DRUGĂ DANA LARISA

DREPT PROCESUL CIVIL

PARTEA GENERALĂ

(cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 şi Legea nr. 71/2011

Suport de curs

2

Cuprins

Capitolul I - Noţiuni generale 1. Justiţia şi procesul civil

1. 1.Noţiuni introductive 1.2. Conceptul de jurisdicţie.Activitatea de jurisdicţie. Actul jurisdicţional 1.3. Procesul civil. Noţiune. Sistemul procesului civil

2. Dreptul procesual civil 2.1. Noţiune.Obiectul dreptului procesual civil 2.2.Caracterele dreptului pocesual civil 2.3. Sistemul dreptului procesual civil 2.4. Legătura dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept 2.5.Izvoarele dreptului procesual civil 2.6. Normele de drept procesual civil 2.7. Acţiunea normelor de procedură

Capitolul II - Principiile dreptului procesual civil 1. Notiuni introductive. Definitie. Important 2. Analiza principiilor

2.1. Principiul legalitatii 2.2. Principiul independentei judecatorilor si supunerii lor numai legii

2.3. Principiul aflarii adevarului 2.4. Principiul disponibilitatii 2.5. Principiul rolului activ al judecatorului

2.6. Principiul egalitatii 2.7. Principiul dreptului la aparare 2.8. Principiul contradictorialitatii 2.9. Principiile publicitatii, oralitatii, nemijlocirii si continuitatii 2.10. Limba oficiala

Capitolul III – Participanţii la procesul civil – Instanţa de judecată (I) 1. Consideraţii generale 2. Instanţa de judecată 2.1. Noţiuni introductive

2.2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil 2.3. Compunerea instanţei de judecată 2.4. Constituirea instanţei

3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei: 3.1. Incompatibilitatea

3.2. Abţinerea şi recuzarea 4. Participarea procurorului în procesul civil

4.1. Poziţia procurorului în procesul civil 4.2. Formele participării

Capitolul IV - Participanţii în procesul civil (II) – Părţile în procesul civil 1. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a păr ţilor 2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiune 2.2. Felurile coparticipării 2.3. Efectele coparticipării

3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale păr ţilor 3.1. Drepturi şi obligaţii procesuale 3.2. Abuzul de drept procesual civil

3

4. Condiţii pentru a fi parte în proces 4.1. Afirmarea unui drept 4.2. Justificarea unui interes

4.3. Capacitatea procesuală 4.4. Calitatea procesuală

4.4.1. Definiţie 4.4.2. Justificarea calităţii procesuale 4.4.3. Transmiterea calităţii procesuale

Capitolul V- Participanţii la procesul civil (III)- Terţele persoane în procesul civil 1. Precizări preliminare 2. Intervenţia şi formele ei

2.1. Noţiunea de intervenţie principală 2.2 Noţiunea de intervenţie accesorie

2.3. Instanţa competntă 2.4. Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie

3. Chemarea în judecată a altor persoane 3.1. Noţiune 3.2. Procedura de soluţionare a cererii

4. Chemarea în garanţie 4.1. Noţiune 4.2. Procedura chemării în garanţie

5. Arătarea titularului dreptului 5.1. Noţiune 5.2. Procedura arătării titularului dreptului

6. Reprezentarea judiciară convenţională a păr ţilor în procesul civil 6.1. Noţiune. Condiţii

6.2. Reprezentarea prin mandatar neavocat 6.3. Reprezentarea prin avocat 6.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional

Capitolul VI – Acţiunea civilă 1. Noţiunea şi natura juridic ă a acţiunii civile

1.1. Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă 1.2. Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil 2. Elementele acţiunii civile

2.1. Părţile 2.2. Obiectul 2.3. Cauza

3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile 4. Clasificarea acţiunilor civile

4.1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant 4.1.1. Acţiuni în realizarea dreptului

4.1.2. Acţiuni în constatare de drepturi 4.1.3. Acţiuni în constituire de drepturi

4.2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin acţiune 4.3. Clasificarea acţiunilor după calea procedurală aleasă de parte

Capitolul VII - Competenţa instanţelor judecătoreşti 1. Noţiunea şi clasificarea competenţei

1.1. Noţiunea de competenţă 1.2. Clasificarea normelor de competenţă

2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale

4

3. Competenta jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti: 3.1. Competenţa materială

3.1.1.Competenţa materială funcţională 3.1.2.Competenţa materială procesuală civilă

3.2. Competenţa teritorială 3.2.1. Competenţa teritorială de drept comun

3.2.2.Competenţa teritorială alternativă 3.2.3.Competenţa teritorială exclusivă

4. Întinderea competenţei instanţei sesizate 4.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor

pârâtului 4.2. Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale 4.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de

procedură 4.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate

4.4.1. Prorogarea legală de competenţă 4.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă. Strămutarea. Delegarea 4.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

5. Incidente procedurale referitoare la competenţă 5.1. Precizări prealabile 5.2. Excepţia de necompetenţă 5.3. Conflictele de competenţă

Capitolul VIII - Actele de procedură. Termenele procedurale. Sancţiunile procedurale 1. Actele de procedura

1.1.Notiunea si importanta actelor de procedura 1.2 Clasificarea actelor de procedura

1.3.Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura 2. Termenele procedurale

2.1. Notiune 2.2. Clasificare 2.3. Durata şi modul de calcul al termenelor procedurale

3. Sanctiunile procedurale (pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de procedură şi la termenele procedurale)

3.1. Noţiuni generale 3.2. Nulitatea actelor de procedură

3.2.1. Notiune 3.2.2. Clasificarea nulitătilor 3.2.3. Mijloace de invocare 3.2.4. Efectele anulării actelor de procedură

3.3. Decăderea 3.3.1. Notiune

3.3.2. Cazurile în care intervine decăderea 3.3.3. Invocarea si constatarea decaderii 3.3.4. Efectele decaderii şi repunerea în termen

5

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Justiţia şi procesul civil

1.1. Consideraţii prealabile Justiţia, privită sub ambele sale aspecte – ca sistem al organelor judecătoreşti şi ca activitate desfăşurată de aceste organe – are sarcina de a da viaţă, de a aplica în concret normele de drept material pentru a crea cadrul necesar desfăşurării relaţiilor sociale, sancţionând pe cei care înfrâng aceste norme juridice, la nevoie chiar cu ajutorul forţei de constrângere a statului, spre a impune respectarea drepturilor încălcate.1Deosebit de important este a releva însemnătatea socială a procesului civil în cadrul distribuirii justiţiei: rezolvarea confictelor de interese ce se ivesc în circuitul civil, servind astfel „ca formă specială a influenţării sociale şi a constrângerii judiciare, la valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat şi, prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate2. Într-un stat de drept justiţia ocupă un loc aparte consacrându-se ca un factor hotărâtor al restabilirii ordinii juridice şi una dinntre garanţiile proceselor democratice într-o societate civilizată. Situaţia normală într-o societate democratică o reprezintă realizarea raporturilor juridice de drept substanţial, de regulă, fără intervenţia vreunui organ de stat. Se poate observa că, atât în realitatea socială cât şi în concepţia doctrinei juridice, are întâietate aspectul de conformare, necontencios al raporturilor juridice civile. Astfel, de obicei, regulile de drept sunt respectate iar obligaţiile îndeplinite fără necesitatea de a se recurge la constrângere. În viaţa socială apar uneori şi situaţii de nesocotire, de multe ori regulile dreptului obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile nu sunt satisfăcute ori obligaţiile nu sunt îndeplinite astfel încât „atunci când se produc asemenea incidente şi când voinţa titularului dreptului se manifestă pentru a lupta contra lor, dreptul capătă un caracter nou, specific, el devine pretenţie” 3. Această pretenţie trebuie rezolvată şi, pe cale de consecinţă, ordinea circuitului civil va fi restabilită cu ajutorul organelor de stat competente care desfăşoară o activitate special reglementată în vederea realizării scopului pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut titluarului său. Aceste organe menţionate, potrivit art. 25 din Constituţie sunt : „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”, curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile. Prin urmare, cum este şi firesc, în statul nostru de drept nimeni nu-şi poate face singur dreptate, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute având cuprinsă în chiar conţinutul acestor drepturi prerogativa de a se adresa în calitate de reclamanţi instanţei de judecată. Pe de altă parte, accesul la justiţie în statul nostru este liber, şi consfinţit ca drept de sine stătător în Constituţia României, potrivit cu care „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi acest drept”.

1 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică şi pedagocică, Bucureşti, 1977, p.19 2 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein , op.cit, p. 20 3 E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, Bucureşti, 1932, vol. I, p 303

6

1.2. Conceptul de jurisdicţie.Activitatea de jurisdicţie. Actul jurisdicţional În literatură şi jurispridenţă, conceptul de jurisdicţie are mai multe accepţiuni, două dintre acestea fiind relevante în procesul de înfăptuire al justiţiei în statul de drept Într-o prim ă accepţiune, termenul de jurisdic ţie desemnează puterea de a decide asupra conflictelor apărute între diferite subiecte de drept prin aplicarea legii4. S-a remarcat de către un autor de prestigiu că jurisdicţia reprezintă „acţiunea legii” în faţa autorităţilor publice specializate în apărarea drepturilor subiective5. Conceptul de jurisdicţie vizează – într-o opinie cu un caracter aproape tradiţional - prerogativele şi autoritatea conferită unor categorii statale în scopul aplicării legii, mai concret, al înfăptuirii justiţiei. De aceea s-a spus că noţiunea de jurisdicţie ca „putere” este insuficientă pentru o calificare corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr, judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o face6. Într-o a doua accepţiune jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin are statul distribuie justiţia7. Pornind de la conţinutul art. 21 din Constituţie este deosebit de important să precizăm înţelesul noţiunii de justiţie. În literatura şi practica judiciară au fost consacrate şi alte sensuri ale noţiunii de justiţie: - în sens restrâns prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciară se poate exercita : instanţele, magistraţii, auxiliarii jusitiţiei - cel tehnic, potrivit cu care justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca. Sunt însă numeroşi autori care atrag atenţia asupra faptului că instanţele de judecată au atribuţii care exced acestei funcţii, existând numeroase cereri soluţionate de judecători în cadrul procedurii necontencioase sau în alte materii (de exemplu : procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei şi a morţii, adopţia, procedura punerii sub interdicţie etc). Activitatea organelor judiciare, desfăşurată în vederea rezolvării cauzelor civile este o activitate de jurisdicţie, adică puterea de a judeca şi de a aplica legea printr-o hotărâre care va fi dusă la îndeplinire, eventual, prin contrângere. Aşadar, conceptul de jurisdicţie implică, nu doar rostirea dreptului - iuris/dictio (activitatea de judecată), ci şi posibilitatea efectivă de valorificare a celor statuate de judecător prin hotărâre – imperium (executarea silită).

Actele jurisdicţionale sunt considerate manifestări de voinţă prin care un organ cu independenţă funcţională soluţionează, cu putere de lucru judecat, după o procedură bazată pe principiul contradictorialităţii, litigii juridice, creând, modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii pentru părţi precum şi pentru organele de punere în executare. Pornind de la acest înţeles dat actelor jurisdicţionale remarcăm fără dificultate că în sfera lui semantică se circumscrie specificul activităţii judecătorului.

Judecătorul însă, în activitatea sa, întocmeşte sau pronunţă acte care exced definiţiei actului jurisdicţional, îmbrăcând o natură mixtă, ceea ce ne determină să punctăm cu claritate trăsăturile actului jurisdicţional: a) orice act jurisdicţional emană de la un judecător independent şi care se supune numai legii; b) activitatea de jurisdicţie se desfăşoară cu respectarea riguroasă a formelor şi regulilor procedurale prestabilite de lege;

4 D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil de M. N. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Editura didactică şi pedagocică, Bucureşti, 1983, p. 287 5 E. Herovanu, op. cit, p 303, 304 6 Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.3 7 E. Herovanu, op. cit. p. 303, citat de Ioan Leş în Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.3

7

c) soluţiile pronunţate de judecători sunt date cu putere de lucru judecat (relativă sau absolută), prin urmare asupra a ceea ce s-a judecat într-o cauză nu se mai poate reveni, odată ce hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă; În concluzie, trebuie să reţinem că toate actele care emană de la un judecător aflat în exerciţiul funţiunii îmbarcă un caracter jurisdicţional, chiar dacă unele dintre ele nu se încadrează în definiţia clasică dată actului jurisdicţional, îmbăcând o natură mixtă, fie administrativă, fie contractuală8.

1.3. Procesul civil. Noţiune. Sistemul procesului civil Noţiune.

Persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute ori a fost tulburată în exercitarea lor se poate adresa instanţei de judecată competentă, pentru a restabili situaţia de drept.

De asemenea, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată şi pentru valorificarea unor drepturi sau interese legitime (cererea de adopţie, punere sub interdicţie, declararea dispariţiei şi a morţii).

Sesizarea organului de judecată competent se face prin cererea de chemare în judecată. Pentru a putea soluţiona litigiul este chemat în faţa instanţei şi pârâtul (cel despre care reclamanutl pretinde că i-a încălcat sau nesocotit dreptul).

După stabilirea împrejurărilor în care s-au săvârşit faptele, pe bază de probe administrate direct şi nemijlocit în faţa instanţei, aceasta se retrage pentru deliberare (chibzuire). În urma analizei probelor şi a coroborării situaţiei de fapt cu normele legale aplicabile în speţă, judecătorul pronunţă o hotărâre.

Dacă una din părţi nu este mulţumită de soluţia dată prin hotărâre, aceasta poate fi atacată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Hotărârile definitive şi irevocabile pot fi puse în executare silită (dacă sunt susceptibile de executare) în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia.

Această schemă sumară descrisă mai sus ascunde o activitate deosebit de complexă desfăşurată de organele de jurisdicţie, dar presupune cu necesitate şi prezenţa altor organe sau persoane (martori, experţi, interpreţi, organe de executare) chemate să contribuie la rezolvarea conflictelor. În cadrul acestei activităţi, pe de altă parte, între participanţii la proces se stabilesc anumite raporturi procesuale, acestea dând naştere, de fapt, procesului civil.

Prin urmare, putem defini procesul civil ca fiind activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte organe sau persoane care participă la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile, precum şi raporturile dintre aceşti participanţi, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor ori intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurilor stabilite de lege.

Sistemul procesului civil În principiu, procesul civil parcurge două mari faze: a) faza judecăţii propriu-zise (cognito) – care se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată,

de fond, şi se finalizează prin deliberare şi pronunţarea hotărârii, urmată de judecată în căile ordinare de atac (apel, urmat de recurs, cale extraordinară de atac) etapă după care hotărârea rămâne definitivă sau/şi irevobilă;

b) faza executării silite (executio) – etapă care include activitatea instanţei de executare şi a executorului judecătoresc (care îşi îndeplineşte atribuţiile sub controlul instanţei), activitate în cadrul căreia hotărârea definitivă (definitivă şi irevocabilă) este adusă la îndeplinire de către organul de executare, din ordinul şi sub controlul instanţei de judecată. 8 Oana Zaharia Lefter, op. cit, p.15

8

Faza judecăţii propriu-zise poate avea, la rândul său, mai multe etape. Astfel, procesul civil începe întotdeauna cu o etapă prealabilă, procedura scrisă, în care

părţile îşi comunică reciproc (prin cuprinsul cererii de chemare în judecată, întâmpinare şi reconvenţională) pretenţiile şi apărările. Urmează apoi etapa dezbaterilor în şedinţă de judecată, în cadrul căreia se administrează probele şi se pun cuncluzii pe fondul cauzei cu privire la pretenţiile şi apărările formulate. Faza judecăţii se termină, în sfârşit, cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii.Dacă se exercită o cale de atac se trece în faza controlului judiciar, ordinar şi extraordinar, care urmează în linii mare aceleaşi etape.

Nu este obligatoriu însă ca fiecare proces civil să parcurgă toate aceste etape. Spre exemplu, este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă dacă participanţii renunţă la acţiune sau la drept, tranzacţionează ori lasă în mod copulativ pricina în nelucrare. Faza executării silite poate cuprinde şi ea mai multe etape.

2. Dreptul procesual civil

2.1. Noţiune. Obiect

Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturile civile ori la interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

Referindu-ne la drepturile subiective civile, avem în vedere nu numai drepturile recunoscute de leagea civilă, ci şi pe cele care intră în conţinutul raporturilor de drept comercial, al familiei, al muncii etc.Pe de altă parte, trebuie luate în considerare nu numai situaţiile în care se încearcă valorificarea unui drept subiectiv, ci şi acele situaţii prevăzute de lege, în care se urmăreşte pe calea justiţiei, realizarea sau apărarea unui interes . De exemplu, posesia ca stare de fapt este apărată prin intermediul acţiunii posesorilor (art. 674-676 C. proc. civ.).

Obiectul dreptului procesual civil îl formează raporturile juridice ce se stabilesc între participanţii la proces, în cadrul activităţii de examinare şi soluţionare a cauzelor civile. Aceste raporturi procesuale sunt multiple şi variate. Desigur, dintre ele, raporturile dintre părţi şi instanţa de judecată sunt guvernate de cele mai numeroase reguli.

Pornind de la asemenea considerente, materia dreptului procesual civil a fost structurată în trei părţi:

Jurisdicţia - cuprinde regulile ce guvernează organizarea judecătorească şi competenţa instanţelor de judecată.

teoria acţiunii civile – arată condiţiile în care o persoană poate obţine recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor sale. Acţiunea civilă, aşa cum se va vedea pe parcursul studiului nostru, constituie principalul element de legătură dintre dreptul substanţial şi dreptul procesual, reprezentând, în acelaşi timp, în cadrul procesului civil, punctul de trecere între jurisdicţie şi procedura civilă.

procedura civilă este cea de-a treia parte a dreptului procesual civil şi conţine regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea silită.

2.2. Caracterele dreptului procesual civil

În doctrină au fost recunoscute următoarele caractere ale dreptului procesual civil: a) Caracterul sancţionar, întrucât conduce la soluţionarea diferendelor care poartă asupra

drepturilor subiective civile, dreptul procesual civil garantează eficacitatea şi respectarea normelor de drept material care consacră acele drepturi;

9

b) Caracterul reglementar c) Caracterul formalist d) Caracterul de drept comun

2.3. Sistemul dreptului procesual civil

Dreptul procesual civil poate fi, de asemena, împărţit în trei părţi9:

- partea I – „Noţiuni şi instituţii generale” – tratează problemaitica principiilor şi instituţiilor comune tuturor fazelor procesului civil;

- partea a doua – „Judecata” – tratează aspecte concrete privind desfăşurarea ficcărei faze procedurale, precum şi cele care derogă de la procedura de drept comun şi formează calificări procedurale speciale;

- partea a treia – „Executarea silită” – analizează instituţiile şi formele procesuale prin care se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie, dispoziţiile ce decurg din diverse titluri executorii. 2.4. Legătura dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept

În ştiinţa dreptului contemporan nu se mai contestă caracterul de sine stătător, independent, al dreptului procesual civil. Pe de altă parte însă, dreptul procesual civil nu constituie o ramură a siatemului juridc „izolată într-un turn de fildeş”, existând o interdependenţă deosebit de accentuată între dreptul prcesual civil şi alte ramuri de drept.

a)Drept procesual civil – drept civil Corelaţia dintre cele două ramuri de drept dă expresie legăturii dintre formă şi conţinut. Astfel, dreptul procesual civil este tocmai „mijlocul tehnic” prin care se poate ajunge la protejarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea juridică. Pe de altă parte, fără existenţa dreptului civil, norma de drept procesual civil ar fi lipsită de obiect10. Norma procesuală este menită să ofere căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de dreptul material, ea fiind necesară pentru ca dreptul substanţial să se poată realiza în integritatea sa. b)Drept procesual civil - dreptul constituţional Dreptul Constituţional conţine norme cu valoare de principiu pentru toate celelalte ramuri de drept, consacrând chiar un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (cap. IV). În această parte, Constituţia determină pricipiile fumndamentale ale activităţii judiciare: principiul independenţei judecătorilor, art. 124 alin.1 arată că: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar alin.2 că: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, inamovibilitatea, publicitatea şedinţelor de judecată, dreptul la apărare, desfăşurarea şedinţei în limba română, legalitatea.

c) Drept procesual civil- dreptul procesual penal Legătura celor două ramuri de drept este determinată, în principal, de obiectul lor de reglementare: modul în care se realizează activitatea judiciară. Prin urmare, între cele două ramuri de drept există asemănări semnificative, dar şi deosebiri de esenţă. d) Drept Procesual Civil – Drept administrativ. Drept Financiar

În ţara noastră nu există o „justiţie administrativă”; aşadar, procesele privind raporturile juridice administrative se soluţionează după regulile procedurii civile, de către instanţele de judecată competente.

9 Oana Zaharia Lefter, Drept procesual civil. Partea generală, Suport de curs, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2008, p.14 10 Oana Zaharia Lefter, op. cit, p.15

10

Aceleaşi considerente pot fi reţinute şi în ceea ce priveşte dreptul financiar, mai ales în lumina actualelor reglementări care au transferat în competenţa tribunalelor specializate litigiile financiare, anterior aflate în competenţa sistemului Curţii de Conturi. 2.5. Izvoarele dreptului procesual civil Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în două accepţiuni:

În sens material, prin izvor de drept se înţelege condiţiile socio-economice ce impun crearea unui ansamblu de norme, iar în sens juridic (formal) tocmai aceste norme, mijloace specifice, puse la dispoziţia organelor specializate ale statului, exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale.

În ceea ce priveşte materia Dreptului Procesual Civil aceste acte normative sunt, în special:

1.Constituţia 2. Legile Legea care formează dreptul comun în materie este Codul de Procedură Civilă, intrat în

vigoare la 1 dec. 1865 şi care, de-a lungul timpului a suferit numeroase modificări. În scopul respectării cerinţelor esenţiale ale reformei din România, prin Legea nr. 134/2010 a fost adoptat Noul Cod de Procedură Civilă (NCPC) – republicat în M. Of. Nr. 545 din 3 august 2012 - care va intra, parţial, în vigoare la 1 februarie 2013.

Norme cu caracter procedural se întâlnesc chiar în alte legi. Un izvor foarte important de drept procesal îl constituie totodată Lg. 304/2004,

republicatăpentru organizarea judecătorească, Lg. 303/2004 privind statutul magistraţilor, republicată, Lg. 317/2004, republicată privind Consiliul Superior al Magistraturii etc.

Alte legi care pot fi considerate izvor de Drept Procesual Civil sunt: Lg. 18/1991 privind Fondul Funciar,Lg. 1/2000, republicate; Lg. 554/2004 a Contenciosului Administrativ; Lg. 31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată; Lg. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Lg. 26/1990 privind Registrul Comerţului; Lg. 15/1991 privind brevetele de invenţii; Lg. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială; Lg. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesie de avocat; Lg. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului; Lg. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară etc.

3. Ordonanţele de Guvern Pot constitui izvor de drept procesual civil însă numărul ordonanţelor care instituie norme

procedurale este relativ redus. Cu titlu de exemplu: Ordonanţa 30/1999 pentru modificarea şi completarea Legii 146/1999, O. G. Nr. 5/2001, O.U.G. 119/2007

4. Documentele adoptate de Comisia şi Parlamentul European Integrarea României în Uniunea Europeană a determinat şi o multiplicare a izvoarelor

dreptului procesual civil. Reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene ne îndreptăţesc să vorbim chiar de un drept procesual al Uniunii Europene. Unele dintre cele mai importante reglementări adoptate de Comisia Europeană şi Parlamentul European sunt:

- Regulamentul CE nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre;

Rgulamentul CE nr. 2201/2001 privind competenţa , recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială;

5.Jurisprudenţa. Tratatele şi convenţiile internaţionale În literatura juridică din ţara noastră, cu mici excepţii, practicii judiciare nu i se

recunoaşte caracterul de izvor de drept. În categoria derogărilor intră totuşi deciziile Curţii

11

Constituţionale. Astfel, potrivit art. 145 alin. ultim Constituţie: „deciziile Curţii constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Nu în ultima instanţă, în categoria izvoarelor de Drept Procesual Civil trebuie să includem şi tratatele şi convenţiile internaţionale care conţin reguli de procedură şi sunt ratificate de Parlamentul României, în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie.

2.6. Normele de drept procesual civil

Clasificare

Normele Dreptului procesual civil reglementează aşa cum am arătat, modul de judecare a cauzelor civile şi cel privind punerea în executare silită a hotărilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

a)După obiectul lor, normele procedurale se împart în: - norme de organizare judecătorească - norme de competenţă - norme de procedură propriu-zisă

Aceste norme pot fi, la rândul lor, clasificate în: norme de procedură contencioasă norme de procedură necontencioasă norme de executare silită

b) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare: Normele generale (de procedură) reglementează raporturile aplicabile în orice materie, cu

excepţia acelora pentru care s-a instituit o procedură specială Norme speciale de procedură sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o

anumită materie, derogând de la dreptul comun. c) După caracterul conduitei pe care o prescriu:

Norme procesuale imperative prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga. Norme procesuale dispozitive (permisive, supletive) impun o conduită de la care părţile pot conveni să se abată.

2.7. Acţiunea legilor de procedură civilă

a)Acţiunea legilor de procedură civilă în timp Legea procesuală civilă produce efectele pentru care a fost edictată în tot intervalul de

timp de la intrarea şi vigoare şi până la abrogare. Aşa, fiind, actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi abrogare vor fi supuse legii respective (tempus regit actum). Legea procedurală nu are putere retroactivă, principiu înscris în art. 15 alin. (2) Constituţie potrivt cu care: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Acţiunea normelor de procedură civilă în timp prezintă anumite particularităţi în privinţa normelor de organizare judecătorească, de competenţă şi de procedură propriu-zisă. b) Acţiunea normelor de procedura civila in spatiu Actiunea legilor de procedura civila in spatiu este guvernata de principiul teritorialitatii, in sensul ca legile romane se aplica pe intreg teritoriul tarii. c) Actiunea legilor de procedura civila asupra persoanelor

12

Capitolul II

PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVlL 1. Noţiune. Importanţă

Principiile fundamentale ale Dreptului Procesual Civil reprezintă reguli esenţiale ce dermină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă şi, nu în ultimul rând, o importanţă practică, înţelegerea lor ajutând la fundamentarea structurii şi mecanismelor intime de funcţionare ale procesului civil. 2. Analiza principiilor 2.1. Principiul legalitatii

Principiu fundamental al activităţii tuturor organelor statului chemate să asigure respectarea legilor şi a prevederilor cerinţelor democratice, legalitatea este cu atât mai mult o cerinţă fundamentală a activităţii instanţelor judecătoreşti. Principiul îşi are consacrarea în primul rând în Constituţia României, fiind de aplicaţie generală în toate domeniile dreptului.

Aşadar, ceea ce este hotărâtor pentru realizarea legalităţii în desfăşurarea procesului civil se poate exprima succint prin următoarele cerinţe:

- activitatea judiciară- de judecată şi de control - trebuie să se înfăptuiască de către organele jurisdicţionale prevăzute de lege, în compunerea şi potrivit competenţei stabilite; - respectarea strictă a formelor şi condiţiilor pe care legea le prevede cu privire la întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedura; - urmărirea realizării scopului final al procesului – descoperirea adevărului şi aplicarea corectă a legii.

Trebuie să menţionăm că principiul legalităţii se bucură, în vederea realizării lui, de numeroase garanţii juridice .

2.2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii Potrivit art.124 alin. 3 Constituţie: „ judecătorii sunt independenţişi se supun numai legii

şi trebuie să fie imparţiali”. Acest text este reluat în art.1 alin.3 din Lg. Nr.303/2004 (r) privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În general, problema independenţei judecătorului se analizează din punct de vedere didactic, sub două aspecte : independenţa funcţională şi independenţa personală.

Independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate acestei funcţii, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, ca organele care judecă să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, deci să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative,executive sau părţilor.

Aceste cerinţe se regăsesc consacrate în art.124 alin 1 şi 3 şi art.125 alin.1 şi 3 din Constituţie.

Independenţa personală se realizează prin consacrarea şi respectarea unor garanţii precum:

Inamovibilitatea judecătorilor numiţi de Preşedintele Romaniei. Potrivit art.125 alin.1 Constituţie şi art. 2 alin.1 Lg.303/2004(r): „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”, prin inamovibilitate înţelegându-se dreptul pe care îl au persoanele care deţin această funcţie de a fi protejate faţă de orice măsură

13

arbitrară care priveşte îndepărtarea lor din funcţie, retrogradarea, transferarea sau chiar promovarea, fără consimţământul lor. Regulile privind inamovibilitatea judecătorilor sunt stabilite de Lg.303/2004(r), toate măsurile amintite anterior putând fi dispuse de către o autoritate distinctă faţă de cea administrativă (Ministerul Justiţiei), Consiliul Superior al Magistraturii.

Modul de recrutare al judecătorilor Dupa cu am menţionat deja, în România judecătorii sunt numiţi de către Preşedintele ţării,

la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Numirea de către Preşedinte are, în fapt, un caracter formal, selectţa făcându-se în concret printr-un examen organizat şi validat de către Consiliul Superior al Magistraturii, lista cu propuneri cuprinzându-i pe cei care au promovat examenul, în limita locurilor disponibile.

Durata numirii. În realizarea principiului independenţei, judecatorii sunt menţinuţi în funcţie până la

împlinirea vârstei de pensionare, dacă nu intervine vreao altă cauză de încetarea a funcţiei, potrivit art. 65 Lg. 303/2004 (r).

Colegialitatea Anonomatul deciziei constituie o protecţie pentru magistrat contra intrigilor,

ameninţărilor şi temerilor. Sistemul judecăţii colegiale se realizează însă, în prezent, doar în gaţa instanţelor de control judiciar, prin intermediul căilor de atac al apelului şi recursului (art.54 alin.2 Lg. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată) ori în cadrul competelor specializate, cum este, spre exemplu, cel care judecă litigiile de muncă (art. 55 alin.1 Lg. 304/2004).

Fixarea salariului magistratilor Salariile magistratilor sunt fixate (?) intr-un cuantum adecvat cu starea, demnitatea si

responsabilitatea functiei lor; Incompatibilitatile Neavând posibilitatea de a îndeplini nici o alta funcţie cu excepţia celei didactice din

învăţământul superior (art.125 alin.3 Constituţie) , judecătorul este pus la adăpostul pronunţării unor hotărâri bazate pe subiectivism, restrângându-se totodată sfera posibilelor influenţe din exterior.

2.3. Principiul aflării adevărului Potrivit art. 129 alin.5 C.proc.civ.: „ judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Principiul aflării adevărului implică astfel cerinţa ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu realitatea, judecătorului punându-i-se la dispoziţie o serie de mijloace adecvate, printre care şi posibilitatea de a administra probe din oficiu: „el va putea ordona administrarea probelor necesare chiar dacă părţile se împotrivesc”. 2.4. Disponibilitatea partilor in procesul civil

Spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialităţii, procesul civil este caracterizat de disponibilitate, părţile putând dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi: a) Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil Ca regulă, instanţa nu se sesizează din oficiu, ci procesul civil trebuie să fie declanşat,

printr-o cerere de chemare în judecată, de partea care pretinde că cel pe care l-a chemat în judecată i-a încălcat sau îi contestă un drept.

14

Limitele dreptului. În procesul civil român, disponibilitatea nu este absolută întrucât, pentru ocrotirea unor persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe decât titularul dreptului (spre exemplu, Ministerul Public, în temeiul art. 45 C. proc civ. pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, poate porni acţiunea civilă) b) Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării ; Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant. Art. 129 alin. 6 C proc civ. prevede că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În consecinţă, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixat de reclamant, în sensul că nu poate să acorde mai mult decât s-a solicitat chiar dacă din probe rezultă că reclamantul are dreptul la mai mult, altceva decât s-a cerut sau mai puţin decât s-a cerut (mai puţin decât s-a cerut înseamnă că instanţa a lăsat nesoluţionate capete de cerere). Dacă însă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul, instanţa are obligaţia în baza rolului activ să ceară părţii să facă precizările necesare.

În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate însă, din oficiu, să dispună introducerea în proces a terţilor.

Limitele dreptului: instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, aceasta fiind fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa are posibilitatea ca, după ce pune în discuţie această problemă în discuţia părţilor, să schimbe calificarea pe care reclamantul a dat-o cererii sale. Şi atunci când procedează astfel, instanţa trebuie să ţină cont de principiul disponibilităţii astfel încât dacă partea insistă în temeiul juridic indicat, instanţa se va pronunţa în raport de acesta11

Drepturile pârâtului – limitele apărării sunt determinate de pârât în funcţie de interesele sale procesuale

c) Dreptul de a face acte de dispoziţie constituie dreptul de a renunţa la judecată (art. 246) sau la dreptul subiectiv (art. 247), dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie (art. 271).

Limitele dreptului – sunt situaţii când dreptul de a renunţa nu poate fi exercitat (dacă procurorul sau autoritatea tutelară au introdus o acţiune pentru obligarea unuia dontre părinţi la plata pensiei de întreţinere pentru copilul aflat în grija celuilalt părinte, acesta din urmă nu este îndreptăţit să retragă acţiunea deoarece titular al dreptului la întreţinere este copilul, iar părintele nu poate renunţa la un drept care nu-i aparţine d) Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin intermediul căilor legale de atac. Aceeaşi parte poate însă să şi achiese la hotărâre fie în mod expres, declarând că renunţă la calea de atac (art. 267 C proc. civ) fie tacit, prin executarea de bună voie a hotărârii. Pe de altă parte, se poate renunţa la apel sau la recurs (sau la orice cale de atac) chiar dacă a fost deja exercitată această cale de atac; de asemenea, partea poate să critice hotărârea în întregime sau poate să limiteze critica la anumite aspecte. e) Dreptul de a cere executarea hotărârilor judec ătoreşti Dacă debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia înscrisă în titlul executor (dispozitivul hotărârii), creditorul are dreptul să ceară executarea silită a hotărârii. Ca expresie a principiului disponibilităţii, partea poate să renunţe la punerea în executare a hotărârii.

11 Tabârcă Mihaela, op. cit. , p. 78

15

Şi acest aspect al disponibilităţii este atenuat de dreptul procurorului de a cere executarea silită a hotărârilor date în favoarea minorilor, interzişilor judecătoreşti şi a dispăruţilor,în condiţiile legii. 2.5. Principiul rolului activ al judecatorului

Principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o regulă care reflectă, ca drept recunoscut si obligaţie impusă prin lege, iniţiativa şi autonomia judecătorului în tot ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii judiciare în pricinile civile12. Chiar dacă procesul civil apără interese particulare, rolul activ al judecătorului, mai diminuat decât în procesul penal, se impune cu necesitate, întrucât tinde să atenueze diferenţele de ordin social şi economic dintre părţi, să asigure un echilibru procesual şi prin aceasta principiul egalităţii.

Rolul activ al judecătorului se manifestă în următoarele aspecte principale: a) Judecătorul dă calificarea exactă a cererii, în funcţie de conţinutul său, iar nu în

funcţie de denumirea dată de parte13. Potrivit art. 84 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Desigur, pentru respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor noua calificare a cererii; deci, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, aceasta fiind fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa are posibilitatea ca, după ce pune în discuţie această problemă în discuţia părţilor, să schimbe calificarea pe care reclamantul a dat-o cererii sale. Şi atunci când procedează astfel, instanţa trebuie să ţină cont de principiul disponibilităţii astfel încât dacă partea insistă în temeiul juridic indicat, instanţa se va pronunţa în raport de acesta14

b) Judecătorul conduce desfăşurarea procesului - judecătorul conduce desfăşurarea procesului civil, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării cererii (prezentarea unor probe, conexarea sau disjungerea cererilor, suspendarea judecăţii,

c) Judecătorul invocă din oficiu incălcarea unor norme imperative d) Judecătorul dă îndrumări păr ţilor Potrivit art.129 alin. 2, 4, 5 C. proc. civ.: „Judecătorul va pune în vedere părţilor

drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în proces şi va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei”

De exemplu: - potrivit art. 118 alin. final C. proc. civ, la prima zi de înfăţişare preşedintele completului

îi va pune în vedere pârâtului care nu este reprezentat sau asistat de avocat, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda la cerere un termen pentru pregăătirea apărării şi depunerea întâmpinării; art. 167 C. proc. civ. prevede că preşedintele va atrage atenţia părţilor asupra termenului şi condiţiilor în care pot cerere probe şi contraprobe;

- preşedintele completului de judecată trebuie să explice părţilor consecinţele actelor de dispoziţie (renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, tranzacţia) pe care pot să le săvârşească;

- cu ocazia dezbaterilor finale, preşedintele trebuie să lămurească părţile cu privire la dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată;

- la primirea cererii de recurs, în temeiul art. 303 alin. (5) C proc. civ. preşedintele pune în vedere recurentului lipsurile cererii sale şi necesitatea completării, putând acorda un termen scurt în vederea completării cererii;

12 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 31 13 Tabârcă Mihaela, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, p. 66 14 Tabârcă Mihaela, op. cit. , p. 78

16

Dispozitivul hotărârii va cuprinde calea de atac pe care partea o are la îndemână precum şi termenul de exercitare a acesteia.

e) Judecătorul cere explicaţii păr ţilor Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea

pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.(art. 129 alin. 4 C. proc. civ).

Instanţa poate să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în proces a altor persoane. Instanţa nu poate însă, din oficiu, să dispună introducerea în proces a terţilor. Judecătorul poate pune în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cererii, al cauzei cererii.

f) Judecătorul ordonă probe din oficiu „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”. – art. 129 alin. 5 C. poc. Civ. Tocmai datorită acestei obligaţii a judecătorilor, acţiunea nu poate fi respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată. În aplicarea acestui text legal, judecătorul nu este ţinut de faptele necontestate de părţi, ci poate ordona administrarea de probe sau să solicite părţilor suplimentarea probatoriului. g) În exerciţiul rolului activ, judecătorul poate atenua unele dispoziţii legale restrictive prin aplicarea altor dispoziţii legale Rolul activ al judecătorului în procesul civil este concretizat şi în numeroase alte dispoziţii cuprinse în C.proc. civ.

2.6. Principiul egalităţii păr ţilor în fa ţa justiţiei Principiul egalităţii, consacrat în art.16 alin.1 Constituţie: „Cetăţenii sunt egali în faţa

legii şi a autorităţilor publice , fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice.

Particularizând, art.10 D.U.D.O. precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial

2.7. Principiul dreptului la apărare Fiind strâns legat de principiul contradictorialităţii, dreptul la apărare este consacrat în

mod distinct ca principiu constituţional. Potrivit art.24 alin.1 Constituţie: „ dreptul la apărare este garantat”, iar alin.2 prevede că: „ în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiu iţi găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg.304/2004(r).

În literatura de specialitate se arată că dreptul la apărare are doua sensuri: - ansamblul drepturilor şi garanţiilor procesuale puse la îndemana tuturor părţilor din proces pentru a li se asigura susţinerea şi valorificarea în justiţie a intereselor lor legitime -dreptul părţilor din proces de a fi asistate sau reprezentate de un avocat sau juristconsult. Dacă ne referim la cea de-a doua accepţiune a principiului trebuie să arătăm că în procesul civil asistenţa judiciară nu este obligatorie, părţile fiind libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime.

17

Pe de altă parte, potrivit art.74: „ cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale poate solicita asistenţă judiciară”.

Din perspectiva principiului tratat, potrivit art.75 alin.1 pct.2 C.proc.civ, asistenţa judiciară cuprinde : „apărarea şi asistenţa gratuită, printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor”. Asistenţa judiciară gratuită se acordă, la cerere, de către instanţa învestită cu judecarea pricinii (art.76-79 C.proc.civ.), fiind asimilată asistenţei judiciare din oficiu acordată în procesul penal. Dispoziţiile art.80-81 C.proc.civ. sunt, de asemenea, aplicabile.

2.8. Principiul contradictorialit ăţii Contradictorialitatea desemnează posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta

orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului civil, la iniţiativa lor sau a instanţei, ţn scopul pregătirii, pronunţării şi susţinerii hotărârii. Aşadar, acest principiu fundamental al dreptului procesual civil dă posibilitatea părţilor aflate în litigiu să participe în mod activ la apărarea drepturilor şi pretenţiilor lor, la argumentarea şi probarea acestora , prin combaterea şi discutarea susţinerilor făcute de fiecare din părţi, precum şi cu privire la iniţiativele instanţei luate în exercitarea rolului său activ. După cum se poate observa, contradictorialitatea guvernează atât raporturile dintre părţi, cât şi raporturile dintre părţi şi instanţă. În unele cazuri justificate îndeosebi de urgenţa sau eficienţa măsurilor, legea îngaduie ca provizoriu contradictorialitatea să fie înlaturată, cum ar fi în cazul asigurării dovezilor, al sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii şi în cazul ordonanţei preşedinţiale. Ulterior însş contradictorialitatea este restabilită, pentru că în toate aceste cazuri judecata în căile de atac se face cu citarea părţilor.

2.9. Principiul publicit ăţii, oralit ăţii, nemijlocirii şi continuităţii Potrivit art.127 din Constitutţe: „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile

prevăzute de lege”. Dispoziţii similare se găsesc înscrise şi în art.12 Lg.304/2004(r) precum şi în art.121 alin.1 C.proc.civ.

In vederea asigurarii publicitatii, sedintele se tin de regula, la sediul instantei – stabil si cunoscut –in zilele si la orele anume fixate, iar pentru fiecare sedinta se intocmeste, potrivit art.125 C.proc.civ., o lista cu procesele care se judeca in acea zi si care se afiseaza cu cel putin o ora ininte de inceperea sedintei.

Principiul publicitatii cunoaste însa şi excepţii , îngăduite chiar de textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prevăzute în art. 121 alin. 2 şi 3 C.proc.civ. Principiul oralit ăţii dezbaterilor

Principiul oralităţii este consacrat în mod expres în art.127 C.proc.civ. potrivit cu care: „pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”, dar referiri la oralitate se fac şi în alte texte din Codul de procedură civilă precum: art.29 alin.1, 68 alin.2, 82 alin.2, 118 alin.3, 128 alin.2,3, 186 etc.

Acest principiu se leagă indisolubil de principiul publicităţii, cel din urmă neputând exista în absenţa celui dintâi. Prin urmare, în temeiul oralităţii, preşedintele completului are obligaţia , sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da păţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii.

Principiul nemijlocirii Nemijlocirea este strâns legată de principiul aflării adevărului şi constă, pe de o parte, în

obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, iar pe de altă parte, implică cerinţa ca judecarea cauzei să se facă, pe cât posibil, de acelaşi complet de judecată şi într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea

18

hotărârii. Această din urmă cerinţă, nu poate fi de multe ori respectată în practică, întrucât administrarea unor probe presupune prin ea însaşi mai mute termene de judecată (de exemplu, proba cu expertiza).

Pentru anumite necesităţi, de cele mai multe ori preîntâmpinarea unor dificultăţi în administrarea sau conservarea unor probe, prin lege sunt reglementate şi excepţii de la principiu, precum cele prevăzute în : art.169, art.235 si urm, art.160, 254 alin.2, art.40 alin4 C.proc.civ. Principiul continuit ăţii. Celeritatea în procesul civil

Principiul continuităţii implică soluţionarea întregului proces de către acelaşi complet, pe cât posibil într-o singură şedinţă de judecată, la sfârşitul căreia să aibă loc deliberarea şi pronunţarea hotărârii.

Aplicarea acestui principiu ar duce însă uneori la încălcarea altor principii, cum ar fi cel al dreptului la apărare în cazul în care una din părţi ar trebui să aducă noi dovezi pentru a se apara împotriva unor pretenţii ridicate de cealaltă parte în timpul dezbaterilor şi al contradictorialităţii. Adeseori este necesară administrarea unor probe care parcurg mai multe termene procesuale (expertiza, cercetarea la faţa locului), perioadă în care judecătorii care au format completul sunt schimbaţi din motive obiective: deces, concediu de maternitate, promovare în funcţie, detaşare, delegare etc. Ca urmare, în fapt, aplicarea practică a acestui principiu este limitată la cerinţa ca hotărârea să fie pronunţată de aceeaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond (art.256, 304 pct.2 C.proc.civ.).

Neputându-se vorbi, astfel, de respectarea integrală a principiului continuităţii, şi pentru a asigura totuşi finalitatea principală a acestuia- soluţionarea rapidă a litigiilor deduse judecăţii, se cere respectat în corelaţie principiul celerităţii.

Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative, dinamice a procesului civil, ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale finalizatoare. Codul de Procedură civilă, mai ales prin recentele sale modificări, oferă numeroase garanţii ale realizării acestui principiu. Mentionam cu titlu de exemplu, dispoziţiile înscrise în art.114¹ alin.3, art.581 alin.3, art.87 alin.1 pct.8, art.114¹ alin.4, art.282¹ C.proc.civ.

2.10. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba român ă

Constituţia României consacră principiul potrivit cu care „ procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, principiu reluat de art.14 alin.1 Lg. 304/2004 (r).

În concordanţă însă cu dispoziţiile art.6 alin.1 din Constituţie, care garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art.128 alin.2 din Legea fundamentală instituie şi o importantă excepţie. Potrivit acestui text: „Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba româna au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

19

Capitolul III

Participanţii la procesul civil – INSTANŢA DE JUDECATĂ (I)

1. Consideraţii generale

Soluţionarea litigiilor civile implică participarea la activitatea judiciara a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice.Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre aceştia, unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil, astfel încât în literatură sunt numiţi subiecţi ai procesului civil. Au aceasta calitate: instanţa părţile, organul de executare şi procurorul. Trei dintre aceşti subiecţi sunt indispensabili procesului civil: instanţa şi cele doua părţi; în sens generic, reclamantul şi pârâtul. În afară de subiecţii procesului civil, există însă şi alţi participanţi care prin activitatea lor îşi aduc o contribuţie specifică la buna desfăşurare a procesului civil: martori, experţi, interpreţi, avocaţi etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari. În ceea ce priveşte rolul Ministerului Public, acesta participă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii. 2. Instanţa de judecată 2.1. Noţiuni introductive

Noţiunea de instanţă are în legislaţie şi doctrină mai multe înţelesuri:

- organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi. În acest sens, noţiunea de instanţă include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege; - instanţele judecătoreşti, care, potrivit art.2 alin.2 Lg. 304/2004(r) sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile; - un anumit grad de jurisdicţie; - organul în funcţiune, adică judecătorul, completul de judecată.

2.2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil

Instanţa ca organ al statului, are sarcina de a soluţiona litigiile care apar în circuitul civil. Sesizată fiind cu o cerere de chemare în judecată, instanţa are obligaţia să o rezolve, deoarece potrivit art.3 C.Civ.: „ judecătorul care va refuza să judece, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neândestulatoare, va putea fi urmărit drept culpabil pentru denegare de dreptate”.

Activitatea instanţei de judecată cuprinde doua importante funcţii procesuale: - cercetarea cauzei – funcţie care duce la stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt; - soluţionarea cauzei cercetate. Sub aspect procedural, activitatea judecătorului se concretizează în importante acte

procedurale: rezoluţii, încheieri, procese-verbale, sentinţe, decizii etc. 2.3. Compunerea instantei de judecată

Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numarul de

judecători prevăzut de lege.

20

Sediul materiei enunţate: art.24-26 Lg.304/2004, art.31-34 Lg.304/2004, art. 45-55 Lg. 304/2004, Lg.275/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Lg.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului etc.

Potrivit art. 54 Lg. 304/2004(r): „ cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători.

În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei ori a judecătorului-inspector sau a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei.” Compunerea completelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată distinct (a se vedea articolele la care am făcut trimitere mai sus).

Tot de legala compunere a completului de judecată ţine şi alcătuirea completului cu judecători care au competenţă individuală să judece anumite cauze. Astfel, potrivit art. 23 Lg.303/2004(r), judecătorii stagiari pot judeca doar anumite litigii, strict prevăzute în textul menţionat, sub sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate.

Sunt, de asemenea, înfiinţate prin lege şi complete specializate, cu o compunere diferita. Astfel, spre exemplu, potrivit art.55 Lg.304/2004(r): „ Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie un judecător şi doi asistenţi judiciari”.

Normele privind compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească, având, deci, caracter imperativ, cu consecinţele pe care legea le impune regimului lor juridic. 2.4. Constituirea instanţei

Constituirea instanţei semnifică alcătuirea ei complexă cu toate organele şi persoanele cerute de lege.

Alături de completul de judecată , în instanţă, la soluţionarea pricinilor civile, mai participă şi grefierul ( magistrat asistent la nivelul ICCJ.);

În sfârşit, vorbind de constituirea completului de judecată avem în vedere şi participarea procurorului, alături de acesta, fie atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale(ex: art.1 alin.9 Lg.554/2004 a Contenciosului administrativ; art.125 Lg.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului), fie atunci când, în temeiul legii, porneşte procesul civil, pune concluzii sau exercită caile de atac (art.145C.proc.civ., art.1 alin.4,5 Lg.554/2004).

3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei 3.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres delimitate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 24 C. proc. civ. „ Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.

21

De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină”.

În legatură cu incompatibilitatea mai sunt de făcut două sublinieri de esenţă: - incompatibilitatea este reglementată de norme imperative de organizare judecătoreasca,

oricare din părţi putând ridica excepţia incompatibilităţii (şi procurorul sau instanţa din oficiu), în orice stare a pricinii, în faţa instanţei de fond, în apel sau chiar în recurs; procedura de soluţionare a excepţiei este similară procedurii de soluţionare a excepţiilor de recuzare şi abţinere; - incompatibilitatea priveşte numai pe judecător, nu şi pe procuror sau grefier (art.36 C.proc.civ.).

Fiind de strictă interpretare, incompatibilitatea nu poate fi extinsă la alte cazuri. Observaţii: - dacă un judecător este chemat ca martor într-un proces în curs de judecată, el trebuie să

se retragă de la judecata cauzei, devenind incompatibil; - incompatibilităţile prevăzute de Lg.303/2004 privind Statutul magistraţilor se referă la

exercitarea funcţiei de magistrat şi nu la împiedicarea unui judecător de a soluţiona o anumită pricină (art. 6).

3.2. Abţinerea şi recuzarea

În anumite situaţii în care ar exista posibilitatea ca judecătorul să nu fie obiectiv cu ocazia judecării pricinii, datorită interesului, a legăturilor de rudenie, a afinităţii sau a stării conflictuale în care se află cu una din părţi, legea a prevăzut posibilitatea ca judecătorul respectiv să se abţină sau să poată fi recuzat. Recuzarea este, deci, dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere, în cazuri determinate de lege, ca judecătorul să se retragă de la judecarea respectivei pricini; abţinerea nu este altceva decât o autorecuzare a judecătorului. În vreme ce pentru parte, recuzarea constituie o facultate, pentru judecător abţinerea este o obligaţie.

Cazurile de abţinere şi recuzare sunt prevăzute limitativ în art.27 C.proc.civ. Astfel, se poate solicita recuzarea unui judecător atunci când există dovezi că acesta, soţul

său, ascendenţii sau descendenţii acestuia au un interes în judecarea pricinii sau când acesta este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, sau cu avocatul sau mandatarul unei părţi, ori este căsătorit cu fratele sau sora soţului uneia dintre aceste persoane.

De asemenea, recuzarea unui judecător se poate cere, în situaţia în care soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii.

Un alt caz de recuzare este acela când judecătorul, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una dintre părţi este judecător.

Recuzarea se poate solicita, de asemenea, dacă un judecător, este tutore sau curator al uneia dintre părţi, sau a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori există vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

Cu excepţia cazului prevăzut la pct.7., sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi şi procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de casaţie şi Justiţie(art.36 C.proc.civ.).

Recuzarea este reglementată de norme dispozitive (art.27 C.proc.civ.). Reamintim şi pentru aceste situaţii că, normele fiind de strictă interpretare, cazurile de abţinere şi recuzare nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii.

22

Procedura de soluţionare Pentru ca abţinerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost

reglementate, legiuitorul a prevăzut în mod amănunţit procedura de soluţionare a acestor incidente (art.26, 30-34 C.proc.civ.). Astfel, cererea de recuzare se poate face de partea interesată verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte, înainte de începerea oricărei dezbateri (aer. 29 alin. 1 C proc civ), iar când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va face cererea de recuzare de îndată ce a luat cunoştinţă de acestea (art. 29 alin. 2). Textul de lege se referă la ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la cunoaşterea acestor motive după momentul menţionat. Se apreciază însă că partea putea să formuleze cererea de recuzare de îndată ce a descoperit motivul de recuzare, chiar dacă acesta exista la începutul procesului, darn u era cunoscut de partea respectivă15. Nerespectarea termenului atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a-l recuza pe cel în cauză (deci, nu sepoate propune recuzarea unui judecător de la prima instanţă direct în apel, iar cea a unui judecător din apel direct în recurs).

Cererea trebuie motivată, în sensul că trebuie enunţat motivul pentru care solicitaţi recuzarea.

Art. 30 alin. 1 C proc. Civ. stabileşte competenţa de soluţionare. Astfel, cererea de recuzare se soluţionează

- de instanţa investită cu pricina respectivă în faţa căreia a fost ridicat acest incident, în alcătuirea căreia nu poate intra cel care s-a abţinut sau este recuzat sau

- de instanţa ierarhic superioară, când din pricina recuzării nu se poate constitui completul de judecată.

În situaţia în care s-a admis cererea de recuzare a unui judecător, acesta nu mai poate participa la judecata pricinii. Când recuzarea a privit toţi judecătorii unei instanţe, în situaţia admiterii, cauza va fi trimisă la o instanţă de acelaşi grad.

Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi cu ascultarea judecătorului care s-a abţinut sau care este recuzat. Este interzisă în mod expres folosirea interogatoriului ca mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de recuzare.

Instanţa care decide asupra cererii de recuzare a unui judecător, procuror, magistrat – asistent şi grefier se pronunţă prin încheiere, care se citeşte în şedinţă publică, în sensul admiterii sau respingerii cererii de recuzare. În cursul judecării cererii de recuzare, nu se va mai face nici un act de procedură.

Împotriva încheierii prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea şi a încheierii prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu se poate exercita nici o cale de atac. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul cauzei.

Potrivit art.108¹ pct.1 litera b.: „formularea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare se pedepseşte cu o amendă judiciară de la 500.000 la 7.000.000 lei”.

4. Participarea procurorului în procesul civil

Procurorul, păstrând calitatea de organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată şi tocmai pentru a-şi îndeplini această calitate, are poziţia de parte în procesul civil.

Rolul şi atribuţiile procurorului în procesul civil sunt reglementate în art. 45 C.proc.civ.

15 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediţia 5, Editura CH Beck, Bucureşti 2011, p 45

23

4.1. Formele de participare a procurorului în procesul civil

Acestea sunt evidenţiate de art.45 C.proc.civ.: a)Pornirea procesului civil

Potrivit art.45 alin1: „ Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

b)Participarea la judecata procesului civil, precum şi punerea de concluzii Putând pune concluzii pe excepţii, pe probe, pe fond, procurorul poate participa la derularea întregului proces în şedinţă publică, începând cu prima zi de înfaţişare ăi până la închiderea dezbaterilor.

Art. 45 alin.4 C.proc.civ. evidenţiază acele situaţii în care participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii potrivit legii ( spre exemplu, în cazul punerii sub interdicţie şi ridicării interdicţiei; în cazul judecării contestaţiei împotriva hotărârii comisiei medicale, în cazul asistenţei bolnavilor psihici periculoşi; declararea dispariţiei şi a morţii etc.).

c)Exercitarea căilor de atac Din analiza dispoziţiilor art.45 alin. ultim C.proc.civ. nu rezultă nici o limitare în ceea ce

priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac, el putând uza de acest drept procesual indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea sau dacă a pus concluzii în cauză.

d)Cererea de a se pune în executare hotărârile civile Potrivit ultimului aliniat, teza aIIa din art.45 procurorul, în cazurile prevăzute de aliniatul 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel aliniat.

24

Capitolul IV

Participanţii în procesul civil (II) – PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a păr ţilor

Procesul civil nu este de conceput în absenţa a cel puţin trei participanţi: instanţa de judecată, persoana care pretinde ceva şi persoana care se apără împotriva acestor pretenţii.

Noţiunea de parte are un caracter complex şi trebuie cercetată din perspectiva a două acepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are conotaţii care ţin de dreptul substanţial, în procesul civil părţile litigante fiind, în mod firesc, subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii 16. Pentru a participa la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntarea cu o altă persoană fzică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât.

Totuşi, trebuie arătat faptul că nu întotdeauna în cadrul procesului părţile se numesc reclamant şi pârât, denumirea lor fiind specifică mijlocului procesual de care uzează: reclamant şi pârât în cererea de chemare în judecata, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în cazul contestaţiei în anulare, creditor şi debitor în faza executării silite etc.

Din faptul că în cadrul procesului una din părţi pretinde ceva, iar cealaltă se apără, decurge şi poziţia părţilor care, în procedura de drept comun, contencioasă, este contradictorie.

Poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie defensivă într-o altă formă procesuală, sau dimpotrivă. Astfel, dacă reclamantul din cererea de chemare în judecată a obţinut câştig de cauză, în apelul pârâtului el va dobândi poziţia de intimat.

Pe de altă parte, în tratarea poziţiei părţilor în cadrul procesului civil trebuie să avem în vedere faptul că ele se află, spre deosebire de procesul penal, într-o poziţie de egalitate juridică.

2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiune

Legislaţia noastră procesuală permite că mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte în cadrul unui proces civil. Această situaţie în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual.

Sediul materiei: art. 47- 48 C.proc.civ. Potrivit art.47: „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul

pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.

2.2. Felurile coparticipării procesuale

După poziţia părţilor coparticiparea procesuală poate fi: - activă - când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaţi cerere un singur parat; - pasivă - când un reclamant îşi îndreaptă pretenţiile prin aceeaşi cerere împotriva mai multor pârâţi; 16 Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Editura Ch Beck Bucureşti, 2010, p109

25

- mixtă- dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată prin aceeaşi cerere mai mulţi pârâţi. În funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea poate fi:

- facultativă - necesară Din redactarea art.47 C.proc.civ. ar rezulta că întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativă, dar coroborând aceste dispoziţii şi cu alte texte din legislaţia civilă trebuie să tragem concluzia că există şi cazuri de coparticipare necesară, obligatorie. Spre exemplu, în situaţia prevăzută de art.797 C. civ.

2.3. Efectele coparticipării

Raporturile dintre coparticipanţi, în cazul coparticipării facultative, sunt guvernate de principiul independenţei procesuale.

Potrivit art. 48 alin 1C.proc.civ. : „Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi nu pot folosi sau păgubi pe ceilalţi”.

De la regula înscrisă în alin. 1 se derogă însă prin alin. 2 conform cu care: „… dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviintate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile”.

Cele două derogări menţionate mai sus, poartă denumirea de: -principiul avantajului sigur; -principiul aprecierii finalităţii actului. Potrivit alin. ultim al art 48 C.proc.civ.: „dacă reclamanţii sau pârâţii nu s-au înfăţişat sau

nu au îndeplinit un act de procedura în termen, vor continua totuşi să fie citaţi”.

3.Drepturile şi obligaţiile procesuale ale păr ţilor

3.1. Drepturi şi obligaţii procesuale

Pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile, legea procesuală acordă părţilor o serie de drepturi procesuale dintre care menţionăm:

a) Dreptul părţilor de a adresa cereri instanţei; b) Dreptul de a participa la judecarea pricinii, deci dreptul la citare; c) Dreptul la apărare; d) Dreptul de a recuza pe judecători, grefieri, procurori etc.; e) Dreptul de a face acte de dispoziţie; f)Dreptul de a exercita căile de atac; g)Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului

etc.

Îndatoririle procesuale ale părţilor : În actuala reglementare, cu caracter general, art. 129 alin. 1 C proc. civ. prevede că părţile

au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului; Legea prevede însă şi o serie de îndatoriri procesuale pentru părţi dintre care menţionăm cu

titlu de exemplu: - îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sub sancţiunea nulitaţii, perimarii, decăderii etc.

26

- exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege (art.723 alin.1 C.proc.civ.)

- de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările; - de a se prezenta la şedinţa de informare cu rivire la avantajele medierii, în situaţiile în

care a acceptat potrivit legii.

3.2. Abuzul de drept procesual

Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept procedural.

Deci, cel care nu respectă prevederile art. 723 C.proc.civ. săvârşeşte abuz de drept procesual.

Formele acestuia de manifestare presupun existenţa a doua elemente: - elementul subiectiv - exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual; - elementul obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

Menţionăm cu titlu de exemplu: - introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana, de a-l discredita pe pârât sau rezistenţa cu rea-credinţă a pârâtului în faţa unei cereri a cărei temeinicie este evidentă ; - introducerea unei cereri fără punerea în întîrziere a pârâtului dacă acesta recunoaşte la primul termen pretenţiile reclamantului; - introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte etc.

Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine judecătorului, respingerea unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, a unei cereri de recuzare sau de strămutare neconducând automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul procedural.

Exercitarea cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, atrage o serie de sancţiuni specifice: amenzi judiciare către stat (art.108¹ C.proc.civ.) şi, eventual, despăgubiri la cerere pentru prejudiciul cauzat (art.1083,4 C.proc.civ.).

În afara sancţiunilor cu caracter general menţionate mai sus există şi o serie de sancţiuni specifice: spre exemplu, neacordarea cheltuielilor de judecată – nepunerea cu rea-credinţă în întârziere a pârâtului care la prima zi de înfâţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului; nulitatea tuturor actelor de procedură efectuate într-un proces în care citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-credinţa etc.

4. Condiţii pentru a fi parte în proces

Pot exercita acţiunea civilă şi figura ca părţi în procesul civil, persoanele care îndeplinesc cumulativ urmatoarele patru condiţii:

a) Afirmă un drept subiectiv civil; b) Justifică un interes; c) Au capacitate procesuală; d) Au calitate procesuală.

4.1. Afirmarea unui drept subiectiv civil Întrucât acţiunea civilă este în corelaţie cu dreptul subiectiv, pentru declanşarea acţiunii

civile (pentru ca persoana interesată să ajungă parte într-un proces) se cere ca, în primul rând, sa se

27

afirme ( pretindă ) un drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, sau un interes legitim ce nu se poate realiza decât pe calea justiţiei(în materie de divort, filiaţie etc.).

Astfel, potrivit art.109 alin. 1 C.proc.civ. : „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.

De cele mai multe ori, prin exercitarea acţiunii civile se urmăreşte obţinerea protecţiei judiciare (recunoaşterea/realizarea) unui drept subiectiv civil însă, uneori, prin acţiunea civilă se solicită protecţia judiciară a unei situaţii juridice pentru care calea judecăţii este obligatorie.

Aşadar, pentru exercitarea acţiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă (afirme) un drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie, deci să dupună judecăţii o pretenţie17

Dreptul subiectiv care se cere a fi protejat trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: - să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice şi bunelor moravuri; - să fie exercitat în limitele sale externe şi interne; - să fie exercitat cu buna-credinţă; - să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Aceasta ultimă cerinţă nu trebuie să fie însă înţeleasă în mod absolut; drepturile afectate de termen sau condiţie nefiind cu totul lipsite de protecţie juridică: - creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare sau conservare (măsurile asigurătorii – art. 591-596, 597, 598-601C.proc. civ.) sau poate proceda la o asigurare a dovezilor (art.235-241C.proc.civ); - se poate intenta acţiune preventivă, hotărârea obţinută urmând a fi pusă în executare la împlinirea termenului – art.110 C.proc.civ.

De remarcat este faptul că existenţa dreptului subiectiv civil pretins (sau, după caz, a situaţiei juridice afirmate, precum şi îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus se stabilesc de către instanţă după dezbateri contradictorii, la sfârşitul judecăţii. Tocmai de aceea, condiţia de exerciţiu a acţiunii civile nu vizează însăşi existenţa dreptului subietiv civil, ci numai afirmarea lui (formularea unei pretenţii).

Sancţiunea Dacă însă se dovedeşte că dreptul invocat nu există sau că nu sunt îndeplinite cerinţele acestuia, la sfârşitul procesului, după dezbateri contradictorii, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată. Dacă se constată că dreptul subiectiv civil pretins nu este actual, ceea ce înseamnă că s-a invocat excepţia de prematuritate a cererii (excepţie de fond, absolută şi peremptorie) cererea de chemare în judecată va fi respinsă a prematură, fără a mai fi cercetat fondul pretenţei, în acest caz reclamantul putând-o reitera la momentul împlinirii termenului sau condiţiei, fără a i se putea opune puterea lucrului judecat.

4.2. Justificarea unui interes

Definiţie Interesul poate fi definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmpăreşte prin punerea

în mişcare a procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere protejat. Interesul poate fi material sau moral. Condiţia interesului trebuie să existe în legatură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii ( judecata în fond, căi de atac, executarea silită), altfel acţiunea este lipsită de interes.

Cerinţele interesului: -să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;

17 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, op.cit , p. 2

28

-să fie personal – în folosul celui care recurge la forma procedurală. Aceasta cerinţă subzistă şi atunci când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, deoarece folosul practic se produce asupra titularului;

-să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune s-ar expune la un prejudiciu. În general, dacă dreptul este actual şi interesul este actual. Există însă şi situaţii de excepţie când deşi dreptul nu este actual, există interesul de a acţiona în justiţie (art.110 C.proc.civ., procedura asigurării dovezilor etc.).

Sancţiunea care intervine în cazul în care instanţa constată lipsa de interes sau neândeplinirea uneia din cerinţele interesului, este respingerea acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei procesuale de fond, peremptorii, a lipsei interesului. Ea poate fi invocată în orice stare a pricinii, de partea interesată, procuror sau instanţă din oficiu.

4.3.Capacitatea procesuală

În dreptul civil, capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în aptitudinea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice şi ea cuprinde în structura sa două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosinţă - constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.

Potrivit art.41 C.proc.civ : „ orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, poate să fie parte în judecată”, în alin. 2 precizându-se că „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârate dacă au organe proprii de conducere”.

Capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice începe la naşterea şi încetează la moartea acestora. Potrivit legii, nimeni nu poate fi lipsit de capacitate de folosinţă, unele persoane putând fi însă îngrădite în această capacitate, în limitele acestei îngrădiri persoana fizică nu va putea să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii pe plan procesual.

În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum sunt supuse sau nu înregistrării. Cele supuse acestei proceduri dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării, celelalte, după caz: de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii sau autorizării înfiin ţării lor sau de la data îndeplinirii orcărei alte cerinţe prevăzute de lege. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc pe data încetării persoanei juridice prin comasare, divizare totală sau dizolvare. Mai mult decât atât , „ persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”, deci capacitatea de folosinţă este dominată de principiul specialităţii.

Capacitatea procesuala de exercitiu Definiţie

- constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa drepturilor sale, de a le valorifica în justiţie singură, exercitându-le personal şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale, cu alte cuvinte, este capacitatea de a sta în judecată.

În cazul persoanelor fizice capacitatea de exerciţiu începe de la împlinirea vârstei de 18 ani sau, în cazul minorei care se căsătoreşte de la împlinirea vârstei de 16 ani, ori, în anumite condiţii la 15 ani.

29

Potrivit art. 42 C.proc.civ.: „ persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. Prin urmare, articolul citat, face referire la trei situatii:

Reprezentarea – pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu şi nu pot sta singure în judecată (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie). Aceştia nu stau singuri în proces, ci numai prin reprezentanţii lor legali: părinţii, tutorele, curatorul.

Potrivit art.44 alin1 teza I si II şi alin.2 C.proc.civ: „ în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va putea numi un curator special, în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat(…)

Dispoziţiile alin.1 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă

Asistarea – intrervine în cazul minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă – 14-18 ani.Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de reprezentanţii lor legali care vor fi citaţi si vor participa la proces, semnând alături de minor. Dacă un minor împlineţte 14 ani în cursul judecăţii reprezentarea va fi înlocuită de asistare cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Autorizarea – intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal ce asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte procesuale de dispoziţie, precum: renunţarea la acţiune sau la drept, renunţarea sau retrâgerea unei căi de atac, achiesarea, tranzacţia. Pentru asemenea acte este necesară autorizarea prealabilă a organului competent, de regulă autoritatea tutelară.

Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice – se dobândeşte în temeiul legii de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanelor juridice. Este, de asemenea, limitată de principiul specializării, persoana juridică neputând să exercite drepturi şi să-şi asume obligaţii care exced scopului în vederea căruia a fost creată.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile procesuale prin intermediul organelor sale, în limita puterilor ce le-au fost conferite, aceste organe fiind reprezentanţii legali ai persoanei juridice.

Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică lipsită de capacitate de

folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi ridicată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii.

Ca urmare a admiterii excepţiei, cererea introdusă de o astfel de persoană sau împotriva unei asemenea persoane va fi respinsă.

Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt anulabile. Conform art.43 C.proc.civ.: „lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte”. Aşadar, nulitatea nu intervine în mod automat, potrivit art.161 alin.1 C.proc.civ.: „ instanţa putând acorda un termen pentru ca partea sau reprezentantul său să facă dovada capacităţii de exerciţiu”. Dacă lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţa în acest sens, judecătorul va anula cererea (art161 alin.2 C.proc.civ.).

30

4.4. Calitatea procesuală

4.4.1. Definiţie Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi

persoana care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Sarcina indicării calităţii procesuale a părţilor revine reclamantului, care trebuie să justifice în cadrul cererii de chemare în judecată atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Regula determinării calităţii juridice procesuale a părţilor cu ajutorul raportului juridic litigios nu este exclusivă, existând şi o serie de excepţii. Astfel, legea recunoaşte legitimare procesuală activă sau pasivă şi altor categorii de organe sau persoane care nu figurează ca subiecte în raportul juridic litigios.

Exemple: Calitate juridică procesuală activă:

- autoritatea tutelară; - procurorul – conform art.45 C.proc.civ.

- creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice – 1560-1561 noul Cod civil Calitatea procesuală pasivă: - răspunderea pentru altul – 1372-1374 noul C. civ. - răspunderea fidejusorului -

4.4.2. Justificarea calităţii procesuale Reclamantul, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin expunerea motivelor de fapt pe care îşi întemeiază cererea şi, uneori, prin anexarea unor acte doveditoare, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât şi pe cea pasivă. 4.4.3. Transmiterea calităţii procesuale

Drepturile şi obligaţiile ce intră în raportul juridic dedus judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive.

Transmisiunea poate fi legală sau convenţională. Transmisiunea legală În cazul persoanelor fizice se realizează pe calea succesiunii. Moştenitorii care acceptă succesiunea preiau şi poziţia procesuală a autorului moştenirii

(art.243 pct.1, 245, 285, 316 C.proc.civ.), cu excepţia acţiunilor strict personale sau a situaţiilor când legea prevede o altă soluţie, acţiunea nu trece asupra moştenitorilor, dar poate fi continuată de aceştia.

În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei juridice prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată (prin fuziune), persoana juridică absorbantă (în cazul absorbţiei) sau persoanele juridice care preiau fracţiunile patrimoniului divizat, dobândesc calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării.

Transmisiunea convenţională Intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi un terţ, în cazul cesiunii de creanţă, a

preluării datoriei - dacă există consimţământul creditorului şi a vânzării sau donării bunului

31

litigios, procesul urmând să continuie între creditorul cesionar (care a dobândit calitate activă) şi cel care a preluat datoria (şi are calitate pasivă).

Din punct de vedere al întinderii, transmisiunea poate fi: - universală; - cu titlu universal; - cu titlu particular.

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment, actele procesuale săvârşite de antecesorul său fiindu-i opozabile.

Sancţiunea lipsei calităţii procesuale Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de partea interesată, procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii.

Dacă pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa calităţii a fost nevoie să se unească excepţia cu fondul, iar instanţa constată că dreptul există, dar acţiunea a fost pornită de o persoană fără calitate sau împotriva unei persoane fără calitate, nu o va respinge ca nefondată, ci ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de calitate. În acest caz există posibilitatea ca procesul să fie redeschis de o persoană care ar justifica legitimarea procesuală sau împotriva persoanei care are calitate procesuală pasivă.

32

Capitolul V

Participanţii la procesul civil (III)- TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Precizări preliminare

Definiţie

Sunt terţe persoane în procesul civil acele persoane care, printr-un act de iniţiativa proprie ori la cererea uneia dintre părţile iniţiale, participă sau sunt chemate a lua parte într-o cauză civilă aflată în curs de desfăşurare, dobândind calitatea de părţi.

Instituţia prin intermediul căreia aceste persoane capătă rolul de părţi în proces se numeşte intervenţie.

Clasificare

În funcţie de rolul pe care îl are voinţa părţilor în privinţa intrării lor în proces, intervenţia este de două feluri: - intervenţia voluntară – în cadrul căreia terţele persoane intră în proces din iniţiativă proprie; - intervenţie forţată – în cadrul căreia terţii sunt chemaţi în proces de către una din părţile iniţiale.

Intervenţia voluntară, la rândul său, este de două feluri: intervenţie principală şi intervenţie accesorie (art. 49-56 C.proc.civ.). Intervenţia forţată cunoaşte trei forme: chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.); chemarea în garanţie (art.60-63 C.proc.civ); arătarea titularului dreptului(art. 64-66 C.proc.civ.).

Conditii speciale de participare a tertilor in procesul civil

O dată introdus în proces, un terţ capată calitatea de parte. Prin urmare, persoana sa trebuie să îndeplinească toate cele patru condiţii generale

analizate mai sus. Pe lânga acestea însă, terţii trebuie să îndeplinească şi două condiţii specifice:

- existenţa unui proces civil aflat în curs de desfăşurare; - existenţa unei legături de conexitate între raporturile juridice litigioase. 2. Intervenţia şi formele ei (art.49-56)

2.1.Definiţie

Reprezintă instituţia prin intermediul căreia terţ solicită instanţei să intre într-un proces pornit de alte părti, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces. În primul caz intervenţia este principală, iar în cel de-al doilea accesorie (art.49 C.proc.civ.).

2.2. Intervenţia principală

Definiţie - este intervenţia făcută de o terţă persoană care invoca pretenţii proprii în legatură cu obiectul cauzei aflată în curs de desfăşurare.

33

Cine o poate face.Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită Se face de către cel care urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, sub forma

cererii de chemare în judecată şi se îndreaptă împotriva ambelor părţi din proces(art.50 alin.1 C.proc.civ.).

Ea se poate face numai în faţa primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului (alin.2), şi numai în mod exceptional, cu învoirea părţilor ini ţiale ale procesului, în apel (alin.3).

Sancţiunea care intervine pentru introducerea tardivă a cererii este judecarea ei separată(art.135 C.proc.civ.).

2.3. Intervenţia accesorie

Definiţie Este intrvenţia făcută de o terţă persoană care doreşte să sprijine, prin apărările sale, poziţia

procesuală a uneia dintre părţile iniţiale ale procesului. Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită Fiind o simplă apărare, cererea de intervenţie accesorie se poate face chiar şi în faţa

instanţei de recurs (art.51 C.proc.civ.), forma fiind aceea a unei cereri simple (art.82 C.proc.civ.).

2.4. Instanţa competentă Competentă în soluţionarea intervenţiilor accesorii sau principale, având în vedere caracterul lor incidental, este instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale, indiferent de obiectul sau valoarea cererii de intervenţie în interes propriu(art.17 C.proc.civ). 2.5. Procedura de soluţionare – este prevăzută în art. 52-53 C.proc.civ., la care facem trimitere.

Deşi atât intervenientul principal, cât şi cel accesoriu dobândesc calitatea de părţi, ei au o poziţie procesuală diferită. Astfel, intervenientul principal are o poziţie independentă atât faţa de reclamant, cât şi faăa de pârât, în timp ce intervenientul accesoriu este subordonat părţii în favoarea căreia a intervenit şi nu poate face decât acele acte de procedură care profită părţii respective(art.54 C.proc.civ).

Datorită acestei poziţii, apelul sau recursul făcut de către intervenientul accesoriu se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea însăşi calea de atac (art.56 C.proc.civ.).

Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală. Cu privire la acest aspect, consecinţele vor fi însă diferite după cum este vorba de o cerere de intervenţie principală sau accesorie:

În cazul în care cererea de intervenţie se judecă împreună cu cererea principală se va pronunţa o singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor, deci şi terţilor care au intervenit în proces.

În ce priveşte intervenţia accesorie soluţia depinde de rezolvarea dată cererii principale. Faţă de cerererea de intervenţie principală ste de menţionat că instantâţa nu poate admite în

totalitate atât cererea reclamantului, cât şi cererea intervenientului, atunci când au acelaşi obiect, deoarece se exclud una pe cealaltă.

34

3. Chemarea în judecată a altor persoane (art.57-59 C.proc.civ.) 3.1. Noţiune

Definiţie Reprezintă acea formă de participare a terţilor în procesul civil prin intermediul căreia este

introdusă forţat în proces o persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Cine poate să facă cererea Potrivit art.57 alin.1 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o alta

persoana care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. Condiţii speciale Terţul chemat în judecată trebuie să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Forma cererii. Momentul pânâ la care poate fi primită. Instanţa competentă - vor fi

identificate potrivit sediului materiei indicat. Exemple: Se admite, cu titlu de exemplu, că chemarea în judecată a altor persoane se poate face în

situaţii ca cesiunea de creanţă sau pluralitatea de creditori, când debitorul are interes să se judece deodata cu toţi cei care ar putea să-l acţioneze ulterior.

Trăsături caracteristice: - chemarea în judecată a altei persoane poate fi făcută numai în faţa instanţei de fond, întrucât terţul chemat poate invoca un drept propriu întocmai ca şi reclamantul-; - dacă pârâtul, fiind de bună-credinţă, recunoaşte pretenţiile împotriva sa, atunci când este vorba despre o datorie bănească, el poate să depună suma la dispoziţia instanţei, judecata urmând a se continua între reclamant şi persoana chemată în judecată; - cererea principală şi cererea de chemare în judecată a unei terţe persoane formează obiectul unei singure judecăţi, care se soluţionează printr-o singură hotărâre.

3.2.Procedura chemarii in judecata a altei persoane – este prevăzută în art. 57-58 C. proc.civ.

Sancţiunea pentru nedepunerea cererii în termenul prevăzut de lege este judecarea ei separată, conform dispoziţiilor art.135 C.proc.civ. 4. Chemarea în garanţie (art.60-63 C.proc.civ.) 4.1. Noţiune

Definiţie Putem defini, asadar chemarea in garantie ca fiind acea modalitate juridica procesuala prin

care una din partile unui litigiu, in baza unei obligatii de garantie sau despagubire, solicita introducerea in cauza a unei terte persoane pentru a-I sprijini pozitia procesuala pe care o ocupa si impotriva careia, in acelasi timp, isi indreapta pretentiile sale in cazul in care ar pierde procesul (art. 60 alin.1 C.proc.civ.).

Cine poate face cererea.Forma cererii.Momentul pânâ la care poate fi primită.Instanţa competentă.Condiţii speciale - vor fi identificate potrivit sediului materiei indicat.

4.2. Procedura chemării în garanţie - este prevăzută de art. 60-63 C.proc.civ., la care facem trimitere.

35

Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie este judecarea ei separataâă, dacă părţile nu consimt să se judece împreuna(art.135 C.proc.civ.).

Soluţia dată cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată cererii principale. Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie influenţează şi modul de soluţionare a

căilor de atac precum şi judecata în fond după desfiinţarea hotărârii iniţiale. De exemplu, apelul declarat de chematul în garanţie repune în discuţie şi cererea principală.Dacă ambele cereri au fost respinse, însă se admite apelul reclamantului şi, rejudecându-se fondul se admite cererea principală, instanţa va soluţiona şi cererea de chemare în garanţie.

5. Arătarea titularului dreptului ( art.64-66 C.proc.civ. )

5.1. Noţiune

Definiţie Arătarea titularului dreptului reprezintă acea modalitate juridică procesuală recunoscută

persoanei chemate în judecată printr-o acţiune reală, de a contesta calitatea procesuală de pârâta ce i se atribuie, indicând pe o terţă persoană în numele căreia deţine sau exercită dreptul asupra bunului aflat în litigiu, solicitând totodată introducerea acesteia în proces în aceeaşi calitate, de pârât.

5.2. Procedura arătării titularului dreptului

Potrivit art.65 C.proc.civ. - pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere motivată depusă odată cu întampinarea sau, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Cererea va fi comunicată terţului împreună cu copii de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile de la dosar.

Cererea de arătare a titularului care nu va fi facută în termenul prevăzut de lege nu va fi luată în considerare.

Dezbaterea ulterioară a procesului depinde de atitudinea pe care o va adopta cel indicat ca titular al dreptului, în acest sens fiind de menţionat mai multe ipoteze:

- cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează la judecată şi recunoaşte susţinerile pârâtului, reclamantul consimţind ca el să ia locul pârâtului iniţial (art.66 alin.1C.proc.civ.). În această situaţie pârâtul iniţial va fi scos din proces şi judecata se va purta între reclamant şi cel arătat ca titular.

- în aceeaşi ipoteză, reclamantul nu consimte să se judece cu cel arătat ca titular. În această situaţie judecata rămâne să se poarte între reclamant şi pârâtul iniţial, cererea fiind respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului. - terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte arătările pârâtului sau, deşi regulat citat, nu se înfăţişează (art.66 alin.2 C.proc.civ.). În această ipoteză, dacă reclamantul este de acord, terţul va fi introdus în proces dobândind aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi un intervenient principal, hotărârea care se va pronunţa fiindu-i totodată opozabilă.

36

6. Reprezentarea judiciară convenţională a păr ţilor în procesul civil

6.1.Definiţie Prin reprezentare se desemnează acea situaţie în care o persoană numită reprezentant

îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.

Reprezentarea procesuală cunoaşte doua forme principale: reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională. Reprezentarea legală a fost tratată distinct la condiţia capacităţii procesuale a părţilor, ne vom ocupa în continuare numai de reprezentarea convenţională.

Cu rare excepţii (chemarea la interogatoriu, divorţul), partea în proces, persoana fizică sau juridică nu este obligată să stea personal în procesul civil, ea putând fi reprezentată de către un mandatar (art.67 C.proc.civ.)

6.2. Reprezentarea prin mandatar neavocat

Condiţii : 1. Orice persoană care are capacitate de exerciţiu poate reprezenta în judecată o alta

pesoană,c u două precizări importane: - mandatarul neavocat nu poate pune concluzii în faţa instanţei decât printr-un avocat; - excepţiile de la regula precedentă sunt înscrise în art.68 alin.5, 68 alin.6 şi 70 C.proc.civ Mandatarul trebuie sa faca dovada calitatii sale printr-o procura speciala sau o printr-o

procura generala care contine o clauza speciala in acest sens. Conform art.67 alin.2,3:” mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant, numai daca acest drept i-a fost dat anume. Daca cel care a dat procura generală nu are domiciliul şi nici resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat”.

2.Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare expresă în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau numai la o anumită instanţă (art.68 alin.3 C.proc.civ.).

3.Actele procesuale de dispoziţie pot fi facute de mandatar numai în temeiul unei procure speciale (art.69 C.proc.civ.).

4.Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, potrivit art.71 C.proc.civ.: „mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.

5. „Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afara numai dacă a fost făcută în şedinţă, în prezenţa părţii. Mandatarul care renunţă la împuternicire, este ţinut să înştiinteze atât pe cel căruia i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea căilor de atac”(art.72 C.proc.civ.).

6.3. Reprezentarea prin avocat În conformitate cu art.2 alin.3 Lg.51/95 : „mandatarul avocat are dreptul să reprezinte şi să asiste persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instantelor”.

Potrivit art.68 alin.1 şi art.83 C.proc.civ., mandatarul avocat îşi dovedeşte calitatea tot printr-o procură, semnatura fiind certificată potrivit legii avocaţilor. Potrivit legii speciale, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte o parte în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceasta în formă scrisă. Contractul prevede expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestuia avocatul legitimându-se printr-o împuternicire avocaţială.

37

În ceea ce priveşte actele de dispozişie, întrucât art. 69 alin.1C.proc.civ. nu face distincţie între mandatarul avocat şi cel neavocat, considerăm că şi avocatul are nevoie de o procură specială în acest sens. Potrivit art.69 alin.2 C.proc.civ.: „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea unor drepturi supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi”.

Denunţarea contractului de asistenţă juridică se poate face cu acordul ambelor părţi sau unilateral, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În cazuri de împiedicare sau încetare a exercitării profesiei, avocatul trebuie să-şi asigure substituirea.

Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor juridice De regulă, persoana juridică nu participă la procesul civil prin reprezentanţii săi legali, organele de conducere, ci printr-un reprezentant convenţional care este consilierul juridic, pe baza unei delegaţii sau prin avocat în temeiul art.3 Lg.51/95. În prezent, activitatea profesională a consilierului juridic este reglementată de legea nr. 514/2003 şi de Statutul profesiei de consilier juridic (publicat în M.Of. nr. 684/29.07.2004).

6.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional În cazul în care reprezentantul părţii - persoană fizică sau persoană juridică - nu face dovada calităţii sale, instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri; dacă în acest termen ele nu se împlinesc, va anula cererea (art.161 C.proc.civ.).

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant

Soluţia decurge din faptul ca art.161 C.proc.civ. tratează această excepţie la un loc cu excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a cărui regim este stabilit de dispoziţiile art.43 C.proc.civ.

38

Capitolul VI

ACŢIUNEA CIVIL Ă

1. Noţiunea şi natura juridic ă a acţiunii civile

Pentru fundamentarea noţiunii de acţiune civilă trebuie pornit de la următoarele sublinieri:

- acţiunea civilă nu poate fi concepută decât în strânsă legătură cu protecţia judiciară a drepturilor subiective civile, precum şi a unor interese pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie; - acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispoziţiea participanţilor la procesul civil pentru protejarea drepturilor şi intereselor civile, fiecare dintre aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii civile (cereri, excepţii, căi de atac, etc.); - acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi miloace procesuale, indiferent de dreptul ce se valorifica;

- în momentul în care se apelează la acţiune ea se individualizează, devine proces; - uneori obiectul procesului nu are la bază încălcarea sau nesocotirea unui drept subiectiv civil, ci chiar rezolvarea unor situaţii juridice neconflictuale.

Definiţie: Ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură

recunoaşterea sau realizarea unui drept ori interes – nesocotit, contestat sau încălcat – prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi 18. 1.1. Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă

Sensul şi finalitate acţiunii civile nu pot fi înţelese decât prin raportare la corelaţia dintre cele două noţiuni. Astfel, acţiunea civilă, ca sistem virtual de mijloace instituite pentru protecţia oricărui drept subiectiv, este o categorie abstractă, impersonală. Ea nu poate face parte din structura dreptului subiectiv. Ea se concretizează însă atunci când este exercitată, potrivit specificului unei situaţii juridice determinate. Într-o asemenea ipoteză, dreptul subiectiv apare, de regulă, ca fiind fundamentul acţiunii: acţiunea civilă se înfăţişează ca instrument practic şi eficient de sancţionare a dreptului.

Prin urmare, noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă, deşi se află într-o strânsă legătură, sunt noţiuni independente, aparţinând unor ramuri de drept distincte: dreptul civil, şi, respectiv, dreptul procesual civil.

Interdependenţe: - dreptul subiectiv civil influenţează acţiunea civilă, în primul rând sub aspectele fundamentării acesteia şi calificării ei juridice. Legătura dintre cele două noţiuni se relevă prin aceea că: „ acţiunea civilă împrumută de la dreptul subiectiv civil afirmat trăsăturile distinctive ale acestuia”. Astfel, ea devine personală sau reală, mobiliară sau imobiliară, transmisibilă sau netransmisibilă, dupa cum dreptul însuşi întruneşte sau nu aceste trăsături (potrivit naturii dreptului se determină uneori competenţa, compunerea etc). - chiar dacă, de regulă, dreptul subiectiv constituie fundamentul acţiunii, aceasta nu înseamnă că exercitarea acţiunii presupune în mod necesar existenţa unui drept subiectiv. Funcţia acţiunii este tocmai aceea că prin finalitatea ei să sancţioneze existenţa sau inexistenţa dreptului. 18 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 102

39

1.2.Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil

Acţiunea civilă, aşa cum a fost ea definită, este o noţiune statică; ea nu cuprinde în conţinutul său şi posibilitatea (prerogativa) de a o pune în mişcare. Aceasta posibilitate (prerogativă) de a pune în mişcare mijloacele procesuale ce alcătuiesc acţiunea civilă, în scopul realizării protecţiei judiciare a unui drept sau interes civil pretins se constituie în dreptul la acţiune.

Natura juridică a dreptului la acţiune Dintre teoriile enunţate doar două sunt, într-adevăr, argumentate juridic: Potrivit primeia dintre ele, dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului

subiectiv civil, cea de-a treia prerogativă din conţinutul său – posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului

Potrivit celeilalte opinii, majoritare, dreptul la acţiune este considerat un drept subiectiv autonom, distinct de cel substanţial, dar exercitat tocmai pentru protejarea acestuia. Pentru a individualiza acţiunea civilă, atunci când se solicită protecţia judiciară a unor drepturi subiective sau interese legitime se foloseşte dreptul la acţiune care însă nici nu se include în conţinutul dreptului pretins şi nici nu se identifică mijloacelor procesuale prin care se solicită protecţia juridică a dreptului. Autorii care îmbrăţişează această teorie arată ca dreptul de a te adresa instanţelor de judecată este un drept general şi fundamental, conţinut în art 21 Constituţie conform cu care accesul la jusţiţie este liber şi nelimitat, dreptul la acţiune civilă fiind o formă a dreptului general enunţat mai sus; Intrucât susţinătorii celor două teorii nu par sa fi ajuns la o soluţie unanim acceptată ne permitem sa facem câteva observaţii: - faptul ca posibilitatea de a recurge la nevoie la forţa de constrângere a statului este o prerogativă a dreptului subiectiv constituie un adevăr juridic de necontestat. Prin urmare, în situaţiile în care în instanţa se pretinde apărarea unui asemenea drept sau interes legitim, acţiunea civilă se exercita în temeiul acestei prerogative. Aceasta teorie explică cel mai bine şi interferenţele dintre acţiunea civilă şi dreptul civil subiectiv la care am făcut referire; - pentru situaţiile care nu se încadreaza în paradigma de mai sus, rămane a ne ralia celei de-a doua teorii19. 1.3. Drept la acţiune în sens material şi drept la acţiune în sens procesual

Pornind de la observaţia ca accesul la justiţie este liber, o persoana putând oricând sesiza înstanţa de judecată cu orice pretenţii, pe de o parte, şi, pe de alta parte, de la dispoziţiile cuprinse în art.1 D.167/1958, s-au atribuit dreptului la acţiune două întelesuri: unul procesual – dreptul la intentarea acţiunii ca o formă a dreptului general de petiţionare şi unul material – dreptul de a cere de la pârât prin intermediul instanţei de judecată executarea obligaţiilor sale, adica dreptul la admiterea acţiunii şi la punerea în executare silită a hotărârii. Distincţia apare însă ca ineficientă, creând confuzii. Mecanismul prescripţiei extinctive ar putea fi astfel lesne explicat prin complexitatea dreptului la acţiune, în sensul ca acesta, aşa cum am arătat, are mai multe drepturi componente, iar dintre ele prescripţia afectează numai dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a de a obţine executarea silită20.

Acţiunea civilă şi cererea de chemare în judecată Uneori, în limbajul comun cele două concepte sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, ele

nu trebuie însă confundate. Astfel, acţiunea este o prerogativă legală, impersonală şi permanentă,

19 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 105 20 idem p.105

40

alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale. Cererea de chemare în judecată este doar unul dintre aceste mijloace. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este un act procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o să se pronunţe. 2. Elementele acţiunii civile

Elementele proprii acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi cauza. Păr ţile – noţiune studiată Obiectul acţiunii Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acţiunea civilă are ca obiect protecţia acestui drept

sau a unor interese pentru care calea justiţiei este obligatorie. În momentul individualizării acţiunii, obiect al procesului îl constituie ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să judece.

Obiectul acţiunii se concretizează însă în raport cu mijlocul procesual folosit ( De exemplu, - obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţia concretă a

reclamantului, - obiectul excepţiei procesuale îl constituie invocarea încălcării unor norme de

organizare judecătorească, de competenţa sau de procedură sau invocarea unor lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la actiune;

- căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă etc.) În literatură se precizează că obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.

Cauza acţiunii Sau cauza petendi (cauza conflictuală) se determină prin scopul care exprimă şi

caracterizează voinţa reclamantului de a formula şi deduce în justiţie pretenţia sa, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze21.

Deci cauza acţiunii nu este acelasi lucru cu cauza raportului juridic sau a obligaţiunii puse în discuţie (cauza debendi, juridică), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia. Altfel spus, cauza debendi constituie cauza cererii de chemare în judecată şi nu a acţiunii civile în totalitatea ei. Spre exemplu, în cazul în care se cere restituirea preţului plătit ca urmare a unei vânzări, cu obligaţia corelativă de întoarcere a bunului, cauza acţiunii o constituie nemulţumirea reclamantului datorată faptului ca a cumpărat alt bun decât cel pe care a crezut că-l achiziţionează şi voinţa sa de a reintra în posesia sumei de bani şi de a restitui bunul care nu corespunde, sancţionându-se în acest mod atitudinea cocontractantului, iar cauza cererii de chemare în judecată o constituie contractul afectat de un viciu de consimţămant, dolul, de pildă22.

Cauza debendi – temeiul juridic – poate fi pusă în discuţia părtilor de către instanţa, interesând instituţia puterii de lucru judecat şi a litispendenţei, iar nu cauza aţtiunii (speţa – anularea pentru dol – alt motor, aplicată o plăcută de Mercedes; pârâtul arată că a cumpărat la fel, nu ştia, nu a avut intenţia de a induce în eroare; se invoca într-o altă acţiune eroarea; nu există autoritate de lucru judecat deşi cauza acţiunii este aceeaşi – intenţia de a restabili situaţia anterioară).

Ca şi în cazul actului juridic civil, cauza acţiunii, ca şi cea a cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, licită şi morală. În principiu, prima condiţie se îndeplineşte întotdeauna, căci o persoană nu se poate adresa justiţiei fără un scop oarecare, deci să pornească o acţiune total lipsită de scop. Ceea ce poate însă lipsi este cauza juridică, situaţie în care lipseşte şi o componentă a dreptului la acţiune – aceea de a obţine condamnarea pârâtului.

21 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 107 22 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 108

41

Cauza trebuie sa fie şi reală, adică declanşarea acţiunii să corespundă scopului declarat de reclamant în cerere; în caz contrar cauza este falsă (când este prezentată sub forma unor aparenţe înşelătoare – în cazul pornirii unei acţiuni vădit şicanatoare, abuz de drept; acţiunile pornite în scopul înţelegerii părţilor de a purta un proces simulat).

Cauza acţiunii trebuie sa fie licită şi morală, adică în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială. În principiu, această condiţie priveste de regulă, tot cauza debendi, deoarece scopul acţiunii apare licit şi moral prin el însuşi. Însă atunci când cauza juridică este ilicită sau imorală, aceeaşi calificare o va dobândi şi cauza conflictuală.

3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Exerciţiul acţiunii este liber, nimeni neputând fi tras la răspundere pentru faptul că a invocat pretenţii nejustificate; pe de altă parte acest exerciţiu este şi facultativ, căci nimeni nu poate fi constrâns să exercite o acţiune în contra voinţei sale. Prin urmare, pentru a pune în mişcare formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară, în primul rând, voinţa de a acţiona.

Odată ce această voinţă există, trebuie îndeplinite şi anumite condiţii de exerciţiu: afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

4. Clasificarea acţiunilor civile

Clasificarea acţiunilor civile, are în vedere înţelesul restrâns al noţiunii de acţiune, acela de cerere de chemare în judecată.

4.1. Clasificarea acţiunilor în func ţie de scopul material urmărit de reclamant In funcţie de acest criteriu acţiunile sunt împărţite în: acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în

constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi. 4.1.1Acţiunile în realizarea dreptului (in condamnare, în adjudecare, de executare) – sunt

acele acţiuni prin care cel ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Caracteristici: Restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar dacă acest lucru nu

mai este cu putinţă, prin echivalent; Soluţionând o asemenea acţiune, instanţa il condamnă pe pârât sa dea, să facă sau să nu facă

ceva; Hotărârea instanţei constituie titlu executorriu; Acţiunea în realizare primează întotdeauna fată de o eventuală acţiune în constatare.

În practica judiciară acţiunile în realizare sunt cele mai numeroase (de exemplu: acţiunea în revendicare, acţiunea prin care se solicita predarea unei sume de bani, evacuarea dintr-un imobil, îndeplinirea unor obligaţii contractuale, rezilierea sau rezoluţiunea unui contract, anularea unui act etc.).

4.1.2.Acţiunile în constatare (în recunoaştere, în confirmare) – sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al sau sau inexistenţa unui drept al pârâtului. Astfel art 111 prevede că: “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Caracteristici: Dispoziţia de mai sus se aplica în cazul constatării existenţei sau inexistenţei unui drept, nu şi

a unei stări de fapt (aici: asigurarea dovezilor; nu: constatarea calităţii de constructor de bună credinţă, constatarea pierderii unui înscris în anumite imprejurări, constatarea unei fapte penale;

42

este admisibilă: acţiunea unuia din soţi în constatarea calităţii de bun propriu; pentru a se dovedi ca un imobil intabulat pe numele unuia dintre soţi este în realitate bun comun; acţiunea prin care foştii soţi cer să se stabilească cota ce le revine din bunurile comune; acţiunea unui coproprietar pentru a se constata coproprietatea sa în indiviziune; în constatarea calităţii de moştenitori; acţiunea în constatarea simulaţiei etc.).

Din obiectivul limitat - constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului – rezultă o particularitate a hotărârilor, şi anume ca ele nu constituie titluri executorii, nu pot fi puse în executare (este vorba numai de capătul de cerere principal, nu şi de cele accesorii; dacă s-au solicitat cheltuieli de judecată ele vor fi acordate).

Acţiunea în constatare are un caracter subsidiar – această cale nu este deschisă atata timp cât partea poate cere realizarea dreptului. Legiuitorul acordă preferinţă realizării dreptului pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv (unii autori arată ca această cerinţă se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, şi nu numai la mijloacele de drept comun, ca, spre exemplu, o acţiune în revendicare;– contestaţia se poate exercita numai în cazul unei executări începute – constatarea prescriptiei dreptului la acţiune; în situaţia în care se cere constatarea proprietăţii de către cel care are posesia imobilului este admisibilă).

Clasificarea acţiunilor în constatare: -pozitive (spre exemplu, constatarea calităţii de bun comun, propriu) - negative (inexistenţa unor raporturi de rudenie între părţi) - declaratorii – se cere instanţei sa se constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic,

pentru a se înlătura o situaţie de incertitudine (spre exemplu, părţile supun instanţei înterpretarea unei clauze contractuale în conformitate cu voinţa lor; beneficiarul unui legat cere instanţei să constate caracterul ilicit al condiţiei puse de testator etc.)

interogatorii – sunt acelea prin care reclamantul cheamă în judecată o persoană care ar putea, eventual să-i conteste dreptul, obligând-o imediat să opteze pentru una din conduitele posibile, în situaţia juridică dată (acţiunea prin care moştenitorii legali cer pârâtului să exhibe testamentul în baza căruia el se pretinde legatar universal; acţiunea prin care moştenitorii de un rang subsecvent îl obligă pe cel de un rang preferabil să declare dacă acceptă succesiunea sau renunţă la ea; acţiunea prin care partea dintr-un contract susceptibil de nulitate relativă cere celeilalte să opteze între a confirma cauza de nulitate sau a invoca nulitatea etc. – admisibilitatea acestor acţiuni este discutabilă - cum să constrângi pe cineva în civil să-si exercite un drept legal de opţiune?). provocatorii – acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care îi cauzează o tulburare importantă în exercitarea dreptului său – această persoană este astfel determinată să-şi valorifice dreptul pe care pretinde că l-ar avea, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează (excepţia prescripţiei unui debit în faţa creditorului şicanator – explică – dacă nu are deschisă calea contestaţiei la executare; acţiunea posesorie bazată pe o tulburare de drept…

4.1.3.Acţiunile în constituire de drepturi (în transformare ) - sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invoca, pentru a deduce consecinţele ce se impun, în vederea creării unor situaţii juridice noi (de exemplu: divorţ, adopţie, dar şi transformarea antre-contractului într-un contract de vanzare-cumpărare etc.) Consecinţe: tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice noi între părţi; în principiu, hotărârile pronuntate produc efecte numai pentru viitor, ex nunc (sunt excepţii, hotărârile pronuntate în materie de desfiinţare a căsătoriei, stabilirea filiaţiei faţă de mama şi faţă de tată, tăgăduirea paternităţii, declararea judecătorească a morţii etc.).

43

4.2. În funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin acţiune: reale, personale, mixte. Adăugând la aceasta clasificare şi obiectul dreptului subiectiv pârât: acţiuni personale

mobiliare; acţiuni personale imobiliare; acţiuni reale mobiliare; acţiuni reale imobiliare. 4.2.1.Acţiunile personale – sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal, de

creanţă. Aceasta este categoria cea mai vastă a actiunilor civile întrucât drepturile de creanţă sunt practic nelimitate ca număr, ele putandu-se naşte din orice convenţie a părţilor, din lege, dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii etc.(exemple: acţiunea în plata chiriei, în evacuare, plata pensiei de întreţinere, în reducţiunea sau raportul liberalităţilor, în restituirea unui imprumut, pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-un delict civil etc.).

Acţiunile personale mobiliare – acele acţiuni în cadrul cărora dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil corporal, un drept de creantă, o obligaţie de a face sau a nu face, recolte vândute pe picioare etc. (plata unei sume de bani, predarea unor bunuri fungibile).

Acţiuni personale imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin destinaţie (de ex, animalele afectate lucrării pământului) şi prin obiectul la care se aplică (de ex, uzufructul lucrurilor imobile).

4.2.2.Acţiunile reale – sunt cele prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea unui drept real. (acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie în servitute, superficie, uzufruct, uz, abitatie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu – acţiunea ipotecară, acţiunea creditorului gajist).

Acţiunile reale mobiliare – atunci când dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un bun mobil (revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă).

Acţiunile reale imobiliare – dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil. Aceste acţiuni se clasifică, la rândul lor, în petitorii şi posesorii.

Acţiunea petitorie – este aceea prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar.

Acţiunea posesorie – are ca obiect apărarea posesiei asupra unui bun imobil impotriva oricăror tulburări de fapt sau de drept, ori, după caz, redobândirea posesiei, dacă ea a fost pierdută.

4.2.3. Acţiunile mixte – sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un drept de creanţă, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se află într-un raport de conexiune.

În acest caz, cum s-a remarcat deja în literatura de specialitate, ne aflăm practic în prezenţa unui cumul obiectiv de acţiuni: una personala şi una reală. În mod convenţional au fost incluse în această noţiune două categorii de actiuni:

Acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale (se consideră că în această situatie reclamantul exercită două drepturi, unul personal referitor la executarea obligaţiei şi altul real având ca obiect remiterea bunului).

acţiunea în rezoluţiune, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cea în anularea unui act translativ sau creator de drepturi reale imobiliare, dacă reclamantul solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea bunului (acţiunea în revocarea donaţiei cu sarcini pentru neîndeplinirea sarcinii – ca urmare a admiterii laturii personale se urmăreşte şi revendicarea bunului; unii autori contestă această categorie de acţiuni, chiar legea – spre exemplu, art.1368 c.civ. prevede că:” ac ţiunea vanzătorului pentru rezoluţiunea vanzării este reală”).

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor pesonale nu poate fi chemat în judecată ca pârât decât subiectul pasiv al raportului obligaţional, pe când în cazul acţiunilor reale, poate fi chemat în judecată orice deţinător al lucrului, deoarece reclamantul urmăreşte dreptul asupra bunului sau chiar bunul în mâinile oricui s-ar afla, titularul având şi dreptul de urmărire.

44

Acţiunea reală conferă şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai pârâtului, în timp ce acţiunea personală nu exclude concursul celorlalţi creditori privilegiaţi. Acţiunea reală urmăreşte obţinerea bunului în natură, pe când acţiunea personală nu duce la acest rezultat decât atunci când este vorba de executarea unei obligaţii de a da; în cazul obigaţiei de a face sau a nu face pentru neexecutarea obligaţiei se pot obţine numai daune-interese.

In ceea ce priveşte competenţa teritorială, - în cazul acţiunilor personale se aplică în principiu, regula de drept comun, fiind

competentă instanţa de la domiciliul pârâtului (art.5). - În cazul acţiunilor reale imobiliare, competentă este instanţa pe raza căreia se află

imobilul (art.13). - În ceea ce priveşte actiunile mixte, deşi unii autori sunt de părere că operează o

competenţă alternativă (instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa în raza căreia se afla imobilul), sunt de părere ca şi în această situaţie competentă este doar instanţa de la locul situării imobilului, fiind vorba de o competenţă teritorială exclusivă, şi nu alternativă (art.13 alin.1 nu face distincţie dupa natura acţtiunilor atunci când stabileşte competenţa teritorială exclusivă, deci după natura drepturilor protejate: reale sau personale, ci după natura bunurilor: mobile sau imobile: ”cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele”).

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului: în cazul acţiunilor personale termenul general de prescripţie este de 3 ani, pe când în cazul acţiunilor reale dispoziţiile D.167/58 nu sunt aplicabile. Astfel există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (de exemplu, acţiunea în revendicare imobiliară), acţiuni prescriptibile în 30 ani (– art.1890 c. civ. - acţiunea în revendicare mobiliară introdusă împotriva posesorului de rea-credinţă, a hoţului sau a găsitorului), 1 an în cazul reglementat de art. 498 c.civ.etc.

4.3. Dupa calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului: principale, accesorii şi incidentale.

Cererile accesorii şi incidentale nu pot fi întâlnite decât în cazul în care există o actiune principală pusă în mişcare. Raportat la această acţiune principală se pot formula acţiuni a căror soluţie depinde de soluţia din acţiunea principală, neputând avea o existenţă de sine stătătoare – acţiunile accesorii (cererile de încredinţare a copilului minor, de stabilire a pensiei de întreţinere etc., formulate în cadrul acţiunii de divorţ) sau acţiuni care pot avea o existenţă de sine stătătoare, dar care, fiind formulate într-un proces deja început, se numesc incidentale (cererea reconvenţională, cererea de intervenţie principală, cererea de chemare în garanţie etc.).

Clasificarea prezintă interes sub mai multe aspecte: Sub aspectul competenţei - acţiunile accesorii şi incidentale sunt în sarcina instanţei care

judecă cererea principală (art.17); Anumite acţiuni se pot formula numai pe cale principală (de exemplu, acţiunea în tăgada

paternităţii) sau numai pe cale accesorie (de exemplu, cererea de încuviinţare a păstrării numelui din căsătorie după divorţ), alte acţiuni se pot formula atat pe cale principală, cat şi pe cale accesorie sau incidentală (încredinţarea copiilor minori).

Există acţiuni accesorii sau incidentale care trebuie soluţionate din oficiu de instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale (încredinţarea copiilor minori într-un proces de divorţ);

Persoana care formulează o acţiune incidentală dobândeşte calitatea de parte, a.î. hotărârea care se va pronunţa îi va fi opozabilă;

Hotărârea care se referă la acţiuni accesorii sau incidentale este supusă aceloraşi căi de atac şi termene prevăzute pentru acţiunea principală, chiar dacă în situaţia în care ar fi exercitate separat ar fi supuse altor căi de atac sau altor termene.

45

Capitolul VII

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Noţiunea şi clasificarea competenţei 1.1. Noţiunea de competenţă

Potrivit dreptului procesual civil competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de

lege unei instanţe judecătoreşti sau altui organ cu activitate de jurisdicţie de a judeca o anumită pricină

Normele de drept comun în materia competenţei jurisdicţionale sunt cuprinse în Cartea I, titlurile de la I-IV şi VI ale Codului de procedură civilă.

De asemenea, norme cu caracter general referitoare la competenţă sunt înscrise şi în Lg.304/28.06.2004 (r), Lg.nr. 56/93 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată şi republicată etc.

În numeroase materii de drept civil în sens larg, competenţa se prevede prin legile speciale care guvernează aceste materii. Spre exemplu: Lg.554/2004 în materia contenciosului administrativ, OUG 117/2003 şi Lg.49/2004 în materie fiscală, Codul de procedură fiscală(Lg.174/2004),Lg.47/1992 (modificată prin Lg.138/1997) în materia excepţiilor de neconstituţionalitate, Lg. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Lg.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei etc.

1.2. Clasificarea normelor de competenţă

Analiza normelor de competenţă are în vedere o serie de criterii care determină regimul juridic al acestora.

Din acest punct de vedere, putem avea următoarele clasificări: a. În funcţie de determinarea organului competent ca aparţinând sau nu sistemul instanţelor judecătoreşti, normele de competenţă se clasifică în : - norme de competenţă generală; - norme de competenţă jurisdic ţională;

Competenta jurisdicţională se clasifica, la rândul sau, după cum determinarea se face între instanţe de grad diferit sau între instanţe de acelaşi grad în:

- competenţă materială; - competenţă teritorială;

Competenţa materială, comportă, de asemenea, o subclasificare în: - competenţă materială funcţională – după felul atribuţiilor care revin fiecărei categorii de

instanţe (judecă în primă instanţă, apel, recurs, căi extraordinare de atac etc); - competenţă materială procesuală – se stabileşte în raport de obiectul, valoarea şi natura

litigiului dedus judecăţii; Competenţa teritorială se clasifică în:

- competenta teritorială de drept comun (când cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, adică la instanţa domiciliului pârâtului);

- competenţa teritorială alternativă (facultativă) – reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente;

- competenţa teritorială exclusivă (excepţională) – cererea, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie introdusă în mod obligatoriu numai la o anumită instanţă.

46

b. În funcţie de caracterul normelor care reglementează competenţa:

- competenţă absolută Aceasta formă de competenţă se caracterizează prin următoarele: a. fiind reglementată de norme cu caracter imperativ, nu le este permis părţilor de a deroga de

la ea; b. în cazul nesocotirii sale, necompetenţa poate fi invocată de orice parte interesată, de

procuror precum şi din oficiu de către instanţă, în orice stare a pricinii; c. atunci când este constatată, conduce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. Au caracter imperativ: normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi

cele de competenţă teritorială exclusivă (art.159 şi art.19 C.proc.civ.). - competenţa relativă Caracteristici: este reglementată de norme cu caracter dispozitiv; părţile pot conveni expres sau tacit, pentru a deroga de la aceste norme, în sensul alegerii unei

alte instanţe care să soluţioneze litigiul dintre ele; încălcarea lor poate fi invocată numai de către pârât, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare

şi numai în faţa primei instanţe. Au caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă

excepţională: „ părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art.13, 14, 15 şi 16 C.proc.civ..

2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale

Înfăptuirea justiţiei este încredinţată de regulă, instanţelor judecătoreşti, dar există, potrivit

legii, şi alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională care rezolvă anumite conflicte de interese apărute în circuitul civil.

Aşadar, la ivirea unui astfel de conflict, este mai întâi necesar să stabilim cui revine competenţa soluţionării litigiului: unei instanţe din interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti sau altui organ cu activitate jurisdicţională.

În acest sens, se impun câteva observaţii cu caracter general: a. potrivit art.125 Constituţie: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar potrivit art.2 alin.2 Lg.304/2004(r) privind organizarea judecătorească: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile”. Din interpretarea coroborată a celor două texte, rezultă cu claritate că legiuitorul dă prioritate instanţelor judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, aceste norme constituind dreptul comun în materie de competenţă. Prin urmare, pricinile civile vor fi judecate de alte organe cu activitate jurisdicţională numai dacă printr-o lege specială se prevede o competenţă derogatorie (principiul plenitudinii de competenţă). b. Organele cu activitate jurisdicţională rezolvă numai litigii anume prevăzute de lege, având, de asemenea şi alte atribuţii .

c. Pe de altă parte, accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 Constituţie („Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime- alin.1.

Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” – alin.2), impune să existe posibilitatea sesizării ulterioare a instanţelor judecătoreşti.

În prezent, în legislaţia noastră există o mare diversitate de atribuţii care sunt conferite de lege altor organe decât instanţelor judecătoreşti. Mai menţionăm, cu titlu de exemplu: competenţa

47

Curţii Constituţionale în materia exercitării controlului constituţionalităţii legilor – Lg.53/1993; competenţa organelor administrativ-jurisdicţionale din domeniul fiscal – potrivit Codului de procedură fiscală, competenţa organelor arbitrale – titlul IV C.proc.civ., competenţa birourilor electorale de circumscripţie, judeţene şi a Biroului Electoral Central în materia alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale (Lg. 67/2004, Lg.370/2004, Lg.373/2004), etc.

3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

După ce s-a constatat ca un litigiu este de competenţa unei instanţe judecătoreşti, se

impune să se stabilească dacă trebuie soluţionat de către judecătorie, tribunal, curtea de apel sau Î.C.C.J. (competenţa materială) şi apoi care judecătorie, care tribunal, care curte de apel (competenţa teritorială).

3.1. Competenta materială (ratione materiae)

Competenţa materială sau de atribuţiune este acea formă a competenţei prin care se

delimitează pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul nostru judiciar.

3.1.1. Competenţa materială funcţională

Competenţa funcţională determină funcţiile şi rolul fiecăreia dintre categoriile de instanţe care fac parte din sistemul judiciar.

Ea se referă, în primul rând la ierarhia instanţelor, în sensul că stabileşte care dintre acestea sunt abilitate să judece cauza în fond, care să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar.

În al doilea rând, prin competenţă materială funcţională se determină care dintre instanţele judecătoreşti pot cumula judecata în fond, cu judecata în apel şi în recurs.

Competenţa materială-funcţională nu are în prezent o reglementare unitară, aşa cum avea sub imperiul Lg.92/92 de organizare judecătorească. Normele de competenţă funcţională pot fi deduse din analiza articolelor 1-4 C.proc.civ., coroborate cu art.16 alin.1, 19-22, 33 alin.1, 34 alin.1, 35, 40-45 Lg.304/2004, art.18 Lg.147/1997(modificat prin O.U.G. nr.65/2004) a taxelor judiciare de timbru, etc.

În principiu, instanţele judecătoreşti au următoarea competenţă funcţională: 1. Judecătoriile – sunt instanţe de drept comun pentru judecata în fond a pricinilor civile.

Astfel, potrivit art. 1 alin.1 C.proc.civ.: „judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”(au, deci, plenitudine de competenţă pentru judecata în fond).

Judecătoriile nu sunt instanţe de control judiciar. Ele exercită însă control judecătoresc asupra „hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate în cazurile prevăzute de lege”(art.1 pct.2 C.proc.civ.).

2.Tribunalele – au plenitudine de competenţă pentru judecata în apel. Ele judecă, în cazurile prevăzute expres de lege, atât în primă instanţă, precum şi în recurs (art.2 pct.1 şi 3 C.proc.civ).

3. Curţile de apel- au plenitudine de competenţă pentru judecata în recurs. „Curţile de apel judecă(…) recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”(art.3pct.3 C.proc.civ.); curţile de apel judecă, potrivit art.3 pct.1 C.proc.civ. şi în primă instanţă (în cauzele expres date prin lege în competenţa lor).

De asemenea, Curţile de apel judecă şi în apel - „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate tribunale în primă instanţă”(art.3pct.2 C.proc.civ.).

48

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – are plenitudine de competenţă pentru judecata în recursul în interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură „interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” (art.4 pct.2 C.proc.civ.) Ea mai judecă, de asemenea, ca instanţă de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (art. 4 pct.1C.proc.civ.).

3.1.2. Competenţa materială procesuală civilă

– este competenţa potrivit căreia, în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului cauzele pot

fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

a. Competenţa materială (de atribuţiune) a judecătoriilor

Potrivit art. 1 C.proc.civ., „Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa

altor instanţe; 1¹ în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv; 2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Potrivit art.1 pct.3 judecă în orice alte materii date în competenţa lor. Spre exemplu: - cererile pentru asigurarea dovezilor (art.236 C.proc.civ.); - cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art.281

C.proc.civ.); - cererile pentru completarea hotărârilor pronunţate (art.281¹ C.proc.civ.); - contestaţiile în anulare, revizuirile privind propriile hotărâri (art.319 alin.1, art.323 alin.1

C.proc.civ.); - cererea de încuviinţare a executării silite (art.373¹ C.proc.civ. C.proc.civ.); - contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă

instanţa şi când, potrivit legii, ea este instanţa de executare (art.400 alin.1 C.proc.civ.); - cererile privind întoarcerea executării (art.404² C.proc.civ.).

b. Competenţa materială a tribunalelor

Tribunalele au o competenţă de fond, una de control judiciar şi o competenţă diversă. Potrivit art. 2 C.proc.civ. „Tribunalele judecă: 1. În primă instanţă:

a) abrogat prin Legea nr. 71/201123 b) procesele si cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 500.000 lei, cu

excepţia celor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

c. conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

23 în vechea reglementare textul avea următorul conţinut „procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani”.

49

d. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa Curţilor de Apel (idem b.);

e. procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială; f. procesele şi cererile în materie de expropriere; g. cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor; h. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele

penale; i. cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a

hotărârilor date în ţari străine”. Competenţa tribunalelor ca instanţe de apel este stabilită în art. 2 pct. 2 C. proc. civ.: „ca

instanţe de apel (tribunalele) judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă” .

Potrivit pct. 3 tribunalele judecă: „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului”.

Intră în această categorie, spre exemplu: - unele hotărâri speciale care sunt date fără drept de apel: încheierile pronunţate asupra renunţării la judecată (art.346 C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra renunţării la dreptul subiectiv pretins (art.247 C.proc.civ.); hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor(art.273 C.proc.civ.);

- hotărârile prevăzute de art 282¹ alin.1 si 2 C.proc.civ.etc In conformitate cu dispoziţiile art.2 pct.3 tribunalele judecă: „ în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie intră, în primul rând, cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate: - conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială sau dintre o judecătorie şi un alt organ cu activitate jurisdicţională (art.22 C.proc.civ.); - cererile privind recuzarea tuturor judecătorilor de la o judecătorie sau de recuzare atunci când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată (art.30 alin.2 C.proc.civ.);

- cererile de strămutare de la o judecătorie din raza aceluiaşi tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate (art.39 alin.1 C.proc.civ.).;

- căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri; - contestaţiile la titlu, contestaţiile la executare când se îndreaptă împotriva hotărârilor pronunţate în fond de tribunale; c. Competenţa materială a curţilor de apel Art. 3 C.proc.civ. stabileşte şi pentru curţile de apel o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar şi o competenţă diversă .

Astfel, potrivit art.3 pct.1 C.proc.civ.: „curţile de apel judecă în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Potrivit art.3 pct.2 C.proc.civ., ca instanţe de apel, curţile judecă: „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”, iar ca instanţe de recurs judecă potrivit pct.3 C.proc.civ. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege Curţile de apel au, de asemenea, o competenţă diversă, prevăzută de art.3 punctul 4 C.proc.civ. judecând: „ în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Trebuie să includem în această categorie, în primul rând, cererile prin care se urmăreşte o bună administrare a justiţiei:

50

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre doua tribunale din raza aceleiaşi curţi de apel, dintre o judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel, dintre două judecătorii din raza aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite; - soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe rudenie sau afinitate; - soluţionarea cererilor de recuzare a tuturor judecătorilor de la un tribunal din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi a doi sau mai mulţi judecători din raza sa teritorială atunci când din cauza recuzării completul de judecată nu se poate forma. Curţile de apel mai sunt competente să judece: - căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriilor hotărâri;

- contestaţiile la titlu, în cazul în care titlurile sunt constituite din hotărâri ale curţilor de apel; - cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri şi de completare a

acestora etc. d. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie Potrivit art. 4 C.proc.civ.: „ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor cur ţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii (art.329 C.proc.civ.); 3. – abrogat – anterior - recursurile în anulare (330 C.proc.civ.); 4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.”. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de drept comun în materia controlului judiciar

extraordinar, având ca atribuţie principală îndrumarea instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Potrivit dispoziţiilor art.27 Lg.56/93: „ la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după competenţa fiecăreia, părţile pot declara recurs şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi o competenţă diversă, recunoscută prin prevederile art.4 pct.4 C.proc.civ.

Potrivit acestei competente, instanţa soluţionează unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a justiţiei: - cereri privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă între două curţi de apel, două judecătorii din circumscripţia a două tribunale şi curţi de apel diferite, o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională; - cereri privitoare la strămutarea procesului de la o curte de apel la altă curte de apel pe motiv de rudenie sau afinitate sau pe motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică; - cereri pentru delegarea altei instanţe (art.23 C.proc.civ.). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai judecă în materii precum:

- cereri pentru îndreptarea sau completarea propriilor hotărţri; - contestaţiile la titlu; - soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare a propriilor hotărâri; - contestaţiile privind modul de formare şi componenta B.E.C.; - contestaţiile formulate de către magistraţi împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de către C.S.M. etc

51

3.2. Competenţa teritorial ă

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad. Observaţii : - competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de raza sau circumscripţia – sub aspectul

organizării administrative a localităţilor – în care instanţele judecătoreşti îşi exercită potrivit legii, jurisdicţia în materie civilă.

- Determinarea competenţei teritoriale se face numai pentru judecata în primă instanţă, indiferent de gradul instanţei;

- Cu excepţia normelor de competenţă teritorială excepţională, celelalte norme de competenţă sunt dispozitive.

3.2.1. Competenţa teritorială generală (ratione personae vellocii)

Este acea forma a competenţei care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul sau sediul, după caz, pârâtul (regula actor sequitur forum rei). La fundamentarea principiului forum rei sta argumentul conform căruia pentru păstrarea echilibrului juridic dintre subiectele de drept trebuie conservată prezumţia că nimeni nu datorează nimic nimănui; până la proba contrară aparenţele trebuie prezumate ca fiind conforme cu realitatea juridică.

În tratarea instituţiei trebuie avute în vedere şi următoarele considerente: a) Norma juridică înscrisă în art. 5 are valoarea unei norme de drept comun în materia

competenţei teritoriale; toate celelalte forme ale competenţei teritoriale constituie derogări de la principiul enunţat şi ori de câte ori o asemenea derogare nu este menţionată expres, se aplică regula de mai sus;

b) Ceea ce determină competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este domiciliul pe care pârâtul îl are la momentul introducerii acţiunii; modificarea ulterioară a acestui domiciliu nu mai are nici o influenţă asupra acestei competenţe;

c) Prin noţiunea de domiciliu în sensul art.5 C.proc. civ. urmează a se înţelege şi acela pe care o persoana şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională; trebuie avută, deci, în vedere, adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, în chip statornic, chiar dacă aceasta nu corespunde noţiunii din dreptul civil; Aplicarea competenţei teritoriale generale cunoaşte o serie de particularităţi: Art. 5 alin.1 C.proc.civ. se aplică în situaţia în care pârâtul are domiciliul în ţară şi reclamantul îl cunoaşte . Dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară; dacă nici reşedinţa nu este cunoscută cererea se face la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului..

Principiul enunţat mai sus este adaptat în mod corespunzător şi la situaţia în care pârâtul este o persoană juridică de drept privat. Astfel, potrivit art.7 alin. (1) C.proc.civ.: „Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal”. Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor”.

• În cazul în care pârât este o persoană juridică de drept public regula comună nu mai poate fi aplicată, „sediul” unei asemenea persoane neputând fi determinat într-un anume loc, competenţa se va determina după regula înscrisă în art. 8 C.proc.civ.: „Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor

52

comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate în alin.1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la Judecătoria sectorului 4”.

d) Fiind menite să ocrotească interese particulare, normele de competenţă teritorială generală sunt norme cu caracter dispozitiv (a se vedea mai sus regimul juridic).

3.2.2. Competenţa teritorială alternativă

- este acea forma a competenţei care consacră dreptul reclamantului de a alege între doua sau mai multe instanţe deopotrivă competente (art.12 C.proc.civ.).

În legătură cu această formă a competenţei teritoriale sunt de reţinut următoarele aspecte: - între instanţele faţă de care există posibilitatea de opţiune a reclamantului se numără

întotdeauna şi aceea în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului; - alegerea aparţine întotdeauna cum este şi firesc reclamantului, dar posibilităţile lui de opţiune nu sunt nelimitate. Ele sunt circumscrise, pe de o parte, prin arătarea expresă în lege a situaţiilor în care competenţa teritorială este alternativă, şi, pe de altă parte, prin arătarea instanţelor între care se poate alege; - o dată exercitat prin alegerea uneia dintre instanţele deopotrivă competente, dreptul de opţiune al reclamantului se stinge, el nemaiputând reveni şi desemna o alta instanţă competentă; de asemenea nici pârâtul nu are posibilitatea invocării unei alte instanţe competente, neputând, dacă instanţa stabilită de reclamant este competentă, să ceară declinarea. a) O aplicaţie a faptului că noţiunea de domiciliu în dreptul procesual civil are un sens mai larg decât în civil, este înscrisa în art. 6 C.proc.civ. conform cu care: „când pârâtul în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc”. Norma enunţată are , după cum se vede, valoarea unei norme de competenţă alternativă, întrucât reclamantul poate alege între două instanţe deopotrivă competente b) Al doilea caz de competenţă teritorială alternativă este reglementat de art. 7 alin. (2) C. proc. civ: „Cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea (n.n. persoana de drept privat) îşi are reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează să fie executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.(subl. ns) c) Conform art. 9 C.proc.civ., „dacă cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în cazul când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali”. Altfel spus, în împrejurările analizate ne aflăm în prezenţa unor veritabile norme de competenţă alternativă. d) Art.10 consacră 6 cazuri de competenţă teritorială alternativă: „În afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente următoarele instanţe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa

locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte, a obligaţiunii; 2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în

prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul; 3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată; 4. abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 (de punere în aplicare a noului Cod civil -

Legea 287/2009); 5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

53

6. abrogat 7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensii de întreţinere, instanţa domiciliului

reclamantului; 8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

e) O competenţă teritorială alternativă este consacrată şi în materie de asigurare prin dispoziţiile art.11 C.proc.civ. conform cu care:

„ În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs accidentul.Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în materie maritimă şi fluvială”.

3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Definiţie: este acea formă a competenţei prin care se determină capacitatea unei instanţejudecătoreşti de a soluţiona în mod exclusiv un anumit litigiu.

Această formă a competenţei este prevăzută de norme imperative, de la care părţile nu pot deroga prin voinţa lor ( a se vedea mai sus regimul juridic).

Pe de altă parte, cazurile de competenţă exclusivă sunt prevăzute expres şi nu pot fi extinse prin analogie.

Competenţa teritorială excepţională este reglementată de Codul de procedură civilă în art.13-16.

a) În materie imobiliară art.13 precizează: „Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se

află imobilele. Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acesta se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul”. Dispoziţia îşi are justificarea în ideea că la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multă uşurinţă probele necesare pentru soluţionarea acestor categorii de cauze. S-a reţinut în acest sens că regula se aplică tuturor acţiunilor reale imobiliare cunoscute (acţiunea în revendicare, acţiunile negatorii şi acţiunilor confesorii), dar şi acţiunilor posesorii.

Cu privire la acţiunile personale imobiliare însă, doctrina şi practica nu au îmbrăţişat un punct de vedere unitar, unii autori considerând că acest gen nu intră sub incidenţa art.13 C.proc.civ.

b) În materie de moştenire art.14 C.proc.civ. prevede că: „Sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar

avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau

împotriva executorului testamentar”. La fundamentarea acestei reguli s-a avut în vedere faptul că toate operaţiile legate de

procedura succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului, aici situându-se locul deschiderii succesiunii şi, cel mai adesea, cele mai multe bunuri mobile şi imobile ale acestuia. Prin urmare, în caz de ivire a unui litigiu, aici se vor putea administra cu mai mare uşurinţă probele necesare.

Totuşi, câteva observaţii se impun: • competenţa excepţională prevăzută de art.14 C.proc.civ. încetează odată cu finalizarea

procedurii succesorale, după soluţionarea definitivă a procesului de partaj, astfel încât,

54

eventualele acţiuni prin care creditorii vor urmări pe moştenitori proporţional cu părţile lor de moştenire, sunt de competenţa instanţei de la domiciliul pârâţilor;

• în caz de concurenţă între dispoziţiile art.13 şi art.14 C.proc.civ.( când în moştenirea lui de cuius sunt cuprinse şi bunuri imobile, care nu sunt situate în raza teritorială a instanţei de la ultimul domiciliu a defunctului), doctrina şi practica judiciară au dat întâietate, ca instanţă competentă , instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului. c) Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă este prevăzut în art.15 C.proc.civ. şi

prevede competenţa în materie de societate: „Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa

instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal”. Observaţii:

• dispoziţia îşi găseşte aplicarea numai în privinţa litigiilor dintre societari sau dintre societari şi societate, în litigiile dintre societari sau societate cu terţii aplicându-se regulile de drept comun;

• textul se aplică tuturor formelor de societate, civile sau comerciale; • regula se aplică în timp numai până la momentul lichidării în fapt a societăţii.

d) Ultimul caz de competenţă exclusivă prevăzut în C.pr.civ. este reglementat de art.16, în materie de reorganizare judiciară şi faliment:„Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului’.

4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

În general, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este îndreptăţită şi obligată în

acelaşi timp să o rezolve, potrivit competenţei prevăzute de lege. Procesul civil este însă o activitate complexă în care instanţa sesizată, pentru a putea rezolva

în mod complet litigiul trebuie să se pronunţe şi asupra altor aspecte. Astfel, de cele mai multe ori, pârâtul se apără împotriva pretenţiilor reclamantului, formulând

atât apărări de fond cât şi apărări de procedură; în cursul procesului pot apărea o serie de incidente procesuale sau pot fi formulate alte cereri cu caracter incidental, pentru rezolvarea cauzei este necesară stabilirea unor chestiuni prejudiciale etc.

În aceste situaţii, în general, instanţa învestită cu judecarea cererii principale îşi extinde competenţa şi asupra acestor cereri, chiar dacă în mod obişnuit nu ar intra în competenţa sa.

Această regulă comportă însă şi o serie de excepţii, determinate cu precădere de aplicarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă.

Vom analiza în acest context, problemele privitoare la : • Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului • Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale • Competenţa instanţei sesizate în privinţa incidentelor de procedură

4.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului În literatura şi practica judiciară s-a consacrat regula „judecătorul acţiunii este şi judecătorul

excepţiei” potrivit cu care instanţa învestită de reclamant prin cererea de chemare în judecată potrivit normelor de competenţă generală, materială şi teritorială se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, dacă acestea au legătură cu cererea reclamantului, chiar dacă ele ar cere soluţionarea unei chestiuni prealabile, care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa.

55

Interpretarea şi conţinutul regulii În sintagma de mai sus, sensul noţiunii de excepţie este unul foarte larg, nespecific procedurii, înglobând în conţinutul său toate mijloacele de apărare ale pârâtului, adică atât apărările de fond cât şi apărările de procedură. Faptul că judecătorul învestit cu o cerere principală judecă atât pretenţiile cât şi apărările pârâtului prezintă importanţă şi din punctul de vedere al autorităţii lucrului judecat. Astfel, puterea lucrului judecat a hotărârii pe care instanţa o pronunţă când judecă fondul cauzei include atât răspunsul dat pretenţiei reclamantului cât şi apărării directe opuse de către pârât, indiferent de soluţia dată: de admitere sau de respingere. Justificarea regulii

- raţiuni de logică judiciară impun respectarea practică a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare; o instanţă nu se poate pronunţa asupra pretenţiei deduse judecăţii de către reclamant fără a cerceta şi apărarea pârâtului, pretenţia şi apărarea formând o unitate care nu poate fi divizată;

- din punct de vedre practic, prin soluţionarea tuturor aspectelor litigioase de către aceeaşi instanţă se evită cheltuieli inutile pecuniare, de timp şi chiar psihologice;

- se preîntâmpină riscul unor hotărâri contradictorii prin scindarea aspectelor litigioase pentru a fi soluţionate de către instanţe diferite.

4.2 Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale

Regula „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii” comportă şi unele excepţii

importante, în această categorie incluzându-se chestiunile prejudiciale. Aşadar, această noţiune include aspectele litigioase, de natură penală sau civilă, care trebuie soluţionate în mod obligatoriu de către instanţa competentă şi care dobândesc autoritate de lucru judecat în faţa instanţei sesizate cu cererea

Trăsăturile chestiunilor prejudiciale: - prioritatea lor faţă de cauza pendinte - competenţa unei alte instanţe

În cazul în care apărarea pârâtului constituie o chestiune prejudicială instanţa sesizată cu cererea reclamantului va suspenda judecata până la rezolvarea prin hotărâre definitivă a chestiunii prejudiciale.

Exemple: 1. art.19 alin.2 C. proc. pen.: „Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea

definitivă a cauzei penale” – art.244 pct.2 C.proc.civ.; 2. invocarea în faţa judecătorului sesizat cu acţiunea principală a excepţiei de neconstituţionalitate

– art.1 Lg.47/92 : „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România”;

3. alte situaţii – potrivit art.244 pct.1 C. proc civ. “…” – suspendarea judiciară facultativă.

4.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de procedură Mulţi teoreticieni folosesc regula “accesoriul urmează soarta principalului” pentru a

fundamenta ştiinţific faptul că instanţa sesizată cu cererea reclamantului este competentă, de regulă, să se pronunţe şi asupra tuturor incidentelor privind procedura de judecată, suspendarea şi stingerea acesteia: incidente referitoare la compunerea completului de judecată (incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea), la instanţa sesizată (strămutarea, delegarea), incidente privind competenţa (excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate), incidente privind probele

56

administrate (verificarea de scripte, înscrierea în fals), incidente privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii sau perimarea.

Exită însă şi situaţii când asupra unor incidente se pronunţă în mod obligatoriu o altă instanţă ( art. 30, 23, 39 C.proc.civ.).

4.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate Prorogarea intervine în cazul în care o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu care a

fost sesizată de către reclamant, devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de către o instanţă superioară sau a convenţiei părţilor să rezolve şi cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.

După temeiul în baza căreia intervine, prorogarea de competenţă poate fi: legală, judecătorească şi convenţională (facultativă).

4.4.1. Prorogarea legală de competenţă Prorogarea legală de competenţă are loc atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte

competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii. Această formă de prorogare intervine în cazuri expres prevăzute de lege. Sunt tratate din punct de vedere didactic, următoarele situaţii: art.17 C.proc.civ.: „ cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să

judece cererea principală”. Nici o dificultate nu există în cazul în care atât cererea principală cât şi cererile incidentale

sunt de competenţa unor organe din cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie ori dacă cererile intră în competenţa materială a unor instanţe de acelaşi grad.

În practică însă se ivesc situaţii în care cererile sunt de competenţa unor organe de jurisdicţie din sisteme diferite sau unor instanţe de grad diferit.

- în cazul în care cererile ar fi de competenţa unor organe din sisteme diferite de jurisdicţie, prorogarea nu poate opera, deoarece s-ar încălca norme de competenţă generală fără vreun temei legal;

- dacă cererile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti “prorogarea trebuie să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau teritorială exclusivă”. art.163 C.proc.civ.

– potrivit acestui articol, litispendenţa presupune că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceleaşi părţi înaintea mai multor instanţe.

Excepţia poate fi ridicată de către părţi sau de către judecător în faţa instanţelor de fond şi dacă este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, iar în cazul în care pricinile se află în judecata unor instanţe de grad diferit, la instanţa de grad mai înalt. Prin urmare, în cazul litispendenţei nu ne aflăm în prezenţa unor cereri diferite şi asupra cărora o instanţă îşi prelungeşte competenţa. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa aceluiaşi litigiu, pentru a cărui soluţionare au fost sesizate mai multe instanţe.

Aşadar, în cazul litispendenţei nu ne aflăm în faţa unei prorogări de competenţă. art.164 C.proc.civ.: - potrivit acestui articol conexitatea reprezintă acea situaţie procesuală în care se află pricinile

aflate pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

În cazul conexităţii legea nu impune existenţa triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză Prin urmare, în această situaţie operează o prorogare de competenţă ce rezultă în mod neândoielnic din chiar dispoziţiiloe legale care reglementează materia. Părţile, potrivit art.164 alin.1 au posibilitatea

57

de a solicita „întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite”.

4.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă

- intervine în acele situaţii în care o instanţă este învestită cu îndeplinirea unor acte procedurale

sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în competenţa altei instanţe, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (explică) Prorogarea judiciară de competenţă poate interveni, astfel, în una din următoarele situaţii: a. în cazul delegării altei instanţe, în condiţiile art.23 C.proc.civ. (citeşte art.); b. în cazul recuzării tuturor judecătorilor de la o instanţă şi în cazul când din cauza recuzării,

completul de judecată nu se poate constitui (art.30 alin. 2 C.proc.civ.); c. în cazul strămutării procesului civil (art.37 C.proc.civ.) d. în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie; e. în cazul casării unei hotărâri judecătoreşti cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad

(art.315 alin5 c.proc.civ.).

Strămutarea pricinilor

1. Definiţie Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină de

competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă instanţă ca efect al unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe superioare care a încuviinţat cererea de strămutare, pentru unul din motivele prevăzute de lege.

Sediul materiei: art. 37-40 C.proc.civ.

2. Motivele strămutării Conform art. 37 C.proc.civ., pricina poate fi strămutată:

- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei;

- bănuiala legitimă; - siguranţa publică.

Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale.

Constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea liniştii publice.

3. Procedura strămutării Instanţa competentă: Cererea de strămutare întemeiată pe rudenie sau afinitate se depune la instanţa imediat superioară celei învestite iniţial cu judecarea pricinii.Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă sau siguranţă publică se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cine poate face cererea? Cererea de strămutare pentru motiv de rudenie şi afinitate, precum şi pentru bănuială legitimă

poate fi cerută de părţile interesate sau procuror; cererea de strămutare pentru siguranţă publică poate fi f ăcută doar de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Termenul de introducere a cererii Strămutarea pentru rudenie sau afinitate poate fi cerută mai înainte de începerea oricărei

dezbateri; cea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă publică se poate cere în orice stare a pricinii.

58

Soluţionare Cererea se judecă în camera de consiliu, în lipsa unei dispoziţii contrare derogatorii, cu

citarea părţilor, conform dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ. Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor,

suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective. În caz de admitere, pricina se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad. Potrivit art. 40 C.proc.civ. hotărârea supra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă

nici unei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.

Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Delegarea instanţei (art.23 C.proc.civ.)

Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină de

competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă instanţă ca efect al unei hotărâri date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când, prima dintre instanţe, datorită unor împrejurări excepţionale, este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.

4.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă Intervine în temeiul unei înţelegeri (convenţii) a părţilor, în acele cazuri în care legea

procesuală îngăduie părţilor să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte. Din coroborarea art.19 şi 159 C.proc.civ. rezultă că o atare convenţie este posibilă numai în

cazul competenţei teritoriale prevăzută de norme dispozitive, adică în cazul normelor de competenţă relativă.

Alegerea de competenţă poate fi determinată atât anterior, cât şi după ivirea litigiului. Fiind vorba de o convenţie, ea se poate face numai cu respectarea condiţiilor de validitate ale

oricărei convenţii: părţile să aibă capacitate de exerciţiu; consimţământul lor să fie liber şi neviciat; convenţia părţilor, scrisă sau verbală, să fie expresă; părţile să determine în mod neechivoc instanţa aleasă; aceasta din urmă să nu fie necompetentă absolut.

Atunci când aderarea pârâtului la competenţa aleasă de reclamant se face după ivirea litigiului, în mod verbal, în faţa instanţei de judecată aceasta trebuie să fie expresă. Neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pârât până la prima zi de înfăţişare nu echivalează cu o prorogare convenţională de competenţă, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă relativă de către pârât in limine litis fiind acela al decăderii sale din dreptul de a mai invoca această excepţie şi nu acela al achiesării tacite la competenţa instanţei sesizate.

5. Incidente procedurale referitoare la competenţă

5.1. Precizări prealabile

Legalitatea procesului civil impune cu necesitate judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti potrivit cu competenţa lor. Astfel, necompetenţa – situaţia în care o instanţă judecătorească este sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluţiona întrucât nu are competenţa să o judece – trebuie înlăturată, fie din

59

iniţiativa părţilor, fie din oficiu de către instanţă, în caz contrar putând avea ca efect chiar nulitatea hotărârii date cu încălcarea normelor de competenţă Mijloacele procedurale prin intermediul cărora starea de necompetenţă poate fi înlăturată sunt excepţia de necompetenţă şi regulatorul de competenţă. Acestea sunt mijloacele procesuale specifice cursului judecăţii. Dacă excepţia se invocă după ce s-a pronunţat hotărârea primei instanţe, mijlocul procesuale este cererea de apel, iar dacă se invocă după pronunţarea unei hotărâri definitive, mijlocul procesual este recursul. 5.2. Excepţia de necompetenţă Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea interesată, instanţa sau chiar procurorul când participă la judecarea cauzelor civile poate solicita instanţei să se desesizeze şi să trimită cauza la instanţa de judecată sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională competent să o judece potrivit legii. Invocare Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit după cum norma de competenţă care se consideră a fi încălcată este absolută (competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă) sau relativă (competenţa teritorială generală şi competenţa teritorială alternativă).

A)Excepţia de necompetenţă de ordine publică (absolută): Care sunt normele de competenţă absolută (de ordine publică) Prin Legea 202/2010, art. 159 a primit o redactare parţial diferită: Astfel, art. 159 prevede că Necompetenţa este de ordine publică:

1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad

3) în cazul încălcării competenţei exclusive, când procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura

Cine o poate invoca? Poate fi invocată de oricare din părţi, procuror sau chiar instanţă din oficiu;

Termenul de invocare: Potrivit noilor reglementări procedurale din art. 159¹ (introdus prin Legea nr.

202/2010), rezultă că „mica reform ă” a promovat diferenţieri de regim juridic chiar în cadrul competenţei de ordine publică întrucât excepţia de necompetenţă se invocă

a) în orice stare a pricinii, doar pentru încălcarea normelor de competenţă generală (atât în primă instanţă, cât şi în apel sau recurs); - alin. 1

b) la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, în cazul încălcării normelor de competenţă materială şi teritorială de ordine publică (necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică (alin 2). Aceasta înseamnă că necompetenţa de ordine publică se acoperă dacă nu a fost învocată până la prima zi de înfăţişare.

Părţile nu pot deroga, nici expres, nici tacit de la regulile competenţei absolute.

B)Excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă): Care sunt normele de competenţă relativă Aşa cum am arătat anterior, rin Legea 202/2010, art.

159 a primit o redactare parţial diferită. Astfel, ultima teză a articolului 159 prevede că „ În toate celelalte cazuri necompetenţa este de ordine privată”

60

Cine o poate invoca ? Poate fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă aceasta nu este obligatorie, până la prima zi de înfăşişare(el este singurul, de altfel, care are interes – art. 105 alin.2, art. 158 C.proc.civ.);

Termen de invocare numai până la prima zi de înfăţişare şi numai în faţa primei instanţe (prin întâmpinare, dacă partea este asistată sau reprezentată – art. 118 c.proc.civ.);

- prin urmare, ea trebuie invocată în acest termen şi înaintea altor excepţii, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca ;

- părţile pot conveni, atât expres cât şi tacit să deroge de la dispoziţiile legii, făcând o prorogare convenţională de competenţă.

Soluţionare: Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală. Excepţia de necompetenţă, fiind o excepţie de procedură, se soluţionează cu prioritate faţă de

excepţiile de fond, după excepţiile de organizare judecătorească şi de nelegală timbrare, dar înaintea celorlalte excepţii de procedură.

Odată invocată, ca orice excepţie, în baza art. 129 alin.4 C.proc.civ. şi pentru respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii, rolului activ al judecătorului, dreptului la apărare, ea trebuie pusă în discuţia părţilor, în caz contrar hotărârea pronunţată va fi nulă şi va putea fi desfiinţată prin intermediul căilor de atac.

Dacă instanţa găseşte că excepţia nu este întemeiată şi că nu s-a încălcat nici o normă de competenţă, excepţia va fi respinsă printr-o încheiere interlocutorie şi instanţa va păşi în continuare la judecată. Împotriva încheierii prin care s-a respins excepţia de necompetenţă se poate exercita apel sau recurs, dar numai odată cu fondul cauzei (art. 158 alin.2 C.proc.civ.).

În cazul în care excepţia este considerată întemeiată, instanţa o va admite şi se va pronunţa printr-o hotărâre de declinare de competenţă (declinator de competenţă) care nu este supusă nici unei căi de atac (art. 158. alin 3 C. proc civ)

Efectele hotărârii de declinare de competenţă Hotărârea de declinare de competenţă produce două efecte principale:

- dezînvesteşte instanţa sesizată cu judecarea cauzei prin introducerea cererii de chemare în judecată;

- învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de competenţă (dacă însă pricina nu este de competenţa unui organ cu activitate jurisdicţională, instanţa nu poate dispune declinarea competenţei, ci va respinge cererea ca fiind greşit îndreptată); Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele de la data pronunţării. Trimiterea dosarului la instanţa sau organul jurisdicţional considerat a fi competent se va face

de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă (de la pronunţare), Atunci când se constată că pricina nu este de competenţa instanţelor române se impune soluţia de respingere a cererii pentru acest motiv – art. 157 Lg. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveşte efectul de dezînvestire a instanţei sesizate iniţial, instanţa căreia i se trimite dosarul având, la rândul său, dreptul să-şi verifice propria competenţă. În cazul în care se consideră necompetentă poate, de asemenea, să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţe sau chiar în favoarea instanţei care a învestit-o. În privinţa actelor de procedură îndeplinite la instanţa considerată necompetentă, art. 105 alin.1 C.proc.civ. decide că sunt considerate nule. Nulitatea se răsfrânge, în principiu, asupra tuturor actelor de procedură întocmite la instanţa necompetentă; cu toate acestea, trebuie să remarcăm că unele din efectele actului de sesizare – cererea de chemare în judecată – se menţin. Astfel, potrivit

61

art. 1870 C.civ., cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia chiar când este adresată unei instanţe necompetente…De asemenea, ea păstrează efectul punerii în întârziere a debitorului. Pe de altă parte însă, art. 160 C.proc.civ., cuprinde o reglementare distinctă în privinţa probelor: „ în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa necompetentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

5.3. Conflictele de competenţă

Noţiune Conflictul de competenţă se defineşte ca fiind situaţia în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră competente sau dimpotrivă, necompetente, să soluţioneze o cauză civilă concretă şi îşi declină astfel, reciproc, competenţa. Conflictele de competenţă pot fi pozitive sau negative. Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa. – art. 20 alin. 1. C. proc. civ Conflictul negativ de competenţă apare, dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o anumită cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.- art. 20 alin. 2. C. proc. civ. Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţă trebuie ca în faţa instanţei necompetente (dintre cele două care vor ajunge în conflict) să fie ridicată excepţia de necompetenţă, excepţie care prin respingerea ei declanşează conflictul de competenţă. De asemenea, poate apărea conflict pozitiv de competenţă şi în situaţia în care două sau mai multe instanţe deopotrivă competente sunt sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini ( spre ex., în cazul competenţei alternative), situaţie care impune ridicarea excepţiei de litispendenţă. Conflictul se declanşează în momentul respingerii excepţiei de către instanţa abilitată să o soluţioneze şi în faţa căreia s-a invocat. Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict negativ de competenţă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: - să existe cumulativ două sau mai multe instanţe sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini (triplă

identitate: părţi, obiect cauză juridică ); - instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; - declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce ( nu există conflict de

competenţă dacă declinările sunt succesive, intervenite între mai multe instanţe, dacă acestea sau cel puţin două dintre ele nu au intrat în contradicţie);

- cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze cererea respectivă; dacă instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă consideră că nici una dintre instanţe nu este competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanţă, va trimite acesteia dosarul, pe cale administrativă.

Soluţionarea conflictelor de competenţă (art. 21-22 C.proc.civ.) - se face pe calea regulatorului de competenţă, de către instanţa superioară instanţelor aflate

în conflict; - o dată cu sesizarea instanţei superioare, instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul suspendă

soluţionarea cauzei şi înaintează dosarul instanţei îndreptăţite să se pronunţe asupra acestuia; - conflictele de competenţă se pot ivi şi între instanţele judecătoreşti şi celelalte organe cu

activitate jurisdicţională (art. 20 C.proc.civ.); situaţie în care conflictul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei aflate în conflict (art. 22 alin.4);

62

- în cazul în care conflictul de competenţă se iveşte între Î.C.C.J. şi o altă instanţă, acesta se rezolvă Curtea Supremă, hotărârea pronunţată constituind în acelaşi timp atât declinator cât şi regulator de competenţă;

- Instanţa competentă să soluţioneze conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor;

- Împotriva hotărârii constituind regulatorul de competenţă se poate face recurs în termen de 5 zile de la comunicare; dosarul va fi trimis instanţei competente spre soluţionare numai după rămânerea irevocabilă a regulatorului de competenţă; recursul, neexistând norme derogatorii, se soluţionează potrivit normelor de drept comun;

- Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este obligatorie pentru instanţa desemnată.

63

Capitolul VII

SANCŢIUNILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Actele de procedură

1.1. Noţiunea şi importan ţa actelor de procedură

Activitatea ce se desfăşoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de

acte procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare. Aceste acte trebuie îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la respectarea

principiului celerităţii, şi, prin urmare, la soluţionarea cu operativitate a neânţelegerilor ivite în circuitul civil.

Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la aprecierea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit.

Definiţie: Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma

prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.

Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora activitatea procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul se finalizează tot printr-un act procedural - hotărârea.

Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale, toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final, pronunţarea unei decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă şi mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile procesuale.

1.2. Clasificarea actelor de procedură Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii:

a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană: - actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,

cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc; - actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a hotărârii şi

cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.; actele altor participanţi la proces: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, depoziţia de martor, cererea de anulare a unei amenzi, etc.;

- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale organelor de executare, etc.

b. În funcţie de natura lor: - acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia martorului,

pronunţarea hotărârii, etc. - acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza,

somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.;

64

acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă exercitate înainte de declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea privind asigurarea dovezilor, etc.;

- acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după declanşarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică asupra conţinutului procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia realizată printr-un înscris al părţilor, etc.

c. În funcţie de conţinut: - acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,

întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzacţia, etc.

- acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de sechestru, comandamentul, etc.

d. În funcţie de caracterul lor: - acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale jurisdicţionale,

care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei excepţii prin încheiere, respingerea unei probe, etc.;

- acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la interogatoriu, stabilirea completului de judecată.

e. În funcţie de modul de executare: - acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea pentru

promovarea unei căi de atac, etc.; - acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor, pronunţarea

minutei, etc. f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele: - acte procesuale pregătitoare judecăţii; - acte procesulale făcute în timpul judecăţii; - acte efectuate după închiderea judecăţii;

1.3. Condiţii cerute pentru îndeplinirea actelor de procedură

Actele procedurale pentru a fi valabile trebuie întocmite în anumite condiţii şi termene, în caz

contrar ele nu-şi produc efectele fireşti. În mod tradiţional, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condiţiile generale

de validitate a actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele legii au fost îndeplinite.

Nu trebuie însă neglijat faptul că, în calitatea lor de acte juridice, pentru îndeplinirea lor valabilă, actele procesuale trebuie să respecte atât o serie de condiţii de fond, cât şi o serie de condiţii de formă.

Condiţiile de fond sunt determinate aşadar, de caracterul actelor de procedură de a constitui manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Din acest punct de vedere actele de procedură trebuie să respecte condiţiile generale de fond proprii actului juridic civil. O a treia condiţie de formă a actelor de procedură presupune că actele care îmbracă formă scrisă trebuie redactate în limba română: art.127 alin1 Constituţie: “ Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”;art.6 Lg.92/92. Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret (civil – nu obligatoriu).

65

În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul şi locul întocmirii actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului. Actele de procedură se îndeplinesc de regulă la sediul instanţei şi în cadrul şedinţei publice.

2. Termenele procedurale

2.1. Noţiune

Legea reglementează amănunţi atât conţinutul cât şi forma actelor de procedură; de cele mai multe ori însă, ea determină şi când trebuie făcute aceste acte, adică stabileşte anumite termene ce se impune a fi respectate.

Definiţie: Termenul de procedură este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite

acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură. Dacă actul de procedură n-a fost îndeplinit înâuntrul termenului stabilit, sancţiunea este

decăderea din dreptul de a-l mai face; dacă actul nu trebuia făcut în termenul respectiv, sancţiunea este nulitatea.

Termenul de procedură mai poate fi şi o anumiită zi, fixă, de exemplu termenul stabilit pentru judecarea pricinii sau termenul pentru prezentarea unei persoane pentru a depune ca martor, pentru depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea cercetării la faţa locului etc.

2.2. Clasificarea termenelor de procedură

Termenele de procedură se clasifică după mai multe criterii. Le reţinem pe cele mai semnificative:

1.După modul de stabilire: a) Termene legale – cele stabilite prin lege. La rândul lor se subdivid în: - termene legale perfecte(fixe) – cele stabilite în mod uniform de lege, fără putinţa de a fi

modificate de către instanţa de judecată - termene legale imperfecte – în mod excepţional ele pot fi prelungite (art.303 alin.5 – în materia termenului de recurs) sau scurtate (art. 89 alin.1 în legătură cu termenul pentru înmânarea citaţiei)

b) Termene judecătoreşti – care sunt stabilite de către instanţă sau preşedintele acesteia, putând fi modificate, scurtate sau prelungite (termenele fixate pentru judecarea cauzei, înfăţişarea martorilor, efectuarea expertizei, cercetarea locală, depunerea onorariului provizoriu de expert etc.)

c)Termene convenţionale – cele stabilite de părţi în cursul procesului civil; sunt foarte puţine (ex: art. 341 alin. 2 – termenul stabilit pentru arbitraj, nerespectarea lui atrage desfiinţarea hotărârii)

2.După caracterul lor: a) - termene imperative (peremptorii) – sunt acelea înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură(ex: termenele pentru exercitarea căilor de atac, pentru introducerea terţelor persoane în proces, pentru formularea întâmpinării etc) b) - termene prohibitive (dilatorii) – cele înăuntrul cărăora legea interzice îndeplinirea vreunui act de procedură (art.434)

3.După efectele pe care le produc (sancţiunea nerespectării lor): a) - termene absolute – acelea care prescriu o conduită obligatorie atât pentru părţi cât şi

pentru instanţa de judecată şi care, în caz de nerespectare, determină sancţiunea decăderii sau a nulităţii (ex)

66

b) - termenele relative – nu influenţează în mod hotărâtor asupra procesului, nerespectarea lor nu atrage sancţiuni procedurale ci, eventual alte sancţiuni, de ordin disciplinar, pecuniar (ex.)

4.După durata lor : - termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani (ex)

2.3. Durata şi modul de calcul al termenelor de procedură

Orice termen procesual are un punct de plecare şi un punct de împlinire între care se interpune un interval de timp.

A. În legătură cu punctul de plecare al termenelor, art.102 alin.1 instituie un principiu în această materie: “ termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel”.

Excepţii : 1. Principiul echipolenţei (echivalenţei)– uneori legea recunoaşte şi altor acte o valoare

echivalentă cu cea a comunicării: a. – termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de

executare (art.284 alin2) (explică finalitatea) b. – dacă apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată

pe data depunerii cererii de apel (art. 284 alin.3)(explică finalitatea) c. – termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data solicitării

(art.102 alin. 2)(dispoziţiile se interpretează în sensul că partea a solicitat comunicarea părţii adverse; explică)

2. Prin derogare de la regulă, sunt şi situaţii, expres prevăzute în Cod, când termenele încep să curgă de la alte momente: art.582 alin.1, art.22 alin.ultim, art.284 alin.4, art.170 alin.1, art.186 alin.2, art.324 pct.1 etc B. În legătură cu punctul de împlinire al termenelor procesuale:

- se consideră a fi acela în care efectul termenului se realizează, fie prin încetarea posibilităţii de efectuare a actului (termele imperative), fie dimpotrivă, prin naşterea dreptului de a îndeplini anumite acte de procedură (termene prohibitive).

În cazul termenelor imperative, actul făcut între punctul de plecare şi punctul de împlinire este un act făcut în termen. În acest sens reţinem şi dispoziţiile art.104: “actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui”(utilitate!)

În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este făcut înainte de împlinirea termenului este un act prematur.

În intervalul cuprins între momentul de plecare şi momentul de împlinie termenele curg, de regulă, continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate. Întreruperea şi suspendarea termenelor de procedurpă apare, aşadar, ca o excepţie de la regula enunţată anterior. Dat fiind că cele două instituţii indicate anterior nu sunt caracteristice pentru termenele de procedură, în această materie cauzele de întrerupere şi de suspendare nu sunt sistematizate de legiuitor ca în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune. Întreruperea termenului de procedură – modificarea cursului termenului în sensul înlăturării perioadei consumate înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi perioade după încetarea cauzei de întrerupere. Cauze generale de întrerupere: 1. art.103 alin.1 – când partea a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să

îndeplinească actul de procedură în termenul legal (explică noţiunea pe larg, cu exemple şi comparaţii cu cazul fortuit şi forţa majoră, repunerea în terme din dreptul material; procedura

67

invocării, soluţii). Dacă o asemenea împrejurare va fi dovedită de partea care o invocă, de la încetarea împiedicării va curge întotdeauna un termen de 15 zile pentru îndeplinirea actului de procedură;

2. Întrucăt totdeauna punctul de plecare al termenului este legat de existenţa unui act de procedură, termenul se întrerupe când actul de pornire al termenului a fost declarat nul sau când, printr-o împrejurare fortuită nu se mai poate face dovada existenţei acelui act (de ex, actul de comunicare a hotărârii a fost declarat nul sau dovada comunicării nu mai poate fi făcută, astfel fiind compromis şi termenul de apel sau recurs)

Cauze speciale de întrerupere: 1. Termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea

judecării pricinii de către partea care justifică un interes – art.249 2. Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – art. 285 alin.1. În

acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii. Termenul de apel începe să curgă din nou de la data acestei comunicări, iar pentru moştenitorii incapabili sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din data cănd s-a numit tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.

3. Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea – art.286. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.

Suspendarea termenului de procedură înseamnă – modificarea cursului acestui temren, în

sensul opririi curgerii lui pe durata existenţei unor situaţii limitativ prevăzute de lege, la sfârşitul cărăra acelaşi termenîşi reia cursul, socotindu-se şi timpul mconsumat înainte de suspendare.

Cauze generale: 1. Suspendarea judecăţii - art.243 şi 244 (citeşte) 2. Suspendarea termenului de perimare cât timp dăinuieşte suspendarea judecăţii pronunţată de

insrtanţă, în cvazurile prevăzute la art.244, precum şi în alte cazuri prevătute de lege. 3. Suspendarea termenelor de procedură prin legi speciale, pe durata unor anumite situaţii

Modul de calcul al termenelor procedurale

Potrivit art.101 termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se împlinesc în ziua

corespunzătoare zilei de plecare. Dacă termenul începe să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii.

În cazul termenelor stabilite pe zile şi ore se aplică sistemul de calcul “pe zile libere”, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (cel mai avantajos sistem pentru parte). Legea procedurală determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore. Potrivit art.101 alin. 2 termenele de procedură statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii următoare (tot sistemul cel mai avantajos; în opoziţie cu termenul calculat de momento ad momentum) O dispoziţie procedurală utilă este prevătzută şi în art.101 alin.5: termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi pânâ la sfărşitul primei zile de lucru următoare. Această dispoziţie se aplică tuturor termenelor procedurale, legea nefăcând nici o distincţie în acest sens.

68

3. Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor

referitoare la actele de procedura si la termenele procedurale 3.1. Noţiuni generale

Sancţiunile procedurale au, în toate situaţiile, un rol deosebit de important, întrucât ele sunt

destinate să contribuie la o optimă administrare a justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale, activitatea judiciară bazată pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza în condiţii proprii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne una formală, în lipsa unor sancţiuni care să inrervină pentru a impune o conduită adecvată participanţilor la activitatea jurisdicţională. Dar sancţiunile nu corespund numai unui interes general, ci şi unui interes concret al părţilor litigante pentru care procesele civile nu trebuie să se eternizeze, ci dimpotrivă se impune să fie soluţionate cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege. În aceste condiţii, se poate afirma că sancţiunea de drept procesual reprezintă ea însăşi o garanţie a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate. Sancţiunile procesuale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Sancţiunile procesuale prezintă următoarele funcţii:

- preventiv-educativă; - represiv-intimidantă(sancţionează, dar unele au şi funcţie reparatorie, ca de exemplu

cheltuielile de judecată). Sancţiunile procesuale contribuie la o optimă administrare a justiţiei şi reprezintă o garanţie

a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate. Sancţiunile procesuale nu sunt tratate unitar şi nici nu există o concepţie unitară cu privire la acestea. Astfel, pe unele Codul de procedură civilă le numeşte sancţiuni(alteori le spune pedepse-termenii sunt folosiţi ca sinonimi ): decăderea(art. 167 alin. 4 C. proc. civ., art. 138 C. proc. civ., art.103 C. proc. civ.), nulitatea (art. 88 alin.2 C. proc. civ., art.89 alin.1 C. proc. civ., art. 302 C. proc. civ.), amenzile judiciare(art. 108² alin.1,2 C. proc. civ.).Altele nu sunt numite astfel,dar au,cu siguranţă, caracter sancţionator: perimarea(art.248 C. proc. civ.), cheltuielile de judecată. Altele sunt sancţiuni speciale: pierderea puterii executorie a hotărârii neexecutate înăuntrul termenului de prescripţie(art.405 alin. 3 C. proc. civ.), respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută(art. 616 C. proc. civ.), îndepărtarea din sala de şedinţă a părţii(art.122 alin. 5 C. proc. civ.). Alte dispoziţii au şi caracter sancţionator: art. 174 C. proc. civ., art.225 C. proc. civ. Menţionăm şi existenţa unor sancţiuni disciplinare ce pot fi aplicate unor funcţionari judecătoreşti potrivit Legii nr.92/1992. De asemenea, nu poate fi exclusă nici răspunderea penală dacă se săvârşeşte o infracţiune. 3.2. Nulitatea actelor de procedură 3.2.1. Noţiune şi clasificare Deşi conceptul de nulitate este propriu şi dreptului material, ca sancţiune de drept procesual civil, ea comportă trăsături distincte de unde rezultă şi o definiţie proprie.

69

Nulitatea este sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare.

Nulităţile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii: A) După natura normelor procedurale încălcate, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Aceasta reprezintă cea mai importantă clasificare şi serveşte pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Potrivit art. 108 C. proc. civ.: “Nulit ăţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orce stare a pricinii.Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce.” Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi: -pot fi invocate în orice fază a procesului civil; -pot fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu; -viciile unui act lovit de nulitate absolută nu pot fi acoperite. Nulit ăţile relative prezintă următoarele particularităţi: -pot fi invocate numai in limite litis, adică cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat; -pot fi invocate numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată norma juridică încălcată; -viciile pot fi acoperite. B) După izvorul lor , nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale. Nulit ăţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. De exemplu, art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ., art. 302 C. proc. civ. Nulit ăţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul in nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil. Marea majoritate a nulităţilor în dreptul nostru procesual civil sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese constituiind excepţia. C) După raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi proprii şi nulităţi derivate. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o independenţă de sine stătătoare.” D) După natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci. Nulit ăţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actelor de procedură. Nulit ăţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare a actelor de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului la o instanţă ierarhic superioară etc.

70

B) După întinderea efectului sancţionator, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi totale şi nulităţi parţiale. În materie procesuală, distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor de atac. Astfel, în materia recursului instanţa poate dispune casarea totală sau parţială a hotărârii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat. 6) După modul în care ele operează, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărîre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. În dreptul procesual civil, indiferent de felul nulităţii şi chiar dacă au fost transgresate dispoziţii esenţiale, intervenţia justiţiei este întotdeuna necesară. 3.2.2. Condiţiile generale ale nulităţii Potrivit art. 105 C. proc. civ. (modificat prin Legea nr. 202/2010): „Actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege”. Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.” Art.105 C.proc.civ. nu reglementează nulitatea absolută (alin.1) şi nulitatea relativă(alin.2), ci alin. 2 consacră condiţiile generale ale nulităţii actelor de procedură, alin.1 reglementează o nulitate derivată, iar alin. 2 teza a 2-a o nulitate expresă. Cu privire la aceasta, nu există o reglementare unitară24. Din analiza dispoziţiilor art.105 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că acesta reprezintă dreptul comun25 în materia nulităţii actelor de procedură, textul reglementând condiţiile generale ale nulităţii: -actul de procedură să fie îndeplinit cu nesocotirea formelor legale sau de un funcţionar necompetent (adică a dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil) -actul de procedură să determine producerea unei vătămări ; -vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. 1) Nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil Art.105 alin.2 se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate de acest text este acela dintre general şi particular, prima ipoteză constitui genul, iar cea de-a doua specia. Prin “neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actului de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil.

24 Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 190 25 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, op. cit., p. 181

71

Referirea la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. 2) Producerea unei vătămări Vătămarea reprezintă încălcarea unor drepturi sau intrese legitime ale părţilor, dar nu numai.Un ansamblu de norme procesuale sunt însă instituite de lege spre a se realiza o soluţionare adecvată a litigiului. Or, neobservarea acelor reguli care exlud intereselor părţilor nu poate fi lipsită de sancţiune. De aceea, în determinarea conceptului de vătămare procesuală trebuie să se ţină seama atât de nesocotirea drepturilor părţilor, cât şi a celorlalte reguli privitoare la soluţionarea litigiului. N. Volonciu: “Vătămarea nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, extinzându-se şi la justa soluţionare a cauzei.” Problema se pune numai în ceea ce priveşte nulitatea prevăzută de alin. 2. În cazul alin. 1 ne aflăm în prezenţa unei nulităţi necondiţionate. Alin.2 teza 2 consacră şi o prezumţie de vătămare la nulităţile exprese. 3) Vătămarea să nu poată fi înlăturat ă în alt mod decât prin anularea actului În cazul alin.1, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea să înlăture consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută în art. 160 C. proc. civ., care consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură. În cazul alin. 2, înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. În principiu, nulitatea absolută se caracterizează prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă, nulităţile derivate pot fi uneori evitate. Spre exemplu, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale poate fi evitată prin ratificarea lor de către partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea ei, pe cale de excepţie, şi prin conexarea cauzelor. În cazul nulit ăţii relative, anularea actului de procedură intervine doar ca un ultim remediu. Atât părţile cât şi judecătorii sunt datori să stăruie pentru înlăturarea acestor neregularităţi.

3.2.3. Invocarea nulităţii actelor de procedură Invocarea nulităţilor este prevăzută de art. 108 C. proc. civ. “ Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orce stare a pricinii.Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce.” Observaţii: 1) Nulitatea absolută poate fi invocată chiar şi de partea care a pricinuit-o, instanţa şi procurorul, dacă participă, având chiar obligativitatea de a o invoca. 2) Nulitatea relativă se declară numai la cererea parţii care are interes să o invoce. 3) În cazul coparticipării, nulitatea relativă pate fi invocată de oricare din părţile în favoarea căreia a fost instituită norma. 4) Momentul invocării diferă.

Astfel, a) nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii. b) nulităţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art.

108 alin. 3 C. proc. civ. precizează “că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.”Momentul iniţial până la care poate fi invocată nulitatea relativă este prima zi de înfăţişare, iar momentul ultim este

72

“înainte de a pune concluzii în fond.”Nulitatea relativă care vizează însăşi hotărârea nu poate fi invocată decât direct în apel. Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost respinse, pe calea apelului.

5) Modalităţile de invocare a nulităţilor: excepţia de nulitate şi căile de atac. Constatarea nulităţii În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează de iure, ele trebuie constatate de instanţa competentă prin încheiere sau, după caz, prin hotărâre. Instanţa este obligată să precizeze şi întinderea nulităţii deoarece afectează actele ulterioare în măsura în care acestea nu au o existenţă de sine stătătoare. Nulitatea nu are numai o funcţie sancţionatorie, ci este şi un remediu procesual. Potrivit art. 106 alin. 2 C. proc. civ.: “Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură.”. Îndreptarea actelor se poate realiza pe două căi: refacerea sau remedierea lor. Refacerea constă în înlocuirea actului cu unul nou, de ex. citaţia, expertiza. Remedierea constă în completarea, modificarea sau rectificarea actului(art. 114 alin. 2 C. proc. civ., art. 132 alin.1 C. proc. civ., art.281 C. proc. civ., art.281² C. proc. civ.). 3.2.4. Efectele nulităţii 1) Ineficienţa actelor de procedură şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja. Nulităţile operează de la momentul declarării. Dacă nulitatea nu e declarată, deşi viciată în structura sau condiţiile ei de existenţă, actele produc toate efectele unor acte legale. 2) Regula potrivit cu care actul nul nu are nici un efect vizează numai funcţia procedurală a acestuia. Actul poate produce unele efecte, deşi a fost anulat de instanţă. De exemplu, o tranzacţie anulată pentru vicii procedurale poate constitui o mărturisire cu privire la dreptul dedus judecăţii; o cerere de chemare în judecată chiar dacă a fost anulată pentru lipsă de probe poate fi folosită ca o mărturisire sau ca un început de dovadă scrisă într-un alt proces; art. 1870 C. civ. recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie cererii de chemare în judecată chiar dacă este adresată unei instanţe şi chiar dacă e nulă pentru lipsă de forme. 3) Sancţiunea nulităţii se extinde şi asupra actelor a căror existenţă valabilă depinde de existenţa valabilă a actului anulat. Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care actele nu pot avea existenţă de sine stătătoare.”

73

3.3. Decăderea 3.3.1. Noţiunea şi importan ţa decăderii Decăderea poate fi definită ca fiind aceea sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege, deci în pierderea unui drept procedural neexercitat în termenul legal peremptoriu. Art. 103 alin. (1) C. proc. civ. prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Rezultă că decăderea sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea ce nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege. Sancţiunea procedurală a decăderii este destinată să asigure celeritatea procesului civil şi îndeplineşte două funcţii: - funcţia preventivă – părţile sunt avertizate asupra consecinţelor la care se expun în cazul

nerespectării termenelor prevăzute de lege; - funcţia sancţionatorie – cel ce nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul fixat de lege pierde

acest drept

3.3.2. Cazurile şi condiţiile decăderii

Pentru a interveni sancţiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii : a) - existenţa unui termen legal şi imperativ (peremptoriu) înăuntrul căruia trebuie

exercitat dreptul procedural; b) - partea (ori procurorul) să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul acestui

termen; c) - inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii ;

În ceea ce priveşte prima condiţie se impun unele precizări: - pentru a opera decăderea, trebuie să foe vorba de un termen legal, iar nu de un termen

judecătoresc sau convenţional; nerespectarea termenelor judecătoreşti atrage o altă sancţiune, respectiv posibilitatea ca judecătorul să nu mai acorde un nou termen pentru îndeplinirea actului de procesură; - nu orice termen legal este prevăzut sub sancţiunea decăderii, ci această sancţiune implică nerespectarea unui termen imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege; nerespectarea termenelor prohobotive (dilatorii) atrage nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea termenului; - decăderea implică un termen absolut, iar nu un termen relativ; - decăderea intervine şi atunci când legea prevede că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-un anumit moment procesual sau într-o anumită etapă a procesului, iar partea nu a îndeplinit actul de procedură până la acel moment sau în aceea etapă procesuală (de exemplu, nu a cerut recuzarea înaintea oricăror dezbateri) sau când legea stabileşte o anumită ordine în efectuarea actelor de procedură şi partea nu a respectat-o (de exemplu, partea care nu a invocat nulitatea relativă la primul termen de înfăţişare ce a urmat acestei neregularităţi, este decăzută din dreptul de a o mai invoca – art. 108 alin. (3) C. proc. civ.).

74

În legătură cu cea de-a doua condiţie: - decăderea intervine pentru nexercitarea în termenul legal peremptoriu al drepturilor recunoscute de lege părţilor şi procurorului; - decăderea nu operează însă în cazul drepturilor procedurale ale instanţei de judecată (drepturi care sunt, în acelaşi timp, îndatoriri procesuale). În ceea ce priveşte a treia condiţie: - sancţiunea decăderii nu intervine dacă există o dispoziţie expresă a legii în acest sens, cum ar fi, spre exemplu, în următoarele situaţii:

o art. 186 alin. (4) C. proc. civ. prevede că decăderea din dovada cu martori, pentru neîndeplinirea obligaţiei de depunere a sumei necesare despăgubirii şi transportului martorilor, se acoperă numai dacă martorii se înfăşişează la termenul fixat pentru audierea lor;

o sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita apelul nu operează nici în cazul în care intimatul formulează un apel incidental, conform art. 293 C. proc. civ., în intervalul de timp situat între momentul împlinirii termenului de apel şi prima zi de înfăţişare înaintea instanţei de apel;

- sancţiunea decăderii nu intervine dacă decăderea priveşte pe una dintre părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre părţi a efectuat actul de procedură în termen, spre exemplu:

o în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi la coparticipanţii care nu au declarat apel sau, după caz, recurs,, ori al căror apel a fost respins fără a fi cercetat pe fond;

- sancţiunea decăderii nu intervine dacă partea ce putea invoca decăderea renunţă la acest drept; pentru a putea renunţa la dreptul de a invoca decăderea trebuie îndeplinite următoarele cerinţe

a) termenul să fie reglementat de norme de ordine privată, b)partea să aibă capacitate deplină de exerciţiu; c) renunţarea să intervină numai după ce termenul a expirat; d) renunţarea să fie strict personală şi expresă; - de asemenea, sancţiunea decăderii nu intervine în acele cazuri în care, deşi este vorba de

nerespectarea unui termen legal imperativ, legea stabileşte o altă sancţiune, cum ar fi: o formularea cererii reconvenţionale sau a cererii de introducere în judecată a altor

persoane după expirarea termenului prevăzut de lege atrage sancţiunea judecării separate a cererii respective;

- sancţiunea decăderii nu intervine dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în termen (când instanţa, în anumite condiţii, poate dispune repunerea în termen, cum vom vedea ulterior)

3.3.3. Invocarea şi pronunţarea decăderii Decăderea nu operează de drept. Pentru a interveni decăderea aceasta trebuie invocată şi apoi pronunţată de către instanţă, desigur după ce aceasta a verificat şi a constatat că sunt îndeplinite cele trei condiţii enunţate anterior. Condiţiile în care poate fi invocată decăderea sunt determinate de caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice care stabileşte termenul (legal, peremptoriu şi absolut). Astfel: a) dacă norma juridică este de ordine publică, decăderea poate fi invocată - de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu,

75

- în orice stare a pricinii o sunt însă situaţii în care legea limitează momentul până la care se poate invoca

decăderea – art. 310 C. proc. civ. prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, recursul se va socoti făcut în termen

b) dacă norma care stabileşte termenul are caracter de ordine privată, decăderea poate fi invocată - numai de partea interesată

- şi numai la primul termen de înfăţişare ce a urmat momentului cunoaşterii motivului de decăderea; partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăşi din dreptul de a o invoca.

Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal peremptoriu. Mijlocul procedural de invocare a decăderii este:

- excepţia, dacă procesul este în curs de judecată şi - prin intermediul căii de atac (apelul, recursul) dacă a fost pronunţată o hotărâre de

fond; dacă norma care reglementează termenul este de ordine privată, se va putea invoca decăderea în apel sau recurs numai dacă aceasta a fost valorificată în faţa instanţei de fond în termen, iar instanţa a respins excepţia de decădere (tardivitate) sau a omis să se pronunţe cu privire la aceasta.

3.3.4. Efectele decăderii. Repunerea în termen Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural ce nu a fost

exercitat în termenul legal imperativ. Deşi decăderea nu atinge dreptul subiectiv civil, această sancţiune poate să determine

pierderea unei componente a dreptului la acţiune şi anume, posibilitatea de a obţine „condamnarea” pârâtului (reclamantul) sau de a obţine respingerea cererii de chemare în judecată (pârâtul).

Dacă partea este decăzută din dreptul de a efectua actul de procedură şi totuşi face acel act, acesta este lovit de nulitate, sancţiunea fiind însă consecinţă a decăderii (nu efectul nerespectării normei care stabilea termenul legal peremptoriu).

Chiar dacă pronunţarea decăderii lipseşte actul de procedură de efectele sale fireşti, când acesta cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, acestea îşi vor produce efectele (de exemplu, dacă cererea de apel este respinsă ca tardivă, poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară sau ca început de dovadă scrisă).

Dacă decăderea nu a fost costatată şi pronunţată de instanţă, actul de procedură făcut după îndeplinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil, iar toate căile care permiteau să se constate şi pronunţe decăderea nu mai pot fi folosite, iar sancţiunea rămâne definitiv inoperantă.

Repunerea în termen Instituţia repunerii în termen este consacrată legal de art. 103 C. proc. civ. Pentru ca instanţa să dispună repunerea în termen, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele

cerinţe : 1. partea care nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul legal peremptoriu să facă

dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa ei, deci a unei împrejurări care exclude culpa părţii (de exemplu, faptul detenţiunii nu poate fi considerat ca o împiedicare mai presus de voinţa părţii);

2. împrejurarea ce a împiedicat partea să acţioneze să se fi produs înăuntrul termenului legal peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul procedural, iar nu să se fi ivit după expirarea termenului respectiv.

76

3. în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de exercitare a căii de atac ori cererea prin care solicită încuviinţarea îndeplinirii unui alt act de procedură.

Fiind un incident procedural, repunerea în termenul de exercitare a căii de atac sau de îndeplinire a oricărui alt act de procedură:

- nu poate fi acordată din oficiu de către instanţă, ci numai dacă este cerută de partea interesată;

- asupra repunerii în termen se va pronunţa instanţa investită cu soluţionarea căii de atac sau cu îndeplinirea actului de procedură respectiv;

- când se cere repunerea în termen pentru un act de procedură îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa se va pronunţa prin încheiere interlocutorie care nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea asupra fondului;

- când se cere repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac, o instanţa va pronunţa mai întâi o încheiere dacă admite repunerea în termen,

după care trece la soluţionarea căii de atac respective şi pronunţă hotărârea prin care soluţionează calea de atac; această încheiere va putea fi atacată de intimat sau de procuror numai o dată cu hotărârea pronunţată în calea de atac respectivă (dacă aceasta, la rândul ei, este susceptibilă de a fi atacată)

o dacă instanţa respinge cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, atunci va pronunţa o hotărâre prin care respinge atât cererea de repunere în termen (ca neîntemeiată sau tardivă) cât şi calea de atac (ca tardivă); dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, hotărârea este supusă recursului, iar dacă s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea este irevocabilă

77

BIBLIOGRAFIE 1. Gabriel BOROI, Octavia SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civilă adnotat,

ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, 2011 2. Ioan LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2010; 3. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Wolters-Kluwer, 2010, 4. D. Florescu, R. Popa, A. Bordea, L. Popa, M. Epure, G. Spătaru, D Yamfirache,

Excepţiile în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010 5. MihaelaTĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2008; 6. Mihaela TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2008; 7. Mihaela TĂBÂRCĂ – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2007; 8. Viorel Mihai CIOBANU, Gabriel BOROI, Traian Briciu, ediţia 5– Drept procesual civil.

Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck Bucureşti, 2010 9. Oana ZAHARIA LEFTER, Drept procesual civil. Partea generală, Casa de editură

Venus, Iaşi 2008 10. Florea. MĂGUREANU - Drept procesual civil, ediţia a VII-a, Editura All Beck,

Bucureşti 2001 11. L.DĂNILĂ, CL.ROŞU – Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004, 12. Viorel Mihai CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria

generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999 13. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, 14. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,

ediţia aII-a, Bucureşti, 1996, 15. I.STOENESCU, S.ZILBERNSTEIN – Drept procesual civil.Teoria generală.Judecata la

prima instanţă.Hotărârea – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, 16. E.HEROVANU – Principiile procedurei judiciare, vol. I, Institutul de Arte Grafice

“Lupta” N.Stroilă, Bucureşti, 1932 17. L. CADIET, E. JEULAND, Droit judiciaire privé, LexisNexis, Litec, Paris, 2009 18. G. COUCHEZ (avec la collaboration de J.-P langlade et D. Lebeau) Procédure civile,

Dalloz, Paris, 1998; 19. P. CRAIG, GRÁINNE de BURCA, Dreptul Uniunii Europene (Comentarii,

jurisprudenţă şi doctrină) ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

78

SUBIECTE EXAMEN DREPT PROCESUAL CIVIL I Semestrul I

1. Principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil 2. Principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil 3. Compunerea şi constituirea instanţei 4. Incompatibilitatea 5. Abţinerea. Noţiune. Cazuri. 6. Recuzarea. Noţiune.Cazuri. 7. Recuzarea. Procedura de soluţionare 8. Participarea procurorului în procesul civil 9. Coparticiparea procesuală. Felurile coparticipării. 10. Coparticiparea procesuală. Efectele coparticipării. 11. Justificarea unui interes – condiţie pentru a fi parte în procesul civil 12. Calitatea procesuală – condiţie pentru a fi parte în procesul civil 13. Capacitatea procesuală – condiţie pentru a fi parte în procesul civil 14. Intervenţia voluntară principală. Noţiune. Termen de depunere. Admisibilitate. 15. Intervenţia voluntară principală. Procedura de soluţionare. Soluţii. 16. Intervenţia accesorie. Noţiune. Termen de depunere. Admisibilitate. 17. Intervenţia accesorie. Procedura de soluţionare. Soluţii. 18. Chemarea în judecată a altor persoane. Noţiune. Termen de depunere. Procedura de

judecată. 19. Chemarea în garanţie. Noţiune. Termen de depunere. Procedura de judecată. Soluţii. 20. Reprezentarea prin mandatar neavocat în procesul civil 21. Competenţa materială a judecătoriilor 22. Competenţa materială a tribunalelor 23. Competenţa materială a curţilor de apel 24. Competenţa teritorială de drept comun 25. Competenţa teritorială alternativă 26. Competenţa teritorială exclusivă 27. Prorogarea legală de competenţă. Noţiune. Cazuri. 28. Prorogarea judecătorescă de competenţă. Strămutarea. Motive. 29. Procedura de judecată a cererii de strămutare 30. Excepţia de necompetenţă. Invocare. Soluţii. 31. Hotărârea de declinare a competenţei. Particularităţi. 32. Conflictele de competenţă. Noţiune. Feluri. Condiţii. Soluţionare 33. Actele de procedură. Noţiune. Clasificare. Condiţii pentru îndeplinirea actelor de procedură 34. Cazurile de nulitate 35. Invocarea nulităţii actelor de procedură 36. Efectele nulităţii actelor de procedură 37. Termenele. Noţiune şi clasificare 38. Modul de calcul şi durata termenelor procedurale 39. Decăderea. Definiţie. Condiţii. 40. Invocarea şi pronunţarea decăderii. Efectele decăderii. Repunerea în termen