Drept Penal II

Universitatea Transilvania din Braş ov Facultatea de Drept ş i Sociologie DREPT - FRECVENŢĂ REDUSĂ

CONSTANTIN IOAN GLIGA

D R E P T P E N A L

G E N E R A L

- II -

Note de curs

2008

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ 3

Cuprins

1. Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

Obiectivele cursului ...................................................................... pag. 5 Motivaţia curriculară ..................................................................... pag. 5 Scopul unităţilor de învăţare ........................................................ pag. 5 Tematica unităţilor de învăţare .................................................... pag. 6 Bibliografie ................................................................................... pag. 6 2. Unitatea de învăţare nr.2

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL

FAPTEI

Prezentare generală .................................................................... pag. 7 Legitima apărare.......................................................................... pag. 8 Alte infracţiuni specifice..................................... ......................... pag. 9 Bibliografie ................................................................................... pag. 13 3. Unitatea de învăţare nr.3

PLURALITATEA DE INFRACTORI

Noţiuni generale...... .................................................................... pag. 14 Aspecte generale privind pluralitatea de infractori .................... pag. 14 Participaţia penală ..................... ................................................. pag. 16 Bibliografie ................................................................................... pag.19 4. Unitatea de învăţare nr.4

ASPECTE GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT

PENAL

Prezentare generală .................................................................... pag. 20 Aspecte generale privind pedepsele ........................................... pag. 21 Alte aspecte teoretice .. ............................................................... pag. 22 Bibliografie ................................................................................... pag. 26 5. Unitatea de învăţare nr.5

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Noţiune şi principii .................................................................... pag. 27 Cauze care înlătură răspunderea penală.................................. pag. 28 Aspecte privind înlocuirea răspunderii penale............................ pag. 31 Bibliografie ................................................................................... pag. 32

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ 4

6. Unitatea de învăţare nr. 6

APLICAREA PEDEPSELOR Prezentare generală .................................................................... Individualizarea generală a pedepselor ..................................................

Alte noţiuni specifice .............................................................................

Bibliografie ...........................................................................................

7. Unitatea de învăţare nr. 7

ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A CONSECINŢELOR CONDAMNĂRII Prezentare generală ............................................................ ....................

Cauze care înlătură executarea pedepsei ...............................................

Bibliografie ...........................................................................................

pag. 33

pag. 34

pag. 35

pag. 40

pag. 41

pag. 41

pag. 46

Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 47

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 5

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI După apariţia statului, apărarea valorilor sociale esenţiale ale societăţii

împotriva faptelor periculoase a devenit o funcţie foarte importantă pe care acesta o realizează cu ajutorul dreptului penal. Partea generală a Codului penal cuprinde dispoziţiile privitoare la instituţiile penale de drept comun. Noţiunea de „drept penal” este folosită deseori cu două înţelesuri. Primul este acela de ramură de drept, ca sistem al normelor juridice penale care reglementează relaţiile de apărare socială, dar acelaşi termen de „drept penal” se utilizează în literatura de specialitate şi pentru a denumi ştiinţa dreptului penal, ca ansamblu de idei, teorii, concepţii cu privire la dreptul penal1. În literatura de specialitate străină, dreptul penal este denumit deseori şi drept criminal (criminal law)- denumire ce derivă de la cuvântul latin crimen - crimă, desemnând o faptă infracţională interzisă prin lege.

MOTIVAŢIE CURRICULARĂ

Syllabusul de faţă îşi propune asimilarea cunoştinţelor esenţiale de drept, respectiv Dreptul penal general, şi aplicarea acestora la specificul realităţii juridice aflate în deplină corelaţie cu legislaţia în vigoare aflată într-o continuă schimbare şi adaptare la transformările actuale În conţinutul acestei discipline se regăsesc elemente specifice ale instituţiilor penale care conlucrează în materie penală, indiferent de felul acestora, corelate cu un bogat suport de specialitate pentru demonstrarea legalităţii desfăşurării acestora, complexitatea şi particularităţile fiecăreia. Nu a fost neglijată corelarea noilor prevederi normative cu practica şi uzanţele internaţionale şi nici exemplificările concrete ale domeniului în discuţie . Este un domeniu dedicat, cu activităţi specifice, prevederi corespunzătoare care nu pot decât să întregească cunoştinţele în domeniu ale studenţilor de la specializarea drept

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând

să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de drept. De asemenea printr-o selecţie atentă a tematicii am urmărit corelarea acestor cunoştinţe dobândite la Dreptul penal general cu aplicarea practică a acestora la cazul concret, raportat la realitatea juridică în care trăim. Nu în ultimul rând, acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în

1 C. Bulai în C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură şi Presă Şansa,

Bucureşti, 2002, pag. 7

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 6

valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate rezolva cel care studiază această disciplină Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Cauze care înlătură caracterul penal al faptei Unitatea de învăţare nr.3 Infractorul Unitatea de învăţare nr.4

Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal Unitatea de învăţare nr. 5 Răspunderea penală Unitatea de învăţare nr. 6 Aplicarea pedepselor

Unitatea de învăţare nr.7 Înlăturarea executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării

BIBLIOGRAFIE C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură

şi Presă Şansa, Bucureşti, 2002 V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr - „Drept penal -partea generală”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1999

M. Basarab – „Drept penal. Partea generală. Tratat”, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005 Al. Boroi – „Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală”, Ediţia a 4-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

_______________________________________Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

__________________________________________________________________________ 7


CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Legitima apărare Starea de necesitate Constrângerea fizică Constrângerea morală Cazul fortuit Iresponsabilitatea Beţia Minoritatea Eroarea de fapt Lipsa pericolului social Lipsa prevederii în legea penală 2.1 Obiective - Studiul şi analiza cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

- Familiarizarea cu noţiunile şi conceptele aferente acestora - Dezvoltarea capacităţii de a delimita elementele specifice fiecărei cauze din acest grup

2.2 Prezentarea generală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei Caracterul penal al faptei este strâns corelat cu întrunirea de către fapta

săvârşită a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele stări, situaţii,

împrejurări care există la momentul săvârşirii faptei şi datorită cărora una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu se realizează, fiind astfel exclus caracterul penal al faptei.

Ca o consecinţă a înlăturării caracterului penal al faptei, va fi înlăturată şi răspunderea penală a faptei.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se deosebesc de cauzele de înlăturare a răspunderii penale, prin faptul că primele exclud de plano existenţa infracţiunii, în timp ce în cazul înlăturării răspunderii penale fapta constituie infracţiune, există răspundere penală, dar aceasta este înlăturată datorită intervenţiei unor factori ulteriori.

Totodată, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se confundă nici cu cauzele de impunitate sau de nepedepsire care operează atunci când fapta constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală, dar din motive speciale nu se aplică pedeapsa.

În funcţie de trăsătura esenţială asupra căreia se răsfrânge, conducând la nerealizarea sa, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în:

Cauze care privesc pericolul social; Cauze care privesc vinovăţia; Cauze care privesc prevederea faptei în legea penală. În funcţie de sfera lor de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal

al faptei se clasifică în: Cauze generale- sunt prevăzute în partea generală a Codului Penal şi

se aplică oricăror cauze concrete; Cauze speciale- sunt de aplicare restrânsă, limitată la acele infracţiuni

pentru care au fost prevăzute, fiind reglementate atât de partea generală cât şi


__________________________________________________________________________ 8

de cea specială a Codului Penal. În funcţie de caracterul lor, există: Cauze reale, privitoare la faptă şi care îşi produc efectele asupra

tuturor participanţilor; Cauze personale, privitoare la persoana făptuitorului şi care produc

efecte doar faţă de persoana care s-a afla în astfel de situaţie la momentul comiterii faptei.

2.3. LEGITIMA APĂRARE

Noţiune Legitima apărare exclude caracterul penal al faptei prin lipsa

vinovăţiei, fiind reglementată de art. 44 Cod Penal: „ (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.” Legitima apărare este o ripostă victimei împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia, interesul public. Cel care ripostează împotriva acestui atac săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, însă el nu acţionează cu voinţă liberă, ci este constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate. Ca atare, se apreciază că lipseşte şi pericolul social al faptei prin care autorul s-a apărat în faţa agresiunii.

Condiţiile legitimei apărări

Faţă de conţinutul art. 44 Cod Penal, în doctrină s-a apreciat că trebuie întrunite următoarele condiţii pentru a ne afla în prezenţa legitimei apărări. Condiţii privitoare la atac:

Atacul este o manifestare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă, constând de regulă într-o acţiune menită să aducă atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

Atacul trebuie să fie material, să se concretizeze prin acţiuni fizice, pentru realizarea lui folosindu-se forţa fizică. Atacul poate consta, însă, şi într-o inacţiune

Atacul să fie direct, să creeze un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită. Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă există un obstacol ce face ca atacul să nu constituie un pericol veritabil, sau există o distanţă foarte mare între vic timă şi agresor.

Atacul să fie imediat, ceea ce presupune condiţia ca pericolul să fie actual ori iminent, adică pe cale să se ivească.

Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal. Aprecierea caracterului injust trebuie să se facă şi din punctul de vedere al celui care face apărarea.

Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, împotriva alteia, sau împotriva unui interes general. Împotriva atacului poate riposta orice persoană prezentă la atac, cu sau fără a exista o


__________________________________________________________________________ 9

înţelegere prealabilă cu victima agresiunii. Atacul poate fi îndreptat şi împotriva drepturilor persoanei sau bunurilor acesteia.

Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat, drepturile acesteia sau interesul obştesc. Condiţii privitoare la apărare:

Apărarea trebuie realizată printr-o faptă prevăzută de legea penală. Apărarea să fie precedată de atac; în acest sens, apărarea

trebuie să intervină după începerea atacului, simpla presupunere că agresorul va ataca nedând dreptul la legitimă apărare.

Apărarea să se facă împotriva agresorului cu scopul de a înceta atacul şi pentru a salva valorile periclitate.

Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea efectelor infracţiunii, condiţia fiind îndeplinită chiar dacă atacul putea fi îndepărtat prin alt mod, ca de exemplu prin fugă. Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, trebuind respectată echivalenţa între apărare şi atac.

Depăşirea limitelor legitimei apărări

Aşa numitul exces justificat există atunci când limitele legitimei apărări sunt depăşite datorită tulburării în care se găsea făptuitorul la comiterea faptei. Pentru a fi în prezenţa excesului justificat de apărare se cere ca, sub aspect obiectiv, să existe o apărare disproporţională cu atacul, iar sub aspect subiectiv, această disproporţionalitate să fie determinată de starea de temere sau de tulburare în care se găsea autorul.

Prezumţia de legitimă apărare

Este reglementată de art. 44 al. 21 Cod Penal „ Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.”

Acest text de lege instituie o prezumţie relativă de legitimă apărare, prezumţie care potrivit dreptului comun poate fi răsturnată prin proba contrară.

Efectele legitimei apărări

Ca o consecinţă a legitimei apărări, fapta nu constituie infracţiune deoarece îi lipseşte o trăsătură esenţială, vinovăţia. Având în vedere acest aspect, concluzionăm că nu poate fi angajată răspunderea penală a făptuitorului. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, făptuitorul poate fi, însă, obligat la repararea pagubei create prin fapta sa.

2.4 Alte infracţiuni specifice Starea de necesitate

Starea de necesitate este reglementată în art. 45 Cod Penal: „ (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. (2) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. (3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.” Condiţii privitoare la pericol:


__________________________________________________________________________ 10

Pericolul trebuie să fie iminent sau actual. Pericolul iminent să ameninţe anumite valorile sociale

expres prevăzute de lege: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, un bun important al acesteia sau al unei alte persoane, sau chiar interesul general.

Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod. Condiţii privitoare la acţiunea de salvare:

Acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

Acţiunea de salvare să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului; dacă ar fi existat şi alte posibilităţi de evitare a pericolului, făptuitorul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 45 Cod Penal.

Acţiunea de salvare să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul n-ar fi fost înlăturat. Persoana care acţionează trebuie să aibă reprezentarea gravităţii pericolului, a urmărilor sale.

Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul, ca de ex. de un marinar, pompier.

Constrângerea fizică

Constrângerea fizică reprezintă presiunea exercitată de o forţă căreia nu i se poate rezista asupra unei persoane în aşa fel încât acesta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică de a acţiona altfel.

Constrângerea fizică se poate manifesta şi sub forma unei inacţiuni.

Condiţiile constrângerii fizice Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane Constrângerii la care a fost supusă persoana să nu i se fi

putut rezista Sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală. Constrângerea morală

Constrângerea morală reprezintă presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru făptuitor sau pentru altul, sub imperiul căreia făptuitorul săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Condiţiile constrângerii morale: Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală Să se exercite o constrângere prin ameninţare cu un pericol

grav, care să creeze făptuitorului un sentiment de teamă. Persoana care constrânge urmăreşte determinarea persoanei constrânse la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Ameninţarea poate fi adresată oral sau în formă scrisă şi poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea persoanei

Pericolul grav cu care este ameninţat făptuitorul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei pretinse.

Cazul fortuit Cazul fortuit este acea situaţie, stare, împrejurare în care acţiunea sau inacţiunea persoanei produce un rezultat pe care aceasta nu l-a conceput datorită unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Acţiunea sau inacţiunea persoanei produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe neprevăzute, iar caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a


__________________________________________________________________________ 11

fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia energiei străine. Sursa unor astfel de împrejurări poate consta în fenomene ale

naturii (cutremure, furtuni, trăznete), defectarea unui mecanism, sau chiar activitatea unei persoane umane.

Împrejurarea imprevizibilă poate fi anterioară, concomitentă sau ulterioară activităţii făptuitorului.

Condiţii de existenţă Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa

unei împrejurări străine de voinţa şi cunoştinţa făptuitorului. Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate;

Făptuitorul să se fi aflat în imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării care a produs rezultatul. Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie generală şi obiectivă.

Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală. Iresponsabilitatea Iresponsabilitatea reprezintă starea de incapacitate psiho-fizică

a unei persoane care nu îşi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sale, nu poate fi stăpână pe ele.

Condiţiile stării de iresponsabilitate Făptuitorul să să afle într-o stare de incapacitate psihică

intelectivă şi volitivă privind acţiunile sau inacţiunile sale, Starea de incapacitate psihică să existe la momentul

săvârşirii faptei Incapacitatea psiho-fizică să se datoreze alienaţiei mentale

sau altor cauze Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută

de legea penală. Beţia Beţia este o stare psiho-fizică anormală datorată efectelor pe

care le au asupra organismului anumite substanţe excitante sau narcotice, ce produc devieri ale comportamentului, diminuarea sau anihilarea completă a capacităţii psiho-fizice intelective şi volitive.

Condiţiile beţiei La momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se afle în stare

de beţie, indusă prin alcool sau alte substanţe toxice Starea de beţie să fie accidentală, involuntară, fortuită Starea de beţie să fie completă Fapta comisă să fie prevăzută de legea penală

Minoritatea Minoritatea reprezintă starea în care se găseşte făptuitorul la momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, acesta neavând vârsta legală pentru a răspunde penal.

Minorul cu vârsta sub 14 ani nu răspunde penal fiind prezumat absolut că este lipsit de capacitate de discernământ. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, în favoarea sa operând o prezumţie relativă de lipsă de discernământ, prezumţie care potrivit dreptului comun poate fi răsturnată prin proba contrară. Faţă de minorul cu vârsta între 16 şi 18 ani, legea instituie o prezumţie relativă de discernământ.

Condiţiile stării de minoritate Făptuitorul trebuie să săvârşească o faptă prevăzută de

legea penală La data săvârşirii faptei să nu îndeplinească condiţiile legale

pentru a răspunde penal


__________________________________________________________________________ 12

Eroarea de fapt Eroarea de fapt este o reprezentare greşită a celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală asupra realităţii din momentul săvârşirii infracţiunii, putând consta în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor realităţi.

Condiţiile erorii de fapt Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală; Făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unei stări, situaţii sau

împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei; Starea care nu a fost cunoscută să reprezinte un element

constitutiv al infracţiunii (şi să subziste pe tot parcursul executării acţiunii), sau o circumstanţă a acesteia.

Lipsa pericolului social al faptei

Lipsa pericolului social constă în lipsirea infracţiunii de unul din elementele sale de bază, fapt pentru care, pe cale de consecinţă, se înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite. Pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este înlăturat în următoarele situaţii:

Pentru fapte determinate de lege prin care se prevede fapta şi împrejurarea în care este înlăturat pericolul social. Spre ex.: sunt lipsite de pericol social arestarea învinuitului sau percheziţia domiciliară;

Pericolul social este înlăturat pentru anumite acte inerente desfăşurării unor acţiuni permise de lege, spre ex.: este permisă vătămarea integrităţii corporale în cazul practicării boxului;

Pericolul social nu se regăseşte în cazul faptelor comise din culpă, dacă legiuitorul le incriminează doar atunci când sunt săvârşite cu intenţie;

Când fapta este săvârşită fără vinovăţie. Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol social necesar unei infracţiuni. Pericolul social al infracţiunii este stabilit în mod abstract de către legiuitor, dar în concret fapta poate să nu pericliteze valorile sociale ocrotite. Organele judiciare sunt cele în măsură să aprecieze gradul de pericol concret al faptei. Art. 181 al. 2 şi 3 Cod Penal prevede: „ (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. (2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.”

Condiţii în care fapta prevăzută de legea penală nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

Fapta trebuie să fie lipsită în mod vădit de importanţă Să se aducă o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de

legea penal Să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni Instituţia prevăzută în art. 181 Cod Penal se aplică tuturor

faptelor prevăzute de legea penală, indiferent de natură. Lipsa prevederii în legea penală

Lipsa prevederii în legea penală constă în situaţia în care o faptă care deşi aparent întruneşte toate condiţiile pentru a fi infracţiune, nu are caracter penal, nefiind înscrisă în norma de drept


__________________________________________________________________________ 13

penal. Prevederea în legea penală a unei infracţiuni lipseşte:

În cazul în care fapta a fost dezincriminată sau în cazul în care s-a abrogat incriminarea;

Dacă fapta concretă nu conţine un element constitutiv al infracţiunii, astfel încât lipseşte o condiţie cerută imperativ de lege;

Dacă lipseşte dubla incriminare în cazurile în care aceasta este necesară.

2.5 Teste de autoevaluare 1. Sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) starea de necesitate; b) prescripţia răspunderii penale; c) amnistia.

2. Există stare de necesitate şi dacă acţiunea de salvare:

a) aparţine unei persoane care avea obligaţia de înfrunta pericolul;

b) nu constituie unicul mijloc de înlăturare a pericolului;

c) cauzează urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, cu condiţia ca cel care săvârşeşte fapta să nu-şi dea seama de acest lucru .

2.6 Lucrare de verificare Identificaţi asemănările şi deosebirile între legitima apărare şi starea de necesitate. 2.7 Raspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 2.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură

şi Presă Şansa, Bucureşti, 2002 M. Basarab – „Drept penal. Partea generală. Tratat”, vol. I, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005 Al. Boroi – „Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală”, Ediţia a 4-a, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2006 V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr - „Drept penal -

partea generală”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1999

______________________________________________ Pluralitatea de infrac tori

__________________________________________________________________________ 14


PLURALITATEA DE INFRACTORI

PLURALITATEA DE INFRACTORI Consideraţii generale Pluralitatea de infractori Participaţia penală Autoratul şi coautoratul Instigarea Complicitatea 3.1 Obiective - Studiul şi analiza instituţiilor privind pluralitatea de infractori.

- Familiarizarea cu modalităţile pluralităţii de infractori. - Dezvoltarea capacităţii de a delimita elementele specifice fiecărei modalităţi în parte.

3.2 Noţiuni generale

O infracţiune se săvârşeşte de regulă de o singură persoană. Există însă şi situaţii în care infracţiunea este săvârşită de mai multe persoane care participă într-o măsură mai mare sau mai mică, cu aceeaşi poziţie subiectivă sau nu, la înfăptuirea ei. Astfel, sunt situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod nemijlocit de mai multe persoane, toate acestea efectuând acte de executare în calitate de coautori; alteori, fapta este săvârşită de o singură persoană în calitate de autor la îndemnul alteia, în calitate de instigator; în sfârşit există cazuri în care infracţiunea se săvârşeşte de o singură persoană dar aceasta este ajutată de alte persoane cu calitatea de complici.

Prin urmare, putem defini pluralitatea de infractori ca fiind situaţia în care mai multe persoane săvârşesc cu vinovăţie, prin eforturi conjugate, o singură infracţiune.

Pluralitatea de infractori nu trebuie confundată cu pluralitatea de infracţiuni, în cazul căreia o singură persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

3.3 ASPECTE GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

Forme

În literatura de specialitate au fost identificate trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, şi anume:

a. pluralitatea naturală (necesară) Există pluralitate naturală în toate acele cazuri în care

săvârşirea infracţiunii este de neconceput fără concursul mai multor persoane.

În rândul acestora se pot enumera infracţiuni ca: bigamia, incestul, adulterul, încăierarea, subminare a puterii de stat, etc. Nu este necesar ca toate persoanele să coopereze cu vinovăţie la săvârşirea


__________________________________________________________________________ 15

infracţiunii. Ceea ce este caracteristic pluralităţii naturale de infractori este

faptul că fiecare dintre participanţi este autor al infracţiunii. b. pluralitatea constituită (legală) Există pluralitate constituită ori de câte ori o faptă

prevăzută de legea penală este săvârşită de mai multe persoane care s-au grupat sau s-au asociat în vederea săvârşirii acelei infracţiuni.

În această situaţie, legea consideră infracţiune simpla înţelegere între făptuitori în scopul săvârşirii de infracţiuni (complotul, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni). Pluralitatea de făptuitori este indispensabilă pentru existenţa infracţiunii, la fel ca şi în cazul pluralităţii naturale, cu deosebirea că în cazul pluralităţii constituite, pericolul social derivă din ceea ce făptuitorii îşi propun să efectueze.

Pluralitatea legală există indiferent de faptul că infracţiunile pentru care s-a constituit gruparea s-au săvârşit sau nu. În cazul în care aceste infracţiuni se săvârşesc, în speţă vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

c. pluralitatea ocazională (participaţia penală) Pluralitatea ocazională sau întâmplătoare (participaţia

penală) se încheagă întâmplător şi există în cazul în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită de mai multe persoane decât era necesar în mod obişnuit pentru săvârşirea acesteia, potrivit naturii sale.

Aşadar, participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi săvârşită, ci are caracter întâmplător, ocazional.

Condiţii Pentru a exista participaţie penală este necesar să fie îndeplinite

următoarele condiţii cumulativ: - săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

În legătură cu această condiţie, este important de precizat faptul că instigarea sau complicitatea la o faptă care nu este prevăzută de legea penală nu reprezintă acte de participaţie.

- fapta prevăzută de legea penală trebuie să reprezinte şi să fie calificată ca fiind o infracţiune, deci cel puţin unul dintre participanţi trebuie să fi acţionat cu vinovăţia cerută de lege;

- faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii faptei, persoane ce pot avea calitatea de coautori, instigatori sau complici;

Pentru a exista pluralitate ocazională este necesar concursul a cel puţin două persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În cazul infracţiunilor a căror existenţă este condiţionată de un număr mai mare de făptuitori, va exista participaţie penală dacă se depăşeşte numărul prevăzut de lege. Actul cooperării materiale sau intelectuale poate avea loc până în momentul consumării sau al epuizării, în cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei.

- existenţa unei legături subiective între participanţi, în


__________________________________________________________________________ 16

sensul că toţi trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta. Această legătură subiectivă nu este condiţionată de o identitate de mobil sau de scop. Chiar şi în cazul în care pentru existenţa infracţiunii se cere un anumit scop, este suficient ca acesta să fie urmărit doar de unul dintre participanţi, ceilalţi trebuind doar să -l cunoască.

3.4 PARTICIPAŢIA PENALĂ Formele participaţiei

În funcţie de atitudinea psihică faţă de rezultatul faptei comise, există: - Participaţie proprie

Participaţia este proprie atunci când toţi făptuitorii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, şi anume cu intenţie. - Participaţie improprie Participaţia este improprie atunci când participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie. Astfel, există participaţie improprie atunci când autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie, pe când ceilalţi participanţi (instigatori sau complici) determină, înlesnesc sau ajută cu intenţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. După criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, există:

- participaţie omogenă, atunci când toţi participă la săvârşirea faptei în aceeaşi calitate, de coautori;

- participaţie eterogenă, atunci când participanţii, prestând o contribuţie diferenţiată, cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în calităţi diferite, de instigatori sau de complici. După importanţa contribuţiei la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi la producerea rezultatului, există:

- participaţie principală, atunci când printr-o contribuţie intrinsecă, participanţii, autori şi coautori, realizează însuşi conţinutul infracţiunii.

- participaţie secundară – atunci când contribuţiile unor participanţi nu se înscriu în conţinutul infracţiunii, constând doar în acte de determinare sau de înlesnire a infracţiunii. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor. Potrivit opiniei autorului menţionat anterior, această contribuţie ar fi specifică doar complicilor.

Autoratul şi coautoratul

Potrivit art. 24 din Codul Penal, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Autoratul este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită de un autor, alături de alte persoane în calitate de instigatori sau de complici. Coautoratul este acea formă a participaţiei penale în care la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală au contribuit în mod nemijlocit două sau mai multe persoane, in calitate de autori.


__________________________________________________________________________ 17

Coautoratul presupune săvârşirea faptei penale de doi sau mai mulţi „autori”, fără a exclude posibilitatea participării altor persoane în calitate de instigatori sau de complici.

Condiţii coautorat

1. participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;

2. activitatea coautorilor să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic;

3. sub raport subiectiv, toţi participanţii să efectueze actele de executare cu aceeaşi formă de vinovăţie.

Instigarea Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă

persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea reprezintă o formă a participaţiei penale, în cadrul căreia, o persoană, numită instigator, ia cea dintâi hotărârea săvârşirii unei infracţiuni, şi desfăşoară o activitate materială, externă, prin care transmite această hotărâre de a comite o faptă prevăzută de legea penală altei persoane, numită instigat, persoană care trece apoi la săvârşirea în concret a faptei.

Condiţii instigare

1. efectuarea unei activităţi de determinare din partea instigatorului la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

2. activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

3. activitatea de determinare să se desfăşoare cu intenţie; 4. activitatea instigatorului să fi avut drept urmare săvârşirea faptei

la care autorul a fost instigat.

Complicitatea Complicele este o persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Prin urmare, complicitatea este acea formă a participaţiei penale, care constă în activitatea unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ori care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Condiţii complicitate

Pentru a exista complicitate, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:

1. comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, fie în formă consumată fie în forma unei tentative pedepsibile;

2. desfăşurarea de către complice a unei activităţi de înlesnire, de ajutor acordat autorului pentru a săvârşi fapta prevăzută de legea penală; 3. complicele trebuie să acţioneze cu intenţie, directă sau indirectă, în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului;


__________________________________________________________________________ 18

Felurile complicităţii

Complicitatea poate îmbrăca, la fel ca şi instigarea mai multe forme. Astfel, există:

1. după natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii, există: - complicitate materială, constând în acordarea unui sprijin

material; - complicitate morală, constând în acte de sprijin moral. 2. după natura contribuţiei, există: - complicitate prin înlesnire; - complicitate prin ajutor; - complicitate prin promisiunea de tăinuire a bunurilor; - complicitate prin promisiunea de favorizare a infractorului. 3. după momentul în care complicele ajută la săvârşirea

infracţiunii, există: - complicitate anterioară, constând în acordarea sprijinului la

pregătirea săvârşirii infracţiunii; - complicitate concomitentă, constând în ajutorul dat autorului

în momentul săvârşirii faptei. În cazul infracţiunilor continue sau continuate, actul de complicitate poate interveni după momentul consumării, dar înainte de epuizarea infracţiunii, fără ca prin aceasta complicitatea să devină posterioară.

3. după cum contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii este directă sau indirectă, există:

- complicitate nemijlocită în cazul căreia complicele acordă sprijin direct autorului;

- complicitate mediată, când sprijinul este dat prin intermediul altui participant.

4. după cum ajutorul complicelui constă într-o acţiune sau într-o inacţiune, există:

- complicitate prin acţiune; - complicitate prin inacţiune. 5. după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta,

există: - complicitate proprie, atunci când autorul acţionează cu

intenţie. Cu privire la complicitatea prin tăinuire sau favorizare, în literatura de specialitate s-a apreciat că aceasta se poate manifesta doar sub forma participaţiei proprii;

- complicitate improprie, atunci când autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie.

Participaţia improprie

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.

Participaţia improprie este, aşadar, acea formă de participaţie care presupune săvârşirea unei infracţiuni de mai multe persoane împreună, dintre care unele acţionează cu intenţie iar altele din culpă sau fără vinovăţie.


__________________________________________________________________________ 19

3.5 Teste de autoevaluare 1. În cazul în care mai multe persoane lovesc concomitent victima cu un instrument apt de a ucide, dar doar lovitura unuia dintre ei a fost mortală:

a. acela care a aplicat lovitura mortală va fi considerat autor al infracţiunii de omor, iar ceilalţi vor fi consideraţi complici la aceeaşi infracţiune;

b. acela care a aplicat lovitura mortală va fi considerat autor al infracţiunii de omor, iar ceilalţi vor fi consideraţi autori ai câte unei infracţiuni de vătămare corporală gravă;

c. toţi agresorii vor fi consideraţi coautori ai unei infracţiuni de omor

2. Constituie formă principală de participaţie:

a. complicitatea în raport cu coautoratul; b. complicitatea în raport cu instigarea; c. instigarea în raport cu complicitatea.

3.6 Lucrare de verificare Analizaţi din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor coautoratul şi

complicitatea ca forme de participaţie penală. 3.7 Răspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 3.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură

şi Presă Şansa, Bucureşti, 2002 M. Basarab – „Drept penal. Partea generală. Tratat”, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005 Al. Boroi – „Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală”, Ediţia a 4-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006 V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr - „Drept penal -partea generală”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1999

__________________________________ Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal

__________________________________________________________________________ 20


ASPECTE GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT

PENAL

ASPECTE GENERALE PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL Principiile sancţiunilor de drept penal Aspecte generale privind pedepsele Pedepsele principale Pedepsele complementare Pedepsele accesorii Pedepsele aplicabile persoanei juridice Măsurile educative Pedepsele aplicabile minorului Măsurile de siguranţă 4.1 Obiective - Studiul şi analiza sancţiunile de drept penal

- Familiarizarea cu sancţiunile de drept penal, noţiunile şi conceptele aferente acestora - Dezvoltarea capacităţii de a delimita sancţiunile drept penal

4.2 Prezentarea generală a sancţiunilor de drept penal Sancţiunea nerespectării dispoziţiei înscrisă în norma penală poată

denumirea de pedeapsă. Sancţiunile au caracter preventiv prin ameninţarea pe care o prezintă faţă

de destinatarii normelor penale. Totodată, cuantumul sancţiunilor arată cât de importante sunt valorile sociale pe care acestea le apără. Cei care au săvârşit faptele interzise prin lege vor suferi inevitabil consecinţele aplicării sancţiunilor penale, sancţiuni care au ca scop constrângerea şi reeducarea făptuitorilor.

Sancţiunile reprezintă o instituţie de bază a dreptului penal, care alături de instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale, formează pilonii sistemului de drept penal.

Caracterele sancţiunilor de drept penal : Sancţiunile penale sunt prevăzute în norme penale şi se aplică numai

de organele penal; Au caracter retributiv, represiv, implicând restrângerea drepturilor

persoanei care a săvârşit fapta interzisă de norma penală; Au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte infracţionale; Sunt necesare, întrucât apără valorile sociale, şi inevitabile. Sancţiunile din sistemul nostru de drept penal sunt: pedepsele, măsurile

de siguranţă şi măsurile educative. Pedepsele au un rol complex de constrângere, prevenire, reeducare a infractorilor, în timp ce măsurile educative au rol preponderent educativ, de corectare a procesului educativ al minorilor. Măsurile de siguranţă se iau pentru a înlătura o stare de pericol şi pentru a preveni săvârşirea unor noi infracţiuni, ele neavând caracter represiv ci preventiv.


__________________________________________________________________________ 21

4.3 ASPECTE GENERALE PRIVIND PEDEPSELE

Noţiune Pedeapsa, aşa cum este ea reglementată de art. 52 Cod Penal

reprezintă o măsură de constrângere, şi un mijloc de reeducare, prevăzută de legea penală şi aplicată de către instanţa de judecată infractorului, având ca scop prevenirea săvârşirii de infracţiuni.

Trăsături caracteristice

Pedeapsa este: O măsură de constrângere, de represiune pentru cel care a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ea implică o suferinţă, anumite restrângeri ale drepturilor civile, sau chiar anumite privaţiuni de bunuri şi de libertate.

Un mijloc de reeducare, prin intermediul său tinzându-se la formarea unei noi atitudini faţă de valorile sociale ocrotite. Pedeapsa are în acest sens şi un rol preventiv faţă de acele persoane care nu au săvârşit o infracţiune.

Este prevăzută de lege. Se aplică numai de către instanţele judecătoreşti, fapt ce

sporeşte importanţa pedepselor. Are caracter personal, în sensul că se aplică doar

condamnatului, nu şi altor persoane. Se aplică cu scopul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.

Scopul pedepsei

În art. 52 al.1 Cod Penal legiuitorul statuează că scopul pedepsei este „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Astfel, prevenirea devine specială pentru cel care a încălcat legea penală, şi este generală pentru cei care nu încalcă legea penală. Prevenirea specială şi cea generală constituie scopul imediat al pedepsei.

Funcţiile pedepsei

Funcţiile sunt mijloacele prin care se realizează scopul pedepselor.

1. Funcţia de constrângere implică o anumită privaţiune de drepturi, de bunuri sau o restrângere a acestora, însă, în nici un caz nu este admisibil ca pedeapsa să provoace suferinţe fizice sau să înjosească condamnatul;

2. Funcţia de reeducare determină înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului (art. 52 Cod Penal);

3. Funcţia de exemplaritate presupune faptul că trebuie avute în vedere totalitatea pedepselor care au un rol de exemplaritate;

4. Funcţia de eliminare, constând în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societăţii.

Felurile pedepsei

În funcţie de rolul lor, pedepsele sunt: Pedepse principale, de sine stătătoare, având rol principal în

sancţionarea condamnatului. Pentru orice faptă incriminată este prevăzută în lege în mod obligatoriu o pedeapsă principală.

Pedepse complementare, completează represiunea şi se aplică pe lângă o pedeapsă principală. Nu se pot aplica singure;

Pedepse accesorii, sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurgând din aceasta.

În funcţie de obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, pedepsele sunt:


__________________________________________________________________________ 22

Pedepse privative de viaţă (pedeapsa cu moartea); Pedepse corporale; Pedepse privative de libertate (ex.: lipsirea de libertate pe

timp nedeterminat sau chiar perpetuu); Pedepse privative de drepturi (ex.: interzicerea exercitării

unor drepturi politice sau civile); Pedepse morale; Pedepse pecuniare (cele care privesc patrimoniul

condamnatului; ex.: amenda, confiscarea averii). În funcţie de gradul de determinare a pedepselor prin lege,

pedepsele sunt: Pedepse determinate, prevăzute de lege, acestea fiind la

rândul lor absolut determinate când în lege este prevăzută expres durata, în cuantum fix, şi relativ determinate cînd în lege sunt prevăzute doar limitele în care pot fi aplicate pedepsele;

Pedepse nedeterminate, în lege este prevăzută doar natura lor, fără limite.

În literatura juridică se mai disting: Pedepse unice, prevăzute câte una pentru o anumită faptă

incriminată. Pedepse multiple, pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute

mai multe pedepse de natură diferită. 4.4 Alte aspecte teoretice Pedepsele principale

Pedepsele principale sunt acele pedepse care au ca scop sancţionarea infractorului, se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complimentare, accesorii, şi de alte sancţiuni de drept penal. Art. 53 pct. 1 Cod Penal prevede: „ Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.”

Detenţiunea pe viaţă constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui, având caracter perpetuu. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută, de regulă alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani şi ca pedeapsă unică în două cazuri: genocid săvârşit în timp de război şi tratamente neomenoase, la fel, săvârşite în timp de război. Această sancţiune nu se va aplica însă, dacă:

la data pronunţării hotărârii de condamnare infractorul are împlinită vârsta de 60 de ani, caz în care i se va aplica pedeapsa închisorii de 25 de ani;

Infractorul este minor, caz în care i se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Închisoarea reprezintă lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis, supus unui regim de viaţă şi de muncă impus.

Pedeapsa închisorii, odată aplicată, implică izolarea de societate, familie şi mediul obişnuit de viaţă al condamnatului.

Această pedeapsă are avantajul că poate fi revocată şi adaptată, îmbinând constrângerea cu reeducarea. Poate fi prevăzută fie singură, fie alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt: 15 zile şi 30 de ani, însă, în partea specială a Codului Penal limitele de pedeapsă prevăzute pentru fiecare infracţiune


__________________________________________________________________________ 23

în parte sunt între 1 lună şi 25 de ani, putând fi coborâte sau ridicate până la limitele generale de pedeapsă ca efect al circumstanţelor atenuante sau agravante.

Amenda este o pedeapsă pecuniară şi reprezintă suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. Fiind o pedeapsă principală, amenda se trece în cazierul judiciar, constituind antecedent penal.

Amenda se caracterizează prin faptul ca este adaptabilă, remisibilă, aplicându-se faptelor cu pericol social redus. Aceasta trebuie stabilită în aşa fel încât să nu pună infractorul în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de întreţinere, creştere sau învăţătură faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.

Amenda este prevăzută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracţiuni, însă pentru un număr mare de infracţiuni este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani. Limitele generale ale amenzii prevăzute în partea generală a Codului Penal sunt între: 100 lei – 50.000 lei, în timp ce limitele speciale ale acesteia diferă după cum urmează:

Când legea prevede doar pedeapsa amenzii, limitele speciale sunt între 150 lei şi 10.000 lei;

Când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, limitele speciale sunt între 300 lei şi 15.000 lei;

Când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, limitele speciale ale amenzii sunt între 500 lei şi 30.000 lei.

Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt aplicate de către instanţa de judecată pe lângă o pedeapsă principală, având rol de constrângere, reeducare şi exemplaritate.

În dreptul penal român, pedepsele complementare se împart în două categorii:

- interzicerea unor drepturi; - degradarea militară.

Pedeapsa interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pentru o anumită perioadă de timp, de la 1 la 10 ani, a exerciţiului unor drepturi .

Se pot interzice următoarele drepturi (art. 64 Cod Penal): Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în

funcţii elective publice; Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de

stat; Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori

de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

Drepturile părinteşti; Dreptul de a fi tutore sau curator. Pedepsele complementare se aplică de către instanţa

judecătorească pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani. În cazul unei pluralităţi de infracţiuni, pedeapsa complementară nu poate fi aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă, chiar dacă aceasta depăşeşte doi ani, dacă nu a fost mai înainte aplicată pe lângă o pedeapsă stabilită pentru una din infracţiunile ce au format pluralitatea.

Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod Penal nu poate fi aplicată cetăţenilor străini.


__________________________________________________________________________ 24

Degradarea militară este pedeapsa complementară constând în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă .

Această pedeapsă se aplică doar militarilor activi sau rezervişti. Odată cu aplicarea ei, gradul militar şi dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna.

Degradarea militară este obligatorie dacă pedeapsa principală aplicată de instanţa de judecată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, şi devine facultativă când pedeapsa principală stabilită de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani, cu condiţia ca pedeapsa să fi fost aplicată pentru o infracţiune intenţionată.

Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii sau secundare sunt stabilite întotdeauna ca accesorii ale pedepselor principale, constând în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 Cod Penal pe întreaga durată a executării pedepsei, până la graţierea total sau parţială a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (art. 71 al. 2 Cod Penal).

Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Singura pedeapsă principală care se aplică în cazul persoanei juridice este amenda.

Limitele generale ale amenzii în cazul persoanei juridice sunt cuprinse între 2.500 lei şi 2.000.000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de o persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, limitele speciale ale amenzii aplicate persoanei juridice vor fi 5.000 lei şi 600.000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de o persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mare de 10 ani, limitele speciale ale amenzii vor fi 10.000 lei şi 900.000 lei.

Art. 531 Cod Penal prevede ca pedepse complementare aplicabile persoanei juridice:

- Dizolvarea persoanei juridice; - Suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3

luni la 1 an, sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

- Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

- Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

- Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. Măsurile educative

Măsurile educative care se pot lua faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune sunt: Mustrarea – este cea mai uşoară dintre măsurile educative, constând în dojenirea minorului, arătarea consecinţelor periculoase ale faptei săvârşite şi atragerea atenţiei cu privire la luarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse în cazul în care va persevera pe calea infracţională. Libertatea supravegheată - constă în punerea minorului în libertate sub supravegherea deosebită a părinţilor, tutorelui, unei persoane de încredere sau a unei instituţii specializate, pe timp de un an. Odată cu luarea măsurii minorului îi sunt impuse una sau mai multe din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite


__________________________________________________________________________ 25

b) să nu intre în legătură cu anumite persoane c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare sau în vacanţă. Internarea într-un centru de reeducare – constă în internarea minorului într-un centru de reeducare din subordinea Ministerului de Justiţie, în scopul reeducării, dacă se apreciază că celălalte măsuri nu ar fi suficiente. Măsura se ia pe durată nedeterminată, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani. Internarea într-un institui medical-educativ – constă în internarea infractorului minor într-un institut specializat atunci când din cauza stării fizice sau psihice acesta are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsura se ia pe durată nedeterminată şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Pedepse aplicabile minorului

În situaţia în care infracţiunea a fost săvârşită de un minor cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, ori judecata acestuia are loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după această vârstă, aplicarea unei măsuri educative nu mai este posibilă, impunându-se aplicarea unei pedepse.

Pedepsele care pot fi aplicate minorului sunt închisoarea sau amenda, pedepse ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul pedepsei închisorii să depăşească 5 ani.

Minorilor nu li se pot aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi pedepsele complementare. Dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, minorului i se va aplica o pedeapsă cuprinsă între 5 şi 20 de ani.

Măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, prevăzute de legea penală, care se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, independent de aplicarea unei pedepse principale şi dacă instanţa judecătorească consideră că astfel poate fi combătută starea de pericol social a făptuitorului.

Cadrul măsurilor de siguranţă este prevăzut de art. 112 din Codul penal. Măsurile de siguranţă sunt: - obligarea la tratament medical - este măsura de siguranţă cu caracter medical care se dispune atunci când cel care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol pentru societate datorită unei boli, a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe; - internarea medicală- este măsura de siguranţă ce constă în internarea într-un institut de specialitate a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care datorită faptului că este bolnavă mintal sau toxicomană prezintă pericol pentru societate; - interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie - este măsura de siguranţă restrictivă de drepturi care se ia faţă de o persoană care, în exercitarea funcţiei sau profesiei, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau unei ocupaţii, în scopul de a împiedica repetarea acestor fapte pe viitor; - interzicerea de a se afla în anumite localităţi- constă în interdicţia


__________________________________________________________________________ 26

impusă condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea sau localităţile stabilite prin hotărâre judecătorească . - expulzarea străinilor - este măsura de siguranţă care constă în scoaterea în afara teritoriului ţării a unei persoane care face parte dintr-o categorie limitată, şi anume cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul României, dacă a comis o infracţiune şi se consideră că rămânerea pe teritoriul ţării ar prezenta pericol public. - confiscarea specială- este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial care constă în scoaterea unor bunuri din proprietatea celui care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi trecerea forţată şi gratuită în proprietatea statului. - interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată - este măsura de siguranţă care constă în interzicerea dreptului celui condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte violenţe săvârşite asupra membrilor familiei, de a reveni în sânul familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

4.5 Teste de autoevaluare 1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi se poate lua: :

a) iniţial pe o durată de 7 ani, cu posibilitate de prelungire o singură dată;

b) şi în cazul comiterii unor fapte prevăzute de legea penală;

c) în cazul pronunţării unei condamnări la pedeapsa închisorii de cel puţin un an dacă persoana a mai fost condamnată anterior pentru alte infracţiuni.

2. Sunt măsuri de siguranţă:

a. interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie;

b. interzicerea drepturilor părinteşti; c. obligarea de a nu părăsi localitatea.

4.6 Lucrare de verificare Realizaţi o paralelă între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi

măsura de siguranţă a interzicerii de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie.

4.7 Raspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 4.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură şi

Presă Şansa, Bucureşti, 2002 M. Basarab – „Drept penal. Partea generală. Tratat”, vol. I, Ed. Lumina Lex,




_______________________________________________ Răspunderea penală

__________________________________________________________________________ 27


RĂSPUNDEREA PENALĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ Principiile răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale Cauzele care înlătură răspunderea penală

5.1 Obiective - Studiul şi analiza aspectelor generale privind răspunderea penală.

- Familiarizarea cu instituţia răspunderii penale, si cu celelalte instituţii aplicabile. - Dezvoltarea capacităţii de a delimita elementele specifice fiecărei instituţii studiate in prezenta unitate de învăţare.

5.2 Noţiunea si principiile răspunderii penale

Răspunderea penală, ca instituţie fundamentală a dreptului penal alături de infracţiune şi pedepse, reprezintă chiar raportul juridic de conflict al cărui conţinut este constituit din dreptul statului de a trage la răspundere penală pe cel care a săvârşit o infracţiune, de a-i aplica o sancţiune şi de a-l constrânge să o execute precum şi din obligaţia corelativă a făptuitorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a-i suporta consecinţele.

În literatura de specialitate s-a apreciat că principiile care guvernează răspunderea penală sunt: 1. principiul legalităţii răspunderii penale care presupune faptul că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal are loc doar pe baza legii şi în strictă conformitatea cu aceasta; 2. infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale – principiul presupune faptul că răspunderea penală a unei persoane poate fi angajată doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie; 3. principiul umanismului presupune faptul că tragerea la răspundere penală nu trebuie să aducă atingere integrităţii şi demnităţii persoanei; 4. principiul răspunderii penale personale presupune faptul că obligaţia suportării răspunderii penale revine doar persoanei care a săvârşit sau a participat la săvârşirea unei infracţiuni, dreptul penal necunoscând instituţia răspunderii pentru fapta altuia; 5. principiul unicităţii răspunderii penale, în conformitate cu care o persoană care a săvârşit o infracţiune poate fi trasă la răspundere penală doar o singură dată; 6. principiul inevitabilităţii răspunderii penale, în conformitate cu care orice persoană care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie trasă la răspundere penală; 7. principiul individualizării răspunderii penale, potrivit căruia răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana făptuitorului; 8. principiul prescriptibilităţii răspunderii penale presupune faptul că tragerea la răspundere penală trebuie să se facă într-un anumit termen, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, în acest mod realizându-se prevenţia


__________________________________________________________________________ 28

specială şi generală şi dându-se eficienţă acestei instituţii. 5.3 CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Noţiune

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt acele stări, situaţii sau împrejurări, ulterioare săvârşirii infracţiunii şi prevăzute de lege, care duc la stingerea raportului juridic de conflict, deci a dreptului statului de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei făptuitorului de a executa sancţiunea impusă.

Clasificare Aceste cauze se clasifică în două categorii, şi anume:

- cauze generale – prevăzute în partea generală a Codului Penal şi se aplică pentru orice infracţiune: amnistia, prescripţia răspunderii penale, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor;

- cauze speciale – prevăzute atât în partea generală a Codului Penal ( desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei de către participant), precum şi în partea specială pentru anumite infracţiuni (ex. fapta de mărturie mincinoasă nu se pedepseşte dacă mai înainte de arestarea inculpatului, în cauzele penale, sau înainte de pronunţarea unei hotărâri sau de luarea unei alte hotărâri pe baza mărturiei mincinoase, în celelalte cauze, martorul îşi retrage mărturia).

Cauzele care înlătură răspunderea penală se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin faptul că în timp ce în cazul înlăturării răspunderii penale fapta constituie infracţiune, există răspundere penală, dar aceasta este înlăturată datorită intervenţiei unor factori ulteriori, în cazul înlăturării caracterului penal al faptei se exclude de plano existenţa infracţiunii.

Amnistia

Amnistia este actul de clemenţă al puterii legiuitoare prin care, în baza unor considerente de ordin politic şi social, este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni săvârşite înainte de adoptarea actului de amnistie.

Formele amnistiei

După aria de cuprindere, există: - amnistie generală – care este incidentă în cazul oricărei

infracţiuni, indiferent de natura sau de gravitatea acesteia; - amnistie specială – care priveşte anumite infracţiuni,

particularizate prin natura lor, natura sau cuantumul pedepsei, calitatea infractorilor.

După condiţiile în care intervine, există: - amnistie necondiţionată – care se aplică fără incidenţa

vreunei condiţii; - amnistie condiţionată – care se aplică doar în cazul

îndeplinirii condiţiilor stipulate în actul de clemenţă. După stadiul în care se află procesul în momentul aplicării actului de amnistie, există: - amnistie antecondamantorie – care intervine înainte de

pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare;


__________________________________________________________________________ 29

- amnistie postcondamantorie - care intervine după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare.

Obiectul amnistiei

Amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală pentru infracţiuni săvârşite înainte de adoptarea actului de clemenţă. Faptele care sunt săvârşite în ziua adoptării actului sau ulterior nu cad sub incidenţa amnistiei. În cazul infracţiunilor continue, continuate, de obicei şi progresive, pentru a opera amnistia este necesar ca acestea să fie epuizate la data adoptării actului de clemenţă.

Efectele amnistiei

Potrivit art. 119 Cod Penal, „amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate.”

Prescripţia răspunderii penale

Prescripţia răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune ca urmare a scurgerii unui anumit interval de timp de la data săvârşirii ei.

Termenele de prescripţie

Potrivit art. 122 din Codul Penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:

- 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar nu mai mare de 15 ani;

- 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar nu mai mare de 10 ani;

- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

- 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

În cazul infracţiunilor săvârşite de minori, aceste termen se reduc la jumătate.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt:

- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.

Calculul termenelor de prescripţie

Dacă durata termenelor de prescripţie este stabilită de lege, calculul împlinirii lor este atributul instanţelor judecătoreşti.


__________________________________________________________________________ 30

Potrivit art. 122 al. 2 Cod Penal, termenele se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, adică de la data când a luat sfârşit activitatea infracţională. În cazul infracţiunilor continue, continuate, progresive şi de obicei, termenele încep să curgă de la data epuizării infracţiunii. În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie se stabileşte în funcţie de ultimul rezultat. Pentru infracţiunile aflate în concurs, termenele de prescripţie curg separat pentru fiecare infracţiune în parte.

Termenul de prescripţie este acelaşi pentru toţi participanţii la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, indiferent de gradul de contribuţie sau de momentul în care au intervenit şi curge de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii descrise şi incriminate prin lege. Acest termen se stabileşte în funcţie de maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, indiferent dacă aceasta s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă.

Lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile

Plângerea prealabilă este încunoştinţarea făcută de persoana vătămată cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi la vătămarea suferită prin aceasta, plângere prin care se solicită tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

Efectele retragerii sau lipsei plângerii prealabile

Ca şi lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia produce efectul înlăturării răspunderii penale pentru infracţiunea respectivă. Pentru a produce efecte, retragerea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să intervină înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, printr-o hotărâre judecătorească;

- să fie o manifestare expresă, explicită a persoanei vătămate de a renunţa la plângerea formulată anterior.

- să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât aspectul penal cât şi cel civil.

Dacă lipsa plângerii penale împiedică începerea procesului penal, retragerea acesteia împiedică continuarea procesului, determină încetarea acestuia, cu efecte irevocabile.

Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor este actul bilateral, înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor, prin care se pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând răspunderea penală şi consecinţele civile ale faptei.

Condiţiile împăcării

- împăcarea părţilor este posibilă doar în cazul acelor infracţiuni la care legea prevede în mod expres că ea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală;

- împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul penal, adică între persoana vătămată şi infractor;

- împăcarea trebuie să fie personală; împăcarea trebuie să fie expresă, explicită, făcută de regulă în faţa


__________________________________________________________________________ 31

organelor judiciare; - împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată, privind atât latura penală cât şi latura civilă; - împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă;

- împăcarea părţilor se poate realiza în orice etapă a procesului penal, dar mai înainte ca hotărârea de condamnare să rămână definitivă.

5.4 Aspecte privind înlocuirea răspunderii penale Noţiune

Înlocuirea răspunderii penale este instituţia prin care răspunderea penală este înlocuită cu altă formă de răspundere juridică ce atrage sancţiuni cu caracter administrativ.

Fapta rămâne infracţiune, însă consecinţele sale vor fi schimbate. Această instituţie de drept penal este reglementată în art. 90, 91

şi 98 Cod Penal. Înlocuirea răspunderii penale este dispusă de instanţa de

judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.

Condiţiile înlocuirii răspunderii penale

- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea de cel mult un an sau amendă, sau să fie vorba de una din infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, 215 al. 1, 219 al. 1 Cod Penal dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei, sau în cazul infracţiunii de la art. 249 Cod Penal valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei;

- fapta să prezinte un grad de pericol social redus şi să nu fi produs urmări grave. Pericolul social redus se poate deduce din împrejurările concrete ale faptei, sau chiar din conduita făptuitorului;

- paguba pricinuită prin infracţiune să fie integral reparată până la pronunţarea hotărârii;

- din atitudinea făptuitorului să reiasă faptul că acesta regretă fapta. Starea de regret trebuie să reiasă din atitudinea şi din conduita făptuitorului, ulterioară săvârşirii infracţiunii;

- să existe aprecierea instanţei că făptuitorul poate fi îndreptat fără aplicarea unei pedepse.

- făptuitorul să nu mai fi fost anterior condamnat sau să nu i se mai fi aplicat două sancţiuni cu caracter administrativ.

Sancţiunile administrative aplicabile

Dacă se constată îndeplinirea condiţiilor sus menţionate, instanţa poate aplica una din următoarele măsuri:

mustrarea mustrarea cu avertisment amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Înlocuirea răspunderii penale se poate face şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune sunt îndepl inite condiţiile necesare. În caz de participaţie penală, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 90 Cod Penal este necesar ca fiecare participant să îndeplinească condiţiile specifice cerute de lege.

5.5 Teste de autoevaluare 1. Sunt adevărate următoarele afirmaţii: a. termenele de prescripţie a răspunderii

penale pentru infracţiunile comise de minori


__________________________________________________________________________ 32

nu se reduc la jumătate; b. termenul de prescripţie a răspunderii

penale se întrerupe cât timp o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal;

c. termenele de prescripţie se determină în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, indiferent dacă fapta îmbracă formă consumată sau forma unei tentative.

2. Pentru a produce efecte, este necesar ca împăcarea părţilor să fie:

:

a. condiţionată sau necondiţionată; b. totală şi definitivă; c. făcută între reprezentantul legal al

victimei şi infractor, dacă victima este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

5.6 Lucrare de verificare Analizaţi din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor răspunderea penală a

minorilor şi a majorilor. 5.7 Răspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 5.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură şi


Bucureşti, 2005

Al. Boroi – „Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală”, Ediţia a 4-a, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2006

V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr - „Drept penal -partea generală”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1999

___________________________________________________________Aplicarea pedepselor

__________________________________________________________________________ 33


APLICAREA PEDEPSELOR

APLICAREA PEDEPSELOR Individualizarea pedepselor Circumstanţe atenuante Circumstanţe agravante Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Executarea pedepsei la locul de muncă Liberarea condiţionată Executarea pedepsei într-o închisoare militară 6.1 Obiective - Studiul şi analiza aplicării pedepselor

- Familiarizarea cu modul de aplicare a pedepselor, noţiunile şi conceptele aferente acestora - Dezvoltarea capacităţii de a delimita instituţii legate de aplicarea pedepselor

6.2 Prezentarea generală a aplicării pedeselor Individualizarea pedepsei reprezintă o operaţiune prin care pedeapsa

este adaptată, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii, de periculozitatea infractorului, pentru a asigura apărarea socială şi pentru a duce la îndeplinirea scopului pedepsei. Instituţia individualizării pedepsei este reglementată în Codul penal, în Titlul III, partea generală, Capitolul V, art. 72 - 89 intitulat Individualizarea pedepselor. În doctrina penală, se face distincţia între individualizarea făcută în etapa de elaborare a legii denumită individualizare legală, cea făcută în faza de aplicare a pedepsei denumită individualizare judiciară şi cea făcută în faza de executare a pedepsei denumită individualizare administrativă.

Individualizarea legală se face de către legiuitor odată cu elaborarea legii prin faptul că acesta menţionează cadrul general al pedepselor, natura şi limitele lor, prevede o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social al fiecăreia, arătând totodată şi efectele pe care le pot avea circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

Individualizarea judiciară sau judecătorească se efectuează de instanţa de judecată odată cu aplicarea pedepsei concrete ţinând cont de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, împrejurările atenuante sau agravante.

Individualizarea administrativă se efectuează de organele administrative în faza de executare a pedepsei. Aceasta nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte şi durata executării ce poate fi modificată la propunerea organelor administrative. Acest mod de individualizare al pedepsei este reglementat în Legea 23/1969 modificată prin Legea 8/1973.


__________________________________________________________________________ 34

6.3 INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR Noţiune Individualizarea judiciară este modalitatea prin care instanţa de

judecată stabileşte şi aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracţiune, ţinând cont de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete în care s-a produs fapta. Individualizarea judecătorească se realizează la cazul concret, ocupând un loc important în individualizare.

În aplicarea unei pedepse instanţa va ţine cont de criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 Cod Penal „(1) La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Totodată, în acelaşi articol, în alineatul 3 legiuitorul prevede că în cazul persoanei juridice se va ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei

Stările, situaţiile sau împrejurările care sunt anterioare, concomitente sau ulterioare săvârşirii faptei pot reliefa un grad de pericol social mai ridicat sau mai scăzut.

Sunt considerate stări de agravare: starea de recidivă, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni; în timp de următoarele sunt stări de atenuare: tentativa, minoritatea făptuitorului. Circumstanţele reprezintă acele situaţii, cali tăţi sau însuşiri, extrinseci infracţiunii, care se referă la fapta infracţională, la făptuitor, la starea personală a acestuia. În funcţie de modul de stabilire, şi de efectele pe care le au asupra pedepselor, circumstanţele sunt legale şi judiciare.

Circumstanţele legale sunt indicate de legiuitor, având caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată.

Circumstanţele judiciare sunt caracterizate ca atenuante sau agravante de către instanţa de judecată, apreciate ca atare în raport cu fapta săvârşită de către făptuitor; reţinerea lor ca circumstanţe agravante sau atenuante rămânând la aprecierea instanţei. În funcţie de legătura cu fapta, sau făptuitorul, circumstanţele pot fi reale şi personale.

Circumstanţele reale sunt cele legate de faptă, influenţând astfel gradul de pericol social al acesteia, iar circumstanţele personale sunt legate de persoana infractorului, în acest caz aplicându-se art. 28 Cod Penal „ (1) Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. (2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.” În funcţie de felul în care circumstanţele erau cunoscute, sau nu de către participanţi, există circumstanţe cunoscute infractorului şi circumstanţe necunoscute infractorului. Această clasificare este importantă pentru aplicarea unor circumstanţe agravante. Art. 1 al.2 Cod Penal prevede:„ Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.” În schimb, circumstanţele atenuante produc aceleaşi


__________________________________________________________________________ 35

efecte indiferent de faptul că făptuitorul le-a cunoscut sau nu. Totodată, în literatura de specialitate circumstanţele se mai clasifică în funcţie de situarea lor în timp, în circumstanţe anterioare, concomitente şi subsecvente săvârşirii infracţiunii.

6.4 Alte noţiuni specifice Circumstanţe atenuante

Circumstanţele atenuante sunt acele împrejurări, stări, situaţii anterioare, concomitente sau ulterioare săvârşirii infracţiunii, care se află în legătură cu fapta infracţională sau cu făptuitorul, şi care relevă un pericol social mai redus al faptei, sau o periculozitate mai redusă a făptuitorului.

Circumstanţele atenuante, se împart la rândul lor în circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare.

Circumstanţele atenuante legale, sunt prevăzute de lege în art. 73 Cod Penal” (1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante: a) depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate; b) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Circumstanţele atenuante judiciare, sunt prevăzute de art. 74 Cod Penal „ (1) Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanţe atenuante: a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii; b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită; c) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor. (2) Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ.”

Efectele circumstanţelor atenuante constau în atenuarea obligatorie a pedepsei (reducerea sau schimbarea pedepsei prevăzută de lege).

În ceea ce priveşte pedepselor principale, potrivit art. 76 Cod Penal acestea se reduc sau se schimbă în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru acea faptă, raportat la minimul special al acesteia. „ (1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se schimbă, după cum urmează: a) când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani; b) când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an; c) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni; d) când minimul special al pedepsei închisorii este un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, până la minimul general; e) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai


__________________________________________________________________________ 36

mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei; f) când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general, când minimul special este sub 500 lei.” În ceea ce priveşte pedepsele complementare, conform art. 76 al. 3 Cod Penal interzicerea unor drepturi poate fi înlăturată.

Circumstanţe agravante

Circumstanţe agravante sunt acele împrejurări, stări, situaţii anterioare, concomitente sau ulterioare săvârşirii infracţiunii, care se află în legătură cu fapta infracţională sau cu făptuitorul, şi care relevă un pericol social sporit al faptei, sau o periculozitate mai mare a făptuitorului. La fel ca şi cele atenuante, circumstanţele agravante sunt legale şi judiciare.

Circumstanţele agravante legale sunt reglementate de art. 75 Cod Penal „ (1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante: a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; b) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public; c) săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA; d) săvârşirea infracţiunii din motive josnice; e) săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei; f) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate. (2) Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav.”

Circumstanţele agravante judiciare sunt constatate de instanţa de judecată. În doctrina penală sunt considerate a fi circumstanţe de agravare faptul că făptuitorul se găsea în stare de beţie la momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, sau faptul că în timpul efectuării serviciului de pază, făptuitorul comite o tâlhărie, însă poate constitui circumstanţă agravantă orice altă împrejurare care imprimă faptei un caracter grav.

Efectele circumstanţelor agravante sunt consacrate de dispoziţiile art. 78 Cod Penal: „ (1) În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei fizice se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. (2) În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711alin. (2) sau (3), iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim.” În art. 80 Cod Penal, legiuitorul menţionează faptul că, în caz de


__________________________________________________________________________ 37

concurs între cauzele de agravare şi cele de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinându-se cont de circumstanţele agravante, de cele atenuante dar şi de starea de recidivă. Totodată, în caz de concurs între cauzele agravante şi atenuante, nu mai este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special. În alin. 3 al aceluiaşi articol, legiuitorul reglementează situaţia în care, dacă aplicarea dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, starea de recidivă şi circumstanţele agravante se face concomitent, pedeapsa închisorii, nu va putea depăşi:

25 de ani ( dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic)

30 ani ( dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani)

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Această măsură se dispune de către instanţa judecătorească, prin hotărârea de condamnare, constând în suspendarea pe o anumită durată şi în anumite condiţii a executării pedepsei pronunţate.

Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei

Condiţii privind pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii: - pedeapsa aplicată să fie închisoare de cel mult 3 ani sau amendă; - în caz de concurs de infracţiuni este necesar ca pedeapsa

aplicată pentru concurs să fie de cel mult 2 ani (dacă pentru concurs s-a aplicat pedeapsa amenzii, limitele amenzii nu interesează).

Condiţii privitoare la infractor să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa

închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod

Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia.

Termenul de încercare este durata de timp în care condamnatul trebuie să dovedească că s-a reeducat. Termenul este format din durata executării pedepsei la care se adaugă un interval fix de 2 ani. Dacă pedeapsa aplicată constă în amendă, termenul de încercare este de un an.

În cazul minorilor, termenul de încercare este format din durata pedepsei închisorii şi un termen variabil între 6 luni şi 2 ani lăsat la aprecierea instanţei; dacă minorului i s-a aplicat pedeapsa amenzii, termenul de încercare este de 6 luni.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă a suspendării condiţionate a executării pedepsei, pe durata căreia însă, condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere şi să respecte unele obligaţi stabilite de către instanţa de judecată conform legii.

Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt:

Condiţii privind pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite

- pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 4 ani; - când pedeapsa închisorii este cea rezultată de pe urma unui

concurs de infracţiuni, aceasta trebuie să nu depăşească 3 ani. Condiţii privind infractorul


__________________________________________________________________________ 38

- să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, cu excepţia situaţiei în care condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod Penal.

Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat. Termenul de încercare este compus din durata pedepsei

închisorii pronunţate la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani.. Termenul de încercare începe să curgă de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Măsurile de supraveghere se iau faţă de condamnat pe durata suspendării executării pedepsei şi pe toată durata termenului de încercare, asigurând un control al condamnatului, al conduitei sale. Potrivit art. 863 al.1 Cod Penal condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

Să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciu de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;

Să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

Să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; Să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. Obligaţiile condamnatului pe durata termenului de încercare sunt

prevăzute în art. 863 alin. 3 Cod Penal astfel: Să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; Să nu schimbe domiciliul ori reşedinţa avută ori să nu

depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

Să nu frecventeze anumite locuri stabilite; Să nu intre în legătură cu anumite persoane; Să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în

special în scopul dezintoxicării. Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizarea a executării pedepsei, prin intermediul căreia, condamnatul îşi execută pedeapsa în libertate, prin muncă în unitatea unde lucrează, sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unităţii, cu anumite restrângeri de drepturi şi penalităţi de ordin pecuniar. Executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu privativ de libertate, ci în libertate prin prestarea unei munci, condamnatul fiind angajat. Acest mijloc de individualizare a executării pedepsei este reglementat în art. 867 – 8611 C. Penal.

Condiţiile în care se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă:

Pedeapsa aplicată să fie închisoare de cel mult 5 ani, pronunţată pentru o singură infracţiune. În caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultantă să fie închisoare de cel mult 3 ani.

Condamnatul, să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit 16 ani la data aplicării pedepsei. Trebuie avută în vedere şi capacitatea de muncă a persoanei;


__________________________________________________________________________ 39

Să existe acordul scris al unităţii în care condamnatul va executa pedeapsa;

Aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate.

Liberarea condiţionată

Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere înainte ca acesta să fi executat pedeapsa în întregime, cu condiţia ca până la împlinirea duratei de executare a pedepsei să nu mai săvârşească alte infracţiuni.

Condiţiile de acordare a liberării condiţionate sunt următoarele: Executarea unei părţi din pedeapsă, respectiv cel puţin 2/3

dacă pedeapsa aplicată nu depăşeşte 10 ani, şi 3/4 dacă pedeapsa este mai mare de 10 ani

Dacă este vorba de infracţiuni săvârşite din culpă, partea ce trebuie executată este de 1/2 în cazul unei pedepse ce nu depăşeşte 10 ani, şi 2/3 dacă pedeapsa aplicată depăşeşte 10 ani

În cazul condamnatului care a ajuns la vârsta de 60 ani bărbatul şi 55 ani femeia precum şi pentru minorul care a împlinit 18 ani, se cere a fi executată doar 1/3 din pedeapsă pentru pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi 1/2 în cazul pedepsei cu închisoarea care depăşeşte 10 ani;

În timpul executării pedepsei, condamnatul să fi fost stăruitor în muncă şi disciplinat;

Condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare, să aibă o bună comportare.

Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după executarea a 20 de ani de detenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale. În alin. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul menţionează că bărbaţi care au împlinit vârsta de 60 de ani, şi femeile de 55 de ani, pot cere liberarea condiţionată după executarea efectivă a 15 ani de detenţie.

Executarea pedepsei într-o închisoare militară

Executarea pedepsei într-o închisoare militară este o modalitate specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult 2 ani. Se aplică militarilor, având ca scop reeducarea lor într-un regim special de muncă, disciplină şi instrucţie cu păstrarea calităţii de militar în termen. Se dispune în mod obligatoriu de către instanţă pentru infracţiunile pentru care a fost prevăzută în mod expres.

Condiţiile în care se poate dispune: Condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen la

data săvârşirii faptei, la data judecării sau să o dobândească după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

Pedeapsa închisorii aplicate să nu depăşească 2 ani; Aprecierea instanţei că executarea pedepsei poate să se facă

într-o închisoare militară. 6.5 Teste de autoevaluare

1. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate persoanei fizice:

a) este de un an în cazul pedepsei amenzii aplicate minorului;

b) este de 6 luni în cazul pedepsei amenzii aplicate minorului;

c) curge de la data săvârşirii infracţiunii. 2. Circumstanţele reale:

a) nu se răsfrâng asupra participanţilor, dacă nu le-au prevăzut, deşi aveau


__________________________________________________________________________ 40

obligaţia să le prevadă; b) se răsfrâng asupra participanţilor,

dacă le-au cunoscut; c) se răsfrâng asupra participanţilor.

6.6 Lucrare de verificare Realizaţi o paralelă între modurile de individualzare judiciară a executării pedepsei 6.7 Raspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 6.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură şi





__________________________ Înlăturarea executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării

__________________________________________________________________________ 41


ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A

CONSECINŢELOR CONMDAMNĂRII

ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A CONSECINŢELOR CONDAMNĂRII

Înlăturarea executării pedepsei Graţierea Prescripţia executării pedepsei Înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare 7.1 Obiective - Studiul şi analiza instituţiilor care înlătură executarea pedepsei si

consecinţele condamnării. - Familiarizarea cu aspectele teoretice privitoare la aceste instituţii de drept penal. - Dezvoltarea capacităţii de a delimita elementele specifice ale fiecărei instituţii.

7.2 Prezentarea generală a cauzelor care înlătură executarea pedepsei Pedepsele aplicate infractorilor trebuie executate de către aceştia în

întregime pentru a se putea realiza funcţia de reeducare şi prevenţie a pedepsei. Există cazuri însă, când executarea pedepselor nu este posibilă, fie

datorită faptului că infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, fie datorită faptului că puterea de stat apreciază că executarea pedepsei nu mai este necesară, iertând condamnatul. În acest ultim caz, legiuitorul a prevăzut două cauze care înlătură executarea pedepsei: graţierea şi prescripţia.

7.3 Cauze care înlătură executarea pedepsei

Noţiune

Graţierea este actul de clemenţă al puterii de stat, prin care, în temeiul unor considerente de ordin social – politic sau de politică penală, cei condamnaţi sunt iertaţi, total sau parţial, de obligaţia de a executa pedeapsa sau prin care se dispune comutarea pedepsei din una mai grea în una mai uşoară.

Graţierea poate fi acordată individual de Preşedintele statului sau colectiv de către Parlament.

Trăsăturile graţierii

- este un act de clemenţă, de iertare ca şi amnistia; - se acordă numai pentru infracţiuni epuizate până la data

adoptării actului; - exerciţiul dreptului de a acorda graţierea aparţine fie puterii

legislative fie puterii executive; - este întemeiată din punct de vedere juridic pe raţiuni de


__________________________________________________________________________ 42

politică penală; - se acordă şi produce efecte in personam, spre deosebire de

amnistie. În anumite situaţii poate fi acordată şi in rem prin referirea care se face în textul actului la anumite fapte infracţionale şi la gravitatea lor, caz în care poartă de numirea de graţiere amnistiată;

- are caracter obligatoriu atât pentru organele de stat cât şi pentru infractor;

- în cazul unui concurs cu actele de amnistie, întâietate are actul de amnistie, care prin prisma efectelor sale mai largi, este întotdeauna mai favorabilă pentru cel în raport cu care se aplică.

Clasificarea actelor de graţiere

În funcţie de sfera celor care beneficiază de prevederile actului de graţiere, există:

- acte de graţiere individuală – se acordă unei singure persoane la cererea sa sau din oficiu; în cazul în care este acordată mai multor persoane individualizate, actul îşi păstrează caracterul individual;

- acte de graţiere colectivă – se acordă mai multor persoane neindividualizate în cuprinsul actului; După cum în cuprinsul actului sunt sau nu prevăzute anumite condiţii, există:

- graţiere condiţionată – când acordarea este condiţionată de anumite elemente ce ţin de conduita viitoare a făptuitorului. În literatura de specialitate s-a apreciat că graţierea condiţionată este o formă de suspendare condiţionată a executării pedepsei când executarea nu a început, şi o formă a liberării condiţionate atunci când executarea a început. Liberarea condiţionată este o modalitate de executare în libertate a unei părţi din pedeapsa privativă de libertate şi de reîncadrare socială, condamnatul fiind în continuare considerat în executarea pedepsei, până la expirarea duratei pedepsei stabilite de instanţă. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este de asemenea o formă de executare a pedepsei amenzii sau închisorii în libertate, pe durata termenului de încercare, care poate fi pronunţată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

- graţiere necondiţionată – denumită şi pură şi simplă; Indiferent de forma ei, în actul de graţiere pot fi prevăzute

anumite condiţii. Condiţiile pot privi fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, natura şi pericolul social al acesteia, natura şi mărimea pedepsei aplicate. După întinderea efectelor pe care le produc, există:

- acte de graţiere totală – prin care condamnatul este scutit în întregime de obligaţia de a executa pedeapsa;

- acte de graţiere parţială – prin care condamnatul este scutit obligaţia de a executa o parte din pedeapsă;

- comutarea – care constă în înlocuirea unei pedepse cu una mai uşoară.

Obiectul graţierii Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale definitive, dar îl

poate constitui şi infracţiunile săvârşite anterior intervenirii ei, care nu sunt descoperite sau sunt în curs de urmărire sau judecată.


__________________________________________________________________________ 43

Efectele graţierii Potrivit art. 120 din Codul Penal, „graţierea are ca efect

înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în una mai uşoară.

Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată”.

Prescripţia executării pedepsei

Prescripţia este instituţia de drept penal prin care se stinge atât dreptul statului de a cere executarea pedepsei cât şi obligaţia condamnatului de a mai executa pedeapsa aplicată.

Termenele de prescripţie

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.”

Întreruperea cursului prescripţiei

Cursul prescripţiei prevăzute în art. 126 se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.”

Astfel, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt: Începerea executării pedepsei; Săvârşirea din nou a unei infracţiuni; Sustragerea de la executare, după începerea executării

pedepsei. Ca efect al întreruperii prescripţiei, va începe să curgă un nou

termen de prescripţie neîntrerupt şi integral.

Suspendarea cursului prescripţiei

Cauzele de suspendare sunt prevăzute în Codul de Procedură Penală, şi privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitării căilor extraordinare de atac. În acest caz, cursul prescripţiei este suspendat, oprit, şi reluat după dispariţia cazului de suspendare intervenit.

Reabilitarea Reabilitarea este mijlocul juridic prin intermediul căruia fostul

condamnat est pe deplin reintegrat in societate din punct de vedere juridic.

Prin reabilitare interdicţiile, incapacităţile, decăderile încetează pentru viitor.


__________________________________________________________________________ 44

Efectele reabilitării

Potrivit art. 133 Cod Penal: „(1) Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. (2) Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut. (3) De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia cele prevăzute în art. 112 lit. d).”

Condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea nu va mai fi luată în seamă la stabilirea stării de recidivă. Al. 3 al articolului 133 Cod Penal statuează faptul că reabilitarea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi.

Reabilitarea de drept Condiţiile reabilitării

Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării care intervine ope legis, din oficiu, pentru condamnări de mică gravitate odată cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Condiţiile reabilitării de drept:

Persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an (se are în vedere pedeapsa aplicată de instanţă);

Timp de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la data când pedeapsa a fost considerată ca executată, condamnatul nu a mai săvârşit altă infracţiune. Reabilitarea poate interveni şi pentru infracţiuni succesive, dacă între ele s-a scurs un interval de 3 ani, pentru posibilă reabilitarea pentru prima condamnare înainte de săvârşirea celei de-a doua infracţiuni.


__________________________________________________________________________ 45

Reabilitarea judecătorească Condiţiile reabilitării judecătoreşti Durata termenelor de reabilitare

Reabilitarea judecătorească se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată, după ce aceasta va verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de lege.

Reabilitarea judecătorească, spre deosebire de cea de drept, se acordă indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite.

Se acordă pentru toate condamnările pentru care nu

este posibilă reabilitarea de drept. Reabilitarea judecătorească se acordă şi pentru condamnările succesive, chiar dacă pentru unele dintre acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept;

Termenul de reabilitare (perioada dintre executarea pedepsei şi intervenirea reabilitării judecătoreşti) este alcătuit dintr-un termen fix stabilit de lege la care se adaugă un termen variabil - jumătate din durata pedepsei;

În termenul de reabilitare condamnatul să nu mai fi suferit o nouă condamnare. Dacă intervine o nouă condamnare, aceasta va întrerupe termenul de reabilitare, şi un nou termen va începe să curgă;

Condamnatul trebuie să aibă asigurată existenţa prin muncă, sau prin alte mijloace oneste. Nu contează durata sau felul muncii, atâta tip cât este onestă;

Fostul condamnat să fi avut o conduită bună şi să dovedească că s-a îndreptat şi s-a integrat în societate. Conduita va fi examinată de instanţă privind familia, locul de muncă al condamnatului, poziţia sa în societate;

Condamnatul să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat.

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an, până la 5 ani, termenul de reabilitare este de 4 ani plus jumătate din durata pedepsei aplicate.

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani, termenul de reabilitare este de 5 ani plus jumătate din durata pedepsei aplicate

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, termenul de reabilitare este de 7 ani plus jumătate din durata pedepsei aplicate

- termenul de reabilitare este tot de 7 ani plus jumătate din pedeapsa aplicată în cazul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată în pedeapsa închisorii.

7.4 Teste de autoevaluare 1. Amnistia: a. operează exclusiv in rem ;

b. operează exclusive in personam; c. operează in rem şi in personam.

2. Retragerea plângerii prealabile:

a. este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei;

b. poate fi totala sau partiala, doar in ceea ce priveste latura penala a procesului


__________________________________________________________________________ 46

penal; c. va avea efecte în cazul indivizibilităţii

active sau pasive doar dacă este făcută de toate persoanele vătămate şi retrasă faţă de toţi participanţii.

2.6 Lucrare de verificare Analizaţi din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor amnistia şi graţierea. 2.7 Răspuns la Testele de autoevaluare vezi pag.47 2.8 Bibliografie C. Mitrache, C. Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Casa de Editură şi


Bucureşti, 2005

Al. Boroi – „Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - „Drept penal. Partea generală”, Ediţia a 4-a, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2006

V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr - „Drept penal -partea generală”, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1999

___________________________________________________________________Răspunsuri

__________________________________________________________________________ 47

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr.2 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei 1. a 2. c Unitatea de învăţare nr.3 Pluralitatea de infractori 1. c 2. c Unitatea de învăţare nr.4 Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal 1. c 2. a Unitatea de învăţare nr.5 Răspunderea penală 1. c 2. b Unitatea de învăţare nr.6 Aplicarea pedepselor 1. b 2. b Unitatea de învăţare nr.7 Înlăturarea executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării 1. c 2. c

Documents

Drept Penal II