scopuri de analiză, autoritatea comună de control, în caz de opoziţie persistentă a Europol sau a unui stat membru, nu va putea, după ce le-a consultat, să treacă cu vederea această opoziţie, decât cu majoritatea de două treimi din membrii săi.

Dacă această majoritate nu este întrunită, autoritatea comună de control va notifica recurentului că a procedat la verificări, fără, însă, să dea informaţii care pot să-i releve dacă este sau nu cunoscut.

145

- Atunci când recursul vizează verificarea datelor introduse de către Europol în sistemul de informaţii sau datele stocate în aceleaşi fişiere de muncă în scopuri de analiză, autoritatea comună de control se va asigura ca verificările necesare să fie corect efectuate de către Europol, după care va notifica recurentului că acesta a procedat la verificări, fără să-i dea indicaţii care pot să-i releve dacă este sau nu cunoscut.

Toate dispoziţiile sus-menţionate referitoare la dreptul de acces al persoanei interesate la datele cu caracter personal, care o privesc, stocate de Europol sunt aplicabile, prin analogie şi datelor neautomatizate deţinute de către Europol sub formă de fişiere, înţelegând orice ansamblu structurat de date personale accesibile după criterii determinate.

Tratarea informaţiilorSubiectul de referinţă este abordat într-o suită vastă de norme

cuprinse în Titlul IV al Convenţiei Europol şi detaliate pe parcursul unui număr de 12 articole referitoare la: obligaţia de informare; nivelul de protecţie al datelor; responsabilitatea în materie de protecţie a datelor; dispoziţii relative la stabilirea de rapoarte; reguli de utilizat; transmiterea de date statelor şi instanţelor terţe; dreptul de acces; rectificarea şi ştergerea datelor; perioadele pentru conservarea şi ştergerea fişierelor; conservarea şi rectificarea datelor figurând în dosare; autoritatea naţională de control; autoritatea comună de control; securitatea datelor din varietetea cărora noi am tratat deja peniltimele două articole atunci când ne-am referit la elementele structural-organizatorice ale Europol urmând să ne oprim, în continuare, asupra celorlalte norme şi standarde, într-o structură care să permită o mai bună înţelegere şi reţinere.

Obligaţia de informare are în vedere faptul că Europol trebuie să comunice fără întârziere autorităţilor naţionale şi, la cererea acestora, ofiţerilor de legătură informaţiile de interes pentru statele lor membre, legăturile care pot fi stabilite între informaţiile ce intră sub incidenţa competenţei Europol, a obiectivelor sale. De asemenea, va putea transmite informaţiile şi lămuririle asupra altor infracţiuni grave de care Europol ia cunoştinţă pe parcursul executării sarcinilor sale.

Nivelul de protecţie al datelor, responsabilitatea în materie de protecţie a acestor date, securitatea lor şi reguli de utilizare, confidenţialitatea, obligaţia de rezervare şi de confidenţialitate.

Nivelul de protecţie al datelor se referă la:

146

obligaţia fiecărui stat membru de a lua, în privinţa tratării datelor cu caracter personal din fişiere, măsurile de drept intern necesare pentru a garanta un nivel de protecţie al acestor date la nivelul standardelor cuprinse în Convenţia Consiliului Europei din 28.01.1981, precum şi în Recomandarea R(85)15 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 17.09.1997 asupra utilizării datelor cu caracter personal de către poliţie;

la faptul că transmiterea datelor cu caracter personal către oricare din statele memebre nu se va putea realiza decât în condiţia în care în aceste state au intrat deja în vigoare măsurile de drept intern anterior subliniate;

la imperativul ca principiile de mai sus să fie respectate de către Europol şi pentru datele neautomatizate, pe care le deţine sub formă de fişiere. Responsabilitatea în materie de protecţie a datelor este

concepută şi statuată astfel: responsabilitatea relativă la datele consemnate de

către serviciile Europol, în particular a celor vizând caracterul licit al culegerii şi transmiterii lor la Europol, al introducerii cât mai exacte, actualităţii şi controlului consemnării acestor date revine, sub rezerva altor dispoziţii decât cele ale Convenţiei Europol, după caz:

- fiecărui stat membru care a introdus sau a transmis asemenea date;

- Europol, în privinţa datelor ce i-au fost transmise de către terţi sau care au rezultat din analizele efectuate la nivelul său; Europol este responsabil de toate datele care i-au

parvenit şi pe care le-a tratat, indiferent în ce sistem, de informaţii, de fişiere în scopuri de analiză, de index, precum şi de datele neautomatizate pe care le deţine.

În scopurile de mai sus, Europol va stoca datele de aşa manieră încât să poată fi identificate statele membre sau terţe care le-au transmis sau dacă aceste date provin din munca de analiză de la nivelul său.

În vederea potenţării şi urmăririi nivelului de protecţie al datelor cu caracter personal şi al gradului de responsabilitate în această materie au fost instituite, cum am remarcat anterior, prin însăşi Convenţia Europol, unităţile naţionale de control şi unitatea de control comună.

147

Totodată, prin Decizia Consiloului din 17 octombrie 2000, a fost creat un Secretariat pentru autorităţile comune de control însărcinate cu protecţia datelor, instituite prin Convenţia Europol, Convenţia asupra folosirii informaticii în domeniul vamal şi Convenţia de aplicare a acordului Schengen relativ la suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune.1

Conceput ca o primă versiune a creării unei autorităţi unice de control, dotată cu personalitate juridică şi buget propriu, noul secretariat, condus de către un secretar nominalizat de către secretarul general al consiliului pentru o perioadă de trei ani, reînnoibil la propunerea autorităţilor comune de control, şi asistat de către personalul necesar, îşi exercită atribuţiile exclusiv în baza instrucţiunilor introduse privind protecţia datelor, instituite prin cele trei convenţii nominalizate.

Prin decizia de referinţă sunt prevăzute exigenţe speciale referitoare la independenţa secretariatului şi la caracteristicile minimale ale secretarului, la numirea şi la revocarea sa din funcţie.

Securitatea datelorSecuritatea datelor se află în strânsă relaţionare cu nivelul de

protecţie al acestora şi cu responsabilitatea protecţiei datelor cu caracter personal şi se traduce în următorii termeni:

pentru atingerea obiectivelor de protecţiei vizate, Europol va lua măsurile tehnice şi dispoziţiile organizatorice de executare necesare;

în referire la tratarea automatizată a datelor de către serviciile Europol, fiecare stat membru şi Europol vor lua măsurile proprii care să vizeze:

interdicţia oricărei persoane neautorizate de a accede la instalaţiile de tratare a acestor date (controlul instalaţiilor);

împiedicarea distrugerii, copierii, modificării sau ştergerii de către persoane neautorizate a suporţilor de date (controlul suporţilor de date);

împiedicarea introducerii, fără autorizaţie, în fişiere, precum şi a oricărei încercări de convertire, modificare sau ştergere neautorizate a acestor date (controlul integrităţii);

1 A se vedea: Décision du Conseil, du 17 octombre 2000, portant création d'un secretariat pour les autorités du contrôle communes chargées de la protection des données instituées par la convention portant la création d'une office européen de la police (Convention Europol), la convention sur l'emploi de l'informatique dans le domaine des douanes et la convention d'application de l'accord Schengen relativ à la suppresion graduelle des contrôles aux frontiéres communes (Convention de Schengen), în: Journal Officiel L271, 24.10.2000 sau sinteza în: http://www.europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 114004.htm;

148

împiedicarea afectării de către persoane neautorizate, cu ajutorul instalaţiilor de transmitere a datelor, a sistemelor de tratament automatizat al acestor date;

garantarea ca, pentru utilizarea sistemului de tratament automatizat al datelor, persoanele autorizate să nu aibă acces decât la datele relevante competenţei lor (controlul competenţei de acces);

garantarea că se va putea verifica şi constata cărora dintre instalaţiile de date pot fi transmise informaţiile prin instalaţiile de transmitere a datelor (controlul transmiterii);

garantarea posibilităţii de verificare şi constatare, a posteori, a ce date şi cu ce caracter s-au introdus în sistemul de tratare automatizată a datelor, precum şi a numelui persoanei care le-a introdus (controlul introducerii);

împiedicarea ca datele să fie furate, copiate, modificate sau şterse, neautorizat, cu prilejul transmiterii datelor cu caracter personal şi a suporţilor de date (controlul transportului);

asigurarea că sistemele utilizate vor putea fi reparate imediat, în caz de nevoie (punerea la loc în stare);

asigurarea ca funcţionarea sistemului să nu fie defectuoasă, ca erorile să fie imediat semnalate (fiabilitatea) şi ca datele stocate să nu poată fi afectate de către o eroare de funcţionare a sistemului (autentificarea).

Reguli de utilizare a datelor cu caracter personal. Datele de această natură, extrase din sistemul automatizat de

culegere a informaţiilor de la nivelul Europol – sistemul de informaţii, sistemul de fişiere în scopuri de analiză, sistemul de index – precum şi datele comunicate prin orice alt mijloc specific nu vor putea fi transmise sau utilizate decât de către serviciile competente ale statelor membre pentru prevenirea şi lupta împotriva criminalităţii de competenţa Europol şi contra altor forme grave de criminalitate şi sub condiţia folosirii lor în respectul dreptului statului membru căruia aparţin serviciile utilizatoare relevante.

Europol nu va putea folosi aceste date decât pentru a acoperi funcţiile sale.

Dacă pentru asemenea date, în statul membru emiţător şi/sau statul şi instanţa terţă care le-au furnizat există restricţii de utilizare particulare a datelor, indicate cu ocazia emiterii sau transmiterii lor, aceste restricţii vor trebui să fie respectate în egală măsură şi de către

149

utilizator, cu excepţia cazurilor particulare în care dreptul naţional obligă la derogarea de la restricţiile de utilizare în profitul autorităţilor judiciare, instituţiilor legislative sau oricărei alte instanţe independente create prin lege şi însărcinate cu controlul serviciilor naţionale competente în materie de prevenire şi de luptă contra criminalităţii.

În acest din urmă caz, datele cu caracter personal nu vor putea fi utilizate decât după consultarea prealabilă a statului membru emiţător şi după luarea în considerare a intereselor şi punctelor sale de vedere, în măsura posibilă.

Utilizarea datelor în alte scopuri sau de către alte autorităţi decât organismele publice existente în statele membre, competente conform legislaţiilor naţionale proprii pentru prevenirea şi lupta contra criminalităţii, nu este posibilă decât cu autorizarea, prealabilă, a statului membru care le-a transmis şi numai în măsura în care dreptul său naţional permite aceasta.

Confidenţialitatea şi obligaţia de rezervare şi de confidenţialitate.

Deşi problematica aferentă acestui subiect este abordată prin norme distincte incluse în două articole ale TitluluiV al Convenţiei Europol relativ la Statutul juridic, organizarea şi dispoziţii financiare, în ce ne priveşte am considerat oportun şi util de a o trata în contextul de faţă, din raţiunea legăturii sale indisolubile cu protecţia şi securitatea datelor cu caracter personal.

Confidenţialitatea este urmărită a se asigura şi este consacrată în baza următoarelor exigenţe:

Europol şi statele membre vor lua măsurile specifice pentru a garanta protecţia informaţiilor care trebuiesc păstrate secrete şi care sunt culese în aplicarea câmpului de competenţă a Europol, sens în care Consiliul adoptă cu unanimitate măsurile pertinente pregătite de către Consiliul de administraţie;

atunci când persoane vor dori să fie încredinţate de către Europol despre activităţile sensibile din punct de vedere al securităţii, statele membre se angajează să efectueze, la cererea directorului, anchete de securitate asupra propriilor resortisanţi vizaţi, conform dispoziţiilor naţionale şi să se întrajutoreze în această sarcină. Totodată, autoritatea competentă, în limita atribuţiilor sale, va transmite Europol concluziile anchetei de securitate care îl privesc,

fiecare stat membru şi Europol nu vor putea să desemneze, pentru tratamentul datelor relevante competenţei

150

Europol, decât persoane special calificate şi supuse controlului de securitate. Obligaţia de rezervare (reţinere) şi de confidenţialitate este

consacrată şi urmează a fi asigurată din perspectivele de mai jos: Organele, membrii lor, directorii adjuncţi, agenţii şi oficialii

sunt ţinuţi să se abţină de la orice act şi de la orice exprimare publică care ar putea afecta Europol şi vătăma activitatea sa;

Entităţile sus-menţionate, precum şi orice alte persoane cărora li s-a impus în mod expres o obligaţie de confidenţialitate sunt ţinute să nu divulge în nici un fel fapte şi informaţii despre care vor lua la cunoştinţă în exercitarea funcţiei lor sau în cadrul activităţii lor legate de Europol şi care au caracter confidenţial ori secret.

Obligaţia de rezervare şi de confidenţialitate va trebui să fie egalmente extinsă asupra funcţiilor, contractelor de muncă şi activităţii lor, cu notificarea acesteia şi a consecinţelor penale în cazul unei violări semnalate, constatate în scris;. Aceleaşi entităţi şi persoane nu vor putea, fără aprobarea şi

informarea de către director a Consiliului de administraţie, să facă nici o depoziţie şi nici o declaraţie pe timpul procedurii juridice sau extrajudiciare asupra faptelor şi informaţiilor ce le-au parvenit în exerciţiul funcţiilor şi atribuţiilor lor.

Directorul sau Consiliul de administraţie, după caz, vor cere autorităţilor judiciare sau instanţelor competente, pentru ca acestea fie să se îngrijească şi să ia măsurile necesare de aplicat de către instanţa sesizată, fie să se îngrijească de amenajarea modalităţilor de depunere a mărturiei care să garanteze confidenţialitatea datelor, fie ca, la fel, în dreptul naţional, comunicarea relativă la informaţii să respecte această exigenţă, în măsura în care protecţia interesează Europol sau un stat membru.

În măsura în care dreptul unui stat membru prevede dreptul de a refuza mărturia (depunerea), chemarea ca martor va trebui să fie autorizată, ca regulă. Autorizarea este dată de către director şi, în cazul în care el însuşi este chemat ca martor, de către Consiliul de administraţie, iar în cazul ofiţerului de legătură apelat ca martor, via-à-vis de informaţiile care i-au revenit de la Europol, autorizaţia va trebui să fie acordată după acordul statului membru reprezentant.

Între altele, atunci când reiese că mărturia poate cuprinde informaţii şi date care au fost transmise de către un stat membru sau care priveşte aparent un stat membru, consimţământul acestui stat membru va trebui obţinut înaintea livrării autorizaţiei.

151

Autorizaţia de mărturie nu poate fi refuzată decât în măsura în care sau dacă este necesară protejării intereselor superioare ale Europol sau ale statelor membre.

Obligaţia de rezervare şi de confidenţialitate vor dura şi după încetarea funcţiilor, contractelor şi activităţii entităţilor şi persoanelor enumerate anterior.

Statele membre vor trata orice violare a obligaţiilor de rezervare sau de confidenţialitate ca o violare a regulilor lor de drept privind respectul profesional sau a dispoziţiilor lor relative la protecţia materialului confidenţial.

Dacă este cazul, fiecare stat membru va instaura reguli de drept naţional sau dispoziţii care-i sunt necesare în scopul prevenirii violării obligaţiilor de protecţie a secretului –care derivă din obligaţia de rezervare şi de confidenţialitate, deja expusă – reguli şi dispoziţii aplicabile în egală măsură propriilor săi agenţi, a căror activitate se află în relaţie cu Europol.

Rectificarea şi ştergerea datelor, precum şi termenele pentru conservarea şi ştergerea fişierelor îşi au sediul materiei în articolele 20 şi respectiv 21 din Convenţia Europol.

Rectificarea şi ştergerea datelor stocate de Europol Europol trebuie să rectifice sau să şteargă:

datele stocate de către el, dacă ştie că datele care i-au fost transmise de către statele sau instanţele terţe, ori rezultate din activitatea sa de analiză, sunt însoţite de erori sau că introducerea ori stocarea lor sunt contrare prevederilor Convenţiei Europol;

datele însoţite de erori care au fost transmise printr-un alt mijloc specific sau dacă erorile care afectează datele furnizate de către statele membre rezultă dintr-o transmitere greşită sau contrară Convenţiei Europol, ori dacă ele provin dintr-o introducere sau stocare greşită sau contrară acestei convenţii; în acest caz, rectificarea sau ştergerea datelor se realizează în legătură cu statele membre vizate; Statele membre, în legătură cu Europol, vor şterge sau

rectifica datele însoţite de erori sau contrare Convenţiei Europol introduse direct de către aceste state sau de către Europol.

În ambele cazuri de mai sus, orice destinatar al datelor de referinţă va fi informat fără întârziere, iar respectivul destinatar trebuie, în egală măsură, să le rectifice sau să le şteargă.

152

Orice persoană are dreptul de a cere Europol să rectifice sau să şteargă datele eronate care o privesc. La rândul său, Europol va informa recurentul dacă a dat curs cererii de rectificare sau ştergere. Recurentul, dacă nu este satisfăcut de răspunsul primit de la Europol, sau dacă nu a obţinut răspunsul de la acesta în termen de trei luni, poate sesiza autoritatea comună de control.

Intervalele de timp pentru conversia şi ştergerea fişierelor Datele conţinute în fişiere vor fi conservate numai pe timpul

necesar Europol să-şi îndeplinească funcţiile. Necesitatea continuării conservării datelor va trebui

examinată cel mai târziu la trei ani de la introducerea lor. Efectuarea verificării şi ştergerii datelor conservate în

sistemul de informaţii este de competenţa unităţii care le-a introdus, iar a celor din fişierele serviciilor Europol se realizează de către Europol.

Europol va informa în mod automat statelor membre, cu un preaviz de trei luni, despre expirarea termenelor de examinare care vizează conservarea datelor pe care acestea le-au introdus.

Unităţile competente cu verificarea datelor din fişiere pot decide, atunci când o realizează, conservarea acestora până la următoarea verificare, dacă respectiva conservare rămâne necesară pentru a permite Europol să-şi îndeplinească funcţiile; dacă decid că nu este necesară o nouă conservare, atunci ştergerea datelor în cauză se efectuează automat.

Datele cu caracter personal relative la persoanele care, în raport cu dreptul naţional al statului membru vizat, sunt suspicionate că au comis sau au participat la o infracţiune relevantă competenţei Europol sau care au fost condamnate pentru o asemenea infracţiune, precum şi la persoanele pentru care anumite fapte grave justifică în raport cu dreptul naţional prezumţia că ele vor comite o astfel de infracţiune, nu vor putea fi conservate mai mult de trei ani în total. Termenul începe să curgă, de fiecare dată, din ziua în care s-a produs un eveniment care a antrenat stocarea datelor privind persoanele vizate.

Necesitatea conservării datelor de această natură este reexaminată în fiecare an, iar reexaminaea va face obiectul unei menţiuni.

Dacă un stat membru şterge din fişierele naţionale datele transmise de Europol, care sunt conservate în alte fişiere, el va informa Europol.

153

Ştergerea nu va avea loc dacă ea riscă să afecteze interesele demne de protecţia interesatului. În acest caz, datele nu vor putea fi utilizate decât cu consimţământul interesatului.

Conservarea şi rectificarea datelor figurând în dosare. Dacă este vădit că un dosar, în ansamblul său, sau datele care

figurează în el, deţinut de către Europol, nu sunt necesare pentru a însoţi funcţiile acestuia sau informaţiile sunt în ansamblul lor contrare dispoziţiilor Convenţiei Europol, acestea vor trebui să fie distruse. Atunci când dosarul sau datele vizate nu sunt efectiv distruse, va trebui să fie aplicată o menţiune care să interzică orice utilizare a lor.

Un dosar nu va trebui distrus atunci când există supoziţia că aceasta va putea aduce atingere intereselor legitime ale persoanei vizate de aceste date, situaţie în care, din nou, va trebui să fie aplicată aceeaşi menţiune de utilizare a acestui dosar.

Dacă este evident că datele figurând în dosarele Europol sunt însoţite de erori, Europol trebuie să le rectifice.

Orice persoană vizată printr-un dosar poate să-şi exercite în raport cu Europol un drept de rectificare, distrugere de dosar sau de înscriere a unei menţiuni, precum şi dreptul de a cere autorităţii comune de control să se asigure că eventualele stocări, culegeri, tratament şi utilizare de date cu caracter personal care o vizează au fost efectuate în cadrul Europol de o manieră licită şi corectă.

Transmiterea de date la state şi instanţe terţe

Sediul materiei acestei problematici se regăseşte în art.18 al Convenţiei Europol, precum şi în Actul Consiliului din 24 martie 1999, decizând regulile relative la transmiterea de date cu caracter personal către Europol statelor şi instanţelor terţe, scopul urmărit prin reglementările acestui act fiind acela de a contribui la eficacitatea luptei contra crimei organizate.

În ce ne priveşte, vom urmări, în continuare, elementele esenţiale rezultate din coroborarea prevederilor celor două instrumente juridice.

Delimitări conceptuale: “date cu caracter pesonal” – reprezintă orice informaţie

relativă la o persoană identificată sau identificabilă şi care vizează identitatea sa fizică, fiziologică,psihică, economică şi culturală, la care noi mai adăugăm faptul că aceste date să intre sub incidenţa competenţelor Europol;

154

“tratament al datelor” – înseamnă orice operaţiune automatizată sau neautomatizată, care comportă colectarea, înregistrarea, organizarea, modificarea, consultarea şi adaptarea datelor de mai sus.

Cadrul legislativ şi reglementar, precum şi condiţiile transmiterii:

datele pot fi transmise de către Europol atunci când: măsura este necesară, în cazuri individuale, pentru

prevenirea sau lupta împotriva infracţiunilor relevante competenţei Europol;

există un acord cu statele sau instanţele terţe; cu titlu excepţional, se impune salvgardarea

intereselor esenţiale ale unui stat membru, prin prevenirea unui pericol iminent;

există un nivel adecvat de protecţie al datelor, garantat de către statul sau instanţa terţă beneficiară, în sensul că:

- acordurile convenite între Europol şi aceşti beneficiari potenţiali, specifică reguli privind destinaţia datelor, tipul de date de transmis, scopurile transmiterii lor, responsabilitatea în caz de tratare ilicită sau incorectă a acestor date;

- caracterul adecvat al acestui nivel de protecţie este apreciat ţinând cont de toate circumstanţele care pot interveni cu ocazia transmiterii, în special vizând: tipul de date, finalitatea lor, durata activităţilor prevăzute, dispoziţiile generale sau particulare aplicabile statelor şi instanţelor terţe;

măsura este admisibilă în termenii regulilor generale instituite de Consiliul european printr-o decizie pregătită de către Consiliul de administraţie, cu consultarea autorităţii comune de control; dacă datele vizate au fost transmise la Europol de către un

stat membru, Europol nu le va putea transmite statelor şi instanţelor terţe decât cu acordul respectivului stat membru;

dacă datele nu au fost transmise de un stat membru, Europol se va asigura că transmiterea lor statelor sau instanţelor terţe nu va fi de natură a:

împiedica un stat membru să se achite cum se cuvine de funcţiile relevante competenţei sale;

155

a ameninţa securitatea şi ordinea publică a unui stat membru sau a risca de a-l supune unei vătămări de orice natură; transmiterea datelor nu este autorizată decât dacă destinatarul

se angajează că acestea nu vor fi utilizate decât în scopurile pentru care ele au fost transmise şi dacă între cele două părţi există un acord de protecţie a secretului celor de natură secretă;

transmiterea de date relative la originea rasială, la opiniile politice sau religioase, la sănătatea şi viaţa sexuală a unei persoane este limitată la cazurile absolut necesare;

autoritatea destinatară a transmiterii de date se va asigura că acestea nu vor fi folosite în alte scopuri decât cele specifice. Totodată, este responsabilă cu rectificarea sau ştergerea erorilor apărute, precum şi cu ştergerea datelor când acestea nu mai sunt utile scopurilor specificate în cererea de transmitere.

Asupra aspectelor de mai sus s-au introdus noi modificări şi actualizări în Actul Consiliului din 28 februarie 2002, care poate fi consultat în Jurnalul Oficial C 58 din 5 martie 2002.

Responsabilitatea şi protecţia juridică, avute în vedere prin art.38 şi 39 din Convenţia Europol implică, pe de o parte, statele membre, iar, pe de altă parte Europol.

Orice stat membru este responsabil în privinţa tratării ilicite sau incorecte a datelor, conform dreptului său naţional, pentru orice pagubă adusă persoanei, în cazul în care au intervenit date însoţite de erori sau de tratament transmise la Europol. El va avea obligaţia de a indemniza victima, dacă aceasta se adresează autorităţilor sale competente, fără a putea invoca faptul că un alt stat membru sau Europol au transmis date incorecte în privinţa respectivei persoane.

Dacă datele sunt însoţite de erori de drept şi de fapt rezultate dintr-o transmitere căreia îi lipsesc obligaţiile prevăzute de Convenţia Europol pentru o parte sau un stat membru, ori dacă stocarea sau tratamentul ilicit sau incorect aparţin Europol sau altor state membre, aceştia sunt ţinuţi să ramburseze cheltuielile, sub rezerva ca statul membru de origine să nu fi utilizat datele sub o faptă păgubitoare comisă în violarea Convenţiei Europol. Orice dezacord între aceste state membre de origine şi Europol sau cu un alt stat membru asupra rambursării va fi supus Consiliului de administraţie.

Responsabilitatea contractuală a Europol este supusă legii aplicabile contractelor în vigoare.

156

În materie de responsabilitate necontractuală Europol, independent de obligaţile de mai sus, este ţinut să repare pagubele cauzate de o faptă a organelor sale, directorilor adjuncţi şi agenţilor săi în exercitarea funcţiilor lor, în măsura în care pagubele le sunt imputabile. Aceasta nu exclude dreptul la alte reparaţii fondate pe legislaţia naţională a statelor membre.

Controlul democratic asupra Europol şi clarificarea misiunilor şi puterilor acestuia în raport cu serviciile naţionale de poliţie

Această problemativă este reglementată, în principal, prin art.34 din Convenţia Europol şi dezvoltată prin Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu: exercitarea unui control democratic asupra Europol,1 aspectele cele mai relevante referindu-se la cele ce urmează.

Obligaţia Preşedenţiei Comisiei de a adresa anual Parlamentului European un raport asupra activităţilor Europol şi ca Parlamentul european să fie consultat în eventualitatea modificării Convenţiei Europol.

Obligaţia de rezervare (abţinere) şi de protecţie a secretului vis-à-vis de Parlamentul European, Preşedinţia Consiliului şi reprezentanţilor lor desemnaţi.

Necesitatea intervenţiei Consiliului, pe viitor, în sensul ca acesta, pe viitor, să prevadă:

un control parlamentar adecvat, în cazurile în care Europol va fi atribuit cu puteri operaţionale;

crearea parchetului european şi statuarea pentru Europol a puterii de intervenţie transfrontalieră;

directorul Europol să se supună comisiei parlamentare competente; modalităţile practice de control parlamentar, altele decât cele

deja preconizate, precum şi la alte măsuri de întârziere a competenţelor Europol, respectiv:

schimbul regulat şi formal de informaţii între Europol şi parlamentele naţionale şi Parlamentul european;

1 A se vedea: Communication de la Commission au Parlament européen et au Conseil. Exercice d'un contrôle démocratique sur Europol [Com (2002) 95 final - non publié au Journal Officiel ] şi/sau sinteza acestei comunicări în: http:/www.europa.eu.int./seadplus/ printversion/fr/lvb/133200.htm;

157

crearea unei comisii mixte compuse din reprezentanţi ai comisiilor parlamentare (naţionale şi europene), competentă în materie de cooperare poliţienească;

modificarea şi actualizarea Convenţiei Europol, astfel încât Parlamentului European şi Consiliului să le fie prezentat anual un raport unic asupra activităţilor Europol, iar Parlamentul european să aibă dreptul de a insista să raporteze directorul Europol în comisiile sale competente;

statuarea dreptului şi obligaţiei Europol de a participa la echipe comune de anchetă, precum şi dreptului său de a dispune de puteri operaţionale mai extinse decât cele existente.

Noile orizonturi ale Europol, în viziunea Constituţiei pentru Europa

Esenţialmente, normele incluse în Constituţia pentru Europa au următorul conţinut:1

a) Europol are misiunea de a sprijini şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi colaborarea acestora pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi formelor de criminalitate care aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.

b) Legea Europeană determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include:

strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori instanţe terţe;

coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni cu caracter de investigaţie şi operaţional, derulate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de investigaţie şi, dacă este cazul, în colaborare cu Eurojust (s.n.).

Legea Europeană stabileşte, de asemenea, modalităţile de exercitare de către Parlamentul European, împreună cu parlamentele naţionale ale statelor membre, a controlului asupra activităţii Europol.

c) Orice acţiune cu caracter operaţional a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu unităţile statului sau statelor membre ale căror teritorii sunt implicate şi cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor de coerciţie este responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale competente (s.n.).

1 A se vedea, op.cit., art.III – 177, pag.141-142; 158

Sublinierile pe text le-am introdus în ideea că prin conţinutul acestor norme regăsim răspunsuri favorabile solicitărilor invocate în Comunicarea Comisiei din 2002 [Com (2002 95 final], anterior invocată.

d) Ofiţerii de legătură trimişi în ţări terţe sau organizaţii internaţionale şi folosiţi în comun de statele membre ale Uniunii Europene.

Pe lângă problemele deja invocate în privinţa ofiţerilor de legătură din cadrul Europol, în contextul dat ne vom referi la utilizarea comună a ofiţerilor de legătură detaşaţi de către autorităţile represive ale statelor membre ale Uniunii Europene aşa cum ea a fost concepută şi reglementată prin Decizia 2003/170/JAI a Consiliului.1

Conceptul de “ofiţeri de legătură”, în cazul dat, are în vedere un reprezentant al unui stat membru care este trimis de către o autoritate represivă a acestuia în unul sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale pentru a stabili şi a înţelege contacte cu autorităţile acwestor ţări sau organizaţii, în scopul de a contribui la prevenirea sau la elucidarea infracţiunilor penale şi care poate fi folosit în comun de către statele membre ale Uniunii Europene, fără a prejudicia funcţiile exercitate în cadrul atribuţiilor sale conferite de către statul de trimitere, precum şi în conformitate cu legislaţia sa naţională, cu nevoile naţionale şi cu acordurile eventual mai favorabile convenite cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, pe lângă care funcţionează.

Funcţiile ofiţerilor de legătură: să stabilească şi să întreţină contacte directe cu autorităţile

competente ale statelor sau organizaţiilor internaţionale în care au fost trimişi şi funcţionează, în vederea facilitării şi accelerării culegerii şi schimbului de informaţii;

să contribuie, printre altele, la colectarea şi schimbul de informaţii care pot fi utilizate pentru lupta contra formelor grave de criminalitate transfrontalieră, respectiv şi informaţiile care permit dobândirea celei mai bune cunoaşteri a sistemelor şi metodelor aplicabile în ţările şi organizaţiile de referinţă;

să-şi exercite funcţiile în cadrul atribuţiilor conferite şi în respectul dispoziţiilor legale ale dreptului statelor de apartenenţă şi ale acordurilor eventual convenite cu statele sau organizaţiile internaţionale de primire, inclusiv relative la protecţia datelor cu caracter personal.

1 A se vedea, Décision 2003/JAI du Conseil, du 27 février 2003, relative à l'utilisation commune des officiers de liaison détachés par des autorités répresives des Etats membre, în: Journal officiel no L 067 du 12.03.2003, p.0027-0030 şi/sau sinteza acestei decizii, la adresa: …/sga_doc?smartopi!celexapi!prod!CELEXnumdoczlg=FR8numdoc=32003D170kmodel=guic/7/22/04

159

Utilizarea comună, propriu-zisă şi mecanisme de realizare. Notificarea trimiterii ofiţerilor de legătură:

Statele membre se informează, reciproc, despre intenţia lor de a trimite astfel de ofiţeri şi vor informa, annual, Secretariatul General al Uniunii Europene despre aceste trimiteri, cu precizarea, îndeosebi, a competenţelor conferite acestora şi a eventualelor acorduri de cooperare încheiate cu statele membre implicate în trimiterea de referinţă,

Secretariatul General al Uniunii Europene va stabili în fiecare an o recapitulare a trimiterilor acestor ofiţeri, a competenţelor lor şi a eventualelor acorduri de cooperare în domeniu, încheiate între statele membre, recapitulare pe care o va adresa statelor membre şi Europolului. Reţeaua ofiţerilor de legătură în ţări terţe sau pe lângă

organizaţii internaţionale este concepută să funcţioneze după cum urmează:

statele membre vor veghea ca ofiţerii astfel definiţi să se reunească periodic şi ori de câte ori este necesar, în vederea schimbului de informaţii utile, iniţiativa acestor reuniuni revenind ofiţerilor de legătură ai statului membru care asigură preşedenţia Uniunii Europene; în cazul în care acest stat nu are asemenea ofiţeri, iniţiativa vizată aparţine reprezentantului statului membru care va asigura următoarea preşedenţie sau cea care urmează acesteia, după caz. La reuniunile de mai sus vor fi invitaţi să participe, după caz, Comisia şi Europol;

ofiţerii de legătură trimişi în aceeaşi ţară sau organizaţie internaţională se vor întrajutora, mutual, în contactele lor cu autorităţile acestor ţări ori organizaţii;

statele membre pot conveni, dacă este cazul, ca ofiţerilor de legătură să li se repartizeze sarcini comune;

aceste state pot conveni, bilateral sau multilateral, ca ofiţerii lor de legătură să vegheze, în egală măsură, asupra intereselor unuia sau ale mai multor state membre. Cooperarea între statele membre privind schimbul de

informaţii prin intermediul ofiţerilor de legătură trimişi în statele terţe sau pe lângă organizaţii internaţionale se realizează în respectul legislaţiei lor naţionale şi instrumentelor internaţionale pertinente, a dispoziţiilor aplicabile în materie de protecţie a datelor cu caracter personal, precum şi fără a afecta misiunile iniţiale ale acestor ofiţeri, traducându-se îndeosebi în următoarele:

160

statele membre vor veghea ca ofiţerii lor de legătură, astfel statuaţi, să comunice autorităţilor naţionale de care depind informaţiile privind ameninţările criminale grave îndeptate împotriva altor state membre, care nu au proprii lor ofiţeri de legătură în ţările sau organizaţiile internaţionale respective.

Autorităţile naţionale astfel informate vor judeca conform legislaţiei lor naţionale şi în funcţie de gravitatea ameninţării oportunitatea informării statelor membre interesate;

ofiţerii de legătură pot să comunice în condiţiile definite, informaţiile relative la ameninţările criminale grave contra unui alt stat membru direct ofiţerilor de legătură ai acestor state, reprezentaţi în acelaşi stat terţ sau organizaţie internaţională;

un stat membru care nu dispune de un ofiţer de legătură într-un stat terţ sau într-o organizaţie internaţională poate să se adreseze unui alt stat membru care dispune de asemenea ofiţeri, în vederea schimbului de informaţii, urmând ca statul solicitat să indice cât mai repede posibil dacă poate da curs favorabil solicitării;

statele membre pot consimţi ca ofiţerii lor de legătură să schimbe informaţii în mod direct cu autorităţile altor state membre, cu respectarea dispoziţiilor aplicabile în materie de protecţie a datelor personale. Statele membre pot organiza seminarii comune ale ofiţerilor

de legătură privind evoluţia criminalităţii şi cele mai eficace mijloace de combatere a criminalităţii transfrontaliere, ţinând cont de acquisul comunitar, în scopul ameliorării cooperării lor, la care sunt invitaţi să participe Comisia şi Europol.

Autorităţile naţionale competente sunt reglementate după cum urmează:

statele membre vor desemna puncte de contact în cadrul autorităţilor lor naţionale competente pentru facilitarea exercitării sarcinilor ofiţerilor de legătură şi vor veghea ca aceste puncte să fie în măsură să se achite de misiunea lor, eficace şi rapid;

aceleaşi state membre vor notifica Secretariatului General al Uniunii Europene respectivele puncte de contact, precum şi orice modificare ulterioară a acestora, infrormaţii care vor fi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, de către Secretariatul General;

161

decizia privind instituirea şi funcţionarea ofiţerilor de legătură este aplicabilă fără a prejudicia dispoziţiile naţionale existente, în particular vizând repartizarea competenţelor între diferite autorităţi şi servicii ale statelor membre vizate. Implicarea Europol este concepută în următorii termeni:

statele membre vor facilita, conform legislaţiei naţionale şi Convenţiei Europol, tratamentul cererilor prezentate de către Europol unităţilor naţionale în vederea obţinerii de informaţii din partea ofiţerilor de legătură aflaţi în post în ţările terţe sau organizaţiile internaţionale în care Europol nu este reprezentat.

Unităţile naţionale solicitate vor stabili, conform legislaţiilor naţionale şi Convenţiei Europol, dacă dau sau nu curs solicitărilor de mai sus, iar în cazul răspunsului favorabil comunicarea informaţiilor deţinute de către ofiţerii de legătură se va face conform legislaţiei naţionale şi Convenţiei Europol;

la definitivarea sarcinilor ofiţerilor de legătură statele membre vor ţine cont, după caz, de funcţiile care incumbă Europolului, în virtutea convenţiei de instituire a acestuia.

4.2.3. Colegiul European de Poliţie (CEPOL):1

Structură: Consiliul de administraţie, constituit din directorii instituţilor

naţionale de formare şi care decide în unanimitate de voturi. Adunarea deliberativă a Consiliului de administraţie la care

participă, alături de directorii instituţiilor naţionale de formare şi reprezentanţi ai Secretariatului General al Consiliului, Comisiei şi Europol-ului, având însă doar statutul de observatori, fără drept de vot.

Secretariatul permanent. Câte o delegaţie naţională a fiecărui stat membru, compusă

din unul sau mai mulţi directori ai instituţiilor naţionale de formare acompaniaţi, dacă este necesar, de alte persoane competente şi care dispune de un singur vot în Consiliul de administraţie.

Principalele prerogative ale CEPOL: Consiliul de administraţie stabileşte programe anuale de

formare, precum şi alte programe şi iniţiative suplimentare şi transmite

1 A se vedea: Décision du Conseil, du 22 décembre 2000, portant création du Collége européen de police, în Journal officiel L 336 du 30.12.2000 şi/sau sinteza deciziei în: http://www.europa.eu.int/seadplus/printversion/fr/lvb/114006.htm

162

deciziile sale Consiliului Uniunii de care acesta va lua act şi va ţine seama de ele;

elaborează programe specializate necesare formării poliţiştilor de nivel intermediar şi poliţiştilor de teren, precum şi pentru formatorii acestora şi pentru poliţiştii care au atribuţii în crima organizată şi în gestionarea crizelor nonmilitare din ţări terţe;

urmăreşte realizarea schimburilor de personal şi difuzarea bunelor practici;

realizează şi menţine în actualitate o reţea electronică, servind ca suport pentru sarcinile sale;

este deschis spre colaborare cu instituţii de formare poliţienească din ţări terţe;

oferă, îndeosebi, structurile sale înalţilor responsabili ai serviciilor de poliţie din ţările candidate;

studiază posibilitatea extinderii accesibilităţii facilităţilor sale funcţionarilor instituţiilor şi altor organe ale Uniunii Europene.

În ce ne priveşte, susţinem şi propunem extinderea acestor prerogative ale CEPOL şi asupra activităţilor de cercetare ştiinţifică, criminologică, mai ales sub forma organizării, sub egida sa, a unor manifestări ştiinţifice de profil – simpozioane, sesiuni de comunicări europene etc. – asupra unor probleme majore şi stringente.

4.2.4. Menţinerea ordinii şi securităţii publiceÎn această parte a lucrării noastre ne vom opri la alte coordonate

majore, penale, ale dreptului comunitar care intră sub incidenţa cooperării poliţieneşti şi care, prin excelenţă, contribuie la realizarea obiectivului U.E. de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie în Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, precum şi premisele necesare bunei funcţionări a instituţiilor statului de drept, într-o societate autentic democratică, în interesul binelui comun.

Pentru mai buna decelare, înţelegere şi cunoaştere a aspectelor relevante dimensiunii de referinţă, le vom parcurge în următoarea succesiune: baza legală şi reglementară, de la nivelul UE; cadrul general al menţinerii ordinii şi securităţii publice şi al prevenirii faptelor reprehensibile cu ocazia evenimentelor la care participă ansambluri ale unui număr mare de persoane provenind din mai multe state membre; prevenirea şi stăpânirea violenţei, tulburărilor, busculadelor şi actelor de huliganism prilejuite de meciurile de fotbal de dimensiuni internaţionale şi, în fine, protecşia înaltelor personalităţi aflate în vizită în unul din statele membre.

163

4.2.4.1.Baza legală şi reglementarăAceastă bază, de la nivelul UE, include, cronologic: Recomandarea Consiliului, din 22.04.1996 conţinând orientările

vizând prevenirea şi zăgăzuirea tulburărilor susceptibile să se producă cu prilejul meciurilor de fotbal.

Acţiunea comună 97/339/JAI, din 26 mai 1997, adoptată de către Consiliul în baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii europene relativă la cooperarea în domeniul ordinii şi securităţii publice.

Rezoluţia Consiliului, din 6 Decembrie 2001, consacrând un Manual de recomandări pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea şi stăpânirea violenţei şi tulburărilor legate de meciurile de fotbal cu o dimensiune internaţională care priveşte cel puţin un stat membru.

Recomandarea Consiliului, din 6.12.2002 stabilind o scară comună de evaluare a ameninţării pentru personalităţile în vizite, în Uniune.

Decizia 2002/348/JAI, din 25.04.2002, privind securitatea privilejuită de meciurile de fotbal de dimensiune internaţională.

4.2.4.2. Cadrul general al menţinerii ordinii şi securităţii publice şi al prevenirii faptelor reprehensibile cu ocazia evenimentelor la care participă ansambluri ale unui număr mare de persoane provenind de la mai multe state membre.

Prin acţiunea comună 97/339/JAI, menţionată, acest cadru are configuraţia de mai jos:

Obligaţia de comunicare a informaţiilor, din partea statelor membre, în baza unor cereri exprese sau din proprie iniţiativă, ţinând cont de legislaţia lor naţională, celorlalte state membre vizate, precum şi statelor membre limitrofe sau de tranzit, în situaţiile în care este vorba de grupuri de o oarecare amploare care se deplasează spre alte state membre, în vederea participării la o reuniune şi sunt susceptibile de a reprezenta o ameninţare pentru ordinea şi securitatea publică.

Conţinutul şi detalierea informaţiilor de comunicat se referă la: Grupul vizat; Itinerariul de parcurs şi locurile de sejur; Mijloacele de transport utilizate; Fiabilitatea informaţiilor.

164

Posibilitatea statelor membre de a desemna şi detaşa, pentru momentul de referinţă, ofiţeri de legătură, în alte state membre care au solicitat acest lucru, ofiţeri care vor acţiona potrivit următoarelor reguli:

vor juca rolul de consilieri şi de asistenţi, fără a putea exercita nici o putere şi fără dreptul de a purta arme;

vor comunica informaţiile şi îşi vor îndeplini misiunile conform instrucţiunilor primite din partea statului lor de origine şi directivelor statului în care sunt detaşaţi.

Măsuri în vederea favorizării cooperării între statele membre, la nivelul autorităţilor lor centrale competente:

Preşedenţia Consiliului organizează, anual, câte o reuniune a şefilor autorităţilor centrale responsabile cu ordinea şi securitatea publică, pentru a discuta problemele de interes comun;

Preşedenţia va ţine la zi datele asupra autorităţilor centrale de mai sus;

Autorităţile centrale se vor informa reciproc asupra schimbărilor intervenite în ceea ce le priveşte;

Aceleaşi autorităţi centrale vor încuraja exerciţiile, schimburile de experienţă şi stagiile de pregătire destinate personalului lor, în vederea ameliorării cunoştinţelor organizaţiilor respective.

4.2.4.3. Prevenirea şi stăpânirea violenţei, tulburărilor,

busculadelor şi actelor de huliganism prilejuite de meciurile de fotbal de dimensiuni internaţionale.

Urmărind firul suitei de reglementări în domeniu ale celor patru acte juridice şi documente de orientare politică, de profil, ale UE (Recomandarea Consiliului din 22.04.1996, Rezoluţiile Consiliului din 9.06.1997 şi, respectiv din 6.12.2001 şi Decizia 2002/348/JAI din 25.04.2002), precum şi, corelându-le cu reglementările instrumentelor Consiliului Europei la care acestea fac trimiteri reţinem, în continuare, elemente de fond, destinate realizării obiectivului de referinţă, într-o încercare de sistematizare şi esenţializare a lor, mai ales în viziunea Manualului de recomandări pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea, pe segmentul luat în considerare.

Structuri şi elemente organizaţionale implicate Biroul de corespondenţi „huliganismul în fotbal”, creat încă

din anul 1994, având rolul de a contribui la schimbul de rapoarte de

165

informare între statele membre, într-un format standardizat, redactate de către diferitele servicii de poliţie asupra grupurilor care aţâţă la tulburări.

Punctul naţional permanent de informaţie asupra fotbalului, de natură poliţienească (creat în fiecare stat membru) având şi rolul de oficiu de punct de contact central şi unic în cadrul schimbului de informaţii pertinente relative la meciurile de fotbal cu o dimensiune internaţională şi în elaborarea colaborării internaţionale legate de aceste meciuri.

Ofiţerul de legătură al ţării care acordă sprijinul, la cerere, serviciului de poliţie al ţării organizatoare, dispensat de dreptul de contacte cu media

Funcţionarul desemnat de către punctul naţional de informare şi însărcinat cu misiunea de informare pe lângă echipa de funcţionare, care va putea fi alăturat şefului de echipă şi care este responsabil de transmiterea corectă a informaţiilor.

Echipa de poliţie străină , pentru situaţii deosebite, a cărei importanţă va trebui să fie un rezultat fiscal prin concertare şi care, de regulă, include:

Agenţi de poliţie în misiune, cărora le sunt încredinţate sarcini de recunoaştere, reperare sau de însoţire;

Un coordonator operaţional, însărcinat să coordoneze activităţile agenţilor de poliţie în misiune şi să transmită informaţiile;

Un purtător de cuvănt; Un ofiţer de legătură, însărcinat în particular cu

schimbul de informaţii între ţara sa de origine şi ţara de ospitalitate. Luând în considerare competenţele diferite aferente ordinii publice şi huliganismului violent cu prilejul meciurilor, ofiţerul de legătură naţional va putea propune ţării ospitaliere să detaşeze unul sau doi ofiţeri de legătură pe lângă centrul stabilit în ţara ospitalieră;

Un şef care, din punct de vedere funcţional şi ierarhic, este responsabil de echipa sa. Dacă un centru naţional de coordonare poliţienească a fost stabilit, atunci acest şef nu va fi responsabil de ofiţerul de legătură, decât din punctul de vedere ierarhic, responsabilitatea funcţionării acestui ofiţer incumbând, în acest caz, şeful centrului de coordonare.

Fizionomiştii asiguraţi, în măsura posibilităţii, pentru a însoţi suporterii cu risc şi care să fie familiarizaţi cu acest tip de suporteri. Compoziţia echipei de fizionomişti va fi în

166

funcţie de cunoaşterea nucleelor dure de suporteri a căror prezenţă poate fi prezumată. Posibilitatea culegerii de informaţii fiabile despre nucleele dure în ceea ce priveşte intenţiile lor în momentul acţiunilor va trebui să fie determinată.

Centrul naţional de coordonare, din ţara organizatoare.

Principalele dimensiuni şi modalităţi de realizarePrincipalele dimensiuni şi modalităţi efective de realizare a

prevenirii şi stăpânirii violenţei, tulburărilor, busculadelor şi actelor de huliganism prilejuite de meciurile de fotbal cu caracter internaţional înţelegem să le prezentăm într-o manieră esenţializată, preluând şi fructificând, în principal, statuările Manualului de recomandări pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a cooperării poliţieneşti şi a măsurilor care asigură acest obiectiv, într-o primă fază prezentând, esenţializat recomandările de referinţă, pentru ca, apoi, să le menţionăm, sistematizat, pe fiecare în parte.

Recomandările pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea şi stăpânirea violenţei şi tulburărilor legate de meciurile de fotbal cu o dimensiune internaţională, care priveşte cel puţin un stat membru, includ cele de mai jos.

Gestiunea informaţiilor de către serviciile de poliţie: Criterii în raport de care gestiunea informaţiilor va putea să

satisfacă:o Obiective;o Misiuni de dimensiune internaţională;o Schimbul poliţienesc de informaţii;

Recomandări complementare. Pregătirile serviciilor de poliţie; Organizarea cooperării între serviciile de poliţie; Cooperarea între serviciile de poliţie şi suporteri; Politica mediatică şi de comunicare:

Politica mediatică; Strategie în materie de comunicaţie;

Rolul organizatorului. Gestiunea informaţiilor de către serviciile de poliţie.

Criterii care vizează asigurarea caracterului său satisfăcător:o Obiective:

167

Asigurarea ordinii, liniştii şi securităţii publice prin coordonarea schimbului de informaţii legate de meciurile de fotbal de către punctul naţional de informare asupra fotbalului.

Facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale relativă la apropierea poliţienească a fenomenului fotbal şi la schimbul de informaţii între serviciile competente;

Obiective specifice de impact, asociate cooperării internaţionale la nivelul asistenţei poliţieneşti:

Informaţia; Recunoaşterea; Reperarea; Însoţirea sub

supravegherea poliţiei;o Misiuni de dimensiune internaţioanală

ale punctelor naţionale de informaţie asupra fotbalului: să asiste autorităţilor naţionale competente,

adresându-le propuneri sau avize; să dispună analiza de către propriile cluburi a

riscurilor actualizate, care poate fi folositoare şi altor ţări; să asigure informaţiile relative la datele personale

ale suporterilor cu risc; să asigure coordonarea schimbului de poliţiei,

precum şi cu alte servicii care colaborează la securitatea sau la ordinea publică cu ocazia meciurilor de fotbal.

o Schimbul poliţienesc de informaţii: Tipuri de informaţii:

Informaţii generale:- strategice;- operaţionale;- tactice.

Informaţii personale. Informaţiile generale strategice reprezintă datele care descriu

evenimentul în toate dimensiunile sale, o atenţie particulară acordându-seriscurilor acestuia la adresa securităţii, şi care se circumscriu problematicii relative la:

Club: numele; adresa; culorile clubului;

168

e-mail; site internet; proiectul de fan-coaching, da/nu; suporteri; suporteri în deplasare: da/nu, câţi? numărul de cluburi de suporteri recunoscuţi; stadionul:

o numele;o adresa;o telefon/telecopiator;o capacitatea: capacitatea secţiunii

destinate vizitatorilor; anexe:

o lista cluburilor de suporteri cu date relative la transportul cu prilejul meciurilor europene în deplasare;

o planul stadionului cu indicarea secţiunii vizitatorilor şi a intrării;

o planul stadionului, cu mediul înconjurător, care să indice parcările separate şi itinerariile principale ale reţelei autorutiere;

o planul oraşului. Serviciul local de poliţie:

adresa; telefonul, telecopiatorul; e-mail; responsabilul dosarului:

o telefon, telecopiator;o e-mail;o G.S.M

ofiţerul de informare:o telefon, telecopiator;o e-mail;o G.S.M

fizionomiştii:o telefon, telecopiator;o e-mail;o numele;

Alte servicii de poliţie: 169

coordonatorul:o adresa;o telefon, telecopiator;o e-mail;o site internet;

Punctul naţional de informare asupra fotbalului: numele serviciului; adresa; permanenţa telefonică; telecopiatorul; e-mail.

Informaţii privind suporterii obişnuiţi: Numărul de suporteri:

o care asistă la întâlnirile (de dimensiuni internaţionale) în deplasare;o care asistă la aceleaşi tipuri de întâlniri pe propriul teren;

Identificare:o ţinuta;o drapele;o banere;

Comportament:o previzionat;o consumare de alcool;o artificii;o altele.

Transport:o numărul de suporteri care utilizează un transport organizat;o numărul suporterilor ce utilizează transportul neorganizat;

Sejurul. Informaţii privind suporterii cu risc:

Numărul de suporteri:o care asistă la întâlnirile internaţionale:

- în deplasare;- pe teren propriu.

Nucleele dure:o numărul de membri;

170

o vârsta medie;o numărul minimal reţinut că participă, cu

prilejul meciurilor de dimensiuni internaţionale:- în deplasare;- pe teren propriu.

Identificare:o ţinuta;o limbajul specific;o drapele;o banere;

Transport:o Numărul celor care circulă cu un transport:

- organizat;- neorganizat.

Sejurul; Atitudini vis-à-vis de alte cluburi:

o amicală;o neutră;o ostilă;

Contacte internaţionale:o amicale;o neutre;o ostile;

Asistenţi la alte întâlniri:o în ţările proprii;o în străinătate;

Afinităţi cu echipa naţională; Tendinţe politice (prezumate); Legături cu mediul criminal; Reacţii în raport cu serviciile poliţieneşti; Reacţii faţă de suporteri; Comportamente înainte de meci:

o apelarea la biletele altora;o consumul de alcool;o artificii;o altele.

Comportamente în cursul meciului:o consumul de alcool;

171

o artificii;o reacţii dacă echipa:

- conduce;- este condusă;

o reacţii la decizii contestabile;o reacţii în caz de comportament provocator;o altele.

Comportamente după meci:o consumul de alcool;o artificii;o reacţii :

- în caz de victorie;- în caz de pierdere;- în caz de

comportament provocator;o altele.

Descrierea incidentelor:onatura lor;ovandalism;o furturi şi jafuri.

Confruntări:o iniţiativa incidentelor;onatura violenţei utilizate;

Tip de agresiune:o arme utilizate;

Particularităţi:oTactici utilizate cu prilejul meciurilor internaţionale;

- pe propriul teren;- în deplasare;

Evoluţia fenomenului. Sugestiile privind intervenţia poliţieiInformaţiile generale operaţionale reprezintă datele care permit să se

formuleze o idee exactă asupra faptelor care se derulează în cadrul evenimentului;

Informaţiile generale tactice se referă la datele care permit responsabililor operaţionali de a acţiona de o manieră particulară în cadrul menţinerii ordinii şi securităţii în jurul evenimentului.

Pe lângă cele trei categorii de informaţii, sub genericul de generale, cel de-al doilea tip de informaţii, respectiv informaţiile personale sunt

172

relative la indivizii care prezintă sau pot prezenta un pericol pentru ordinea şi securitatea publică în jurul evenimentului, sau care au fost implicaţi în incidente, în scopul pregătirii sau luării de măsuri specifice.

Fazele şi mecanismele gestionării schimbului de informaţii Fazele de referinţă se structurează în trei mari categorii distincte,

respectiv: înainte de eveniment, în concepţia că porneşte de la momentul în

care se ştie că un anumit meci se va juca sau că un anumit turneu este prevăzut;

pe timpul evenimentului, înţelegând perioada cuprinsă între primul şi ultimul fapt care influenţează sau poate influenţa ordinea publică în intervalul derulării stricte a acestuia;

după eveniment, care are în vedere inclusiv o evaluare a celor produse în fazele anterioare.

CORELAREAtipurilor de faze de gestionare a schimbului de informaţii cu sarcinile

categoriilor punctelor naţionale de informare

Sarcini Sarcinile punctului naţional de informare asupra fotbalului, al ţării

organizatoare

Sarcinile punctului naţional

de informare asupra fotbalului,

al ţării care îşi acordă ajutorul

Tipuri de faze

I. Înainte de eveniment

a) La nivel strategic Să formuleze o cerere de informaţii adresată punctelor de informare proprii sau din alte ţări referitoare la:- analiza riscurilor orivind suporterii echipei vizate;- echipa însăşi;- însoţitorii săi, în caz de ameninţare;fizionomişti;

Să furnizeze, în măsura posibilă, informaţii asupra unor subiecte cum ar fi cele asupra legislaţiei aplicabile şi a politicii autorităţilor, organizarea evenimentului, identificarea autorităţilor responsabile şi a şefilor de poliţie etc. Să difuzeze orice informaţie

Să înainteze, din proprie iniţiativă, orice informaţii pertinente punctelor naţionale de informare asupra fotbalului, interesate; Să răspundă problemelor puse de punctele naţionale de informare asupra fotbalului din ţările organizatoare şi să exploateze lista

173

pertinentă celorlalte puncte de contact naţionale de informare asupra forbalului, interesate.

interdicţiilor stadionului în limitele prevăzute de lege.

b) La nivel operaţional

Să ceară punctelor de informare asupra forbalului din alte ţări informaţii privind deplasarea suporterilor ordinari şi cu risc, echipa participantă şi însoţitorii săi (în caz de ameninţare), vânzările de bilete; Să le adreseze o cerere de asistenţă şi efective poliţieneşti, ca de exemplu fizionomiştii şi însoţitorii;Să ceară informaţii privind criminalitatea în general, înţelegând şi terorismul;Să furnizeze punctului naţional de informare asupra fotbalului al ţării care îşi acordă sprijinul, informaţii privind organizarea serviciului de ordine şi, în particular, metoda de integrare a fizionomiştilor în serviciul local de ordine, ca şi directivele privind suporterii, etc. Să transmită orice informaţie pertinentă altor puncte naţionale de informare asupra fotbalului, interesate.

Să răspundă problemelor care i s-au pus, în particular vizând deplasarea suporterilor şi colaborarea poliţienească, cum ar fi cea a fizionomiştilor.

II. Pe timpul evenimentului

a) La nivel operaţional Să confirme informaţiile furnizate, pentru care actualizarea analizei de risc;Dacă sistemul ofiţerilor de legătură este prevăzut, cererea şi răspunsul trebuie să fie trecut acestora.

Să actualizeze informaţiile furnizate şi supravegherea momentelor şi sejurului suporterilor; Să furnizeze informaţii utile relative la comportamentul suporterilor în propriile ţări;

b) La nivel tactic Să vegheze la confirmarea informaţiilor furnizate prin constatările intrări asupra tuturor autorilor vizaţi;

Să ia şi să aplice dispoziţii pentru a urmări

174

Să propună adoptarea, eventuală, a măsurilor corective de rigoare; Poate formula şi înainta punctelor naţionale de informare asupra fotbalului, din ţara de origine şi ţările de tranzit, informaţii referitoare la întoarcerea eventuală a suporterilor expulzaţi sau returnaţi; Poate transmite informaţiile necesare, asupra returnării suporterilor, ţărilor de tranzit.

mişcarea suporterilor.

III. După eveniment

a) La nivel strategic Procedarea la evaluarea comportamentelor suporterilor, care să permită actualizarea analizelor de risc asupra vizitatorilor; Evaluarea procesului de schimb de informaţii.

Adoptarea analizei de risc.

b) La nivel operaţional

Evaluarea eficacităţii operaţionale a informaţiilor furnizate de către punctul naţional de informare asupra fotbalului sau de către alte ţări, precum şi a încadrărilor asigurate de către ţara vizitatoare; Comunicarea posibilă a informaţiilor relative la vizitatorii din alte ţări, ca şi descrierea incidentelor ce au avut loc; Furnizarea, în limitele legii, a informaţiilor relative la eventualele arestări; Evaluarea asistenţei străine.

Evaluarea schimbului de informaţii asupra bazei de informaţii factuale furnizate de către punctul naţional de informare asupra fotbalului ţării organizatoare;

Evaluarea schimbului de informaţii în termenii eficacităţii operaţionale;

Evaluarea activităţii fizionomiştilor.

Procedura de comunicare a informaţiilor şi regulile aferente, generale, se realizează în baza unor norme explicit formulate, asupra căreia nu mai insistăm, revenind celor direct interesaţi şi implicaţi să le aprofundeze. Aşişderea, considerăm că trebuie procedat şi în privinţa secţiunii relative la recomandările complementare asupra gestiunii informaţiilor de către serviciile de poliţie, precum şi asupra problematicii vizând pregătirile de către serviciile de poliţie, regăsite în capitolul 2 al Manualului de referinţă, parţial deja invocate.

175

Organizarea cooperării între serviciile de poliţie se referă, în linii generale, la responsabilităţile poliţieneşti ale ţării ospitaliere, la asistenţa care poate fi furnizată serviciilor similare străine, la purtătorii de cuvânt şi alte sarcini comune sau specifice.

Cooperarea între serviciile de poliţie şi spectatori, cuprinde o varietate largă de norme şi standarde, cele cu o semnificaţie aparte fiind referitoare la:

Cooperarea cu conducătorii organizaţiei de spectatori; Atenţia ce trebuie acordată informaţiilor provenită de la

organizaţia spectatorilor; Relaţionării corecte a serviciilor poliţieneşti cu conducătorii

spectatorilor. Politica mediatică are în vedere, în principal, următoarele

standarde şi exigenţe: Obiectivul principal va trebui să fie ca poliţia şi alte puteri

publice să informeze, la nivel naţional şi internaţional, populaţia, în cooperare cu media, asupra campionatelor ce urmează să aibă loc apropiat, pregătirilor şi să dea spectatorilor, la meciuri, consilierile politice necesare securităţii lor.

Definirea obiectivelor de politică mediatică: să dea opiniei publice o imagine pozitivă a politicii duse de către

poliţie şi autorităţi; asigurarea confortului spectatorilor şi suscitarea unei atitudini

sportive a acestora; să facă ca spectatorii cu o conduită rea să şi-o schimbe;

ecartamentul unei astfel de conduite nu duce la nimic bun; să creeze un sentiment de securitate; să informeze publicul asupra măsurilor luate de către poliţie,

îndeosebi în caz de perturbare a ordinii publice. Caracteristicile politicii mediatice: va trebui să facă de înţeles publicului că situaţia este stăpânită; va trebui să confere un sentiment de securitate şi de încredere; va trebui să facă cunoscut că „huliganismul” pe stadioane va fi

tratat cu seriozitate. Strategia în materie de comunicare Metode de folosit pentru atingerea obiectivului : Stabilirea, cu mult timp dinainte, a raporturilor cu media, ţinând

cont de campionate sau de meciuri;

176

Cooperarea între serviciile de presă ale poliţiei, serviciile municipale, autorităţile naţionale, organizaţiile de fotbal, cum ar fi UEFA, FIFA etc., astfel ca, în cadrul unei politici sau unei viziuni clare să se permită fixarea domeniilor de responsabilitate particulare;

Luarea dispoziţiilor necesare pentru ca informaţiile emanând de la poliţie să fie difuzate tuturor celor interesaţi, oficiilor de turism, transportatorilor şi altor antreprenori;

Punerea la punct a pliantelor destinate spectatorilor străini, adăugând eventual şi alte informaţii turistice;

Stabilirea, pe întreaga durată a campionatului, a unui birou de presă uşor reperabil sau să fie prezenţi agenţi însărcinaţi cu relaţiile cu presa şi purtători de cuvând de media;

Prevederea de conferinţe de presă cotidiene, interviuri şi alte mijloace de informare adecvate pe toată durata campionatului;

Organizarea înaintea campionatului de întâlniri cu presa, în cursul cărora să fie indicată în mod clar maniera avută în vedere pentru cooperarea cu presa.

Mijloace de atingere a obiectivelor / sugestii pentru reuşită Afectarea de corespondenţi de presă profesionişti la nivel local,

regional şi central. Prezenţa la centrele de presă a mai multor ofiţeri de poliţie

multilingvi, însărcinaţi cu relaţia cu presa, cu care reprezentanţii media să poată lua contact.

Producerea unui dosar de informare naţional şi/sau binaţional. Producerea de informaţii cu caracter local. Publicarea de articole asupra securităţii şi confortului în

publicaţiile locale de către ofiţerii de turism şi alţi jurnalişti sau publicaţii locale.

Publicarea numărului persoanelor arestate pentru perturbarea ordinii publice, deţinerea de arme sau de bilete de intrare false, vinderea de bilete la meci, negre, stare de beţie etc.

Crearea, la nivel naţional, a unui grup de lucru consacrat politicii de cooperare cu media.

Puncte importante de luat în considerare Fixarea esenţialului mesajului , decizându-se din timp şi indicându-

se în mod clar jurnaliştilor care va fi subiectul principal al interviului. Obiectul central al mesajului să poată fi realizabil, context în care

nu se vor comunica poziţii nerealizabile, pentru că dacă se vor produce, inerent, media le va putea lua având ca valoare mijlocul de influenţare a

177

comportamentelor. Totodată, politica de comunicare de către poliţie va trebui să fie menţinută.

Pregătirea în timpul cerut, sens în care anunţarea candidaturii unei ţări de realizare a campionatului va începe să fie pregătită cu o politică mediatică axată asupra rolului şi responsabilităţii proprii a poliţei şi puterilor publice.

Planificarea va trebui să includă, în orice fază a sa, politica mediatică fixând fiecare moment cu care media va fi informată.

Continuitatea şi frecvenţa contractelor cu media, care au în vedere că este deosebit de important a se organiza cu regularitate, la iniţiativa presei, schimburi de informaţii în orice perioadă vizată şi ţinându-se cont de necesitatea ca media să urmeze rapid informaţiile.

Proiecte de media, având în vedere că poliţia şi autorităţile să vegheze ca, în proiectele specifice de media, să se ţină cont cum se cuvine de informaţiile comunicate de către poliţie.

A fi pregătiţi pentru orice eventualitate, cunoscându-se că atunci când se produc incidente, atenţia media se deturnează rapid de la evenimentul sportive, pentru a se axa asupra perturbării ordinii publice. Totodată, nu trebuie uitat că jurnaliştii sportivi îşi redactează articolele într-o optică total diferită decât cea a poliţistului, cu care au stabilit un raport.

Media sunt antreprenoare, motiv pentru care trebuie ţinut cont de faptul că poliţia nu este singura sursă de informaţii a media, iar scenariile şi intervenţiile poliţiei vor trebui să facă obiectul unei atenţii particulare.

Transparenţa, exclusivitatea şi actualitatea, trebuie astfel concepute încât să permită a se indica mediei în ce condiţii poliţia sau autorităţile vor interveni dacă va fi necesar, insistându-se asupra faptului că planurile şi pregătirile poliţiei sunt adecvate. Poliţia va trebui, de asemenea, să furnizeze orice informaţie, iar aceasta va trebui sa fie verificabilă şi actuală.

Inspirarea încrederii media asupra dispoziţiilor pe care poliţia le ia şi le comunică la media, cu precizarea că trebuie subliniat că asumarea securităţii sportive aparţine poliţiei şi autorităţilor.

Interviurile trebuie concepute şi derulate încât să se ţină cont de faptul că: vor trebui luate măsuri de pregătire de către autorităţile poliţieneşti a contactelor cu media, inclusiv privind locurile adecvate de realizare, iar contactele cu media vor trebui să aibă loc, de preferinţă, oral şi de la persoană la persoană.

Limitarea comunicaţiilor la domeniul de responsabilitate şi de intervenţie, ceea ce presupune ca diferitele instanţe să se pună de acord între ele asupra chestiunilor de cunoscut de către media şi a tipului de informaţii puse la dispoziţia acesteia. În contactele lor cu media, poliţia şi celelalte

178

autorităţi vor trebui să-şi centreze intervenţia lor la propriile roluri şi responsabilităţi.

Erori/acuzaţii, punctul care are în vedere că partenerii vor trebui să evite să utilizeze media pentru a-i livra polemici sau a lansa acuzaţii de incompetenţă contra unuia sau altuia dintre parteneri.

Cooperarea este astfel concepută încât niciodată să nu se încurajeze alţi parteneri în punerea în aplicare a politicii mediatice, decât în măsura în care aceasta a fost exersată în cooperare;

Acorduri prealabile cu echipele de poliţie străine în privinţa purtătorului de cuvânt, de maniera în care atunci când poliţia din ţara ospitalieră primeşte ajutorul echipei de poliţie din alte ţări, va trebui convenit cu aceasta să primească să îi revină rolul esenţial în relaţiile cu presa. Este posibilă şi o derogare, în baza acordului convenit, ca echipa de susţinere să aibă propriul ataşat de presă (purtător de cuvânt) competent.

Utilizarea contribuţiei colegilor poliţişti din ţările de origine a suporterilor, cu ocazia interviurilor sau conferinţelor de presă ce vor avea loc. Ei vor trebui sa dispună de mijloacele necesare, de contacte cu presa şi să cunoască comentariile locale şi naţionale şi, îndeosebi, tipul de organizaţie de presă cu care vor lucra.

Stabilirea unei liste cu serviciile de presă naţionale pentru poliţia ţării organizatoare, luând în considerare, îndeosebi, grupurile ţintă cărora aceste servicii se adresează. În sprijinul acestei liste, poliţia din ţara organizatoare va putea să se adreseze direct serviciilor de presă pentru a le comunica informaţii.

A ţine cont de tipul de serviciu de presă ce se va folosi, ceea ce presupune ca atunci când se comunică informaţii relative la securitate, este necesar a se lua în calcul tipul de serviciu de presă căruia i se adresează şi grupului lui ţintă, evitându-se implicarea unui comentator de presă mai puţin experimentat. Totodată, va trebui acordată atenţia cuvenită redactării şi difuzării comunicatelor de presă.

Constituirea unei grup de muncă naţional comun cu toţi partenerii vizaţi, poliţia de supraveghere în locurile derulării meciului, punctul central de informare asupra vandalismului posibil de manifestat în astfel de împrejurări, organizaţia de fotbal, autorităţi naţionale.

Utilizarea aceloraşi informaţii de bază şi cu cea mai mare precizie în comunicările cu media din partea reprezentaţilor poliţiei şi celorlalte autorităţi implicate. În scopul armonizării infrastructurilor factuale, pot fi redactate note comune şi puse la punct răspunsuri tip la chestiunile recurente. Se poate conveni a se comunica cotidian probleme ridicate de către media.

179

Comunicarea scrisă , în contextul conferinţelor de presă, care poate avea următoarele avantaje: textul scris permite accesul mai bun al presei; acest text poate fi autorizat în prealabilul difuzării sale la presă şi, în fine, mesajul este mult mai clar definit.

Prospectele puse la dispoziţia suporterilor le pot indica tipul de comportament aşteptat din partea lor sau, contrar, inacceptabil în ţara respectivă, ca şi ceea ce se consideră ca o infracţiune care poate da loc la urmăriri. Totodată, pot include informaţii conexe, care să inducă ideea că suporterii sunt bineveniţi. Prospectele vor trebui remise cu ocazia vânzării biletelor.

Asocierea publicului poate fi cerută, în sensul de a juca un rol activ în semnalarea oricărui fapt suspect poliţiei.

Strategia de urmare ţine cont de faptul că birourile de presă se vor închide spre finalul campionatului şi că, după această închidere, informaţiile vor trebui să fie comunicate, în continuare, de către postul comandamentului de poliţie. În context, va trebui indicat când ofiţerul de poliţie însărcinat cu relaţiile cu presa va fi disponibil pentru realizarea bilanţului şi pentru o ultimă întâlnire cu presa.

Evaluarea politicii mediatice trebuie realizată în final, inclusiv din perspectiva eventualelor propuneri de completare sau adaptare a punctelor importante, pe care le-am tratat mai sus.

Rolul organizatorului în prevenirea şi stăpânirea violenţei, tulburărilor, busculadelor şi actelor de huliganism prilejuite de meciurile de fotbal de dimensiuni internaţionale, este unul major şi, în termeni concepţionali ai UE el se traduce în exigenţele pe care trebuie să le satisfacă şi a listei standard cu exigenţele eventuale de impus acestuia.

Exigenţe pe care organizatorul trebuie să le satisfacă: Să i-a toate măsurile necesare, de competenţa sa pentru a contribui

la asigurarea nonviolenţei în societate; Gestiunea eficace a meciurilor de fotbal, naţionale sau

internaţionale, va trebui realizată printr-o apropiere globală a tuturor actorilor care participă la eveniment, ceea ce presupune o colaborare eficace între organizatori, actorii implicaţi, autorităţile şi serviciile de poliţie;

Desemnarea de către statele membre a responsabilităţii organizatorului unui meci este esenţială, ca şi departajarea acesteia de responsabilităţile altor organe implicate, ceea ce presupune repartizarea de funcţii între diferiţii organizatori;

Organizatorilor să li se impună, de către autorităţile implicate şi serviciile de poliţie, exigenţe minimale în vederea menţinerii ordinii şi securităţii publice, care să indice responsabilităţile ce le incumbă şi să

180

permită forţelor de poliţie să se concentreze asupra sarcinilor lor principale de menţinere a ordinii publice;

Organizatorii vor trebui să ia toate măsurile necesare de precauţie pentru evitarea afectării persoanelor sau bunurilor, înţelegând şi măsurile pentru prevenirea busculadelor spectatorilor.

Lista de standarde a punctelor de verificat în privinţa exigenţelor de impus spectatorilor:

Organizatorii să ia toate măsurile necesare pentru menţinerea ordinii şi securităţii publice, atât în interiorul cât şi în exteriorul stadionului, înainte, pe timpul şi după meci, în scopul mobilizării numărului de poliţişti necesar, ţinând cont de lista standardelor punctelor de verificare inclusă în apendicele nr.2 la Manualul de recomandări pentru punerea în aplicare, la scară internaţională, a unei cooperări poliţieneşti şi a măsurilor vizând prevenirea şi stăpânirea violenţei şi tulburărilor legate de meciurile de fotbal cu o dimensiune internaţională şi care vizează mai mult decât un stat membru.

În concluzie, reţinem ideea că am dezvoltat problematica de referinţă şi pentru că ea este aplicabilă nu numai meciurilor de fotbal, ci şi, în viziunea UE, oricăror întruniri internaţionale, fie ele sportive sau culturale, care pot reprezenta un factor de risc pentru ordinea şi securitatea publică. Totodată, am insistat mai mult asupra aspectelor mai puţin stăpânite şi utilizate în România, cum ar fi, de pildă, politica mediatică şi strategia de comunicare, tocmai pentru o mai optimă fructificare, în profil naţional, a bunelor practici europene în domeniu, algoritmul utilizat reprezentând un sistem important de referinţă în fundamentarea şi implementarea demersurilor de profil.

4.2.4.4. Protecţia înaltelor personalităţi aflate în vizite în alte state membre

Baza de reglementare – Decizia Consiliului relativă la crearea unei Reţele europene de protecţie a personalităţilor, intrată în vigoare la 28 noiembrie 2002.

Delimitări conseptuale Reţeaua europeană de protecţie a personalităţilor reprezintă

serviciile de poliţie şi alte servicii competente în materie de protecţie a personalităţilor, ale statelor membre, şi care vor desemna fiecare în parte câte un punct de control unic, cu posibilitatea desemnării similare şi din partea statelor candidate şi, respective a Europolului, reţea care este condusă de către statul membru care exercită Preşedenţia Consiliului.

181

Personalităţile protejate sunt cele care beneficiază de un serviciu special de protecţie, în conformitate cu legislaţiile naţionale ale statelor membre, cu regulile unei organizaţii sau instituţii internaţionale sau supranaţionale.

Obiectivele reţelei Să promoveze schimbul de informaţii între serviciile participante

la aceasta, cum ar fi informaţiile şi experienţele de ordin general şi ethnic în materie de asemenea protecţii sau informaţiile relative la criteriile cele mai adecvate de selectare şi formare a personalului.

Să favorizeze punerea la punct a unui ansamblu de practice commune în privinţa activităţilor operaţionale, de profil.

Să încurajeze detaşările, mutuale, de funcţionari. Să permită serviciilor participante schimbul de informaţii

pentru comunicarea şi definirea apropierilor commune privind: procedurile şi cererile necesare scopului de a obţine din partea

statelor membre de vizită a autorizaţiei de prezenţă pe teritoriul lor a serviciilor unui alt stat membru;

metodele de acţiune, commune, pentru prevenirea agresiunilor şi atentatelor;

protocoale asupra priorităţilor care vor trebui acordate personalităţilor protejate pe timpul circulaţiei cortegiilor;

colaborarea cu serviciile repressive şi alte servicii publice; recomandări relative la media. Să favorizeze schimburile operaţionale de informaţii, conform

legislaţiilor naţionale, privind aplicarea măsurilor de securitate, în cazul în care protecţia unei personalităţi trebuie asigurată în cel puţin două state membre.

Urmări: Prezentarea de către Reţea a unui raport, annual, Consiliului. Evaluarea activităţii reţelei, de către Consiliu, la fiecare trei ani. Alte coordinate specifice pentru dezvoltarea cooperării

operaţionale între serviciile de poliţie şi formarea serviciilor repressive la nivelul UE1

Crearea unei Unităţi Speciale a şefilor de poliţie, care a pus în aplicare un Comitet de supervizare prezidat de Europol, Consiliu şi Secretariatul general al Comisiei.

1 A se vedea, EUROPARL, Lutte contre la criminalité a l'echelle de l'Union. Tableau de bord, în: http://www.europol.eu.int/comparl/libe/elsj/scoreboard/crime/default_fr.htm.

182

Comunicarea, prezentată de către Comisie la 25 martie 2004, relativă la anumite acţiuni de intreprins în vederea ameliorării schimburilor de informaţii.

Comunicarea Comisiei, din aceeaşi dată de mai sus, asupra unui proiect vizând schimbul de informaţii şi cooperarea privind actele teroriste.

Reuniunile, rezultate, după 11 septembrie 2001, a şefilor unităţilor anti-teroriste

** *

Deşi destul de vastă şi de complexă, în forma şi în conţinutul de tratare de până în present, problematica la care ne-am referit are noi valenţe şi forme particulare de exprimare, fie că este vorba de cooperare judiciară în materie penală, fie de cooperarea poliţienească, atunci când avem în vedere viziunea Uniunii Europene asupra prevenirii şi luptei contra criminalităţii, în ansamblu şi, mai ales, pe tipuri distincte de infracţiuni, îndeosebi a celor cu o gravitate deosebită, pe care intenţionăm să le dezvoltăm şi să le prezentăm într-o lucrare distinctă, într-un viitor nu prea îndepărtat.

CAPITOLUL VConcluzii şi propuneri finale

1. Coordonatele penale ale dreptului comunitar şi, în particular, cooperarea judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească au prezentat şi va prezenta, şi mai mult, în viitor, un imperativ indiscutabil şi singurul răspuns posibil, consistent şi viabil, la explozia fără precedent a

183

criminalităţii pe plan mondial, îndeosebi a formelor grave de criminalitate, cu elemente de extraneitate, de tipul terorismului, crimei organizate, corupţiei şi fraudelor de dimensiuni internaţionale, traficului ilicit cu fiinţe umane, traficului de droguri, de armament, muniţii şi explozivi, de materiale şi materii nucleare şi radioactive, biologice, biochimice, traficului cu specii vegetale şi animale pe cale de dispariţie, mai nou traficului ilicit cu organe, hormoni şi ţesuturi umane, traficului cu opere de artă aparţinând patrimoniului cultural-naţional şi mondial, infracţiunilor din domeniul informaticii ori comise cu mijloace informatice.

Totodată, pe fondul progresului general al omenirii, în special al celui tehnico-ştiinţific, precum şi al procesului de globalizare, pe lângă beneficiile lor, s-a previzionat trendul ascendent al formelor de criminalitate, descrise mai sus, creşterea gradului lor de pericol social, apariţia de noi forme grave de criminalitate şi specializarea crescândă a infractorilor, care reprezintă factori majori de risc la adresa ordinii de drept internaţionale şi naţionale, a democraţiei, crează profundă îngrijorare în opinia publică şi, inerent, vor impune, mereu, mutaţii profunde şi reactualizări permanente în planurile complexe şi dificile de cooperare judiciară internaţională în materie penală şi de cooperare poliţienească.

Toate acestea au presupus costuri enorme şi se anticipează exponenţializarea lor, dar merită făcute, pentru potenţarea acţiunilor conjugat – conştiente ale tuturor factorilor cu adevărat responsabili, internaţionali şi naţionali, spre scopul final – BINELE OMENIRII.

2. Europa, nu a fost şi nici nu va rămâne tributară, nici la capitolul, din păcate negativ, al structurii şi dinamicii criminalităţii internaţionale, după cum nici la căutarea, adoptarea şi implementarea politicilor, strategiilor şi măsurilor corective de rigoare, care să permită cel puţin stăpânirea acestui fenomen şi a tendinţelor sale evolutive, majoritatea demersurilor şi bunelor ei practici, concepţionale şi operaţionale, devenind modele şi fructificate în general pe plan mondial.

3. Aşa cum a rezultat, şi pe parcursul lucrării noastre, apare evident că, la ora actuală, Uniunea Europeană dispune de un cadru, relativ bun, legislativ, reglementar şi instituţional, în domeniul cooperării judiciare penale şi cooperării poliţieneşti în interiorul său, cât şi la nivel internaţional, precum şi de o varietate largă de mecanisme, proceduri, metode şi tehnici de implementare, în virtutea cărora putem afirma că aceste cooperări reprezintă unul din cei mai importanţi piloni pe care se susţine conceperea şi dezvoltarea Spaţiului de Libertate, Securitate şi Justiţie, ca unul din

184

obiectivele fundamentale ale Uniunii şi a cărui realizare şi consolidare, permanentă, permit acesteia noi consistente oportunităţi şi facilităţi de a oferi cetăţenelor şi cetăţenilor săi respectarea demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a drepturilor omului, în general, un stat de drept, într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.

4. Am subliniat, la concluzia anterioară, sintagma apreciativă „relativ bun”, raportată la cadrul general, european, de cooperare judiciară în materie penală şi de cooperare poliţienească, pe de o parte, pentru că înţelegem că a fost şi va rămâne mereu perfectibil, datorită formelor grave de criminalitate, în continuă dinamică şi de interes major cel puţin pentru două state membre ale Uniunii, dacă nu chiar pentru Comunităţile europene, în ansamblul lor.

Pe de altă parte, însă, avem în vedere că analiza de conţinut, pe orizontală şi pe verticală, asupra instrumentelor juridice, legislative şi nelegislative, în domeniu, în ansamblul lor, pe care am realizat-o spre final, ne-a permis să concluzionăm că există în chiar interiorul acestui cadru general european, de referinţă, o serie de carenţe şi disfuncţionalităţi, pe care intenţionăm să le punctualizăm, în următoarea manieră:

există, în opinia noastră, o dispersie destul de mare de normare juridică, rămasă în vigoare chiar în referire la acelaşi sediu material de reglementare, derivată din intervenţiile sistematice şi continui, de-a lungul multor ani, ale organelor şi organismelor Uniunii, inerente dealtminteri. Numai că o astfel de dispersie împreunează accesibilitatea, mai ales rapiditatea accesibilităţii tuturor factorilor direct implicaţi şi, mai ales, interesaţi de cunoaşterea acestor instrumente juridice şi de implementare standardelor lor.

Apoi, pe acest fond, regăsim paralelisme şi suprapuneri de reglementare.

În consecinţă, propunem ca, pe termen mediu şi lung, europarlamentarii români să susţină şi să se implice activ în comasarea varietăţii de reglementări, în vigoare, relative la acelaşi domeniu, într-un singur act juridic, care să fructifice valenţele pozitive ale tuturora celor existente;

sub raport instituţional, deşi sunt suficiente raţiuni, din considerente de specializare şi de creştere a operativităţii acţionale în spectrul cooperării judiciare penale europene şi cooperării poliţieneşti, suntem de părere că, la ora actuală, cadrul general european a preconizat şi menţine prea multe structuri

185

organizaţionale, aşa cum ar fi, de pildă, varietatea foarte largă a „punctelor de contact naţionale”, care atrag, după sine, implicit costuri deosebit de ridicate, greu de suportat, mai ales de către statele membre de talie mică şi mijlocie, după cum şi un suplus de birocraţie.

Pe acest fond, propunem realizarea, la nivelul instituţiilor europene competente, a unui studiu de profunzime asupra acestei probleme, inclusiv din perspectiva oportunităţilor de reunire, într-o structură comună, a acestor puncte de contact, cel puţin a celor posibil de reunit şi care, din punctul nostru de vedere, ar facilita şi comunicarea mult mai rapidă, atât între aceste puncte, cât şi cu organismele de profil ale Uniunii, cu efecte benefice în plan acţional – pragmatic;

paralelisme şi suprapuneri legislative şi de reglementare, precum şi instituţionale decurg şi din interferenţa şi confluienţa dreptului comunitar, pe de o parte, şi dreptului Consiliului Europei şi reglementările de profil şi orientările politice, în domenii diferite, ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa, toate sub genericul dreptului european.

Este şi motivul pentru care, mai ales în contextul noilor deschideri pe care le realizează Constituţia pentru Europa, propunem ca europarlamentarii români, cât şi reprezentanţii noştri în Consiliul Europei şi, în O.C.D.E., să se implice în mai buna delimitare şi precizare a competenţelor fiecăreia din instituţiile enumerate, în ideea evitării paralelismelor şi suprapunerilor, inutile.

5. Îndiferent de viitorul Constituţiei pentru Europa, încă incert la momentul finalizării redactării prezentei lucrări, rămâne, indubitabil, rolul său major în configurarea noii construcţii europene şi, dacă nu va reprezenta principalul instrument juridic regional-european, Tratatul de instituire a acesteia, adoptat prin consens de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003 şi prezentat Preşedintelui Consiliului European la Roma, are şi va avea cel puţin valoarea unor abordări doctrinare, de cel mai înalt nivel, având în vedere înaltele personalităţi europene implicate în redactarea şi adoptarea sa.

Este şi raţiunea pentru care ne permitem să formulăm unele concluzii şi propuneri, pe marginea acestui document, în referire la problemetica de interes pentru tema noastră.

Astfel, cu certitudine, această constituţie consacră elemente de o manieră substanţială, care interesează cooperarea judiciară penală europeană şi cea poliţienească, regăsite într-o secţiune distinctă (Secţiunea 4, a Titlului III.).

186

Totuşi, parte din normele de referinţă, considerăm că sunt concepute şi tratate într-o manieră reducţionistă, inexplicabilă pentru noi.

Aşa, de pildă, la art.III-172, atunci când se enumeră, la alin.1, domeniile criminalităţii, de interes pentru acest nivel de legiferare, sunt menţionate, exclusiv, doar terorismul, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupţia, falsificarea mijloacelor de plată, infracţiunea informatică şi criminalitatea organizată, fără ca, cel puţin, această enumerare să se finalizeze cu „etc”, sau „ş.a.”.

Ori, coroborarea acestei enumerări normative, limitative, cu alte instrumente juridice, legislative şi nelegislative ale UE, dar încă în vigoare, relevă necuprinderea şi altor domenii de criminalitate, de un interes cel puţin similar, cum ar fi: rasismul şi xenofobia, genocidul, crimele contra umanităţii şi crimele de război, infracţiunile grave în detrimentul mediului înconjurător, fraudele, în special care implică interesele financiare ale Comunităţii europene, infracţiunile la regimul juridic specific bunurilor culturale etc.

Ca urmare, propunem ca partea română, şi sperăm să devenim parte, la proxima revizuire, modificare şi completare a Constituţiei pentru Europa să facă demersurile necesare pentru includerea şi a domeniilor de referinţă în instrumentul juridic fundamental de guvernare al Uniunii.

6. Acceptând, în linii generale, aprecierea din Strategia de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, aprobată de către Guvernul României, conform căreia „La data elaborării prezentei Strategii, acqius-ul comunitar în materie (de cooperare judiciară internaţională – n. ns.) a fost transpus în legislaţia internă ...”, nu putem, totuşi, să eludăm şi unele imperfecţiuni existente, începând cu însăşi prevederile constituţionale şi continuând cu alte legi de profil, care vizează direct cooperarea judiciară europeană în materie penală şi cea poliţienească.

Astfel, actuala Constituţie a României, îndeosebi art.11 – relativ la relaţionarea Dreptul internaţional şi dreptul intern – şi art.20 privind „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, includ norme care sunt în dizonanţă cu unele părţi din normele juridice inserate în Constituţia pentru Europa şi în instrumentele juridice europene, deja existente, mai ales în ceea ce priveşte, în special, aplicarea reală a principiilor fundamentale de drept comunitar, implicit din sfera penalului şi cooperării judiciare penale europene relative la primordialitatea dreptului comunitar, la aplicarea directă şi imediată a acestuia, pe segmente clar definite şi statuate.

187

Din aceste considerente propunem, printre altele: Art.11, alin.1, din Constituţia României să fie actualizat,

modificat şi completat astfel: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi din celelalte instrumente juridice, obligatorii europene, cu aplicare directă”

Art.11, alin.2, din Constituţia României, să fie modificat şi completat, după cum urmează:

„Tratatele ratificate de către Parlament, potrivit legii, precum şi celelalte instrumente juridice, legislative şi/sau nelegislative, internaţionale şi/sau regional-europene, cu punere în aplicare directă şi cu efect imediat, fac parte din dreptul intern, sub rezerva eventualelor declaraţii de interpretare sau rezervelor permise de formulat, în accepţia acestora, şi care au fost formulate şi depuse de către România”.

La rândul său, prevederile art.20, alin.2, din aceeaşi Constituţie, propunem să fie redefinit, în formularea, eventuală: „Dacă există neconcordanţe între pactele, tratatele şi celelalte instrumente juridice, legislative şi/sau nelegislative, după caz, obligatorii, emise de către autorităţile internaţionale sau regional-europene competente, cu putere de punere în aplicare directă şi cu efect imediat, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale şi/sau regional-europene, cu excepţia în care aceste reglementări au permis declaraţii de interpretare şi/sau rezerve, pe care statul român le-a depus”.

7. Pe parcursul redactării lucrării noastre, am reţinut şi formulat alte peste 20 observaţii critice şi/sau propuneri de lege ferenda, în special vizând oportunitatea şi posibilitatea amendării, pe termen scurt şi mediu, în funcţie de ceea ce se va considera ca necesar, pentru susţinerea intereselor României, îndeosebi a Legii 302, din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, statuată şi promulgată de către autorităţile naţionale, abilitate, fără a mai resimţi nevoia reiterării lor, la acest capitol final.

8. Având în vedere realităţile cu care România s-a confruntat şi, anticipăm, că vor rămâne prezente mult timp încă, mai ales pe segmentele de interes particular şi pentru celelalte state membre şi chiar Uniunea europeană în ansamblul său, ne pronunţăm pentru amplificarea, diversificarea şi eficientizarea majoră a demersurilor naţionale, din partea

188

tuturor instituţiilor şi organismelor statele abilitate şi chiar o societăţii civile, pentru prevenirea şi combaterea cu mai multă fermitate, inclusiv în cadrul general oferit de cooperarea judiciară europeană în materie penală şi de cooperare poliţienească, a terorismului, migraţiei ilegale, traficul ilicit cu fiinţe umane, marii corupţii, traficului ilicit de droguri, armament, muniţii, explozivi, materiale şi materii nucleare şi radioactive, eventual biochimice, bacteriologice şi biologice, crimei organizate şi infracţiunilor la adresa intereselor financiare ale Comunităţii europene.

Totodată, luând în considerare capacităţile de inteligenţă deosebit de ridicate care caracterizează personalitatea fundamentală şi personalitatea modală a românilor, arhicunoscute în lume, după cum şi faptul că cel puţin o parte din astfel de capacităţii au servit şi, preliminăm că vor putea fi utilizate mult mai mult şi în partea negativă a criminalităţii, considerăm că în arealul definit mai sus ar trebui să-şi regăsească, şi cât mai repede posibil, un loc prioritar şi consistent prevenirea şi combaterea cybercriminalităţii, inclusiv prin apelarea la mecanismele de profil ale cooperării judiciare, în materie penală şi cooperării poliţieneşti, internaţionale şi europene.

Suportul pentru o astfel de concluzie derivă şi din faptul că, după cum s-a mediatizat şi prin presa scrisă şi vorbită, studiile internaţionale au relevat că românii au ajuns deja pe locul patru în lume la infracţiunile în domeniul informaticii şi cu mijloace informatice.

9. Ţinând cont de complexitatea şi dificultatea procesului de cooperare judiciară şi de cooperare poliţienească, europeană şi internaţională, în materie penală, dar şi de beneficiile sale enorme, ne pronunţăm pentru:

cuprinderea mult mai consistentă a acestei problematici în toate programele guvernamentale, strategiile şi politicile naţionale, generale şi chiar sectoriale, în funcţie de factorii de risc existenţi pentru comiterea de fapte criminale, de interes pe această linie, cu jalonarea şi statuarea soluţiilor, măsurilor, acţiunilor de reacţie, oportune şi eficace;

crearea, rapidă, a întregului cadru instituţional-naţional şi chiar din profil teritorial necesar conectării la standardele organizaţionale, de profil, ale UE.. Corelativ, urmărirea, încă din fază encipientă, a integrării optime, pe orizontală şi pe verticală, a acestor structuri, prin mai buna delimitare a competenţelor, responsabilităţilor şi răspunderilor, precum şi prin asigurarea supleţei necesare, care să conducă la evitarea surplusului nebenefic de birocraţie;

189

formarea unui personal de înaltă calitate şi profesionalism, care să poată ocupa şi să-şi îndeplinească, exigent, status-rolurile specifice posturilor din structurile instituţionalizate special create pentru cooperarea judiciară şi cea poliţienească în spaţiul european.

Totodată, în context resimţim nevoia să atenţionăm asupra riscurilor majore, posibil de apărut, din personalizarea unor asemenea posturi şi funcţii, respectiv din crearea lor special pentru a acoperi doar dorinţa de a recompesa, din varii considerente, inclusiv partizat-politic, unele persoane.

Aşişderea şi în privinţa ocupării efective cu personal necalificat a unor asemenea posturi şi funcţii, altminteri create cu adevărat necesar;

dotarea logistică adecvată îndeplinirii prerogativelor de specialitate şi funcţionale ale structurilor instituţionalizate implicate;

alocarea şi asigurarea reală a resurselor finaciare necesare acoperirii nevoilor de mai sus.

10. Dacă, în general, este arhicunoscut că implementarea oricăror strategii şi politici guvernamentale, oricât de bine ar fi concepute, nu are decât sorţi reduse de reuşită, dacă nu se bucură de suportul opiniei publice, atunci este absolut normal să extrapolăm această concluzie şi la realităţiile cooperării judiciare şi cooperării poliţieneşti.

În consecinţă, ne pronunţăm pentru asigurarea transparenţei optime a acestora, printr-o comunicare sistematică şi adecvată cu publicurile implicate şi/sau interesate de problemă, inclusiv din perspectiva prevenirii penale, generale, care să conducă la inhibarea eventualelor intenţii criminale.

11. Ca oricare alt domeniu, şi conceperea şi realizarea unei cooperării judiciare şi cooperări poliţieneşti, europene, nu au sorţi de reuşită dacă nu se bazează pe o analiză-evaluare temeinică, periodică, şi, mai ales, pe o solidă cercetare ştiinţifică, de profil.

Sunt raţiuni pentru care susţinem ca, la nivelul tuturor structurilor instituţionale implicate direct în acesre cooperări, să se realizeze studii şi cercetări, de profil, mai ales pe teme de largă reverberaţie pentru realităţile şi interesele României, dintr-o viziune interdisciplinară.

În context, promovăm şi ideea avansării de către România a propunerii de includere şi desfăşurare a unor studii şi cercetări, comparative, la care să fie implicaţi factori din toate statele membre interesate şi, la actualitate, ne gândim, printre altele, la teme cum ar fi prevenirea şi

190

reprimarea migraţiei ilegale, traficului cu fiinţe umane şi exploatarea sexuală a semenilor, crima organizată, traficul ilicit de droguri, cybercriminalitatea, terorismul, implicit terorismul electronic şi informatic, care se prefigurează tot mai mult la orizonturi, protecţia victimelor cetăţeni străini în spaţiul unor euroregiuni, printre care ne interesează direct cele în care România este implicată etc.

12. Aşa cum am mai subliniat pe parcursul prezentei lucrări, ne propunem studiul aferent, aprofundat, şi realizarea unei a doua părţi a sa, intitulată „Organizarea prevenirii criminalităţii, pe tipuri distincte, în viziune europeană”, înţelegând să fructificăm standardele şi mecanismele, de profil, introduse la nivelul Uniunii Europene şi Consiliul Europei.

Până atunci, însă, aşteptăm, cu larg interes şi cu intenţia clar exprimată de valorificare a oricăror observaţii şi propuneri, din partea celor interesaţi, vizând prezenta lucrare, adresându-le, anticipat, mulţumirile de rigoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Declaraţia universală a drepturilor omului, Proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948, în: Asociaţia Română de Drept Umanitar şi Comitetul pentru Drepturile Omului din Ministerul de Interne. „DREPTURILE OMULUI” (Documente), 1992.

2. tratatul de la Lisabona privind instituiere UE ca personalitate juridica decembrie 2007.

191

3. Carta fundamentala a drepturilor omului a UE, decembrie 2007.

4. Acte du Conseil, du 10 mars 1995, adoptée sur la base de l'article K.3 du traite sur l'Union européenne établissant la convention relative à la procédure simpliffiée d'extradition entre les États membres de l'Union européenne, Journal Officiel, C 78, du 30.03.1995 şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Extradition: procédure simpliffiée, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 114015a.htm.

5. Convention sur la base de l'article K.3 du traite sur l'Union européenne portant création d'un Office europeen de Police (Convention Europol), Bruxelles le 18 jullier 1995, Le Conseil, SN 3549/95, EUROPOL 54, şi/sau sinteza documentului în: http://www.europol.eu.int/index.asp/page=legalconv_fr.language=fr, page 3 of 19.

6. Convention 98/C/216/01, établie sur la base de l'article K.3 du traité sur l'Union européenne, relative aux decision de dechénce du droit de condui,. Journal Officiel C 216, du 10.07.1998, şi/sau sinteza documentului, intitulată Convention relative aux decision de dechénce du droit de conduire, în: http://europa.eu.int/ scadplus/printversion/ fr/lvb/ 133065.htm.

7. Acte du Conseil, du 29 mai 2000, établissant, conformément à l'article K.3 du traité sur l'Union européenne, la convention relative à l'entraide judiciare en matière pénale entre les États membres de l'Union européenne, Journal Officiel C 197, du 12.07.2000 şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Etraide judiciare pénale entre les États membres, Europa Espace de Sécurité, în: http://europa.eu.int/ scadplus/printversion/fr/ lvb/ 133108.htm.

** *

8. Décision-cadre du Conseil, du 15 mars 2001, relative au statut des victimes dans le cadre de procédures pénales, Journal Officiel L 82, du 22.03.2001 şi/sau sinteza acestui document şi a documentului [COM(1999)349 final. Non publié au Journal Officiel] intitulată Communication de la Commision, du 28 mai 1999, au Conseil, au Parlement européen et au Comité économic et social „Les victimes de la criminalité dans l'Union européenne – Reflection sur les normes et mesures à prendre”, în: Coopération judiciare en matière pénale: Droits des victimes de la criminalité, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133091.htm.

192

9. Décision-cadre 2003/577/JAI du Conseil, du 13 juin 2002, relative au mandat d'arrêt européen et au procédures de remise entre États membres – Déclarations de certains États membres sur l'adoptation de la décision-cadre, Europa, EUR-LEX, 32002F0584, Journal Officiel L 190, du 18.07.2002 şi/sau sinteza documentului în Mandat d'arrêt européen, EUROPA, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133167.htm.

10. Décision-cadre 2003/577/JAI du Conseil, du 13 juin 2002, relative à l'execution dans l'Union européenne des decisions de gel de biens au d'elements de preuve, Journal Officiel L 196, du 02.02.2003, p.0045-0055.

11. Décision du Conseil, du 17 octombrie 2000, portant création d'un secrétariat pour les autorités de contrôle communes chargées de la protection des donnees, instituiées par la convention portant la creation d'une office européen de police (Convention Europol), la convention sur l'emploi de l'informatique dans le domaine des douanes et la convention d'application de l'acord de Schengen relativ à la suppression graduelle des contrôles aux frontières communes (Convention de Schengen), Journal Officiel L 271, du 24.10.2000 şi/sau sinteza documentului, în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversion/fr/lvb/ 114004.htm.

12. Décision du Conseil, du 14 décembre 2000, instituant une Unité provisoire de coopération judiciare, Journal Officiel, L 324, du 21.12.2000 şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Unité provisoire de coopération judiciare, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversion/fr/lvb/ 133132.htm.

13. Décision du Conseil, du 22 décembre 2000, portant création du Collége européen de police, Journal Officiel, L 336, du 30.12.2000 şi/sau sinteza documentului UE, ESPACE DE SÉCURITÉ, Collége européen de police, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/ fr/lvb/114006.htm.

14. Décision du Conseil, du 28 février 2002, instituant Eurojust a fin de renforcer la lutte contre les formes grave de criminalité (Decision 2002/187/JAI), Journal Officiel, L 068, du 06.03.2002 p.0001-0013 şi/sau sinteza documentului intitulată Décision instituant Eurojust, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversion/fr/lvb/ 133188.htm.

15. Décision 2002/348/JAI du Conseil, du 25 april 2002, concernant la securité lors de marches de football de dimension international, Journal Officiel, L 121, du 08.05.2002 şi/sau sinteza documentului intitulată Securité lors de marches de football de dimension

193

internationale, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133165.htm.

16. Décision du Conseil 2002/494/JAI, du 13 juin 2002, portant création d, un réseau européen de point de contact en ce qui concerne les personnes responsable de genocide, de crime contre l'humanite et de crimes de guerre, în: Journal officiel L 167, du 26.06.2002, şi/sau sinteza documentului în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversions/fr/ lvb/133175.htm.

17. Décision 2003/170/JAI du Conseil, du 27 février 2003, relative à l'utilisation commune des officiers de liason détachés par les autorités répresives des États membres, Journal Officiel, L 067, du 12.03.2003 p.0027-0030 şi/sau sinteza documentului în .../sga_doc?smartapi/ celexapi!CELEXnumdoclg=fr&numdoc=32003D0170&model=guic 7/22/04.

18. Recommandation du Conseil, du 22 april 1996, concernant les orientations à prevenir et à endiquer les troubles susceptibles de se produir lors des marches de footbal, Journal Officiel, C 131, du 05.03.1996.

19. Recommandation du Conseil, du 6 décembre 1996, établissant une échelle commune d'évolution de la mainace pour les personnelités en visite dans l'Union, Journal Officiel, C 131, du 05.03.1996.

** *

20. Résolution du Conseil 97/C 10/01, du 20 décembre 1996, relative aux collaborateurs à l'action de la justice dans les cadres de la lutte contre la criminalité organisé, Journal Officiel, C 10, du 11.01.1997 şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Collaborateurs des individus à l'action de la justice, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversion/fr/lvb/ 133005.htm.

21. Résolution du Conseil, du 9 juin 1997, sur la prévention et la maîtrese du „hooliganismes” par l'échanges d'expériences, interdiction du stade et la politique médiatique, Journal Officiel, C 193, du 24.06.1997 şi/sau sinteza documentului, intitulată Prévention et la maîtrese du „hooliganisme”, în: http://europa.eu.int/ scadplus/ printversion/fr/lvb/ 133085.htm.

22. Résolution du Conseil, du 6 décembre 2001, concernant un manuel des recommandations pour la mise en place, à l'échelle international, d'un coopération policière et des mesures visant à prevenir et à maîtriser la violence et les trobles liées au matches de fotball revelant

194

un dimension international qui concernant au moins un État membre, Journal Officiel, C 22, du 24.01.2002.

** *

23. Communication [COM(2000)495 final – Non publié à Journal Officiel] de la Commision au Conseil et au Parlement européen: Reconnaissance mutuelle des décision finales en matière pénale şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Reconnaissance mutuelle des décision finales en matière pénale, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int/ scadplus/printversion/fr/lvb/ 133131.htm.

24. Communication de la Commision au Conseil et au Parlement européen: Exercice d'un contrôl démocratique [COM(2002)95 final – Non publié à Journal Officiel] cu sinteza documentului în: http://europa.eu.int/ scadplus/printversion/fr/lvb/ 133200.htm.

25. Livre vert de la Commision: Garanties procédurales accordées au suspects et aux personnes suises en cause dans les procédures pénales dans l'Union européenne [COM(2003)75 final].

26. Proposition de décision-cadre du Conseil relative à certains droits procéduraux accordés dans le cadre des procédures pénales dans l'Union européenne [COM(2004)328 final - Non publié à Journal Officiel] cu sinteza documentului, intitulată Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ/DROITS FUNDAMENTAUX à l'interior de l'Union européenne în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/13324. htm.

** *

27. Action commune 95/73/JAI, du 10 mars 1995, concernant l'Unité „Drogues” Europol, Journal Officiel L 62, du 20.03.1995.

28. Action commune 96/277/JAI, 22 avril 1996, adoptée par le Conseil sur la base de l'article K.3 du traité sur l'Union européenne, concernant un cadre d, echange de magistrats de liasion visant à l'amelioration de la coopération judiciare entre les États membres de l'Union européenne, Journal Officiel L 105 du 27.04.1996 şi/sau sinteza acestei acţiuni, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Cadre d'échange de magistrats de liasion, în: http://europa.eu.int /scadplus/printversion/fr/lvb/ 133064.htm.

29. Action commune 96/747/JAI, 29 novembre 1996,relative à la création et à tenue d'un répertoire de connaissances et de expertises spécialisées en matière de lutte contre la criminalité organisée internationale destiné à faciliter la coopération en matière d'application

195

de la lois entre les États membre de l'Union européenne, Journal Officiel L 342, du 31.12.1996.

30. Action commune 96/748/JAI, du 16 decembre 1996, élargissant le mandat donné à l'Unité „Drogues” Europol, cu sinteza documentului publicată în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/114005a. htm.

31. Action commune 97/339/JAI, du 26 mai 1997, adoptée par le Conseil sur la base de l'article K.3 du traité sur l'Union européenne, relative à la coopération dans le domaine de l'ordre et de la securité publies, Journal Officiel L 147 du 05.06.1997 şi/sau sinteza acestei acţiuni în:http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/133038.htm

32. Action commune 98/428/JAI, du 29 juin 1998, adoptée par le Conseil sur la base de l'article K.3 du traité sur l'Union européenne, concernant la création d'un Réseau judiciare européen, Journal Officiel L 191 du 07.08.1998 şi/sau sinteza acestei acţiuni, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Réseau judiciare européen, în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 133035.htm.

33. Acte du Conseil, du mars 1999, arrêtant les règles à la transmission de données à caractère personnel par Europol à des États et des instances tiers, Journal Officiel C 88 du 30.03.1999 şi/sau sinteza documentului în: http://europa.eu.int/scadplus/printversion/fr/lvb/ 114002.htm.

** *

34. Initiative du Royaume du Danemark visant à l'adoptation par le Conseil d'une décision relative au renforcement de la coopération entre les États membres des l'Union européenne en ce qui concerne les décisions de déchange de droit, Journal Officiel C 223, du 19 septembre 2000 şi/sau Décisions de déchange de droit: l'échange des informations, Europa, în: http://europa.eu.int/scadplus/ printversion/fr/ lvb/ 133204.htm.

35. Initiative de la Republique française en vu de l'adaptation d'une decision du Conseil instituant un réseau européen de formation judiciare în: Journal Officiel C 18, de 19.01.2001, Proceduré de consultation CNS/2000/0229, şi/sau sinteza documentului, intitulată Coopération judiciare en matière pénale: Réseau européen de formation judiciare, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/ fr/lvb/133135.htm.

36. Initiative du Royaume-Uni, de la Republique française et du Royaume de Suède en vue de l'adoptation par le Conseil d'une décision-cadre consernant l'application du principle de reconnaissance au sanctions pécuniaires, Journal Officiel C 278, du 02.10.2001 – Parlamentul european dându-şi avizul la 17.01.2002, cu câteva amendamente – şi/sau

196

sinteza documentului intitulată: Coopération judiciare en matière pénale: Reconnaissance muttuel des sanctions pécuniaires, în: http://europa.eu.int./scadplus/ printversion/ fr/lvb/133135.htm.

37. ÞInitiative du Royaume du Danemark en vue de l'adoptation par le Conseil d'une décision-cadre relative à l'exécution dans l'Union européenne des décisions de confiscation, Journal Officiel C 184, du 02.02.2002 şi/sau sinteza documentului intitulată: Reconnaisiance et exécution des décisions de confiscation, Europa, ESPACE DE SÉCURITÉ, în: http://europa.eu.int./scadplus/printversion/fr/lvb/ 133202.htm. şi/sau sinteza:

ÞLa Confiscation des produits de crime, Commision des libertés et des droits des cituayens, de la justice et des affaires interieurs, Liberté, securité et justice: UN AGENDA POUR L'ÉUROPE în: http://europa.eu.int./comparal/ libe/ elsj/zoom_in/38fr.htm?texteMode =on.

38. Initiative du Royaume d'Espagne relative à la crèation d'un réseau européen de protection des personalités, Journal Officiel C 42, du 15.02.2002 şi/sau sinteza documentului, intitulată: Réseau européen de protection des personalités, în: http://europa.eu.int./scadplus/ printversion/ fr/lvb/133185.htm.

** *

39. Constituţia României, adoptată prin referendum naţional – 17-19 octombrie 2003 - Editura „Concordia”, Arad, 2003.

40. Legea 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr.594 din 1 iulie 2004.

41. Programul de Guvernare 2005-2008, Cap.26 şi 27, la adresa: http:www.guv.ro/obiective/afis-index-diversedoc-o-pg.php?idrubrica =1.

42. Strategia de reformă a sistemului judiciar, 2005-2007, inclusiv Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007, în: http://www.just.ro/files/reforma-sistemului-judiciar/strategia-refoerma-varianta-300, 01.04.2005.

43. Strategia naţională anticorupţie 2005-2007 şi Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie 2005-2007, la adresa: http://www.just.ro/etv-MC.php?param=sna-prezentare, din 01.04.2005.

44. Hotărârea Guvernului României nr.471 din 01 aprilie 2004 privind aprobarea Strategiei naţionale de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2004-2006, în: Monitorul Oficial Nr.325 din 15 aprilie 2004.

197

45. Hotărârea Guvernului României nr.196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, în: Monitorul Oficial nr.243 din 23 martie 2005.

46. Strategia Naţională Antidrog în perioada 2205-2012, în Monitorul Oficial nr.112/2005.

** *

47. Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Ediţie a 7-a, Versiunea în limba română, Viorica Alexandru, Mihaela Dumitrescu, Editura CLUB EUROPA, 2002.

48. Jean Pradel, Geert Cortens, Droit pénal européen, Editions Dalloz, 1999.

49. Ion Pitulescu, Gheorghe Florea, Iustin Stanca, Ion Niţă Stan, Forţele de poliţie şi prevenirea criminalităţii, Editura Romfel, Bucureşti, 1995.

50. Dr.Stanca Iustin, Criminologie, Editura „Concordia”, Arad, 2003.

198