1

Prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu

Drept c iv i l

Drept succesoral

2

LISTA DE ABREVIERI

HG – Hotărârea Guvernului

OG – Ordonanţa Guvernului

OUG – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

CC – Curtea Constituţională

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

TS – Tribunalul Suprem

CAS – Curtea de Casaţie

ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

CA – Curtea de Apel

TMB – Tribunalul Municipiului Bucureşti

TJ – Tribunalul judeţean

RRD – Revista Română de Drept

Dreptul Dr. – Revista „Dreptul”

JN – Revista „Justiţia Nouă”

LP – Revista „Legalitatea Populară”

CJ – Revista „Curierul Judiciar”

Deciziile CSJ

1990-1992 – Probleme de drept din deciziile CSJ (1990-1992)

Culegere CC

1992-1993 – CC. Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993

Culegere

TMB 199’ – TMB, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 199’

CD – Culegere de decizii ale TS pe anul ...

3

TITLUL I

Consideraţiuni generale privind moştenirea

Capitolul I

Noţiuni generale

Secţiunea I – Terminologie

§ 1. Noţiunea de moştenire1

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către

una sau mai multe persoane fizice în fiinţă (art. 953 C.civ.)

Patrimoniul unei persoane fizice, conceput ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

patrimoniale şi bunurilor care aparţin acesteia, este însoţitorul permanent al persoanei pe

parcursul întregii sale existenţe.

Patrimoniul (activul şi pasivul patrimonial) nu dispare o dată cu încetarea din viaţă a

persoanei fizice. El este o realitate faptică în căutarea unui subiect de drept căruia să fie

atribuit.

Nu poate exista prin urmare un patrimoniu fără titular.

Soluţia juridică a transmiterii patrimoniului unei persoane fizice la decesul acesteia

este oferită de dreptul succesoral.

Moştenirea este deci transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate

către una sau mai multe persoane fizice sau persoane juridice în fiinţă la data

transmisiunii.

Evenimentul care determină transmiterea patrimoniului este moartea titularului său.

Regulile privind transmisiunea patrimoniului pentru cauză de moarte, sunt stabilite

de Codul civil în Cartea a IV-a, Titlul I – „Despre moşteniri şi liberalităţi“ sunt

aplicabile la moartea (decesul) unei persoane fizice.

Transmiterile universale sau transmiterile cu titlu universal determinate de încetarea

persoanei juridice nu intră în conţinutul noţiunii de moştenire.

Vechiul cod civil (art. 644) folosea noţiunea de „succesiune” ca echivalent pentru

noţiunea de moştenire.

Moştenirea este deci unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii.

Ea se deschide numai la moartea unei persoane (fizice), fiind deci un mijloc de

dobândire a proprietăţii mortis causa.

§ 2. Defunct (de cujus)

1 Prof.dr. D. Florescu, Drept civil. Succesiunile, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2006, p. 5-7;

Prof.dr. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, 2002, p. 5-12; Dan

Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, 2003, p. 25-28; Mihail Eliescu, Moştenirea

şi devoluţiunea ei, Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 19-65; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Tratat

de drept civil, vol. III, Juridica, Editura All Beck, 1998, p. 226-246; D. Alexandresco, Principiile

dreptului civil român, vol. II, Bucureşti, 1926, Ed. Socec & Co, p. 16-46.

4

Defunctul sau de cujus-ul este persoana despre a cărei moştenire este vorba şi

provine din prescurtarea sintagmei latine „Is de cujus succesionis agitur“ (Cel despre

succesiunea căruia este vorba).

Termenul („de cujus“) defunct este folosit în special în moştenirea legală.

În moştenirea testamentară este utilizat şi termenul de testator, pentru a desemna de

cujus-ul care a dispus de patrimoniul său pentru cauză de moarte.

§ 3. Moştenitor sau succesor este persoana fizică sau juridică care dobândeşte fie

întreg patrimoniul defunctului, fie o fracţiune din acesta.

Vechiul cod civil folosea pentru desemnarea moştenitorului legal şi termenul

sinonim latin de „erede“.

În cazul moştenirii testamentare pentru desemnarea succesorului, este întrebuinţat şi

termenul specific de „legatar“.

§ 4. Noţiunea de moştenire are şi un al doilea sens, anume acela de

universalitate a activului şi pasivului patrimonial care trece de la defunct la

moştenitorii săi, altfel zis de masă succesorală.

Moştenirea cuprinde întregul patrimoniu al defunctului adică atât drepturile cât şi

obligaţiile lui, cu excepţia celor strict personale.

Moştenitorul nu poate avea mai multe drepturi decât avea de cujus-ul, pentru că

nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi. (Nemo plus juris ad

alium transferre potest, quam ipse habet.)

Secţiunea a II-a – Felurile moştenirii

Art. 955 C.civ. dispune că „Patrimoniul defunctului se transmite prin

moştenire legală, în măsura în care acela care lasă moştenirea nu a dispus astfel

prin testament.

O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire

testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.

Rezultă deci că moştenirea este de două feluri: legală sau testamentară.

Moştenirea (succesiunea) este legală când transmiterea patrimoniului pentru

cauză de moarte are loc în temeiul legii.

Legea reglementează în cazul succesiunii legale persoanele care vor fi chemate la

moştenire, ordinea în care vor veni şi cotele ce li se cuvin.

Moştenirea legală reprezintă situaţia obişnuită, comună, şi se aplică ori de câte ori

defunctul nu a dispus de bunurile sale pentru cauză de moarte prin testament.

De aceea moştenirea legală este cunoscută şi sub denumirea de moştenire ab

intestat (adică fără testament).

Temeiul moştenirii ab intestat este rudenia de sânge, iar ideile care determină acest

criteriu de transmisiune sunt afecţiunea presupusă a lui de cujus faţă de rudele lui de

sânge şi consolidarea familiei prin conservarea bunurilor moştenite.

Moştenirea este testamentară când, şi în măsura în care, de cujus-ul a dispus de

întreg patrimoniul său sau de o fracţiune din acest patrimoniu, ori de bunuri

determinate prin acte de ultimă voinţă (legate) îmbrăcate în formă testamentară.

Voinţa legiuitorului, care stabileşte un sistem legal de transmitere a patrimoniului

defunctului, nu se poate substitui voinţei defunctului, titularul patrimoniului său. Voinţa

legiuitorului suplineşte numai voinţa neexprimată a defunctului.

5

Precizăm că există şi câteva norme prin care legiuitorul intervine şi corectează

voinţa liberală a defunctului, în scopul protejării rudelor foarte apropiate sau a soţului

supravieţuitor (rezerva succesorală şi drepturile speciale ale soţului supravieţuitor).

Defunctul poartă în cadrul succesiunii testamentare şi denumirea de testator, iar

persoanele desemnate să culeagă moştenirea – în tot sau în parte – se numesc

moştenitori testamentari sau legatari.

Moştenirea legală este întotdeauna un mijloc de a dobândi cu titlu universal, în

timp ce moştenirea testamentară poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu

particular.

Cele două forme ale moştenirii, cea legală şi respectiv cea testamentară, nu se

exclud, ci pot coexista.

O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire

testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală (art. 955 alin. (2) C.civ.).

Fireşte că în toate cazurile în care ar exista moştenitori rezervatari şi prin legate

(testament) s-a adus atingere rezervei lor, ei vor dobândi potrivit legii partea din

moştenire corespunzătoare rezervei, şi doar pentru rest (adică pentru cotitatea

disponibilă), devoluţiunea succesorului va fi testamentară.

6

Capitolul II

Caracterele juridice ale moştenirii

Secţiunea I – Enumerarea caracterelor juridice ale moştenirii

Din definiţia moştenirii, de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice

decedate la una sau mai multe persoane în viaţă, rezultă caracterele juridice ale acestui

mod de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor.

Secţiunea a II-a – Caracterele juridice ale moştenirii

Caracterele juridice ale moştenirii sunt: transmitere pentru cauză de moarte,

universală, unitară şi indivizibilă.

§ 1. Este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa) pentru că se produce

numai ca efect al morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a unei persoane

fizice.

Este prin urmare o transmitere mortis causa şi nu inter vivos (între vii).

Regulile moştenirii nu se aplică nici în cazul încetării existenţei unei persoane

juridice.

§ 2. Este o transmitere universală pentru că obiectul moştenirii este patrimoniul

defunctului, adică totalitatea drepturilor, bunurilor şi obligaţiilor care au valoare

economică şi care au aparţinut defunctului.

Nu se transmit prin moştenire drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, precum şi

drepturile şi obligaţiile patrimoniale constituite intuitu personae (de exemplu obligaţia

de întreţinere).

Caracterul universal al transmiterii moştenirii explică transmiterea atât a activului

patrimoniului defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial (a

obligaţiilor defunctului).

Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmisiunile între

vii care au ca obiect drepturi sau obligaţii singulare.

Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmiterile între vii,

pe de o parte, pentru că are ca obiect o universalitate, şi nu bunuri sau drepturi privite ut

singuli (individual), iar pe de altă parte, pentru că are ca obiect şi obligaţii care nu pot

forma obiect al transmisiunilor între vii.

În sfârşit, drepturile privind imobilele dobândite mortis causa sunt opozabile terţilor

fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară cerute de lege pentru

transmisiunile prin acte între vii (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a

publicităţii imobiliare).

Aceste drepturi se vor înscrie însă în prealabil în cartea funciară dacă titularul

înţelege să dispună de ele.

§ 3. Este o transmitere unitară, în sensul că obiectul ei, patrimoniul defunctului,

fiind unitar, se transmite la moştenitori după aceleaşi norme juridice, fără a distinge

după natura, provenienţa sau originea bunurilor care compun masa succesorală.

7

În dreptul român nu se aplică principiul Paterna paternis, materna maternis, care

distingea bunurile după provenienţa lor: pe linie paternă sau pe linie maternă, decât în

cazul în care la moştenirea defunctului vin în concurs fraţi buni (având aceeaşi mamă şi

acelaşi tată, cu fraţi consangvini sau cu fraţi uterini.

Caracterul unitar al transmiterii comportă şi unele excepţii, determinate de

considerente de echitate sau de ordin social-economic, şi anume:

a) Soţul supravieţuitor cînd nu vine în concurs cu descendenţii, moşteneşte pe lângă

cota stabilită potrivit art. 972 C.civ., mobilierul şi obiectele de uz casnic care au

fost afectat folosirii comune ale soţilor (art. 974 C.civ.).

Mobilele gospodăriei casnice formează deci o masă distinctă de bunuri succesorale,

reglementată de norme distincte de cele care cârmuiesc restul succesiunii.

În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, el

nu mai are acest drept special şi principiul unităţii transmisiunii succesorale se va aplica

integral.

b) „În cazul decesului salariatului, drepturile băneşti care i se cuvin până la data la

care s-a produs decesul se plătesc soţului supravieţuitor, copiilor şi părinţilor lui,

iar în lipsa acestora, se plătesc celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului

comun“ (art. 7 alin. 4 din Legea salarizării nr. 14/1991).

Prin urmare, în privinţa salariului neîncasat de defunct nu se aplică principiul

unităţii moştenirii, ci norme derogatorii. Soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii

defunctului încasează aceste drepturi băneşti indiferent de calitatea de moştenitor (şi

chiar dacă au renunţat la moştenirea defunctului), fără a fi nevoie să prezinte certificatul

de moştenitor.

În aceeaşi ordine de idei, art. 97 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de

pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede că „Sumele rămase neîncasate de

către pensionarul decedat, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul, şi

după caz, drepturile de pensie cuvenite şi neachitate până la deces se plătesc soţului

supravieţuitor, copiilor, părinţilor sau, în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori în

condiţiile dreptului comun“. Sumele menţionate mai sus pot fi solicitate în cadrul

termenului general de prescripţie.

c) Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe stabileşte reguli

derogatorii de la dreptul comun privind durata protecţiei dreptului patrimonial de

autor.

Art. 25 alin. 1 prevede că „Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 (utilizarea

unei opere) şi art. 21 (dreptul autorului unei opere originale de artă grafică sau

fotografică de a încasa o parte din preţul din revânzarea unei opere de artă plastică)

durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire,

potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost

adusă la cunoştinţă publică în mod legal.

Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de

gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat,

organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul

respectiv de creaţie.

Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare este de 70 ani

de la moartea ultimului coautor.

Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul

vieţii autorului, iar după moartea acestuia, se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei

civile, pe o perioadă de 70 de ani (art. 30).

8

Termenele prevăzute mai sus se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului

următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz.

Întrucât în toate cazurile în privinţa devoluţiunii legale sau testamentare a

moştenirii, din care fac parte aceste drepturi patrimoniale de autor, inclusiv stabilirea

cotelor succesorale sau a rezervelor moştenitorilor rezervatari ori a vocaţiei succesorale,

se aplică dreptul comun, principiul caracterului unitar al transmisiunii succesorale este

respectat.

Limitarea în timp a dreptului însuşi transmis de autorul operei moştenitorilor săi nu

constituie o adevărată excepţie de la caracterul unitar al moştenirii.

Nu constituie excepţie de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale nici

dispoziţia art. 32 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

care prevede în materia asigurărilor facultative de persoane că „În cazul decesului

asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată se plăteşte

moştenitorilor asiguratului în calitate de beneficiari“.

Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi,

aceştia au drepturi egale asupra sumei asigurate.

Rezultă că, în cazul moştenitorilor, repartizarea între ei a indemnizaţiei de asigurare

se face potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale sau testamentare.

De altfel, dreptul beneficiarilor asupra sumei asigurate rezultă din contract, iar nu

din calitatea de moştenitori ai asiguratului decedat, astfel că suma nu poate fi inclusă în

masa succesorală rămasă de pe urma acestuia. În realitate, moştenitorii asiguratului

culeg indemnizaţia de asigurare nu în calitate de moştenitori, ci în calitate de terţi

beneficiari ai unei stipulaţii pentru altul.

În sfârşit, nu constituie o excepţie de la caracterul unitar al transmiterii succesorale

coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară şi nici împărţirea de către

defunct prin testament a moştenirii în mase diferite, atribuite prin legat unor moştenitori

diferiţi (exemplu, legatul tuturor mobilelor şi legatul tuturor imobilelor), întrucât ele se

devoluează după un sistem unitar şi unic de norme juridice, care permite titularului

patrimoniului să îşi exercite, în anumite limite şi condiţii stabilite de lege, voinţa

liberală pentru cauză de moarte.

§ 4. Transmiterea moştenirii este indivizibilă

Indivizibilitatea transmiterii moştenirii rezultă din caracterul unitar al

patrimoniului defunctului (al masei succesorale) şi înseamnă că acceptarea sau

renunţarea la moştenire este indivizibilă.

Fiecare moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei sale

succesorale sau să renunţe la ea. El nu poate accepta o parte din moştenirea la care

este chemat şi să renunţe la cealaltă parte a ei.

Totuşi, moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe

vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct.

Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea

în orice dintre aceste calităţi (art. 1102 alin. (2) C.civ.).1

1 „Când aceeaşi persoană este chemată la moştenire de lege, şi, totodată, este gratificată prin testament cu

un legat, ea poate opta în mod diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat, aceasta fiind una dintre

excepţiile de la regula indivizibilităţii opţiunii succesorale.

Astfel, cel aflat într-o asemenea situaţie poate să nu accepte succesiunea legală, dar poate să primească

legatul sau invers, având deplina libertate să hotărască asupra poziţiei pe care s-o adopte.

9

În schimb, prin derogare de la principiul indivizibilităţii transmisiunii

succesorale, datoriile şi sarcinile moştenirii se divid la moştenitorii legali şi

legatarii universali sau cu titlu universal proporţional cu cota fiecăruia.

Art. 1155 alin. (2) C.civ. prevede că moştenitorii universali şi cu titlu universal

contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce

îi revine fiecăreia.

Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:

a) obligaţia este indivizibilă;

b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată

asupra unui astfel de bun;

c) obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care

moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în

limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce

corespunzător; unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur

obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori

constituie o liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul.

Desigur, cel chemat în dublă calitate la o moştenire, îşi poate manifesta opţiunea succesorală în sensul de

a accepta atât succesiunra legală, cât şi cea testamentară, după cum poate repudia ambele feluri de

succesiune.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 698 din 31 ianuarie 2001 în „Curierul judiciar” nr. 2 din

2002, p. 86-87.

10

Capitolul III

Deschiderea moştenirii1

Secţiunea I – Noţiuni generale

Deschiderea moştenirii este faptul juridic care dă naştere transmisiunii

succesorale. Acest fapt juridic este moartea titularului patrimoniului.

Potrivit art. 954 alin. (1) C.civ. „Moştenirea unei persoane se deschide în

momentul decesului acesteia”.

Per a contrario nu se poate moşteni o persoană fizică în viaţă.

O persoană fizică în viaţă poate doar să dispună cui urmează să fie transmis

patrimoniul său la moartea sa.

Prin moarte, în sensul Codului civil, se înţelege atât moartea naturală, fizic

constatată, a persoanei, cât şi cea declarată prin hotărâre judecătorească, rămasă

definitivă.

Art. 52 din Codul civil prevede că cel declarat mort este socotit în viaţă la data pe

care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi

ora morţii se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei

stabilite ca fiind a morţii.

Art. 53 precizează că: „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o

hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

În schimb, simpla dispariţie a persoanei fizice nu este asimilată cu decesul său şi nu

poate constitui temeiul deschiderii succesiunii.

„Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de

moarte rămasă definitivă“ (art. 53 C.civ.).

Deschiderea moştenirii comportă analiza şi stabilirea coordonatelor ei temporale

(data deschiderii moştenirii) şi spaţiale (locul deschiderii moştenirii).

Secţiunea a II-a – Data deschiderii moştenirii

Data deschiderii moştenirii este data morţii celui care lasă moştenirea, a

defunctului).

Cel care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asupra ei trebuie să dovedească

moartea, precum şi data morţii (în unele cazuri ora sau chiar minutul) celui pe care vrea

să îl moştenească.

Deschiderea moştenirii şi data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea

procedurii succesorale notariale, care are loc la o dată variabilă şi ulterioară

deschiderii moştenirii.

Dovada morţii şi cea a datei ei se fac cu actul de deces.

În acest sens, art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a

notarilor publici şi activităţii notariale prevede că „Dovada decesului şi a ultimului

domiciliu se face cu certificatul de deces“.

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 15-21; prof.dr.Fr. Deak, op.cit., p. 20-39.

11

Actul de deces se întocmeşte ca urmare a constatării fizice a morţii sau pe baza

hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă.

Întocmirea actului de deces se face la autoritatea administraţiei publice locale în a

cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute

de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini,

administratorul imobilului, medicul sau alt cadru medical din unitatea sanitară unde s-a

produs decesul, şi a certificatului medical constatator al decesului.

Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, actul de

identitate şi, dacă este cazul, livretul militar sau adeverinţa de recrutare a celui decedat.

În cazul în care decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze

violente, pentru întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de Poliţie

sau de Parchet din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre

deces.

În cazul în care se declară decesul unui copil născut viu care a încetat din viaţă, fără

ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare

civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces.

Întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la autoritatea

administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit.

Înregistrarea cadavrului neidentificat se va face pe baza documentelor menţionate,

precum şi a procesului-verbal întocmit de medic, care va cuprinde vârsta, sexul, locul

unde a fost găsit cadavrul, data şi cauza decesului.

Datele privind identitatea cadavrului, stabilite ulterior de către autorităţile

administrative publice competente, se înscriu prin menţiune pe actul respectiv.

Menţiunea se comunică autorităţii administraţiei publice locale, care are în păstrare

actul de naştere, Poliţiei şi, după caz, Comandamentului militar.

Întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte

se face din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, şi va menţiona ca dată a

morţii data stabilită prin hotărârea judecătorească ca dată a decesului.

Menţiunea din actul de deces referitoare la deces şi data lui nu reprezintă

constatări ex propriis sensibus ale ofiţerului de stare civilă şi, prin urmare, vor face

dovadă doar până la proba contrară, care poate fi făcută într-o acţiune în justiţie

privind „anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor

înscrise pe acesta“ şi validată de instanţă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă şi irevocabilă.

În funcţie de data decesului defunctului, se stabilesc:

– persoanele cu vocaţie succesorală, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se

cuvin asupra moştenirii;

– dacă acceptarea sau renunţarea la succesiune, care operează cu efect retroactiv, a

fost făcută în termenul de opţiune succesorală şi prin urmare va produce efecte sau nu;

– momentul transmiterii succesiunii la moştenitori, care are loc chiar în momentul

deschiderii succesiunii;

– compunerea masei succesorale;

– validitatea actelor juridice asupra succesiunii;

– actele juridice având ca obiect o succesiune viitoare (nedeschisă) sunt nule absolut

(art. 956 C.civ.);

– momentul de la care va începe să producă efecte partajul succesoral, întrucât

partajul fiind declarativ, fiecare comoştenitor este socotit că a primit direct de la defunct

lotul atribuit prin împărţeală;

12

– legea aplicabilă în cazul conflictului în timp al legilor succesorale. Aceasta este

legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii neputând dobândi

drepturi decât de la moartea defunctului.

Regula rezultă din principiul neretroactivităţii legilor civile (art. 15 alin. (2) din

Constituţie şi art. 6 C.civ.), întrucât, până la deschiderea succesiunii, moştenitorul nu are

un drept câştigat, ci numai o simplă expectativă pe care legea poate întotdeauna să o

modifice.

Actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar fi acceptarea sau renunţarea la

succesiune, sunt supuse legii în vigoare în momentul efectuării acestor acte.

Prin urmare, principiul aplicabil este cel al aplicării legii în vigoare în momentul

deschiderii succesiunii, respectiv al efectuării actului concret din cadrul procedurii

succesorale.

Legea succesorală nici nu va retroactiva şi nici nu va ultraactiva.

Secţiunea a III-a – Locul deschiderii moştenirii

Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului (art. 954 alin. (2)

C.civ.).

Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu

hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

Regula de mai sus rezultă deasemenea şi din art. 10 lit. a) din Legea nr. 36/1995 a

notarilor publici şi a activităţii notariale care dispune că „În îndeplinirea atribuţiilor ce-i

revin, notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile

următoare:

a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul

notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a

avut ultimul domiciliu;

b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia

dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a

avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă“.

Dispoziţia art. 10 este dezvoltată de art. 68 din Legea nr. 36/1995, care precizează

că „Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane

interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza

căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţa că moştenirea

cuprinde bunuri imobile.”

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe

teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia

primului notar public sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel

puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul

succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în

circumscripţia primului notar public sesizat, cu condiţia ca în această

circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în

patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii

moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.

13

Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător atunci când primul

organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa

judecătorească.

Notarul public sesizat are obligaţia să verifice în prealabil competenţa teritorială, iar

dacă constată că succesiunea este în competenţa altui birou notarial, se desesizează fără

să mai citeze părţile, trimiţând cauza notarului public competent.

În cazul în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari

publici, competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou

sesizat.

Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou

de notar-public din aceeaşi circumscripţie, cercetând în acest scop registrul naţional

notarial ţinut în format electronic potrivit legii.

Domiciliul persoanei fizice în vederea executării drepturilor sale civile, este locul

unde îşi are principala aşezare.

Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa obişnuită. Reşedinţa va fi

considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul unde ea

se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de

identitate.

În lipsa de reşedinţă ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea şi

schimbarea domiciliului, ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitatea dreptului de exerciţiu în

condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi cu care

locuieşte în mod statornic. El poate fi stabilit judecătoreşte la unul dintre părinţi.

În situaţiile prevăzute de lege domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude

sau persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori după caz, la o instituţie de

ocrotire.

Domiciliul minorului, în cazul în care unul dintre părinţi săi îl reprezintă ori în cazul

în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei pusă sub interdicţie

judecătorească este la reprezentantul legal.

Domiciliul persoanei fizice poate fi deci domiciliul de drept comun, cel

voluntar, al persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, şi domiciliul legal,

cel fixat de lege minorului sau persoanei puse sub interdicţie.

Nu au relevanţă în stabilirea locului deschiderii succesiunii: reşedinţa ori domiciliul

legal al persoanei dispărute la curator, sau locul unde a decedat de cujus-ul, ori vreun

domiciliu convenţional (ales) al acestuia.

Dovada ultimului domiciliu al defunctului se face cu cartea de identitate sau cu

cartea de identitate provizorie a acestuia.

Cartea de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român cu

domiciliul în România la împlinirea vârstei de 14 ani şi cu care se face dovada identităţii

şi a domiciliului. Cu cartea de identitate se poate face şi dovada cetăţeniei române.

Dovada identităţii, cetăţeniei române şi a domiciliului minorului sub 14 ani se face

cu certificatul de naştere al acestuia şi cu cartea de identitate a părintelui sau a

reprezentantului său legal.

Prin carte de identitate se înţelege şi cartea de identitate provizorie.

Domiciliul persoanei fizice poate fi stabilit chiar în lipsa cărţii de identitate, prin

consultarea „Registrului permanent de evidenţă a populaţiei“, care conţine date de

14

identificare şi de adresă ale întregii populaţii a ţării, şi imaginile posesorilor de carte de

identitate, ţinut în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Menţionăm că întocmirea actului de deces, în baza unor hotărâri judecătoreşti

definitive declarative de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanelor interesate,

după caz, la autoritatea administraţiei publice locale de la:

a) locul de naştere al celui declarat mort;

b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit de

autorităţile locale din străinătate;

c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia

în care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.

Credem că, şi în această situaţie, ultimul domiciliu al decedatului poate fi stabilit

prin cercetarea Registrului permanent pentru evidenţa populaţiei.

Prin ultimul domiciliu se va înţelege în acest caz ultimul domiciliu cunoscut al

defunctului.

În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea este supusă

legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morţii, reşedinţa

obişnuită (art. 2633 C.civ.).

O persoană poate să aleagă ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei legea

statului a cărui cetăţenie o are.

Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

a) momentul şi locul deschiderii moştenirii;

b) persoanele cu vocaţie de a moşteni;

c) calităţile cerute pentru a moşteni;

d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;

e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;

f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;

g) drepturile statului asupra succesiunii vacante;

h) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii

testamentare precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin

testament;

i) partajul succesoral (art. 2636 C.civ.)

15

Capitolul IV

Condiţiile generale pentru a moşteni1

Codul civil cere ca o persoană să îndeplinească următoarele condiţii pentru a

putea moşteni:

a) să aibă capacitate succesorală (art. 957 alin. (1) C.civ.);

b) să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 958-959 C.civ.);

c) să aibă vocaţie succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară, la o

moştenire deschisă, concretă.

Capacitatea şi vocaţia succesorală sunt condiţii obligatorii pozitive atât pentru

succesiunea legală, cât şi pentru cea testamentară, în timp ce lipsa nedemnităţii

succesorale este o condiţie negativă, cerută la fel atât pentru succesiunea legală, cât şi

pentru cea testamentară.

d) Vocaţia succesorală legală utilă presupune inexistenţa dezmoştenirii

succesibilului, care este o condiţie specifică a moştenirii legale.

Secţiunea I – Capacitatea succesorală

§ 1. Noţiunea de capacitate succesorală

Art. 957 C.civ. prevede că „O persoană poate moşteni dacă există la momentul

deschiderii moştenirii”.

Capacitatea succesorală nu se confundă prin urmare cu capacitatea civilă de

folosinţă sau cu capacitatea civilă de exerciţiu, ci are o semnificaţie proprie bine

definită, aceea a existenţei în viaţă a moştenitorului în momentul deschiderii moştenirii.

Dovada existenţei în viaţă a succesibilului la data deschiderii succesiunii incumbă,

conform regulilor generale de probaţiune, acestuia sau eventual moştenitorilor săi (dacă

aceştia vin la moştenire prin retransmitere) şi se face cu actele de stare civilă ale

moştenitorului, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data

deschiderii moştenirii, cu actul său de deces.

§ 2. Persoanele care au capacitate succesorală

Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor în viaţă

la data deschiderii succesiunii fără nici o discriminare în funcţie de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată în viaţă.

Art. 53 C.civ. dispune în acest sens că „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă

nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii, este considerată că

există, deci are capacitate succesorală, cu condiţia să se nască viabilă.

1 C. Hamangiu şi alţii, op.cit., vol. 3, p. 226-232, C. Chirică, op.cit., p. 44-68, Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p.

40-54; Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 22-36.

16

Art. 36 C.civ. prevede că „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,

însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 C.civ. referitoare la timpul legal al

concepţiunii sunt aplicabile”.

Copilul născut mort este considerat că nu există.

Capacitatea succesorală există indiferent cât de mare a fost durata vieţii persoanei

concepute.

Persoanele juridice au numai capacitate succesorală testamentară, de la data

dobândirii personalităţii juridice, în condiţiile legii.

Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) C.civ. şi dacă prin lege nu se

dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului

comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din

momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu

sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 C.civ.).

§ 3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

1. Nu au capacitate succesorală persoanele care nu mai există la data

deschiderii succesiunii.

Acestea pot fi persoanele fizice predecedate, al căror deces a fost fizic constatat sau

a fost stabilit prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii definitivă şi irevocabilă,

sau persoane juridice care încetaseră de a mai avea fiinţă la data deschiderii succesiunii.

Totuşi în cazul moştenirii legale, descendenţii moştenitorului predecedat vor

putea veni prin reprezentare la moştenirea defunctului în locul autorului lor şi

culege partea succesorală ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la

deschiderea succesiunii.

2. Comorienţii

Comorienţii sunt persoanele fizice care având vocaţie succesorală, una faţă de alta,

decedează într-o împrejurare (accident aviatic, naufragiu, cutremur etc.), în care nu se

poate proba în niciun fel care dintre ele a supravieţuit celeilalte.

„Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a

supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.” prevede

art. 957 alin. (2) C.civ.

Textul citat tranşează problema practic insolubilă a stabilirii ordinii în care au murit

mai multe persoane care aveau vocaţie succesorală reciprocă (adică ar fi putut să se

moştenească una pe cealaltă), decedate în aceeaşi împrejurare, accident, catastrofă

aeriană, navală, feroviară, în condiţii care fac imposibil să se stabilească cine a

supravieţuit celeilalte şi, deci, cine ar fi avut capacitate succesorală.

Textul preia regula prevăzută de Codul Calimah şi instituie prezumţia legală relativă

a morţii concomitente a tuturor succesibililor, cu consecinţa că nici unul dintre cei morţi

nu îl putea moşteni pe celălalt, neavând capacitate succesorală.

Pentru identitate de considerente, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul în care

persoanele care au vocaţie reciprocă au decedat în acelaşi timp, dar în împrejurări şi din

cauze diferite.

Întrucât textul citat, nu distinge, incapacitatea funcţionează şi în cadrul devoţiunii

testamentare, în cazul în care atât legatarul cât şi testatorul au murit în aceeaşi

împrejurare fără a se putea dovedi că legatarul a decedat ulterior decesului testatorului.

17

Prezumţia morţii concomitente (a mai multor persoane) este o prezumţie legală

relativă şi poate fi răsturnată prin orice mijloc de dovadă de cel interesat.

Efectele incapacităţii succesorale se produc de drept (ipso jure), fără a fi nevoie

de o hotărâre judecătorească care să o constate. Incapacitatea succesorală poate fi

invocată de orice parte interesată.

Dacă incapabilul s-ar afla în posesia succesiunii, adevăraţii moştenitori au împotriva

lui acţiune în petiţie de ereditate. Dacă a fost de bună-credinţă, incapabilul va dobândi

proprietatea fructelor succesiunii pe care le-a cules.

Secţiunea a II-a – Vocaţia (chemarea) la moştenire

Vocaţia la moştenire înseamnă că persoana fizică sau persoana juridică care

pretinde moştenirea trebuie să fie chemată de lege sau de testament la aceasta.

„Pentru a putea moşteni o persoană trebuie să aibe calitatea cerută de lege sau

să fi fost desemnată de către defunct sau testament” (art. 962 C.civ.).

Vocaţia (chemarea) succesorală legală are un prim sens general prin care se

stabileşte în principiu vocaţia virtuală a unor persoane de a culege moştenirea

defunctului.

În acest sens au vocaţie succesorală la moştenirea defunctului descendenţii la

nesfârşit sau rudele colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv. Este, cu alte cuvinte,

vocaţia oferită de lege de a veni la moştenirea defunctului.

Vocaţia (chemarea) succesorală are un al doilea sens concret şi util, care

înseamnă alegerea dintre succesorii legali virtuali, potenţiali, a celor care în mod

efectiv pot culege moştenirea, nefiind înlăturaţi de un alt sau de alţi succesibili în

clasă sau rang preferabil sau de un legatar testamentar.

În cazul moştenirii testamentare, vocaţia generală la moştenire nu este determinată

de lege, oricine putând fi desemnat legatar de către testator.

Secţiunea a III-a – Inexistenţa nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea succesorală este o sancţiune aplicată succesibilului nevrednic,

care a săvârşit anumite acte de ostilitate faţă de defunct sau de memoria acestuia,

enumerate limitativ de lege şi care constă în înlăturarea lui de la moştenire.

Inexistenţa nedemnităţii succesorale este o condiţie negativă, cerută atât pentru

moştenirea legală, cât şi pentru cea testamentară şi va fi studiată în cadrul capitolului

consacrat moştenirii legale.

Secţiunea a IV-a – Inexistenţa dezmoştenirii succesibilului

Inexistenţa dezmoştenirii (exheredării) unor succesibili legali, deci a unor rude

chemate virtual de lege la moştenire de către defunct este de asemenea o condiţie

negativă în cazul moştenirii legale.

Cu alte cuvinte, pentru a culege succesiunea sau o parte din ea se cere ca

succesibilul să nu fi fost dezmoştenit (exheredat) de defunct.

Fireşte anumite categorii de moştenitori legali (cei rezervatari) sunt protejaţi cel

puţin parţial (în limitele rezervei) împotriva voinţei liberale a defunctului testator.

18

Condiţia inexistenţei dezmoştenirii nu există în cazul moştenirii testamentare unde

vocaţia succesorală este expresia voinţei testatorului.

19

TITLUL II

Devoluţiunea legală a moştenirii

Capitolul I

Reguli generale ale devoluţiunii legale a moştenirii

Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile dreptului de moştenire legală

§ 1. Noţiunea devoluţiunii legale a moştenirii. Enumerarea condiţiilor moştenirii

legale

Devoluţiunea moştenirii înseamnă determinarea persoanelor chemate să

moştenească patrimoniul unei persoane fizice moarte sau declarate judecătoreşte

moarte.1

Devoluţiunea moştenirii este legală când legea este cea care stabileşte persoanele,

ordinea şi cotele care li se cuvin din moştenire.

Devoluţiunea moştenirii este testamentară când o persoană fizică stabileşte prin

testament cui se va transmite patrimoniul său la moartea sa.

Devoluţiunea legală a moştenirii are loc ori de câte ori defunctul nu a lăsat

testament.

Ea poate însă şi coexista cu moştenirea testamentară, dacă defunctul a dispus numai

de o parte din moştenire prin testament sau chiar dacă a dispus de întreaga moştenire,

dar există moştenitori rezervatari.

Condiţiile cerute pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul

legii sunt: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală legală, să nu

fie nedemnă şi să nu fi fost exheredată (dezmoştenită) de defunct.

§ 2. Capacitatea succesorală

Capacitatea succesorală este o condiţie generală a devoluţiunii succesorale, comună

atât celei legale, cât şi celei testamentare. Ea a fost tratată în Secţiunea I a Capitolului al

IV-lea, Titlul I.

§ 3. Vocaţia succesorală legală

Succesiunea legală se întemeiază, ca şi familia, pe principiile de morală şi de drept

natural, fiind în acelaşi timp un stimulent economic.

Desfiinţarea dreptului de succesiune ar însemna practic reducerea proprietăţii

individuale la durata existenţei proprietarului său, adică ar transforma-o într-o

proprietate vremelnică, iar statul ar tinde să devină în timp unic proprietar.

Desfiinţarea dreptului de succesiune ar însemna, păstrând proporţiile, desfiinţarea

proprietăţii private.

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 25-42, Mihai Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R.,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 84-150.

20

Transmiterea patrimoniului prin succesiune legală este un efect al raporturilor

de familie, al ideii de coproprietate familială preluată din dreptul feudal german şi

francez, după care transmiterea patrimoniului în scop de conservare a bunurilor

în familie operează în puterea legii.

Aceasta reprezenta o replică la concepţia şi reglementarea dreptului roman în care

predomina ideea individualistă de transmitere a patrimoniului prin voinţa titularului său

şi în care legea intervenea numai în cazul în care această voinţă nu era exprimată sau nu

era exprimată valabil (succesiune ab intestat).

În dreptul român, succesiunea legală este regula, iar cea testamentară,

excepţia.

„Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care

acela care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament” (art. 955 alin. (2)

C.civ.).

În dreptul nostru au vocaţie succesorală legală virtuală rudele defunctului din

căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie în linie directă la nesfârşit, iar în linie

colaterală până în gradul patru, şi, alături de oricare dintre acestea, soţul

supravieţuitor.

Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o

altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (art.

420 alin. (1) C.civ.).

Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile

prevăzute de lege.

Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă

persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.

Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane

au un ascendent comun.

Gradul de rudenie se stabileşte:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor; astfel, copiii şi părinţii sunt rude de

gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una din rude până la

ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii

sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul de gradul al treilea,

verii primari de gradul al patrulea.

Vocaţia succesorală legală virtuală (potenţială, abstractă) a rudelor în linie

dreaptă descendentă sau ascendentă este nemărginită. Limitarea este făcută în mod

natural, şi nu legal.

În schimb, vocaţia succesorală legală virtuală, abstractă, a rudelor în linie

colaterală, este limitată la gradul al IV-lea inclusiv.

Raţiunea limitării este lipsa, în regulă generală, a unor sentimente de afecţiune

reciprocă între persoane aflate într-un grad mai mare de rudenie. Dacă în concret

afecţiunea există, nimic nu se opune ca de cujus-ul să instituie legatar pe o rudă a sa de

un grad mai îndepărtat. Cine poate institui legatar o persoană care nu este rudă poate cu

atât mai mult în virtutea principiului „cine poate mai mult, poate şi mai puţin“ să

instituie legatar o rudă fără vocaţie succesorală legală.

Pentru a putea moşteni, succesibilul trebuie să aibă o vocaţie legală concretă,

efectivă şi utilă.

În scopul evitării fărâmiţării moştenirii, contraproductivă economic, legiuitorul

instituie în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii o ordine de chemare concretă a

21

succesibililor în funcţie de clasă, iar în cadrul clasei, de proximitatea gradului de

rudenie cu defunctul. (Proximior excludit remotiorem.)

Prin urmare, nu toţi moştenitorii care au o vocaţie succesorală legală vor fi

chemaţi în concret la moştenire.

Vocaţia succesorală legală virtuală, adică încadrarea celui care pretinde succesiunea

în categoria succesibililor, este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a fi chemat

la moştenire.

Pentru a fi chemat concret şi util la moştenire, succesibilul trebuie să facă parte

dintr-o clasă preferată, iar în cadrul acesteia, dintr-un grad de rudenie util (cel mai

aproape, proxim) faţă de defunct.

În situaţia contrară, succesibilul are o vocaţie succesorală legală virtuală, dar este

înlăturat de la moştenire de succesibilii din clasa preferată sau, în cadrul acesteia, de un

succesibil în grad mai apropiat faţă de defunct.

În cadrul devoluţiunii succesorale legale funcţionează principiul reciprocităţii

vocaţiei legale generale la succesiune.

Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale generale se întemeiază pe ideea

de echitate şi înseamnă că dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la

moştenirea lăsată de o altă persoană şi aceasta la rândul ei are vocaţie la moştenirea

celei dintâi.

Şi reciproca este valabilă. Dacă o persoană nu are vocaţie succesorală generală la

moştenirea unei alte persoane, nici a doua nu are vocaţie legală la moştenirea primeia.

Precizăm că reciprocitatea priveşte vocaţia succesorală generală virtuală, şi nu

pe cea utilă, care depinde de factori concreţi ai fiecăreia dintre cele două

devoluţiuni succesorale, cum ar fi existenţa sau inexistenţa altor succesibili în clasă sau

rang preferabil.

Reciprocitatea vocaţiei succesorale legale nu există în cazul în care statul sau o

persoană juridică are vocaţie succesorală şi nici în cazul constatării nulităţii sau anulării

căsătoriei intervenite după decesul soţilor sau al unuia dintre ei. Dacă soţul

supravieţuitor a fost de bună-credinţă (căsătoria putativă), el are vocaţia succesorală a

soţului din căsătoria valabilă, în timp ce soţul de rea-credinţă nu are vocaţie succesorală

(şi deci nu va fi chemat la moştenire).

Dacă însă ambii au fost de bună-credinţă, ignorând motivul de nulitate, principiul

reciprocităţii vocaţiei succesorale legale se aplică.

Reciprocitatea vocaţiei succesorale virtuale, abstracte, nu există în cadrul

devoluţiunii succesorale testamentare, pentru că de fapt în această formă de

devoluţiune succesorală vocaţia este întotdeauna concretă.

Poate exista reciprocitate a vocaţiei succesorale testamentare, în concret, când două

persoane (de regulă soţii) testează fiecare în favoarea celuilalt prin testamente distincte.

§ 4. Inexistenţa nedemnităţii succesorale

A. Noţiune şi caractere juridice

Pentru a putea veni la moştenirea legală, succesibilul capabil şi cu vocaţie

legală concretă trebuie să nu fie nedemn să moştenească.

22

Nedemnitatea succesorală este decăderea moştenitorului legal, care s-a făcut

vinovat faţă de defunct sau faţă de memoria defunctului de fapte grave arătate

limitativ de lege, din dreptul de a culege moştenirea acestuia.1

Nedemnitatea îşi are originea în instituţia romană a exheredării.

Nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă care se aplică numai în cazul

săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de lege.

Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară

(art. 960 alin. (1) C.civ.).

Caracterul de sancţiune civilă al nedemnităţii succesorale face ca ea să aibă un

caracter personal, deci să se aplice numai autorului faptei; să aibă un caracter relativ,

nedemnitatea existând numai faţă de de cujus-ul cu privire la care a fost săvârşită fapta

nedemnă; şi, în sfârşit, să implice necesitatea existenţei discernământului şi a

responsabilităţii penale a nedemnului în momentul săvârşirii faptei.

B. Cazurile de nedemnitate succesorală

Nedemnitatea succesorală poate fi de drept şi urmează a fi doar constatată de

instanţa judecătorească sau judiciară şi urmează să fie pronunţată de instanţă.

1. Cazurile de nedemnitate de drept sunt enumerate de art. 958 C.civ. care prevede

că:

Este de drept nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie de

a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;

b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea

moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă

moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi

restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate mai sus, este împiedicată

prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,

nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre

judecătorească civilă definitivă.

Nedemnitatea absolută poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane

interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza

hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

Condiţiile cerute a fi îndeplinite cumulativ pentru existenţa nedemnităţii de drept

sunt:

a) succesibilul să fi omorât cu intenţie sau să fi încercat să omoare pe defunct sau pe

un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei ar fi

înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Uciderea din culpă sau loviturile ori vătămările cauzatoare de moarte (infracţiune

preterintenţionată) nu atrag sancţiunea nedemnităţii succesorale;

b) succesibilul să fi fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru

omor sau tentativă de omor indiferent de forma de participaţie (autor, coautor, complice,

favorizator, instigator) la infracţiune sau dacă condamnarea este împiedicată, prin

decesul făptuitorului, amnistie sau prescripţia răspunderii penale, faptele să fie

constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

2. Nedemnitatea judiciară poate fi pronunţată de instanţa judecătorească în cazurile

prevăzute de art. 959 C.civ., care prevede că:

1 Dan Chirică, op.cit., p. 50, Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 59.

23

„Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui

care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după

caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat

testamentul defunctului;

c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a determinat sau, după caz, l-a

împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce

testamentul.”

C. Constatarea şi efectele nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea nu poate opera decât dacă a fost constatată sau, după caz,

declarată printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, până

în acel moment succesibilul fiind considerat moştenitor capabil.

Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să

declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.

Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către

succesibilul reclamant.

Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la lit. a) se pronunţă

ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la lit. a) este împiedicată

prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii

penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o

hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de

la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după

deschiderea moştenirii.

În cazurile prevăzute la lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când

succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară

deschiderii moştenirii.

Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea în declararea

nedemnităţii, în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele care atrag

nedemnitatea, nu mai există alţi succesibili.

Nedemnitatea poate fi invocată de orice succesibil interesat căruia i-ar reveni partea

succesorală a nedemnului sau a copiilor săi care ar veni prin reprezentare, de donatorii

şi legatarii ale căror liberalităţi ar fi reduse de rezerva nedemnului şi de creditorii tuturor

acestora care pot acţiona pe calea acţiunii oblice.

Fiind o sancţiune care operează de drept, nedemnitatea absolută putea fi invocată

inclusiv de nedemn. Este o ipoteză pur teoretică pentru că nedemnul care s-ar simţi

vinovat ar putea folosi în acelaşi scop renunţarea expresă sau tacită la succesiune,

evitând să treacă prin procesele penale de constatare a motivelor de nedemnitate.

Desfiinţarea titlului de moştenitor al defunctului se produce retroactiv din

momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care

atrage nedemnitatea şi de momentul pronunţării hotărârii. Desfiinţarea titlului de

moştenitor îl înlătură pe nedemn de la moştenire chiar dacă ar fi fost moştenitor

rezervatar.

24

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp este în viaţă.

Dacă după deschiderea succesiunii el a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale, dar a

decedat înainte de constatarea nedemnităţii, acţiunea în constatarea nedemnităţii lui

poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari la care au fost

retransmise bunurile succesorale.

Moştenitorii nedemnului, pârâţi în această acţiune, nu se pot apăra nici prin

invocarea teoriei moştenitorului aparent, nici prin invocarea dobândirii proprietăţii

bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă pentru că ei nu sunt dobânditori cu titlu

particular, ci cu titlu universal (pro herede), lor transmiţându-li-se în patrimoniul

succesoral şi obligaţia de a restitui bunurile succesorale primite de la autorul lor nedemn

adevăraţilor moştenitori.

Nedemnitatea produce efecte atât cu privire la moştenirea legală cât şi la cea

testamentară.

Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea

testamentară.

Efectele nedemnităţii sunt relative. Succesibilul este exclus numai de la moştenirea

persoanei faţă de care s-a arătat nedemn, dar rămâne capabil să moştenească orice altă

persoană. Astfel, succesibilul exclus ca nedemn de la succesiunea tatălui său poate, în

nume propriu să succeadă pe bunicul său.

Nedemnitatea poate fi cunoscută şi constatată, ori declarată, fie înainte, fie

ulterior obţinerii titlului de moştenitor (a certificatului de moştenitor).

În primul caz, nedemnul este înlăturat de la succesiune în cadrul procedurii

succesorale şi nu va obţine titlul de moştenitor şi certificatul constatator al acestui titlu.

În al doilea caz, nedemnitatea va produce efectul unei condiţii rezolutorii, titlul

nedemnului desfiinţându-se retroactiv, nedemnul fiind considerat că nu a fost niciodată

moştenitor.

Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată

posesie de rea-credinţă.

Nedemnul este obligat să restituie bunurile succesorale în posesia cărora a intrat

adevăraţilor moştenitori, împreună cu toate fructele a căror folosinţă a avut-o de la

deschiderea succesiunii şi dobândite pentru sumele succesorale pe care le-ar fi încasat

de la data încasării lor.

În schimb, nedemnul are dreptul să i se restituie de către moştenitori cheltuielile

necesare şi utile făcute cu bunurile succesiunii sau pentru achitarea datoriilor

succesiunii, dar numai dacă au fost făcute cu sume din patrimoniul său propriu.

În ce priveşte actele încheiate de nedemn cu terţii privitor la bunurile

succesiunii, va trebui făcută distincţia între actele de conservare sau de admi-

nistrare a bunurilor succesorale, pe de o parte, şi actele de dispoziţie.

Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care profită

moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi

actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-

credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile. (art. 974 alin. (1)

C.civ.).

Actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale vor fi menţinute

pentru că este în interesul celorlalţi moştenitori ca bunurile succesorale să fie conservate

şi puse în valoare.

Actele de înstrăinare făcute de nedemn cu privire la bunurile succesorale imobile

vor fi menţinute ca valabile în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele

25

condiţii: actul să fie cu titlu particular, oneros, şi terţul să fi fost de bună-credinţă în

momentul încheierii lui, dovedind că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra

calităţii de moştenitor a defunctului.

Este o aplicare particulară în cazul nedemnului a teoriei moştenitorului aparent.

În cazurile în care terţul dobânditor a fost de rea-credinţă, ştiind că dobândeşte de la

un nedemn, actele de înstrăinare vor fi desfiinţate cu efectele retroactive, conform

principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Nedemnitatea succesorală, fiind o sancţiune civilă, are caracter personal,

înlăturând de la moştenire pe nedemn.

Descendenţii nedemnului pot veni însă, la moştenire prin reprezentarea acestuia (art.

965 alin. (1) C.civ.).

Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul

a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit

prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi,

concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se

face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea

nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să-l

suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 C.civ.).

Efectele nedemnităţii de drept sau ale nedemnităţii judiciare pot fi înlăturate

expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă

moştenirea.

Declaraţia expresă trebuie să exprime iertarea succesibilului nedemn de către

cel care lasă moştenirea.

Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii

legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.,

Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului,

amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării

pedepsei penale (art. 961 C.civ.).

Secţiunea a II-a – Principiile generale ale devoluţiunii legale. Excepţii1

§ 1. Principii generale

Moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite de lege, soţului

supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi

colateralilor acestuia, după caz.

Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de

rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.

În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se

transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială

se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 963 C.civ.).

În scopul împiedicării fărâmiţării moştenirii şi a scăderii valorii sale economice,

legea instituie o ordine a vocaţiei legale concrete a moştenirilor, folosind clasa (ordinul)

de moştenitori şi gradul de rudenie şi stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii

legale:

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 36-39; D. Chirică, op.cit., p. 62-68; Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 40-54;

M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., cit., p. 65-83.

26

a) principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de

moştenitori legali;

b) principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi

clasă;

c) principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate

la moştenire.

A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori

legali (al proximităţii claselor de moştenitori)

Potrivit acestui principiu, rudele defunctului vin la moştenire în ordinea claselor de

moştenitori.

Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale defunctului care exclude în

totalitate de la moştenire o altă clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire

de către o altă clasă.

Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali:

– clasa I a descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi etc.) fără limită în grad;

– clasa a II-a, clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi

colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor) până la gradul

al IV-lea, inclusiv;

– clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici etc.) ai defunctului,

fără limită în grad;

– clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (până la gradul al IV-lea inclusiv: unchii

şi mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor defunctului).

Rudele defunctului vin la moştenire în următoarea ordine:

a) clasa întâi: descendenţii;

b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;

c) clasa a treia: ascedenţii ordinari;

d) clasa a patra: colateralii ordinari.

Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu

pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa

subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni (art. 964 alin. (1) C.civ. şi

alin. (2) C.civ.).

Înţelegerea principiilor de bază ale devoluţiunii succesorale legale presupune şi

definirea noţiunilor de grad de rudenie şi linie de rudenie.

Proximitatea rudeniei se stabileşte prin numărul generaţiilor; fiecare generaţie

numără un grad.

Gradul de rudenie se stabileşte în linie dreaptă după numărul naşterilor, iar în

linie colaterală, după numărul naşterilor urcând până la ascendentul comun şi

coborând de la acesta până la cealaltă rudă.

Linia de rudenie este formată din şirul gradelor.

Linia poate fi dreaptă, atunci când rudele coboară (descind) una din alta, sau

colaterală, când rudele coboară dintr-un ascendent (autor) comun.

Linia dreaptă poate fi linie dreaptă descendentă sau linie dreaptă ascendentă, după

cum privim legătura de rudenie a succesibilului cu un ascendent sau respectiv cu un

descendent al lui.

Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali

înseamnă că prezenţa fie chiar şi a unui singur moştenitor dintr-o clasă preferată (de

exemplu, din clasa I a descendenţilor înlătură de la moştenire toate clasele subsecvente:

a II-a, a III-a şi a IV-a). În exemplul de mai sus: un copil sau un nepot de fiu înlătură de

27

la moştenire toate rudele care ar aparţine celorlalte 3 clase subsecvente, care potrivit

legii au vocaţie legală virtuală la moştenirea defunctului.

O clasă de moştenitori legali este chemată util, concret la moştenire numai

dacă nu există nici un moştenitor acceptant din clasele anterioare din ordinea de

preferinţă stabilită de legiuitor.

Astfel, clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a) va fi chemată concret la moştenire

(va avea vocaţie concretă utilă), numai dacă nu există nici un alt moştenitor acceptant

din clasele anterioare I, a II-a şi a III-a.

Cu titlu de excepţie, venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două

clase diferite este posibilă numai în caz de exheredare (dezmoştenire) directă a

moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia sunt rezervatari (descendenţii

şi părinţii defunctului).

Ei vor culege rezerva în calitate de moştenitori rezervatari în concurs eventual cu

clasa subsecventă care va culege cotitatea disponibilă.

Soţul supravieţuitor al defunctului, care nu este rudă cu acesta şi deci nu face

parte din nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu orice clasă de

moştenitori.

B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

Acest principiu stabileşte că în interiorul aceleiaşi clase vocaţia concretă la

moştenire aparţine rudelor celor mai apropiate în grad de defunct.

„Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul

înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor

pentru care legea dispune altfel” (art. 964 alin. (3) C.civ.).

Astfel copiii exclud pe nepoţi; părinţii pe bunici etc.

Excepţiile de la principiul proximităţii gradului de rudenie sunt:

– existenţa clasei a II-a mixte în care părinţii defunctului (rude de gradul I) nu

înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii acestora (rude

de gradul al II-lea şi al IV-lea), ci vin în concurs la moştenire conform cotelor stabilite

de lege, şi

– reprezentarea succesorală.

C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie

Moştenirea se împarte în părţi egale între rudele chemate la moştenire din

aceeaşi clasă şi de acelaşi grad de rudenie (de exemplu, fraţii între ei, copiii sau

nepoţii etc.).

„Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod

egal, dacă legea nu prevede altfel” dispune art. 964 alin. (4) C.civ.

Excepţiile de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad cu

vocaţie concretă la succesiune sunt:

– împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul în care moştenitorii de acelaşi grad

vin la succesiune prin reprezentare (art. 968 şi 981 alin. (2) C.civ.) şi

– cazul fraţilor şi surorilor din căsătorii diferite ale defunctului (art. 981 alin.

(3) C.civ.).

În ambele cazuri, împărţirea succesiunii nu se va mai face în mod egal (pe

capete) între succesorii din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad de rudenie, ci pe tulpini

(sau linii).

Principiul egalităţii nu funcţionează nici în interiorul clasei a II-a, unde cele

două categorii de moştenitori nici nu sunt de grad egal (părinţii sunt rude de gradul I, iar

28

fraţii şi surorile de gradul al II-lea). În interiorul clasei, părinţii culeg o cotă fixată de

lege indiferent de numărul colateralilor privilegiaţi (fraţi şi surori) cu care vin în

concurs.

În schimb, principiul egalităţii se va aplica în interiorul categoriei (ascendenţi

privilegiaţi, respectiv colaterali privilegiaţi) din clasa a II-a. Cu alte cuvinte, părinţii sau

respectiv fraţii vor împărţi în mod egal între ei partea succesorală care se cuvine

categoriei lor.

La fel soţul supravieţuitor va culege o cotă stabilită de lege când vine în

concurs cu orice clasă de moştenitori legali, fiind fără relevanţă numărul concret al

moştenitorilor din clasa respectivă.

Deci nici în acest caz nu se aplică principiul egalităţii între soţul supravieţuitor şi

moştenitorii din clasa cu care vine în concurs. Principiul egalităţii succesorale se aplică

însă în interiorul clasei în concurs (mai puţin în cadrul clasei a II-a, unde egalitatea

funcţionează numai în interiorul fiecărei categorii de moştenitori din această clasă).

§ 2. Reprezentarea succesorală

Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat,

numit reprezentant, urcă, în puterea legii, în drepturile ascendentului său, numit

reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă

nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art.

965 C.civ.).1

Cazurile în care reprezentarea succesorală este admisă, mecanismul şi efectele sale

sunt cele prevăzute de lege.

Beneficiul reprezentării este acordat de legiuitor numai descendenţilor copiilor

defunctului şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului (art. 966 alin. (1)

C.civ.).

În ambele cazuri, dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii

reprezentării succesorale, ei ar fi înlăturaţi de succesorii în grad de rudenie mai apropiat

de defunct.

Reprezentarea succesorală le permite însă să se urce în locul autorului lor

reprezentat şi să beneficieze de vocaţia succesorală concretă pe care ar fi avut-o

acesta.

Dispoziţiile care reglementează reprezentarea succcesorală fiind derogatorii de la

principiile care reglementează devoluţiunea succesorală legală sunt de strictă

interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie.

Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi

nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă

la moştenire.

1 „Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii în virtutea căreia un moştenitor în grad mai

îndepărtat urcă în locul, gradul şi dreptul ascendentului său, care este decedat la data deschiderii

succesiunii, la care avea vocaţie dacă ar fi fost în viaţă. Rezultă deci, că, pentru ca nepoţii să vină la

succesiunea bunicilor lor prin reprezentarea tatălui sau a mamei lor, trebuie ca reprezentantul să fi fost

decedat la data deschiderii moştenirii bunicilor, neavând importanţă data dezbaterii succesiunii. Ca

urmare, greşit instanţele, au reţinut în speţă, că pârâţii, ca nepoţi, vin la succesiunea bunicului prin

reprezentare, deşi tatăl acestora încetase din viaţă ulterior decesului autorului său, dacă tatăl pârâţilor a

acceptat succesiunea părintelui său, el este moştenitor, în nume propriu, iar pârâţii, ca fii, îl moştenesc, de

asemenea, tot în nume propriu.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 856 din 9 mai 1985, în „Revista

română de drept” nr. 3/1986, p. 75.

29

Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului,

reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni

pe acesta.

Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de

reprezentat sau a renunţat la moştenirea lui ori a fost dezmoştenit de acesta (art.

967 C.civ.).2

Dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai sus, reprezentarea operează în

toate cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori

de grade diferite în raport cu defunctul (art. 966 alin. (2) C.civ.).

Adoptatul şi descendenţii lui beneficiază de reprezentarea succesorală ca şi copiii

din filiaţia firească (art. 1 din Legea nr. 273/2004).

Reprezentarea operează nemărginit (la infinit) în cazul descendenţilor în linie

dreaptă.

Reprezentarea descendenţilor pe linie colaterală (a descendenţilor din fraţi şi surori)

este permisă numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea legală în linie

colaterală este admisă doar până la gradul al IV-lea inclusiv.

Reprezentarea operează în toate cazurile. Aceasta înseamnă în cazul

descendenţilor în linie dreaptă că ea va opera atât în cazul în care nepoţii copilului

predecedat vin la moştenire în concurs cu copiii în viaţă ai de cujus-ului (adică cu unchii

lor), cât şi în cazul în care toţi copiii de cujus-ului sunt predecedaţi şi la succesiunea

acestuia (a bunicului) vin doar nepoţii de la diferiţii săi copii.

Reprezentarea operează în toate cazurile şi pe linie colaterală. Aceasta înseamnă că

reprezentarea operează atât în cazul în care nepoţii de frate (copiii fratelui predecedat)

vin prin reprezentare în concurs cu fratele sau sora în viaţă la moştenirea de cujus-ului

(unchiul lor), cât şi în cazul în care la moştenirea de cujus-ului (a unchiului) vin nepoţii

tuturor fraţilor de cujus-ului predecedaţi.

Reprezentarea succesorală operează de drept şi imperativ fără ca descendenţii

să poată modifica regulile legale care o guvernează.1

În cazul reprezentării succesorale, împărţirea moştenirii nu se mai face pe

capete (în părţi egale între moştenitori), ci pe tulpini.

Prin tulpină se înţelege:

– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este

reprezentat la moştenire;

2 „Succesibilul care renunţă la moştenire este considerat străin de succesiune, iar partea sa profită

coerezilor sau, dacă este singurul succesibil din acel grad, succesiunea trece la gradul următor, eredele

renunţător neputând fi reprezentat niciodată.” Trib.Mun. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.

1105/1991, în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1991, p. 130-131.

N.A. În prezent potrivit art. 981 alin. (1) C.civ. „Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a

moşteni precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la

moştenire.” 1 „Dobândirea dreptului de succesiune prin reprezentare – având ca efect de a pune pe reprezentanţi, în

locul, în gradul şi în dreptul reprezentantului – este recunoscută nelimitat numai în linie directă

descendentă, iar în linie colaterală numai pentru descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului, până la

gradul al IV-lea inclusiv. Fiind de strictă interpretare, reprezentarea – care constituie o excepţie şi o

ficţiune a legii – trebuie mărginită în limitele strict prevăzute de aceasta, codul civil nerecunoscând

soţului supravieţuitor posibilitatea dobândirii unor drepturi succesorale prin reprezentare, în mod nelegal

s-a reţinut de către instanţe calitatea soţiei supravieţuitoare de succesoare prin reprezentarea soţului ei

predecedat (fiul defunctului).” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 226 din 11 februarie 1986, în

„Revista română de drept” nr. 11/1986, p. 66.

30

– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege

moştenirea sau este reprezentat la moştenire.

Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri

subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din

aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal (art. 982 (2) şi (3) C.civ.).

Astfel, în cazul în care de cujus-ul a avut trei fii dintre care doi (F1 şi F2) sunt în

viaţă la decesul său, iar alt treilea (F3) este predecedat şi acesta din urmă are doi copii

(C1 şi C2), la moştenire vin în nume propriu (în temeiul dreptului lor succesoral) F1 şi

F2, iar nepoţii de fiu ai defunctului (C1 şi C2) vin prin reprezentare, urcând în locul

tatălui lor (F3) predecedat şi culegând o treime (1/3) din moştenirea la care ar fi avut

acesta dreptul.

Deci, moştenirea nu se împarte în mod egal între cei patru moştenitori (F1, F2, C1 şi

C2), ci pe tulpini (F1, F2, şi F3).

Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizarea se face pe tulpină în

fiecare ramură.

Trebuie precizat că moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai

drepturi, ci şi obligaţii în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia.

Faptul că reprezentarea operează de drept şi imperativ nu îl obligă pe

beneficiarul reprezentării să accepte succesiunea. El are dreptul de opţiune

succesorală al oricărui succesibil. Un efect special îl prezintă reprezentarea succesorală pentru copiii nedemnului

concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus.

Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul

a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit

prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi,

concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se

face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea

nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl

suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 alin. (1) C.civ.).

31

Capitolul II

Reguli speciale privind diferitele categorii

de moştenitori legali1

Secţiunea I – Soţul supravieţuitor al defunctului

§ 1. Noţiuni generale

Art. 971 alin. (1) C.civ. instituie vocaţia succesorală generală a soţului

supravieţuitor la moştenirea defunctului în concurs cu oricare dintre cele patru

clase de moştenitori legali.

În absenţa persoanelor din orice clasă de moştenitori legali sau dacă niciuna dintre

ele nu vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga

moştenire.

Pentru a putea veni la moştenirea defunctului, soţul supravieţuitor trebuie să

îndeplinească condiţiile generale ale dreptului la moştenirea legală (capacitate, să nu fie

nedemn sau dezmoştenit pentru cotitatea disponibilă.

Spre deosebire de moştenitorii legali din cele 4 clase a căror vocaţie legală este

întemeiată pe rudenia de sânge sau civilă, vocaţia legală a soţului supravieţuitor

este întemeiată pe calitatea de soţ al defunctului pe care o avea în momentul

deschiderii succesiunii.

Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data dechiderii

moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă (art. 970 C.civ.).

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a

rămas definitivă (art. 382 alin. (1) C.civ.).

Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului

reclamant potrivit art. 395 C.civ., căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului

acestuia (art. 382 alin. (2) C.civ.).

Constatarea nulităţii absolute sau declararea nulităţii relative a căsătoriei

desfiinţează cu caracter retroactiv căsătoria şi calitatea de soţ şi pe cale de consecinţă

vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor nu mai există.

Totuşi, în mod excepţional, în cazul căsătoriei putative, „soţul care a fost de

bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarate nulă sau anulată păstrează până la data

când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o

căsătorie valabilă (art. 304 alin. (1) C.civ.).

Deci, dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a

hotărârii de declarare sau constatare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de

bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el are vocaţie succesorală la moştenirea soţului de

rea-credinţă.

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 43-54; Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 97-155; Dan Chirică, op.cit., p. 83-

108; M. Eliescu, op.cit., p. 97-144.

32

Cu alte cuvinte, soţul de bună-credinţă dintr-o căsătorie nulă are situaţia juridică a

unui soţ divorţat. Nulitatea căsătoriei nu produce în privinţa lui efecte retroactive.

Ipoteza de lucru este aceea în care nulitatea se constată sau se declară după decesul

unuia dintre soţi, ceea ce este posibil.

Dacă soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă, el va pierde retroactiv calitatea de

soţ şi o dată cu aceasta şi vocaţia succesorală legală oferită de această calitate.

§ 2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă de moştenitori.

În vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public

procedează mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial (art. 1133 alin. (2)

C.civ.).

Cota soţului supravieţuitor este în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care

vine în concurs (sau subclasa în cazul clasei a II-a a ascendenţilor şi a colateralilor

privilegiaţi) după cum urmează:

a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descedenţii defunctului;

b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascedenţii privilegiaţi, cât şi

cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;

c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascedenţi privilegiaţi,

fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;

d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascedenţi ordinari, fie cu

colaterali ordinari ai defunctului.

Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase

diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată

dintre ele.

Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ

supravieţuitor, cota stabilită mai sus se împarte în mod egal între acestea (art. 986

C.civ.).

Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor

legali din clasa cu care vine în concurs.

De aceea întâi se calculează partea succesorală a soţului supravieţuitor şi apoi restul,

care se cuvine clasei cu care este în concurs şi care se împarte între moştenitorii legali

cu vocaţie succesorală concretă din clasa respectivă în funcţie de modul în care vin la

moştenire: în mod egal, dacă vin la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini, dacă vin

la moştenire prin reprezentare.1

Dacă două persoane pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori

(bigamie), cota soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori se

împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din

căsătoria nulă.

1 „Liberalităţile făcute de soţul precedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile succesorale

prevăzute de lege, în favoarea soţului supravieţuitor.

Întrucât cota succesorală a soţului supravieţuitor este deosebită în funcţie de clasa de moştenitori cu care

vine în concurs, aceeaşi deosebire va exista şi în privinţa rezervei.

Aşa fiind, pentru a nu prejudicia pe soţul supravieţuitor, reclamant în ceea ce priveşte întinderea rezervei

ce i se cuvine, instanţele sunt obligate să stabilească dacă pârâţii fac sau nu parte din clasa moştenitorilor

legali cu care el vine în concurs.” Trib.Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 578 din 27 martie 1986 în

„Revista română de drept” nr. 11/1986, p. 66.

33

Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu două clase de moştenitori (singura

ipoteză posibilă fiind aceea în care defunctul a dezmoştenit moştenitorii rezervatari

dintr-o clasă sau subclasă preferată), atunci cota sa parte succesorală se stabileşte în

funcţie de clasa moştenitorilor legali dezmoşteniţi, şi nu în funcţie de clasa subsecventă,

deşi soţul supravieţuitor vine în concurs şi cu moştenitorii legali din această clasă.

În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta

vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului

supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.

Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel

dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege

partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit

(art. 1075 alin. (2) C.civ.).

Rezultă că întotdeauna, indiferent de clasa cu care vine în concurs (inclusiv cu

clasa a II-a), partea soţului supravieţuitor se impută asupra moştenirii, adică se

scade din moştenire, şi diferenţa urmează să se împartă între moştenitorii legali cu

vocaţie succesorală concretă cu care este în concurs.

Cu alte cuvinte, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele

defunctului, moştenitori legali, stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de

stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.

Soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu şi este

moştenitor rezervatar. El are sezina moştenirii şi este obligat la raportul donaţiilor

primite de la defunct dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului.

§ 3. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi

obiectelor de uz casnic

Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, ci cu celelalte clase de

moştenitori, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota sa succesorală,

mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor

(art. 974 C.civ.).1

1 „Soţul supravieţuitor are un drept exclusiv de moştenire asupra mobilelor, obiectelor gospodăriei casnice

şi a darurilor de nuntă (sub regimul actualului cod civil asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care

au fost afectate folosinţei comune a soţilor art. 988) numai în cazul în care vine la succesiune împreună cu

ascendenţii şi colateralii, iar nu şi atunci când se află în concurs cu descendenţii.

Deci, în celelalte situaţii, şi anume când vine la succesiune cu descendenţi, soţul supravieţuitor nu mai are

un drept exclusiv de moştenire asupra mobilelor, obiectelor gospodăriei casnice şi darurile de nuntă.”

Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2213 din 4 decembrie 1979, în „Culegere de decizii a Tribunalului

Suprem” pe anul 1979, p. 121-122.

„Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului supravieţuitor, peste porţiunea sa

succesorală din celelalte bunuri, ori de câte ori acesta nu vine în concurs cu descendenţii soţului decedat.

Acest sistem legal este aplicabil în situaţia în care soţul decedat nu a dispus de partea sa din aceste bunuri

prin acte între vii sau prin testament.

Prin urmare, bunurile aparţinând gospodăriei casnice i se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, peste

partea sa succesorală, dacă soţul decedat nu a dispus de parte sa din acele bunuri, înţelegând să-l înlăture

pe soţul supravieţuitor, prin includerea şi a acestor bunuri în masa celorlalte bunuri succesorale.” Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 190 din 27 ianuarie, 1983, în „Culegere de decizii ale Tribunalului

Suprem din 1983, p. 83-83.

„Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice

cuprinde, în afară de cota soţului decedat asupra bunurilor comune respective, şi bunurile proprii ale

acestuia, cu condiţia ca ele să fi fost aduse în gospodăria comună şi folosite de soţi.” Trib. Suprem, Secţia

34

A doua condiţie pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept

succesoral special este ca soţul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste

bunuri prin donaţii sau prin legate testamentare.1

Trebuie precizat că, deşi soţul supravieţuitor este un moştenitor rezervatar, având o

rezervă de 1/2 din cota succesorală, ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal, el nu

are o rezervă asupra mobilelor şi obiectelor de uz casnic ce au fost afectate

folosinţei soţilor ori asupra dreptului de abitaţie. Rezultă deci că aceste drepturi

speciale pot fi înlăturate de defunct prin liberalităţi între vii sau pentru cauză de

moarte.

Prin mobilierul şi obiectele de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se

înţeleg numai bunurile care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate să

servească în cadrul gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop,

corespunzător nivelului de trai obişnuit al soţilor, „chiar dacă nu satisfac o

necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor“.

Sunt considerate mobile şi obiecte ale gospodăriei casnice: mobilierul, obiectele de

menaj, aragazul, frigiderul, aspiratorul, televizorul, maşina de spălat rufe etc.

În schimb, nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice şi prin

urmare vor fi incluse în masa succesorală bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot şi nu

au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zis (automobil, pian etc.), bunurile

necesare exercitării profesiei sau meseriei defunctului sau obiectele care prin valoarea

lor depăşesc noţiunea de bunuri casnice sau care au fost procurate în scop de investiţie

(bijuterii, tablouri de valoare) ori obiectele de uz personal ale defunctului.

Nu intră, de asemenea, în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice

bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (uneltele şi animalele de muncă şi de

producţie).

Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi

obiectelor de uz casnic este un drept de moştenire legală, având însă o afectaţiune

specială.

§ 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor care nu este titular al nici unui drept de a folosi o altă

locuinţă corespunzătoare nevoilor sale, beneficiază de un drept de abitaţie asupra

casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face

parte din bunurile moştenirii.

Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.

Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă

locuinţa nu este necesară în întregime soţului cupravieţuitor, fie schimbarea obiectului

abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.

Civilă, decizia nr. 1729 din 2 octombrie 1979, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem” din 1979,

p. 122-123. 1 „Dispoziţiile legale privitoare la atribuirea mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice se

aplică numai în cazul devoluţiei succesorale legale, nu şi în cazul unei succesiuni testamentare care

priveşte universalitatea bunurilor, dacă soţul supravieţuitor nu a atacat testamentul şi nu a obţinut anularea

lui. Prin urmare în cadrul succesiunii testamentare nu se poate susţine că s-au încălcat aceste dispoziţii

legale şi că asemenea bunuri nu ar face parte din masa succesorală.” Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a III-a

civilă, decizia nr. 180/1992 în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1992, p. 169.

35

Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data

deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de

un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.

Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se

soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de

urgenţă, în camera de consiliu (art. 973 C.civ.).

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor îşi găseşte aplicarea numai atunci când

locuinţa a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cote-părţi sau în

devălmăşie) a defunctului.

Dacă cei doi soţi erau chiriaşi, soţul supravieţuitor va continua să folosească

locuinţa nu în temeiul dreptului de abitaţie, ci în temeiul dreptului său locativ propriu.

Dacă locuinţa era proprietatea soţilor, deci bun comun, soţul supravieţuitor va

continua să o folosească, în baza dreptului său de proprietate asupra cotei ce îi revine şi

în baza dreptului de abitaţie corespunzător cotei dobândite prin moştenire de către

ceilalţi moştenitori.

După efectuarea partajului, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va

înceta, situaţia sa juridică viitoare depinzând de includerea sau nu a locuinţei în

lotul său.

Dacă locuinţa a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietar exclusiv al ei.

Dacă însă ea a fost inclusă în lotul altui moştenitor, soţul supravieţuitor care nu

mai are nici un titlu pentru folosinţa ei, ori va obţine un astfel de titlu de la

moştenitorul proprietar, ori va putea fi evacuat.

Secţiunea a II-a – Moştenitorii legali

§ 1. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului

Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit,

indiferent de sex sau dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite ori

dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiaţia lor a fost stabilită potrivit legii sau dacă

au fost adoptaţi.

Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la

moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie.

Descendenţii pot veni la moştenirea defunctului în nume propriu, caz în care

împărţirea moştenirii se face între ei, în mod egal, pe capete, conform principiului

egalităţii succesorale şi celui al proximităţii gradului de rudenie, sau prin reprezentare,

situaţie în care împărţirea succesiunii se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii

succesorale şi cel al proximităţii gradului de rudenie funcţionând numai în cadrul

tulpinii sau subtulpinii.1

1 „De pe urma defuncţilor, au rămas descendenţi din prima căsătorie şi descendenţi din a doua căsătorie,

masa succesorală este diferită. Ieşirea din indiviziune, pentru toţi moştenitorii, pentru cei trei defuncţi,

deşi moştenitori sunt diferiţi, este de natură să prejudicieze interesele unora dintre moştenitori, prin

stabilirea unor drepturi care nu li se cuvin asupra unor bunuri care nu intrau în masa succesorală.

De aceea, este necesar ca, pentru fiecare succesiune, să se stabilească masa, moştenitorii şi cotele ce se

cuvin şi numai după aceea să se dispună ieşirea din indiviziune.” C.A. Bacău, decizia civilă nr.

1498/1995, în „Jurisprudenţa Curţii de Apel” Bacău, 1995, p. 73.

36

Descendenţii de gradul I (copiii) defunctului pot veni la succesiune numai în

nume propriu şi niciodată prin reprezentare.

În concurs cu soţul supravieţuitor, descedenţii defunctului, indiferent de numărul

lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.

Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descedenţilor se împarte între

aceştia în mod legal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la

moştenire prin reprezentare succesorală.

Descendenţii pot veni la succesiune în nume propriu sau prin reprezentare,

sunt moştenitori rezervatari, sezinari, pot intra în posesia moştenirii înainte de

eliberarea certificatului de moştenitor şi au obligaţia să raporteze donaţiile făcute

lor de defunct în timpul vieţii acestuia, cu excepţia celor făcute cu scutire de

raport.

§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii

privilegiaţi

Ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacă

descedenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.

În lipsa moştenitorilor din clasa I a descendenţilor (lipsă fizică, sunt renunţători ori

nedemni sau fiind exheredaţi, culeg numai rezerva), sunt chemate de lege la moştenire

rudele defunctului din clasa a II-a, adică ascendenţii privilegiaţi şi colateralii

privilegiaţi.

Ei sunt privilegiaţi pentru că îi înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari

(clasa a III-a) şi colateralii ordinari (clasa a IV-a).

Clasa a II-a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că ea cuprinde două

categorii de rude ale defunctului: părinţii şi respectiv fraţii sau surorile şi

descendenţii acestora.

A. Ascendenţii privilegiaţi

Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara

căsătoriei sau din adopţie (art. 976 alin. (1) C.civ.).

Întrucât prin Legea nr. 273/2004 a fost reglementată o adopţie cu toate efectele

filiaţiei fireşti, de la data căreia încetează efectele rudeniei fireşti, în prezent nu mai

poate exista un concurs între părinţii fireşti şi adoptatori la succesiunea defunctului. Şi

reciproca este valabilă: adoptatul sau descendenţii săi nu mai au vocaţie succesorală la

moştenirea părinţilor lor fireşti.

Părinţii au vocaţie şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă

sau anulată, indiferent de buna sau reaua lor credinţă la încheierea căsătoriei, pentru că

în relaţiile dintre părinţi şi copii nulitatea căsătoriei nu produce efecte (art. 305 alin. (1)

C.civ.).

Vocaţia succesorală generală a ascendenţilor privilegiaţi este supusă condiţiei

prealabile sine qua non a stabilirii filiaţiei defunctului faţă de ei.

Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascedenţilor privilegiaţi şi

colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul

ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, după cum urmează:

a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un

sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;

37

b) în cazul în care la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor culege împreună o

jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă

jumătate.

În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a

moşteni, ascedenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită

clasei a doua.

În cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a

moşteni, colateralii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită

clasei a doua.

Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte

între aceştia în mod egal.

Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Ei sunt

moştenitori rezervatari şi sezinari. Nu sunt însă obligaţi la raportul donaţiilor.

B. Colateralii privilegiaţi

Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii

acestora până la gradul al IV-lea inclusiv cu defunctul, din căsătorie, din afara

căsătoriei sau din adopţie.

Colateralii privilegiaţi vor culege întreaga moştenire dacă vin singuri la

moştenire, 3/4 dacă vin în concurs cu un părinte al defunctului şi respectiv 1/2 din

moştenire dacă vin în concurs cu ambii părinţi ai defunctului.

Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi, provenind

din aceeaşi căsătorie ca şi defunctul, se împarte între aceştia în mod egal.

În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare

succesorală, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe

tulpină (art. 981 alin. (2) C.civ.).

În cazul în care colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe linii colaterale

diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine, se împarte între ei pe linii.1

Succesiunea se va împărţi în două părţi, una se va atribui liniei paterne

(dimidia paternis) şi alta liniei materne (dimidia maternis).

Fraţii consanguini (au acelaşi tată, dar altă mamă) iau parte în linia paternă, iar cei

uterini (au aceeaşi mamă, dar alt tată) numai în linia maternă, în timp ce fraţii buni iau

parte în ambele linii, deci ei vor primi de două ori cât primesc fraţii consanguini sau

uterini (având privilegiul dublei legături).

În interiorul liniilor se aplică principiul egalităţii între rudele de grad egal.

Împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori, indiferent că ei vin

la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.

Colateralii privilegiaţi pot veni la succesiune numai în nume propriu, în timp ce

descendenţii lor pot veni atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.

1 „Partajul averii succesorale cuvenite fraţilor şi surorilor defunctului se face între ei în porţiuni egale,

dacă sunt toţi din aceeaşi căsătorie; în situaţia în care provin din căsătorii diferite, diviziunea se face pe

jumătate între cele două linii (paternă şi maternă a defunctului); fraţii primari iau parte din amândouă

liniile, uterinii (care au aceeaşi mamă cu defunctul, tatăl fiind diferit) şi fraţii consanguini sau consângenii

(care au acelaşi tată cu defunctul, mama fiind diferită) vin la moştenire, fiecare, numai în linia din care fac

parte.

Această regulă a împărţelii pe linii a moştenirii în cazul colateralilor privilegiaţi este aplicabilă şi în

situaţia în care vin la moştenire descendenţii fraţilor şi surorilor, prin reprezentare sau prin valorificarea

unui drept succesoral propriu. În cadrul fiecărei linii, împărţirea se face în mod egal, succesorii fiind de

acelaşi grad.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1031 din 24 aprilie 1991, în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 107.

38

Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi sezinari, dar nu sunt

obligaţi la raportul donaţiilor. Ei sunt însă moştenitori sezinari.

§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Ascedenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascedentă ale defunctului, cu

excepţia părinţilor acestuia.

Ascedenţii ordinari vin la moştenire dacă descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi

colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.

Cu alte cuvinte, dacă la moştenire nu vin moştenitori din primele două clase

(nu există, sunt nedemni ori renunţători), legea cheamă la succesiune pe

ascendenţii ordinari ai defunctului, alţii decât părinţii, şi anume bunicii,

străbunicii etc., la nesfârşit.

Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Ascendenţii ordinari vor fi chemaţi la succesiune conform principiului proximităţii

gradului de rudenie faţă de defunct.

Între ascendenţii ordinari de acelaşi grad chemaţi la succesiune se aplică principiul

egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu-se pe capete, în mod egal.

În concurs cu soţul supravieţuitor, ascedenţii ordinari ai defunctului, indiferent de

numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt

moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport a donaţiilor. Ei sunt însă

moştenitori sezinari.

§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari

Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al

patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.

Colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascedenţii privilegiaţi,

colateralii privilegiaţi şi ascedenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a

moşteni.

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte

depline.

Chemarea la moştenire a colateralilor ordinari se face conform principiului

proximităţii gradului de rudenie, iar între colateralii ordinari de acelaşi grad împărţirea

părţii succesorale ce li se cuvine se face pe capete, conform principiului egalităţii

succesorale.

Precizăm că vocaţia succesorală generală a colateralilor ordinari este admisă

de lege până la gradul al IV-lea inclusiv.

În cazul concursului între soţul supravieţuitor al defunctului şi colateralii ordinari,

cota invariabilă a soţului supravieţuitor este de 3/4 din moştenire, iar cota cuvenită

clasei colateralilor ordinari, indiferent de numărul lor, este de 1/4 din moştenire.

Colateralii ordinari vin la succesiune numai în nume propriu, nu au rezervă,

nu au sezină şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

39

Teste grilă

1. Se aplică regulile moştenirii legale:

a) numai dacă defunctul nu a întocmit un testament;

b) chiar dacă s-a întocmit un testament care prevede doar dezmoştenirea unor

moştenitori legali;

c) când defunctul a întocmit un testament care nu cuprinde legate.

2. Regulile care guvernează moştenirea se pot aplica: a) numai în cazul morţii unei persoane fizice;

b) în cazul încetării existenţei unei persoane juridice;

c) în cazul transmisiunii patrimoniului unei persoane fizice prin acte inter vivos;

d) numai dacă la moartea unei persoane fizice există moştenitori, persoane fizice.

3. Moştenirea legală poate coexista cu moştenirea testamentară în cazul: a) când defunctul a lăsat un testament prin care a recunoscut un copil;

b) când defunctul a dispus prin testament doar de o parte din averea sa;

c) când s-a întocmit un testament prin care s-a dispus de întreaga masă succesorală,

chiar dacă defunctul avea moştenitori legali rezervatari.

4. În urma deschiderii unei succesiuni, pot exista: a) moştenitori rezervatari cu titlu particular;

b) moştenitori legali cu titlu particular;

c) moştenitori testamentari cu titlu particular.

5. Prin acte între vii, se pot transmite: a) patrimoniul unei persoane fizice;

b) obligaţiile unei persoane fizice;

c) drepturile succesorale.

6. Au capacitatea de a moşteni: a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii, numai dacă au cetăţenia

sau naţionalitatea română;

b) persoana dispărută, chiar dacă ulterior, prin hotărâre judecătorească, se stabileşte

o dată a morţii acesteia care este ulterioară datei deschiderii succesiunii;

c) persoana concepută, dar nenăscută la data deschiderii succesiunii, numai dacă se

naşte viabilă.

7. Persoanele juridice au capacitate succesorală anticipată de a dobândi prin

moştenire legală bunurile din masa succesorală: a) de la data autorizării înfiinţării;

b) de la data dobândirii personalităţii juridice;

c) de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt

necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

8. Nu au capacitate succesorală: a) comorienţii;

b) persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care îşi încetaseră existenţa la

data deschiderii succesiunii;

40

c) codecedaţii.

9. Nedemnitatea succesorală: a) produce efecte, în principiu, şi faţă de moştenitorii nedemnului;

b) se aplică în cazul moştenirii legale şi a celei testamentare;

c) poate fi înlăturată prin iertarea nedemnului de către cel care lasă moştenirea.

d) nu produce efecte faţă de moştenitorii nedemnului.

10. Este nedemn de a moşteni: a) moştenitorul care a omorât pe cel care lasă moştenirea, chiar dacă nu a fost

condamnat, deoarece a decedat în cursul procesului;

b) moştenitorul care a omorât pe cel care lasă moştenirea, chiar dacă nu a fost

condamnat penal, întrucât intervenise prescripţia răspunderii penale;

c) cel care a săvârşit o tentativă de omor asupra celui care lasă moştenirea, dacă a

fost condamnat definitiv, însă executarea pedepsei s-a prescris;

11. Este nedemn de a moşteni moştenitorul care: a) a omorât din culpă pe cel despre a cărei moştenire este vorba;

b) a săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte asupra celui

despre a cărei moştenire este vorba, fiind condamnat pentru aceasta;

c) după ce a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor asupra celui

despre a cărei moştenire este vorba, având calitatea de complice, a fost amnistiat sau

reabilitat.

12. Pot invoca nedemnitatea succesorală: a) numai comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul;

b) moştenitorii legali subsecvenţi;

c) creditorii donatarilor sau legatarilor ce primiseră liberalităţi peste cotitatea

disponibilă de la defunct;

d) nedemnul însuşi;

e) instanţa din oficiu.

13. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată împotriva: a) numai moştenitorilor legali ai nedemnului, dacă nedemnul a încetat din viaţă;

b) nedemnului, cât timp este în viaţă;

c) legatarilor universali sau cu titlu universal, indiferent de buna sau reaua lor

credinţă şi împotriva legatarului cu titlu particular al nedemnului, numai dacă a fost de

rea-credinţă.

14. Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţă: a) numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este generală;

b) şi înainte de deschiderea moştenirii;

c) numai după deschiderea moştenirii;

d) prin hotărâre, care produce efecte constitutive.

15. În cazul constatării nedemnităţii unui moştenitor: a) acesta pierde şi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite împreună cu

defunctul;

41

b) renasc cu efect retroactiv drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire,

ce fuseseră considerate stinse prin confuziune sau consolidare;

c) acesta este înlăturat de la moştenire, dar poate culege rezerva.

16. Nedemnul care a intrat deja în posesia unor bunuri din masa succesorală,

înainte de deschiderea succesiunii: a) este privit ca un posesor de rea-credinţă de la data constatării nedemnităţii;

b) este privit ca un posesor de rea-credinţă de la data deschiderii succesiunii;

c) trebuie să restituie celor îndreptăţiţi contravaloarea acestora, chiar dacă s-ar putea

restitui în natură;

d) trebuie să le restituie celor îndreptăţiţi, în natură, dacă este posibil, împreună cu

fructele şi productele percepute, dar nu este obligat şi la restituirea fructelor pe care ar fi

putut să le perceapă.

17. Pot veni la moştenirea defunctului:

a) copiii moştenitorului nedemn, în nume propriu;

b) copiii moştenitorului nedemn, prin reprezentare;

c) ceilalţi descendenţi ai nedemnului, în nume propriu sau prin reprezentare.

18. Potrivit teoriei moştenitorului aparent, actul încheiat de un terţ cu

moştenitorul nedemn se menţine, dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a) este cu titlu universal;

b) este cu titlu particular;

c) este cu titlu oneros;

d) este cu titlu gratuit;

e) terţul a fost de bună-credinţă;

f) a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a

nedemnului.

19. Constatarea nedemnităţii nu produce efecte asupra actelor încheiate de

nedemn cu un terţ:

a) în privinţa actelor de conservare şi de administrare încheiate în intervalul dintre

deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii;

b) în privinţa actelor de dispoziţie cu titlu gratuit ce au avut ca obiect bunuri

imobile, atunci când terţul a fost de bună-credinţă şi probează că s-a aflat într-o eroare

comună şi invincibilă la data încheierii actului;

c) în privinţa actelor de dispoziţie a bunurilor mobile corporale.

20. Aparţin clasei a IV-a de moştenitori legali: a) verii primari;

b) strănepoţii de frate;

c) fraţii şi surorile bunicilor defunctului;

d) străbunicii defunctului.

21. Fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali: a) părinţii defunctului;

b) fraţii şi bunicii defunctului;

c) strănepoţii de frate ai defunctului.

42

22. Soţul supravieţuitor al defunctului: a) aparţine clasei I de moştenitori;

b) este considerat rudă cu defunctul;

c) vine în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.

23. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi

clasă admite excepţii: a) în cazul clasei a III-a de moştenitori, când unchii nu înlătură de la moştenire pe

verii primari ai defunctului;

b) în cazul reprezentării succesorale;

c) în cazul venirii la moştenire a soţului supravieţuitor împreună cu bunicii

defunctului.

24. Moştenirea este culeasă de rude aparţinând a două clase de moştenitori: a) în cazul în care există şi moştenitori legali, şi moştenitori testamentari;

b) în cazul când la moştenire vin: soţul supravieţuitor, părinţii şi fraţii defunctului;

c) atunci când defunctul a dispus dezmoştenirea părinţilor şi avea soţ supravieţuitor

şi fraţi.

25. De la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

chemate la moştenire, legea admite excepţii: a) în cazul clasei a II-a de moştenitori, în ipoteza în care fraţii şi/sau surorile

defunctului provin din părinţi diferiţi;

b) în cazul împărţirii pe capete a moştenirii, când rudele de acelaşi grad vin la

moştenire prin reprezentare;

c) în cazul împărţirii pe tulpini, când rudele de acelaşi grad vin la moştenire prin

reprezentare.

26. Poate fi reprezentată la culegerea unei moşteniri: a) persoana decedată la data deschiderii succesiunii;

b) persoana dispărută la data deschiderii succesiunii;

c) persoana ce a renunţat la moştenire;

d) persoana ce a decedat în acelaşi timp cu defunctul despre a cărei moştenire este

vorba.

27. Reprezentarea succesorală este admisă: a) în privinţa descendenţilor copiilor defunctului;

b) în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori ale defunctului;

c) în privinţa soţului supravieţuitor;

d) în privinţa descendenţilor unchilor şi mătuşilor defunctului.

28. Ce condiţii trebuie să îndeplinească reprezentantul pentru a culege o

moştenire prin reprezentare: a) să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea acelui defunct;

b) să aibă capacitate succesorală;

c) să nu fie nedemn sau renunţător faţă de defunct, chiar dacă este exheredat de

acesta.

29. Au vocaţie succesorală generală la deschiderea unei succesiuni: a) verii primari;

43

b) fraţii şi surorile străbunicilor;

c) fraţii şi surorile bunicilor;

d) strănepoţii fraţilor defunctului.

30. Dacă fratele defunctului fusese exheredat de către defunct: a) descendenţii dezmoştenitului pot invoca reprezentarea în privinţa cotei din

moştenire ce reprezintă rezerva;

b) descendenţii dezmoştenitului nu pot invoca reprezentarea;

c) descendenţii dezmoştenitului nu pot veni la moştenire în nume propriu, chiar

dacă ar fi îndeplinite celelalte condiţii legale.

31. În cazul exheredării de către defunct a unui copil al său, decedat la data

deschiderii succesiunii: a) reprezentarea nu poate opera în privinţa descendenţilor moştenitorului

dezmoştenit;

b) reprezentarea poate opera în privinţa descendenţilor celui dezmoştenit, cu privire

la întreaga cotă ce i s-ar fi cuvenit dacă nu era dezmoştenit;

c) reprezentarea operează în privinţa descendenţilor celui dezmoştenit, cu privire la

rezerva succesorală ce s-ar fi cuvenit dezmoştenitului.

32. Operează reprezentarea: a) chiar dacă reprezentantul ar fi renunţat la moştenirea reprezentatului;

b) chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat;

c) chiar dacă reprezentantul este exheredat de către reprezentat.

33. În cazul concursului dintre descendenţi de acelaşi grad, ai căror părinţi

erau decedaţi la data deschiderii succesiunii, împărţirea moştenirii se va face: a) pe capete;

b) pe tulpini, dacă sunt îndeplinite condiţiile reprezentării;

c) pe tulpini, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile reprezentării.

34. Reprezentarea: a) operează transmiterea moştenirii în favoarea unor rude mai îndepărtate în grad,

cărora le permite să urce în locul, gradul şi drepturile defunctului;

b) are ca efect la împărţirea moştenirii pe tulpini;

c) are ca efect la împărţirea moştenirii pe capete.

35. Reprezentarea:

a) este admisă la infinit în toate cazurile;

b) operează de drept şi imperativ;

c) operează de drept, dar efectele ei pot fi modificate prin voinţa lui defunctului.

36. Cel care dobândeşte moştenirea prin reprezentare:

a) dobândeşte numai drepturi, nu şi obligaţii;

b) este obligat să accepte moştenirea;

c) are calitatea de moştenitor legal.

37. Reprezentantul care a acceptat moştenirea lui defunctului:

a) răspunde pentru pasivul moştenirii ultra vires hereditatis (peste limitele activului

succesoral;

44

b) nu poate răspunde pentru pasivul moştenirii.

38. Fac parte din clasa I de moştenitori legali: a) descendenţii din căsătorie;

b) descendenţii din afara căsătoriei, chiar dacă filiaţia nu este stabilită potrivit legii;

c) descendenţii care au fost adoptaţi de fratele defunctului.

39. Moştenitorii aparţinând clasei I de moştenitori legali:

a) sunt rezervatari;

b) pot invoca reprezentarea;

c) nu sunt moştenitori sezinari;

d) când vin în concurs cu soţul supravieţuitor, sunt obligaţi la raportul donaţiilor,

chiar dacă liberalitatea s-a făcut cu scutire de raport.

40. Ascendenţii privilegiaţi:

a) sunt moştenitori rezervatari;

b) au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct;

c) sunt moştenitori sezinari.

41. Colateralii privilegiaţi:

a) sunt moştenitori sezinari;

b) pot veni la moştenire prin reprezentare;

c) nu sunt ţinuţi de raportul donaţiilor;

d) sunt moştenitori rezervatari.

42. Fac parte din categoria colateralilor privilegiaţi:

a) numai fraţii buni;

b) fraţii consangvini;

c) fraţii uterini.

43. Atunci când la moştenire sunt chemaţi ascendenţi privilegiaţi şi colaterali

privilegiaţi, fără a exista soţ supravieţuitor, împărţirea moştenirii se face astfel:

a) dacă la moştenire vine un singur părinte, acesta va lua o cotă de 1/3 din

moştenire, restul revenindu-le colateralilor privilegiaţi;

b) dacă la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor lua împreună o cotă de 1/2 din

moştenire, restul de 1/2 revenindu-le colateralilor privilegiaţi;

c) dacă la moştenire vin doi părinţi, un frate bun, un frate consangvin şi un frate

uterin, părinţii vor lua o cotă de 1/2 din moştenire, iar fiecare frate câte 1/6.

44. Împărţirea moştenirii pe linii se aplică: a) fraţilor şi surorilor defunctului care nu sunt din aceiaşi părinţi;

b) descendenţilor din fraţi şi surori ale defunctului, numai dacă vin la moştenire prin

reprezentare;

c) descendenţilor din fraţi şi surori ale defunctului, când vin la moştenire în nume

propriu.

45. Ascendenţii ordinari: a) nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct;

45

b) pot veni la moştenire prin reprezentare;

c) sunt moştenitori rezervatari;

d) sunt moştenitori sezinari.

46. În cazul în care soţul supravieţuitor a renunţat la moştenire: a) el poate culege rezerva;

b) el poate primi bunurile casnice;

c) el are un drept de abitaţie.

47. În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii soţului

decedat, bunurile aparţinând gospodăriei casnice: a) i se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, dacă soţul decedat nu a dispus de

partea sa din aceste bunuri;

b) vor fi luate în calculul rezervei cuvenite părinţilor şi soţului supravieţuitor, dacă

defunctul a dispus de aceste bunuri;

c) i se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, chiar dacă defunctul ar fi dispus prin

testament ca aceste bunuri să revină în totalitate unui frate de-al său.

48. În cazurile în care împărţeala succesorală se face pe tulpini, loturile se

formează: a) după numărul tulpinilor;

b) după numărul ramurilor;

c) după numărul capetelor.

49. Colateralii ordinari: a) nu sunt moştenitori rezervatari;

b) sunt moştenitori sezinari;

c) nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

50. Soţul supravieţuitor poate veni la moştenirea lui soţului defunct: a) numai dacă din căsătorie au rezultat copii;

b) numai dacă au fost căsătoriţi cel puţin un an;

c) dacă decesul defunctului a intervenit la o zi după data pronunţării divorţului în

apel;

d) dacă decesul defunctului a intervenit după data rămânerii irevocabile a hotărârii

de desfiinţare a căsătoriei, dacă soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea

acelei căsătorii.

51. Potrivit legii, soţul supravieţuitor: a) are un drept de moştenire în concurs cu oricare clasă de moştenitori;

b) are dreptul la 1/4 din moştenire în plină proprietate, când vine în concurs cu alte

rude decât descendenţii;

c) are un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit.

52. Potrivit legii, soţul supravieţuitor are următoarele drepturi: a) un drept special de moştenire asupra bunurilor aparţinând gospodăriei casnice,

chiar dacă defunctul ar fi dispus prin testament de toată partea sa din aceste bunuri în

favoarea altei persoane;

46

b) un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali

sau, în lipsa rudelor din cele patru clase, dacă îndeplineşte condiţiile legii;

c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit, chiar dacă ar avea o locuinţă

proprie, dar pe care a închiriat-o înainte de moartea defunctului.

53. Soţul supravieţuitor: a) poate înlătura de la moştenire rudele defunctului;

b) poate fi înlăturat de la moştenire de rudele defunctului;

c) nu poate înlătura de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele

parte.

54. Cota soţului supravieţuitor din moştenire este de: a) 1/3 din moştenire, când vine în concurs cu un singur moştenitor aparţinând clasei

I;

b) 1/4 din moştenire, când vine în concurs cu doi sau mai mulţi moştenitori din clasa

I;

c) 1/2 din moştenire, când vine în concurs cu tatăl şi cu fratele defunctului;

d) 3/4 din moştenire, când nu există rude din cele patru clase;

e) 1/3 din moştenire, când vine în concurs cu un moştenitor rezervatar aparţinând

clasei I pentru rezervă şi cu ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi pentru

cotitatea disponibilă.

55. În caz de bigamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din

această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs

cu diferitele clase de moştenitori legali: a) revine numai soţului supravieţuitor din căsătoria valabilă;

b) revine numai soţului de bună-credinţă din ultima căsătorie încheiată de defunct;

c) se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din

căsătoria nulă;

d) se împarte în mod egal între cei doi soţi supravieţuitori, indiferent de buna sau

reaua-credinţă a soţului supravieţuitor din căsătoria nulă.

56. Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele

defunctului: a) stabilirea cotei ce i se cuvine se face după deducerea corespunzătoare a cotei

moştenitorilor din clasa I;

b) stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor

moştenitorilor cu care concurează;

c) se ţine seama – pentru stabilirea părţii succesorale a soţului supravieţuitor –

numai de rudele cu care el „vine la succesiune“, chiar dacă printre acestea se află

renunţători, nedemni sau exheredaţi.

57. În caz de concurs la culegerea unei moşteniri între soţul supravieţuitor, doi

părinţi ai defunctului şi un colateral privilegiat: a) fiecare părinte va primi o cotă de 1/6 din întreaga masă succesorală;

b) cota părinţilor se impută asupra unei jumătăţi din moştenire;

c) cota soţului supravieţuitor se impută asupra masei succesorale şi se micşorează,

în mod corespunzător, părţile cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori;

d) cota colateralului privilegiat se impută asupra întregii moşteniri.

47

58. Dacă la moştenirea lăsată de defunct vin doi soţi supravieţuitori, doi nepoţi

de fiu al căror tată era decedat înainte de deschiderea succesiunii, un alt nepot de

fiu, al cărui tată, nedemn, fusese recunoscut de către defunct prin testament şi

părinţii defunctului, moştenirea va fi culeasă în modul următor: a) fiecare soţ va primi o cotă de 1/4 din moştenire;

b) toţi nepoţii vor primi 1/2 din moştenire;

c) primii doi nepoţi vor primi câte 3/8 din moştenire prin retransmitere;

d) celălalt nepot împreună cu părinţii vor primi 1/12 din moştenire.

59. Soţul supravieţuitor: a) este moştenitor sezinar;

b) este moştenitor rezervatar;

c) este obligat la raportul donaţiilor, în toate cazurile.

60. Sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct: a) ascendenţii ordinari;

b) ascendenţii privilegiaţi;

c) moştenitorii din clasa I de moştenitori legali, dacă donaţia a fost făcută cu scutire

de raport;

d) soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu clasa I de moştenitori legali şi cu

ascendenţii privilegiaţi;

e) colateralii ordinari;

f) colateralii privilegiaţi;

g) moştenitorii din clasa I de moştenitori legali, dacă donaţia nu a fost făcută cu

scutire de raport.

61. Sunt moştenitori sezinari: a) descendenţii, dar numai după eliberarea certificatului de moştenitor;

b) ascendenţii privilegiaţi;

c) colateralii privilegiaţi;

d) ascendenţii ordinari;

e) colateralii ordinari;

f) soţul supravieţuitor.

62. Soţul supravieţuitor are un drept special de moştenire asupra obiectelor

aparţinând gospodăriei casnice, în condiţiile: a) soţul supravieţuitor să vină în concurs numai cu moştenitori din clasele II-IV,

chiar dacă mai vine la moştenire şi un moştenitor rezervatar aparţinând clasei I;

b) soţul decedat să nu fi dispus expres de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi

între vii sau pentru cauză de moarte;

c) chiar dacă soţul supravieţuitor a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale

gospodăriei casnice.

63. Nu fac parte din categoria mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei

casnice: a) bunurile de acest gen cumpărate în scop de investiţii;

b) bunurile de acest gen procurate după data întreruperii în fapt a convieţuirii;

c) bunurile proprii ale defunctului ce au servit la exercitarea profesiei sau meseriei

de către acesta;

48

d) obiectele de uz personal şi exclusiv ale defunctului;

e) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti.

64. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor: a) este un drept real;

b) este un drept temporar, care durează un an de la data deschiderii succesiunii;

c) este conferit de către defunct soţului supravieţuitor cu titlu gratuit;

d) este un drept alienabil;

e) este un drept insesizabil.

65. Soţul supravieţuitor are, din momentul deschiderii succesiunii, un drept de

abitaţie asupra casei în care a locuit, în condiţiile: a) să vină în concurs numai cu clasele II-IV de moştenitori legali;

b) casa să facă parte din moştenire, chiar dacă a fost proprietate comună a soţilor;

c) soţul supravieţuitor nu are o altă locuinţă proprie;

d) la data deschiderii moştenirii, a locuit statornic în casa care face obiectul

dreptului de abitaţie;

e) chiar dacă defunctul a dispus altfel.

66. Când soţul supravieţuitor îşi exercită dreptul de abitaţie asupra casei în

care a locuit: a) el este obligat să plătească chirie moştenitorului care a dobândit proprietatea

casei;

b) el poate închiria partea de casă pe care nu o locuieşte;

c) comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul în care locuinţa

nu-i va fi necesară în întregime;

d) comoştenitorii pot procura soţului supravieţuitor o locuinţă în altă parte;

e) soţul supravieţuitor este obligat să depună o cauţiune.

49

TITLUL III

Devoluţiunea testamentară a moştenirii

Capitolul I

Testamentul

Secţiunea I – Noţiunea de testament. Condiţii de validitate1

Originea testamentului şi a devoluţiunii succesorale testamentare se pierde în negura

timpului, testamentul fiind întâlnit în Egiptul antic, în Israel în timpul lui Moise, în

Sparta, în Atena, unde a fost introdus în timpul lui Solon şi la triburile germanice.

El a fost însă ridicat pe culmi legislative în Roma antică, unde se considera o

dezonoare a muri fără testament. Jurisconsultul roman Ulpian definea testamentul ca

fiind „manifestarea în conformitate cu legea a voinţei noastre, pentru a avea tărie după

moarte“.

În Legea celor XII Table a fost înscris principiul echivalenţei testamentului cu textul

legii: „Ceea ce şeful familiei (pater familias) a dispus prin testament asupra bunurilor

sau tutelei copiilor săi să fie ca o lege“.

Testatorul era comparat cu un rege care porunceşte: „Dicat testator et erit lex

voluntas ejus”.

Raţiunea pentru care se acorda o exclusivitate şi mai târziu preeminenţă

testamentului este explicată de o lege din Codul lui Justinian: „Din tot ce se poate refuza

mai puţin oamenilor este facultatea unui muribund de a avea o ultimă voinţă, el care în

curând nu va mai avea nici una“.

Omnipotenţa lui pater familias a fost însă mărginită la începutul Imperiului Roman

prin introducerea unor limite ale dreptului de a dispune, care fac să apară pentru prima

dată noţiunea rezervei succesorale.

Dreptul de a testa a fost în anumite perioade istorice contestat şi chiar desfiinţat.

De regulă, această contestare sau chiar negare a fost un corolar al negării dreptului

de proprietate privată, cum a fost în cazul revoluţiei franceze din 1789 sau al revoluţiei

ruse din 1917.

Deşi acest punct de vedere radical nu a fost consacrat legislativ tale quale, totuşi, în

perioada socialismului obiectul proprietăţii şi al masei succesorale ce putea fi transmisă

a fost din ce în ce mai limitat.

Constituţia României prevede expres în art. 42 că „Dreptul la moştenire este

garantat“.

Protecţia dreptului la moştenire a figurat iniţial în proiectul Constituţiei ca alineat 2

al art. 41, care se referea la garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra

statului.

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 75-89; Prof. Fr. Deak, op.cit., p. 155-183; Mihail Eliescu, Moştenirea şi

devoluţiunea ei, Editura Academiei R:S.R., 1966, p. 194-249; Dan Chirică, op.cit., p. 115-124; C. Hamangiu, I.

Rosetti-Bălănescu, Tratat de drept civil român, vol. III, Juridica, Editura All Beck, 1998, p. 434-469; Dimitrie

Alexandrescu, Principiile dreptului civil român, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 443-455.

50

Consacrarea sa într-un text constituţional distinct se datorează importanţei deosebite

pe care o prezintă dreptul de moştenire, precum şi faptului că în majoritatea

constituţiilor democratice dreptul de moştenire este consacrat în texte diferite de cele

care consacră dreptul de proprietate.

O dispoziţie specială care să garanteze dreptul de moştenire a apărut necesară şi

pentru motivul că în sistemul legislativ al fostelor ţări socialiste dreptul de moştenire era

supus unor îngrădiri esenţiale atât în obiectul său, cât şi prin taxele succesorale, având

ca finalitate ca dreptul de moştenire să revină în cele din urmă statului.

Pentru a preveni astfel de abuzuri şi a garanta şi pe această cale dreptul de

proprietate, Constituţia a înscris un text constituţional cu caracter special privind

garantarea dreptului la moştenire în România.

§ 1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului

Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, dispunând în art. 955

alin. (1) că „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura

în care acela care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament“.

Libertatea testamentară nu este însă absolută. Legea prevede în mod imperativ

unele îngrădiri ale voinţei liberale a testatorului în scopul protejării intereselor

patrimoniale ale unor categorii de moştenitori legali (rezerva succesorală).

Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană,

numită testator, dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru timpul când

nu va mai fi în viaţă (art. 1034 C.civ.). a) Testamentul este un act juridic unilateral, care conţine deci manifestarea de

voinţă unilaterală a testatorului de a produce anumite efecte juridice.

El va trebui prin urmare să îndeplinească condiţia de validitate cerută pentru actele

juridice cu titlu gratuit privind capacitatea, viciile de consimţământ, cauza şi

modalităţile voinţei.

Este un act juridic unilateral pentru că exprimă voinţa unei singure persoane, a

testatorului, şi va produce efecte la moartea acestuia.

Acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea ofertei în materie

contractuală.

Testamentul şi acceptarea legatului sunt acte juridice unilaterale distincte, care nu

conduc la încheierea unui contract, fiind exprimate în momente diferite, şi prin ipoteză,

neputându-se întâlni în timpul vieţii testatorului şi a Legatarului.

b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal şi individual care nu

poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal.

El este şi un act individual care exprimă voinţa unei singure persoane. Art. 1036

C.civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute ca două sau mai multe persoane să

testeze prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau ambele în favoarea unei

terţe persoane.

c) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa),

întrucât efectele sale se produc numai la moartea testatorului;

d) Testamentul este un act juridic solemn

Voinţa testatorului trebuie manifestată, sub sancţiunea nulităţii absolute în una din

formele prevăzute de lege;

e) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil.

51

Testatorul poate revoca sau modifica dispoziţiile sale testamentare până în

momentul morţii sale, fără ca acest lucru să fie calificat ca un abuz de drept.

Renunţarea anticipată expresă la dreptul de revocare este nulă absolut.

Cuprinsul testamentului Din enumerarea caracterelor juridice ale testamentului rezultă că acesta este un act

juridic excepţional, cârmuit de unele reguli de fond şi formă derogatorii de la dreptul

comun.

Testamentul nu este un act juridic omogen cum este definit de art. 1034 C.civ.,

ci constituie o simplă formă în care pot fi îmbrăcate mai multe acte juridice de sine

stătătoare, fiecare având regimul său juridic specific.

Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică dispoziţiile de

ultimă voinţă ale testatorului privind transmiterea patrimoniului său la moartea

sa. Instituirea de moştenitor este principiul şi baza întregului testament.

Nu mai puţin Codul civil permite existenţa testamentului, chiar fără instituire

de legatari, dar cuprinzând alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului privind

moştenirea sa.

În acest sens, art. 1035 C.civ. prevede că: „Testamentul conţine dispoziţii

referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta,

precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste

dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să

conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare

anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse

legatarilor sau moştenirilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul

testatorului”.

Testamentul poate deci să cuprindă alături de legate, sau chiar în lipsa legatelor, şi

alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului, şi anume:

a) sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali de natură patrimonială (legate)

sau de altă natură;

b) numirea unui executor testamentar, împuternicit să execute dispoziţiile

testamentare;

c) exheredări, adică înlăturarea de la succesiune a unor moştenitori legali;

d) revocarea totală sau parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării

anterioare;

e) partajul de ascendent;

f) recunoaşterea de către mamă a unui copil neînregistrat în registrul de stare civilă

sau dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi

necunoscuţi. Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca;

g) recunoaşterea de către tată a copilului conceput şi născut în afara căsătoriei.

Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca;1

h) dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, precum şi orice alte dispoziţii de

ultimă voinţă.

1 „Prevederile, potrivit cărora recunoaşterea paternităţii se poate face printre altele, şi prin testament, au în

vedere formele testamentare care au o eficienţă legală. Ca atare, în cazul recunoaşterii de paternitate ce s-

a făcut printr-un înscris căruia se tinde a i se recunoaşte valoarea unui testament olograf, este necesar –

pentru valabilitatea recunoaşterii – ca testamentul să îndeplinească condiţiile prevăzute de Codul civil.

Astfel fiind, nu se poate considera valabilă recunoaşterea de paternitate cuprinsă într-un testament care nu

este scris de către testator.” Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, decizia civilă nr. 672 din 18 decembrie 1974, în

Revista română de drept nr. 3/1976, p. 62.

52

Dispoziţiile testamentare cuprinse în testament reprezentând acte juridice de sine

stătătoare pot produce efecte la date diferite.

Legatele şi celelalte dispoziţii legate de transmisiunea succesorală vor produce

efecte la moartea testatorului.

Recunoaşterea de filiaţie va produce în schimb efecte imediat de la redactarea

testamentului, adică de la data manifestării de voinţă a testatorului. Ea se deosebeşte de

celelalte dispoziţii testamentare, în mod esenţial şi prin irevocabilitatea sa.

În concluzie, actele juridice unilaterale conţinute într-un testament trebuie să

îndeplinească condiţiile de validitate de fond specifice cerute pentru categoria din

care face parte.

Ele trebuie să fie analizate fiecare în parte, întrucât este posibil ca un act juridic

cuprins în testament să fie nul fără să atragă nulitatea celorlalte acte juridice (exemplu,

caducitatea unui legat nu afectează eficacitatea altor legate). La fel, revocarea unui legat

nu aduce atingere valabilităţii celorlalte legate sau altor dispoziţii testamentare.

În schimb, forma testamentară fiind comună, viciile de formă afectează toate

dispoziţiile a căror validitate este condiţionată de validitatea testamentului.

Recunoaşterea unui copil prin testament prezintă cele mai multe diferenţe faţă de

celelalte dispoziţii testamentare. Recunoaşterea unui copil este un act irevocabil şi

produce efecte nu de la moartea testatorului, ci imediat de la manifestarea de voinţă în

forma dispoziţiei testamentare. Recunoaşterea este valabilă de asemenea, chiar dacă

testamentul ar fi nul pentru vicii de formă, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru

validitatea recunoaşterii.

Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în

care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care

se sprijină pe cele intrinseci (art. 1039 alin. (1) C.civ.).

Interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă după voinţa reală

(dovedită) a testatorului, şi nu după sensul literal al termenilor.

Intenţia testatorului va fi desluşită din conţinutul testamentului şi numai excepţional

din împrejurări exterioare, iar în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea

moştenitorilor legali, şi nu a legatarilor.

De asemenea, clauza testamentară se interpretează în sensul în care poate avea un

efect, nu în acela în care nu ar avea nici unul.

În sfârşit, clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înţelesul ce rezultă din întregul act.

Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensarea creanţei

sale.

§ 2. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului

Fiecare dispoziţie testamentară trebuie să îndeplinească condiţiile generale de

validitate ale actelor juridice (unilaterale) şi condiţiile de validitate specifice

categoriei de acte din care face parte (recunoaştere de paternitate, iertări de

datorii etc.).

A. Capacitatea

Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă, testatorul trebuie să aibă

capacitatea de a dispune prin liberalităţi sau alte acte juridice referitoare la

53

transmisiunea succesorală (dezmoşteniri, revocarea testamentului anterior etc.),

iar cel gratificat, să aibă capacitatea de a primi prin testament.

Art. 987 prevede că orice persoană este capabilă de a da şi primi prin

liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea.

Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la

care dispunătorul îşi exprimă consimţământul.

Capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia.

Incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă

interpretare.

Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune şi de a primi

prin testament, întrucât aceasta ar însemna o renunţare în parte la capacitatea de

folosinţă ori, nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă

sau la cea de exerciţiu.

Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu

poate dispune de bunurile sale prin libertăţi, prin excepţia cazurilor prevăzute de

lege.1

Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline

de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut

calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de

la instanţa tutelară descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care

reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art.

988 C.civ.).

În afara incapacităţilor legale (de jure) expuse mai sus, există şi cazuri de

incapacitate naturală, când testatorul capabil de drept (de jure) este, în fapt (de facto)

lipsit temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament.

„Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi

consimţământul său nu a fost viciat” (prevede art. 1038 alin. (1) C.civ.).

Lipsa discernământului în momentul întocmirii testamentului (din cauza

alienaţiei sau debilităţii mintale ori a stării de boală, beţie, hipnoză, substanţe

halucinogene sau stupefiante etc.) trebuie să fie dovedită de cel interesat, nefiind

prezumată legal ca în cazul interzisului judecătoresc pe toată durata interdicţiei.2

1 Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră

la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 C.civ.). Minorul dobândeşte prin căsătorie, capacitate deplină de

exerciţiu, pe care dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei o păstrează chiar dacă aceasta este

anulată (art. 39 C.civ.).

Pentru motive temeinice instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit 16 ani capacitatea

deplină de exerciţiu (art. 40 C.civ.). 2 „Din definiţia dată testamentului, rezultă că acesta este un act juridic, ceea ce înseamnă că pentru a fi

valabil, trebuie să întrunească cerinţele de validitate ale actelor juridice, în general, şi cerinţele cerute

numai pentru testament privitoare la voinţă, capacitate, obiect şi scop. Rezultă aşadar, că pentru

validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunătorul să aibă discernământul în momentul în

care îl întocmeşte, în sensul de a nu exista incapacităţile legale şi nici cele naturale, adică lipsa unei voinţe

conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea,

dacă se dovedeşte că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ,

instanţa are îndatorirea să anuleze actul. Pentru a se pronunţa însă anularea unui testament, este necesar să

se dovedească, în mod neechivoc, lipsa de discernământ a dispunătorului, deoarece, orice persoană este

capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula în materie, iar

capacitatea excepţia.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1129 din 27 mai 1987, în „Revista română

de drept” nr. 4/1988, p. 71-72.

„Validitatea unui testament este influenţată nu numai de incapacităţile legale, ci şi de incapacitatea

naturală, adică de lipsa unei voinţe conştiente în momentul întocmirii actului, indiferent dacă se datorează

54

Nu este incapabil să testeze comerciantul persoană fizică aflat în stare de

reorganizare şi lichidare judiciară (faliment).

Capacitatea de a dispune prin testament se apreciază la data întocmirii actului,

când testatorul îşi exprimă voinţa.

Sancţiunea încălcării incapacităţilor legale sau a incapacităţii naturale de a

testa, care au ca finalitate protejarea voinţei incapabilului şi a intereselor familiei

lui, este nulitatea relativă a testamentului.1

Sunt incapabili de a primi prin testament:

1) medici, farmacişti sau alte persoane, în perioada în care, în mod direct sau

indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru o boală

considerată mortală.

Sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor

privilegiaţi şi libertăţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data

liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

Incapacitatea există şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau

asistenţă religioasă în timpul bolii considerate mortale.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în

nulitate relativă care sancţionează încălcarea dispoziţiei legale curge de la data la care

moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.

În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil.

Incapacitatea se întemeiază pe o prezumţie de influenţă pe care o altă persoană o

exercită asupra voinţei liberale a testatorului muribund.

2) Sunt, de asemenea, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea:

a) notarului public care a autentificat testamentul;

b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

unei cauze vremelnice sau este născută dintr-o cauză permanentă. Cu alte cuvinte, liberalitatea fiind un

act juridic, trebuie să izvorască dintr-o voinţă liberă şi raţională.

De aceea, dacă se face dovada că în momentul declaraţiei de voinţă, dispunătorul nu era conştient,

testamentul este nul. Această împrejurare, trebuie să fie însă stabilită în mod neechivoc, întrucât în

principiu, potrivit căruia orice persoană este capabilă de a dispune prin testament dacă legea nu o opreşte,

capacitatea este regula şi incapacitatea, excepţia.” C.A. Buzău, decizia civilă nr. 410 din 17 aprilie 1995

în „Jurisprudenţa Curţii de Apel” Bacău din 1995, p. 71-72.

„Capacitatea de a contracta cât şi consimţământul valabil al părţii care se obligă sunt condiţii esenţiale

pentru valabilitatea actelor juridice, lipsa oricăreia dintre ele fiind sancţionată cu nulitatea. Aşa fiind, în

prezenţa dovedirii fără echivoc a lipsei discernământului părţii la data facerii actului din cauze de boală,

nu se poate concepe existenţa consimţământului valabil ca expresie a libertăţii de voinţă.” I.C.C.J., Secţia

civilă, decizia nr. 51 din 15 ianuarie 2003, în „Pandectele române” nr. 6, din 2004, p. 35-36. 1 Pentru valabilitatea testamentului, care este un act de dispoziţie cu titlu gratuit, cei care dispune de

bunurile sale trebuie să aibă discernământul necesar pentru întocmirea oricărui act juridic.

Deşi – conform art. 856 C.civ. – orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de

lege, validitatea testamentului este influenţată atât de incapacităţile legale specifice liberalităţilor, cât şi de

incapacitatea naturală, constând în lipsa unei voinţe conştiente la momentul întocmirii actului. Prin

urmare, dacă dispunătorul era lipsit de discernământ la momentul întocmirii actului, testamentul este

anulabil, iar moştenitorii legali justifică interes legitim pentru formularea acţiunii în anulare, deoarece

prin anularea legatului urmăresc întregirea masei succesorale, transmisă acestora prin succesiune.

Dreptul la acţiune al moştenitorilor este supus termenului general de prescripţie, dar termenul nu curge de

la data întocmirii actului, cum greşit s-a reţinut prin hotărârea recurată, ci din momentul când aceştia au

cunoscut de existenţa legatului.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 692 din 7 mai 2002, în „Jurisprudenţa Curţii

de Apel”, Iaşi în materie civilă pe anul 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 69-70.

55

c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) (martori la

autentificarea testamentului) şi art. 1047 alin. (3) (martorii în cazul testamentelor

privilegiate);

d) agenţilor instrumentatori în cazurile în care aceştia întocmesc un testament

privilegiat;

e) persoanelor care au acordat asistenţă juridică la redactarea testamentului

(art. 1005 C.civ.).

Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii

moştenirii testatorului (art. 987 alin. (4) C.civ.).

Sancţiunea nulităţii relative se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui

contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse (art. 992 alin. (1) C.civ.).

Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii,

descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi

descendenţii soţului acestei persoane (art. 992 alin. (2) C.civ.).

B. Consimţământul

Pentru valabilitatea testamentului se cere ca voinţa testatorului capabil să nu

fie alterată de vicii de consimţământ.

Viciile de consimţământ, supuse în principiu reglementărilor de drept comun,

prezintă totuşi unele particularităţi în materie testamentară.

În primul rând, datorită conţinutului eterogen, complex, al testamentului, este

posibil ca viciul de consimţământ să altereze numai una sau câteva dispoziţii

testamentare, celelalte rămânând valide, spre deosebire de lipsa de capacitate care

invalidează testamentul în întregime.

În al doilea rând, dolul se prezintă în materie testamentară sub forma captaţiei şi

sugestiei.1

1 „Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de

beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta” (art. 1050 (2) C.civ.).

Actele de dispoziţie cu titlu gratuit sunt supuse regulilor de drept comun în ceea ce priveşte viciile

consimţământului. Dolul este o cauză de nulitate a actului juridic atunci când mijloacele viclene

întrebuinţate de către una dintre părţi sunt de aşa natură încât este evident că fără aceste manopere,

cealaltă parte nu ar fi contractat. În materie de liberalităţi, dolul se manifestă sub forma captaţiei şi

sugestiei. Captaţia constă în manopere dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a câştiga

încrederea dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să-i doneze un bun ori să fie

gratificat prin testament, iar sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi

în mintea dispunătorului ideea de a face liberalitatea pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

Captaţia şi sugestia constituie cauza de nulitate a liberalităţii numai dacă mijloacele folosite au fost

dolosive, frauduloase şi au avut ca rezultat alterarea voinţei dispunătorului, în sensul că, fără exercitarea

lor, acesta nu ar fi făcut actul de liberalitate”. C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1160 din 16 iunie 1992, în

„Dreptul” nr. 8 din 1993, p. 82.

„Ca modalitate de viciere a voinţei, dolul se înfăţişează în materia legatelor prin captaţie sau sugestie,

dacă faptele sunt exercitate prin manopere viclene sau dolosive, în scopul de a determina pe dispunător să

facă o liberalitate, pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motive să o facă. Corespund, în principiu,

înţelesul noţiunii de manopere viclene sau dolosive, atât izolarea cât şi îndepărtarea testatorului de rude

sau prieteni, sechestrarea sa, insinuarea unor calomnii la adresa rudelor, abuzul de influenţă sau de

autoritate şi alte fapte asemănătoare. Se poate reţine, ca urmare, că fără astfel de manevre, simpla

simulare de grijă şi afecţiune, ca şi prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri, nu sunt suficiente pentru

anularea unei liberalităţi testamentare”. C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 2447 din 8 noiembrie 1991, în

„Dreptul” nr. 7, din 1992, p. 78-79.

56

El constă în întrebuinţarea unor manopere (mijloace) viclene şi frauduloase de către

viitorul legatar sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a câştiga încrederea testatorului

şi a-l determina pe acesta să dispună de averea sa în sensul în care nu ar fi făcut-o din

proprie iniţiativă.

În materie testamentară se admite că manoperele frauduloase pot proveni chiar şi de

la un terţ, care a acţionat din proprie iniţiativă fără să fi fost instigat de viitorul legatar şi

chiar dacă acesta nu a cunoscut activitatea terţului.

Sancţiunea viciilor de consimţământ ale testatorului este nulitatea relativă a

testamentului sau numai a dispoziţiilor testamentare afectate de vicii.

Termenul de prescripţie al acţiunii în anulare este cel de drept comun şi începe să

curgă de la data deschiderii succesiunii.

C. Obiectul şi cauza dispoziţiilor testamentare

Pentru a fi valide, dispoziţiile testamentare trebuie să aibă un obiect

determinat sau determinabil şi licit, iar cauza lor să fie reală, licită şi morală.

Regulile generale privind obiectul şi cauza actelor juridice se aplică şi în cazul

testamentului cu următoarele precizări.

Validitatea dispoziţiilor testamentare, în funcţie de obiect şi cauză, trebuie analizată

cu privire la fiecare dispoziţie testamentară în parte, existând o independenţă relativă

sub acest aspect a dispoziţiilor testamentului conceput ca formă juridică.

Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil.

El poate fi şi un lucru viitor, care să înceapă să existe chiar după deschiderea

succesiunii.

Nu sunt însă admise actele asupra unor moşteniri nedeschise (art. 956 C.civ.).

Nu poate deci forma obiect al legatului o succesiune viitoare (alta decât a

testatorului) nedeschisă. Un astfel de legat este nul absolut.

Legatul cu titlu particular al unui bun individual determinat care ar aparţine

unei alte persoane, făcut de testator în cunoştinţă de cauză este valabil, iar cel

însărcinat cu executarea legatului este obligat la alegerea sa, să dea fie bunul în

natură, fie valoarea acestuia la deschiderea moştenirii.

În schimb legatul este nul relativ dacă testatorul, fără să ştie, a dispus de lucrul

altuia (art. 1064 C.civ.).

Cauza imediată (proxima) a dispoziţiilor testamentare este intenţia liberală a

testatorului (animus testandi) aceeaşi în toate testamentele.

Caracterul real, licit şi moral sau dimpotrivă fictiv, ilicit şi imoral al cauzei se

cercetează însă în raport de causa remota (scopul mediat şi concret diferit de la

testament la testament), adică în raport cu ce l-a determinat în concret pe testator să

dispună în favoarea legatarului.

Astfel, liberalitatea făcută pentru a remunera întreţinerea relaţiilor sexuale este nulă,

având o cauză imorală.

Validitatea cauzei se cercetează în raport cu momentul redactării testamentului,

adică în momentul exprimării voinţei testatorului.

Existenţa unei cauze valabile este prezumată relativ de lege (art. 1239 alin. 2

C.civ.).

57

Fictivitatea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei trebuie să fie dovedită prin orice

mijloc de probă de către cel care cere constatarea nulităţii dispoziţiilor

testamentare.1

§ 3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului

Pentru a fi valabilă şi a produce efecte, voinţa testatorului trebuie să se manifeste,

sub sancţiunea nulităţii absolute, în formele prevăzute de lege.

Legea stabileşte două condiţii de formă, generale şi comune tuturor

testamentelor, şi anume, forma scrisă şi forma actului separat.

A. Forma scrisă

Formalismul legal în materie testamentară este determinat de intenţia legiuitorului

de a proteja voinţa liberală a testatorului de influenţe sau presiuni, de a proteja interesele

moştenitorilor legali (rudele şi soţul defunctului) şi, în sfârşit, de a crea şi un instrument

probatoriu destinat să evite dubiul şi controversele asupra ultimei voinţe a de cujus-ului.

Forma scrisă a testamentului este cerută de lege indiferent de felul

testamentului şi de împrejurările în care a fost redactat.

Testamentul verbal (nuncupativ) este lovit de nulitate absolută.

Forma scrisă este prevăzută de lege ad solemnitatem (pentru validitatea

testamentului) şi nu doar ad probationem (pentru dovedirea lui).

Rezultă deci că intenţia testatorului de a dispune pentru cauză de moarte nu poate fi

dovedită prin alte mijloace de probă (de exemplu, martori), chiar dacă ar exista un

început de dovadă scrisă sau dacă a fost împiedicat să testeze dintr-un eveniment de

forţă majoră.

Forma scrisă este cerută pentru validitatea întregului testament, a testamentului în

ansamblul său şi nu numai a legatelor.

Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie

să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una din formele prevăzute de lege.

Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin

fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca

acesta să-i fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului

vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 C.civ.).

Pretinsul legatar va trebui să dovedească: existenţa testamentului, conţinutul şi

validitatea sa de fond şi formală şi faptul distrugerii sau pierderii.

B. Forma actului separat

1 „Testamentul întocmit de către defunctă în favoarea pârâtului, pentru a-l determina să continue

raporturile de concubinaj este nul, având o cauză imorală. În fapt, din probele administrate, s-a reţinut că

testamentul a fost întocmit de defunctă la 10 ianuarie 1983, întrucât pârâtul (concubinul ei), mai tânăr

decât cu ea cu 30 ani, o părăsise în decembrie 1982, acesta din urmă afirmând că şi-a găsit o altă femeie,

mult mai tânără şi cu o situaţie materială foarte bună. Cu câteva zile înainte de întocmirea testamentului,

defuncta l-a vizitat pe pârât la domiciliul său şi l-a determinat să reia relaţiile de concubinaj, promiţându-i

că îi va lăsa averea ei prin testament, ceea ce a şi făcut la data amintită, iar la 13 martie 1983 a decedat.”

Trib. Cluj, decizia civilă nr. 1219 din 15 decembrie 1983 în „Revista română de drept” nr. 5/1984, p. 59.

58

Art. 1036 C.civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul

reciproc, adică ca „două sau mai multe persoane să dispună prin acelaşi testament,

una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ“.

Ceea ce interzice legea este nu întrunirea materială în cadrul aceluiaşi înscris a două

testamente, ele fiind independente chiar şi în acest caz, ci întrunirea juridică a voinţelor

liberale a doi sau mai mulţi testatori în cadrul aceluiaşi testament.

Testamentul reciproc contravine caracterului unilateral, personal şi individual

al testamentului şi este sancţionată cu nulitatea absolută.

C. Sancţiunea

Nerespectarea condiţiilor de formă privind întocmirea testamentului este

sancţionată cu nulitatea absolută a actului.

Efectele nulităţii absolute sunt atenuate în anumite cazuri.

a) Astfel, testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere unei obligaţii morale în

sarcina moştenitorilor defunctului, care poate constitui cauza juridică a obligaţiei civile

pe care şi-o asumă un moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului, chiar dacă

este exprimată într-un testament nul.

Potrivit art. 1010 C.civ. „Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii

universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a

opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această

renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”.

b) Sancţiunea nulităţii testamentului pentru nerespectarea formei nu afectează

dispoziţiile testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute şi în altă formă decât aceea

testamentară, dacă forma cerută de lege pentru acel act este respectată. (de exemplu,

recunoaşterea de filiaţie făcută printr-un testament conjunctiv autentic, nul, este totuşi

valabilă pentru că este făcută în formă autentică.)

c) Testamentul autentic, sau testamentele privilegiate nule pentru nerespectarea

condiţiilor de formă sunt valabile ca testamente olografe dacă sunt scrise, datate şi

semnate.

Art. 1050 C.civ. prevede principiul conversiunii formei testamentare

dispunând că „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.

Valabilitatea condiţiilor de formă ale testamentului se apreciază după legea

română în vigoare la data întocmirii lui, conform principiului tempus regit actum.

În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea este supusă

legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa

obişnuită (art. 2633 C.civ.).

O persoană poate să aleagă ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea

statului a cărui cetăţenie o are.

Existenţa şi validitatea consimţământului declaraţiei de alegere a legii aplicabile

sunt supuse legii alese pentru a cârmui moştenirea.

Declaraţia de alegere a legii aplicabile se poate face în oricare din formele prevăzute

pentru validitatea testamentului. Aceeaşi lege cârmuieşte şi condiţiile de formă pentru

revocarea declaraţiei (art. 2634 C.civ.).

Legea aplicabilă moştenirii stabileşte, printre altele şi condiţiile de fond ale

testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare precum şi

incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin testament şi partajul

succesoral (art. 2636 C.civ.).

59

În ce priveşte condiţiile de formă ale testamentului, potrivit art. 2635 C.civ.

„Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă

actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit,

modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre

următoarele legi:

a) legea naţională a testatorului;

b) legea domiciliului acestuia;

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a

bunurilor moştenite“.

În ce priveşte interzicerea testamentului reciproc, considerăm că ea este o interdicţie

de formă, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului, dar

care nu se aplică unui testament făcut într-o ţară a cărei legislaţie nu interzice

testamentul conjunctiv.

Secţiunea a II-a – Diferite feluri de testamente

§ 1. Condiţii speciale de formă. Noţiuni generale

Pentru a produce efecte juridice, voinţa testatorului trebuie exprimată în scris.

Codul civil prevede diferite forme scrise prin care poate fi manifestată ultima voinţă

a testatorului.

În funcţie de forma scrisă cerută de lege, testamentele pot fi testamente obişnuite

(ordinare) şi testamente privilegiate (excepţionale).

Referindu-se la testamentele ordinare (obişnuite), art. 1040 C.civ. prevede că:

„Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic“.

Codul civil reglementează însă în art. 1047 şi alte testamente, denumite

privilegiate, care se încheie în împrejurări excepţionale (testamentul militarilor,

testamentul făcut în timp de epidemie, testamentul maritim).

În sfârşit, legea specială permite întrebuinţarea unor forme speciale de testament

pentru legatele care au ca obiect anumite sume de bani sau pentru dispoziţiile

testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

Enumerarea felurilor de testamente este limitativă şi orice altă formă

întrebuinţată cu finalitatea de exprimare a ultimei voinţe a testatorului este nulă

absolut şi nu produce efectele testamentului.

Între diferitele feluri de testamente nu există ierarhizare, ele au valoare

juridică egală, expresie a principiului echivalenţei formelor testamentare.

Rezultă de aici că nu este necesară pentru revocarea sau modificarea dispoziţiilor

testamentare o simetrie a formelor, adică o identitate a formei actului modificator sau

revocator cu testamentul modificat sau revocat.

Între diferitele feluri de testamente există însă multe deosebiri din punctul de vedere

al forţei probatorii a înscrisului în care este materializat testamentul.

§ 2. Testamentele ordinare

A. Testamentul olograf

Art. 1041 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul

olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului“.

Testamentul nu poate fi deci făcut prin mijlocirea unui intermediar sau mandatar.

60

El trebuie să fie opera exclusivă şi personală a testatorului.

Testamentul olograf prezintă mai multe avantaje, fiind accesibil oricui ştie să scrie,

poate fi făcut oriunde şi oricând, nu necesită cheltuieli şi mai ales asigură secretul

dispoziţiilor de ultimă voinţă ale testatorului.

În schimb, el are şi inconvenientele înscrisurilor sub semnătură privată, putând fi

falsificat şi sustras de cei interesaţi, dacă nu a fost depus într-un loc sigur (de exemplu,

la un birou notarial) sau nu a fost făcut în mai multe exemplare. În plus, el nu oferă nici

o protecţie testatorului împotriva viciilor de voinţă.

Cele trei cerinţe legale cumulative – scrierea, datarea şi semnarea de către testator –

sunt condiţii cerute ad solemnitatem (pentru valabilitatea testamentului), şi nu ad

probationem.1

a) Scrierea testamentului olograf

Prima condiţie cerută pentru existenţa testamentului olograf este ca el să fie

scris în întregime de mâna testatorului.

Se presupune că în acest mod testamentul va fi expresia liberă şi conştientă a voinţei

testatorului.

Testamentul poate fi scris pe orice suport material: hârtie, scânduri, pergament, în

dosul unei fotografii etc.

Testamentul olograf poate fi făcut şi sub forma unei scrisori sau cărţi poştale (per

epistolam), fiind necesar şi suficient ca scrisoarea să fie scrisă, datată şi semnată de

testator, data poştei neputând înlocui data scrisă de testator.

Testamentul poate fi scris cu orice instrument (stilou, pix, creion, cărbune, diamant

pe sticlă, sânge etc.) şi în orice limbă, care fireşte poate fi tradusă, şi chiar stenografiat

de testator.

Este însă interzis ca testamentul să fie dactilografiat sau scris la calculator sau

prin intermediul altor mijloace tehnice moderne (telegrafiat etc.) care nu pot oferi

în mod categoric certitudinea că scrierea este opera testatorului şi că reprezintă

prin ea însăşi ultima voinţă a acestuia şi care ar împiedica sau cel puţin ar

îngreuna verificarea autenticităţii înscrisului în caz de litigiu.

Testamentul scris de o altă persoană va fi nul.

Chiar şi un singur cuvânt scris de o mână străină pe marginea sau în cuprinsul

actului ar vicia întregul testament, dacă ar face parte din acesta şi dacă ar afecta

dispoziţiile testamentare, modificându-le, completându-le sau anulându-le, şi dacă a fost

cunoscut de testator.

Soluţia contrară ar permite terţilor să desfiinţeze sau să modifice voinţa exprimată

de testator în testament.

Dacă însă testatorul nu a avut cunoştinţă despre ştersătura, modificarea sau

completarea unei dispoziţii testamentare făcute de o persoană străină, testamentul va fi

valabil aşa cum a fost conceput de testator.

1 „Testamentul olograf nu este valabil decât dacă este scris în întregime, datat şi semnat de mâna

testatorului, iar neîndeplinirea oricăreia dintre aceste formalităţi este sancţionată cu nulitatea.

În speţă locuinţa defunctei se afla în zona Televiziunii unde la sfârşitul lunii decembrie 1989 au avut loc

evenimente care făceau imposibilă prezentarea notarului la domiciliul ei, dar cum decesul s-a produs în

luna ianuarie 1990, această împiedicare dispăruse. Întrucât pretinşii moştenitori testamentari nu au putut

depune un testament valabil, iar cererea adresată notarului de a se prezenta la domiciliul defunctei nu a

fost semnată de ea, succesiunea a fost deferită statului ca succesiune vacantă, cu obligaţia de a suporta

pasivul în limita activului succesoral.” Trib.Mun. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1130/1992 în

Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 166-167.

61

Aceeaşi va fi soluţia în cazul în care scrierea străină nu are nici o legătură cu

dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului. Testamentul va fi valabil, întrucât voinţa

testatorului nu a fost cu nimic afectată.

b) Data testamentului olograf

Testamentul olograf trebuie să fie datat de mâna testatorului, adică acesta să

arate proprio manu ziua, luna şi anul când a făcut testamentul.

Datarea testamentului se face în cifre sau în litere sau chiar prin referire la un

eveniment a cărui dată se poate stabili cu certitudine.

Data testamentului prezintă importanţă pentru a stabili dacă testatorul a fost capabil

sau nu să testeze în momentul întocmirii testamentului.

Dacă sunt mai multe testamente cu dispoziţii contrare şi incompatibile, data

cea mai recentă va stabili care testament este revocat şi care rămâne valabil.

Data poate fi pusă la începutul sau la sfârşitul testamentului. Ea poate fi inserată şi

în cuprinsul testamentului, dar instanţa va aprecia dacă ea se referă numai la dispoziţiile

care o preced sau şi la cele care urmează.

Ora când a fost întocmit testamentul poate fi dovedită în caz de litigiu prin orice

mijloc de dovadă.

Incertitudinea datei viciază testamentul, ca şi lipsa totală a datei.

Dacă data este incompletă sau eronată din cauza unei greşeli, ea va putea fi întregită

sau modificată de instanţa judecătorească în temeiul unor elemente intrinseci

testamentului.

Se admite că se pot folosi şi elemente extrinseci testamentului, dar numai dacă ele

îşi au sorgintea în elementele intrinseci ale acestuia (exemplu, data aplicată de poştă pe

un testament întocmit pe o carte poştală).

În cazul în care testamentul este antedatat sau postdatat intenţionat de testator, deci

data este falsificată, testamentul va fi nul.

Dovada falsităţii datei se poate face prin orice mijloc de probă intrinsec sau

extrinsec testamentului.

c) Semnătura testatorului

Semnătura testatorului atestă faptul că dispoziţiile testamentului reprezintă

ultima sa voinţă, că emană de la el şi că are un caracter definitiv şi nu de simplu

proiect.1

Semnătura cuprinde de obicei numele şi prenumele testatorului, dar este valabil şi

testamentul semnat cu semnătura pe care testatorul o folosea în mod obişnuit şi care

permite identificarea lui, chiar dacă ea reprezintă pseudonimul sau o poreclă ori

iniţialele numelui şi prenumelui său.

1 „Testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului; – să fie datat de acesta, – să

fie semnat personal de testator. Îndeplinirea acestor condiţii, constituie o garanţie împotriva oricărei

intervenţii din partea unei alte persoane dar şi a sincerităţii testamentului. Prin semnătura pusă pe

testamentul olograf, testatorul arată că şi-a însuşit cuprinsul acestuia. Nu este necesar ca semnătura să

cuprindă numele şi prenumele testatorului, fiind suficient să se folosească semnătura obişnuită, care să

permită identificarea acestuia, fiind valabilă şi o simplă semnătură din iniţiale, dacă testatorul obişnuia să

semneze astfel, şi dacă se permite în acest mod identificarea lui. Adăugirile sau ştersăturile scrise de

titular, care reprezintă îndreptări sau interpretări ale testamentului nu mai trebuie datate şi semnate

special. Dacă acestea reprezintă însă, dispoziţii noi, care adaugă la testament sau înlătură unele dispoziţii

ale acestuia, spre a fi valabile trebuie să fie datate şi semnate de testator.” C.A. Craiova, decizia civilă nr.

1048/1994, în „Revista juridică a Olteniei” – Curtea de Apel şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Craiova, nr. 1-2/1995, p. 89-90.

62

Testatorul trebuie să semneze testamentul proprio manu.

Este nul testamentul în care, în locul semnăturii, testatorul a folosit parafa, sigiliul

ori ştampila sau a pus degetul, ele nefiind echivalente cu semnătura.

Semnătura testatorului, ca şi data trebuie să figureze pe testament şi nu doar pe

plicul în care acesta este închis.

Semnătura figurează de obicei la sfârşitul testamentului.

Art. 1041 C.civ. definind testamentul olograf arată că acesta trebuie să fie

„semnat de mâna testatorului“, deci semnătura trebuie să încheie actul.

Totuşi, se admite că cerinţa legii este îndeplinită, chiar dacă semnătura a fost pusă la

începutul sau în cuprinsul testamentului, dacă rezultă neîndoielnic că prin semnătura

pusă pe act testatorul şi-a însuşit toate dispoziţiile testamentului.

Cerinţa legii este considerată a fi îndeplinită, în cazul în care testamentul, fiind scris

în continuare pe mai multe foi, a fost semnat şi datat doar la sfârşit.

În schimb, se consideră că este nul testamentul care ar fi semnat numai pe margine,

în loc de a fi semnat în josul actului.

Nu este admisibilă completarea sau rectificarea semnăturii testatorului.

Lipsa semnăturii atrage nulitatea testamentului.

Modificările, ştersăturile şi completările aduse testamentului, care ar reprezenta

dispoziţii noi, trebuie să fie datate şi semnate de testator.

În sfârşit, Codul civil cere ca înainte de a fi executat, testamentul olograf se va

prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.

În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii

speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul

succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin

proces-verbal.

Cei interesaţi pot primi, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf.

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor

potrivit învoielii dintre ei, iar în lipsa acesteia, rămâne spre păstrare în arhiva notarului

public.

d) Puterea doveditoarea a testamentului olograf

Deşi este un act juridic solemn, testamentul olograf este materializat într-un

înscris sub semnătură privată scris, semnat şi datat de testator şi, ca atare, el este

supus recunoaşterii celor cărora li se opune (de regulă, moştenitorii legali, dar şi

succesorii lor în drepturi).

Potrivit art. 261 alin. (1) C.proc.civ. „Înscrisul sub semnătură privată recunoscut de

cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege recunoscut, face dovadă între părţi

până la proba contrară.”

Prin urmare, moştenitorii legali cărora li se opune testamentul pot adopta două

atitudini: fie să recunoască valabilitatea testamentului, adică că acesta este scris, datat şi

semnat de testator, situaţie în care testamentul se va bucura de aceeaşi putere probatorie

ca şi înscrisul autentic, urmând ca procedura succesorală să îşi urmeze cursul; fie să

nege că scrierea sau semnătura, ori şi scrierea, şi semnătura ar aparţine testatorului sau

să declare că nu cunosc scrierea sau semnătura acestuia.

În aceste din urmă situaţii, instanţa în cadrul procedurii contencioase va proceda la o

verificare de scripte sau va dispune efectuarea unei expertize criminalistice având ca

obiectiv să se stabilească dacă scrierea şi semnătura aparţin defunctului sau nu.

63

În ce priveşte data testamentului olograf, deşi fiind înscris sub semnătură privată,

data lui, pentru a fi certă, ar trebui să îndeplinească condiţiile cerute de art. 266 alin. (1)

C.proc.civ., practica juridică a decis totuşi că, dacă scrierea şi semnătura testatorului au

fost recunoscute de moştenitorii legali sau dacă s-a stabilit prin verificarea de scripte sau

prin expertiză că aparţin testatorului, data testamentului este prezumată până la proba

contrară a fi cea reală.

Dovada caracterului fals al datei incumbă moştenitorului care contestă data

testamentului şi ea poate fi făcută atât cu elemente intrinseci, cât şi cu elemente

extrinseci testamentului.

B. Testamentul autentic

Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public, sau de o

altă persoană investită cu autoritatea publică de către stat, potrivit legii.

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de doi martori

(art. 1043 C.civ.).

Testamentul autentic prezintă avantajul că poate fi folosit şi de persoanele care nu

ştiu să scrie şi să citească sau de persoanele care din orice cauză (infirmitate, paralizie

etc.) nu pot semna.

În al doilea rând, ca orice act autentic, el face dovada până la înscrierea în fals şi de

asemenea este pus la adăpost de pierdere, sustragere sau distrugere, întrucât un

exemplar original se păstrează în arhiva notarului public şi oricând se poate elibera un

duplicat al testamentului.

În sfârşit, faţă de modul în care se întocmeşte, pericolul sugestionării sau captaţiei

testatorului este mult mai mic în comparaţie cu testamentul olograf.

Testamentul autentic prezintă însă şi două dezavantaje în raport cu testamentul

olograf, şi anume el nu poate rămâne secret, iar pe de altă parte, din cauza formalităţilor

la care este supus, este mai greu de întocmit şi mai costisitor, iar lipsa vreuneia dintre

formalităţi îl expune pericolului anulării.

Autentificarea testamentului se face potrivit normelor notariale privind

autentificarea înscrisurilor.

Competenţa teritorială a notarilor publici în această materie este generală,

astfel că autentificarea testamentului poate fi făcută la orice birou notarial din

ţară.

Testamentul poate fi redactat de notar, de avocatul testatorului sau de însuşi testator,

soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, dacă au o pregătire juridică superioară (art. 44

alin. 1 din Legea nr. 36/1995).

Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea

actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să-l citească, menţionându-se expres

îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă

voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar.

După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă.

Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de

către notar.

În cazul în care testatorul nu poate semna, în act se va face o menţiune

corespunzătoare, arătându-se şi cauza de împiedicare. Menţiunea va fi citită testatorului

de către notar, în prezenţa a doi martori, această formalitate subliniind absenţa

semnăturii testatorului.

64

Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da

în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a

menţiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”.

Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie,

declaraţia de voinţă se va lua prin interpret, dispoziţiile alin. 1 aplicându-se în mod

corespunzător.

Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit

bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând acestea în încheierea de

autentificare.

Testamentul se întocmeşte în limba română.

Cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau persoanelor care nu vorbesc sau

nu înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul

actului printr-un interpret.

Testamentul redactat de testator şi prezentat spre autentificare va fi în limba

română.

La cererea justificată a testatorului, notarul public poate autentifica testamentul

întocmit de acesta într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator

cunoaşte limba în care este întocmit testamentul sau după ce a luat cunoştinţă de

cuprinsul acestuia prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi

semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.

Pentru autentificarea testamentului, notarul public verifică şi stabileşte în

prealabil identitatea testatorului.

Testatorul poate fi identificat de notarul public prin menţiunea în încheiere că este

cunoscut personal de acesta.

În cazul în care nu-l cunoaşte, notarul public este obligat să se convingă de

identitatea testatorului, după caz, prin:

a) acte de identitate sau legitimaţii oficiale prevăzute cu semnătură, ştampilă şi

fotografia posesorului;

b) atestarea avocatului care asistă partea;

c) doi martori de identitate, cunoscuţi personal de notarul public sau legitimaţi

conform literei a).

Nu poate fi martor de identitate minorul sub 18 ani, cel care figurează în act ca

beneficiar sau parte şi cel care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este apt

pentru dovedirea identităţii.

Întrucât testamentul este un act eminamente personal, nu este admisă

reprezentarea testatorului la autentificarea testamentului, acesta trebuind să fie

prezent în persoană la autentificare, fie la sediul biroului notarial, fie în afara

sediului biroului notarial, dacă testatorul este împiedicat să se prezinte, din motive

temeinice, la sediul biroului (este netransportabil, în spital sau la domiciliu, pe

patul de moarte).

Dacă notarul public are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale

testatorului, procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că

testatorul poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii

actului.

Pentru a lua consimţământul testatorului, notarul public, după citirea

testamentului, îl va întreba dacă a înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse

în act exprimă voinţa lui, după care testatorul va semna testamentul.

65

În cazul acelora care din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot

semna, notarul public, îndeplinind autentificarea testamentului, va face menţiune despre

această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând

loc de semnătură.

Notarul public sau testatorul pot solicita ca martorii de identitate să fie prezenţi şi la

semnarea actului.

Autentificarea testamentului se constată printr-o încheiere de autentificare, ce

va cuprinde:

a) sediul biroului notarial;

b) denumirea încheierii şi numărul acesteia;

c) data îndeplinirii actului notarial;

d) numele şi prenumele notarului public;

e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului

biroului notarial, precizându-se împrejurarea care justifică întocmirea înscrisului

în acel loc;

f) numele şi domiciliul testatorului, menţiunea prezentării sale în persoană, modul

în care i s-a constatat identificarea;

g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale testatorului;

h) constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de către testator;

i) menţiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariului şi cuantumul acestora;

j) semnătura notarului public;

k) sigiliul notarului public.

Încheierea de autentificare a testamentului va cuprinde, sub sancţiunea

nulităţii, pe lângă datele prevăzute mai sus, şi următoarele menţiuni:

a) constatarea că s-a luat consimţământul testatorului;

b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de testator;

c) numărul de anexe;

d) dispoziţia de învestire cu formă autentică care se exprimă prin cuvintele: „Se

declară autentic prezentul înscris“.

Toate exemplarele testamentului autentificat, cerute de testator, precum şi cel care

se păstrează în arhiva biroului notarial se semnează în faţa notarului public de către

testator, după caz, de martorii existenţi, atunci când este cerută prezenţa lor, şi dacă este

cazul de cel care a redactat înscrisul în condiţiile legii.

În situaţia în care refuză îndeplinirea autentificării testamentului, notarul

public va da în 5 zile de la înregistrarea cererii o încheiere de respingere, numai

dacă testatorul stăruie în cerere şi după ce i s-a atras atenţia că actul solicitat este

contrar legii sau bunelor moravuri.

Încheierea va cuprinde şi motivarea refuzului, calea de atac, plângerea la judecătorie

şi termenul de exercitare.

Îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă şi pentru neplata taxelor şi onorariului

stabilit, imposibilitatea identificării părţilor sau lipsa lor de discernământ.

Îndeplinirea cerinţelor legale pentru autentificarea testamentului trebuie să fie

menţionată expres în încheierea de autentificare şi să rezulte deci din însuşi actul

autentic.

Nu este admisibilă dovedirea îndeplinirii acestor cerinţe cu probe extrinseci

încheierii de autentificare.

În cazul în care testamentul nu a fost autentificat cu respectarea dispoziţiilor

legale, sancţiunea este nulitatea absolută ca testament autentic.

66

El poate însă valora ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de validitate

ale acestuia, fiind scris, datat şi semnat de mâna testatorului.

În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim,

notarul care autentifică testamentul, are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în

registrul naţional notarial ţinut în format electronic potrivit legii. Informaţii cu

privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art.

1046 C.civ.).

Testamentul autentificat cu respectarea dispoziţiilor legii face dovada erga

omnes până la înscrierea în fals în ce priveşte constatările personale, în cadrul

atribuţiilor legale ale notarului public propriis sensibus, visus et auditus), cum ar fi

identificarea testatorului, faptul că acesta a consimţit la autentificarea testamen-

tului, declarând că reprezintă voinţa sa sau faptul că l-a semnat în faţa notarului

etc.1

În ce priveşte veracitatea conţinutului declaraţiilor testatorului, consemnate în

încheierea de autentificare sau în testament, acestea fac dovada până la proba

contrară pentru că testatorul poate face o declaraţie mincinoasă, iar notarul nu

poate decât să ia act de această declaraţie, neavând posibilitatea să verifice dacă ea

corespunde sau nu realităţii.

§ 3. Testamentele privilegiate

Testamentele privilegiate sau excepţionale sunt acelea pe care legea, din cauza

împrejurărilor excepţionale în care sunt făcute, le scuteşte de îndeplinirea

formalităţilor obişnuite, permiţând înlocuirea lor în forme simplificate de

autentificare, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor.

De aceea testamentele privilegiate sunt cunoscute şi sub denumirea de testamente

autentice simplificate.

Testamentul excepţional este o formă facultativă şi alternativă pentru testatorul care,

aflându-se în situaţii excepţionale, poate recurge la întocmirea unui testament olograf.

Art. 1047 C.civ. dispune că: se poate redacta în mod valabil un testament în

următoarele situaţii speciale:

1 „Potrivit legii, consimţământul nu este valabil când este dat din eroare, smuls prin violenţă sau surprins

prin dol. Pentru a se dispune anularea unui testament este deci necesar să se dovedească în mod neechivoc

lipsa de consimţământ al dispunătorului în momentul în care a fost întocmit testamentul deoarece este de

principiu că orice persoană are capacitatea de a face un testament dacă nu este oprită de lege. Atunci când,

ca în speţă, probele administrate constând în declaraţii de martori reprezintă aprecieri subiective, ele nu

pot fi considerate ca dovezi a lipsei de consimţământ a testatorului în momentul în care s-a întocmit actul

de ultimă voinţă, mai ales în cazul unui testament redactat în formă autentică întrucât notarul a fost în

măsură să constate posibilitatea testatorului de a dispune, făcând menţiunea respectivă în încheierea de

autentificare, chiar dacă nu l-a putut semna.” Trib. Mun. Bucureşti, Secţi a IV-a civilă, decizia nr.

756/1991, în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1991, p. 132.

„Împrejurarea că testatorul nu avea discernământul necesar pentru a putea dispune în mod valabil de

averea sa, se poate dovedi prin orice mijloc de probă, chiar dacă declaraţia de voinţă a fost consemnată

într-un testament autentic. Aceasta deoarece notarul de stat intrumentator nu atestă – şi nu are calitatea de

a atesta – existenţa discernământului testatorului, ci numai consemnează declaraţia de ultimă voinţă a

acestuia. În ce priveşte rigurozitatea consemnării declaraţiei de voinţă – şi deci conţinutul însuşi al acestei

declaraţii – a testatorului de către notarul de stat, aceasta poate fi combătută numai prin înscrierea în fals.”

Trib. Bistriţa-Năsăud, decizia civilă nr. 190 din 16 aprilie 1974 în „Revista română de drept” nr. 6/1975,

p. 68.

67

a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii,

catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;

b) în faţa comandantului vasului sau a celui ce-l înlocuieşte, dacă testatorul se află

la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau

fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;

c) în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă

testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat sau prestează servicii

în interesul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar poublic;

d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al

serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este

internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.

În toate cazurile menţionate mai sus este obligatoriu ca testamentul să se

întocmească în prezenţa a doi martori.

Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentar şi de cei

doi martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna se va face menţiune

despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

Dispoziţiile privind semnarea testamentului sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii

absolute.

Prevederile art. 1042 C.civ. privind prezentarea testamentului înainte de executare

notarului public pentru a fi vizat spre neschimbare, iar în cadrul procedurii succesorale,

notarului public competent care procedează în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi

validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral se aplică în mod

corespunzător şi în privinţa testamentului privilegiat.

Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi

putut să testeze în vreuna din formele ordinare. Termenul se suspendă însă, dacă

testatorul a ajuns într-o stare în care nu-i este cu putinţă să testeze.

Caducitatea nu se aplică dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil.

§ 4. Alte forme testamentare

În afara testamentelor ordinare şi a testamentelor privilegiate, legea civilă prevede

reguli speciale de formă pentru:

– dispoziţiile (clauzele) testamentare având ca obiect sume de bani depuse la Casa

de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.) sau alte instituţii speciale;

„Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare

depuse la instituţii specializate sunt valabile în formele simplificate prevăzute de legile

speciale aplicabile acestor instituţii” prevede art. 1060 C.civ.;

– testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

A. Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la C.E.C.

Statutul Casei de Economii şi Consemnaţiuni aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.

888/1996 prevede în art. 22 că „Titularul depunerii are dreptul să indice C.E.C.-ului

persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse în caz de deces. Depunerile

asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de C.E.C. moştenitorilor

legali şi testamentari“.

Prin urmare, legea specială reglementează în privinţa sumelor depuse la C.E.C. o

formă specială de testament, numită dispoziţie testamentară sau clauză

testamentară.

68

Practic, dispoziţia testamentară se dă pe formularul tipizat „Foaia de depunere“, în

caseta nr. 3, intitulată „Dispoziţie testamentară (valabilă după decesul titularului)“,

completându-se de către titularul libretului numele şi prenumele legatarului şi anul

naşterii, după care titularul va semna.

Pe baza acestei dispoziţii, funcţionarul C.E.C. va completa pe verso-ul copertei

libretului C.E.C., în caseta nr. 4, numele şi prenumele, precum şi anul naşterii

legatarului.

Dispoziţia testamentară poate fi dată numai de titularul libretului, indiferent dacă o

altă persoană a făcut depunerea pe numele său.

Ea poate fi făcută în favoarea unei singure sau a mai multor persoane.

Dispoziţia testamentară are efecte numai cu privire la depunerile de pe un anumit

libret C.E.C.

Dispoziţia testamentară este un legat cu titlu particular făcut prin testament şi

este supusă condiţiilor de fond prevăzute pentru liberalităţile testamentare.

Clauza succesorală va produce efecte numai la decesul titularului libretului.

Legatul va culege suma de bani existentă în depozit la data decesului titularului

libretului şi nu cea existentă la data stipulării clauzei testamentare.

Suma testată nu se include în masa bunurilor de împărţit între succesorii universali

sau cu titlu universal.

Clauza testamentară poate fi anulată sau poate fi revocată printr-un alt testament

(ordinar sau privilegiat), fără a fi necesară respectarea unei simetrii a formelor

testamentare, dar revocarea produce efecte faţă de C.E.C. numai din momentul

înştiinţării acestuia.

Spre deosebire de testamentul olograf, pentru valabilitatea clauzei testamentare este

necesară doar semnătura titularului libretului.

Este motivul pentru care clauza testamentară a fost calificată ca fiind un

testament olograf simplificat.

Legatarul poate cere oricând după moartea titularului libretului predarea sumei de

către C.E.C., cu condiţia să fi acceptat moştenirea în termenul de prescripţie al dreptului

de opţiune succesorală.

Reglementările privind clauza succesorală având ca obiect depunerile la C.E.C. nu

pot fi extinse în lipsa unei prevederi legale exprese şi la depunerile bancare. Legea

bancară nr. 58/1998 nu conţine o prevedere asemănătoare art. 22 din Statutul C.E.C.

B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate

Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă

actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat

sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea naţională a testatorului;

b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a

bunurilor moştenite (art. 2635 C.civ.).

69

Capitolul II

Regimul juridic al principalelor

dispoziţii testamentare

Secţiunea I – Legatul

§ 1. Noţiunea. Condiţii cerute pentru existenţa legatului

Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la

decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o

fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate (art. 986 C.civ.).

Originea noţiunii „legat“ este cuvântul latin lex (lege), adică ceva făcut în termeni

imperativi.

Legatul este un act juridic unilateral (o liberalitate) pe care o persoană o face pentru

cauză de moarte (mortis causa) şi care, prin urmare va produce efecte numai în cazul şi

din momentul morţii testatorului.

Pentru a fi în prezenţa unui legat, este necesară îndeplinirea a trei condiţii:

a) un act scris – testamentul – valid, în care să fie cuprins legatul;

b) testatorul să indice în testament în mod precis şi neechivoc persoana

legatarului, adică legatarul să fie o persoană determinată sau determinabilă în

momentul deschiderii succesiunii.1

Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe

beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar

să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice.

Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o

liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru

aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi

posibil.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l

desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea,

repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi

lăsată la aprecierea unui terţ.

1 „Legatul este liberalitatea din cauză de moarte făcută prin testament, unei persoane desemnate de către

testator, prin acest înscris. Din această definiţie rezultă că desemnarea legatarului trebuie să

îndeplinească, spre a fi valabilă, două cerinţe, şi anume, să fie făcută prin testament, iar persoana

beneficiară să fie desemnată personal de către testator. Cu privire la cerinţa referitoare la desemnarea

legatarului prin testament, este de menţionat că persoana beneficiarului nu trebuie să fie pe de-a-ntregul

determinată prin arătările acestui act, ci numai că testamentul trebuie să cuprindă, cel puţin în parte,

elementele cu ajutorul cărora legatarul va fi ulterior determinat. Testamentul în litigiu cuprinde

următoarea formulare: „Subsemnata A.E. las moştenire după moartea mea, toate bunurile ce le posed,

persoanei care va avea grijă de pisicuţa pe care o am.” Din simpla lectură a cuprinsului testamentului

rezultă că acest legat nu este valabil, întrucât persoana beneficiară este incertă şi nedeterminabilă. Dacă

determinarea beneficiarului nu poate fi făcută la data deschiderii succesiunii, ci ulterior acestei date, prin

verificarea persoanei sau persoanelor care vor putea avea grijă de acea pisică, ceea ce echivalează cu o

incertitudine la data decesului testatoarei.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1364 din 23 iunie 1980

în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980”, p. 89-91.

70

Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o

sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la

rândul său, tot de către dispunător (art. 989 C.civ.).

Este nul deci, legatul secret în care persoana legatarului nu este indicată în

testament, ci este comunicată în scris sau verbal unui terţ.

Este nul, de asemenea, „legatul cu facultatea de alegere“, în care testatorul lasă

determinarea legatarului pe seama moştenitorului sau unei terţe persoane, pentru că

desemnarea legatarului nu ar mai fi expresia voinţei testatorului, ci a moştenitorului sau

a terţului.

Considerăm că este nul şi „legatul cu o facultate redusă de alegere“ dintr-un cerc

determinat de persoane indicat de testator (exemplu, fraţii săi) pentru motivul că legatul

este un act eminamente personal, ori şi în acest caz desemnarea legatarului va fi făcută

în cele din urmă de un terţ.

Este însă valabil legatul făcut unei persoane determinate cu sarcina predării

bunurilor unei persoane alese de legatar sau de un terţ.

Este, de asemenea, valabil legatul făcut unor persoane determinate, cu sarcina

pentru un terţ mandatar mortis causa de a repartiza unor legatari bunurile legate.

Desemnarea legatarului poate fi făcută direct (prin indicarea numelui şi prenumelui

sau a altor date de individualizare, poreclă etc.) sau indirect (prin indicarea unor

elemente suficiente pentru identificare).

Pentru desemnarea legatarului, legea nu cere întrebuinţarea unor termeni

sacramentali.

c) testatorul să determine lucrul legat.

Testamentul este nul dacă nu se arată în el lucrul legat sau nu cuprinde

elemente suficiente pentru determinarea lui.

Arătarea greşită a lucrului legat sau a denumirii lui nu afectează validitatea

legatului, dacă lucrul legat poate fi determinat independent de această greşeală.

§ 2. Clasificarea legatelor

Clasificarea legatelor poate fi făcută după obiectul lor sau după modalităţile

care afectează voinţa testatorului.

A. Clasificarea legatelor după modalităţi

După modalităţile care afectează voinţa testatorului, legatul poate fi: legat pur

şi simplu, legat cu termen, legat sub condiţie şi legat cu sarcini (art. 1054 alin. (2)

C.civ.).

I. Legatul pur şi simplu este legatul care nu este afectat de nici o modalitate.

El îşi produce efectele la moartea testatorului, dată de la care legatarul dobândeşte şi

îşi exercită drepturile sale.

Dacă legatarul a trăit un timp cât de scurt după moartea testatorului, el a dobândit un

drept asupra legatului, transmisibil moştenitorilor săi.

II. Legatul cu termen este legatul a cărui executare sau stingere şi implicit

drepturile legatarului depind de îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur.

Dacă termenul este suspensiv, executarea legatului este suspendată (amânată) până

la împlinirea termenului.

71

Drepturile legatarului de proprietate sau de creanţă se vor naşte din momentul

deschiderii succesiunii, dar executarea lor va fi suspendată până la împlinirea

termenului prevăzut în legat.

Dacă termenul este extinctiv, el va stinge la împlinirea lui dreptul legat care luase

naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.

Dacă dreptul născut nu se executase, de exemplu legatul nu fusese predat legatarului

atunci după împlinirea termenului extinctiv, el nu se va mai executa, dreptul fiind

desfiinţat retroactiv.

Termenul incert (certus an, incertus quando) care producea în materia legatelor în

dreptul roman efectele unei condiţii este astăzi lăsat la aprecierea instanţei judecătoreşti

care, în funcţie de voinţa reală a testatorului, poate aprecia dacă modalitatea legatului

este o condiţie şi afectează naşterea sau desfiinţarea dreptului legatarului, sau este un

termen suspensiv, şi afectează numai executarea legatului.

III. Legatul sub condiţie este legatul a cărui naştere sau stingere depinde de un

eveniment viitor şi nesigur că se va îndeplini.

Condiţia trebuie să fie posibilă şi licită, expresă sau tacită, suspensivă sau

rezolutorie.

Dacă legatul este supus unei condiţii suspensive (legatul condiţional), el nu va

exista (drepturile legatarului de proprietate sau de creanţă nu se vor naşte) până la

îndeplinirea condiţiei. O dată realizată condiţia, drepturile legatarului sunt dobândite

retroactiv de la data deschiderii succesiunii.

Legatul făcut sub o condiţie suspensivă potestativă negativă din partea

legatarului (in non faciendo), care prin natura ei nu se poate verifica decât la moartea

legatarului, trebuie considerat ca fiind făcut sub o condiţie rezolutorie pozitivă şi se

execută de îndată.

Legatul făcut sub o condiţie suspensivă potestativă afirmativă (exemplu, condiţia

să se căsătorească sau să devină avocat) este valabil şi legatarul va avea dreptul la legat

de îndată ce a îndeplinit condiţia sau va demonstra că a făcut tot ce i-a stat în putinţă

pentru îndeplinirea ei.

Condiţia suspensivă impusă de testator se poate îndeplini atât în timpul vieţii

acestuia, cât şi după moartea lui, însă întotdeauna drepturile legatarului se vor naşte la

data deschiderii succesiunii, adică la data decesului testatorului.

Este chiar posibil ca legatul să fie făcut sub o condiţie suspensivă, care trebuie să se

îndeplinească neapărat înainte de moartea lui.

În acest caz, drepturile legatarului se vor naşte la moartea testatorului şi nu în

momentul îndeplinirii condiţiei.

Practic, în situaţia în care condiţia suspensivă este îndeplinită în timpul vieţii

testatorului, efectele sunt identice cu cele ale legatului pur şi simplu.

În cazul în care legatarul ar muri înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive, legatul

devine caduc.

Dacă legatul este supus unei condiţii rezolutorii, drepturile legatarului vor exista şi

vor fi exigibile de la data deschiderii succesiunii, dar vor fi desfiinţate retroactiv prin

îndeplinirea condiţiei.

În consecinţă, se vor desfiinţa şi drepturile succesorilor în drepturi ai legatarului (fie

ei dobânditori prin acte între vii sau dobânditori mortis causa).

Dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, legatul se consolidează definitiv ca şi

cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

72

IV. Legatul cu sarcină (sub modo)

Legatul cu sarcină (sub modo) este legatul prin care testatorul obligă pe legatar

să facă sau să nu facă ori să dea ceva.

Sarcina poate fi prevăzută:

a) în interesul testatorului sau a memoriei sale (de exemplu, sarcina impusă

legatarului de a ridica un monument testatorului);

b) în interesul moştenitorului legal sau testamentar;

c) în interes public (de exemplu, testatorul îl obligă pe legatar să înfiinţeze un azil

de bătrâni);

d) în interesul unui terţ.

Terţul dobândeşte o liberalitate indirectă, care este grefată pe o liberalitate directă

(legatul). De exemplu, testatorul instituie un legatar universal căruia îi impune sarcina

de a plăti renta viageră unei rude fără vocaţie succesorală legală, incapabilă de muncă.

Legatul cu sarcină prevăzută în interesul unui terţ reprezintă o stipulaţie

pentru altul;

e) în interesul celui gratificat, adică testatorul face o liberalitate, dar cu o

afectaţiune specială (sarcină), cum ar fi legatul unei sume de bani care va fi

folosită pentru efectuarea studiilor universitare. Testatorul are un interes moral în

executarea sarcinii. Prin acceptarea legatului, legatarul s-a obligat la îndeplinirea

sarcinii.

Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său fără a

depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând

beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.

Valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii

moştenirii

Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite

acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează

liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar,

acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor.

Instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări

cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori

să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi respectând, pe cât posibil,

voinţa dispunătorului.

Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului

liberalităţii, ordonând ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa

dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia

urmărită de acesta.

Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai

subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.

Art. 1009 alin. (1) C.civ. dispune că „Este considerată nescrisă clauza prin

care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia,

beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate

ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor”.

B. Clasificarea legatelor după obiectul lor

În funcţie de obiectul lor, legatele pot fi: legate universale, legate cu titlu

universal şi legate cu titlu particular (art. 1054 alin. (1) C.civ.).

73

Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai

multor persoane vocaţie la întreaga moştenire (art. 1055 C.civ.)).

Ceea ce determină caracterul universal al dispoziţiei testamentare este nu întinderea

efectivă a drepturilor ce se transmit în fapt (emolumentul succesoral cules), ci întinderea

chemării (vocaţiei) succesorale a legatarului, adică puterea de absorbţie a dreptului său

în eventualitatea când drepturile moştenitorilor legali sau ale altor legatari ar rămâne

caduce.

Puterea de absorbţie a legatului universal (sau cu titlu universal) constă în dreptul de

acrescământ, de adăugire (jus accrescendi), pentru cazul când o altă transmisiune

succesorală, fie legală rezervatară, fie testamentară, este nulă, revocată sau caducă.

Legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire, la fel ca moştenitorul

legal cu vocaţie utilă.

Emolumentul moştenirii, adică ceea ce va culege efectiv legatarul universal, se

va determina la deschiderea succesiunii, adică la decesul testatorului.

Potrivit art. 1055 C.civ., pot exista unul sau mai mulţi legatari universali. Dacă

fiind instituiţi mai mulţi legatari universali ei pot şi vor să vină la moştenirea

testatorului, emolumentul acesteia se va împărţi în mod egal între ei.

Oricare dintre ei are însă vocaţie la întreaga moştenire şi dacă celălalt sau ceilalţi

legatari universali nu pot sau nu vor să vină la succesiune, cel care poate şi vrea să vină

la succesiune va culege tot emolumentul moştenirii, dacă vine în concurs cu

moştenitorii legali rezervatari sau legatari cu titlu particular, sau toată moştenirea, dacă

vine singur la moştenire.

Legatul universal poate fi desemnat şi prin expresii echivalente, cum ar fi:

legatul tuturor mobilelor şi imobilelor, legatul cotităţii disponibile a moştenirii

(rezerva depinzând dacă moştenitorii legali rezervatari pot şi vor să vină la

moştenire); legatul nudei proprietăţi; legatul rămăşiţei (prisosului), a ceea ce

rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi cu titlu particular) cuprinse

în testament.

În toate situaţiile de mai sus, dacă ceilalţi moştenitori legali sau testamentari nu pot

sau nu vor să vină la moştenire, vocaţia la tot a legatarului universal face ca el să

culeagă ceea ce ceilalţi nu pot sau nu vor să culeagă.

Efectele legatului universal sunt referitoare la: punerea în posesie a bunurilor

legate (a emolumentului succesoral), dobândirea fructelor bunurilor legate şi la

plata datoriilor.

Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii

rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în

stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin. (1)

C.civ.).

Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua

deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu

excepţia cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost

de bună-credinţă (art. 1058 C.civ.).

Plata datoriilor, fiind o sarcină a universalităţii bunurilor, incumbă numai legatarilor

universali şi celor cu titlu universal, nu şi legatarilor cu titlu particular.

Legatarul universal, ca şi cel cu titlu universal, plăteşte datoriile şi sarcinile

succesiunii proporţional cu partea culeasă din succesiune (adică dacă va lua 1/2 din

succesiune, va plăti doar 1/2 din datoriile succesiunii).

74

Dacă sunt mai mulţi legatari universali sau cu titlu universal, fiecare va contribui în

proporţie cu partea sa la plata datoriilor succesiunii.

Aceşti legatari vor plăti datoriile şi sarcinile succesiunii, precum şi cheltuielile de

înmormântare, inventar etc. în proporţie cu partea lor.1

Dacă datoria contractată de defunct este garantată printr-o ipotecă, legatarul

universal sau cu titlu universal care a luat imobilul ipotecat va plăti datoria în întregime,

ca detentor al imobilului (propter rem detentam) pentru că ipoteca este indivizibilă, şi

nu în proporţie cu partea sa din succesiune. Deci, dacă culege un imobil ipotecat,

legatarul universal sau cu titlu universal va avea de ales între a plăti întreaga datorie sau

a abandona imobilul creditorilor.

Dacă legatarul, pentru a păstra imobilul ipotecat, a plătit peste partea sa, el are

recurs împotriva celorlalţi moştenitori sau colegatari.

II. Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau

mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.

Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:

a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,

b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi

din moştenire,

c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei

cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa

lor (art. 1056 C.civ.).

În dreptul roman, legatul cu titlu universal sau al unei fracţiuni de moştenire era

cunoscut sub denumirea de legatum partitionis.

Prin urmare, dacă legatul universal este legatul unei universalităţi, legatul cu titlu

universal este legatul unei fracţiuni din universalitate. Universalitatea va cuprinde

întotdeauna atât activul, cât şi pasivul succesoral.

Caracteristica legatului cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din

universalitate (moştenire) cu activul şi pasivul ei, şi nu emolumentul moştenirii din

momentul deschiderii acesteia.

Efectele legatului cu titlu universal sunt ca şi în cazul celui universal

referitoare la punerea în posesia bunurilor legate, la dobândirea fructelor

bunurilor legate şi la plata datoriilor succesiunii.

Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la

moştenitorii rezervatori sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea

moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea

moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă asemenea

moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii

prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin. (2) C.civ.).

1 „Legatarul cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, deopotrivă cu

moştenitorii legali, în proporţie cu emolumenul său. Ca urmare, legatarul unei fracţiuni de ereditate este

obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii testatorului, în proporţie cu partea sa. Legatarul cu titlu

universal având deci o răspundere proporţională, se impunea în speţă, să se stabilească procentul din

activul succesoral ce-l reprezintă valoarea legatului cu titlu universal, în funcţie de care să se calculeze

suma în limita căreia urmează să răspundă legatarul pentru sarcinile succesiunii, iar nu a se reţine, cum s-

a procedat, că legatarul plăteşte datoriile în limita valorii bunurilor ce i-au fost testate.” Trib. Suprem,

Secţia civilă, decizia nr. 936 din 18 mai 1985 în „Revista română de drept” nr. 4/1986, p. 64-65.

75

Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua

deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu

excepţia cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost

de bună-credinţă.

Legatarul cu titlu universal este obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii

testatorului, personal, în proporţie cu vocaţia sa succesorală şi ipotecar pentru tot, dacă a

primit un imobil al defunctului, grevat de ipotecă, rămânându-i, în acest din urmă caz,

recurs contra celorlalţi comoştenitori sau colegatari.

Astfel, legatarul cu titlu universal care are vocaţie la jumătate din succesiune

plăteşte jumătate din datorii, iar moştenitorii rezervatari plătesc cealaltă jumătate.

Dacă defunctul n-a lăsat nici un moştenitor rezervatar, ci mai mulţi legatari au titlu

universal, fiecare va contribui proporţional cu fracţiunea din moştenirea la care are

dreptul.

În sfârşit, dacă defunctul a lăsat numai un legatar universal, el va plăti toate datoriile

pentru că va lua toată moştenirea.

III. Legatul cu titlu particular

Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu

particular (art. 1057 C.civ.).

Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legatarului vocaţie asupra

unor bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament

indiferent de numărul şi valoarea lor.

În Digeste, legatul cu titlu particular era comparat cu o donaţie făcută prin

testament.

În comparaţie cu legatul universal sau legatul cu titlu universal, legatul cu titlu

particular conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei universalităţi,

respectiv asupra unei fracţiuni din universalitate.

Ceea ce determină caracterul legatului particular nu este cantitatea de bunuri

pe care o conţine legatul, ci natura dreptului pe care îl conferă legatarului.

Legatul este particular chiar dacă testatorul prevede că lasă toată averea sa unei

persoane, specificând apoi toate bunurile unul câte unul, deoarece enumerarea are drept

scop să limiteze drepturile legatarului la bunurile specificate şi nu să îi dea drept la

universalitatea succesiunii.

Legatul întregii averi care există în momentul întocmirii testamentului este un

legat cu titlu particular şi nu un legat universal.

În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum şi

toate drepturile reale sau personale, care se află în comerţ, pot forma obiectele unui

legat cu titlu particular.

Se poate lega chiar şi o succesiune deschisă, dar nelichidată, culeasă de defunct ori

un fapt posibil şi licit al moştenitorului.

Se poate lega un lucru întreg sau numai o parte din el ori partea indiviză din dreptul

asupra unui lucru.

Obiectul legatului trebuie să fie determinat (species) sau determinabil în gen (genus)

şi calitate.

Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte

proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii.

76

Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen, este titularul unei creanţe asupra

moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat

este obligat a preda bunuri de calitate medie (art. 1059 C.civ.).

În funcţie de obiectul lor sunt legate cu titlu particular:

a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (un anumit

imobil, un anumit autoturism etc.) sau bunuri de gen determinante sau

determinabile (după număr, calitate, greutate etc.).

Bunul legat se predă cu accesoriile sale în starea în care se găseşte la data

deschiderii succesiunii (art. 1061 alin. (1) C.civ.).

Legatul cuprinde şi acţiunea în despăgubirea pentru prejudiciul adus bunului de

către un terţ după întocmirea testamentului.

Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri

cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau

achiziţionarea altor bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă a viza întreg bunul

ori universalitatea rezultată.

b) Legatul unor bunuri încorporale (legatul creanţei pe care testatorul o are

împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, dreptul la dividende şi alte

beneficii, dreptul de proprietate intelectuală).

c) Legatul unui fapt posibil şi licit prin care moştenitorul legal sau legatarul

universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea

legatarului.

Faptele imposibile sau ilicite fac ca legatul să fie nul (Impossibilum nulla este

obligatio).

d) Legatul unei universalităţi sau unei fracţiuni dintr-o universalitate,

moştenită de testator, dar nelichidată. Nu poate fi legată o succesiune viitoare

(nedeschisă).

e) Legatul prin care testatorul (creditor) iartă datoria legatarului şi debitorului

său (legatum liberationis).

Datoria se stinge în momentul deschiderii succesiunii.

f) Legatul nudei proprietăţi a unuia sau a unor bunuri determinate.

Legatul nudei proprietăţi care are ca obiect întreaga succesiune este legat universal,

iar cel al nudei proprietăţi a unei fracţiuni de moştenire, legat cu titlu universal.

g) Legatul uzufructului, unuia sau mai multe bunuri determinate, este întotdeauna

un legat cu titlu particular.

Legatele în uzufruct şi în nudă proprietate nu pot fi considerate substituţie

fideicomisară prohibită de lege, pentru că cele două legate au din punct de vedere

juridic două obiecte distincte care se transmit concomitent şi nu succesiv.

Legatul altor dezmembrăminte ale proprietăţii (uzul sau habitaţia) constituie legate

cu titlu particular.

h) Legatul bunului altuia este un legat cu titlu particular.

El constă într-o dispoziţie testamentară asupra unui bun care nu aparţine testatorului

nici în momentul întocmirii testamentului, nici în momentul deschiderii succesiunii.

Se pune problema dacă un asemenea legat al bunului altuia este valabil sau nu.

În cazul în care obiectul legatului cu titlu particular, este un bun determinat generic,

legatul este valabil, indiferent dacă bunul aparţine testatorului sau unei alte persoane, cel

însărcinat cu executarea legatului fiind obligat să îl procure şi să îl predea legatarului.

În cazul în care obiectul legatului cu titlu particular îl constituie un bun individual

determinat care aparţine unei alte persoane decât testatorul, codul civil distinge între

77

situaţia în care la data întocmirii testamentului, testatorul a ştiut că bunul nu este al său,

sau nu a ştiut acest lucru.

„Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al

său, legatul este lovit de nulitate relativă.

În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său cel însărcinat cu

executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie

valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.” (art. 1064 alin. (2) şi alin. (3)

C.civ.)1

Rezultă deci că „însărcinatul cu legatul“ (moştenitorul legal, executorul testamentar,

succesorul universal) este dator să execute legatul cu titlul particular.

Practic, testatorul îl obligă pe cel însărcinat cu executarea legatului să procure bunul

de la proprietar şi să îl transmită legatarului, care devine proprietarul lui din momentul

în care i-a fost transmis în proprietate şi nu din cel al deschiderii succesiunii.

Legea creează şi o obligaţie alternativă în sarcina celui care urmează să execute

legatul, care se poate libera şi prin plata valorii bunului legat din momentul deschiderii

succesiunii.

Dacă însă testatorul a dispus prin legat de bunul altuia crezând că este al său

legatul este nul relativ. Legea prezumă că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar

fi testat, şi că el s-a aflat în momentul întocmirii testamentului într-o eroare de fapt

asupra obiectului distructivă de voinţă.

i) Legatul bunului individual determinat aflat în indiviziune sau în

coproprietate la data deschiderii succesiunii.

Este valabil legatul cotei ideale din dreptul de proprietate asupra unui bun

individual determinat aflat în coproprietate sau asupra unui bun determinat din

universalitate, dacă cota din drept aparţine testatorului.

Dacă legatul are ca obiect bunul aflat în indiviziune sau în coproprietate şi nu cota

ideală care ar aparţine testatorului din dreptul de proprietate, se vor aplica prin

asemănare soluţiile legatului bunului altuia.

1 „În ipoteza legatului lucrului altuia, testatorul dispune de un bun care nu-i aparţine nici în momentul

întocmirii testamentului şi nici în momentul deschiderii succesiunii, acesta neavând nici un drept asupra

bunului ce face obiectul legatului. Valabilitatea sau nulitatea legatului se stabileşte în raport cu

dispoziţiile înscrise în art. 906 şi art. 907 (din vechiul C.civ.-n.n.), care disting după cum testatorul, la

momentul întocmirii testamentului, a ştiut sau nu că bunul nu este al său. Legatul este nul, numai dacă

testatorul neştiind, a dispus de un lucru străin. Nulitatea este determinată de faptul că, în acest caz,

testatorul a fost în eroare şi se prezumă că, dacă ar fi ştiut că bunul nu-i aparţine, nu ar fi dispus de el.

Reclamantul, care invocă nulitatea legatului lucrului altuia, trebuie să dovedească eroarea în care s-a aflat

testatorul la momentul încheierii legatului, iar calitatea procesuală activă a acestuia nu este condiţionată

de vocaţia sa succesorală şi acceptarea succesiunii testatoarei, cum s-a susţinut în prezentul litigiu.

Justifică interes legitim, pentru formularea acţiunii, proprietarul lucrului ce face obiectul legatului, iar

dovedirea dreptului său asupra bunului şi a erorii testatorului poate fi realizată cu orice mijloace de

probă.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1940 din 17 decembrie 1999 în „Jurisprudenţa Curţii de Apel” Iaşi în

materie civilă pe anul 2000, p. 81-82.

„Reclamantul, care invocă nulitatea legatului lucrului altuia, trebuie să dovedească eroarea în care s-a

aflat testatorul la momentul întocmirii legatului, iar calitatea procesuală activă a acestuia nu este

condiţionată de vocaţia sa succesorală şi acceptarea succesiunii testatoarei. În speţă, s-a reţinut că,

reclamantul, care a susţinut că terenul, ce a făcut obiectul legatului, nu a aparţinut testatoarei, ci mamei

acestuia, al cărei succesor este, calitate dovedită cu certificatul de moştenitor depus la dosar, are calitatea

procesuală activă.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1309 din 26 noiembrie 1997, în „Culegere de practică

judiciară” a Curţii de Apel Iaşi pe anul 1997, p. 20-21.

78

Legatul este valabil dacă testatorul ştia că bunul nu este în întregime

proprietatea lui (ci că se afla în coproprietate) şi va fi nul relativ în cazul în care

testatorul a crezut că bunul îi aparţine în totalitate şi în exclusivitate.

Efectele legatului particular privesc punerea legatarului în posesiunea

legatului, dobândirea fructelor legatului şi plata datoriilor testatorului.

Legatarul cu titlu particular, ca orice legatar în general, nu poate intra cu de la sine

putere în posesia legatului său, ci va trebui să o ceară de la moştenitorii rezervatari

sezinari, în lipsa lor, de la legatarul universal sau cu titlu universal, dacă există şi au

dobândit la rândul lor sezina, iar în lipsa şi a acestora, de la ceilalţi moştenitori legali

nesezinari.

Predarea legatului poate fi făcută voluntar sau în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti.1

Art. 1129 C.civ. prevede că „Legetarul cu titlu particular intră în posesia

obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă,

din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare.“

Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere,

executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.

Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte

proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii.

Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra

moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel cel însărcinat cu executarea acestui legat

este obligat a preda bunuri de calitate medie.

În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul,

dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest

drept legatarului sau unui terţ.

Fructele naturale şi civile ale bunurilor moştenirii se cuvin legatarului cu titlu

particular (ca şi în cazul celui universal sau a celui cu titlu universal) din ziua

deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul duce efecte în privinţa sa, cu excepţia

cazului în care cel care a cedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-

credinţă (art. 1058 C.civ.).

Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile

moştenirii (art. 1114 alin. (3) C.civ.). Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul

moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;

b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire

culeasă de către testator şi nelichidată încă;

c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii (nemo liberalis, nisi liberatus).

În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate

în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi

sarcinilor moştenirii.

Cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moştenirii, în lipsa unei dispoziţii

testamentare sau legale contrare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei

succesorale.

Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari.

1 „Acţiunea în predarea unui legat cu titlu particular având de obiect un imobil se confundă cu acţiunea în

revendicare şi nu este supusă prescripţiei.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 94 din 17 ianuarie 1980

în „Culegere de decizii” ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, p. 88-89.

79

Dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse

în măsura depăşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le

execute.

În cazul în care, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, a fost

executat un legat, moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană

interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul

urmează a fi redus.

§ 3. Ineficacitatea legatelor

A. Noţiuni generale. Cauze de ineficacitate a legatelor

Legatele îşi vor produce efectele pentru care au fost întocmite de la data

deschiderii succesiunii testatorului dacă au fost încheiate în forma testamentară

prevăzută de lege.

Există însă cazuri în care legatele nu îşi vor produce efectele, fiind lipsite de

eficacitate juridică pentru cauze anterioare, concomitente sau posterioare

întocmirii lor.

Cauzele de ineficacitate a legatelor pot fi grupate în patru categorii: nulitatea,

revocarea, caducitatea şi reducţiunea legatelor.

Revocarea şi caducitatea se deosebesc de nulitate şi de reducţiune prin aceea că

motivele de revocare şi respectiv de caducitate sunt întotdeauna posterioare întocmirii

testamentului, pe când cauzele de nulitate sau de reducţiune sunt anterioare sau

concomitente cu întocmirea legatului.

La rândul lor, revocarea şi caducitatea se deosebesc între ele pentru că revocarea îşi

are originea în voinţa testatorului, pe când caducitatea îşi are originea în cauze străine

de voinţa testatorului.

B. Nulitatea legatelor

Nulitatea absolută sau relativă a legatului este sancţiunea care intervine ca o

consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale prin care se stabilesc condiţiile de fond şi

de formă ale legatului, lipsind dispoziţia testamentară de efectele pentru care a fost

făcută de testator.

Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente întocmirii legatului şi împiedică

moştenirea valabilă a legatului.

Ele pot fi cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice (viciile de consimţământ,

cauza sau obiectul ilicite sau imorale, lipsa capacităţii de a dispune a testatorului) sau

cauze de nulitate specifice legatelor (nerespectarea interdicţiei legatului reciproc,

testarea bunului altuia cu credinţa că este al testatorului, prevederea în legat a unei

substituţii fideicomisare când acesta nu este permisă de lege etc.).

Constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii relative a legatului

produce desfiinţarea retroactivă a legatului.

Totuşi după moartea testatorului nulitatea legatului poate fi acoperită prin

confirmarea legatului făcută în cunoştinţa cauzei de nulitate de către moştenitorii

universali ori cu titlu universal al dispunătorului.

Potrivit art. 1010 C.civ. „Confirmarea unei libertăţi de către moştenitori universali

ori cu titlu universal al dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de

formă sau orice motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze

drepturile terţilor“.

80

În caz de pluralitate de moştenitori, confirmarea produce efecte numai faţă de cei

care au consimţit.

Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare sau a acţiunii în constatarea

nulităţii absolute se va calcula nu de la întocmirea testamentului (care cuprinde

legatul), ci de la data deschiderii succesiunii.

C. Revocarea legatelor

Revocarea este o cauză de ineficacitate a legatului, născut valabil, pentru

motive apărute ulterior întocmirii lui.

Revocarea poate fi totală, când priveşte testamentul în întregime, sau parţială,

când priveşte numai legatul sau doar unul din legatele cuprinse de testament.

Recunoaşterea copilului din afara căsătoriei, făcută prin testament, este

irevocabilă.

Revocarea legatelor poate fi voluntară, când este manifestarea voinţei unilaterale

a testatorului, sau judecătorească, când este pronunţată de instanţă ca o sancţiune

pentru fapte culpabile ale legatarului faţă de testator sau faţă de memoria acestuia.

I. Revocarea voluntară a legatelor

Spre deosebire de donaţii, care sunt în principiu irevocabile şi nu pot fi

revocate decât în mod excepţional pentru anumite cauze, testamentul şi dispoziţiile

testamentare pe care le cuprinde sunt esenţialmente revocabile.

Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului

(art. 1068 alin. (1) C.civ.).

Principiul revocabilităţii testamentului şi a dispoziţiilor testamentare era cunoscut

de dreptul roman, în care se argumenta că „un testator nu poate să prevadă în

testamentul său că vrea ca dispoziţiile sale să nu fie cârmuite de legi (de legile privind

succesiunea ab intestat), căci oricât de sacră ar fi voinţa muribunzilor, ea nu poate să

aibă o mai mare autoritate decât cea a legii“.

De aceea, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare este nulă şi acest drept nu

poate fi îngrădit în nici un fel.

Revocarea voluntară poate fi expresă (expresis verbis) sau tacită (factis).

a. Revocarea voluntară expresă Ea poate privi întregul testament (totală) sau numai unele din dispoziţiile sale

(parţială).

Revocarea expresă este prevăzută de art. 1051 alin. (1) C.civ. care dispune că

„Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act

autentic sau printr-un testament ulterior.

Revocarea expresă a testamentului este deci un act solemn, ca şi testamentul

care se revocă.

Nu este admisă revocarea verbală a testamentului.

Revocarea este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi

consimţământul neviciat în momentul când a făcut-o.

Revocarea expresă a testamentului poate fi făcută printr-un testament revocator sau

printr-un alt act în formă autentică (şi nu doar legalizat).

Este necesar ca testamentul revocator să fie valid, dar nu se cere ca el să

respecte simetria formelor şi să fie făcut în aceeaşi formă testamentară ca şi cel

revocat.

81

Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă

diferită de aceea a testamentului revocat (art. 1051 alin. (2) C.civ.).

Nu este necesar ca toate dispoziţiile testamentare din testamentul revocabil să fie

valabile, este necesar ca el să fie valid în formă şi revocarea să nu fie afectată de

nulitatea sau de caducitatea legatelor pe care el le-ar conţine.

Prin urmare, pentru ca un testament ulterior să revoce expres un testament

anterior este necesar ca testamentul ulterior să cuprindă o revocare expresă şi

neechivocă, căci altfel al doilea testament nu ar revoca din testamentul anterior decât

dispoziţiile care ar fi contrare sau incompatibile cu acelea din testamentul ulterior

(revocare tacită).

Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau

printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar, în registrul

naţional notarial, ţinut în format electronic potrivit legii.

Revocarea expresă nu trebuie însă făcută în termeni solemni.

Practica juridică a admis ca valabilă revocarea unui testament, prin scrierea

cuvântului „anulat“ pe testament, însoţită de data şi semnătura testatorului,

considerând-o ca fiind făcută printr-un testament olograf.

În cazul unor dispoziţii testamentare (legate particulare) privind depozitele băneşti

la C.E.C. sau la unele bănci (B.R.D.), clauza de revocare a legatului este întocmită în

formă simetrică cu clauza testamentară (testament olograf simplificat la C.E.C.,

testament olograf pe formularul tip al băncii la B.R.D.). Menţionăm că în practică

C.E.C.-ul cere ca întreaga „dispoziţie testamentară“ (pct. 3 de pe verso-ul formularului

de depunere) să fie completată la prima depunere de către titularul libretului, deci are

forma unui testament olograf cuprins în „Foaia de depunere“.

Revocarea se face printr-o menţiune scrisă, datată şi semnată de titularul libretului

într-un loc vizibil pe formularul unei depuneri sau retrageri.

Revocarea expresă a legatelor poate fi cuprinsă şi într-un înscris autentic, altul

decât testamentul redactat special în acest scop sau poate fi conţinută într-un alt

act autentic (exemplu, donaţie).

Este necesar ca revocarea să fie valabilă şi neîndoielnică.

b. Revocarea voluntară tacită

Revocarea voluntară tacită este cea care rezultă dintr-o voinţă pe care

testatorul nu a exprimat-o expres, dar pe care a exprimat-o neîndoielnic, făcând

noi acte juridice incompatibile cu cele precedente sau acte materiale din care reiese

această voinţă.

Codul civil consideră că revocarea tacită are loc în cazurile menţionate mai jos:

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior, este

prevăzută de art. 1052 alin. (3) C.civ. care dispune că „Testamentul ulterior nu-l revocă

pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu

acesta. Efectele revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a

testamentului ulterior”.

Testamentul nou (ulterior) revocă în mod tacit un testament anterior numai atunci

când cuprinde dispoziţii necompatibile sau contrare cu dispoziţiile testamentului

anterior.

Revocarea este parţială sau respectiv totală în măsura în care dispoziţiile noului

testament sunt incompatibile numai cu unele din dispoziţiile vechiului testament sau cu

toate dispoziţiile testamentare.

82

Incompatibilitatea sau contrarietatea pot proveni fie dintr-un obstacol material sau

juridic, fie din unul moral sau intenţional.

Incompatibilitatea presupune o imposibilitate materială sau juridică obiectivă şi

absolută de a executa concomitent, cumulativ, legatele din două sau mai multe

testamente succesive.

Contrarietatea între legatele din două testamente succesive presupune o

imposibilitate de executare concomitentă, cumulativă a celor două legate, determinată

însă subiectiv de voinţa prezumată a testatorului.

Prin urmare, numai dacă testamentele succesive cuprind legate din aceeaşi categorie

(universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) cu privire la aceeaşi moştenire,

fracţiune de moştenire sau bun succesoral, făcute unor persoane diferite, vor fi în

contrarietate dacă nu se dovedeşte că intenţia testatorului a fost ca legatele să se execute

cumulativ.1

b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat

Art. 1068 alin. (2) C.civ. stabileşte că „Orice înstrăinare a bunului ce constituie

obiectul legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este

afectată de modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat“.2

Pentru a produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară (consimţită

de testator), reală şi efectivă.

Întrucât ceea ce atrage revocarea legatului este manifestarea de voinţă a testatorului

de a transmite inter vivos bunul legat unei alte persoane decât legatarului, înstrăinarea

îşi produce efectele chiar dacă este nulă sau când bunul legat, dar înstrăinat a reintrat

înainte de deschiderea succesiunii în patrimoniul testatorului.

Nu are importanţă dacă înstrăinarea a avut caracter oneros

(vânzare-cumpărare) sau a fost făcută cu titlu gratuit (donaţie) sau dacă actul de

înstrăinare ar fi afectat de modalităţi.

Nu are, de asemenea, importanţă dacă dobânditorul este un terţ sau însuşi legatarul.

Revocarea poate fi totală sau parţială după cum obiectul legatului a fost înstrăinat în

totalitate sau numai în parte.

1 „Spre deosebire de revocarea expresă, revocarea tacită poate rezulta fie din incompatibilitatea sau

contrarietatea dintre dispoziţiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce face obiectul

legatului. Astfel, revocarea intervine dacă cel de al doilea testament se referă la aceleaşi bunuri cuprinse

în primul testament şi priveşte alte persoane.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1912 din 16 octombrie

1992, în „Dreptul” nr. 8 din 1993, p. 82-83. 2 „Împrejurarea că, ulterior întocmirii unui testament prin care o persoană este instituită legatar universal,

defunctul înstrăinează un imobil, nu duce la consecinţa că, testamentul este revocat în mod tacit, art. 923

C.civ., vizând numai legatele particulare.” Trib. Jud. Cluj, decizia civilă nr. 1307 din 25 noiembrie 1982

în „Revista română de drept” nr. 4/1983, p. 73.

„Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau în orice condiţie, revocă legatul pentru

tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în patrimoniul

testatorului. Regula menţionată priveşte numai legatele particulare, pentru că numai acestea au obiectul

determinat în individualitatea lui. Această regulă nu-şi are aplicabilitate în cazul legatelor universale sau

cu titlu universal, deoarece în momentul testării obiectul acestor legate nu este determinat, ci constituie o

universalitate de bunuri, iar întinderea drepturilor legatarului universal sau cu titlu universal se determină,

în concret, la data decesului, testatorului. Până la această dată, legatarul are doar vocaţie la întreaga

succesiune, adică la o universalitate de bunuri, deci la un drept ce rămâne acelaşi, cu toate schimbările,

care, în fapt, pot să mărească sau să micşoreze legatul.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 794 din 12

aprilie 1988 în „Revista română de drept” nr. 2/1989, p. 69.

83

Cu alte cuvinte, intenţia revocatorie a testatorului este interpretată în funcţie de

obiectul concret al actului de înstrăinare şi întotdeauna în caz de dubiu în favoarea

legatarului. Deci înstrăinarea bunului legat produce efecte revocatorii dacă legatul este cu titlu

particular, are ca obiect bunuri individual determinate, şi înstrăinarea totală sau parţială

a acelui bun este voluntară, reală şi efectivă.

Ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea, decât dacă:

a) este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului ori

b) înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-a

făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul.1

De aceea anularea înstrăinării pentru incapacitate sau pentru vicii de

consimţământ va face ca aceasta să nu aibă efectul revocării legatului.

Pentru considerente similare, nici urmărirea silită a lucrului legat sau adjudecarea

provizorie a imobilului legat, ori licitaţia imobilului pentru ieşirea din indiviziune, nu au

valenţa revocării tacite a legatului, pentru că testatorul are un rol pasiv în aceste

proceduri, care nu implică voinţa de a revoca legatul.

c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce constituie obiectul

legatului cu titlu particular (art. 1068 alin. (4) C.civ.).

Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea

lui. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea

acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator.

d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de

testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură

să-l refacă (art. 1052 alin. (2) C.civ.)2.

Distrugerea exemplarului din testamentul autentic aflat la testator nu semnifică

revocarea lui tacită pentru că un alt exemplar original se păstrează în arhiva biroului

notarului public care l-a întocmit.

Este necesar ca distrugerea testamentului să fie efectivă, iar testatorul să fi

avut capacitatea de a reveni asupra dispoziţiilor testamentare (cu alte cuvinte, să

nu fi pierdut capacitatea de exerciţiu) şi voinţa lui să fie neviciată.

Revocarea poate fi totală (tot testamentul a fost distrus) sau parţială (au fost

distruse numai foile cuprinzând un legat).

Ştergerea unei dispoziţii testamentare din testamentul olograf, ulterior redactării

testamentului, reprezintă un testament nou olograf care revocă expres o dispoziţie

testamentară anterioară, deci trebuie datată şi semnată de testator.

Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic sau

prin testament (art. 1053 alin. (1) C.civ.).

1 „Potrivit art. 923 din fostul Cod civil (art. 1068 alin. (2) din actualul Cod civil), „Orice înstrăinare a

obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţii, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când

înstrăinarea va fi nulă sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”. Din modul de redactare

al textului citat, rezultă că numai legatele cu titlu particular pot fi revocate prin înstrăinările ulterioare, nu

şi cele universale sau cu titlu universal, deoarece acestea din urmă au ca obiect o universalitate de bunuri

care continuă a persista, independent de modificările ce s-ar aduce bunurilor care o compun.” C.Ap. Iaşi,

dec. Civ. 1751/2002. Jurisprudenţa C.Ap. Iaşi în materie civilă pe anul 2002, p. 70-71. 2 „Revocarea tacită a unui testament olograf poate rezulta din distrugerea materială sau ruperea în bucăţi a

actului, făcute de testatorul însuşi. În cazul când este vorba de un testament autentic, făcut în trei

exemplare – din care unul se află în păstrarea notariatului –, ruperea exemplarului rămas asupra

testatorului, nu are nici o relevanţă.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1057 din 18 mai 1987 în

„Revista română de drept” nr. 3/1988, p. 64.

84

Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului

în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a

testatorului rezultă din împrejurările concrete.

Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau

printr-un testament autentic şi va înscrie de îndată de către notar, în registrul naţional

notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

II. Revocarea judecătorească

Revocarea judecătorească intervine atunci când legatarul săvârşeşte în mod

culpabil o faptă prevăzută de lege drept cauză de revocare judecătorească a

legatului.

Revocarea judecătorească constituie o sancţiune pentru legatarul culpabil faţă

de defunct sau faţă de memoria acestuia.

Ea intervine numai după moartea testatorului şi poate fi pronunţată numai la cererea

moştenitorilor sau a altor legatari interesaţi.

Cazurile de revocare judecătorească a legatelor având caracter de sancţiune

sunt limitativ prevăzute de lege.

Ele sunt în principiu cauzele de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea

sarcinilor şi ingratitudinea legatarului.

În materia legatelor există o cauză specifică de revocare judecătorească pentru

ingratitudine: injuria gravă adusă de legatar memoriei testatorului.

1) Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor

impuse de testator.

Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în caz de neîndeplinire

culpabilă a sarcinii instituite de testator.

Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit

voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii

(art. 1069 alin. (1) C.civ.).

Prin acceptarea legatului cu sarcini, legatarul se obligă să execute sarcina impusă de

testator.

În cazul în care el nu îşi îndeplineşte obligaţia, persoanele interesate în executarea

sarcinii (terţul beneficiar al sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) pot cere

prin justiţie executarea silită a sarcinii.

Dacă sarcina nu mai poate fi executată sau nu mai prezintă interes pentru terţul

beneficiar în favoarea căruia a fost prevăzută, moştenitorii legali (rezervatari sau nu),

legatarii universali sau cu titlu universal şi chiar legatari, cu titlu particular, care pot

justifica un interes şi cărora revocarea le profită pot promova acţiunea în revocarea

legatului pentru neexecutare de sarcini.

Sarcina constituie în intenţia testatorului o condiţie rezolutorie expresă la care

supune legatul.

Testatorul poate însă înlătura expres din testament, în mod valabil, posibilitatea

acţiunii în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, lăsând la îndemâna persoanelor

interesate numai calea acţiunii în executare.

2) Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine poate fi cerută şi

pronunţată dacă:

a) legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau,

ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;

85

b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave

faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului (art. 1069 alin.

(2) C.civ.)

Precizăm că numai injuria gravă a memoriei testatorului este un caz de ingratitudine

propriu-zis a legatarului, întrucât intervine după moartea testatorului.

Revocarea pentru ingratitudine poate fi cerută pe calea unei acţiuni în justiţie de

către persoanele interesate care ar profita de efectele revocării.

În principiu, revocării legatelor pentru ingratitudine i se aplică mutatis mutandis

regulile revocării donaţiilor pentru ingratitudine.

Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în

termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine

sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C.civ.).

D. Caducitatea legatelor

Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate, care constă în

imposibilitatea de executare a legatului, născut valabil şi nerevocat, din cauze

ulterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat

după deschiderea succesiunii.

Caducitatea desfiinţează legatul cu efect retroactiv.

Împrejurările care conduc la caducitatea legatelor sunt străine de voinţa testatorului

sau de culpa legatarului.

Codul civil prevede şase cazuri de caducitate a legatului:

a) predecesul legatarului

În cazul în care legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii,

executarea legatului devine imposibilă din cauza lipsei capacităţii succesorale a

legatarului.

b) La fel este caducă orice dispoziţie testamentară făcută sub condiţie

suspensivă când legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei dacă aceasta avea

caracter pur personal.

Dacă legatarul moare după deschiderea succesiunii, dar înainte de îndeplinirea

condiţiei rezolutorii, legatul este valid şi îşi produce efectele.

În consecinţă, testatorul poate stipula în testament o dispoziţie prin care o a treia

persoană să fie chemată să ia legatul, în cazul în care legatarul nu ar primi sau nu ar

putea primi legatul indiferent de motiv.

Acest procedeu juridic, cunoscut sub denumirea de substituţie vulgară nu este

interzis de lege.

c) incapacitatea legatarului de a primi legatul la data deschiderii succesiunii

Incapacitatea legatarului de a primi legatul este o cauză de caducitate a legatului

numai dacă a intervenit la deschiderea succesiunii. Dacă există la momentul decesului

testatorului, legatul este nul, nu caduc.

d) legatarul renunţă la moştenire

Acest caz de caducitate este o aplicaţie particulară în materia succesiunii

testamentare a principiului că „Nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui“.

Pentru a produce caducitatea, refuzul legatului trebuie să intervină numai după

deschiderea succesiunii, adică după naşterea dreptului la legat.

O renunţare anticipată este nulă, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare.

86

e) legatarul este nedemn

Legatul făcut unui legatar nedemn este caduc.

f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate

din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau

înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.1

Această cauză de caducitate afectează legatele cu titlu particular, care au ca obiect

lucruri certe, individual determinate.

Pieirea obiectului legatului trebuie să fie totală. Pieirea parţială a obiectului

legatului nu conduce la caducitatea acestuia, ci doar la micşorarea emolumentului,

legatarul având dreptul şi la despăgubiri sau la indemnizaţia de asigurare.

Pieirea bunului, independentă de voinţa testatorului, trebuie să se producă în

intervalul dintre momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii testatorului.

Dacă bunul era pierit în momentul întocmirii testamentului, legatul este nul, şi

nu caduc, pentru că obiectul său nu există.

Dacă bunul legat piere după decesul testatorului, legatul nu este caduc, ci este

valabil, dar legatarul care dobândeşte bunul în proprietate din momentul deschiderii

succesiunii suportă riscul pieirii, dacă pieirea a fost fortuită (res perit domino) sau dacă

este rezultatul unei fapte culpabile a unui terţ, are dreptul la despăgubiri de la acesta.

Persoana obligată la predarea legatului suportă riscul pieirii lui fortuite în condiţiile

dreptului comun, dacă a fost pusă în întârziere cu privire la obligaţia de predare înainte

de producerea evenimentului fortuit.

Pieirea trebuie să fie independentă de voinţa testatorului pentru că distrugerea

voluntară a bunului legat de către testator înseamnă revocare tacită a legatului şi nu

cauză de caducitate.

Practica juridică a adăugat la cele patru cazuri de caducitate legală şi alte

cazuri de ineficacitate a legatului, care nu sunt însă adevărate cauze de caducitate,

şi anume:

a) neîndeplinirea condiţiei suspensive sub care a fost stipulat legatul când este

sigur că aceasta nu se va îndeplini.

Dacă condiţia a fost rezolutorie, legatul este valabil până la îndeplinirea ei, dar la

îndeplinirea ei legatul va fi desfiinţat retroactiv.

b) depăşirea prin legat a cotităţii disponibile, care va atrage nu caducitatea, ci

reducţiunea legatului.

Legatul grefat pe un legat principal devenit caduc nu va deveni la rândul său caduc,

ci va trebui să fie executat de cel care beneficiază de caducitatea legatului principal

(moştenitor legal, legatar universal sau cu titlu universal).

Numai în cazul în care legatul principal este cu titlu particular, iar obiectul acestuia

piere total în timpul vieţii testatorului şi independent de voinţa sa, caducitatea legatului

principal va atrage pe cale de consecinţă şi caducitatea legatului sarcină.

E. Dreptul de acrescământ

Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării

pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei

rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate

1 „Legatul va fi caduc dacă bunul legat a pierit total vieţii testatorului. În consecinţă, legatul devenind

caduc, moştenitorii defunctului nu mai pot fi obligaţi să predea reclamantei animalele ori să-i plătească

echivalentul valoric al acestora.” Trib.Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 472 din 17 mai 1984 în „Revista

română de drept” nr. 10/1984, p. 76.

87

sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să

execute legatul. Aceste persoane care beneficiază de dreptul de acrescământ sunt: moştenitorii

legali, legatarii universali sau cu titlu universal şi legatarii cu titlu particular, însărcinaţi

să execute legatul ineficace.

Totuşi, cu excepţia cazului pieirii în totalitate a obiectului legatului cu titlu

particular, caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-

sarcină în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui din urmă legat. Moştenitorii

care beneficiază de dreptul de acrescământ sunt obligaţi să execute legatul-sarcină (art.

1074 C.civ.).

Precizăm că dreptul de acrescământ funcţionează în aceleaşi condiţii şi în cazul

mai multor comoştenitori din aceeaşi clasă şi acelaşi ordin care au vocaţie concretă

la moştenire, dacă unul dintre ei nu poate sau nu vrea să vină la moştenire.

În aceste cazuri, cota-parte ce i s-ar fi cuvenit acestui comoştenitor va fi culeasă

de ceilalţi comoştenitori, pentru că orice moştenitor are vocaţie la întreaga

succesiune.

Trebuie observat de asemenea că dreptul de acrescământ nu este un drept nou,

la ceva în plus pe care moştenitorul nu l-ar fi avut de la data deschiderii

succesiunii, ci un drept la nescăderea întregului la care are vocaţia. Dreptul de

acrescământ nu este un drept la ceva în plus decât a dat testatorul, ci un drept de a

nu avea în minus.

De la regula de mai sus potrivit căreia beneficiarii dreptului de acrescământ

sunt: moştenitorii legali, legatarii universali sau, cu titlu universal, şi legatarii cu

titlu particular, însărcinaţi să execute legatul ineficace, există două excepţii

prevăzute de lege, când, datorită voinţei testatorului, ineficacitatea legatului va

profita altor persoane:

a) substituţia vulgară, când ineficacitatea legatului va profita persoanei stabilite în

subsidiar de către testator pentru cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar

voi să beneficieze de legat.

În cazul substituţiilor vulgare, suntem practic în prezenţa a două legate alternative,

cel de al doilea producând efecte numai sub condiţia suspensivă a ineficacităţii primului

legat.

b) în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de acrescământ.

Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul

a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic, mai

multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia.

În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să

primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari (art. 1065 alin. (1) şi (2)

C.civ.).

Aceeaşi este soluţia şi atunci când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un

dezmembrământ al dreptului de proprietate. Prin urmare fiecare legatar va avea vocaţie

la totalitatea bunului legat.

Dacă legatarii cu titlu particular pot şi vor să primească legatul, fiecare va suporta

concursul celorlalţi.

Dacă unul sau unii dintre legatari nu pot sau nu vor să primească legatul, partea lor

va profita nu moştenitorilor legali, ci colegatarilor cu titlu particular, în temeiul

dreptului de acrescământ.

88

Pentru că dreptul de acrescământ nu operează de la persoană la persoană ca în

cazul substituţiei vulgare, ci de la porţiune la porţiune, creşterea profită şi

moştenitorilor colegatarului decedat.

Condiţiile care trebuie întocmite cumulativ pentru a opera dreptul de acrescământ în

cazul legatului conjunctiv sunt:

a) să existe mai mulţi legatari cu titlu particular;

b) dispoziţiile testamentare făcute în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect;

c) să existe exprimată neîndoielnic voinţa testatorului de a conferi fiecărui colegatar

vocaţie la întregul bun şi nu la câte o fracţiune din bun;

d) unul sau mai mulţi colegatari să nu dorească sau să nu poată primi legatul. Dacă

legatul conjunctiv este ineficace pentru toţi, ineficitatea va profita moştenitorilor.

Dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi deplin drept (forţat).

Cu alte cuvinte, când colegatarii acceptă legatul, ei îl acceptă pentru întreg şi nu

numai pentru partea existentă în momentul acceptării, pentru că opţiunea succesorală

este un act juridic indivizibil.

De aici şi consecinţa că dreptul de acrescământ operează întotdeauna cu

sarcini. Aceasta înseamnă că colegatarul care primeşte în virtutea dreptului de

acrescământ legatul îl primeşte cu sarcinile impuse de testator, afară de cazul în care

acesta ar fi dispus altfel.

Dacă obiectul legatului este un drept de uzufruct, partea legatarului decedat la data

deschiderii succesiunii va profita în temeiul dreptului de acrescământ colegatarului.

Dacă moartea colegatarului intervine după deschiderea succesiunii, problema nu

mai aparţine dreptului succesoral, ci dreptului comun, deci stingerea dreptului de

uzufruct prin decesul uzufructuarului ar trebui să profite nudului proprietar, care îşi

întregeşte prin consolidare dreptul de proprietate.

Soluţia de mai sus nu poate fi însă primită din cauza indivizibilităţii dreptului de

uzufruct, constituit printr-un legat conjunctiv, ceea ce face ca la decesul unui legatar,

dreptul să fie exercitat în totalitate de cel rămas în viaţă, urmând să se stingă numai la

moartea ultimului titular.

O formă specifică a dreptului de acrescământ este prevăzută în art. 4 alin. 4 Legea

nr. 10/2001, care dispune că „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura de restituire prevăzută la Cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai

persoanelor îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire“.

Secţiunea a II-a – Dezmoştenirea

§ 1. Noţiunea de dezmoştenire

Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură de la

moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali

(art. 1074 alin. (1) C.civ.).1

1 „Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii legale ale moştenirii să

înlăture de la succesiune persoana sau persoanele neagreate, indiferent de motive. Această dorinţă a celui

ce lasă moştenirea poate fi cuprinsă într-o dispoziţie testamentară prin care sunt înlăturaţi de la succesiune

unul sau mai mulţi succesori legali. Indiferent de modul de manifestare a voinţei de a dezmoşteni, aceasta

nu se poate realiza decât prin dispoziţii testamentare şi nu printr-o acţiune în justiţie motivată de faptul că

fiul nu contribuie la întreţinerea părintelui.” C.A. Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2569/1999, în „Studia

Universitatis Babeş-Bolyai – Jurisprudentia” nr. 1 din 2001, p. 157-158.

89

Testatorul nu poate exercita nelimitat dreptul de dezmoştenire cu privire la orice

categorie de moştenitori legali.

Legea pune o stavilă acestui drept, instituind în scopul protejării drepturilor

soţului supravieţuitor şi celor mai apropiate rude ale testatorului instituţia rezervei

succesorale.

Rezerva succesorală este o parte a moştenirii de care testatorul nu poate dispune

sau, chiar dacă a dispus, actul său de dispoziţie este ineficace faţă de dispoziţia legii.

Astfel dreptul testatorului de a-i dezmoşteni pe moştenitorii rezervatari este

limitat numai la partea din moştenire care excede rezerva, numită cotitate

disponibilă.

Testatorul poate dispune de această cotitate disponibilă fie prin liberalităţi între vii

(donaţii), fie prin liberalităţi mortis causa (legate).

Legea nu îi protejează decât pe moştenitorii rezervatari împotriva voinţei

excesive a testatorului.

Ceilalţi moştenitori legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi cu privire la

întreaga moştenire.

Dezmoştenirea moştenitorului legal, rezervatar sau nerezervatar, conduce la

pierderea vocaţiei concrete la moştenire (a emolumentului acesteia), nu şi a titlului

de moştenitor.

El va fi citat la dezbaterea procedurii succesorale, poate cere anularea dispoziţiilor

testamentare, iar moştenitorii legali rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor

excesive.

§ 2. Felurile dezmoştenirii

Potrivit art. 1074 alin. 2 C.civ. „Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul

dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori

legali şi indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari.”

a) Dezmoştenirea directă este cea care rezultă dintr-o declaraţie de voinţă expresă

a testatorului de a înlătura de la moştenire pe unul sau mai mulţi moştenitori legali.

Dezmoştenirea directă poate fi totală (generală), dacă vizează pe toţi moştenitorii

legali ai testatorului. În acest caz, dacă nu a fost desemnat un legatar testamentar,

succesiunea va deveni vacantă şi va fi culeasă în totalitate dacă moştenitorii legali erau

nerezervatari sau numai pentru cotitatea disponibilă dacă cei dezmoşteniţi erau

rezervatari.

Dezmoştenirea directă poate fi parţială (nominală) când testatorul înlătură de la

moştenire numai unul sau mai mulţi moştenitori legali.

Dacă testatorul nu a desemnat legatari, moştenirea va fi culeasă de comoştenitorul

celui exheredat sau de moştenitorii subsecvenţi.

În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta

vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului

supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.

Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel

dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege

partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.

Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei

sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui

dezmoştenit.

90

Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce

i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa

acestora, moştenitorilor subsecvenţi (art. 1075 C.civ.).

Dispoziţiile de mai sus nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.

b) Dezmoştenirea indirectă este cea care rezultă din instituirea unuia sau mai

multor legatari care urmează să culeagă moştenirea, respectiv cotitatea

disponibilă (dacă există moştenitori legatari rezervatari).

Rezultă că prin instituirea de legatari, moştenitorii legali nerezervatari pot fi

dezmoşteniţi total, iar moştenitorii rezervatari numai în limita cotităţii disponibile.

Dacă legatul este ineficace (fiind nul, caduc sau revocat judecătoreşte),

dezmoştenirea rămâne fără efect, moştenirea fiind culeasă de moştenitorii legali, în

cazul în care se stabileşte că testatorul a vrut să acorde doar o preferinţă legatarului.

Dacă însă se stabileşte că intenţia testatorului a fost ca dezmoştenirea să opereze

indiferent de soarta legatului, ineficacitatea acestuia nu va afecta valabilitatea şi efectele

exheredării.

În sfârşit, dacă ineficacitatea legatului se datorează revocării voluntare fără ca

aceasta să fie însoţită de instituirea altor legate, vor renaşte drepturile succesorale ale

moştenitorilor legali dezmoşteniţi.

Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este

supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege (art. 1076

C.civ.).

Termenul de prescripţie a acţiunii în anulabilitate curge de la data la care cei

dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost

înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.

Este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea

ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor de a nu contesta validitatea unei clauze de

inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor sau pentru

contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor

rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 1009 alin. (2)

C.civ.).

Secţiunea a III-a – Execuţiunea testamentară

§ 1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare

Deşi în mod obişnuit executarea testamentului este în sarcina moştenitorilor

legali şi legatarilor universali, textatorul poate numi una sau mai multe persoane

conferindu-se împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare (art.

1077 alin. (1) C.civ.).

Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin

testament.

Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate

acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau

le-a împărţit atribuţiile.

Instituirea executorului testamentar se face numai prin testament.

Instituirea executorului testamentar poate fi revocată de testator până la deschiderea

succesiunii.

91

În cazul în care s-a instituit un executor testamentar, notarul public competent să

desfăşoare procedura succesorală va elibera persoanei desemnate de testator certificatul

constatator al acestei calităţi şi al drepturilor şi obligaţiilor cu care a fost investit de

către testator.

Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin

declaraţie autentică notarială.

După eliberarea certificatului de executor testamentar, acesta va proceda în

condiţiile Codului civil la predarea legatelor.

Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină,

capacitatea de a se obliga.

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă nu poate fi executor testamentar (art. 1078 C.civ.).

Persoana incapabilă să primească un legat poate fi desemnată executor testamentar,

dar nu poate fi remunerată prin legat.

Execuţiunea testamentară este un mandat special, conferit intuitu personae,

supus acceptării executorului testamentar şi, în principiu, gratuit.

Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o

remuneraţie în sarcina moştenirii (art. 1083 C.civ.).

Gratuitatea execuţiei testamentare ţine nu de esenţa acesteia, ci de natura

execuţiei testamentare, ca şi la mandatul obişnuit.

În mod obişnuit, remuneraţia executorului testamentar se stabileşte de către testator

sub forma unui legat.

Acceptarea legatului implică acceptarea funcţiei de executor testamentar. Reciproca

nu este valabilă. Astfel executorul poate accepta această sarcină şi să refuze legatul

remunerator.

Spre deosebire însă de mandatul obişnuit, de drept comun, care este un act

juridic consensual, instituirea executorului testamentar este un act solemn, făcut

doar în formă testamentară.

Mandatul obişnuit încetează la moartea mandantului, mandatul testamentar începe

să-şi producă efectele la moartea testatorului şi moştenitorii săi nu îl pot revoca.

Limitele atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a atribuţiilor

(doi ani) este stabilită de lege şi nu determinată prin acordul liber al părţilor ca în

cazul mandatului obişnuit.

Executorul testamentar nu mai poate renunţa la sarcina sa o dată ce a acceptat-o,

afară dacă nu dovedeşte că executarea în continuare a mandatului i-ar pricinui lui însuşi

o pagubă însemnată.

În schimb, mandatarul obişnuit poate oricând renunţa la mandat.

§ 2. Funcţiile şi puterile executorului testamentar

Funcţiile executorului testamentar sunt de a administra patrimoniul succesoral şi de

a supraveghea şi asigura executarea dispoziţiilor testamentare.

Executorul testamentar:

a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi

minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;

b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea

moştenitorilor;

92

c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente

pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor

succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;

d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie

pentru a apăra validitatea sa;

e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament.

În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita

datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;

f) va încasa creanţele moştenirii.

Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea

bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către

executor a fost aprobat de toţi moştenitorii.

Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe

o perioadă de cel mult doi ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă

testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.

Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din

patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.

Termenul de doi ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive

temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.

Dreptul de administrare a patrimoniului succesoral prevăzut de lege presupune

sezina acestor bunuri.

Sezina executorului testamentar nu trebuie însă confundată cu sezina conferită

de lege moştenitorilor în linie directă ai defunctului, care înseamnă nu numai

deţinerea, ci şi proprietatea asupra bunurilor succesorale atât mobile, cât şi

imobile.

Sezina executorului testamentar, nu este decât o detenţie precară, întrucât

executorul nu are decât corpus, fără a avea animus sibi habendi.

El are fizionomia juridică a unui depozitar sechestru care deţine bunurile în numele

şi pentru moştenitori (legali sau testamentari), adevăraţii proprietari şi posesori ai

bunului, şi care este însărcinat să asigure executarea dispoziţiilor testamentare.

Sezina executorului testamentar (detenţia mobilelor succesorale) nu este

incompatibilă cu sezina moştenitorilor legali (sezinari care presupune proprietatea şi

posesia bunurilor), cele două sezine putând astfel coexista.

Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.

Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii

determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea funcţie.

La sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este

obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori

rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.

Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea

dispoziţiilor testamentare.

Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este

solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei

s-a limitat la misiunea încredinţată.

Considerăm că testatorul nu îl poate scuti pe executorul testamentar de obligaţia de

a da socoteală de gestiunea sa. O astfel de clauză, care ar înlesni frauda şi

reaua-credinţă, este nulă, fiind contrară ordinii publice şi moralei.

93

Este însă posibil ca executorul testamentar să fie scutit de această îndatorire de către

moştenitorii şi legatarii faţă de care are obligaţia de a da socoteală.

Executorul testamentar răspunde faţă de succesorii universali sub forma

daunelor interese pentru orice culpă comisă în executarea testamentului.

Ca şi în cazul mandatului obişnuit, culpa sa se apreciază cu mai multă severitate

(culpa levis in abstracto) dacă executorul este remunerat.

În cazul pluralităţii executorilor testamentari, răspunderea lor este solidară cu

excepţia cazului când testatorul le-a divizat funcţiile şi fiecare s-a limitat la funcţia

încredinţată.

Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în

sarcina moştenirii.

§ 3. Încetarea execuţiunii testamentare

Execuţia testamentară poate înceta:

a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii

primite;

b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;

c) prin decesul executorului testamentar;

d) prin punerea sub interdicţie a executorului testamentar;

e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi

îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;

f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară

de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului (art. 1085 C.civ.).

94

Capitolul III

Limitele dreptului de a dispune

prin act juridic de moştenire1

Secţiunea I – Noţiuni generale

Orice persoană fizică poate dispune de patrimoniul său pentru timpul când nu

va mai fi în viaţă.

Libertatea testamentară nu funcţionează însă nemărginit, ea este îngrădită de

anumite limite determinate de lege.

Aceste limite constau în faptul că:

a) se poate dispune numai asupra unei moşteniri deschise şi nu asupra unor

drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise.

Legea interzice în consecinţă pactele asupra succesiunilor viitoare.

b) dispunătorul (testatorul) dispune de patrimoniul său numai pentru cazul

propriei sale morţi, nu şi pentru moartea subsecventă a succesorilor săi.

Substituţiile fideicomisare prin care testatorul ar stabili o ordine succesorală, adică

ar indica pe succesorii succesorilor săi, sunt interzise şi produc efecte numai în cazul în

care sunt permise de lege.

c) dacă testatorul are la data deschiderii moştenirii, moştenitori rezervatari,

legatele testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile

a moştenirii.

Secţiunea a II-a – Interzicerea actelor

juridice asupra unei moşteniri nedeschise

§ 1. Noţiunea de act juridic asupra unei moşteniri nedeschise

Actul juridic asupra unei moşteniri nedeschise interzis de lege, este orice

contract sau act unilateral prin care una din părţi dobândeşte drepturi eventuale

la acea moştenire sau renunţă la ele.

Actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise (viitoare) sunt interzise indiferent

dacă privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, şi indiferent

dacă sunt făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Art. 956 alin. (2) C.civ. interzice expres actele juridice asupra unei moşteniri

nedeschise: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută

actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri

nedeschise, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la

aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se

1 Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 288-376; Dan Chirică, op.cit., p. 289-367; Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p.

143-176; M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, op.cit., p. 295-380; C. Hamangiu şi alţii, op.cit., p.

400-434.

95

promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea

moştenirii“.

Raţiunea interdicţiei este de a se împidica naşterea dorinţei şi ideii morţii celui care

ar lăsa moştenirea la dobânditor printr-un astfel de pact.

Pentru a exista un act juridic asupra unei moşteniri viitoare, nedeschise trebuie

îndeplinite cumulativ trei condiţii:

a) să existe un act juridic, adică o convenţie (act juridic irevocabil) sau chiar un act

juridic unilateral de renunţare sau de acceptare;

b) moştenirea să nu fie deschisă, adică actul să fi fost făcut la o dată la care

defunctul era în viaţă, deci dreptul care se dobândeşte sau la care se renunţă

să fie un drept succesoral eventual;

c) actul juridic să nu fie permis în mod excepţional de lege.

Astfel, art. 1939 C.civ. permite ca în contractul de societate să se stipuleze că

societatea va continua de drept şi după moartea unuia dintre asociaţi cu moştenitorii

celui decedat.

La fel este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie a bunurilor prezente,

cu efecte şi după moartea donatorului, dacă au fost respectate condiţiile de formă şi fond

cerute de lege pentru donaţie.

§ 2. Sancţiunea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise

Actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri

nedeschise (viitoare) sunt sancţionate cu nulitatea absolută, întrucât trezesc

dorinţa morţii celui despre a cărui moştenire nedeschisă este vorba.

Nu este posibilă validarea actului prin confirmare după deschiderea moştenirii.

Dacă părţile doresc să menţină actul, ele trebuie să-l refacă după deschiderea

moştenirii, cu respectarea exigenţelor legale. În acest caz vom fi în prezenţa unui act

asupra unei succesiuni deschise, şi nu a unei confirmări a unui act asupra unei

succesiuni viitoare.

Secţiunea a III-a – Interzicerea substituţiilor fideicomisare

§ 1. Noţiunea de substituţie fideicomisară

Substituţia fideicomisară este dispoziţia cuprinsă într-un testament sau într-o

donaţie prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau

donatar), numit instituit sau grevat, să conserve bunurile primite şi să le transmită

la moartea sa unei alte persoane (substituit sau fideicomisar), desemnate de

dispunător.

Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze dinainte devoluţiunea

succesorală a aceluiaşi bun în viitor.

Substituţia fideicomisară presupune inalienabilitatea desăvârşită a bunului

care face obiectul substituţiei fideicomisare, şi care este de esenţa ei, or

inalienabilitatea este împotriva principiului liberei circulaţii a bunurilor.

Substituţia fideicomisară presupune existenţa a trei subiecţi: dispunătorul

(testator sau donator), un prim beneficiar (grevatul sau instituitul) şi un al doilea

beneficiar (substituitul sau fideicomisarul) şi că o substituţie fideicomisară poate fi

cuprinsă într-un testament sau într-o donaţie între vii.

Substituitul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.

96

Substituţia fideicomisară poate fi simplă (unică) când este formată din cel puţin

două liberalităţi cu acelaşi obiect, graduală, când este formată din mai multe

liberalităţi cu acelaşi obiect, sau veşnică, când se stipulează să opereze în folosul

descendenţilor la infinit.

§ 2. Condiţiile necesare pentru existenţa substituţiei fideicomisare

Pentru ca o dispoziţie liberală să fie o substituţie fideicomisară ea trebuie să

întrunească cumulativ următoarele condiţii:

a) să cuprindă o dublă liberalitate având ca obiect aceleaşi bunuri făcută în

folosul a două persoane diferite, instituitul şi substituitul.

Ambele liberalităţi emanând de la acelaşi autor şi având ca obiect aceleaşi bunuri,

înseamnă că atât instituitul, cât şi substituitul primesc liberalitatea de la donator sau de

la testator.

Drepturile substituitului se nasc la moartea institutului.

Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii de la

dispunător (art. 996 alin. (1) şi (2) C.civ.).

Substituitul nu poate fi supus obligaţiei de conservare şi de transmitere a

bunurilor.

Instituitul nu este decât un intermediar între dispunător şi substituit.

b) cele două liberalităţi să fie legate între ele printr-un interval de timp (tractus

temporis).

Tractus temporis durează din momentul deschiderii succesiunii testatorului (sau

donatorului) până la moartea instituitului pentru că substituitul primeşte bunurile doar la

moartea instituitului.

Pe de altă parte, intervalul de timp (tractus temporis) nu este şters in praeteritum,

prin deschiderea succesiunii instituitului, pentru că dreptul substituitului se naşte din

ziua morţii instituitului şi nu din ziua morţii dispunătorului.

Dreptul instituitului este o proprietate ad tempus, adică vremelnică şi

revocabilă, care ia sfârşit la deschiderea substituţiei (moartea instituitului) pentru

a face loc drepturilor substituitului.

În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de

garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.

Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate

încplca rezerva sa succesorală.

c) să stabilească între aceste persoane o ordine succesivă, încât al doilea

gratificat (substituitul) să îl moştenească pe instituit sau grevat, la moartea

acestuia din urmă.

Cele două liberalităţi nu trebuie să vină una în lipsa celeilalte sau împreună, ci una

după alta;

d) să cuprindă pentru instituit obligaţia de a păstra toată viaţa sa şi de a

remite la moartea sa substituitului bunurile dăruite sau legate.

Obligaţia trebuie impusă în mod imperativ şi să nu fie o simplă recomandare sau

rugăminte.

§ 3. Sancţiunea substituţiei fideicomisare

97

„Dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este obligată să conserve

bunul care constituie obiectul liberalităţii şi să-l transmită unui terţ, numit

substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este

permisă de lege” prevede art. 993 C.civ.

Rezultă, per à contrario, că în cazul în care nu este permisă de lege, substituţia

fideicomisară este nulă absolut.

„O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia

instituitului, donator sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul

liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de

dispunător” dispune art. 994 C.civ.)

Dispoziţia art. 994 C.civ., consacră în opinia noastră posibilitatea juridică a

existenţei substituţie fideicomisare simple.

Întrucât art. 996 alin. 3 C.civ., prevede că „substituitul nu poate fi supus

obligaţiei de conservare şi de transmitere a bunurilor” rezultă că legiuitorul

interzice substituţia fideicomisară graduală şi pe cea veşnică.

Precizăm că, chiar cu privire la substituţia simplă obligaţia de conservare şi deci

inalienabilitatea bunurilor transmise instituitului sunt atenuate de dispoziţia art. 995 alin.

(1) C.civ. care prevede că „Sarcina prevăzută la art. 994, legatul făcut instituitului

produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care

la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său.

Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi

asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc.

Dacă libertatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina

trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în

cartea funciară.”

Dacă una dintre liberalităţi ar fi ineficace din cauza unor cauze anterioare

deschiderii succesiunii testatorului, nu mai suntem în prezenţa unei duble liberalităţi

(deci a substituţiei fideicomisare) la data decesului testatorului şi prin urmare

liberalitatea rămasă validă va fi executată.

Atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul

liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul

va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit (art.

1000 C.civ.).

Ineficacitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită prin confirmarea

sau executarea voluntară a legatului de către substituit.

Ineficacitatea este parţială, afectând liberalitatea numai în măsura în care ea este o

substituţie fideicomisară. Ea nu va afecta celelalte dispoziţii testamentare sau, de

exemplu, vocaţia universală a legatarului la alte bunuri succesorale decât cele care au

făcut obiectul substituţiei fideicomisare.

Nu este interzis şi deci nu este ineficace:

a) fideicomisul fără obligaţie, în care dispunătorul adresează gratificatului instituit

doar o rugăminte, o dorinţă (şi nu o obligaţie) de a conserva bunurile şi în măsura

în care vor exista în patrimoniul succesoral al acestuia să fie transmise unei alte

persoane desemnate de dispunător.

Prima liberalitate nu este grevată de obligaţia juridică de a transmite bunurile unei

alte persoane, ci de o obligaţie morală, care nu afectează voinţa gratificatului, care poate

dispune liber de bunurile primite atât în timpul vieţii, cât şi prin acte mortis causa.

98

Practic, hotărârea (dispoziţia) de a transmite bunurile la moartea sa persoanei

sugerate, recomandate de dispunător, îi aparţine gratificatului.

b) legatul rămăşiţei (de residuo)

Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la

data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia

din urmă (art. 1001 C.civ.).

Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi

nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora.

Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul

unei liberalităţi reziduale.

Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Totuşi,

atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează

posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care

au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.

Instituitul nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia.

c) dublul legat condiţional

Dublul legat condiţional este o dispoziţie prin care testatorul dispune de acelaşi

lucru prin două legate care atârnă de acelaşi eveniment viitor şi nesigur, care joacă rolul

de condiţie rezolutorie în primul legat şi de condiţie suspensivă în cel de-al doilea.

De exemplu, testatorul instituie legatar universal pe A, sub condiţia rezolutorie a

morţii acestuia fără posteritate; sub aceeaşi condiţie, dar de data aceasta suspensivă, îl

instituie legatar universal pe B.

Dublul legatat condiţional este valabil dacă evenimentul viitor şi incert nu vizează

moartea primului gratificat, pentru că prin el nu se dispune pentru cazul morţii primului

gratificat.

Dublul legat condiţional este valabil şi nu constituie o substituţie fideicomisară

pentru că condiţia operând retroactiv, numai o singură liberalitate va fi în fiinţă la

îndeplinirea evenimentului-condiţie.

Pe de altă parte, condiţia nu obligă pe primul legatar să conserve bunurile primite

spre a le transmite celui de-al doilea gratificat.

În sfârşit, în cazul dublului legat condiţional, nu există două liberalităţi succesive, ci

una singură, în sensul că din legatele sub condiţie se va executa unul singur; iar

legatarul a cărei vocaţie este consolidată prin realizarea sau nerealizarea condiţiei este

considerat că a primit bunurile legate direct de la testator, iar legatul nul va fi considerat

ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

În doctrină s-a exprimat şi opinia contrară, că „în realitate însă, şi în cazul dublului

legat condiţional, dispunătorul hotărăşte soarta bunului pentru cazul morţii altuia, a

primului legatar, şi că deşi această dispoziţie îmbracă forma unei condiţii care operează

retroactiv, ea nu poate fi recunoscută valabilă“.1

d) substituţia vulgară

Substituţia vulgară sau obişnuită este dispoziţia prin care dispunătorul

desemnează pe lângă primul gratificat (donator, moştenitor instituit sau legatar) şi

un al doilea care să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea

sau nu ar voi să o primească.

Substituţia vulgară este permisă pentru că ea nu prezintă inconvenientele

substituţiei fideicomisare, cuprinde o singură transmitere de bunuri care are loc la

1 Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 297.

99

moartea dispunătorului şi nu scoate bunurile din comerţ, fiind o simplă măsură de

prevedere luată de dispunător pentru ipoteza ineficacităţii primului legat.

Substituţia vulgară poate avea ca obiect universalitatea bunurilor, o fracţiune din

această universalitate sau un simplu lucru determinat.

Dacă substituţia este compendioasă, adică poate fi privită atât ca o substituţie

vulgară, cât şi ca o substituţie fideicomisară, ea va fi interpretată ca o substituţie

vulgară dacă din intenţia dispunătorului rezultă că el nu a înţeles să facă o substituţie

fideicomisară, conform principiului după care clauza care are două înţelesuri trebuie

interpretată în sensul în care poate avea efect, nu în cel cu care nu produce efecte.

e) dublă liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate, prin care uzufructul unui

bun (iar în cazul testamentului chiar al unui patrimoniu sau al unei fracţiuni a unui

patrimoniu) este dat unei persoane, iar nuda proprietate alteia (art. 704 C.civ.)

Dubla liberalitate în uzufruct şi în nudă proprietate nu este o substituţie

fideicomisară pentru că cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci concomitente şi

pentru că obiectul celor două liberalităţi este diferit, o liberalitate are ca obiect nuda

proprietate a bunului, cealaltă uzufructul, iar obiectul liberalităţii nu este scos din

circuitul civil prin voinţa dispunătorului.

În sfârşit, nudul proprietar devine proprietar deplin la moartea uzufructuarului, prin

consolidare în temeiul legii, şi nu al voinţei dispunătorului.

Pentru identitate de argumente (Ubi eadem ratio, ibi idem jus) nu constituie

substituţie fideicomisară nici liberalităţile având ca obiect alte dezmembrăminte

ale proprietăţii.

Secţiunea a IV-a – Rezerva succesorală

§ 1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni

Art. 555 alin. (1) C.civ. defineşte proprietatea privată ca fiind „dreptul

titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi

perpetuu, în limitele stabilite de lege“.

Legea mărgineşte în unele cazuri dreptul proprietarului de a dispune liber şi

nelimitat cu titlu gratuit, fie între vii (prin donaţii), fie pentru cauză de moarte

(prin legate), distingând între cazul în care acesta nu lasă la moartea lui

descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi (tată şi mamă sau numai unul dintre ei)

şi/sau pe soţul său de cazul în care nu lasă asemenea rude în viaţă.

În primul caz proprietarul poate dispune prin acte cu titlu gratuit numai de o parte

din averea sa, libertatea de a dispune cu titlu gratuit fiind limitată prin instituirea

rezervei.

În cel de-al doilea caz proprietarul poate dispune prin acte cu titlu gratuit de toată

averea sa.

Rezultă deci că unii moştenitori ai defunctului, şi anume descendenţii, părinţii

şi soţul supravieţuitor, au drept la o parte din moştenire în virtutea legii, chiar

împotriva voinţei liberale a defunctului.

Rezerva lor succesorală este apărată împotriva donaţiilor şi legatelor făcute de

defunct.

Precizăm că legea acordă moştenitorilor rezervatari protecţie faţă de actele cu

titlu gratuit, adică de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face dispunătorul,

100

nu şi faţă de actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia nelimitat, fireşte cu

respectarea legii.

Aceşti moştenitori se numesc rezervatari, iar partea din moştenire pe care

legea le-o transmite prin dispoziţii imperative şi de care defunctul nu poate

dispune prin acte cu titlu gratuit se numeşte rezervă.

Cealaltă parte din moştenire, de care defunctul poate dispune liber, atât prin acte cu

titlu oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate), se numeşte cotitate

disponibilă.

Rezerva succesorală este deci, partea din bunurile moştenirii la care

moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei

defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri (art. 1086 C.civ.).

Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată

prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit, inclusiv prin

liberalităţi (art. 1089 C.Civ.).

Rezerva se întemeiază pe o raţiune de moralitate şi echitate. Legiuitorul consideră

că nu este admisibil ca un părinte să-şi dezmoştenească copilul, ca un copil să nu lase

nimic din averea sa părinţilor, sau ca un soţ să îl lase fără sprijin pe soţul supravieţuitor,

dispunând de toate bunurile sale în favoarea altor persoane.

De aceea atribuirea părţii din succesiune care constituie rezerva este

independentă de voinţa proprietarului, fiind transmisă moştenitorilor rezervatari

de lege.

§ 2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Din definiţia dată de art. 1086 C.civ. rezervei rezultă şi caracterele ei juridice.

Natura juridică a rezervei constă în faptul că este o parte a moştenirii şi că

această parte a moştenirii este lovită de indisponibilitate.

A. Rezerva este partea moştenirii (pars hereditatis) pe care legea o atribuie în mod

imperativ moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberală a

defunctului.

Precizăm că rezerva succesorală este o parte a moştenirii defunctului existentă la

data morţii lui, dar calculul rezervei se face în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar,

fiind de jumătate din cota lui succesorală virtuală calculată nu la activul net al

moştenirii, ci la activul net virtual (la masa succesorală virtuală) care i s-ar fi cuvenit ca

moştenitor legal în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor făcute de defunct.

a) Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut la data deschiderii

succesiunii în persoana moştenitorilor rezervatari şi nu un drept dobândit pe

cale succesorală de la defunct.

Cu alte cuvinte, moştenitorii rezervatari sunt terţi faţă de liberalităţile defunctului şi

nu avânzi cauză, deci aceste acte nu le sunt opozabile, cum le sunt cele cu titlu oneros

sau actele dezinteresate ale defunctului.

b) Fiind o parte a moştenirii, rezerva poate fi pretinsă numai de moştenitorii

legali rezervatari care au vocaţie şi vin efectiv la moştenire.

Aceasta înseamnă că moştenitorul rezervatar prin clasa şi gradul căruia aparţine

trebuie să aibă vocaţie concretă utilă la moştenire şi nu trebuie să fie nedemn sau

renunţător.

101

Cu alte cuvinte, pentru a fi moştenitor rezervatar, trebuie mai întâi să fie

moştenitor.

c) Rezerva are un caracter imperativ, întrucât atât categoriile de moştenitori

rezervatari, cât şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege şi nu pot fi

modificate nici prin voinţa dispunătorului, nici cu acordul viitorilor moştenitori

rezervatari.

Sunt interzise dispunătorului orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze care ar leza

drepturile moştenitorilor rezervatari.

Orice clauză care ar tinde să aducă ştirbire drepturilor moştenitorilor

rezervatari asupra rezervei este lovită de nulitate absolută.

d) Întrucât rezerva, ca şi cotitatea disponibilă, este o parte din moştenire,

moştenitorii rezervatari au în principiu dreptul la rezervă în natură, şi nu

sub forma echivalentului bănesc.

Ei sunt coproprietari ai bunurilor succesorale, şi nu creditori ai valorii rezervei.

Prin excepţie, în cazurile în care bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de

deschiderea succesiunii ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când

bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului şi nu mai poate fi adus în natură la

masa succesorală, rezerva poate fi atribuită sau întregită prin echivalent bănesc.

Moştenitorul rezervatar poate însă accepta atribuirea sau întregirea rezervei prin

echivalent bănesc.

Precizăm că dispunătorul are libertatea de a hotărî bunurile în natură care vor

alcătui obiectul legatului în limitele cotităţii disponibile şi deci implicit (indirect)

rezerva în natură (restul bunurilor din succesiune).

e) Dacă există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva se determină şi

se atribuie în mod individual fiecărui moştenitor rezervatar şi nu colectiv.

Aceasta este concluzia care în opinia noastră poate fi trasă din interpretarea literală a

dispoziţiei art. 1088 C.civ. care dispune „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor

rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau

dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.

Folosirea noţiunii de moştenitor legal, şi nu de clasă de moştenitori, ne conduce la

concluzia că rezerva se va calcula în concret prin raportare la cota succesorală (partea

succesorală) care i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal din moştenirea virtuală, adică masa

succesorală calculată prin adăugarea aritmetică, la activul net succesoral a donaţiilor, şi

fără să se scadă legatele sau să se ia în considerare desmoştenirile.

f) Întrucât rezerva este o parte a moştenirii, sunt nule renunţările la rezerva

făcută de moştenitori înainte de moartea defunctului sau renunţarea defunctului la

dreptul de a dispune de calitatea disponibilă.

Asemenea acte sunt interzise, constituind acte asupra unei moşteniri viitoare;

nedeschisă.

g) este o cotă fixă (1/2) din cota succesorală care în absenţa liberalităţilor sau

dezmoştenirilor i s-ar fi cuvenit rezervatarului ca moştenitor legal. În cazul soţului supravieţuitor rezerva este o cotă fixă (1/2) din cota succesorală ce i

s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal, cotă care variază în funcţie de cotă clasa de

moştenitori legali cu care vine în concurs.

B. Rezerva este indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea.

102

Indisponibilitatea rezervei este relativă pentru că dreptul de dispoziţie al

defunctului este limitat numai dacă există moştenitori rezervatari şi numai în

folosul lor.

Indisponibilitatea rezervei este parţială atât cu privire la bunuri, cât şi cu

privire la actele oprite de lege.

Cu privire la bunuri, ea nu poate lovi decât o fracţiune din moştenire şi niciodată

întreaga moştenire, indiferent de categoria sau numărul moştenitorilor rezervatari.

Întotdeauna cel care lasă moştenirea va avea o cotitate disponibilă, în limitele căreia

va putea să facă liberalităţi (donaţii şi legate).

Indisponibilitatea este parţială şi sub aspectul actelor oprite, întrucât defunctul nu

poate dispune prin liberalităţi (acte cu titlu gratuit) de rezervă, dar sunt valabile

obligaţiile contractate de el cu titlu oneros şi chiar cele cu termen de executare la

moartea sa.1

Deci este greşit a califica rezerva ca inalienabilă şi insesizabilă. Ea este doar

indisponibilă parţial şi relativ în sensul celor arătate mai sus.

§ 3. Moştenitorii rezervatari

„Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii

privilegiaţi ai defunctului” (art. 1087 C.civ.).

Soţul supravieţuitor are drept la rezervă fie că vine la moştenire în concurs cu alţi

moştenitori rezervatari, fie că vine în concurs cu moştenitorii nerezervatari.

Nu sunt moştenitori rezervatari ascendenţii ordinari şi rudele colaterale ale

defunctului, indiferent că sunt colaterali privilegiaţi sau colaterali ordinari.

Legea indică, în toate cazurile modalitatea de calcul a rezervei, cuantumul cotităţii

disponibile; fiind determinat în mod indirect prin scăderea din masa succesorală a

rezervei.

A. Rezerva descendenţilor

Descendenţii defunctului sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă

la nesfârşit, indiferent dacă sunt din căsătorie (din aceeaşi sau din căsătorii

diferite) sau din afara căsătoriei, dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii, ori din

filiaţia stabilită prin adopţie.

Rezerva succesorală a fiecărui descendent moştenitor rezervatar este de

jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i

s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.

1 „Din indisponibilitatea legală a rezervei, rezultă că sunt interzise dispunătorului orice acte de natură să

atingă bunurile ce alcătuiesc rezerva şi orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care ar leza drepturile

moştenitorilor rezervatari. De aceea, testatarul este liber să dispună prin legate particulare, dar o poate

face numai cu privire la cotitatea disponibilă, iar nu şi cu privire la rezervă.

Fiind indisponibilă, inalienabilă şi insesizabilă, în cazul reducţiunii, rezerva trebuie să fie reîntregită în

natură, ceea ce face ineficientă dispoziţia cu privire la vânzarea imobilului la licitaţie publică.

Reîntregirea rezervei prin echivalent, invocându-se voinţa defunctului, adică vânzarea imobilului la

licitaţie publică, nu se poate dispune decât în situaţii excepţionale şi limitative şi anume: când donatarul a

înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat de drepturi reale înainte de deschiderea succesiunii; când

legatarul particular al bunului determinat care întrece rezerva este chiar un rezervatar, în cazul donaţiei

scutită de raport în favoarea unui succesibil dacă excedentul este mai mic decât jumătate din valoarea

imobilului; a donaţiei către un succesibil cu sarcina unei rente viagere; când bunul legat sau donat a fost

consumat sau a pierit din greşeala celui gratificat.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1314 din 19 mai 1994

în „Dreptul” nr. 7 din 1995, p. 87.

103

Rezerva se stabileşte şi se atribuie individual.

Corelativ, cotitatea disponibilă care poate forma obiectul liberalităţilor (donaţii şi

legate) fără a fi supusă reducţiunii este diferenţa între masa succesorală şi suma

rezervelor moştenitorilor.

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile se au în vedere descendenţii

care vin efectiv la moştenire.

La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibili care au renunţat la moştenire

cu excepţia celor obligaţi la raport potrivit art. 1146 alin. (2) C.civ.1

Dacă descendenţii (clasa a I-a) vin în concurs cu soţul supravieţuitor, ei vor culege

3/4 din moştenire.

Cele 3/4 se vor împărţi la numărul descendenţilor care vin în nume propriu şi

rezultatul care reprezintă cota lor succesorală se va diviza cu 2, pentru a afla rezerva

fiecărui copil.

Când la moştenire vin alţi descendenţi decât copiii (gradul I), adică nepoţii,

strănepoţii (descendenţi de gradul al II-lea, al III-lea etc.), aceştia pot veni prin

reprezentare succesorală (în cazul predecesului descendentului de grad mai mic) sau în

nume propriu (atunci când descendentul de gradul I este nedemn sau renunţător).

În prima situaţie când descendentul în grad subsecvent (gradul al II-lea, al III-lea

etc.) vine la moştenire prin reprezentarea părintelui lor predecedat, rezerva se va calcula

cota succesorală calculată după numărul tulpinilor (adică al descendenţilor de gradul I).

În a doua situaţie, când mai mulţi descendenţi de grad subsecvent vin la moştenire

în nume propriu, ipoteză posibilă numai dacă toţi moştenitorii în gradul I sunt nedemni

sau renunţători, rezerva se va stabili tot la cota succesorală calculată după numărul

tulpinilor (şi nu pe capete) pentru că rezerva, având un caracter legal imperativ, nu poate

fi majorată prin voinţa descendenţilor, iar pe de altă parte art. 1088 C.civ. stabileşte

cuantumul rezervei prin raportare la cota succesorală, care în absenţa liberalităţilor sau

dezmoştenirilor, s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.

B. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (a părinţilor)

Prin părinţi se înţeleg tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din afara

căsătoriei sau din adopţie.

Dacă adopţia se desface sau este anulată, părinţii fireşti redobândesc drepturile

părinteşti, inclusiv dreptul la rezervă succesorală.

Dacă la moştenire vine doar un singur părinte care va culege întreaga moştenire,

suma sa va fi de jumătate din moştenire.

Dacă vin ambii părinţi singuri, fiecare va culege 1/2 din moştenire, iar rezerva

fiecăruia va fi de 1/4 din moştenire.

Dacă la moştenire vine doar clasa a II-a de moştenitori legali, şi există doar un

singur părinte, el va culege 1/4 din moştenire, şi va avea o rezervă succesorală de 1/8

din moştenire.

Dacă vin ambii părinţi în concurs cu colaterali privilegiaţi vor culege împreună 1/2

din moştenire, deci fiecare va culege 1/4 din moştenire şi rezerva fiecăruia va fi tot de

1/8 din moştenire.

1 „Cotititatea disponibilă se determină în momentul deschiderii succesiunii, în raport cu numărul

rezervatarilor care vin la moştenire. Întrucât descendentul-rezervatar, care a renunţat la succesiune, nu

vine la moştenire, partea sa dă naştere acrescământului, ce se cuvine acelor moştenitori al căror drept de

succesiune, după caz, era redus sau înlăturat, datorită vocaţiei rezervatarului renunţător.” Trib.Jud. Sibiu,

decizia civilă nr. 458 din 13 mai 1986, în „Revista română de drept” nr. 10/1986, p. 68.

104

Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasa a II-a, partea cuvenită acestei

clase este din 2/3 din moştenire, la care se vor aplica procentele menţionate mai sus,

pentru ipoteza când slasa a II-a venea singură la moştenire.

Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, partea

cuvenită clasei a II-a este de jumătate, la care se vor aplica procentele menţionate mai

sus.

Cu alte cuvinte dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu ambii părinţi ai

defunctului, fiecare dintre aceştia va culege 1/4 din moştenire, şi va avea o rezervă

succesorală de 1/4 din moştenire.

Dacă un singur părinte vine la moştenire, el va culege 1/2 din moştenire, iar rezerva

sa va fi de 1/4 din moştenire.

Stabilirea rezervei se face în funcţie de părintele care vine efectiv la moştenire, şi nu

este sau renunţator.

C. Rezerva soţului supravieţuitor

Rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în

calitate de moştenitor legal.

Întrucât soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă de moştenitori şi partea

sa succesorală variază în funcţie de clasa cu care vine în concurs, în mod necesar şi

rezerva sa succesorală va fi variabilă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine

în concurs.

Rezerva soţului supravieţuitor va fi de:

– 1/8 din moştenire dacă vine în concurs cu moştenitori din clasa I (a ascendenţilor)

indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul şi de numărul lor (jumătate din cota

legală de 1/4);

– 1/6 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de

numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, de asemenea, indiferent de numărul lor

(jumătate din cota legală de 1/3);

– 1/4 din moştenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau

numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor (jumătate

din cota legală de 1/2);

– 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau

cu colateralii ordinari (clasa a IV-a) în ambele cazuri indiferent de numărul lor

(jumătate din cota legală de 3/4);

– 1/2 din moştenire în lipsa oricărei rude din cele patru clase de moştenitori legali,

deci jumătate din întreaga moştenire în concurs cu beneficiarul liberalităţii.

Dacă în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ

supravieţuitor, cota succesorală se împarte egal între aceştia, iar pentru a afla rezerva,

rezultatul se împarte la 2.

Soţul supravieţuitor are rezervă numai asupra dreptului de moştenire legală,

nu şi asupra dreptului de moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz

casnic.1

1 „Dispoziţiile privitoare la atribuirea mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice se aplică

numai în cazul devoluţiei succesorale legale, nu şi în cazul unei succesiuni testamentare care priveşte

universalitatea bunurilor, dacă soţul supravieţuitor nu a atacat testamentul şi nu a obţinut anularea lui.

Prin urmare în cadrul succesiunii testamentare nu se poate susţine că s-au încălcat aceste dispoziţii legale

şi că asemenea bunuri nu ar face parte din masa succesorală.” Trib.Mun. Bucureşti, secţia a III-a civilă,

decizia nr. 180/1992 în „Dreptul” nr. 9 /1993 p. 82-83.

105

Aceasta înseamnă că soţul supravieţuitor poate fi înlăturat de la aceste bunuri

prin actele cu titlu gratuit ale soţului defunct.

Rezerva se va calcula însă asupra întregii moşteniri, în care vor fi incluse şi

aceste bunuri.

Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, rezerva sa

se va calcula asupra părţii ce îi revine din moştenire şi se va imputa asupra cotităţii

disponibile şi nu asupra rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari.

Cu alte cuvinte, în caz de concurs, atât rezerva soţului supravieţuitor, cât şi a

celorlalţi moştenitori rezervatari se calculează prin aplicarea în cele din urmă a unei

fracţiuni matematice la cota lor din moştenire şi se vor scădea ambele din moştenire,

fără ca vreuna din rezerve să se scadă din cealaltă.

Rezerva fiecărui moştenitor rezervatar este protejată de lege nu numai

împotriva liberalităţilor dispunătorului, dar şi împotriva unor eventuale

comprimări, diminuări, determinate de calcularea şi atribuirea rezervei altor

moştenitori cu care se vine în concurs.

Aceasta înseamnă că rezerva fiecărui moştenitor rezervatar se calculează asupra

moştenirii şi că se vor scade ambele din moştenire, diferenţa rămasă fiind cotitatea

disponibilă de care poate dispune defunctul.

Prin urmare, rezerva moştenitorilor rezervatari micşorează disponibilul, dar nu

aduce atingere rezervei altor rezervatari.

În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii care nu

provin din căsătoria sa cu defunctul, el nu poate fi gratificat de defunct cu

liberalităţi neraportabile în limitele cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci

doar în limitele unei cotităţi disponibile speciale care este egală cu partea

succesorală a copilului care a primit cel mai puţin, fără ca această parte să poată

depăşi 1/4 din moştenire (art. 1090 C.civ.).

Dispoziţia art. 1090 C.civ. are menirea să îi apere pe copiii din căsătoria anterioară a

defunctului sau din afara căsătoriei împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din

a doua căsătorie (părintele vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit

determinându-l să facă liberalităţi (donaţii şi legate) în defavoarea copiilor din prima

căsătorie sau chiar să dispună prin testament exheredarea expresă şi nominală a acestor

descendenţi, exheredare de care ar urma să beneficieze soţul din ultima căsătorie.2

2 „Pentru corecta împărţire a bunurilor defunctului, atunci când copiii săi sau descendenţii lor vin în

concurs cu soţul supravieţuitor din a doua căsătorie căruia i s-au făcut liberalităţi de către defunct, este

necesar să se stabilească în primul rând care sunt rezervele succesorale ale copiilor şi soţului

supravieţuitor, întrucât pentru restul bunurilor defunctul putea să dispună fie în favoarea copiilor, fie în

favoarea soţului sau a oricărei alte persoane.

Limitarea ce se aduce acestui drept al defunctului este prevăzută numai în cazul liberalităţilor făcute

soţului dintr-o căîsătorie subsecventă, care nu va putea primi sub formă de donaţie sau legat de la soţul

care a decedat decât o parte egală cu partea legitimă a copilului care a luat cel mai puţin şi fără ca, în nici

un caz, donaţia să treacă peste sfertul bunurilor.

Aceasta constituie o cotitate disponibilă specială, care se include însă în cotitatea disponibilă ordinară,

fără a se putea cumula una cu alta şi fără a se putea atinge rezervele legale, caz în care liberalităţile

trebuie reduse până la limita rezervelor legale.

În cazul când cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară, iar

defunctul nu a făcut nicio liberalitatea pentru această diferenţă, ea urmează a fi împărţită potrivit

prevederilor din art. 1 al Legii nr. 319/1944.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1615 din 8 august

1972, în „Revista română de drept” nr. 4/1973, p. 175-176.

N.A. În prezent, în cazul în care defunctul nu a făcut nicio liberalitate pentru diferenţa între cotitatea

disponibilă generală şi cea specială, art. 1090 alin. (2) C.civ., stabileşte că această diferenţă revine

106

Dispoziţia este însă favorabilă în aceeaşi măsură şi copiilor din a doua căsătorie,

pentru că limitându-se liberalităţile în favoarea soţului supravieţuitor, toţi copiii, şi cei

din căsătoria anterioară şi cei din cea actuală, vor profita în mod egal de creşterea părţii

succesorale a descendenţilor.

Textul are în vedere nu numai pe copiii din căsătoria anterioară desfăcută, anulată

sau încetată, dar şi pe cei din afara căsătoriei a căror filiaţie este stabilită legal precum şi

pe cei adoptaţi.

Sunt avuţi în vedere de text numai copiii care vin efectiv la succesiune, adică

care nu sunt nedemni sau renunţători.1

Pentru aflarea cuantumului cotităţii disponibile speciale prevăzute de art. 1090

C.civ., se procedează astfel: la numărul copiilor care vin efectiv la moştenire (din toate

căsătoriile defunctului şi din afara căsătoriei ori adoptaţi) se adaugă o unitate (soţul

supravieţuitor), apoi valoarea moştenirii se împarte la numărul obţinut. Rezultatul

obţinut este cotitatea disponibilă specială, cu două limite însă:

a) să nu fie mai mare decât partea descendentului care a primit cel mai puţin

(negratificat);

b) să nu depăşească 1/4 din moştenire.

În ce priveşte raportul dintre cotitatea disponibilă specială prevăzută de art. 1090

C.civ. şi cotitatea disponibilă generală prevăzută de art. 1089 C.civ., concluzia este că

cele două cotităţi disponibile nu se cumulează, ci că cea specială se impută (se

deduce) din cea generală.

Din diferenţa între cotitatea disponibilă ordinară (mai mare) şi cotitatea disponibilă

specială (mai mică), defunctul poate face liberalităţi terţilor, fără a încălca rezerva

copiilor.

Art. 1090 C.civ. nu prevede o sancţiune specială pentru depăşirea limitelor

cotităţii disponibile speciale, deci se va aplica sancţiunea prevăzută pentru

depăşirea cotităţii disponibile ordinare, şi anume reducţiunea (reducerea)

liberalităţilor excesive în limitele cotităţii disponibile speciale.

Reducţiunea poate fi cerută numai de descendenţii în favoarea cărora a fost

instituită şi numai dacă vin efectiv la moştenire.

Dacă defunctul a făcut liberalităţi atât soţului supravieţuitor, cât şi unei alte

persoane, liberalităţile făcute soţului din ultima căsătorie nu trebuie să depăşească

cotitatea disponibilă specială, iar împreună cele două liberalităţi să nu depăşească

cotitatea disponibilă ordinară aducând atingere rezervei succesorale a descendenţilor.

În caz de depăşire se va ţine seama de ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.

Dacă liberalitatea în favoarea soţului din ultima căsătorie este făcută într-o

formă simulată, sancţiunea nu va fi reducţiunea în limitele cotităţii disponibile

speciale, ci nulitatea relativă a liberalităţii (art. 992 alin. (1) C.civ.) chiar dacă aceasta

s-ar încadra în limitele prevăzute de art. 1090 C.civ., pentru că în acest caz se

descendenţilor, dispoziţia care se aplică şi când descendentul care nu provine din căsătoria cu soţul

supravieţuitor a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor. 1 „Potrivit art. 939 din fostul C.civ. (art. 1101 din actualul C.civ.), în cazul când soţul donator lasă

descedenţi, fie chiar numai unul, din altă căsătorie, liberalitatea făcută soţului este reductibilă, după

cererea oricărui descendent rezervatar, în limita porţiunii celui mai puţin avantajat, fără ca libertatea

(donaţia) să depăşească 1/4 din totalul bunurilor. Cotitatea se determină, în momentul deschiderii

succesiunii, după numărul rezervatarilor care vin la moştenire. Această reducţiune excepţională atinge

foloasele constituite soţului beneficiar al liberalităţii, toate celelalte liberalităţi disponibile din dreptul

comun.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2143 din 27 septembrie 1984, în „Culegere de deciziii ale

Tribunalului Suprem” pe anul 1984, p. 89-91.

107

sancţionează intenţia de fraudare a drepturilor descendenţilor defunctului, prezumată

absolut de lege, şi nu doar simpla depăşire a cotităţii disponibile speciale.

„Sancţiunea nulităţii relative se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma

unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.

Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascedenţii,

descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi

ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane (art. 992 alin. (2) C.civ.).

§ 4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Calculul rezervei este necesar pentru a şti dacă donaţiile sau legatele făcute de

defunct depăşesc cotitatea disponibilă şi, prin urmare, dacă sunt excesive şi în

consecinţă supuse reducţiunii, întrucât aduc atingere drepturilor moştenitorilor

rezervatari.

Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota

succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca

moştenitor legal.

Pentru a calcula rezerva succesorală, este necesar deci să se stabilească în

prealabil, cota succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar, iar aceasta implică

stabilirea valorii masei succesorale în funcţie de care se stabileşte rezerva

succesorală şi cotitatea disponibilă.

Rezerva succesorală este o parte a moştenirii defunctului existentă la data

morţii lui, dar calculul rezervei se face în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar,

fiind de jumătate din cota lui succesorală virtuală calculată nu la activul net al

moştenirii, ci la activul net virtual (la masa succesorală virtuală) care i s-ar fi

cuvenit ca moştenitor legal în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor făcute de

defunct.

Pentru calculul rezervei este deci necesară reconstituirea patrimoniului

defunctului aşa cum ar fi fost el dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi, cu alte

cuvinte la bunurile existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii

succesiunii se adaugă contabil şi valoarea donaţiilor făcute de defunct.

În concluzie, rezerva nu este o fracţiune din averea efectivă a defunctului la

data decesului, ci o fracţiune dintr-o masă de calcul, masa succesorală virtuală.

Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi

cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:

a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor

existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;

b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din

activul brut;

c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel

care lasă moştenirea.

A. Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la deschiderea

succesiunii

Prin bunuri existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii

(activul brut) se înţeleg toate bunurile mobile, imobile şi drepturile asupra acestora,

precum şi creanţele care aparţin defunctului la deschiderea succesiunii, chiar dacă el ar

fi dispus de ele prin legat sau donaţie de bunuri viitoare.

În activul brut succesoral vor fi incluse drepturi precum:

108

a) dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (construcţii şi

terenuri);

b) drepturile reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate care nu au

caracter viager (servituţii, concesiune etc.);

c) drepturile reale care garantează dreptul de creanţă (ipoteca, gajul etc.);

d) drepturile de creanţă izvorâte din contracte, delicte, quasi-contracte şi

quasi-delicte;

e) drepturile care au aparţinut defunctului şi care se valorifică prin acţiuni cu

caracter patrimonial, aflate în curs de judecată;

f) dreptul de folosinţă asupra locurilor de înmormântare concesionate pe

termen nelimitat. În aceste locuri vor putea fi înmormântaţi titularii concesiunii,

soţii sau soţiile, precum şi ascendenţii şi descendenţii lor. (art. 11 din Hotărârea

Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 56/28.06.1993);

g) drepturile de autor cu conţinut economic (patrimonial) prevăzute de art. 25

din Legea nr. 8/1996 cu privire la drepturile de autor.

Nu sunt considerate bunuri existente în patrimoniul defunctului la data

deschiderii succesiunii şi nu vor fi incluse în masa de calcul a rezervei:

a) drepturile viagere (uzufruct, uz, habitaţie, pensia de întreţinere şi rentă viageră)

care se sting prin moartea titularului lor;

b) bunurile lipsite de valoare patrimonială (hârtii de familie, portrete, diplome etc.);

c) creanţele sub condiţia suspensivă nu au valoare actuală, întrucât până la

împlinirea condiţiei nu se ştie dacă defunctul este creditor, ulterior dacă condiţia

se împlineşte, valoarea acestei creanţe se va cuprinde în masa de calcul printr-o

operaţie de lichidare suplimentară;

d) fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după deschiderea

succesiunii ori adăugiri sau îmbunătăţiri ale bunurilor succesorale făcute după

această dată;

e) drepturile terţului beneficiar dintr-un contract de fidejusiune sau dintr-un contract

de asigurare în care cel asigurat este un terţ desemnat de către de cujus (pentru că

dreptul terţului beneficiar este un drept propriu născut din contract, nu din

succesiunea autorului lor);

f) dreptul de locaţiune născut dintr-un contract de închiriere.

Bunurile şi drepturile aflate în patrimoniul defunctului la data morţii acestuia

trebuie, evaluate băneşte pentru că din punctul de vedere al rezervei, bunurile

existente nu sunt privite în individualitatea lor, ci numai ca valori active ale unei

universalităţi.

Evaluarea se face în funcţie de valoarea la data deschiderii moştenirii a

bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care

se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie.

Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data

înstrăinării.

Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data

deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul

dobândirii.

Dacă însă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data

dobândirii în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare.

În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit,

indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive.

109

Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător

perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii

moştenirii.

Nu se va ţine seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile

remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru

întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a

părinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.

Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se calculează în funcţie de valoarea

stabilită potrivit celor arătate mai sus.

La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibilii rezervatari care au

renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport de către donator prin

stipulaţie expresă în contractul de donaţie, chiar şi în cazul renunţării la moştenire

(art. 1091 alin. (5) C.civ.).

În acest din urmă caz donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului

donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca

moştenitor legal.

Cu privire la dreptul de autor a cărui valoare patrimonială nu poate fi apreciată în

momentul deschiderii succesiunii s-a propus atribuirea cotei de rezervă din dreptul de

creaţie intelectuală moştenitorului rezervatar, iar legatarului cotitatea disponibilă

urmând ca legatarul să preia din remuneraţiile de autor cuvenite moştenitorului

rezervatar o sumă corespunzătoare procentului pe care îl reprezintă cotitatea disponibilă

din celelalte bunuri ale succesiunii.

B. Scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente şi obţinerea

activului net

Rezerva este o fracţiune din activul net al moştenirii.

Pasivul succesoral trebuie să fie scăzut din activul brut pentru că drepturile

moştenitorilor rezervatari şi ale legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după plata

creditorilor succesiunii.

În principiu, toate obligaţiile patrimoniale ale defunctului se scad din activul

brut al moştenirii, inclusiv datoriile faţă de moştenitori.

Nu se vor deduce din activul brut:

a) obligaţiile care se sting prin moartea defunctului, cum ar fi obligaţia de

întreţinere datorată de defunct soţului sau rudelor sale;1

b) obligaţiile morale (de exemplu, prescrise);

c) obligaţiile sub condiţie suspensivă nu se vor scădea pentru că nu s-au născut. La

îndeplinirea condiţiei, ele vor fi scăzute printr-o lichidare suplimentară.

Datoriile defunctului, stinse prin confuziune cu creanţa împotriva unui moştenitor,

se vor scădea din activ, pentru că în activ se va înscrie creanţa împotriva moştenitorului.

Impozitele şi taxele datorate de defunct la decesul său şi neachitate vor fi

scăzute din activ.

1 „Instanţele au inclus în pasivul succesoral o sumă de bani, reprezentând cheltuieli pentru îngrijirea

defunctei pe ultimii trei ani de viaţă, cât a fost bolnavă, necesitate de asistenţă şi tratament medical.

Întrucât cheltuielile, în măsura în care au fost efectuate, îi reveneau ca obligaţie pârâtului în calitatea sa de

soţ, acesta nu era îndreptăţit să ceară restituirea unei părţi din cheltuielile respective, care nu pot fi

considerate nici ca o datorie a succesiunii şi nici ca o sarcină în sensul celor arătate mai înainte.” Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 877 din 21 aprilie 1988, în „Revista română de drept” nr. 3/1989, p. 67.

110

În ce priveşte datoriile aleatorii (de exemplu o rentă viageră sau o obligaţie de

întreţinere datorate de defunct care nu s-ar stinge la moartea lui) se vor scădea din

activul succesoral. Cuantumul datoriei se va stabili prin metodele societăţilor de

asigurare sau prin metoda admisă de legislaţia financiară (valoarea rentei sau întreţinerii

pe 10 ani).

Se vor scădea din activul brut chiar şi sarcinile succesiunii, adică obligaţiile care

au luat naştere după moartea de cujus-ului, cum sunt: cheltuielile de înmormântare

(funeris impensa), cele făcute cu ocazia punerii peceţilor, inventarului, a procedurii

succesorale, a evaluării bunurilor succesorale etc.

În cheltuielile de înmormântare intră şi pomenile (parastasele) ce se obişnuiesc a se

face, după starea defunctului, doliul văduvei, cheltuielile necesare pentru ridicarea unui

cavou.

Valoarea datoriilor litigioase se va stabili prin bună învoială sau prin judecată.

Pentru a obţine activul net, trebuie scăzut pasivul succesoral din activul brut şi

numai după aceea se va face reunirea fictivă a valorii donaţiilor la valoarea bunurilor

existente.

Este logic să fie aşa pentru că numai bunurile existente la data deschiderii

succesiunii constituie gajul creditorilor succesiunii, nu şi donaţiile care se reunesc fictiv,

valoric, la valoarea bunurilor existente.

Ordinea firească a operaţiilor înfăţişată mai sus prezintă interes practic în

cazul în care moştenirea este insolvabilă.

Legiuitorul vrea ca, înainte de a se calcula cotitatea disponibilă şi rezerva, să se

scadă datoriile defunctului, pentru că nu se consideră avere succesorală decât ceea

ce rămâne după plata acestor datorii.

C. Reunirea fictivă a valorii bunurilor donate la activul net

Activul net al moştenirii trebuie întregit cu valoarea bunurilor donate de către

defunct.

Reunirea este fictivă, valorică, nu efectivă.

Bunurile donate nu reintră efectiv în moştenire, ci valoarea lor se adaugă fictiv

valorii activului net.

Scopul reunirii fictive a valorii bunurilor donate la activul net este de a-i apăra pe

moştenitorii rezervatari împotriva liberalităţilor excesive făcute de defunct în timpul

vieţii sale.

Sunt supuse acestei operaţii toate donaţiile făcute de defunct indiferent sub ce

formă au fost realizate (act autentic, dar manual, donaţii simulate şi indirecte) şi

indiferent cui au fost făcute (unei terţe persoane sau unui moştenitor).

Dacă donaţia a fost făcută unui moştenitor, ea va fi supusă reducţiunii în

măsura în care ar fi excesivă, numai dacă moştenitorul acceptă succesiunea sau

renunţator fiind a fost obligat de donator prin stipulaţie expresă în contractul de

donaţie la raportul donaţiei chiar şi în caz de renunţare (art. 1147 alin. (2) C.civ.).

Nu are importanţă din punctul de vedere al calculului rezervei dacă donaţia

este sau nu supusă raportului.

Vor intra în masa de calcul şi bunurile care au făcut obiectul unei împărţeli de

ascendent şi chiar donaţiile de mică valoare, făcute din veniturile dispunătorului.

Nu vor face obiectul reunirii fictive, întrucât reprezintă cheltuieli obişnuite sau

îndeplinirea unor obligaţii stabilite de normele sociale de conduită:

a) darurile obişnuite care sunt oferite pentru a satisface anumite îndatoriri sociale;

111

b) donaţiile remuneratorii;

c) cheltuielile de întreţinere, educaţie şi învăţătură, a descendenţilor părinţilor sau

soţului în măsura în care nu sunt excesive;

d) cheltuielile de nuntă.

Valoarea bunurilor, care au făcut obiectul unor acte cu titlu oneros încheiate

de de cujus nu este supusă operaţiunii de reunire fictivă.

Dacă însă actul oneros deghizează donaţii, atunci valoarea acestora se adaugă

activului net.

Legea instituie în favoarea moştenitorilor rezervatari şi o prezumţie de gratuitate cu

privire la anumite acte cu titlu oneros încheiate de cel care lasă moştenirea.

Art. 1091 alin. (4) C.civ. dispune că: „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu

titlu oneros către un descendent ori un ascendant privilegiat sau către soţul

supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva

uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei

rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor

privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit

la înstrăinare.”

În concluzie, pentru a se calcula rezerva trebuie obţinută valoarea masei

succesorale.

Valoarea masei succesorale se obţine scăzând din valoarea bunurilor existente

în patrimoniul defunctului la deschiderea succesiunii (activul brut), pasivul

succesoral (valoarea datoriilor defunctului) şi adăugându-se fictiv la activul net

astfel rezultat valoarea donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, fără să se ţină

seama de dezmoştenirile dispuse de acesta.

§ 5. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

I. Liberalităţile făcute unor gratificaţi nerezervatari (persoane străine de

moştenire sau moştenitori nerezervatari) se impută numai asupra cotităţii

disponibile până la epuizarea acesteia, iar dacă o depăşeşte este supusă

reducţiunea în măsura excedentului.

II. Dacă donatarul sau legatarul este un moştenitor rezervatar, imputarea

liberalităţilor se face diferit, după cum moştenitorul renunţă la moştenire sau

acceptă moştenirea.

A. Dacă moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, el pierde retroactiv

dreptul la moştenire şi la rezervă şi va deveni străin de moştenire.

El poate păstra donaţia sau cere legatul ce i s-a făcut în limitele cotităţii

disponibile, iar pentru ce depăşeşte cotitatea disponibilă este supusă reducţiunii.

Deci gratificatul renunţător la moştenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar,

dar păstrează calitatea de donatar sau, dacă acceptă moştenirea testamentară, pe aceea

de legatar, pentru că prin derogare de la caracterul indivizibil al actului de opţiune

succesorală, moştenitorul legal gratificat prin testament poate opta diferit potrivit art.

1102 alin. (2) C.civ., cu privire la moştenirea legală şi la legat, având vocaţie multiplă la

moştenire.

El va putea păstra liberalitatea care i-a fost făcută (donaţie sau legat) care se va

imputa asupra cotităţii disponibile.

112

În cazul în care ar depăşi cotitatea disponibilă, liberalitatea va fi reductibilă în

măsura excedentului.

B. Dacă moştenitorul rezervatar este acceptant va trebui să deosebim după

cum liberalitatea este sau nu supusă raportului.

a) Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi libertatea nu este supusă

raportului, ea se impută asupra cotităţii disponibile. Dacă este cazul, excedentul se

impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul şi, dacă o pedepseşte, este

supus reducţiunii.

b) Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi libertatea este supusă raportului,

ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar, dacă există, excedentul se impută

asupra cotităţii disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulate imputarea sa

asupra rezervei globale.

În acest ultim caz, numai partea care excede rezervei globale se impută asupra

cotităţii disponibile. În toate cazurile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă,

liberalitatea este supusă reducţiunii.

Dacă există mai multe liberalităţi, imputarea se face potrivit ţinând seama şi de

ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.

§ 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive

A. Noţiune. Cine poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive

Sancţiunea depăşirii limitei prevăzute de lege pentru a dispune cu titlu gratuit

este reducţiunea liberalităţii, şi nu nulitatea actului de liberalităţii.

Altfel spus, liberalităţile excesive vor fi lipsite de eficacitate în măsura în care

aduc atingere rezervei, fiind supuse reducţiunii în limitele cotităţii disponibile, la

cerere (art. 1092 C.civ.).

Dreptul de a invoca reducţiunea în scopul reîntregirii rezervei aparţine

„moştenitorilor rezervatari, succesorilor lor şi creditorilor chirografari ai

moştenitorilor rezervatari” (art. 1093 C.civ.).

Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune,

acesta se transmite, fiind un drept patrimonial, propriilor moştenitori.

În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita

cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acstuia (art. 1094 alin. (3)

C.civ.).

Dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar are calitatea de terţ şi

nu poate cere reducţiunea în locul rezervatarului.

Nu beneficiază de reducţiune creditorii defunctului.

Nu pot invoca reducţiunea donatarii şi legatarii, întrucât aceasta este

îndreptată împotriva lor.

Dreptul de a cere reducţiunea se naşte o dată cu naşterea dreptului la rezervă,

adică în momentul deschiderii succesiunii.

Dreptul se naşte însă direct în persoana moştenitorului rezervatar, fiind un

drept personal pe care acesta îl exercită în nume propriu şi nu în calitate de

succesor al defunctului.

Este o consecinţă a faptului că dreptul la rezervă este un drept acordat de lege şi nu

de defunct.

B. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune

113

Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin buna învoială a celor

interesaţi.

În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei

de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz (art. 1094 alin. (1)

C.civ.).

a) În cazul în care moştenitorul rezervatar şi persoanele gratificate prin

donaţii sau legat se înţeleg, reducţiunea liberalităţilor excesive se va realiza prin

bună învoială, pe cale extrajudiciară.

În acest sens, art. 82 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici prevede că

„De asemenea procedura succesorală (necontencioasă – n.n.) se poate încheia de îndată,

în temeiul unui testament, dacă acesta îndeplineşte condiţia legală de formă, nu conţine

dispoziţii contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau

există acordul acestora.

În aceleaşi condiţii, notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular

asupra bunurilor determinate prin testament.

Notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea

liberalităţilor până la limitele prevăzute de lege“.

b) În lipsa unei învoieli a celor interesaţi, reducţiunea poate fi invocată în faţa

instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz (art. 1094

alin. (2) C.civ.).

„Dacă părţile interesate în conflict nu cad de acord, neînţelegerile vor fi

soluţionate pe cale judecătorească, în cadrul procedurii succesorale contencioase” prevede în acelaşi sens art. 78 lit. b. din Legea nr. 36/1995).

Mijlocul procedural concret care va fi folosit este diferit după cum obiectul

liberalităţii excesive se află în posesia moştenitorilor rezervatari sau se află în posesia

gratificatului (beneficiarul liberalităţii).

Dacă obiectul liberalităţii excesive se află în posesia gratificatului, cum se

întâmplă de regulă în cazul bunurilor donate, moştenitorii rezervatari sunt cei care

trebuie să ceară reducţiunea promovând în faţa instanţei acţiunea în reducţiune.

Întregirea rezervei ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură (art. 1097

alin. (2) C.civ.).

Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală) care

nu conferă rezervatarului reclamant dreptul de a urmări bunul la un terţ

subdobânditor căruia donatarul i l-a transmis între timp.1

În acest din urmă caz, întregirea rezervei se va face prin echivalent (art. 1097

alin. (3) C.civ.).

Pe de altă parte, ea este o acţiune divizibilă, adică poate fi promovată numai pentru

partea de rezervă care se cuvine reclamantului şi admiterea ei profită numai

rezervatarului reclamant.

1 „Acţiunea pentru reducţiunea liberalităţilor este o acţiune personală, patrimonială care se îndreaptă

împotriva legatarilor sau donatarilor. Ca orice acţiune personală, patrimonială această acţiune este supusă

dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă de 3 ani, termen de prescripţie ce curge, de regulă, de la

data deschiderii succesiunii.

De la această regulă face însă excepţie cazul în care titularul dreptului la acţiune nu a avut cunoştinţă, din

motive ce nu-i sunt imputabile, de existenţa testamentului prin care i-a fost lezată rezerva succesorală. În

asemenea situaţie, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoştinţă de

conţinutul testamentului. Stabilirea momentului când partea a luat cunoştinţă de conţinutul testamentului

poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 835 din 9 iulie 1997, în „Culegere

de practică judiciară” a Curţii de Apel Iaşi – 1997 nr. din 1998, p. 22-23.

114

„În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în

limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia” (art. 1094

alin. (3) C.civ.).

Acţiunea în reducţiune trebuie introdusă în termenul general de prescripţie de

3 ani care începe să curgă de la naşterea dreptului la rezervă şi la reducţiune, adică

de la deschiderea moştenirii.

Totuşi în cazul în care titularul dreptului la acţiune nu a avut cunoştinţă, fără

vina sa, de existenţa liberalităţii prin care i s-a ştirbit rezerva, termenul de

prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acesteia şi

caracterul ei excesiv.

Dacă obiectul liberalităţii excesive se află în posesia moştenitorului rezervatar

(este în mod obişnuit cazul legatelor) care refuză să le predea, gratificatul urmează

să îşi valorifice dreptul la liberalitate pe calea acţiunii în justiţie pentru predarea

obiectului liberalităţii.1

În acest proces în care va figura ca pârât, moştenitorul rezervatar se va apăra

invocând reducţiunea pe cale de excepţie de reducţiune.

Excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095 alin. (3)

C.civ.).

Dovada depăşirii cotităţii disponibile este în sarcina moştenitorilor rezervatari. Ea se

poate face cu orice mijloc de probă permis de lege.

C. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive

În cazul în care defunctul a făcut liberalităţi în limitele cotităţii disponibile nu se

pune problema reducţiunii şi a ordinii reducţiunii lor; toate vor fi predate gratificaţilor în

integralitatea lor.

Dacă defunctul a făcut liberalităţi cu depăşirea cotităţii disponibile şi deci cu

încălcarea rezervei, liberalităţile excesive vor fi supuse reducţiunii.

Nu absolut toate liberalităţile vor fi însă reduse.

Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive este guvernată de trei reguli:

a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;

b) legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a

dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai

întâi celelalte legate;

c) donaţiile se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor, începând cu cea mai

nouă.

Donaţiile concomitente se reduce toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul

a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi

celelalte donaţii.

1 „Dreptul de a cere reducţiunea este însă un drept propriu, nemoştenit, născut direct în patrimonial

moştenitorului rezervatar, la moartea celui ce lasă moştenirea, fiind un drept care nu a aparţinut

defunctului, şi deci nu s-a transmis prin moştenire, încât donatarii sau legatarii nu pot opune rezervatarilor

excepţiile pe care le puteau opune defunctului. Titularul dreptului de a cere reducţiunea are la îndemână

două căi procedurale: excepţia în reducţiune şi acţiunea în reducţiune.

Excepţia în reducţiune se poate invoca de moştenitorii rezervatari ori de câte ori bunul care face obiectul

liberalităţii nu a fost predat celui gratificat, ceea ce se întâmplă, mai ales, în cazul legatelor sau al

donaţiilor de bunuri viitoare. Dacă liberalitatea a fost executată, rezervatarii au la dispoziţie acţiunea de

reducţiune, prin care vor ataca liberalitatea excesivă.” C.A. Craiova, decizia civilă nr. 3513/1995, în

Revista juridică a Olteniei – Curtea de Apel şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 1-21996,

p. 55.

115

Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda

la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1096 C.civ.).

a) În cazul în care defunctul a făcut atât legate, cât şi donaţii care împreună

depăşesc cotitatea disponibilă, legatele se vor reduce înaintea donaţiilor, ca o

consecinţă a principiului irevocabilităţii donaţiilor.

Legatele sunt cronologic şi logic ultimele liberalităţi ale defunctului pentru că ele îşi

produc efecte doar la moartea acestuia.

Regula prevăzută de art. 1096 alin. (1) C.civ. este imperativă şi clauza prin care

testatorul ar stipula ca legatele să se reducă după donaţii sau în acelaşi timp cu ele este

nulă absolut.

b) Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional

În cazul în care totalul legatelor, luate fie singure, fie reunite cu donaţiile făcute de

defunct, ar depăşi cotitatea disponibilă, toate legatele universale sau cu titlu universal,

cât şi cele cu titlu particular, indiferent dacă au fost prevăzute în acelaşi testament sau în

testamente diferite, sunt supuse reducerii simultane şi proporţional cu valoarea lor.

Soluţia legii este logică, întrucât toate legatele îşi produc efectele în acelaşi

moment, al morţii testatorului.

Regula reducerii proporţionale a legatelor excesive nu este imperativă, pentru

că se întemeiază pe voinţa prezumată a testatorului.

Prin urmare, testatorul poate dispune ca un legat să fie plătit cu preferinţă faţă de

altele. Legatul preferenţial va fi redus numai dacă rezerva nu a fost întregită prin

reducerea celorlalte legate.

c) Donaţiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea

mai nouă, întrucât donaţiile cele mai vechi sunt făcute din cotitatea disponibilă şi numai

cele noi au putut depăşi cotitatea disponibilă şi încălca rezerva.

Dispoziţia art. 1097 alin. (3) C.civ. are caracter imperativ, întrucât principiul

irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică.

Donaţiile făcute după epuizarea cotităţii disponibile se reduc în întregime, cele care

depăşesc numai în parte disponibilul se reduc numai parţial, în măsura excedentului.

Dacă însă există mai multe donaţii care depăşesc cotitatea disponibilă având aceeaşi

dată, ele se reduc proporţional cu valoarea fiecăreia, afară dacă defunctul nu şi-a

exprimat o preferinţă pentru o donaţie.

În acest caz, donaţia preferată se va reduce ultima şi numai dacă reducerea celorlalte

nu a reîntregit rezerva, norma juridică cuprinsă în art. 1097 alin. (4) având un caracter

dispozitiv.

Data donaţiilor făcute prin act autentic este data încheierii de autentificare a

notarului public.

Vechimea donaţiilor neautentice (donaţii deghizate, indirecte), dar constatate prin

înscris sub semnătură privată se determină după momentul când actul a dobândit data

certă, cel mai târziu la data morţii donatorului.

Data darurilor manuale, pentru a fi opozabilă, se va putea dovedi cu orice mijloace

de probă.

În sfârşit, insolvabilitatea donatarului posterior va fi suportată de către donatarul

anterior a cărei donaţie va fi redusă.

D. Efectele reducţiunii

116

Efectele reducţiunii vor fi diferite după cum reducţiunea se referă la legat sau

la donaţie.

a) Reducţiunea legatului are drept efect ineficacitatea legatului, în tot sau în

parte, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale.

Dacă moştenitorul rezervatar este în posesia obiectului legatului, efectul translativ al

liberalităţii va fi limitat la cotitatea disponibilă, iar rezervatarul va păstra proprietatea şi

posesia bunurilor care fac obiectul legatului în măsura în care liberalitatea este excesivă.

Ocrotirea moştenitorului rezervatar va fi deplină pentru că rezerva se va întregi

întotdeauna în natură.

b) Reducţiunea donaţiei are drept efect desfiinţarea totală sau parţială a

liberalităţii, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale. Desfiinţarea va fi totală dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu

dată anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia a ştirbit rezerva.

Desfiinţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii succesiunii, şi, în

consecinţă, moştenitorul rezervatar va putea cere restituirea bunurilor în natură.

Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură.

Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea

moştenirii, donatarul a instrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum

şi atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.

Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este

obligat la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care

depăşeşte cotitatea disponibilă.

Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un

imobil şi partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea

imobilului, donatarul rezervatar poate păstra imobilul, iar reducţiunea necesară întregirii

rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin

echivalent bănesc.

În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părţii din bun

care depăşeşte cotitatea disponibilă percepută până la data la care cei îndreptăţiţi au

cerut reducţiunea.

Tot ca o consecinţă a faptului că reducţiunea (rezoluţiunea) donaţiei excesive

produce efecte retroactive, dar numai de la data deschiderii succesiunii şi nu de la data

facerii donaţiei, reducţiunea nu va aduce nici o atingere înstrăinărilor sau

grevărilor făcute de donatar înainte de moartea donatorului defunctul.

Dacă actul de înstrăinare sau grevare este posterior datei când moştenirea s-a

deschis (dată la care se reîntregeşte rezerva prin efectul reducţiunii), el nu va produce

efecte faţă de moştenitorul rezervatar, ca fiind făcut de o persoană care la data

actului nu era proprietar.

Este o aplicare a principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În cazul în care donaţia a avut ca obiect dreptul de proprietate asupra unui imobil,

pentru a produce efecte faţă de terţi acesta trebuie înscris în cartea funciară (art. 22 din

Legea nr. 7/1996).

Hotărârea de reducţiune a donaţiei va trebui şi ea înscrisă în cartea funciară, pe calea

unei acţiuni în rectificare (art. 35-38 din Legea nr. 7/1996).

Potrivit art. 1098 C.civ., dacă liberalitatea – donaţie sau legat – are ca obiect un

uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii

rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie

117

de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului

liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun.

Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face

potrivit dreptului comun.

Art. 1098 C.civ. este aplicabil doar dacă defunctul a făcut o singură liberalitate.

Dacă a făcut mai multe liberalităţi, dintre care una în uzufruct sau în rentă viageră, se

impune evaluarea pentru a fi posibilă aplicarea regulilor care cârmuiesc ordinea

reducţiunii liberalităţilor excesive şi calculul cotităţii disponibile.

Dispoziţia art. 1098 C.civ. nu are caracter imperativ, deci părţile se pot înţelege

şi asupra unui alt mod de reducţiune a liberalităţii excesive.

§ 7. Raportul donaţiilor

A. Noţiune. Corelaţia între raportul donaţiilor şi reducţiunea donaţiilor

I. Noţiune

Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi

descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a

readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către

cel ce lasă moştenirea.

În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi mai sus

sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea

defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei (art. 1146

C.civ.).

Obligaţia de readucere la masa succesorală a bunurilor donate se numeşte obligaţie

de raport, iar executarea acestei obligaţii se numeşte raport.

Obligaţia de raport are ca scop să asigure egalitatea între descendenţii defunctului,

precum şi dintre aceştia şi soţul supravieţuitor.

Raportul se întemeiază pe voinţa prezumată a donatorului, care, dacă a făcut o

donaţie soţului sau vreunuia dintre descendenţii săi, este presupus că a înţeles să

facă gratificatului numai un avans asupra părţii din moştenire care i s-ar cuveni,

fără a intenţiona să rupă egalitatea între moştenitori.1

Deşi sunt obligaţi să readucă la masa succesorală donaţiile primite, donatarii

păstrează unele avantaje:

a) întrucât au fost posesori de bună-credinţă ai bunurilor donate, ei păstrează

fructele bunurilor culese până la data succesiunii;

b) la deschiderea succesiunii, donatarii au dreptul să aleagă între acceptarea

succesiunii şi implicit raportarea donaţiei sau renunţarea la succesiune şi

păstrarea donaţiei;

În caz de renunţare la moştenirea legală, descedentul sau soţul supravieţuitor nu mai

are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.

Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul

donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la

1 În acest sens, C. Hamangiu şi alţii, op.cit., p. 347-369; D. Alexandresco, op.cit., nr. 327, p. 150-182;

Mihail Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Academiei, R.S.R., 1966, p. 236-271;

Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 177-187; Dan Chirică, op.cit., p. 487-515; Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p.

355-379.

118

moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului

la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal.

c) în cazurile când legea permite ca raportul donaţiei să se facă prin echivalent,

donatarii pot păstra bunurile primite cu acest titlu.

Întrucât raportul este întemeiat pe voinţa prezumată a donatorului, acesta va

putea scuti de obligaţia de raport pe moştenitorul gratificat.

În acest caz, donaţia va avea un caracter preciputar (definitiv), adică este făcută

peste partea de moştenire ce se cuvine moştenitorului scutit de raport.

II. Corelaţia între raportul donaţiilor şi reducţiunea liberalităţilor excesive

Raportul donaţiilor nu se confundă cu operaţiunea de adăugare fictivă la

activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii pentru stabilirea

masei de calcul a rezervei succesorale şi respectiv a cotităţii disponibile, pentru că:

a. raportul donaţiilor implică o readucere efectivă, în natură sau prin

echivalent, a bunurilor donate la masa succesorală, în timp ce operaţiunea de adăugare

la activul net a valorii donaţiilor pentru stabilirea „masei de calcul“ este o operaţiune

fictivă, de „calcul pe hârtie“;

b. raportul donaţiilor priveşte numai donaţiile făcute fără scutire de raport

descendenţilor şi soţului supravieţuitor numai când vine în concurs cu descendenţii, în

timp ce operaţiunea de „reunire fictivă“ a valorii priveşte toate donaţiile, indiferent dacă

persoana gratificată este un moştenitor sau un terţ.

Raportul donaţiilor nu se confundă nici cu reducţiunea liberalităţilor excesive

pentru că:

a. finalitatea raportului donaţiilor este asigurarea egalităţii între anumite categorii de

moştenitori, foarte apropiate defunctului, în timp ce finalitatea reducţiunii este de a

desfiinţa liberalităţile care au depăşit cotitatea disponibilă, încălcând rezerva

succesorală;

b. raportul are ca obiect numai donaţiile, în timp ce reducţiunea are ca obiect orice

liberalitate excesivă (donaţie sau legat);

B. Condiţiile obligaţiei legale de raport a donaţiilor

Pentru ca o persoană să fie obligată la raportul donaţiilor se cer îndeplinite

cumulativ patru condiţii:

a) să fie chemaţi la moştenire doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală

în calitate de descendenţi ai defunctului sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă

numai dacă vine în concurs cu descendenţii.

Descendenţii datorează raportul indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi

indiferent că vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.

Ceilalţi moştenitori legali şi legatarii nu au obligaţia de raport a donaţiilor.

Întrucât însă raportul este bazat pe voinţa de cujus-ului, acesta va putea obliga

la raportul donaţiilor şi pe alţi moştenitori decât pe descendenţi şi pe soţul

supravieţuitor, fără să se poată invoca nulitatea care loveşte pactele asupra unei

succesiuni viitoare, pentru că defunctul îşi exprimă doar voinţa de a asigura

egalitatea dintre succesori.

b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat succesiunea.

În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu

mai are obligaţia de raport, putând păstra libertatea primită în limitele cotităţii

disponibile.

119

Totuşi, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi

obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz,

donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte

partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal.

c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.

Numai coexistenţa celor două calităţi în aceeaşi persoană la data deschiderii

succesiunii justifică obligaţia de raport a donaţiei.

Moştenitorul datorează raportul pentru donaţiile primite personal de la

donatar. Altfel spus, moştenitorul datorează raportul pentru sine şi nu pentru

altul.

În acest sens, donaţia făcută de defunct descendentului moştenitorului sau soţului

moştenitorului nu se raportează, chiar dacă ei ar fi fost persoane interpuse,

prezumându-se că donaţia s-a făcut cu scutire de raport, iar dacă donaţia s-a făcut la doi

soţi împreună, se raportează numai partea soţului care are şi calitatea de moştenitor.

Când însă donaţia a fost făcută ascendentului celui chemat la moştenire, trebuie

distinse două situaţii:

– dacă descendentul vine la moştenire prin reprezentare succesorală el este

obligat să raporteze donaţia pe care ascendentul său (reprezentatul) a primit-o de la

defunct, chiar dacă nu l-a moştenit pe cel pe care îl reprezintă.

Este singurul caz în dreptul nostru în care, prin excepţie de la regulă, raportul este

datorat pentru altul.

În afară de donaţiile făcute părintelui său, descendentul (nepotul) care vine la

moştenire prin reprezentare este obligat să raporteze şi donaţiile ce i-au fost personal

făcute de defunct (bunicul său). În această din urmă situaţie, descendentul vine la

moştenire în locul celui reprezentat, dar o face în temeiul propriei sale vocaţii

succesorale, având la deschiderea succesiunii dubla calitate de donatar şi moştenitor;

– dacă descendentul vine la moştenire în nume propriu (părintele său donatar în

viaţă fiind renunţător sau nedemn), el nu este obligat să raporteze donaţia primită de

părintele său, întrucât calităţile de donatar şi moştenitor nu sunt întrunite în aceeaşi

persoană.

Soluţia este valabilă chiar dacă după deschiderea moştenirii defunctului (bunicul),

tatăl donatar ar muri, iar moştenitorul ar accepta şi ar culege succesiunea acestuia.

Soluţia este fundată pe principiul că moştenitorul datorează raportul doar pentru sine şi

nu pentru altul.

d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport.

Scutirea de raport trebuie să fie făcută expres de donator, în formele prevăzute de

lege pentru liberalităţi, fiind ea însăşi o liberalitate.

Cu alte cuvinte, scutirea de raport poate fi acordată fie prin însăşi actul de donaţie,

fie printr-un înscris separat, întocmit însă în formă autentică sau în formă testamentară.

Manifestarea de voinţă a donatorului în sensul scutirii de raport nu trebuie

făcută în termeni sacramentali, dar ea trebuie să fie expresă şi neîndoielnică.

Deghizarea donaţiei implică scutirea de raport cu excepţia cazului în care se

dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport.

Aceeaşi soluţie ar trebui admisă pentru identitate de motive şi în cazul darurilor

manuale.

Scutirea de raport nu are nici o influenţă cu privire la reducţiunea donaţiei

excesive.

120

Cu alte cuvinte, dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a încălcat rezerva

comoştenitorilor, moştenitorul donatar nu va fi obligat la raport, dar va suporta

reducerea ei în limitele cotităţii disponibile, conform regulilor generale ale reducţiunii

liberalităţilor excesive.

C. Persoanele care pot cere raportul

Întrucât obligaţia de a raporta donaţiile este reciprocă între descendenţii

defunctului şi soţul supravieţuitor, oricare dintre ei poate cere raportul donaţiei de

care a beneficiat comoştenitorul.

„Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul supravieţuitor,

precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora” (art. 1148 C.civ.).

Dreptul de a cere raportul are un caracter individual şi donaţia se va raporta

numai în măsura drepturilor comoştenitorilor solicitanţi.

Dreptul la raport poate fi exercitat şi de creditorii personali ai moştenitorului

inactiv, pe cale oblică.

În schimb, creditorii defunctului (ai succesiunii) şi legatarii nu pot pretinde ca

moştenitorii să facă raport.

Din redactarea categorică a art. 1148 C. civ. rezultă că nici moştenitorii

titularului dreptului la raport nu pot folosi raportul.

Sarcina dovedirii donaţiei raportabile incumbă celui care cere raportul conform

principiilor generale în materie de sarcină a probei.

D. Donaţiile supuse raportului

Sunt supuse raportului toate donaţiile făcute de defunct succesibililor obligaţi

la raport, indiferent de forma lor de realizare: prin act autentic, dar manual,

donaţie simulată sau donaţie indirectă.

Donaţiile cu sarcini sau remuneratorii sunt raportabile numai în măsura în care

constituie efectiv o liberalitate, adică numai pentru excedentul peste valoarea sarcinilor

sau a serviciilor remunerate.

De regulă, trebuie raportat la echivalentul obiectului donaţiei, adică al bunului ieşit

din patrimoniul defunctului.1

Sunt supuse raportului, aşa cum am arătat, şi donaţiile indirecte dacă din

împrejurările de fapt nu rezultă neîndoielnic intenţia donatorului de a scuti pe cel

gratificat de raport.

Astfel, vor fi supuse raportului:

a) renunţarea defunctului la un drept.

Beneficiarul renunţării, dacă vine la moştenirea renunţătorului, va trebui să

raporteze comoştenitorilor emolumentul cules prin efectul renunţării.

Nu are relevanţă dacă renunţarea a fost făcută în favoarea cuiva sau este abdicativă.

Ea trebuie făcută însă cu intenţia de a gratifica un descendent sau pe soţul

supravieţuitor. Intenţia de liberalitate este prezumată până la proba contrară în cazul

renunţărilor la drepturi.

1 „Întrucât, în cauză, donaţia făcută de defunct descendentului nu a fost cu scutire de raport, rezultă că

nelegal instanţa de fond a obligat pe pârât să raporteze donaţia primită (o jumătate din dreptul de

proprietate asupra unui imobil), dar numai în limita cotităţii disponibile, deoarece trebuie raportat la

succesiune întreaga donaţie primită, fără o astfel de limitare.” Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr.

1005 din 20 octombrie 1986, în „Revista română de drept” nr. 3/1987, p. 68.

121

b) iertarea de datorie făcută de defunctul creditor al descendentului sau

soţului este prezumată liberalitate indirectă supusă raportului;

c) donaţiile indirecte făcute de părinte descendentului lui.

Art. 758 din fostul Cod civil prevedea că „moştenitorul este dator a raporta aceea

ce părintele a cheltuit cu dânsul înzestrându-l, procurându-i vreo carieră sau

plătindu-i datoriile“.

Dispoziţia îşi are aplicabilitate şi sub regimului noului cod civil.1

d) primele de asigurare pe care defunctul le-a plătit asiguratorului cu care a

încheiat o asigurare pe viaţă în beneficial unui descendent sau a soţului

supravieţuitor constituie o donaţie indirectă şi trebuie raportate de moştenitorul

beneficiar al asigurării în măsura în care depăşesc indemnizaţia de asigurare.

e) tot donaţii indirecte, supuse deci raportului, sunt foloasele culese de

descendenţi prin executarea unui contract cu titlu oneros încheiat de defunct, dacă

subiectiv defunctul a avut intenţia de a gratifica (animus donandi), iar obiectiv, dacă

foloasele rezultau din convenţie la data încheierii acesteia.

Nu sunt supuse raportului:

a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport.

Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit

într-una din formele prevăzute pentru liberalităţi;

b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin

persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat

moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;

c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt

excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea

profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă,

în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;

d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi

echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.

De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără

culpa donatarului.

Totuşi, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca

urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care

indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost

utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-

un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte

cuantumul total al primelor plătite de donatar (art. 1150 C.civ.).

E. Modurile de efectuare a raportului

Raportul se face prin echivalent.

1 „Legiuitorul are în vedere toate donaţiile, adică cele făcute prin act autentic, darurile manuale, donaţiile

simulate şi donaţiile indirecte, făcând excepţie numai donaţiile scutite de raport.

Actul de înzestrare fiind un act cu titlu gratuit (donaţie) nu poate să producă efecte decât dacă este

întocmit în formă autentică, iar în lipsa actului autentic donaţia este nulă absolut, neputând fi validată

printr-un act confirmativ al donatorului. De aceea, în cazul înzestrărilor neefectuate în formă autentică,

actul fiind nul, bunul donat nu a ieşit din patrimoniul donatorului şi se include în masa de împărţit, fără să

se pună problema raportului, ca în cazul donaţiilor.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 84 din 14 ianuarie 2000,

în „Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2000”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.

128-129.

122

Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în

natură.

Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data

cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi

nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.

Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului pe

care moştenitorul obligat la raport l-a primit cu titlu de donaţie.

Raportul prin echivalent constă în faptul că moştenitorul obligat la raport

păstrează donaţia, dar aduce la masa succesorală echivalentul valoric al bunului

raportabil.

Raportul prin echivalent se poate realiza pe trei căi:

a) prin preluare; când moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau mai întâi din masa

succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei (formată pe cât posibil din bunuri de

aceeaşi natură şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele

succesorale ale fiecăruia), după care bunurile rămase se împart între toţi moştenitorii

ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia (art. 1151 alin. (4) C.civ.);

b) prin imputaţie, adică valoarea bunului donat se scade din partea cuvenită

moştenitorului obligat la raport, care va culege efectiv din moştenire diferenţa dintre

partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.

Practic, valoarea donaţiei raportabile se adaugă prin calcul, în mod fictiv, la

valoarea masei succesorale, rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota

succesorală a fiecăruia, după care valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului

obligat la raport, care primeşte numai diferenţa până la valoarea cotei sale din

moştenire.

Efectuarea raportului prin imputaţie este ilustrarea cea mai elocventă a ideii că

donaţia făcută de defunct moştenitorului obligat la raport constituie un avans din partea

sa succesorală primit înainte de deschiderea succesiunii.

Raportul prin imputaţie este aplicabil în special în cazul în care donaţia a avut ca

obiect o sumă de bani, când moştenitorul-donatar va face raportul luând mai puţin din

numerarul succesiunii.

c) în bani, când cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o

sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din

această valoare ce corespunde cotei sale succesorale. (art. 1151 alin. (6) C. civ.)

Efectul raportului prin echivalent asupra donaţiei este menţinerea în

continuare a acesteia ca valabilă, şi nu desfiinţarea ei. În regimul vechiului cod

civil care consacra regula raportului în natură, donaţia era desfiinţată.

În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului

donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din

care se scade valoarea, la momentul judecării a sarcinilor asumate prin contractul de

donaţie.

Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de

valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de

valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul

dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data

dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.

Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător

perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării

raportului.

123

În cazul în care raportul se face în natură donatarul are dreptul să recupereze,

proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările

adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului.

Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au

micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.

Donatarul poate reţine bunul până la plata efectivă a sumelor ce-i sunt datorate

pentru cheltuielile prevăzute mai sus, afară de cazul în care creanţa lui se compensează

cu despăgubirile pe care le datorează pentru degradările şi deteriorările care au micşorat

valoarea bunului datorită faptei sale culpabile.

§ 8. Căi de realizare a raportului. Prescripţia

Raportul se poate realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească fie

printr-o acţiune separată, fie printr-o cerere incidentală formulată în cadrul

procesului de partaj (art. 1152 alin. (1) C.civ.).

Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi

să solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.

Dreptul la acţiunea prin care se solicită raportul se prescrie în termen de 3 ani

de la data la care cel îndreptăţit să ceară raportul a cunoscut donaţia, dar nu mai

devreme de data deschiderii moştenirii sau de data la care bunul donat i-a fost

predat celui obligat la raport, dacă această dată este ulterioară deschiderii

moştenirii.1

§ 9. Raportul datoriilor

Dacă la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie certă şi lichidă

faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai puţin (art. 1158 C.civ.), nu

prin plată sau dare în plată.

Dacă moştenitorul are mai multe datorii faţă de moştenire care nu sunt acoperite cu

partea sa din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting proporţional prin raport în limita

părţii respective.

Raportul nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de

moştenire. Însă, moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate

prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile acesteia.

1 „Potrivit prevederilor art. 751 din vechiul Cod civil (art. 1146 din actualul Cod civil), orice moştenitor

aparţinând clasei descendenţilor care vine la succesiune, precum şi soţul supravieţuitor în concurs cu

descedenţii, au obligaţia de a raporta tot ceea ce au primit cu titlu de donaţie de la defunct, afară numai

dacă donatorul i-a scutit de această obligaţie. Acţiunea în executarea raportului, fiind personal-

patrimonială, se înscrie în termenul de 3 ani, socotit de la data deschiderii succesiunii. Caracterul personal

al acţiunii în raport rezultă din împrejurarea că nu poate fi introdusă decât împotriva moştenitorilor

donatori, nu şi împotriva celor cărora li s-au transmis cu orice titlu bunurile donate. Neavând deci un

drept de urmărire, care este de esenţa dreptului real, înseamnă că dreptul moştenitorilor de a pretinde

raportul este un drept personal, născut din lege şi din voinţa presupusă a donatorului defunct. Nu se poate

susţine că raportul poate fi pretins numai prin acţiunea de ieşire din indiviziune, care, fiind

imprescriptibilă, i-ar imprima acelaşi caracter şi raportului, întrucât nimic nu se opune ca el să fie pretins

şi prin acţiune separată, comoştenitorii continuând să rămână în stare de indiviziune, sau ca raportul să fie

valorificat după efectuarea împărţelii celorlalte bunuri din masa succesorală.” Trib. Suprem, Secţia civilă,

decizia nr. 685 din 21 martie 1989, în „Dreptul” nr. 3 din 1990, p. 66.

124

Prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de

partajul succesoral.

Obligaţia de raport a datoriilor are ca scop, ca şi raportul donaţiilor, să asigure

egalitatea între comoştenitori şi executarea efectivă a datoriei, apărând pe comoştenitori

de riscul insolvabilităţii comoştenitorului debitor.

În adevăr, dacă comoştenitorul debitor ar fi urmărit de ceilalţi comoştenitori, care

prin efectul deschiderii succesiunii au devenit creditori, fiecare pentru partea lui

succesorală, ar apărea cel puţin două inconveniente: riscul insolvabilităţii

comoştenitorului debitor şi concursul creditorilor personali ai acestuia.

Prin instituirea obligaţiei de raport a datoriilor, comoştenitorii creditori au

dreptul să ia din masa succesorală înainte de împărţeală bunuri în limita cotei de

creanţă la care au dreptul (creanţa defunctului).

Raportul datoriilor există şi în cazul în care datoria are ca obiect alte bunuri decât

sumele de bani şi indiferent de izvorul ei, cu condiţia să fie certă şi lichidă.

Nu se cere ca datoria să fie şi exigibilă pentru că raportul produce decăderea

moştenitorului debitor din beneficiul termenului.

Dacă debitorul are mai multe datorii care însumate depăşesc valoric partea sa de

moştenire, prin raport, ele se sting proporţional în limita acestei cote, nefiind aplicabile

regulile imputaţiei plăţii.

În ceea ce priveşte natura juridică, raportul datoriilor nu este un caz de

aplicare a raportului donaţiilor, ci o modalitate de lichidare a datoriilor, specifică

împărţelii, destinată să asigure executarea datoriei şi egalitatea deplină între

coindivizari.

În consecinţă:

a) raportul datoriilor se aplică la împărţeala oricărei indiviziuni, indiferent dacă ea

îşi are izvorul în moştenire, coproprietate etc.; de aceea prin „datoria faţă de moştenire“

trebuie înţeleasă ca „datoria faţă de masa de împărţit“;

b) în indiviziunea succesorală, ea se aplică tuturor moştenitorilor universali sau cu

titlu universal care vin la împărţeală, şi nu numai descendenţilor sau soţului

supravieţuitor în concurs cu descendenţii;

c) sunt supuse raportului toate datoriile faţă de defunct, indiferent de izvorul lor

(contract, delict, îmbogăţire fără just temei, lege) şi nu numai cele ce pot constitui un act

cu titlu gratuit;

d) raportul se va aplica nu numai datoriilor unui copărtaş faţă de defunct, ci şi celor

născute între coindivizari în timpul şi din cauza indiviziunii.

125

Teste grilă

1. Testamentul: a) este un act juridic civil strict personal;

b) reprezintă un act juridic civil cu titlu gratuit;

c) este un contract unilateral;

d) este un act juridic civil inter vivos.

2. Desemnarea legatarului într-un testament se poate face: a) prin desemnarea de către testator a elementelor cu ajutorul cărora persoana

legatarului poate fi identificată;

b) prin desemnarea în testament a persoanei căreia testatorul i-a comunicat verbal

numele legatarului;

c) prin dispoziţia inclusă în testament ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă

persoană.

3. Testatorul poate dispune prin legat în favoarea: a) medicului care l-a tratat pe testator pentru boala de care a murit, atunci când

legatul este universal, a fost făcut în timpul bolii, medicul este văr primar cu testatorul,

iar testatorul nu are erezi în linie dreaptă;

b) preotului care l-a asistat pe testator din punct de vedere religios în cursul ultimei

boli, atunci când legatul este universal, a fost făcut în timpul bolii, preotul este frate cu

testatorul, iar testatorul are moştenitori în linie dreaptă;

c) soţiei medicului care l-a tratat pe testator pentru boala de care a murit, atunci

când legatul este universal, a fost făcut în timpul bolii, iar medicul este fiul testatorului.

4. În cazul unui legat cu sarcină, sarcina poate fi prevăzută în interesul: a) legatarului;

b) testatorului;

c) unei terţe persoane.

5. Constituie legat cu titlu universal: a) legatul unei fracţiuni din moştenire;

b) legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;

c) legatul unui dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-parte

din moştenire.

6. Legatul universal poate fi instituit: a) numai în favoarea unei singure persoane;

b) în favoarea mai multor persoane;

c) asupra tuturor bunurilor mobile sau asupra tuturor bunurilor imobile.

7. Pot constitui obiect al unui legat cu titlu particular: a) bunuri determinate generic, chiar dacă nu sunt precis determinate cantitativ;

b) bunuri incorporale;

c) o fracţiune din totalitatea bunurilor imobile.

8. Legatarul cu titlu particular: a) răspunde de pasivul moştenirii în limitele activului succesoral;

126

b) răspunde de pasivul moştenirii peste limitele activului succesoral;

c) nu răspunde de pasivul moştenirii.

9. Când legatul are ca obiect bunul altuia, iar testatorul ştia acest lucru: a) legatul este anulabil, chiar dacă avea ca obiect un bun determinat generic;

b) legatul este valabil, cel ţinut de executarea legatului fiind obligat ori să procure

bunul spre a-l remite legatarului, ori să dea legatarului valoarea bunului din momentul

morţii testatorului;

c) legatul este nul absolut.

10. Un legat este caduc atunci când: a) există incompatibilitate sau contrarietate între dispoziţiile testamentului posterior

şi cel anterior, dispoziţiile din testamentul anterior nemaiputând fi executate;

b) bunul ce a făcut obiectul legatului a fost ulterior înstrăinat de către testator;

c) a fost întocmit cu încălcarea normelor imperative ale legii.

11. Revocarea voluntară expresă a dispoziţiilor dintr-un testament se poate

face: a) printr-un act autentic;

b) numai printr-un alt testament;

c) printr-un alt testament, dar numai dacă are aceeaşi formă cu testamentul pe care îl

revocă;

d) printr-un act sub semnătură privată, ce nu reprezintă testament;

e) printr-un testament ulterior, dacă s-au respectat regulile pentru testament, chiar

dacă celelalte dispoziţii din testament ar fi nule, indiferent din ce cauză;

12. Revocarea voluntară tacită a unui legat poate avea loc: a) când printr-un testament ulterior, bunul ce făcuse obiectul primului legat este

lăsat în favoarea unei alte persoane;

b) prin distrugerea de către alţii, fără ştirea testatorului, a obiectului legatului;

c) prin scrierea cuvântului „anulat“, a datei şi a semnăturii testatorului;

d) prin înstrăinarea bunului ce a făcut obiectul legatului printr-un contract de

vânzare-cumpărare nul.

13. Retractarea revocării dispoziţiilor dintr-un testament: a) nu este permisă;

b) este permisă;

c) este permisă numai cu acordul legatarului.

14. Legatul va putea fi revocat de instanţa judecătorească: a) pentru neexecutarea sarcinilor prevăzuze în testament;

b) pentru ingratitudinea legatarului;

c) pentru injuria gravă la adresa memoriei testatorului.

15. Constituie cazuri de revocare a legatului pentru ingratitudinea legatarului: a) când gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului;

b) refuzul de alimente;

c) dacă gratificatul s-a făcut vinovat de delicte, cruzimi sau injurii grave faţă de

testator.

127

16. Revocarea pentru injuria gravă la adresa memoriei testatorului se poate

cere: a) în termenul general de prescripţie;

b) în termen de doi ani;

c) în termen de un an.

17. Acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinilor se

introduce: a) în termenul general de prescripţie;

b) în termen de doi ani;

c) în termen de cinci ani;

d) în termen de un an.

18. Legatul devine caduc dacă împrejurările care împiedică executarea

legatului: a) sunt străine de voinţa testatorului;

b) sunt străine de vreo culpă a legatarului;

c) sunt fapte culpabile ale legatarului.

19. Caducitatea unui legat intervine când: a) legatarul a refuzat să primească legatul, după deschiderea succesiunii, dar înainte

de îndeplinirea condiţiei suspensive prevăzute în testament;

b) legatul este sub condiţie suspensivă şi este sigur că aceasta nu se va realiza;

c) legatul este făcut sub condiţie rezolutorie şi aceasta s-a realizat;

d) bunul ce a făcut obiectul legatului a pierit după deschiderea succesiunii, dar

înainte de predarea legatului;

e) bunul a pierit înainte de întocmirea testamentului;

f) bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii.

20. Caducitatea unui legat intervine în cazurile: a) când legatarul moare înainte de împlinirea condiţiei suspensive din testament,

chiar dacă a supravieţuit testatorului;

b) când legatarul moare înaintea testatorului, chiar dacă prin interpretarea voinţei

testatorului se stabileşte că acesta a înţeles să gratifice în lipsa legatarului pe

moştenitorii acestuia;

c) în cazul în care legatarul era incapabil la momentul întocmirii testamentului;

d) când, înainte de predarea legatului, legatarul devine incapabil.

21. De ineficacitatea legatului conjunctiv profită: a) persoana care este obligată să execute legatul sau persoanele a căror parte din

moştenire a fost diminuată de existenţa legatului;

b) persoana stabilită subsidiar de către testator;

c) colegatarii.

22. Dreptul de acrescământ operează: a) facultativ;

b) obligatoriu;

c) fără sarcini;

d) întotdeauna cu sarcini.

128

23. Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite condiţiile: a) să existe o pluralitate de legatari;

b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;

c) să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocaţie la întregul

obiect sau o vocaţie fracţionată;

d) unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească legatul.

24. Dezmoştenirea: a) este o prerogativă ce aparţine exclusiv testatorului;

b) se poate exercita nelimitat;

c) nu se poate exercita nelimitat.

25. Sezina: a) conferă executorului o adevărată posesiune a bunurilor;

b) aparţine de drept executorului testamentar;

c) este dreptul executorului testamentar de a deţine bunurile mobile şi imobile

succesorale pentru ca să poată executa dispoziţiile testamentare.

26. Executorul testamentar: a) trebuie să ceară punerea sigiliilor asupra bunurilor succesorale în toate cazurile;

b) trebuie să pună sigiliile asupra bunurilor succesorale în cazul când sunt

moştenitori minori, interzişi sau persoane dispărute;

c) are obligaţia să stăruie „a se face inventarul bunurilor succesiunii“;

d) poate porni o acţiune pe cale principală pentru asigurarea îndeplinirii dispoziţiilor

testamentare.

27. Executorul testamentar: a) are dreptul de a executa el însuşi dispoziţiile testamentare;

b) are dreptul şi îndatorirea să efectueze plata legatelor având ca obiect bunuri

mobile şi imobile;

c) are drept de a încasa creanţele succesiunii (bunuri mobile), urmând ca, apoi,

acestea să fie atribuite.

28. Este nulă: a) cesiunea drepturilor succesorale ale unui moştenitor făcută înaintea morţii lui

defunctului;

b) convenţia prin care moştenitorii prezumtivi convin că nu vor aplica testamentul

autorului lor;

c) convenţia prin care moştenitorii prezumtivi convin că vor respecta testamentul

autorului lor.

29. Constituie substituţie fideicomisară dispoziţia cuprinsă într-un testament

prin care instituitul este obligat să transmită unei anumite persoane bunurile pe

care le-a primit: a) la data morţii sale (a instituitului);

b) la o dată anterioară morţii sale.

30. Este nulă: a) substituţia vulgară;

129

b) substituţia fideicomisară simplă;

c) convenţia asupra unei moşteniri viitoare;

d) dubla liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate;

e) substituţia fideicomisară graduală şi cea veşnică.

31. În cazul substituţiei vulgare: a) ambele liberalităţi cuprinse în testament sunt pure şi simple;

b) prima liberalitate este făcută sub condiţie suspensivă, iar a doua este pur şi

simplă;

c) prima liberalitate este pur şi simplă, iar cea de-a doua este făcută sub condiţia

suspensivă a ineficacităţii celei dintâi.

32. În cazul substituţiei vulgare, dreptul substituitului se naşte: a) la moartea instituitului;

b) la moartea dispunătorului;

c) când institutul refuză legatul.

33. Nulitatea absolută a substituţiei fideicomisare: a) vizează liberalitatea făcută instituitului;

b) vizează liberalitatea făcută substituitului;

c) poate fi acoperită prin renunţarea la legat a unuia dintre cei doi legatari succesivi.

34. Sunt permise următoarele dispoziţii într-un testament: a) dispoziţia prin care dispunătorul îi adresează celui gratificat rugămintea ca, în

ipoteza în care bunul ce a făcut obiectul liberalităţii va mai exista în patrimoniul său,

să-l transmită unei a treia persoane, desemnată de către dispunător;

b) dispoziţia prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat să transmită la moartea sa

ceea ce a mai rămas din bunurile primite unei alte persoane, desemnată de către

dispunător;

c) dublul legat condiţional.

35. Rezerva succesorală: a) este o parte din moştenirea pe care defunctul o lasă efectiv;

b) este lovită de indisponibilitate absolută în raport cu clasele de moştenitori;

c) este lovită de indisponibilitate totală în ceea ce priveşte actele încheiate de către

defunct.

36. Au calitatea de moştenitori rezervatari:

a) ascendenţii privilegiaţi sau ascendenţii ordinari;

b) descendenţii defunctului, fără limitare în grad;

c) soţul supravieţuitor;

d) colateralii privilegiaţi;

e) ascendenţii privilegiaţi.

37. Moştenitorii rezervatari:

a) dobândesc dreptul de rezervă de la defunct pe cale succesorală;

b) au dreptul la rezerva legală numai în natură, iar dacă aceasta nu se poate culege în

natură, devine caducă;

c) nu pot renunţa la rezervă după data deschiderii succesiunii.

130

38. Întinderea rezervei succesorale, în cazul descendenţilor, este de:

a) 1/3 din moştenire, dacă există un singur descendent;

b) 2/3 din moştenire, dacă există doi descendenţi;

c) 3/4 din moştenire dacă există trei sau mai mulţi descendenţi;

d) 1/2 din cota succesorală la care are dreptul fiecare descendent.

39. Rezerva succesorală cuvenită ascendenţilor privilegiaţi este de: a) 1/3 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte;

b) 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte;

c) 2/3 din moştenire, dacă la moştenire vin ambii părinţi;

d) 1/2 din cota succesorală la care are dreptul ascendentul privilegiat,

40. În cazul în care la moştenire vin descendenţi de alt grad decât gradul I,

prin reprezentare sau în nume propriu, rezerva se calcula: a) după numărul descendenţilor;

b) după numărul tulpinilor;

c) după numărul descendenţilor când vin prin reprezentare şi după numărul

tulpinilor când vin în nume propriu.

41. Rezerva succesorală cuvenită soţului supravieţuitor este de: a) 1/2 din moştenire, în lipsa oricăror moştenitori din cele patru clase de moştenitori

legali;

b) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii

ordinari;

c) 1/4 din moştenire, când vine în concurs numai cu colateralii privilegiaţi;

d) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi.

42. Rezerva soţului supravieţuitor, atunci când vine în concurs cu moştenitorii

rezervatari, trebuie să fie imputată: a) asupra moştenirii în întregul său;

b) exclusiv asupra cotităţii disponibile;

c) exclusiv asupra rezervei altor moştenitori rezervatari.

43. Dacă defunctul a făcut liberalităţi, inclusiv cu privire la cota sa din

bunurile aparţinând gospodăriei casnice şi se pune problema încălcării rezervei

succesorale a soţului supravieţuitor: b) această rezervă se va calcula asupra întregii mase succesorale, în care se includ şi

mobilierul şi obiectele de uz casnic;

a) această rezervă se va calcula asupra masei succesorale în care nu se includ şi

mobilierul şi obiectele de uz casnic;

c) această rezervă nu se va calcula în raport şi de mobilierul şi obiectele de uz

casnic.

44. Sunt supuse reducţiunii, potrivit art. 1090 din Codul civil:

a) donaţiile făcute în timpul celei de-a doua căsătorii, de către defunct, soţului

supravieţuitor;

b) donaţiile făcute soţului supravieţuitor, anterior celei de-a doua căsătorii, dacă se

probează că au fost făcute în vederea acestei căsătorii;

c) legatele făcute în favoarea soţului supravieţuitor din a doua căsătorie.

131

45. În prezenţa copiilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului: a) soţul supravieţuitor poate primi de la acesta, cu titlu oneros, cel mult o parte egală

cu partea copilului care a luat cel mai puţin, fără ca prin această parte să poată depăşi

1/4 din moştenire;

b) soţul supravieţuitor poate primi de la acesta, cu titlu gratuit, cel mult o parte egală

cu partea copilului care a luat cel mai puţin, când acesta a primit 1/3 din moştenire;

c) soţul supravieţuitor nu poate primi de la defunct prin acte cu titlu gratuit, în nici

un caz, mai mult de 1/4 din moştenire;

46. Nu se includ în masa de calcul a activului brut al moştenirii pentru

calcularea rezervei: a) drepturile viagere ce au aparţinut celui despre a cărui moştenire este vorba;

b) creanţele incerte ori insolvabile, medaliile de familie;

c) dreptul de concesiune asupra locurilor de veci;

d) valoarea bunurilor care au fost incluse în testament;

e) îmbunătăţirile sau adăugirile făcute de unul dintre comoştenitori, după

deschiderea succesiunii, asupra bunurilor masei succesorale.

47. În cazul calculării rezervei succesorale nu se reuneşte fictiv pentru calcul

valoarea: a) actelor juridice cu titlu oneros;

b) darurilor obişnuite şi a pomenilor;

c) cheltuielilor de nuntă;

d) tuturor donaţiilor făcute în formă autentică;

e) donaţiilor cu sarcină şi a celor remuneratorii;

f) bunurilor pe care defunctul le-a înstrăinat unui succesibil în linie dreaptă, în

schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului.

48. Donaţiile cuprinse în operaţia de reunire fictivă pentru calcularea cotităţii

disponibile şi a rezervei: a) se evaluează după starea bunurilor din momentul deschiderii succesiunii;

b) se evaluează după valoarea lor din momentul deschiderii moştenirii, ţinându-se

cont şi de sporul sau scăderea de valoare datorate faptului donatarului;

c) se evaluează după valoarea lor din momentul deschiderii succesiunii, ţinându-se

cont numai de acele modificări ale valorii ce ar fi intervenit chiar dacă bunurile nu ar fi

ieşit din patrimoniul celui ce a făcut donaţia.

49. Înstrăinarea unui bun către un succesibil în linie dreaptă, în schimbul unei

rente viagere sau cu rezerva uzufructului, instituie o prezumţie de gratuitate a

actului care: a) nu poate fi invocată de fraţii şi bunicii defunctului;

b) poate fi invocată numai de moştenitorii legali rezervatari;

c) poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, chiar dacă au consimţit la acea

înstrăinare.

50. Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută de:

a) creditorii defunctului, dacă moştenirea a fost acceptată de către moştenitorul

rezervatar;

b) cesionarii drepturilor succesorale;

132

c) numai de moştenitorii rezervatari şi poate fi continuată de succesorii în drepturi ai

moştenitorilor rezervatari;

d) donatarii moştenitorilor rezervatari;

e) fraţii şi surorile defunctului;

f) donatarii şi legatarii defunctului.

51. Reducţiunea liberalităţilor excesive: a) operează dacă este invocată pe cale de excepţie;

b) operează doar dacă este invocată pe cale de acţiune în justiţie;

c) operează de drept.

52. Acţiunea în reducţiunea liberalităţii excesive: a) poate fi invocată numai în cazul donaţiilor făcute de către defunct cu depăşirea

cotităţii disponibile;

b) se prescrie în termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii;

c) trebuie introdusă de către toţi moştenitorii rezervatari, pentru a beneficia toţi de

reducerea liberalităţilor;

d) este indivizibilă.

53. Excepţia în reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi invocată: a) de moştenitorii rezervatari, în cazul în care bunul ce face obiectul liberalităţii a

fost predat celui gratificat;

b) în termen de un an de la data deschiderii succesiunii;

c) în termen de trei ani de la data predării bunului ce a făcut obiectul liberalităţii;

d) este imprescriptibilă.

54. Dacă cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi ce depăşesc

cotitatea disponibilă, în cazul în care instanţa dispune reducţiunea acestora,

atunci: a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;

b) donaţiile se reduc înaintea legatelor;

c) donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă datei lor, începând cu cea mai

veche;

d) legatele se reduc toate deodată şi proporţional, chiar dacă cel care lasă moştenirea

a stabilit o anumită ordine în reducţiunea legatelor.

55. Ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive, întregirea rezervei se face

numai prin echivalent: a) când bunul a fost înstrăinat sau grevat de către donatar, anterior deschiderii

succesiunii;

b) când bunul a fost înstrăinat sau grevat de către donatar, după deschiderea

succesiunii;

c) când bunul era consumptibil sau a pierit din culpa donatarului.

56. Când restituirea bunurilor, în urma reducţiunii liberalităţilor excesive, are

loc prin echivalent, evaluarea se va face: a) în funcţie de valoarea de circulaţie de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti;

b) în funcţie de valoarea de circulaţie de la data deschiderii succesiunii;

c) prin raportare la valoarea de circulaţie de la momentul facerii liberalităţii.

133

57. Raportul donaţiilor: a) implică o readucere fictivă la masa succesorală a bunurilor donate;

b) operează numai în situaţia în care, prin liberalităţile făcute de către defunct, s-a

încălcat rezerva succesorală;

c) se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi;

d) are ca obiect orice fel de liberalităţi;

e) se face prin echivalent.

58. Acţiunea privind raportul donaţiilor: a) se prescrie în termen de trei ani, socotiţi de la data deschiderii succesiunii;

b) nu poate fi introdusă separat de acţiunea de partaj succesoral;

c) poate fi introdusă concomitent cu acţiunea de partaj succesoral.

59. Donaţiile făcute fiului sau soţului celui ce are calitatea de moştenitor: a) sunt scutite de raport;

b) sunt prezumate că au fost făcute fără scutire de raport;

c) sunt prezumate că au fost făcute cu scutire de raport.

60. Dacă prin donaţia scutită de raport s-a depăşit cotitatea disponibilă şi s-a

încălcat rezerva succesorală: a) donaţia va fi supusă reducţiunii;

b) donaţia va fi supusă raportului;

c) donaţia nu poate fi supusă raportului.

61. Au dreptul de a cere raportul donaţiilor: a) creditorii succesiunii, dar numai dacă moştenirea a fost acceptată;

b) creditorii personali ai descendenţilor defunctului;

c) soţul supravieţuitor în concurs cu clasa I şi a II-a de moştenitori legali.

62. Sunt supuse raportului donaţiilor: a) donaţiile simulate;

b) numai donaţiile, nu şi legatele;

c) darurile manuale;

d) donaţiile indirecte;

e) cheltuielile de înzestrare, de procurare a unei cariere sau plata datoriilor celui

obligat la raport.

63. Sunt exceptate de la raportul donaţiilor:

a) cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite;

b) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi de învăţare a unui meşteşug;

c) fructele sau veniturile bunurilor supuse raporturilor, dobândite anterior sau

ulterior deschiderii succesiunii.

64. Raportul donaţiilor se poate face: a) numai în natură;

b) numai prin echivalent;

c) fie în natură, fie prin echivalent.

134

65. În cazul în care donatarul renunţă la moştenire:

a) donaţia primită de la defunct poate fi supusă raportului dacă ceilalţi comoştenitori

cer raportul donaţiilor;

b) donaţia poate fi supusă reducţiunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii;

c) donaţia nu este supusă raportului şi nici nu poate fi supusă reducţiunii;

d) donatarul poate fi obligat la raport prin contractul de donaţie chiar dacă renunţă la

moştenire.

66. În cazul raportului donaţiilor având ca obiect bunuri mobile:

a) valoarea ce se raportează este aceea pe care bunul mobil o avea la momentul

facerii donaţiei;

b) donatorul poate să impună sau să autorizeze efectuarea raportului în natură;

c) dacă bunul donat piere fortuit, moştenitorul gratificat este liberat de obligaţia de a

readuce la masa succesorală valoarea acestuia;

d) toate actele încheiate de donatar în legătură cu bunul mobil donat îşi păstrează

valabilitatea.

67. Acţiunea privind raportul donaţiilor este:

a) imprescriptibilă;

b) prescriptibilă în trei ani;

c) imprescriptibilă când se cere în cadrul unei acţiuni de ieşire din indiviziune.

68. Constituie liberalităţi care nu sunt supuse raportului: a) donaţiile scutite de raport;

b) legatele;

c) donaţiile nesupuse raportului.

69. Moştenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu

partea sa din rezervă: a) a acceptat moştenirea, iar liberalitatea primită nu este supusă raportului;

b) chiar dacă a renunţat la moştenire;

c) a acceptat moştenirea, iar liberalitatea primită este supusă raportului.

70. Se impută exclusiv asupra cotităţii disponibile liberalităţile făcute: a) unui moştenitor nerezervatar;

b) unui moştenitor rezervatar care a renunţat la moştenire;

c) unui moştenitor rezervatar care a acceptat moştenirea, iar liberalitatea făcută este

supusă raportului;

d) unui moştenitor rezervatar care a acceptat moştenirea, iar liberalitatea făcută nu

este supusă raportului.

135

TITLUL IV

Moştenirea vacantă

„Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă.

Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori

legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct,

partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă” prevede art. 1135 C.civ.

Vocaţia succesorală concretă a statului poate deci coexista cu drepturile legatarilor

cu titlu particular şi cu drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazul în care aceste

legate nu epuizează întreaga masă succesorală.

Ea poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari dezmoşteniţi;

comuna, oraşul sau după caz, municipiul de la locul deschiderii moştenirii, urmând să

culeagă în acest caz cotitatea disponibilă.

Rezultă prin urmare că sintagma folosită de art. 1135 alin. (1) C.civ. „Dacă nu

sunt moştenitori legali sau testamentari“ trebuie interpretată nu numai ca lipsă

totală, ci şi ca lipsă parţială, iar prin „lipsă“ urmează să înţelegem nu numai lipsa

fizică a moştenitorilor, ci şi lipsa lor juridică (renunţători, nedemni, exheredaţi).1

Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul

deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice

dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte

să înlăture această regulă.

Unităţile administrativ-teritoriale menţionate mai sus dobândesc moştenirea

vacantă în calitate de moştenitor legal (jure hereditatis).

În sprijinul acestei opinii, împărtăşită unanim de practica judiciară şi de doctrină,

menţionăm atât argumentul că oraşul, comuna sau municipiul, culege, după caz,

moştenirea în temeiul certificatului de vacantă succesorală, cât şi faptul că aceste unităţi

administrativ-teritoriale, ca orice moştenitor, dobândesc succesiunea privită ca o

universalitate, adică atât activul, cât şi pasivul ei.

În cazul în care există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul

încunoştinţează organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul, iar

acest organ are obligaţia să încredinţeze, de îndată administrarea provizorie a bunurilor

din patrimoniul succesoral unui curator special desemnat.

Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun

succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,

printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele

din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala

moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.

1 „În cazul în care succesibilii au renunţat expres la succesiune ori nu au acceptat-o în termen, succesiunea

devine vacantă după expirarea termenului de acceptare, iar bunurile succesorale trec în proprietatea

statului. Bunurile imobile (ca, de altfel, şi cele mobile), fiind trecute în proprietatea statului, retroactiv, de

la data decesului autorului, nu se poate invoca prescripţia achizitivă, deoarece uzucapiunea nu poate opera

împotriva dreptului de proprietate al statului.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 422 din 4 martie

1982 în „Revista română de drept” nr. 1/1983, p. 70.

N.A. Sub regimul noului Cod civil, moştenirile vacante vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau,

după caz, a municipiului de la locul deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat (art. 1148

C.civ.).

136

Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va

constata că moştenirea este vacantă (art. 1137 C.civ. şi art. 85 Legea 36/1995 şi

notarilor publici).

Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea moştenirii de îndată ce

toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului de

opţiune succesorală, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut.

Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale, certificatul de

vacantă succesorală având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.

Dacă, deşi s-a constatat vacanta moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot

exercita petiţia de ereditare împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.

Cu alte cuvinte, după eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, cei care au

pretenţie la moştenire şi care au fost prejudiciaţi prin emiterea lui trebuie să ceară în

justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor în condiţiile dreptului comun, după care,

pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite eliberarea noului

certificat de moştenitor.1

Dacă comuna, oraşul sau municipiul este legatar testamentar şi moştenirea nu

este vacantă, li se va elibera un certificat de moştenitor şi nu un certificat de

vacanţă succesorală.

Restrângerea răspunderii în limitele activului succesoral nu este condiţionată de

întocmirea inventarului bunurilor succesorale.

De fapt, spre deosebire de ceilalţi moştenitori, în cazul moştenirii vacante nu există

un drept de opţiune succesorală cu privire la moştenirea vacantă pentru că, dacă s-ar

renunţa la moştenirea vacantă, tot statul ar culege bunurile din succesiune ca bunuri fără

stăpân.

Neexistând un drept de opţiune succesorală, nu este aplicabil nici termenul de

un an pentru exercitarea acestui drept. În consecinţă, eliberarea certificatului de

vacanţă succesorală poate fi solicitată nelimitat în timp.

Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu sunt moştenitori sezinari. Ele vor

trebui să ceară punerea în posesie prin eliberarea de către notarul public a certificatului

de vacanţă succesorală.

Certificatul de vacanţă succesorală este şi instrumentul probatoriu al calităţii

procesuale active sau pasive a acestor unităţi în procesele în care fie ar realiza activul

succesoral, fie ar fi chemate să răspundă de datoriile şi sarcinile succesiunii.

1 „Succesibilul care a acceptat moştenirea este considerat că a acceptat-o pentru totdeauna, conform

principiului „semel heres, semper heres”. Prin urmare declaraţia de renunţare la succesiune după

acceptarea ei este lipsită de orice efect juridic. În speţă prima instanţă a respins acţiunea prin care

reclamantul solicita anularea certificatului de succesiune vacantă în temeiul căruia imobilul din litigiu a

fost trecut în proprietatea statului. Recursul a fost însă admis, iar sentinţa modificată în sensul că s-a

constatat nulitatea absolută a certificatului de succesiune vacantă şi nu o nulitate relativă cum considerase

prima instanţă. În acest sens s-a reţinut că reclamantul a fost singurul moştenitor rezervatar, care în anul

1950 a acceptat succesiunea prin declaraţie expresă şi a plătit impozitele până în anul 1965, când s-a emis

certificatul de succesiune vacantă pe motiv că trei moştenitori rezervatari au renunţat la succesiune prin

declaraţii scrise. Cum declaraţia de renunţare nu era de natură să producă niciun efect juridic, greşit s-a

luact act de ea şi s-a eliberat certificatul respectiv, de succesiune vacantă.” Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a

IV-a civilă, decizia nr. 1325/1992 în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1992 nr. din 1993, p.

165-166.

137

Teste grilă:

1) Moştenirea este vacantă:

a) numai dacă nu există rude de grad succesibil, soţ supravieţuitor sau legatari;

b) când nu există moştenitori legali, dar există legatari cu titlu particular;

c) când nu există moştenitori legali, dar există legatari cu titlu universal, în cazurile

în care aceste legate nu epuizează întreaga masă succesorală.

2) Comuna, oraşul sau după caz, municipiul, în cazul moştenirii vacante:

a) nu au drept de opţiune succesorală;

b) răspund pentru pasivul moştenirii dincolo de limitele activului succesoral;

c) răspund pentru pasivul moştenirii în limitele activului succesoral numai dacă a

fost întocmit inventarul bunurilor succesorale;

d) răspund pentru pasivul moştenirii numai în limitele activului succesoral;

e) au drept de sezină.

138

TITLUL V

Transmisiunea moştenirii

Capitolul I

Dreptul de opţiune succesorală

Secţiunea I – Noţiuni generale

§ 1. Noţiunea de opţiune succesorală

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia

sau mai multor persoane fizice sau juridice care există.1

În dreptul român moştenirea se transmite, în puterea legii sau a testamentului,

în clipa în care defunctul încetează din viaţă, nefiind nevoie pentru ca această

transmisiune să aibă loc de nici o manifestare de voinţă din partea succesibilului,

astfel că patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular.

Totuşi, deşi transmiterea patrimoniului succesoral are loc de drept din

momentul deschiderii succesiunii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu.

Codul civil stabileşte în acest sens principiul că „cel chemat la moştenire în

temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa

la ea“ (art. 1100 alin. (1) C.civ.).

Toţi moştenitorii sunt deci în dreptul nostru moştenitori voluntari, neexistând

ca în dreptul roman o categorie de moştenitori necesari (heredes sui et necesarii şi

heredes necesarii), care dobândeau de drept şi obligatoriu moştenirea, fără a avea

posibilitatea să o repudieze.

În dreptul român, succesibilul are drept de opţiune succesorală între

consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea

retroactivă a acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

Succesibilul este deci persoana care îndeplineşte condiţiile pentru a putea

moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (art. 1100

alin. (2) C.civ.).

Dreptul de opţiune succesorală este dreptul subiectiv născut în persoana

succesibililor defunctului chemaţi la moştenire la data morţii acestuia, în temeiul

legii sau al testamentului, de a alege între a accepta moştenirea ori a renunţa la ea.

§ 2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală

Subiect al dreptului de opţiune succesorală este orice persoană care are vocaţie

succesorală, indiferent dacă aceasta este legală sau testamentară, şi fără a deosebi

după cum vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

1 Mihai Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 15-

53; prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 205-225; prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 379-411; Dan Chirică, op.cit., p.

367-394.

139

Calitatea de subiect al dreptului de opţiune succesorală aparţine tuturor

moştenitorilor legali, indiferent de clasa din care fac parte, adică tuturor succesibililor,

adică persoanelor care îndeplinesc condiţii pentru a moşteni.

Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data

deschiderii moştenirii.

Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi legatarilor (art. 1100 alin. (1)

C.civ.).

Raţiunea dispoziţilor menţionate constă în acordarea posibilităţii legatarului

universal sau cu titlu universal care este chemat la activul succesoral, dar care în aceeaşi

măsură trebuie să suporte şi pasivul succesoral, să cântărească şi să opteze între a

renunţa la moştenire şi a o accepta sub beneficiu de inventar.

Legatarul cu titlu particular trebuie să aibă un drept de opţiune pentru că

nimeni nu poate fi gratificat fără voia sa, gratificarea implicând anumite obligaţii

morale de recunoştinţă faţă de de cujus şi de memoria sa, şi chiar obligaţii

patrimoniale dacă legatul este cu sarcini.

Dreptul de opţiune succesorală este inseparabil legat de dreptul la moştenire şi

se transmite din cauză de moarte o dată cu acesta din urmă.

În consecinţă, dacă succesibilul moare înainte de a fi optat, dreptul său de opţiune,

dacă nu s-a stins prin prescripţie, se retransmite la proprii săi moştenitori fără deosebire,

după cum opţiunea are ca obiect o moştenire legală sau testamentară, universală, cu titlu

universal sau cu titlu particular.

Moştenitorii succesibilului vor exercita dreptul de opţiune succesorală separat,

fiecare pentru partea sa în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind

moştenirea autorului lor (art. 1105 alin. (1) C.civ.).

În acest caz partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai

autorului său în temeiul dreptului de acrescământ (art. 1105 alin. (2) C.civ.).

Creditorii personali ai succesibilului neglijent vor putea să accepte succesiunea

pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), în limita îndestulării lor, în temeiul art. 1107

C.civ., întrucât dreptul de opţiune succesorală este un drept patrimonial şi nu un

drept strict personal.

În cazul legatelor, creditorii personali ai legatarului sunt primiţi să accepte legatul

debitorului lor prin acţiunea oblică, numai dacă exerciţiul opţiunii nu ar comporta o

apreciere morală, care ar face ca dreptul de opţiune să dobândească în speţă un caracter

exclusiv personal.

Creditorii succesibilului care a renunţat la o moştenire în frauda lor pot cere

instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de trei

luni, de la data la care au cunoscut renunţarea.

Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către

succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei

acestuia (art. 1122 C.civ.).

Textul consacră un caz particular de acţiune revocatorie, pauliană.

Este necesar deci, să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei acţiuni, în special

frauda debitorului (succesibilul) care prin renunţare sau respectiv acceptarea pură şi

simplă şi-a creat insolvabilitatea sau şi-a mărit starea de insolvabilitate.

§ 3. Actul de opţiune succesorală. Caractere juridice

140

Succesibilul titular al dreptului subiectiv de opţiune succesorală îşi exercită

posibilitatea de a opta manifestându-şi voinţa în cadrul unui act juridic de opţiune

succesorală care poate fi, după caz, acceptarea moştenirii, ori renunţarea la

moştenire.

Acceptarea moştenirii este folosită când succesibilul ştie că moştenirea este

neîndoielnic solvabilă.

Prin acceptare succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor, pe care virtual îl

are din momentul deschiderii moştenirii, şi va beneficia ca atare de moştenire, dar îşi va

limita răspunderea pentru pasivul succesoral la limita activului succesoral (intra vires

hereditatis) şi numai cu bunurile primite (cum viribus).

Moştenitorii legali şi legatari universali sau cu titlu universal răspund pentru

datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral,

proporţional cu cota fiecăruia (art. 1114 alin. (2) C.civ.) şi prin urmare în prezent, sub

regimul noului cod civil, acceptarea moştenirii nu mai prezintă riscul pe care îl prezenta

acceptarea pură şi simplă, din vechiul Cod civil de a accepta o moştenire insolvabilă, şi

de a răspunde cu patrimoniul personal pentru pasivul moştenirii.

Prin renunţarea la moştenire succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv

vocaţia succesorală, va deveni străin de succesiune şi în consecinţă nu va beneficia de

activul succesoral şi nu va răspunde de pasivul succesoral.

Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral voluntar, indivizibil, în

principiu irevocabil, declarativ şi absolut.

A) Este un act juridic unilateral care reprezintă voinţa unei singure persoane, a

succesibilului.

Actul de opţiune succesorală nu este însă un act esenţialmente personal, pentru

că el poate fi făcut nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare legală

sau convenţională sau personal cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

B) Este un act juridic voluntar, care dă expresie libertăţii de alegere a

succesibilului.

Succesibilul nu este obligat să accepte moştenirea la care este chemat.

„Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine” (art. 1106

C.civ.).

Principiul libertăţii de alegere suportă unele excepţii:

a) în cazul folosirii acţiunii oblice de către creditorii personali ai succesibilului;

b) în cazul în care pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane

interesate, un succesibil poate fi obligat prin ordonanţă preşedinţială să îşi exercite

dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa

judecătorească mai scurt decât cel prevăzut de art. 1103 C.civ., de un an.

Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţă judecătorească este

considerat că a renunţat la moştenire (art. 1113 C.civ.);

c) succesibilul care cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din

patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii

este considerat că a acceptat moştenirea chiar dacă anterior renunţase la ea (art.

1119 alin. (1) C.civ.).

C) Este în principiu un act juridic indivizibil

141

Aceasta înseamnă că succesibilul acceptă sau renunţă la moştenire în întregul

ei şi nu pro parte. Nimeni nu poate fi moştenitor pentru o parte din moştenire

(Nemo pro parte heres).

Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzut în art. 1101 C.civ.

care dispune că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este

indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate”.

Totuşi, moştenitorul care în baza legii sau a testamentului cumulează mai

multe vocaţii la moştenire, adică are o vocaţie multiplă, are pentru fiecare dintre

ele, un drept de opţiune distinct.

Legatarul chemat la moştenire şi cu moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea

în oricare din aceste calităţi. Dacă deşi, nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă

că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar cuveni legatarului ca moştenitor legal,

acesta din urmă poate opta doar ca legatar (art. 1102 C.civ.).

Principiul indivizibilităţii actului juridic de opţiune succesorală se opune ca

moştenitorul care a renunţat la moştenirea fostului proprietar decedat să poată să

beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate.1

În cazul stabilirii măsurilor reparatorii privind imobilele preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 prevede în art. 4 alin. 3

că „Succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea sunt repuşi

de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul

prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru

bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi“.

Divizibilitatea opţiunii va putea rezulta din relativitatea lucrului judecat, ori de

câte ori acceptarea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească.

În principiu, opţiunea succesorală produce efecte absolute, erga omnes şi îi

poate fi opusă moştenitorului de oricine are interes.

Totuşi, dacă opţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea

efecte relative, numai între părţile din proces.

Astfel, revocarea renunţării la moştenire pentru fraudă ca urmare a promovării

acţiunii pauliene de către creditor are efecte relative doar între părţile din proces.

D) Este un act juridic, în principiu, irevocabil

Cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni aupra acceptării.

În dreptul roman, acest principiu era consacrat prin adagiul „Semel heres, semper

heres” (Odată moştenitor, rămâi moştenitor).

Principiul irevocabilităţii opţiunii succesorale funcţionează cu caracter absolut

în cazul acceptării moştenirii.

El cunoaşte însă unele excepţii în cazul renunţării la moştenire.

În tot cursul termenului de opţiune renunţătorul poate revoca renunţarea dacă

moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar

reveni.

1 „Beneficiază de dreptul de moştenire al proprietăţii în temeiul art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 în

sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat în termenul

prevăzut de art. 700 C.civ., care au renunţat la succesiune.” Decizia nr. XI din 5 februarie 2007, a

Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie, Luciana Mera şi Adriana Pena în „Recursuri în

interesul legii. Decizii de admitere 1993-2008”, Ed. C.H. Beck, nr. 12, p. 40-42.

„Renunţarea expresă la succesiune, înlătură calitatea de moştenitor şi deci, vocaţia de a cere reconstituirea

dreptului de proprietate în conformitate cu Legea nr. 18/1991.” C.A. Craiova, Secţia civilă, decizia nr.

23/1998, în „Revista juridică a Olteniei” – Curtea de Apel Craiova, nr. 1-2/1999, p. 35.

142

Revocarea renunţării valorează acceptare; bunurile moştenirii fiind preluate în starea

în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri (art.

1123 C.civ.).

E) Este un act declarativ de drepturi care produce efecte retroactive de la

deschiderea succesiunii

Art. 1114 dispune „Acceptarea consolidează transmiterea moştenirii realizată

de plin drept la data decesului”.

Succesibilul acceptant îşi consolidează dreptul asupra moştenirii dobândit de la

moartea defunctului, iar succesibilul renunţător este socotit că nu a fost niciodată

moştenitor.

Credem că şi partajul activului succesoral aflat în indiviziune la data deschiderii

moştenirii produce efecte declarative şi nu constitutive cum prevede în regulă generală

în materie de partaj art. 680 alin. (1) C.civ, întrucât efectul constitutiv al partajului

succesoral este în opinia noastră incompatibil cu ideea transmiterii succesorale de la

defunct la moştenitori, la data deschiderii succesiunii (art. 1143 alin. (2) C.civ.).

În sprijinul opiniei noastre poate fi invocat şi art. 1139 alin. (1) fraza a 2-a C.civ.

„Moştenirea (vacantă – n.m.) se dobândeşte retroiactiv de la data deschiderii ei”.

Cei chemaţi succesiv la moştenire nu sunt succesori în drepturi unii faţă de ceilalţi,

ei succed direct defunctului de la deschiderea succesiunii.

F) Este un act care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie), pentru

că legiuitorul nu admite ca nesiguranţa privind soarta moştenirii să se prelungească.

Dreptul de opţiune succesorală este în principiu un drept absolut al succesibilului de

a alege între posibilităţile conferite de lege.

Succesibilul nu este obligat să justifice motivele opţiunii sale şi nici nu-şi angajează

răspunderea pentru consecinţele alegerii sale.

Există însă situaţii în care opţiunile succesibilului sunt reduse de lege, fie cu titlu de

sancţiune (acceptarea forţată a moştenirii), fie în cazul moştenirilor vacante.

§ 4. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală

Fiind un act juridic, opţiunea succesorală trebuie să emane de la o persoană

capabilă şi să fie manifestarea unei voinţe lipsite de vicii.

Din interpretarea art. 1110 şi 1120 C.civ., rezultă că acceptarea şi implicit

renunţarea la moştenire reprezintă acte de dispoziţie şi că, în consecinţă, pentru

validitatea opţiunii succesorale, succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu

deplină.

Persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă îşi

exercită opţiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în

ambele cazuri, cu autorizarea instanţei tutelare.

În acest scop, în cadrul procedurii succesorale notariale, în cazul moştenitorului

incapabil, se citează reprezentantul său legal şi instanţa tutelară.

În consecinţă, minorul sau interzisul, prin reprezentanţii legali sau după caz cu

acordul ocrotitorului legal şi cu încuviinţarea instanţei tutelare, pot fie accepta, fie

renunţa la moştenire.

A doua condiţie de validitate a actului de opţiune succesorală este

consimţământul neviciat al succesibilului.

Viciile voinţei actului de opţiune succesorală sunt cele prevăzute de dreptul comun

în materie.

143

Practica judiciară a admis că dolul poate vicia nu numai acceptarea, ci şi

renunţarea la succesiune şi că poate proveni de la orice persoană, fie ea

comoştenitor sau terţ.

Este în afară de orice îndoială că actul de opţiune succesorală poate fi anulat şi

pentru violenţă şi se admite că poate fi atacat şi pentru eroare de fapt sau de drept,

dacă eroarea a fost cauza impulsivă şi determinantă a actului de opţiune, cum ar fi

renunţarea abdicativă determinată de eroarea renunţătorului asupra naşterii dreptului la

care se renunţă.

Pentru a produce efectul anulării actului de opţiune, eroarea trebuie să fie scuzabilă,

adică să nu fie imputată vreunei culpe a succesibilului care optează.

Sancţiunea erorii asupra cauzei impulsive şi determinante, ca şi a celorlalte

vicii de consimţământ, este nulitatea relativă a actului de opţiune.

Dacă însă cauza impulsivă şi determinantă ar fi ilicită sau imorală, nulitatea opţiunii

va fi absolută.

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este un act consensual şi, ca atare, nu

necesită a fi manifestat într-o formă anume.

În schimb, renunţarea la moştenire este un act juridic solemn, care este valabil

numai dacă a fost făcut în condiţiile prevăzute de lege ad validitatem adică în formă

autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile

consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege (art. 1120 alin. (2)

C.civ.). Nerespectarea condiţiilor privind capacitatea succesibilului şi exprimarea unui

consimţământ neviciat este sancţionată cu nulitatea relativă a actului de opţiune.

Nerespectarea condiţiilor legale privind caracterul licit al obiectului şi cauzei sau

forma solemnă a actului de opţiune atunci când acesta este cerut de lege este sancţionată

cu nulitatea absolută.

Efectul nulităţii constă în desfiinţarea retroactivă a actului de opţiune

succesorală.

Succesibilul va putea opta din nou în mod valabil, dacă se mai află înăuntrul

termenului de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală.

§ 5. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

Dreptul de opţiune succesorală, ca şi dreptul la moştenire, este un drept

patrimonial supus prescripţiei extinctive.

Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data

deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (1) C.civ.).

Termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală este un termen de

prescripţie, deci susceptibil de suspendare şi repunere în termen, în condiţiile

prevăzute cartea a VI-a din Codul civil.

Termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală se

aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali cu titlu universal

sau cu titlu particular.

Termenul de prescripţie de un an al dreptului de opţiune succesorală se aplică şi

statului, ori unei unităţi administrativ-teritoriale, sau oricărei persoane juridice, atunci

când vine la moştenire ca legatar universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În schimb, dacă statul este chemat să culeagă, în temeiul legii, o moştenire vacantă,

situaţie în care statul nu are drept de opţiune succesorală, organul competent poate

144

solicita eliberarea certificatului de vacanţă al moştenirii, iar notarul public sau instanţa

judecătorească poate constata vacanţa, nelimitat în timp.

Termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de

la „deschiderea moştenirii“, adică din momentul naşterii acestui drept în persoana

succesibililor.

Actul de opţiune al succesibilului, exercitat prematur, adică înainte de

deschiderea moştenirii este nul pentru că poartă asupra unei moşteniri viitoare,

deci eventuale.

După deschiderea succesiunii, succesibilul poate opta din nou, valabil de

această dată.

Termenul de prescripţie se calculează de la deschiderea succesiunii, indiferent

dacă succesibilul vine la moştenire în nume propriu, sau prin reprezentare ori prin

retransmitere.

În ipoteza când succesibilul moare înăuntrul termenului de prescripţie, dar înainte

de a fi optat, dreptul său de opţiune retransmis moştenitorilor trebuie exercitat separat

înăuntrul termenului de un an aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea

autorului lor (art. 1105 alin. (1) C.civ.).

Termenul de prescripţie se va calcula de la un alt moment decât deschiderea

succesiunii în următoarele cazuri:

a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după

deschiderea moştenirii;

b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea

se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă

moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea

de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această

din urmă dată;

c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său,

dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea

moştenirii;

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de

rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este

ulterioară deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (2) C.civ.).

În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior executării

dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va îndeplini mai

devreme de 2 luni de la data la care i se convoacă procesul-verbal de inventariere.

Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu

excepţia cazului în care a acceptat succesiune (art. 1104 C.civ.).

Prin urmare în acest caz, dacă inventarierea durează mai mult de un an sau dacă

perioada rămasă din termen este mai mare de 2 luni, termenul de opţiune succesorală va

fi egală cu durata inventarierii la care se adaugă două luni de la data convocării

procesului-verbal de inventariere.

Excepţia face cazul când succesibilul fără a mai aştepta rezultatul inventarierii a

făcut acceptarea moştenirii pe durata inventarierii.

Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se suspendă în cazurile

prevăzute de art. 2532 C.civ., compatibile cu natura şi finalitatea acestui drept, şi

anume:

145

a) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp

durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate (pct. 2);

b) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care

există o dispoziţie legală contrară (pct. 4);

c) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele

armate ale României, cât timp acesta se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt

avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de

serviciu impuse de necesitate războiului (pct. 8);

d) în cazul în care cel împotriva căruia curge, sau ar urma să curgă prescripţia este

împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp există această

împrejurare; când este temporară forţa majoră, nu constituie o cauză de suspendare a

prescripţiei, decât dacă survine în ultimele şase luni înainte de expunerea termenului de

prescripţie (pct. 9);

De la data la care cauza de suspendare a încetat prescripţia îşi reia cursul, socotindu-

se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare. Cu toate acestea

prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de şase luni de la data

când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiei de şase luni sau mai scurte, care nu

se vor împlini decât după exprimarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care

acesta le are asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili,

ori în lipsa acceptării cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Prescripţia nu curge contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au

acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor în privinţa creanţelor pe

care aceştia le au împotriva moştenirii, de la data acceptării ei şi până la data lichidării

ei (art. 2533 C.civ.).

Problema întreruperii prescripţiei nu se pune practic în materia dreptului de

opţiune succesorală, întrucât dacă succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune în

termen, dreptul însuşi s-a stins.

Este de neconceput ca actul de opţiune exercitat să facă să curgă un nou

termen de prescripţie în care să fie exercitat din nou acelaşi drept.

Chiar şi retractarea renunţării la succesiune trebuie făcută potrivit legii,

înăuntrul termenului de prescripţie, şi nu al unui nou termen care ar curge de la

renunţare.

Succesibilul împiedicat să îşi exercite dreptul de opţiune din „cauze temeinic

justificate“ care nu pot fi imputate culpei sale, dar care nu întrunesc caracterele

forţei majore, poate fi repus în termenul de prescripţie de organul de jurisdicţie

competent.

„Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune

supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent, repunerea în

termen şi judecarea cauzei.

Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat

dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua

în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat

depăşirea termenului de prescripţie” prevede art. 2522 C.civ.

146

Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în termenul de

acceptare al succesiunii.

Astfel, art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 (republicată) a fondului funciar

stabileşte că „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu

s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu

privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt

consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei“.

În acelaşi sens, art. 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede că

„Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt

repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac

obiectul legii.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se cere în temeiul Legii nr. 10/2001“.

Potrivit art. 1112 C.civ. „Este prezumat până la proba contrară, că a renunţat

la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui

de succesibil ca urmare a notificării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea

în termenul prevăzut la art. 1103”.

Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte specifice în materie

succesorală, absolute, erga omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de

către oricine.

Efectul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se întemeiază pe

prezumţia legală relativă a renunţării tacite a succesibilului.

Nu se pune problema dreptului de opţiune succesorală şi fireşte nici a unui

termen de opţiune pentru moştenirile vacante.

Din redactarea art. 1138 C.civ. rezultă că „Moştenirile vacante revin comunei,

oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii şi intră în

domeniul lor privat.”

Rezultă deci, că entităţile menţionate mai sus nu au o opţiune în cazul

moştenirii vacante, şi nu pot renunţa la ea.

Riscul prezentat de imposibilitatea refuzului unei moşteniri vacante insolvabile este

înlăturat de regula suportării pasivului moştenirii vacante numai în limita valorii

bunurilor din patrimoniul succesoral (art. 1139 alin. (2) C.civ.).

§ 6. Inventarul bunurilor succesorale

Bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în tot sau în

parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile legii.

Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot cere notarului

competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral,

toate cheltuielile care se vor face în acest scop fiind în sarcina moştenirii (art. 1115 alin.

(1) C.civ.).

Dacă succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimoniul succesoral se

opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanţa judecătorească de la locul

deschiderii moştenirii.

Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor şi

al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de

notar, fie, după caz, de instanţa de judecată competentă.

147

Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea

provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moştenirii.

Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat.

În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral.

Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu

precizarea locului unde se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo.

În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct,

acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public.

Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul

inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi

semnat de doi martori.

Dacă exista pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor,

notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.

Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili,

iar în caz contrar o altă persoană aleasă de către notar.

În cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesită anumite cheltuieli, acestea

vor fi făcute, cu încuviinţarea notarului, de către custodele prevăzut la alin. l sau, în lipsa

custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor.

Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe baza de proces-verbal

semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu

inventarierea, se va face menţiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-

se custodelui sau curatorului.

Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să dea socoteală notarului

asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea

procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.

Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare,

cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie specializată,

făcându-se menţiune despre aceasta şi în procesul-verbal de inventariere.

Din sumele de bani găsite la inventariere, se vor lăsa moştenitorilor sau celor care

locuiau cu defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:

a) întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;

b) plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata

asigurărilor sociale;

c) acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii.

În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării

dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai

devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de

inventariere (art. 1104 alin. (1) C.civ.).

Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat

moştenitor, afară de cazul în care a acceptat succesiunea (art. 1104 alin. (2) C.civ.).

Legea acordă o excepţie dilatorie succesibilului cu care el poate obţine suspendarea

sau cel puţin amânarea judecării procesului după efectuarea inventarului.

Secţiunea a II-a – Exercitarea dreptului de opţiune succesorală

§ 1. Acceptarea moştenirii

148

Acceptarea moştenirii este actul sau faptul juridic unilateral prin care

succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea, transmisă în mod provizoriu

de la deschiderea acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.

Altfel spus, acceptarea definitivează, consolidează transmisiunea succesorală

realizată de plin drept cu titlu provizoriu la data decesului.

Transmisiunea succesorală operează de drept, prin efectul morţii defunctului şi

de la această dată. Acceptarea produce doar efectul de a atribui un caracter

definitiv acestei transmisiuni operate anterior exprimării ei.

Acceptarea unei succesiuni este deci manifestarea voinţei de a păstra titlul de

moştenitor pe care îl conferă legea, cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul de a mai putea

renunţa la succesiune. (Semel heres, semper heres – odată ce eşti moştenitor, rămâi

moştenitor.)

Acceptarea îşi produce efectele retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii.

Acceptarea moştenirii poate fi voluntară sau forţată.

A. Acceptarea voluntară

Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr-un act juridic

unilateral şi consensual al succesibilului.

Este un act juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voinţe, a

succesibilului, şi consensual, pentru că legea nu cere o formă deosebită ad validitatem

pentru exprimarea acceptării voluntare a moştenirii.

Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită (art. 1108 alin. (1) C.civ.).

I. Acceptarea voluntară expresă

Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul

sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătura privată

(art. 1108 alin. (2) C.civ.). Forma scrisă este concepută atât din raţiuni de ordin probatoriu, cât şi pentru a oferi

un timp de reflecţie mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinţei de a accepta

succesiunea.

De aceea, acceptarea expresă este considerată un act formal, dar nu solemn.

Înscrisul poate fi autentic sau sub semnătură privată, dar nu este necesară folosirea

unor termeni sacramentali sau speciali pentru exprimarea voinţei de a accepta

succesiunea.

Este suficient ca din cuprinsul şi înţelesul actului să rezulte în mod neîndoielnic că

succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor.

Este deci necesar ca prin înscris succesibilul să-şi însuşească neechivoc titlul sau

calitatea de moştenitor, adică să se declare acceptant şi nu doar să menţioneze că are

vocaţie succesorală.

În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia

de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic,

potrivit legii.

II. Acceptarea voluntară tacită

Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care

nu-l putea săvârşi decât în calitate de moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic

intenţia sa de a accepta succesiunea (art. 1108 alin. (3) C.civ.).

149

Actul sau faptul succesibilului trebuie să implice în mod necesar fără echivoc

intenţia de a accepta succesiunea. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a

voinţei de a accepta succesiunea.

Acceptarea tacită, ca şi cea expresă trebuie făcută personal de succesibil sau de

un mandatar convenţional împuternicit special de acesta (cum ar fi mandatarul

împuternicit să vândă bunuri din succesiune).

Succesibilii incapabili sau cei cu capacitate restrânsă optează prin reprezentantul

legal sau cu încuviinţarea reprezentantului legal.

Doctrina a admis că acceptarea tacită ar putea fi făcută şi de către un gestionar de

afaceri, dacă succesibilul ar ratifica înăuntrul termenului de opţiune succesorală

gestiunea, transformând-o retroactiv în mandat. Soluţia nu a fost împărtăşită şi de

instanţele judecătoreşti din cauza caracterului personal al actului de opţiune succesorală.

Acceptarea voluntară tacită este admisă şi în cazul succesiunii testamentare.

Acceptarea voluntară tacită este în toate cazurile pură şi simplă.

În ce priveşte actele echivalente cu o acceptare tacită trebuie distins între actele care

privesc bunuri singulare din succesiune şi acte referitoare la moştenire, privită ca o

universalitate.

Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor

moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:

a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor

asupra moştenirii;

b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori

determinaţi;

c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor

comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de

dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.

Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează

acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că

succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.

Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror

îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor

moştenirii.

Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia

acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant,

trebuie să solicite autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti de la locul deschiderii

moştenirii, potrivit regulilor aplicabile procedurii necontencioase.

Actele de conservare sau de administrare provizorie a bunurilor succesorale

singulare nu constituie o acceptare tacită a succesiunii, întrucât au un caracter

urgent, folosesc tuturor succesibililor, iar din natura lor se poate presupune că

succesibilul le-a făcut ca un gestionar de afaceri şi nu cu voinţa de a se comporta ca un

proprietar al bunurilor succesorale.

Acestea pot fi fapte materiale ca: îngroparea defunctului, reparaţii urgente la

bunurile succesorale, preluarea cheilor de la imobilul succesoral şi a actelor defunctului

pentru a le feri de furt sau distrugere, mutarea definitivă a succesibilului în casa

moştenită, demolarea unor construcţii sau edificarea pe terenul defunctului a unor

construcţii, ori acte juridice cum ar fi: cererea de punere a sigiliilor, de facere a

150

inventarului, de înscriere a unor ipoteci, de plată cu banii succesiunii a unor datorii

urgente ale succesiunii sau de îngropare, întreruperea unei prescripţii.1

Succesibilul va putea, cu autorizarea justiţiei, chiar să vândă mobilele succesiunii

supuse stricăciunii sau a căror conservare este mai oneroasă, fără ca aceasta să

reprezinte o acceptare tacită a succesiunii.

În schimb, actele de administraţie care nu au un caracter urgent, actele de

folosinţă a bunurilor succesorale şi în special actele de dispoziţie presupun şi

implică acceptarea pură şi simplă pentru că succesibilul se comportă ca un

adevărat proprietar şi nu le-ar fi putut săvârşi fără să fi voit să accepte

succesiunea.1

Vor fi socotiţi că au acceptat pur şi simplu succesiunea: moştenitorul care a intrat în

posesia bunurilor succesorale; cel care a vândut fără autorizarea justiţiei mobilele

succesiunii supuse stricăciunii; cel care a cerut împărţeala ori raportul sau care s-a lăsat

condamnat în calitate de moştenitor.

Întrucât legea enumeră doar cu caracter exemplificativ actele de dispoziţie ce

constituie manifestarea tacită a voinţei succesibilului de a accepta succesiunea,

interpretarea voinţei tacite de a accepta succesiunea este lăsată la aprecierea

instanţei, care va trebui să ţină seama de calitatea în care succesibilul a voit să facă

actul, şi de categoria de acte (de conservare, administrare sau de dispoziţie) în care

se încadrează actul concret analizat.

Analiza actului trebuie făcută prin prisma manifestării de voinţă de a accepta.

1 „Demersul făcut de reclamant, înăuntrul termenului de opţiune succesorală, constând în înregistrarea

cererii pentru deschiderea procedurii succesorale, cerere în care şi-a indicat calitatea de succesor, demers

urmat de o altă cerere adresată notarului, tot în calitate de erede, prin care solicita să se dezbată

succesiunea în lipsa lui, motivat de starea de boală, sunt acte de acceptare tacită a succesiunii. Aceste

cereri, ambele formulate în termenul de opţiune succesorală, făcute de reclamant în calitate de erede,

dovedesc fără echivoc intenţia de acceptare a succesiunii tatălui său.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 29 din 8

ianuarie 1999, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 1999.

„Actele materiale constând în plata sicriului, a crucii şi a frişelor de salcâm pentru pod cu prilejul

înmormântării mamei succesibililor, nu se circumscrie categoriei juridice a actelor cu semnificaţia

juridică de acceptare tacită a succesiunii. Actele efectuate de pârâţii-recurenţi se înscriu în categoria

actelor de conservare, de administrare provizorie şi nu constituie o acceptare tacită a succesiunii, deoarece

ele au un caracter urgent, folosesc tuturor celor îndreptăţiţi, fără a afecta fondul moştenirii, iar prin natura

lor dau naştere prezumţiei că succesibilul le-a efectuat din considerente de ordin moral, cu titlu de

gestiune de afaceri, şi nu cu voinţa de a se comporta ca un proprietar.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1739

din 1 noiembrie 2002, publicată în „Jurisprudenţa Curţii de Apel” Iaşi în materie civilă pe anul 2002, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 71-72.

„Acceptarea tacită a unei succesiuni nu poate fi constatată decât dacă rezultă dintr-un act al succesibilului,

care învederează intenţia acestuia de a succeda. Luarea din succesiune a unor bunuri, care, prin natura,

numărul şi valoarea lor, exclude ideea unor amintiri de familie, este de natură să justifice concluzia că a

fost făcută în vederea acceptării moştenirii. Aşa fiind, luarea de către pârâtă a unor bunuri aparţinând

mamei sale, constând într-o mobilă şi o plapumă, cât şi comportarea sa ulterioară faţă de bunurile

administrate de tatăl său, duc la concluzia certă că a avut intenţia de a accepta succesiunea defunctei.”

Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1503 din 28 iunie 1988, în „Revista română de drept nr. 3/1989, p.

66. 1 „Folosirea imobilului ce face obiectul legatului de către legatar, constituie act de acceptare a succesiunii,

iar cererea legatarului privind înscrierea lui în certificatul de moştenitor este întemeiată. De altfel, legatul

întocmit în beneficiul acestuia fond cu titlu particular, legatarul nu era obligat să accepte moştenirea. În

această ipoteză, dreptul de proprietate asupra bunului individual determinat, cu care a fost gratificat

legatarul, intră din momentul deschiderii succesiunii în patrimoniul acestuia, iar dreptul de a cere

predarea legatului poate fi realizat prin acţiunea în revendicare.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1127 din 14

iulie 1999, în „Jurisprudenţa Curţii de Apel”, Iaşi în materie civilă pe anul 1999, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000, p. 80-81.

151

De aceea, soarta actului ca atare este indiferentă. Astfel, o desistare de la o acţiune

succesorală care valorează acceptare tacită nu are nici o influenţă asupra acceptării care

rămâne valabil exprimată.

Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil cu privire la bunurile succesorale

sunt actele cele mai categorice şi mai clare de acceptare voluntară tacită a

succesiunii.

Actele de dispoziţie, indiferent de natura lor, având ca obiect bunuri succesorale

individuale, constituie acte de acceptare pură şi simplă tacită a întregii moşteniri, în

virtutea principiului indivizibilităţii opţiunii succesorale.

Nu constituie acceptare tacită a moştenirii actele de înstrăinare a unui bun

succesoral, când succesibilul a crezut în mod greşit că bunul este al său pentru că din

acest act nu rezultă intenţia succesibilului de a accepta succesiunea.

În schimb, dacă succesibilul înstrăinează un bun pe care defunctul îl deţinea cu titlu

precar, crezând că înstrăinează un bun succesoral, el este considerat că a acceptat tacit

succesiunea, intenţia lui de a se comporta ca un moştenitor (proprietar) la succesiune

fiind evidentă.

Prin urmare, acceptarea tacită a succesiunii rezultă mai mult din intenţie decât

din felul actului sau faptului juridic.

Vor fi considerate ca acte de acceptare tacită a succesiunii: donaţia, vânzarea,

schimbul unor bunuri succesorale, constituirea de drepturi reale (ipoteci, servituţi

etc.) asupra imobilelor succesorale.

Potrivit art. 1110 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ. constituie acceptare tacită a

succesiunii şi renunţarea, chiar gratuită, a succesibilului în folosul unuia sau mai

multor moştenitori (inclusiv moştenitori subsecvenţi), precum şi renunţarea

abdicativă (în folosul tuturor comoştenitorilor) dacă a fost făcută cu titlu oneros.

Practic, numai renunţarea abdicativă (pură şi simplă) impersonală şi cu titlu gratuit

constituie „renunţare la moştenire“, celelalte renunţări la succesiune in favorem

constituie acte de acceptare tacită a moştenirii, însoţite de acte de înstrăinare între

vii a drepturilor succesorale.

Sunt acte de acceptare tacită a succesiunii promovarea de către succesibil a

unor acţiuni în justiţie care implică indirect, dar neechivoc însuşirea calităţii de

moştenitor, cum ar fi acţiunea în revendicarea bunurilor succesorale, cererea de

partaj a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor sau de reducţiune a

liberalităţilor excesive, cererea de predare a legatului cu titlu particular sau

opunerea la predarea legatului în calitate de pârât, cererea de anulare a

testamentului.1

Nu are importanţă soluţia pe fond pronunţată în acţiune şi nici măcar desistarea

succesibilului de la acţiune; succesibilul este considerat că a acceptat pur şi simplu

1 „Introducerea de către soţia supravieţuitoare în termenul de opţiune succesorală unei acţiuni prin care a

solicitat constatarea calităţii sale de unică moştenitoare şi întinderea masei, exprimă intenţia reclamantei

de a-şi apropia numai pentru sine masa de împărţit şi a-şi adjudeca numai pentru sine calitatea de erede,

acţiune care exercită în termenul de opţiune succesorală, are semnificaţia juridică a unui act de

acceptare.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 469 din 24 aprilie 1998, în „Culegere de practică judiciară a Curţii

de Apel” Iaşi pe anul 1998, p. 43-44.

„Participarea succesibililor la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil (inclus în

masa succesorală), constituie un act de acceptare tacită a moştenirii – dacă actul s-a încheiat în termenul

de opţiune succesorală, chiar dacă, ulterior, din indiferent ce motive, antecontractul nu a fost urmat de un

act de înstrăinare, întocmit în formă autentică.” Trib. Jud. Sălaj, decizia nr. 82 din 26 martie 1986, în

„Revista română de drept nr. 8/1986, p. 74.

152

moştenirea, dacă din participarea lui în proces rezultă în mod neechivoc că a acceptat

succesiunea.

În sfârşit, actele de administrare cu caracter definitiv a patrimoniului

succesoral, săvârşite în termenul de opţiune succesorală, care angajează viitorul,

sunt considerate acte de acceptare tacită a succesiunii.

Astfel, sunt încheierea între comoştenitori a unei convenţii privind administrarea

bunurilor succesorale, încasarea de creanţe care nu reprezintă venituri curente (chirii) de

la debitorii succesiunii, efectuarea de cheltuieli utile sau voluptuarii cu bunurile

succesorale, locaţiunea bunurilor succesorale, plata impozitelor pe clădirile, terenurile,

autovehiculele succesorale ori a taxelor succesorale.

În schimb, aşa cum am arătat, actele de administraţie provizorie, ca şi actele de

conservare nu pot conduce la concluzia că succesibilul care le-a făcut şi-a

manifestat voinţa de a accepta succesiunea.1

Ori de câte ori va face un act de dispoziţie sau de administraţie definitivă, în

interesul succesiunii şi fără intenţia de fi considerat acceptant, succesibilul prudent va

trebui să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei pentru efectuarea actului, cu precizarea

că efectuarea lui nu înseamnă acceptarea succesiunii.

În caz contrar, actul valorează acceptarea tacită a succesiunii pe care succesibilul nu

o poate înlătura prin inserarea unei declaraţii în cuprinsul actului sau printr-un act

ulterior că nu a înţeles să accepte succesiunea.

B. Acceptarea forţată

Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de

opţiune şi reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârşirea, cu rea credinţă, de către

succesibil a unor delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri

din patrimoniul succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau a ascuns o donaţie supusă

raportului sau reducţiunii (art. 1119 C.civ.).

Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul

succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii este considerat că a

acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept

cu privire la bunurile sustrare sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze sau să

reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

Moştenitorul aflat în situaţia de mai sus este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile

moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

Succesibilul nu îşi exprimă voinţa de a accepta succesiunea, ci de a săvârşi fapte

juridice ilicite cu privire la bunurile succesiunii, fapte pe care legea le sancţionează,

considerându-l acceptant al succesiunii în lipsa voinţei succesibilului şi chiar împotriva

acestei voinţe.

Pentru a opera acceptarea forţată1 este necesar să existe cumulativ:

1 „Primirea unor bunuri de pomană şi faptul de a locui un interval de timp cu soţul defunctei pentru a-i fi

de ajutor, la domiciliul acestuia, nu pot fi considerate ca acte de acceptare tacită a succesiunii,

neprezentând caracterul juridic al unei acceptări a succesiunii.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 969 din 16

iunie 1999, publicată în „Jurisprudenţa Curţii de Apel” Iaşi în materie civilă pe anul 1999, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2000, p. 79-80. 1 „Acceptarea forţată, care este opera legii, este impusă moştenitorilor care s-au făcut culpabili de darea la

o parte sau dosirea unor bunuri succesorale. Din termenii textului, rezultă necesitatea existenţei unui

element obiectiv (deţinerea clandestină prin sustragerea sau tăinuirea unor bunuri succesorale) şi a unui

element subiectiv (intenţia frauduloasă).

153

a) un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea

unor bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donaţii supuse

raportului ori reducţiunii.

Noţiunile de sustragere sau ascundere frauduloasă au fost interpretate extensiv de

practica judiciară în sensul oricăror manopere frauduloase, săvârşite prin fapte comisive

sau prin fapte omisive, destinate să diminueze activul succesoral în scopul prejudicierii

moştenitorilor şi creditorilor succesorali şi avantajării succesibilului de rea-credinţă.

Cu sustragerea şi dosirea au fost astfel asimilate şi falsificarea şi prezentarea

unui testament sau a unui înscris fals constatator al unei creanţe asupra succesiunii de

către succesibilul de rea-credinţă, nedeclararea unei donaţii, dar manual sau donaţii

deghizate atunci când este raportabilă sau chiar neraportabilă, dar supusă reducţiunii,

nedeclararea unor datorii către moştenire etc.

Este necesar, în toate cazurile, ca darea la o parte sau ascunderea să fie făcute în

clandestinitate, adică fără ştirea celorlalţi comoştenitori;

b) un element subiectiv, psihologic, intenţia frauduloasă, săvârşirea faptelor de

sustragere sau ascundere cu rea credinţă.

Nu se cere ca fapta moştenitorului să constituie o infracţiune.

Este însă necesar ca ea să constituie un delict civil întemeiat pe dol, şi nu doar

un cvasidelict întemeiat pe culpă.

Fapta moştenitorului presupune existenţa discernământului acestuia. Potrivit art.

1366 C.civ. „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub

interdicţie nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său

la data săvârşirii faptei.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de

cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.

Este deci esenţială şi absolut necesară intenţia de a păgubi pe ceilalţi

comoştenitori sau pe creditorii moştenirii pentru a califica fapta succesibilului ca

acceptare forţată a moştenirii.1

Cele două componente ale faptei, trebuie să fie într-o deplină conexitate, pentru a se realiza scopul

urmărit prin fraudă, şi anume acela de păgubire a comoştenitorilor.

În cazurile de dosire sau dare la o parte a bunurilor din succesiune, Codul civil prevede două sancţiuni şi

anume: moştenitorul culpabil este lipsit de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile ascunse şi, totodată, este

decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar.

Deci, pentru ca un succesibil să fie înlăturat de la succesiunea unor bunuri, trebuie să se facă dovada că

ele au existat în patrimoniul defunctului, că au fost ascunse, nefiind cunoscute celuilalt moştenitor, astfel

că s-a urmărit păgubirea lui.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1979 din 28 octombrie 1992, în „Dreptul”

nr. 8 din 1993, p. 80-81.

„Pentru ca darea la o parte sau ascunderea unor lucruri din succesiune să fie de natură a atrage sancţiunea

prevăzută de lege, ca eredele să nu poată lua din aceste lucruri, este necesar a se stabili caracterul

fraudulos al ascunderii, care poate să îmbrace şi forma omisiunii de a trece bunurile de inventar.” C.S.J.,

Secţia civilă, decizia nr. 622 din 10 aprilie 1990, în „Dreptul” nr. 9-12 din 1990, p. 236-237. 1 „Nu este necesar ca fapta de sustragere a bunurilor moştenirii să constituie un delict penal, fiind

suficient ca moştenitorul să fi săvârşit un delict civil, întemeiat pe dol. De asemenea, dispoziţia legală

menţionată este incidentă numai dacă dosirea sau darea la o parte are de obiect bunuri succesorale, frauda

trebuind să fie săvârşită de un moştenitor, având drept scop păgubirea moştenitorilor prin înlăturarea

egalităţii dintre ei.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2520 din 24 noiembrie 1989, în Dreptul nr.

8/1990, p. 79.

„Soţului supravieţuitor, căruia i se cuvin, în totalitate (când nu vine în concurs cu descendenţii), în afară

de porţiunea sa succesorală legală, bunurile mobile ce alcăuiesc gospodăria casnică, nu-i sunt aplicabile

sancţiunile prevăzute de Codul civil pentru dosire sau dare la o parte a unui asemenea bun. În acest caz,

comoştenitorii, în afară de descendenţi, neavând nici un drept asupra mobilelor ce alcătuiesc gospodăria

154

Paguba constă în ruperea egalităţii dintre comoştenitori sau în cazul creditorilor,

prin micşorarea masei bunurilor pe care aceştia le urmăresc.

Actele materiale de sustragere sau donaţie şi intenţia frauduloasă a moştenitorului

care le-a săvârşit trebuie dovedite de comoştenitorul sau creditorul interesat;

c) dosirea sau darea la o parte trebuie să aibă ca obiect bunuri succesorale sau

fructele civile sau naturale ale acestor bunuri.

În mod logic, moştenitorul nu poate fi pedepsit decât dacă a săvârşit delictul civil

după deschiderea succesiunii. Totuşi se admite în doctrină că sancţiunile se vor aplica şi

în cazul în care dosirea sau darea la o parte au fost făcute înainte de deschiderea

succesiunii şi chiar cu complicitatea defunctului, cu intenţie frauduloasă;

d) sustragerea sau dosirea frauduloasă trebuie să fie săvârşite de un

moştenitor cu vocaţie concretă la moştenire, fie el moştenitor legal, fie

legatar universal sau cu titlu universal.

Legatarul cu titlu particular nu poate fi subiect al delictelor civile prevăzute de art.

1119 alin. (1) C.civ. pentru că dacă şi-a însuşit bunul care formează obiectul legatului

nu poate dăuna celorlalţi comoştenitori, iar dacă şi-a însuşit alte bunuri succesorale a

acţionat ca un terţ fără vocaţie succesorală şi va răspunde civil şi eventual penal, ca un

hoţ.

Deci pedeapsa acceptării forţate nu poate fi aplicată împotriva legatarului cu

titlu particular şi nici el nu se poate prevala de ea.

C. Efectele acceptării moştenirii

I. Efecte generale şi comune

Efectul general şi comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea

(definitivarea) titlului de moştenitor al succesibilului.

Transmisiunea succesiunii care a operat cu titlu provizoriu prin efectul legii din

momentul deschiderii succesiunii devine, prin efectul acceptării, definitivă.

Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data

decesului (art. 1114 alin. (1) C.civ.).

Prin acceptare, succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală şi nu

mai poate renunţa la moştenire.

II. Efectele acceptării voluntare

Acceptarea voluntară a moştenirii nu va produce confuziunea între patrimoniul

succesoral cules şi patrimoniul propriu al moştenitorului acceptant şi ca urmare acesta

va răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesoral, şi numai cu

bunurile din patrimoniul succesoral culese.

Prin urmare în cazul în care va fi urmărit de creditorii moştenirii moştenitorul

acceptant va putea invoca beneficiul separaţiei patrimoniului personal de patrimoniul

succesoral.

Moştenitorii legali şi legatarii universali sa cu titlu universal răspund pentru

datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral,

proporţional cu cota fiecăruia (art. 1114 alin. (2) C.civ.).

Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile

moştenirii.

casnică, sustragerea lor de către soţul supravieţuitor nu duce la crearea inegalităţii între ei.” Trib. Suprem,

Secţia civilă, decizia nr. 1349 din 25 iunie 1983, în Revista română de drept nr. 6/1984, p. 63.

155

Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau

bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;

b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire

culeasă de către testator şi nelichidată încă;

c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii (art. 1114 alin. (3) C.civ.).

În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate

în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi

sarcinilor moştenirii.

Prin acceptare, moştenitorul universal sau cu titlu universal, fiind un „având

cauză“, va succeda defunctului în toate raporturile contractate de acesta cu terţii.

III. Efecte specifice ale acceptării forţate

Art. 1119 C.civ. prevede în caz de sustragere sau ascundere frauduloasă a

bunurilor succesorale două sancţiuni:

a) prima constă în lipsirea moştenitorului fraudulos de partea care i s-ar fi

cuvenit din bunurile pe care le-a sustras sau le-a ascuns, sau după caz la obligarea

sa la raportul sau la reducţiunea donaţiei ascunse fără a participa la distribuirea

bunului donat.

Scopul sancţiunii este ca egalitatea dintre moştenitori să nu fie ruptă prin frauda

unuia, în prejudiciul celorlalţi.

Sancţiunea se va aplica tuturor moştenitorilor care au capacitate delictuală, adică au

lucrat cu discernământ.

Discernământul este prezumat relativ la persoanele care au împlinit 14 ani şi nu sunt

puse sub interdicţie, iar în cazul persoanelor sub 14 ani, el trebuie dovedit.

Trebuie precizat că deşi succesibilul vinovat nu beneficiază de partea ce i s-ar

fi cuvenit din bunurile sustrase sau ascunse, el va răspunde de datoriile şi sarcinile

moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu bunurile sale proprii

(art. 1119 alin. (2) C.civ.).

Cu alte cuvinte el nu va putea invoca beneficiul separaţiei patrimoniului personal de

cel succesoral.

b) a doua sancţiune constă în decăderea moştenitorului vinovat din facultatea

de a renunţa la moştenire.

Dacă a optat mai înainte, el este decăzut din renunţarea anterior săvârşită şi

considerat că a acceptat moştenirea.

c) Moştenitorul vinovat este socotit prin puterea legii că a acceptat moştenirea,

angajându-şi răspunderea pentru pasivul succesoral, inclusiv cu bunurile sale

proprii şi chiar dacă pasivul ar depăşi activul succesoral.

§ 2. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin

care succesibilul declară în mod categoric şi precis în faţa notarului public sau

după caz la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi

limitele prevăzute de lege, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să

uzeze de drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i-o conferă asupra

succesiunii.

Renunţarea la moştenire trebuie făcută în termenul de opţiune succesorală.

156

Prin renunţarea la moştenire, succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia

sa succesorală, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 alin. (1)

C.civ.).

Renunţarea la moştenire trebuie să fie expresă.

Renunţarea la moştenire nu se presupune (art. 1120 alin. (1) C.civ.).

Renunţarea succesorală nu este niciodată presupusă, pentru că nimeni nu este

presupus a renunţa la dreptul său. În opinia noastră dispoziţia art. 1120 alin. (1) se referă la prezumţiile simple bazate

pe acte sau fapte ale succesibilului, nu şi la prezumţiile legale de renunţare, prevăzute de

altfel de art. 1112 şi 1113 C.civ.

Astfel art. 1112 C.civ. stabileşte o prezumţie legală relativă de renunţare la

moştenire, dispunând că „Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la

moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de

succesibil, ca urmare a notificării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în

termenul prevăzut la art. 1103”.

Art. 1113 C.civ. stabileşte o prezumţie legală absolută de renunţare la moştenire în

cazul în care pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate,

succesibilul a fost obligat prin ordonanţă preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune

succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel

de un an prevăzut de art. 1103 şi nu şi-a exercitat acest drept.

Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor legali sau testamentari cu

vocaţie universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În mod obişnuit, succesibilul renunţă la moştenire dacă aceasta este în mod

neîndoielnic insolvabilă sau dacă, fiind obligat la raport, doreşte să păstreze donaţia.

Renunţarea la succesiune trebuie să fie întotdeauna expresă şi făcută în formă

autentică, la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile

consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

Renunţarea poate fi făcută în mod valabil numai după deschiderea succesiunii, adică

după naşterea dreptului de opţiune succesorală.

Renunţarea la o succesiune nedeschisă este nulă absolut, ca orice pact asupra unei

succesiuni viitoare.

Renunţarea la moştenire este valabilă şi îşi produce efectele numai dacă

succesibilul nu a acceptat în prealabil succesiunea, căci acceptarea are efect

irevocabil. (Semel heres, semper heres.)1

Renunţarea este indivizibilă.

Nu este admisibilă renunţarea la o parte din succesiune şi acceptarea celeilalte părţi.

(Nemo pro parte heres.)

Renunţarea la moştenire trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu

titlu gratuit.

Renunţarea in favorem, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori

determinaţi, şi renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor

comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, sunt considerate de lege (art. 1110 alin.

(1) lit. b şi c C.civ.) ca acte de acceptare tacită a moştenirii.

1 „Succesibilul care a acceptat moştenirea este considerată că a acceptat-o pentru totdeauna, conform

principiului „semel heres, semper heres”. Prin urmare declaraţia de renunţare la succesiune după

acceptarea ei este lipsită de orice efect juridic.” Trib.Mun. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.

1325/1992 în „Culegere de practică judiciară civilă” pe anul 1992, p. 165-166.

157

La fel, renunţarea cu titlu oneros făcută în favoarea tuturor moştenitorilor este

considerată de lege acceptare pură şi simplă tacită a moştenirii.

Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn şi trebuie făcută în forma

unei declaraţii scrise semnate de renunţator sau, în cazul celor lipsiţi de capacitate

de exerciţiu, de reprezentantul lor, iar al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,

de ei personal şi de ocrotitorul legal, şi având în amândouă cazurile încuviinţarea

prealabilă a instanţei tutelare.

Declaraţia de renunţare făcută în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cum ar fi

spre exemplu o renunţare la succesiune făcută printr-un înscris sub semnătură privată,

este nulă absolut şi lipsită de efecte.

Declaraţia de renunţare se înscrie, pe cheltuiala renunţatorului, pentru

informarea terţilor în registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit

legii.

Lipsa înscrierii în registrul naţional notarial nu afectează validitatea actului de

renunţare şi nu ar putea fi invocată drept cauză de nulitate a declaraţiei de nulitate

de către succesibilul renunţător pentru a putea accepta moştenirea.

În schimb, faţă de un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat un

bun succesoral de la succesibilul renunţător, renunţarea neînscrisă în registru nu

este opozabilă.

Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este retroactiv desfiinţat,

renunţătorul devenind o persoană străină de moştenire.

Art. 1121 C.civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care renunţă este

considerat că nu a fost niciodată moştenitor“.

Efectele renunţării se produc erga omnes dacă declaraţia de renunţare a fost înscrisă

aşa cum prevede legea în registrul naţional notarial.

Renunţătorul pierde partea din moştenire la care avea dreptul.

Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire

sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea.

Moştenitorul renunţător decedat nu poate fi reprezentat. Descendenţii lui pot

culege succesiunea defunctului numai dacă sunt chemaţi la ea în nume propriu.

Prin efectul retroactiv al renunţării, renasc drepturile reale sau de creanţă ale

renunţătorului împotriva defunctului sau ale acestuia (ale moştenirii) împotriva

renunţătorului, stinse prin consolidare sau confuziune, prin efectul legii, la data

deschiderii succesiunii.

Moştenitorul renunţător nu este obligat la raport şi poate păstra donaţia

primită de la defunct în timpul vieţii acestuia.

Totuşi, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la

raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la

moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului

la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal (art. 1147 alin. (2) C.civ.).

Ca efect al renunţării, creditorii succesibilului renunţător nu pot urmări patrimoniul

succesoral, după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile

din patrimoniul renunţătorului.

În sfârşit, renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele legale pentru efectuarea

procedurii succesorale notariale.

Deşi în principiu renunţarea este irevocabilă, totuşi, pentru a evita vacanţa

succesorală, legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării şi

să o revoce, dar numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:

158

a) să nu fi expirat termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală;

b) succesiunea să nu fi fost între timp acceptată de un alt succesibil care au

vocaţie la partea cre i-ar reveni.

„În tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă

moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar

reveni, dispoziţiile art. 1120 aplicându-se în mod corespunzător” prevede art. 1123

C.civ.

Acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică retractarea

renunţării făcute de succesorul universal sau cu titlu universal.

Decăderea renunţătorului din dreptul de a retracta renunţarea prin împlinirea

termenului de prescripţie operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană

interesată şi chiar din oficiu.

Legea prevede condiţii de formă speciale pentru retractarea renunţării, în sensul că

revocarea se va face în aceleaşi condiţii de formă autentică şi de înscriere în registrul

special, simetric cu renunţarea la moştenire.

Revocarea renunţării nu face să renască dreptul de opţiune succesorală, ci

constituie prin ea însăşi o acceptare a succesiunii.

Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluare

în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra

acelor bunuri (art. 1123 C.civ.).

Efectele revocării renunţării operează retroactiv de la data deschiderii succesiunii.

Renunţarea la moştenire făcută cu încălcarea formelor prevăzute de lege ad

solemnitatem este nulă absolut. Nulitatea absolută poate fi invocată de succesibil

sau de creditorii săi personali sau de creditorii succesorali.

În cazul în care voinţa succesibilului renunţător a fost viciată prin violenţă, dol sau

eroare, renunţarea este anulabilă.

Anularea renunţării poate fi solicitată numai de succesibilul renunţător.

Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen

de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri

din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate

relativă (art. 1124 C.civ.).

Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei

revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de trei luni de la data la

care au cunoscut renunţarea (art. 1122 alin. (1) C.civ.).

Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către

succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei

acestuia.

159

Capitolul II

Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii

Secţiunea I – Obiectul transmisiunii1

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia

sau mai multor persoane fizice sau juridice în fiinţă (art. 953 C.civ.).

Patrimoniul este o universalitate juridică care cuprinde totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor cu conţinut patrimonial (economic) ale persoanei, precum şi bunurile la care

se referă aceste drepturi.

Transmisiunea moştenirii cuprinde atât activul, cât şi pasivul patrimonial al

defunctului.

Activul patrimonial succesoral este format numai din drepturile patrimoniale

existente la data deschiderii moştenirii.

În activul moştenirii intră deci drepturile patrimoniale ale defunctului,

indiferent de natura lor, drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de

creanţă, drepturi patrimoniale de autor şi acţiunile în justiţie patrimoniale la care

defunctul avea dreptul şi care pot fi continuate sau chiar pornite de moştenitori.

Vor fi incluse în activul moştenirii şi fructele naturale şi civile produse de bunurile

succesorale, după deschiderea moştenirii, precum şi drepturile generate de raportul

donaţiilor sau de reducţiunea liberalităţilor excesive, deşi acestea nu făceau parte din

patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii.

Nu vor intra în activul moştenirii drepturile cu caracter viager care se sting la

moartea titularului, drepturile constituite în favoarea defunctului intuitu personae şi

acţiunile în justiţie prin care se valorifică aceste drepturi.

Pasivul moştenirii este constituit din datoriile şi sarcinile moştenirii.

Datoriile moştenirii sunt obligaţiile patrimoniale ale defunctului indiferent de

izvorul şi natura lor ori de persoana creditorului, existente în patrimoniul

succesoral la data deschiderii succesiunii.

Nu sunt datorii ale moştenirii şi ca atare nu sunt incluse în pasivul moştenirii

obligaţiile defunctului care se sting prin moartea sa (viagere) sau cele intuitu personae.

Sarcinile moştenirii sunt obligaţiile care se nasc în persoana moştenitorilor la

deschiderea succesiunii sau ulterior.

Sunt sarcini ale moştenirii: cheltuielile de înmormântare şi cele făcute cu pomenile

(parastasele) pentru rememorarea defunctului, cheltuielile pentru administrarea şi

lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele pentru bunurile succesorale sau

pentru efectuarea procedurii succesorale, plata legatelor cu titlu particular (şi a sarcinilor

impuse de defunct moştenitorilor) dacă acestea au ca obiect o sumă de bani sau bunuri

1 Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 245-257; prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 451-454; M. Eliescu, op.cit., p. 15-

87.

N.A. Deşi în definiţia moştenirii, Codul civil foloseşte sintagma „transmiterea patrimoniului”, în titlul IV

al Cărţii a IV-a este folosită noţiunea sinonimă „transmisiune”. Titlul IV este intitulat „Transmisiunea şi

partajul moştenirii”. Pentru acest motiv vom întrebuinţa în continuare în acest capitol noţiunea folosită de

codul civil de „transmisiune”.

160

determinate generic ori obligaţii de a face sau a nu face, conferind astfel legatarului

calitatea de creditor al succesiunii.1

În schimb, dacă legatul are ca obiect un drept real asupra unui bun individual

determinat, legatarul dobândeşte calitatea de titular al dreptului real (de proprietate,

uzufruct etc.) din momentul deschiderii succesiunii, deci legatul nu va reprezenta un

pasiv al succesiunii. Pentru predarea bunului, legatarul va acţiona în calitate de

proprietar şi nu în calitate de creditor.

Secţiunea a II-a – Transmisiunea activului moştenirii

Transmisiunea activului şi pasivului succesoral se produce de drept, prin

efectul legii, în momentul decesului titularului parimoniului.

Transmisiunea succesorală poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu

particular.

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul defunctului la data

decesului acestuia.

Titularii transmisiunii sunt moştenitorii cu vocaţie universală: moştenitori legali sau

legatari universali, care sunt virtual chemaţi la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă

concret emolumentul succesoral pe care îl vor culege va fi mai mic decât activul

succesoral.

Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă-parte) din

moştenire.

Titularul dreptului este succesorul cu titlu universal: moştenitor legal sau legatar cu

titlu universal care este chemat la moştenire în limita cotei la care are vocaţie legală sau,

după caz, testamentară.

Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri,

determinate sau determinabile, privite ut singuli (singular).

Titular al transmisiunii cu titlu particular este legatarul cu titlu particular.

Natura dreptului dobândit de legatarul cu titlu particular depinde de obiectul

legatului.

Dacă acesta este un drept real asupra unui bun individual determinat sau un drept

asimilat acestuia (dreptul defunctului asupra unei succesiuni deschise, dar nelichidate),

legatarul cu titlu particular devine proprietar din momentul deschiderii succesiunii,

dobândind dreptul de la defunct.2

Dacă obiectul legatului este un bun de gen, o obligaţie de a face sau a nu face sau un

bun al altuia, legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat

la plata legatului.

1 „Coerezii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia.

Spre deosebire de datorii, prin sarcini se înţeleg toate obligaţiile privitoare la moştenire şi care se nasc în

persoana succesorilor, atât la deschiderea succesiunii, cât şi după această dată.

Cheltuielile de înmormântare, în măsura în care nu sunt excesive, trebuie suportate de toţi moştenitorii, în

proporţie cu cotele-părţi ce le revin din succesiune.” Trib. Suprem. Secţia civilă, decizia nr. 478 din 25

februarie 1989, în „Dreptul” nr. 1-2 din 1990, p. 128. 2 „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire accesiune

naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri, expres

prevăzute de lege (art. 887 alin. (1) C.civ.).

În cazurile de mai sus, titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea

funciară decât după ce s-a făcut înscrierea (art. 887 alin. (3) C.civ.).”

161

Drepturile reale succesorale se transmit la moştenitori în stare de indiviziune,

comoştenitorii dobândind cote-părţi ideale din dreptul real, corespunzător cotelor

lor succesorale.

Drepturile exclusive ale fiecărui moştenitor asupra bunurilor moştenirii vor fi

stabilite prin partaj.

În schimb, creanţele defunctului (chiar şi cele solidare) se divid la deschiderea

succesiunii între comoştenitori universali sau cu titlu universal, corespunzător cu

cota succesorală a fiecăruia.

Prin urmare, fiecare moştenitor va putea urmări pe debitor numai pentru partea lui

de creanţă.

Fac excepţie creanţele al căror obiect este indivizibil, fiecare moştenitor putând cere

în totalitate executarea obligaţiei.

Secţiunea a III-a – Transmisiunea pasivului moştenirii

Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se suportă de

către succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei moştenitori legali sau

legatari testamentari universali sau cu titlu universal, deoarece ei sunt chemaţi la

un patrimoniu sau la o fracţiune din el.

Întrucât patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care cuprinde

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor defunctului, odată cu transmiterea activului

moştenirii şi în aceeaşi proporţie cu cota succesorală a fiecăruia operează de la

data deschiderii succesiunii şi transmisiunea pasivului moştenirii.

Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (art.

1155 alin. (1) C.civ.).

În acelaşi sens, art. 1114 alin. (2) C.civ. prevede că „Moştenitorii legali şi

legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile

moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota

fiecăruia”.

Succesorii universali sau cu titlu universal răspund de patrimoniul succesoral numai

dacă au acceptat moştenirea. Renunţătorul, fiind socotit că nu a fost vreodată succesor,

nu are această obligaţie.

Legatarii particulari care sunt dobânditori cu titlu particular ai unui anumit

drept nu răspund în principiu pentru pasivul succesoral.

Totuşi, în mod excepţional, legatarul cu titlu particular va fi obligat să suporte

plata unor datorii şi sarcini ale moştenirii în următoarele cazuri:

a) dacă testatorul a impus expres sau tacit legatarului cu titlu particular

obligaţia de a plăti anumite datorii sau legate;

b) dacă legatul are ca obiect un imobil ipotecat, legatarul cu titlu particular, deşi

nu este obligat personal să plătească datoria defunctului, nefiind debitor, totuşi, în

calitate de proprietar al bunului (propter rem), este ţinut de obligaţiile garantate prin

ipotecă.

Dacă pentru a salva imobilul de urmărirea creditorului ipotecar el plăteşte, datoria

se va subroga în drepturile creditorului plătit şi se va regresa împotriva moştenitorilor

obligaţi să suporte pasivul moştenirii.

c) dacă legatul particular are ca obiect o universalitate cuprinsă în

patrimoniul succesoral (cum ar fi o succesiune acceptată ,dar nelichidată ori o parte

162

socială dintr-o societate); în acest caz asupra legatarului particular trec nu numai

drepturile, dar şi obligaţiile cuprinse în acea universalitate;

d) dacă totalul legatelor făcute de testator întrece activul net al moştenirii,

toate legatele – inclusiv cel cu titlu particular – vor fi reduse în mod proporţional, pentru

că nimeni nu poate face liberalităţi atât timp cât nu şi-a plătit creditorii (Nemo liberalis,

nisi liberatus.); în acest fel, legatarul cu titlu particular va suferi indirect efectele

pasivului succesoral;

e) legatarul uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni din moştenire este obligat să achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fără niciun drept de

restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de întreţinere sau, după caz,

rente viagere (art. 743 alin. (3) C.civ.).

Legatarul uzufructului asupra unui bun determinat (când atât legatul, cât şi

uzufructul sunt cu titlu particular) nu răspunde pentru plata datoriilor şi sarcinilor

succesiunii.

Art. 1114 alin. (3) C.civ. prevede în sensul celor arătate că „Legatarul cu titlu

particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie,

el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce

formează obiectul legatului, dacă:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;

b) dreptul lăsat prin lege are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire

culeasă de către testator şi nelichidată încă;

c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii.”

În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate

în patrimoniul moştenirii prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi

sarcinilor moştenirii.

Regula fundamentală a transmisiunii pasivului moştenirii este cea a divizării

sale de drept, de la data deschiderii moştenirii, între moştenitorii universali şi cu

titlu universal proporţional cu părţile lor ereditare, calculate după vocaţia fiecărui

moştenitor, indiferent de mărimea emolumentului cules efectiv de acesta.

Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal se

împarte între ceilalţi moştenitori universali sau cu titlu universal proporţional cu cotele

succesorale ale fiecăruia (art. 1157 alin. (2) C.civ.).

Riscul insolvabilităţii succesiunii va fi suportat de creditor.

Calitatea moştenitorului de a fi sezinar sau nesezinar nu are importanţă sub aspectul

divizării pasivului succesoral între moştenitori, deci creditorii pot acţiona şi împotriva

moştenitorilor nesezinari.

În cazul în care partea ereditară a succesorului nu este stabilită sub forma unei

fracţiuni din moştenire (cum ar fi în cazul legatului cu titlu universal al tuturor bunurilor

imobile), ea se va calcula raportând valoarea legatului la valoarea întregii moşteniri,

legatarul fiind ţinut la pasiv în această proporţie.

Diviziunea de drept a pasivului moştenirii proporţional cu partea ereditară nu

este o regulă imperativă şi de la ea legea, de cujus-ul sau moştenitorii prin

convenţia lor pot deroga.

Regula divizării de drept a pasivului moştenirii nu se aplică, prevede art. 1155

alin. (3) C.civ. dacă:

a) obligaţia este indivizibilă;

163

b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie

determinată asupra unui astfel de bun;

c) obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care

moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă

numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii

se reduce corespunzător; unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să

execute singur obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea

celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul.

Precizăm că numai obligaţiile indivizibile se transmit nefracţionat la

moştenitori; obligaţiile solidare se divid, în lipsă de stipulaţie sau de prevedere

contrară a legii, între moştenitori proporţional cu părţile lor succesorale (art. 1445

C.civ.).

Dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte (deţine) imobilul

ipotecat „va fi obligat pentru tot până la concurenţa valorii imobilului“.

Moştenitorul solvens are acţiune în regres împotriva comoştenitorilor proporţional

cu partea ereditară a fiecăruia.

Înainte de partajul succesoral, creditorii, ale căror creanţe provin din conservarea

sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea

moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în individziune. De asemenea, ei pot

solicita executarea silită asupra acestor bunuri.

Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care le are faţă de moştenire de

la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al moştenirii.

Moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei reale sau din

orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa, are drept de regres

împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea

fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în

drepturile creditorilor (art. 1157 alin. (1) C.civ.).

164

Capitolul III

Dobândirea posesiunii moştenirii

Secţiunea I – Noţiuni generale

Drepturile tuturor moştenitorilor asupra succesiunii se dobândesc de la data

deschiderii acesteia, adică de la data decesului defunctului.

Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face

însă deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori:

a) moştenitorii sezinari, care au posesia de drept a moştenirii (sezina);

b) moştenitorii nesezinari, care nu au sezină şi, în consecinţă, trebuie să ceară

trimiterea în posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor;

c) legatarii cu titlu particular care trebuie să ceară predarea sau plata

legatului.

Secţiunea a II-a – Dobândirea de drept a posesiei moştenirii

de către moştenitorii sezinari (sezina)

Sezina este stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, şi

dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile

defunctului (art. 1125 C.civ.).

Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii

privilegiaţi, iar în lipsa acestora, colateralii privilegiaţi.

Se observă că legiuitorul acordă sezina de drept a moştenirii moştenitorilor

rezervatari, iar în lipsa acestora colateralilor privilegiaţi.

Moştenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea moştenirii fără a fi necesară

atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.

Până la atestarea calităţii de moştenitor prin certificatul de moştenitor sau

hotărâre judecătorească, moştenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea de

fapt a moştenirii prevede art. 1125 alin. (2) C.civ.

Sezina are un caracter individual şi succesiv, pentru că este condiţionată de

existenţa vocaţiei succesorale concrete, utile. Moştenitorul care nu moşteneşte nu

poate avea sezină.

Regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin

voinţa defunctului.

Sezina produce două efecte:

a) moştenitorul sezinar intră în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor

bunurilor succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile, deci înainte

de obţinerea certificatului de moştenitor.

El va avea totuşi nevoie de certificatul de moştenitor pentru a-şi dovedi drepturile

succesorale în cazul sumelor de bani depuse la C.E.C. pentru care nu există clauză

testamentară, sau pentru depunerile băneşti în lei sau valută la alte unităţi bancare ori

pentru valorile sau alte bunuri mobiliare păstrate în casete de siguranţă bancare (art. 8

din Legea nr. 58/1998).

165

Moştenitorul sezinar va fi împiedicat să exercite în fapt stăpânirea bunurilor mobile

succesorale cu privire la care s-ar fi luat măsuri speciale de conservare de către notarul

public (art. 72-76 din Legea nr. 36/1995).

Dacă bunurile succesorale se află în posesia unui terţ, moştenitorii sezinari le pot

obţine folosind acţiunea în revendicare sau acţiunile posesorii, după caz;

b) moştenitorul sezinar poate exercita de la data deschiderii succesiunii toate

acţiunile patrimoniale care aparţineau defunctului şi poate fi urmărit ca pârât de

creditorii succesiunii, fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.

Întrucât sezina nu înlătură diviziunea de drept între moştenitori a activului şi

pasivului succesoral, moştenitorul sezinar poate acţiona sau poate fi acţionat numai

pentru partea care îi revine din creanţă, respectiv din datoriile şi sarcinile succesiunii.

Sezina este deci divizibilă.

Secţiunea a III-a – Dobândirea posesiunii moştenirii

de către moştenitorii nesezinari

Moştenitorii nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot

exercita drepturile şi acţiunile succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în

posesiune, adică după eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul

public, însă în mod retroactiv din ziua deschiderii moştenirii.

§ 1. Intrarea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari

Moştenitorii legali nesezinari sunt rudele din clasele a III-a şi a IV-a ale

defunctului.

Colateralii privilegiaţi nu au sezina de drept a moştenirii, dacă există şi au acceptat

succesiunea, soţul supravieţuitor, sau descendenţii ori ascendenţii privilegiaţi.

Moştenitorii legali nesezinari intră în stăpânirea moştenirii numai prin

eliberarea certificatului de moştenitor, însă în mod retroactiv din ziua deschiderii

moştenirii.

Până la intrarea în stăpânirea moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate

exercita până la eliberarea certificatului de moştenitor acţiunile dobândite prin

moştenire, nu poate fi urmărit de creditorii succesorali şi nici nu poate administra

patrimoniul succesoral.

Moştenitorul legal poate însă cere notarului public să dispună luarea măsurilor de

conservare a bunurilor succesorale.

Trimiterea în posesie produce aceleaşi efecte de la deschiderea succesiunii, ca şi

sezina.

§ 2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul universal

Niciun legatar fie el universal, cu titlu universal sau cu titlu particular nu are

sizina de drept a moştenirii.

Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la

moştenitorii rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul

universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor

(art. 1128 alin. (1) C.civ.).

166

În cazul în care defunctul nu are moştenitori rezervatari, legatarul universal va fi

trimis posesiunea bunurilor cuprinse în testament la cerere, prin certificatul de

moştenitor eliberat de notarul public.

Dacă legatarul universal a fost instituit printr-un testament autentic, notarul public

va cita numai moştenitorii rezervatari, iar în lipsă de moştenitori rezervatari, numai pe

legatarul universal.

Dacă testamentul este olograf, se citează şi ceilalţi moştenitorii legali. În ambele

cazuri se va cita şi executorul testamentar dacă a fost desemnat prin testament.

Pe baza încheierii finale a dezbaterilor succesorale, notarul public va redacta

certificatul de moştenitor sau de legatar, care va cuprinde numărul şi calitatea

moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.

Legatarul universal va trebui să fie trimis în posesie prin eliberarea

certificatului de moştenitor, chiar şi atunci când el are şi calitatea de moştenitor

legal rezervatar sezinar, pentru ceea ce dobândeşte peste cota sa de moştenitor

legal.

§ 3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul cu titlu universal

Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la

moştenitorii legali rezervatari sau, după caz, de la legatul universal intrat în

stăpânirea moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în

stăpânirea moştenirii fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor.

Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal

intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128

alin. (2) C.civ.).

În mod obişnuit, dacă intrarea în posesia fracţiunii de moştenire nu s-a putut

realiza prin bună învoială, legatarul cu titlu universal va solicita notarului public

trimiterea în posesia părţii sale succesorale prin eliberarea certificatului de

moştenitor.

Spre deosebire de situaţia legatarului universal instituit prin testament autentic,

notarul public va cita obligatoriu pe toţi moştenitorii legali, rezervatari şi nerezervatari,

indiferent de felul testamentului, pentru că oricare dintre ei are o vocaţie legală abstractă

la partea din moştenire care depăşeşte partea legatarului cu titlu universal.

Dacă succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la

compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, procedura

succesorală notarială necontencioasă se va suspenda, urmând ca instanţa să

soluţioneze neînţelegerile.

După rezolvarea acestora pe baza hotărârii judecătoreşti pronunţate, rămase

definitive şi irevocabile, notarul public va elibera certificatul de moştenitor.

§ 4. Predarea (executarea) legatului cu titlu particular

Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în

care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a

cererii de predare (art. 1129 C.civ.).

167

În cazul în care moştenitorii universali sau cu titlu universal contestă calitatea de

moştenitor a legatarului cu titlu particular şi refuză să îi predea de bună voie legatul,

acesta îşi va putea stabili calitatea şi drepturile succesorale notariale, obţinând

certificatul de moştenitor, care face dovada deplină a calităţii de moştenitor şi a cotei

sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte (art. 88 alin. 1 din Legea nr.

36/1995).

În temeiul certificatului de moştenitor, legatarul cu titlu particular poate cere

prin justiţie predarea bunului care formează obiectul legatului în cazul în care cel

obligat la predare refuză.

Legatarul cu titlu particular dobândeşte posesia legatului din ziua în care a făcut

cererea în justiţie pentru predarea legatului sau din ziua în care predarea legatului i s-a

încuviinţat de bună voie.

În cazul în care obiectul legatului este un drept real asupra unui lucru individual

determinat, legatarul îl poate valorifica printr-o acţiune în revendicare, dacă este vorba

despre un drept de proprietate, sau printr-o acţiune confesorie, în cazul unui drept real

(exemplu, acţiunea confesorie de uzufruct).

Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un drept de creanţă, predarea legatului

va fi obţinută, dacă nu este executat de bună voie, printr-o acţiune personală întemeiată

pe testament.

Acţiunea va fi intentată împotriva „moştenitorilor testatorului, universali sau

cu titlu universal, care sunt obligaţi să îl achite fiecare în proporţie cu partea pe

care o ia din succesiune“.

În mod excepţional, acţiunea va fi intentată împotriva legatarului cu titlu particular

însărcinat de testator cu executarea legatului sau chiar împotriva unui terţ debitor, dacă

obiectul legatului este creanţa pe care o avea defunctul împotriva terţului.

Când obiectul legatului cu titlu particular îl formează sumele depuse la C.E.C., iar

desemnarea legatarului a fost făcută prin clauză testamentară, el poate cere predarea

legatului (eliberarea sumelor) din momentul deschiderii succesiunii C.E.C.-ului, fără a fi

necesar consimţământul moştenitorilor defunctului.

Obiectul legatului trebuie predat cu toate accesoriile sale, în starea în care se găsea

la deschiderea succesiunii.

Înfrumuseţările şi construcţiile noi făcute de testator asupra fondului legat fac parte

din el. În schimb, dacă testatorul a mărit imobilul legat prin alte achiziţii, acestea nu fac

parte din legat, în lipsă de dispoziţie testamentară contrară, chiar dacă achiziţiile ar fi

alături de imobilele legate.

Dacă înainte de întocmirea testamentului sau chiar după aceea, dar înainte de

deschiderea succesiunii, lucrul legat a fost ipotecat pentru datoria succesiunii sau chiar

pentru altă datorie, sau supus dreptului de uzufruct, acela care este dator să predea

legatul nu este obligat să libereze lucrul de această sarcină, afară numai dacă testatorul

l-a obligat expres la aceasta.

Dacă testatorul a legat în cunoştinţă de cauză lucrul altuia, cel obligat la predarea

legatului este dator să dea sau lucrul în natură, sau valoarea lui din momentul

deschiderii succesiunii.

Întrucât creditorii succesiunii au preferinţă faţă de legatarii cu titlu particular,

legatul cu titlu particular se execută după achitarea datoriilor succesorale,

conform principiului nemo liberalis, nisi liberatus.

168

Legatarul cu titlu particular va suporta, dacă vine la moştenire în concurs cu

moştenitorii rezervatari, reducţiunea legatului, dacă acesta este excesiv şi încalcă

rezerva lor succesorală.

169

Capitolul IV

Procedura succesorală notarială. Certificatul de moştenitor. Petiţia de ereditate

Secţiunea I – Procedura succesorală notarială1

Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei

persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al

localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are

cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile.

Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului

domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea

judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 954 alin. (2) C.civ.)

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe

teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia

notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe

cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în

patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în

circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această

circumscripţie să se afle bunuri mobile acel celui ce lasă moştenirea. Atunci când

în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii

moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat (art. 954 alin.

(3) C.civ.).

Aceeaşi competenţă teritorială se aplică în mod corespunzător atunci când

primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa

judecătorească.

Notarul public sesizat are obligaţia de a verifica în prealabil competenţa teritorială,

iar dacă constată că succesiunea este în competenţa altui birou notarial se desesizează

fără să mai citeze părţile, trimiţând cauza notarului public competent.

În cazul în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari

publici, competenţa aparţine primului birou sesizat. Notarul public va verifica dacă

procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou de notar public din aceeaşi

circumscripţie, cercetând în acest scop registrul de evidenţă al succesiunilor (art. 68 din

Legea nr. 36/1995).

În cererea de deschidere a procedurii succesorale, vor fi menţionate datele de

stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor

prezumtivi;, bunurile defunctului, cu menţiunea valorii acestora, precum şi a

pasivului succesoral.

Cererea va fi înscrisă în registrul naţional notarului ţinut în format electronic,

potrivit legii.

În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul public, personal

sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale.

1 Emil Poenaru şi Cristinel Murzea, Procedura succesorală notarială, ed. a II-a; C.H. Beck, 2008, p. 21-

93; Dan Chirică, op.cit., p. 466-476; Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 264-273; Ioan Leş, Manual de drept

natarial, ed. a 2-a, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 76-88.

170

Dacă nu există cerere anterioară pentru deschiderea procedurii succesorale, cererea

de inventariere ţine loc şi de cerere de deschidere a acestei proceduri.

Procesul-verbal de inventariere va cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea

provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului.

Dacă prin testament autentic s-a instituit un legatar universal şi nu există moştenitori

rezervatari notarul public citează numai legatarul, dacă însă testamentul este olograf sau

mistic va cita şi moştenitorii legali. În ambele cazuri se va cita şi executorul testamentar

dacă a fost desemnat prin testament.

În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă notarul public citează autoritatea

administraţiei publice competente a prelua bunurile.

În cazul moştenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal şi autoritatea

tutelară (art. 75 din Legea nr. 36/1995).

În cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea

moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi

compunerea masei succesorale.

În cazul existenţei unui testament găsit la inventar sau prezentat de partea interesată,

notarul public procedează la deschiderea lui. Dacă testamentul este olograf sau mistic,

se constată starea lui materială şi se întocmeşte un proces-verbal.

Pe bază de declaraţie sau probe administrate în cauză se va stabili dacă succesorii au

acceptat succesiunea în termenul legal.

Declaraţiile de acceptare şi, respective de renunţare la succesiune, făcute în

formă autentică se înscriu în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic

potrivit legii.

Calitatea de moştenitor şi numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă

şi cu martori, iar bunurile ce compun masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri

sau orice alte mijloace de probă admise de lege.

În succesiunile care privesc bunurile comune ale defunctului şi ale soţului

supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin

acordul moştenitorilor.

Procedura succesorală se poate suspenda dacă:

a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost citaţi, succesibilii nu

s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea

certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat

moştenirea;

b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la

compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin;1

c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei

de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.

În cazul menţionat la lit. b) notarul public stabileşte prin încheiere masa succesorală,

cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor

moştenitorilor şi motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să soluţioneze neînţelegerile

dintre ele pe cale judecătorească.

1 „De vreme ce, deşi în faţa notarului de stat, reclamanta a învederat – oral şi în scris – că nu este de acord

cu întinderea masei succesorale, notarul a eliberat totuşi certificatul de moştenitor, în care s-a reţinut că

face parte din masa succesorală un imobil în cota contestată de reclamantă, acţiunea ei de anulare a

certificatului de moştenitor este admisibilă, sub acest aspect fiind lipsit de relevantă faptul că reclamanta a

semnat totuşi încheierea finală notarială.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1299 din 16 iulie 1987

în „Revista română de drept” nr. 3/1988, p. 64.

171

În cazurile de suspendare de la lit. a) şi c), dacă nu s-a făcut dovada că cei în cauză

s-au adresat instanţei sau că cei interesaţi n-au cerut repunerea pe rol a cauzei, notarul

public va stabili taxele succesorale provizorii şi onorariile şi le va comunica organelor

financiare.

La cererea părţilor, notarul public va repune pe rol dosarul succesoral

oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea lui.

Dacă notarul public constată că în masa succesorală nu există bunuri, dispune

prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fără obiect

(art. 80 din Legea nr. 36/1995).

În succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul dintre moştenitori şi

s-au administrat probe îndestulătoare, notarul public întocmeşte încheierea finală

a procedurii succesorale.

Încheierea finală va cuprinde, pe lângă menţiunile comune încheierilor

notariale, numele, prenumele şi ultimul domiciliu al defunctului, data decesului,

numele, domiciliul şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor şi legatarilor,

bunurile şi datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum şi alte date

care au fost necesare la soluţionarea cauzei.

Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună-învoială, în încheiere se va

arăta modul de împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia.

Actul de împărţeală va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi

separat, într-una din formele prescrise de lege.

Încheierea procedurii succesorale se poate face şi înainte de expirarea termenului de

acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnică, nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite

la succesiune.

Procedura succesorală se poate încheia, de asemenea, de îndată în temeiul unui

testament, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale de formă, nu conţine dispoziţii

contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau există

acordul acestora.

Notarul public va putea proceda, dacă are acordul tuturor moştenitorilor, la

reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege.

În termen de 20 de zile de la întocmirea încheierii finale se redactează

certificatul de moştenitor care va cuprinde constatările din această încheiere

referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele

ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege (art.

1132 C.civ.).

În vederea stabilirii componentei patrimoniului succesoral, notarul public

procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial (art. 1133 alin. (2)

C.civ.)

Un exemplar al certificatului de moştenitor se eliberează fiecăruia dintre

moştenitori sau legatari, după caz, după achitarea taxelor succesorale şi a

onorariilor.

În cazul în care s-a instituit un executor testamentar, se va elibera un certificat

constatator al acestei calităţi.

După suspendarea procedurii succesorale pentru că succesibilii îşi contestă unii

altora calitatea, sau nu se înţeleg cu privire la compunerea, masei succesorale şi la

întinderea drepturilor ce li se cuvin, sau prezintă dovada că s-au adresat instanţei de

judecată pentru stabilirea drepturilor lor, certificatul de moştenitor se eliberează în

temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

172

În cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul

defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii

solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de

moştenitor.

Ca urmare, considerăm util ca în certificatul de calitate să se menţioneze că el nu are

valoarea unui certificat de moştenitor şi că poate fi utilizat numai pentru dobândirea

actelor necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor care compun masa succesorală,

urmând ca certificatul de moştenitor să se elibereze după obţinerea acelor dovezi şi,

evident, după plata taxelor de timbru şi a onorariilor.

Precizăm că pentru eliberarea certificatului de calitate de moştenitor este

necesar să se dovedească nu numai această calitate, ci şi acceptarea în termen a

moştenirii.

În cazul în care succesibilul a fost obligat să îşi exercite dreptul de opţiune

succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, şi nu a

optat, în acest termen, este considerat că a renunţat la moştenire (art. 1113 alin. (2)

C.civ.).

La fel este prezumat, până la proba contrară, în a renunţat la moştenire succesibilul,

care deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil ca urmare, a

notificării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut de art.

1103 C.civ.

În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului,

notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă

succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.

După emiterea certificatului de moştenitor nu se mai poate întocmi un alt

certificat, decât în situaţiile prevăzute de lege.

Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală

în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală,

eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.

Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni se

vor putea îndrepta, la cererea moştenitorilor, în baza unei încheieri, făcându-se menţiune

despre aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor.

Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului de

moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz, declararea

nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii (art. 1134 C.civ.).1

1 „Persoanele care emit pretenţii asupra succesiunii (moştenitorii) sunt îndreptăţite să ceară anularea

certificatului de moştenitor. Succesorul care nu a fost prezent la notarial şi, prin urmare, nu a consimţit la

menţiunile din certificatul de moştenitor privind întinderea drepturilor succesorale şi alcătuirea masei

succesorale, poate cere oricând anularea certificatului de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi

partajarea ei, dar cu condiţia să facă dovada acceptării în termen a succesiunii, deoarece numai făcând

această dovadă el este socotit ca proprietar al bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii.

Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a succesiunii, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de

opţiune nici expres nici tacit, titlul de moştenitor se stinge, iar succesibilul este considerat străin de

moştenire. Întrucât succesibilul străin de moştenire nu poate emite pretenţii asupra succesiunii, nu are

calitate procesuală în acţiunea privind anularea certificatului de moştenitor, pentru omisiunea înscrierii lui

printre moştenitori şi partaj.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1337 din 17 noiembrie 1998, în „Jurisprudenţa

Curţii de Apel” Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe anul 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,

p. 59.

„În cazul în care întreaga procedură de dezbatere succesorală notarială a fost purtată numai cu unii dintre

succesori, fără încunoştinţarea şi participarea tuturor celor ce ar avea vocaţie succesorală, prescripţia

dreptului la acţiune urmează a se calcula de la data când aceştia din urmă au luat cunoştinţă de certificatul

173

Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor

face dovada deplină a calităţii de moştenitor precum şi a cotei sau bunurilor care

se cuvin fiecărui moştenitor în parte.

În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou

certificat pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În acest scop, instanţelor judecătoreşti le revine obligaţia de a trimite la biroul

notarului public competent în soluţionarea cauzei o copie de pe hotărârea rămasă

definitivă şi irevocabilă, împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul

judecăţii.

Procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă.

Activitatea notarială se întemeiază pe acordul dintre moştenitori cu privire la

calitatea lor, la cotele-părţi ce le revin din succesiune, la valabilitatea dispoziţiilor

succesorale şi la toate celelalte probleme succesorale.

Dacă însă succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu

privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin,

procedura notarială îşi pierde caracterul necontencios şi notarul public o va

suspenda, îndrumând părţile să soluţioneze neînţelegerile dintre ele în cadrul

procedurii contencioase judiciare.

Procedura succesorală notarială are un caracter facultativ. Ea se suspendă dacă

moştenitorii prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea

drepturilor lor.

De altfel, nici o dispoziţie legală nu împiedică părţile să se adreseze direct

instanţelor judecătoreşti, dacă ştiu că între ele există neînţelegeri.

Secţiunea a II-a – Certificatul de moştenitor. Funcţii.

Putere doveditoare

Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde

constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea

moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni

prevăzute de lege (art. 1132 C.civ.).

Notarul public întocmeşte în termen de 20 de zile de la finalizarea procedurii

succesorale certificatul de moştenitor.

Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, precum şi a cotei

sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte (art. 1133 alin. (1) C.civ.).

Certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza încheierii finale, reprezentând

o sinteză a activităţii succesorale notariale şi se întemeiază pe acordul de voinţă al

părţilor asupra tuturor problemelor succesorale din cauză.

de moştenitor.” Trib. suprem, Secţia civilă, decizia nr. 334 din 16 februarie 1988 în „Revista română de

drept” nr. 2/1989, p. 67.

„Întrucât prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a fost stabilită paternitatea minorilor, dar după ce

se eliberase certificat de moştenitor numai pentru unul dintre copiii defunctului, a cărui legitimitate nu era

contestată, urmează ca certificatul de moştenitor să fie anulat şi, constatându-se că şi minorii a căror

paternitate a fost stabilită sunt moştenitori, alături de posesoarea certificatului de moştenitor anulat, se

dispune ieşirea din indiviziune.

Întrucât imobilul care face obiectul litigiului a fost vândut unor cumpărători de bună-credinţă, acesta se

atribuie copilului care fusese posesorul certificatului de moştenitor (în momentul vânzării), urmând ca

acesta să plătească o sultă copiilor a căror paternitate a fost stabilită după vânzarea imobilului.”

Judecătoria Mediaş, sentinţa civilă nr. 1569 din 26 mai 1992, în „Dreptul” nr. 3 din 1993, p. 67-70.

174

Certificatul de moştenitor este un înscris oficial, autentic, constatator al

calităţii de moştenitor.

El îndeplineşte doar funcţia unui instrument probator care constată calitatea

de moştenitor dobândită de succesibil încă de la data deschiderii succesiunii, şi nu

este un titlu de proprietate.

Certificatul de moştenitor va cuprinde date privind defunctul (data decesului,

ultimul domiciliu al acestuia), bunurile rămase de pe urma acestuia şi respectiv

moştenitorii.

În masa succesorală sunt evidenţiate distinct bunurile mobile şi bunurile imobile. Se

specifică care este cota din bunurile comune ale soţului defunct care intră în masa

succesorală şi care este cota din aceste bunuri a soţului supravieţuitor.

Se precizează natura succesiunii legale sau testamentare cu indicarea temeiului

juridic al calificării.

În pct. II al certificatului de moştenitor sunt enumeraţi moştenitorii acceptanţi

(identificaţi prin nume, prenume, domiciliu) cu specificarea datei acceptării, calităţii

succesorale şi a cotei-părţi din moştenire care se cuvine fiecăruia.

Dacă certificatul de moştenitor a fost eliberat pe baza unei hotărâri

judecătoreşti, se menţionează acest lucru cu precizarea numărului hotărârii, a

datei pronunţării, a numărului şi anului dosarului, precum şi a instanţei care a

pronunţat-o.

Sunt menţionaţi în continuare succesibilii renunţători la succesiune cu consemnarea

datei şi a numărului de înregistrare al declaraţiei de renunţare.

În certificat se menţionează suma plătită cu titlu de taxă succesorală şi modalitatea

în care a fost achitată (cu chitanţă sau prin debitare, confirmată de administraţia

financiară) şi a valorii timbrelor judiciare achitate.

Certificatul de moştenitor îndeplineşte două funcţii:

a) este un mijloc de însezinare.

Moştenitorii care nu se bucură de sezină pot fi trimişi în posesiunea moştenirii

numai prin eliberarea certificatului de moştenitor.

b) este un mijloc probator.

Certificatul de moştenitor nu învesteşte pe succesori cu anumite drepturi la

moştenire.

Succesorii au dobândit aceste drepturi de la deschiderea succesiunii. Certificatul de

moştenitor constată drepturi preexistente ale succesibilului, deci nu conferă calitatea de

moştenitor, ci o constată.

Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor este diferită după cum

certificatul este opus succesorilor care au consimţit la întocmirea lui sau este opus

unor terţe persoane.

a) În primul caz, întrucât certificatul de moştenitor se întemeiază pe acordul

succesorilor, care îl şi semnează în faţa notarului public, menţiunile cuprinse

în certificat vor face dovadă deplină împotriva moştenitorilor în privinţa

calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui

moştenitor în parte (art. 1133 alin. (1) C.civ. şi art. 88 alin. 1 fraza a II-a din

Legea nr. 36/1995).1

1 „Certificatul de moştenitor reprezintă acordul părţilor (moştenitorilor) cu privire la calitatea lor de

moştenitori, întinderea drepturilor pe care le au şi bunurile moştenirii. El constituie dovadă între

moştenitori cu privire la cele ce cuprinde, tocmai datorită caracterului său convenţional.

175

Ca orice act autentic însă certificatul de moştenitor poate fi anulat la cererea unuia

dintre moştenitori care au consimţit la întocmirea lui pentru vicii de consimţământ sau

pentru incapacitate.

b) Faţă de terţi, certificatul de moştenitor face dovada deplină a calităţii de

moştenitor şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte

până la proba contrară care se poate administra însă numai în cadrul unei acţiuni

în constatarea sau, după caz, în declararea nulităţii certificatului.1 (art. 1133 alin. (1)

şi art. 1134 C.civ.)

El nu constituie însă un titlu de proprietate al bunurilor menţionate în

cuprinsul său. Certificatul de moştenitor nu face dovada dreptului de proprietate,

adică nu constituie o dovadă că bunurile aflate în patrimoniul defunctului i-au

aparţinut acestuia în proprietate.

El este un mijloc de dovadă a dobândirii drepturilor pe cale de moştenire (mortis

causa) şi nu constituie dovada însăşi a existenţei acelui drept şi cu atât mai puţin un act

constitutiv al acestui drept.

Notarul public constată şi autentifică existenţa şi calitatea moştenitorilor, declaraţia

acestora privind bunurile aflate în masa succesorală şi stabileşte cotele care li se cuvin.

Certificatul de moştenitor nu este deci un titlu de proprietate şi, prin urmare,

el nu face dovada că bunurile în cauză au fost proprietatea defunctului şi, ca

urmare a transmisiunii succesorale, acestea sunt proprietatea succesorului în lotul

căruia se află acele bunuri, dacă fireşte s-a făcut şi împărţeala bunurilor.2

Faţă de terţi, însă, certificatul de moştenitor nu poate face dovada, chiar în cazul unui singur moştenitor,

decât cu privire la calitatea acestuia de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu şi cu

privire la componenţa ei, chiar dacă o menţionează. Astfel, menţiunile din certificatul de moştenitor nu au

putere probantă împotriva terţilor în ceea ce priveşte drepturile moştenitorilor.” Trib. Suprem, secţia

civilă, decizia nr. 672 din 15 aprilie 1976, în „Revista română de drept” nr. 10/1976, p. 63.

„Certificatul de moştenitor constituie numai un mijloc de probă a calităţii de succesor sau de legatar, el

neconstituind un titlu de proprietate. Ca atare, reclamantul care, în baza unui certificat de moştenitor,

revendică un imobil, este obligat să dovedească dreptul de proprietate al autorului său asupra acelui

imobil, nefiind suficient să pretindă că pârâtul posesor nu are un asemenea drept.

În speţă, reclamantul a susţinut că şi-a dovedit dreptul său numai prin certificatul de moştenitor. Trib.

Suprem, decizia civilă nr. 162 din 16 februarie 1982, în „Revista română de drept” nr. 1/1983, p. 62.

„Constatările proprii ale notarului, ca agent instrumentator, precum data şi locul întocmirii înscrisului,

prezenţa părţilor, consemnarea corectă a declaraţiilor făcute sau constatarea unui fapt petrecut în prezenţa

sa, fac dovada până la înscrierea în fals.

În aceste condiţii, consemnările declaraţiilor prin care s-au renunţat la succesiune (efectuate în certificatul

de moştenitor de către notar) fac deplină dovadă.” C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2468 din 22 decembrie

1992 în „Dreptul” nr. 10-11 din 1983, p. 117. 1 „Succesibilul care nu a fost prezent la notariat şi, prin urmare, nu a consimţit la menţiunile din

certificatul de moştenitor privind întinderea drepturilor succesorale şi alcătuirea masei succesorale, poate

cere oricând anularea certificatului de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi partajarea ei, dar cu

condiţia să facă dovada acceptării în termen a succesiunii, deoarece numai făcând această dovadă el este

socotit ca proprietar al bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii.

Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a succesiunii, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de

opţiune nici expres nici tacit, cum este cazul în speţă, titlul de moştenitor se stinge, iar succesibilul este

considerat străin de moştenire.

Întrucât succesibilul străin de moştenire nu poate emite pretenţii asupra succesiunii, nu are calitate

procesuală în acţiunea privind anularea certificatului de moştenitor, pentru omisiunea înscrierii lui printre

moştenitori şi partaj.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 1337 din 17 noiembrie 1998, în „Culegere de practică

judiciară a Curţii de Apel” pe anul 1998, p. 47. 2 „Certificatul de moştenitor este un instrument probator, care până la anularea pe cale judecătorească,

constituie dovada între moştenitori cu referire la cele ce cuprinde.

176

Dovada dobândirii dreptului de proprietate de către defunct se face cu alte mijloace

de probă decât certificatul de moştenitor şi declaraţiile succesorilor.

De aceea, orice terţ care a fost vătămat în drepturile sale prin certificatul de

moştenitor poate cere anularea acestuia, iar în dovedirea acţiunii poate folosi orice

mijloc de probă permis de lege.3

„Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului

de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz,

declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii”, prevede

art. 1144 C.civ.

Sub acest aspect, certificatul de moştenitor prezintă aceleaşi caractere ca şi actul

autentic.

El face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la menţiunile care reprezintă

constatările notarului public făcute ex propriibus sensibus şi în limitele atribuţiilor sale

şi face dovadă până la proba contrară cu privire la veracitatea conţinutului declaraţiilor

părţilor.

Proba contrară poate fi administrată de cei care se consideră vătămaţi în drepturile

lor prin emiterea certificatului de moştenitor (terţi, alţi succesibili necitaţi în cadrul

procedurii succesorale), dar numai în cadrul acţiunii în anulare a certificatului de

moştenitor.

Moştenitorii care au fost prezenţi şi au fost de acord cu menţiunile cuprinse în

certificatul de moştenitor nu pot folosi acţiunea în anulare împotriva certificatului de

moşteitor rodul acordului lor de voinţă, şi deci nu pot administra proba contrară

împotriva lui, afară de cazul în care acţiunea în anulare este întemeiată pe viciul

consimţământului exprimat de moştenitor în faţa notarului public sau pe incapacitatea

moştenitorului reclamant.

În cadrul procesului de anulare a certificatului de moştenitor se pot administra orice

mijloace de probă admise de lege (testamente, acte de stare civilă, alte înscrisuri şi chiar

martori pentru stabilirea calităţii de moştenitor).

În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou

certificat pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În acest scop, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a trimite la biroul

notarului public competent în soluţionarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă

Menţiunile sale pot fi contestate pe calea acţiunii în anulare de către cei ce emit pretenţii asupra

succesiunii, cât şi de cei care au fost prejudiciaţi prin eliberarea sau cuprinsul său.

Între aceştia se pot afla şi cei ce pretind că bunurile proprietatea lor au fost incluse în certificatul de

moştenitor şi au fost recunoscute de succesibili ca provenind de la defunctul a cărui succesiune s-a

dezbătut de către notariat, şi care a eliberat certificatul de moştenitor.

De aceea, acţiunea în anularea certificatuluide moştenitor introdusă de o persoană care nu este succesor,

îmbracă forma acţiunii în revendicare, încât reclamantul trebuie să facă dovada proprietăţii bunului.” C.A.

Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 720/1998, în Revista juridică a Olteniei – Curtea de Apel Craiova nr.

1/2 1999, p. 35-36. 3 „Acţiunea în anularea unui certificat de moştenitor, are un caracter personal şi se prescrie în termen de 3

ani. Acest termen începe să curgă din principiu de la data eliberării certificatului de moştenitor. Prin

excepţie, în cazul în care titularul dreptului de acţiune, din motive obiective nu a avut cunoştinţă de

existenţa certificatului de moştenitor, dreptul la acţiune ia naştere de la data când s-a luat cunoştinţă de

existenţa acestuia şi deci din acelaşi moment începe să curgă şi termenul de prescripţie. Termenul de

prescripţie nu curge împotriva succesibilului minor; atunci când nu are reprezentant legal, pe toată durata

minorităţii.” C.A. Bacău, decizia civilă nr. 1296 din 6 decembrie 1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel

Bacău pe anul 1996, p. 30-31.

177

definitivă şi irevocabilă, împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul

judecăţii.

Secţiunea a III-a – Petiţia de ereditate

Petiţia de ereditate (petitio hereditatis) este acţiunea prin care un succesor cere

instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau de legatar

universal sau cu titlu universal şi obligarea celui care se pretinde la rândul său

moştenitor universal sau cu titlu universal la restituirea bunurilor succesorale.

„Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine oricând

recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând

că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din

patrimoniul succesoral” prevede art. 1130 C.civ.

În esenţă, prin petiţia de ereditate se pune în discuţie calitatea de moştenitor

universal sau cu titlu universal.

Pentru a-i fi admisă acţiunea, reclamantul trebuie să dovedească titlul său de

moştenitor legal sau testamentar, universal sau cu titlu universal sau, dacă este cazul, că

titlul său este preferabil celui al pârâtului deţinător al bunurilor (moştenitor aparent).

Poate fi reclamant în petiţia de ereditate persoana care se pretinde succesor

universal sau cu titlu universal (moştenitor legal sau legatar) al defunctului,

precum şi succesorii lor în drepturi (moştenitorii succesiunii prin retransmitere

sau cesionarii de drepturi succesorale).

Legatarii cu titlu particular care nu au pretenţii asupra universalităţii succesorale nu

pot folosi petiţia de ereditate. În schimb, ei îşi pot valorifica drepturile succesorale cu

ajutorul acţiunii în revendicare sau al acţiunii confesorii.

Pârâtul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde la rândul ei

succesor universal sau cu titlu universal şi care, în această calitate, posedă bunurile

succesorale (posesor pro herede).

Dacă însă pârâtul învederează instanţei că deţine bunurile, nu în calitate de succesor,

ci cu alt titlu (de proprietar sau de titular al unui alt drept real sau posesor), acţiunea va

fi în funcţie de dreptul pe care pârâtul îşi întemeiază apărarea: fie o acţiune în

revendicare, fie o acţiune negatorie, fie o acţiune posesorie, chiar dacă reclamantul,

pentru a avea legitimare procesuală activă, va trebui să-şi dovedească calitatea de

moştenitor.

Petiţia de ereditate este folosită împotriva pârâtului care contestă calitatea de

succesor a reclamantului, în timp ce acţiunea în revendicare este intentată

împotriva pârâtului care, fără a contesta calitatea de succesor a reclamantului,

contestă calitatea de proprietar a defunctului.

Acţiunea în petiţie de ereditate se deosebeşte şi de acţiunea în împărţeală prin care

succesorul reclamant pretinde partea sa din succesiune, iar pârâtul nu contestă nici

calitatea de succesor a reclamantului şi nici întinderea vocaţiei sale.

În unele cazuri, petiţia de ereditate se poate înfăţişa ca o chestiune prejudicială

în procesul de ieşire din indiviziune.

În alte cazuri, petiţia de ereditate implică admiterea acţiunii în anularea certificatului

de moştenitor eliberat pe numele pârâtului dacă reclamantul se consideră vătămat în

drepturile sale prin eliberarea certificatului sau anularea testamentului pe care pârâtul îşi

întemeiază calitatea sa de legatar universal sau cu titlu universal.

178

Acţiunea în petiţie de ereditate nu se confundă nici cu acţiunea personală prin

care succesorul reclamant cere de la pârât plata datoriei pe care pretinde că o are

faţă de succesiune.

Dacă pârâtul debitor recunoaşte calitatea de moştenitor a reclamantului, dar contestă

titlul de creditor al defunctului, acţiunea moştenitorului nu va fi o petiţie de ereditate, ci

o acţiunea personală a defunctului în executarea creanţei pe care a dobândit-o prin

moştenire succesorul reclamant.1

Petiţia de ereditate presupune deci întotdeauna că titlul de succesor universal

sau cu titlu universal este în discuţie, fiecare dintre părţile în proces pretinzând că

are drept la bunurile succesorale litigioase în temeiul unei transmisiuni succesorale

universale sau cu titlu universal făcute în folosul său.

Acţiunea este o petiţie de ereditate indiferent dacă titlul în discuţie este cel de

moştenitor legal sau testamentar, universal sau cu titlu universal, ori dacă pârâtul deţine

toate bunurile succesorale, o cotă-parte din ele sau bunuri singulare.

Petiţia de ereditate este o acţiune reală, care are ca scop să deposedeze pe

moştenitorul aparent de patrimoniul succesoral pe care îl deţine.

Ea este o acţiune divizibilă pentru că în caz de pluralitate de succesori fiecare

succesor reclamant acţionează în nume propriu, iar fiecare pârât se apără în nume

propriu.

Pe de altă parte hotărârea judecătorească are efecte relative, fiind opozabilă

numai părţilor din proces.

Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă în termenul general de

prescripţie (3 ani), care curge nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la data când

pârâtul a făcut acte de succesor, care prin natura lor contestă drepturile adevăratului

succesor.

Mijloacele de probă admise în procesul pornit prin petiţia de ereditate sunt

certificatul de moştenitor sau certificatul de calitate de moştenitor; testamentul; actele

de stare civilă şi orice alte mijloace de probă admise de lege.

În cazul în care succesorului reclamant i s-a eliberat certificatul de moştenitor,

dovada calităţii sale se face cu acest certificat ori cu certificatul de calitate de

moştenitor.

Dacă pârâtul este în posesia unui certificat de moştenitor, petiţia de ereditate

îmbracă forma acţiunii în anularea certificatului de moştenitor al pârâtului.

În cazul în care reclamantul nu are certificat de moştenitor, el va trebui să-şi

dovedească calitatea de moştenitor prin alte mijloace de probă: legatarii, cu ajutorul

testamentului, moştenitorii legali vor dovedi calitatea de rudă a defunctului sau de soţ

supravieţuitor cu ajutorul actelor de stare civilă, iar în lipsa acestora, prin orice mijloc

de probă.

1 Dacă pârâtul recunoaşte reclamantului titlu de succesor universal, dar contestă că bunurile pe care el le

deţine ar aparţine moştenirii, fie deoarece defunctul nu a fost niciodată proprietarul lor, fie întrucât acesta

le-a înstrăinat, acţiunea nu este o petiţie de ereditate, ci o revendicare, fiindcă obiectul ei este titlul de

propriet al defunctului, iar nu cel de moştenitor al succesorului. Certificatul de moştenitor are valoare

probantă numai între succesori şi nu poate fi opus terţilor ca titlu de proprietate. Patrimoniul defunctului

se transmite moştenitorului în situaţia juridică în care se află la decesul lui.

Deci dacă defunctul era obligat, în legătură cu bunurile sale, să facă dovada dreptului de proprietate, nu se

poate susţine că trecerea unor bunuri în masa succesorală ar constitui o probă în ceea ce priveşte dreptul

de proprietate al moştenitorului asupra lor.” Trib. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 786 din 2 septembrie

1986, în „Revista română de drept” nr. 5/1987, p. 70.

179

Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârâtul, este obligat să

înapoieze reclamantului, adevăratul moştenitor, toate bunurile succesorale.

„Recunoaşterea calităţii de moştenitor obligă pe deţinătorul fără titlu al

bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea

regulilor prevăzute la art. 1635 – 1649”, dispune art. 1131 C.civ.

În cazul în care a fost de bună-credinţă, pârâtul păstrează fructele produse de bun,

iar pentru bunurile înstrăinate sau pierite în întregime restituie cea mai mică dintre

valorile pe care le-a avut bunul la data primirii, pieirii sau după caz, a înstrăinării.

În cazul în care a fost de rea-credinţă, pârâtul restituie şi fructele, iar pentru bunurile

înstrăinate restituie cea mai mare dintre valoarea lor la data înstrăinării.

Pârâtul de bună-credinţă are dreptul la despăgubiri pentru toate cheltuielile făcute cu

bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea-credinţă are dreptul la despăgubiri numai

pentru cheltuielile necesare şi dacă a fost obligat la restituirea fructelor şi la cele de

întreţinere.

Creanţele încasate de moştenitorul aparent sunt supuse restituirii cu dobânzi din

ziua plăţii, dacă acesta a fost de rea-credinţă şi din ziua cererii de chemare în judecată

dacă a fost de bună-credinţă.

În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor

succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. 3, referitoare la actele juridice

încheiate de nedemn se aplică în mod corespunzător.

Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care

profită moştenitorilor, încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor

succesorale (moştenitorul aparent) şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi

actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor

succesorale şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii

funciare fiind însă aplicabile.

Dacă înstrăinarea se menţine, moştenitorul aparent va fi obligat la restituire

prin echivalent, cu precizările făcute mai sus, după cum a fost de bună sau de

rea-credinţă în momentul încheierii actului.

Dacă înstrăinarea se desfiinţează, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur

jus accipientis, terţul va fi obligat la restituire faţă de adevăratul moştenitor, dar va avea

o acţiune în despăgubiri împotriva moştenitorului aparent, întemeiată pe obligaţia de

garanţie pentru evicţiune.

180

Teste grilă

1. Modalităţile dreptului de opţiune succesorală sunt: a) acceptarea moştenirii;

c) renunţarea la moştenire.

2. Datoriile şi sarcinile moştenirii: a) se împart prin partaj succesoral proporţional cu partea ereditară a fiecăruia;

b) se împart, de drept, între comoştenitori, proporţional cu vocaţia la succesiune a

moştenitorilor;

c) se împart, de drept, între comoştenitori, proporţional cu ceea ce ei efectiv au cules

din moştenire.

3. Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de: a) legatarii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular;

b) succesibilii legali;

c) creditorii personali ai succesibililor legali sau testamentari.

4. Actul juridic de opţiune succesorală: a) este un act juridic declarativ, unilateral;

b) este un act juridic ce nu poate fi afectat de modalităţi;

c) este indivizibil, fără excepţii;

d) este un act de administrare.

5. Moştenitorii care au dat la o parte sau au ascuns lucruri aparţinând unei

moşteniri: a) sunt consideraţi că au acceptat moştenirea, chiar dacă nu şi-au exprimat voinţa în

acest sens;

b) nu mai pot accepta moştenirea, ei fiind consideraţi străini de aceasta.

6. Ca efect al renunţării la moştenire: a) drepturile şi obligaţiile succesibilului renunţător faţă de defunct, stinse prin

confuziune, vor renaşte;

b) moştenitorul renunţător nu mai poate fi obligat la raportarea donaţiilor primite de

la defunct;

c) partea renunţătorului profită descendenţilor lui care culeg moştenirea prin

retransmitere.

7. Au posesiunea de drept a bunurilor succesorale de la data deschiderii

succesiunii: a) colateralii privilegiaţi şi ascedenţii privilegiaţi;

b) descendenţii defunctului, indiferent de grad;

c) ascendenţii defunctului, indiferent de grad;

d) soţul supravieţuitor.

181

TITLUL V

Indiviziunea şi partajul succesoral1

Capitolul I

Indiviziunea succesorală

Secţiunea I – Noţiuni generale

Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate în care prerogativele

dreptului aparţin împreună şi concomitent la doi sau mai mulţi titulari, iar

obiectul dreptului îl constituie o universalitate juridică.

Indiviziunea succesorală are ca titulari moştenitorii legali sau testamentari şi

ca obiect patrimoniul defunctului cu activul şi pasivul său.

Indiviziunea succesorală presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de

proprietate, adică mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală.

Legatul cu titlu particular, care are ca obiect proprietatea exclusivă asupra unui sau

unor bunuri individual determinate, nu creează indiviziune succesorală.

Dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real, şi

nu un drept de creanţă, şi poartă atât asupra unei cote-părţi ideale din întreaga

moştenire, cât şi asupra fiecărei particule din fiecare bun succesoral.

Secţiunea a II-a – Regimul juridic al indiviziunii succesorale

Indiviziunea succesorală este cârmuită de trei principii generale:

a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei-părţi ideale care constă în dreptul

fiecărui coindivizar de a dispune liber prin acte între vii şi pentru cauză de moarte

(moştenire legală sau testamentară) de cota ideală din dreptul de proprietate care

îi revine asupra indiviziunii.2

1 Prof.dr. Fr. Deak, op.cit., p. 487-517; Prof.dr. D. Florescu, op.cit., p. 281-232, Dan Chirică, op.cit., p.

515-543; Mihail Eliescu, op.cit., p. 207-305. 2 „Coindivizarul nu poate dispune decât de cota sa abstractă, fără a avea dreptul să transforme modul de

folosinţă sau să facă acte de administrare chiar şi în folosul comun, decât cu acordul tuturor

coproprietarilor. În cazul în care bunul aparţine mai multor proprietari ale căror drepturi nu sunt

concretizate asupra unei părţi materiale din bun, ci numai asupra unor cote abstracte, dreptul fiecărui

coindivizar afectează totalitatea bunului. Coindivizarul nu poate dispune decât de cota sa abstractă, fără a

avea dreptul să transforme modul de folosinţă sau să facă acte de administrare chiar şi în folosul comun,

decât cu acordul tuturor coproprietarilor. În caz contrar, se aduce o ştirbire a dreptului de proprietate al

celorlalţi. Numai dreptul de proprietate exclusivă conferă, conform dispoziţiilor art. 480 C. civ. (art. 555

din noul Cod civil), prerogativele de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele

determinate de lege.”

CA. Galaţi, decizia civilă nr. 492/R/1994 în „Curentul juridic nr. 1 din 1997, p. 129.

„În proprietatea pe cote părţi, fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei părţi ideale ce i se

cuvine din bunul indiviz.

Dreptul exclusiv menţionat cuprinde şi posibilitatea pentru coindivizar de a dispune de cota sa printr-un act de

înstrăinare (vânzare, donaţie). În aceste condiţii, actul prin care s-a donat cota ideală din imobile este

valabil, donatorul substituindu-se în drepturile celorlalţi coindivizari care rămân neatinse. Nici împrejurarea

182

Fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei-părţi

ideale de drept care i se cuvine din indiviziune.

În cazul în care coindivizarul face acte de dispoziţie având ca obiect cota sa indiviză

asupra unui bun individual determinat din succesiune, soarta acestei înstrăinări va

depinde de rezultatul împărţelii, în funcţie de faptul dacă bunul va cădea sau nu în lotul

coindivizarului înstrăinător.1

Prin urmare, dobânditorul se substituie în drepturile înstrăinătorului şi devine

coindivizar în aceleaşi condiţii ca şi acesta.

b) Principiul (regula) unanimităţii care cere ca toate actele juridice privind un

bun din indiviziune să fie făcute cu acordul (consimţământul) unanim al tuturor

coindivizarilor.

Nici unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra vreunui bun sau

bunurilor indivize privite în materialitatea lor.

În principiu, regula unanimităţii este aplicabilă şi actelor de administrare şi de

conservare a bunurilor din indiviziune.

Dacă însă actele au fost folositoare indiviziunii şi nu a existat opunere din

partea coindivizarilor la efectuarea lor, în practică, ele au fost validate ca fiind

făcute în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui mandat tacit.

Actele materiale, constând în stăpânirea în fapt şi folosinţa materială a bunurilor

indivize, pot fi făcute de către fiecare coindivizar cu condiţia de a nu împiedica sau

stânjeni pe ceilalţi coindivizari în folosinţa bunului şi de a nu schimba destinaţia şi

modul de utilizare a bunului.

Fructele bunurilor indivize aparţin nu numai coindivizarului care are în folosinţă

materială bunul, dar şi celorlalţi, proporţional cu cota-parte a fiecăruia.

Regula unanimităţii funcţionează din plin fără excepţii, în privinţa actelor de

dispoziţie juridică sau materială asupra bunurilor din indiviziune.

Înstrăinarea, schimbul, grevarea cu sarcini reale etc. ori transformarea, modificarea

sau distrugerea bunurilor succesorale aflate în indiviziune nu se pot face decât cu

acordul expres al tuturor coindivizarilor.

Opoziţia unui singur coindivizar împiedică încheierea nu numai a actelor de

dispoziţie, dar şi pe aceea a actelor de simplă administraţie, oricât de necesare ar fi ele.

Regula unanimităţii se aplică şi cu privire la promovarea acţiunii în revendicarea

unui bun indiviz, care nu poate fi exercitată de un singur coindivizar, pentru că

urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate pentru toţi coindivizarii.

că imobilul a fost atribuit unuia dintre coindivizari nu justifică anularea actului de donaţie. Actul de

donaţie confirmând calitatea donatorului de coproprietar asupra imobilului, atribuirea acestuia în lotul

celuilalt coindivizar poate avea drept consecinţă nu anularea actului de donaţie, ci plata către donatorul

coindivizar a echivalentului cotei sale.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1306 din 5 mai 1995, în Curentul

juridic nr. 1 din 1997, p. 113.

„În calitatea sa de coindivizar, pârâta şi-a vândut cota sa succesorală dintr-un imobil. Nici o dispoziţie

legală nu interzice vânzarea cotei succesorale, cumpărătorii subrogându-se în drepturile coindivizarului

vânzător. Aşadar, vânzarea cotei succesorale dintr-un bun aflat în indiviziune, de către coindivizar unui

terţ, nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii

rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieşirea din indiviziune,

coindivizarului care a înstrăinat cota sa. C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1199 din 15 mai 1991, în „Dreptul”

nr. 1 din 1992, p. 107. 1 „Prin excepţie, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare locurile de veci transmise prin moştenire nu pot fi

divizate, deoarece aparţin în indiviziune tuturor moştenitorilor în cote ideale, fără a putea fi atribuite unui

singur moştenitor.” Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1304/1991 în „Culegere de

practică judiciară civilă” pe anul 1991, p. 126-127.

183

Practic, orice acţiune în justiţie prin care se urmăreşte valorificarea unui drept

indiviz şi care reprezintă un act de dispoziţie sau de administrare şi nu doar un act de

conservare trebuie să fie promovată de toţi coindivizarii, după cum unanimitatea trebuie

să funcţioneze şi în cazul în care coindivizarii ar fi pârâţi într-un proces care are ca

obiect bunuri aflate în indiviziune.

Este reflexul pe plan procesual a stării de indiviziune şi a principiului unanimităţii

care guvernează indiviziunea succesorală.

c) Principiul că „Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune”.

Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere

oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze

testamentare care prevăd altfel (art. 1143).

Dispoziţiile art. 1143 C.civ. sunt imperative, interesând ordinea publică.

Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil.1

Încetarea coproprietăţii prin partaj, poate fi cerută oricând, afară de cazul în

care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească

(art. 669 C.civ.).

Faptul că unii coindivizari au stăpânit în exclusivitate moştenirea sau părţi distincte

din ea, indiferent cât de mult timp, nu constituie un obstacol în promovarea acţiunii în

împărţeală pentru că posesia coindivizarului, posesie cu titlu de coproprietar, este o

posesie comună tuturor comoştenitorilor care, oricât s-ar prelungi în timp, nu ar putea

permite unuia dintre ei să dobândească prin uzucapiune împotriva celorlalţi.

O posesie comună nu poate legitima dobândirea unei proprietăţi exclusive.

Pentru ca posesia unora dintre coindivizari să fie utilă şi să constituie temei al

uzucapiunii, ea trebuie să înceteze să mai fie comună şi să devină exclusivă, cu titlu de

proprietar.

Pentru situaţiile când rămânerea în indiviziune ar prezenta un anumit interes pentru

coindivizari, legea le permite acestora să convină suspendarea partajului şi menţinerea

stării de indiviziune pe o perioadă de cel mult 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile

trebuie încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de

lege (art. 672 C.civ.).

Dacă convenţia ar fi încheiată pentru o durată nedeterminată, ea va fi nulă absolut.

Va fi nulă absolut şi clauza testamentară care ar impune starea de indiviziune chiar şi

pentru o durată mai mică de 5 ani.

Dispoziţiile art. 669-686 privind partajul coproprietăţii se aplică şi partajului

succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.

1 „Acţiunea de împărţeală a bunurilor mobile indivize este imprescriptibilă.

Imprescriptibilă este, de asemenea, cererea de împărţeală a fructelor produse de bunurile imobile indivize,

dar numai în ipoteza când fructele există în materialitatea lor, ceea ce dă cererii caracterul unei acţiuni în

revendicare, imprescriptibilă potrivit legii.

Atunci când însă fructele, inclusiv sumele reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă exprimat în chiria

cuvenită potrivit legii, nu mai există, cererea are caracterul unei acţiuni personale supusă prescripţiei de

trei ani.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 860 din 27 aprilie 1983 în „Revista română de drept” nr.

4/1984, p. 67.

184

Capitolul II

Partajul succesoral1

Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile de fond ale partajului

§ 1. Noţiunea partajului succesoral

Indiviziunea succesorală ia sfârşit prin partaj.

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune

prin împărţirea în natură sau prin echivalent a bunurilor aflate în indiviziune,

care sunt trecute astfel în proprietatea exclusivă a coindivizarilor conform

cotei-părţi ideale la care are dreptul fiecare.

Prin partaj, în locul cotei-părţi ideale din dreptul pe care îl avea asupra masei

indivize, fiecare coindivizar devine proprietarul exclusiv asupra unuia sau mai multor

bunuri determinate în materialitatea lor ori a contravalorii acestora.

Reglementarea juridică a partajului succesoral cuprinsă în art. 1143-1145 C.civ. se

completează cu dispoziţiile art. 669-686 privind partajul coproprietăţii în măsura în care

nu sunt incompatibile cu acestea.

Coindivizarii pot stabili între ei o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor

indiviziunii.

Partajul folosinţei bunurilor aflate în indiviziune nu poate fi făcut judecătoreşte

pentru că ar contraveni regulei unanimităţii şi ar fi de natură să conducă implicit la

prelungirea stării de indiviziune.2

Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială între coindivizari

(partajul voluntar) sau pe cale judecătorească.

Sub aspectul întinderii efectelor ei, împărţeala poate fi totală (când are ca obiect

întreaga masă indiviză) sau parţială (când are ca obiect numai unul sau mai multe

bunuri din indiviziune), dacă comoştenitorii şi-au exprimat voinţa de a rămâne în

indiviziune asupra celorlalte bunuri.

1 Codul civil foloseşte pentru a defini ieşirea din indiviziunea succesorală, sintagma „Partajul succesoral”

ca titlu al capitolului IV din Titlul IV intitulat „Transmisiunea şi partajul moştenirii”. 2 „Prerogativele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate de unul dintre coproprietari fără concursul şi

consimţământul celorlalţi, aceasta fiind de esenţa stării de indiviziune. Ca atare, în lipsa unui acord între

coproprietari, partajul de folosinţă al unui bun indiviz nu se poate face de instanţele judecătoreşti.” Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 819/1968 în „Revista română de drept” nr. 11/1968, p. 168.

„Împărţeala de folosinţă a unui bun nefiind reglementată prin lege, urmează ca, în cazul în care copărtaşii

nu se înţeleg să încheie o convenţie în acest sens, ei au deschisă numai calea acţiunii în împărţeală

definitivă, în cadrul căreia se vor soluţiona şi chestiunile referitoare la folosinţa bunurilor supuse

împărţelii. În cazul în care cerinţele legii sunt îndeplinite, fiecărui coindivizar i se atribuie cota respectivă

în masa de împărţit în măsura stabilită prin învoială, fiecare devenind proprietarul anticipat asupra

porţiunii de folosinţă convenite, fără ca la împărţeala definitivă să se mai restituie fructele şi fără de a se da

socoteala pentru cele culese, cu excepţia fructelor produse înainte de încheierea convenţiei, care se vor

împărţi potrivit normelor legale.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 784 din 20 aprilie 1977 în

„Revista română de drept” nr. 11/1977, p. 60.

185

Partajul poate fi parţial şi sub aspectul coindivizarilor, dacă numai unul sau unii cer

ieşirea din indiviziune, iar pârâţii declară că vor să rămână în indiviziune asupra

bunurilor ce li se cuvin, conform cotelor lor.

În acest caz, opţiunea pârâţilor de a rămâne în indiviziune trebuie privită ca o

convenţie de prelungire a indiviziunii care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 672

C.civ. care prevede „Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate

pentru o perioadă mai mare de cinci ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie

încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de

lege”.

Potrivit art. 673 C.civ., instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda

pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii

grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este

înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa la cererea părţii interesate va

reveni asupra măsurii.

Bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în tot sau în

parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile legii.

§ 2. Condiţiile generale de fond ale partajului succesoral

Condiţiile de fond ale partajului succesoral privesc persoanele care o pot cere,

capacitatea lor şi necesitatea sau nu a unei autorizaţii prealabile privind

împărţeala.

Persoanele care pot cere partajului succesoral sunt:

a) coindivizarii (moştenitorii legali sau testamentari, dar numai legatarii

testamentari universali sau cu titlu universal).

Legatarul cu titlu particular, care are un drept real asupra unui bun individual

determinat, nu este coindivizar şi în consecinţă nu poate avea legitimarea procesuală

activă pentru a cere sistarea stării de indiviziune.

b) succesorii în drepturi, universali sau cu titlu universal ai coindivizarilor,

care prin retransmitere se subrogă în drepturile coindivizarilor, pot cere sau

pot continua împărţeala începută de autorul lor.

În cazul a două succesiuni succesive care se dezbat deodată, se întocmeşte un singur

certificat de moştenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunii în mod

corespunzător calitatea şi drepturile fiecărui moştenitor sau legatar, precum şi bunurile

şi datoriile succesiunii.

În cazul în care coindivizarul decedat are mai mulţi moştenitori, se creează două

indiviziuni (mase indivize) a căror partajare se va face succesiv în ordinea deschiderii

succesiunilor.

Împărţeala lor se poate face separat sau în cadrul aceluiaşi dosar.

c) creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărţeala sau pot continua

împărţeala începută de coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a

cere ieşirea din indiviziune neavând caracter exclusiv personal.

Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări

partea acestuia din bunurile moştenirii.

Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justifică un interes legitim

pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot pretinde să fie prezenţi la partajul

prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de partaj.

186

Ceilalţi moştenitori pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse de către

creditor plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor.

În tăcerea legii nu credem că şi creditorii succesiunii ar putea cere partajul pe calea

acţiunii subrogatorii.

De altfel, înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din

conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de

deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De

asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri (art. 1155 alin. (2)

C.civ.).

Datorită consecinţelor pe care le are cu privire la patrimoniul copărtaşilor legea

asimilează ieşirea din indiviziune sub aspectul capacităţii de exerciţiu cu un act de

dispoziţie.

Prin urmare coindivizarii care cer sau participă la ieşirea din indiviziune trebuie să

aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu pot cere partajul judiciar prin reprezentantul lor

legal, iar cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea cere personal împărţeala, dar

cu încuviinţarea prealabilă şi asistarea ocrotitorului legal.

În ambele cazuri este necesară şi încuviinţarea prealabilă a instanţei tutelare.

Dacă există contrarietate de interese între ocrotitor şi cel ocrotit (exemplu

descendentul şi soţul supravieţuitor al defunctului sunt ambii coindivizari) este necesară

numirea unui curator special pentru incapabil sau cel cu capacitate de exerciţiu

restrânsă.

Ieşirea din indiviziune nu este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii

administrative prealabile.

Dacă însă împărţeala în natură ar necesita modificări arhitectonice ale unor imobile

este necesară obţinerea autorizaţiei executării construcţiilor potrivit Legii nr. 50/1991

privind autorizarea executării construcţiilor.

Hotărârea instanţei nu poate ţine loc de autorizaţie astfel că lucrarea necesară

realizării partajului efectuată fără autorizaţie de construcţie va putea fi desfiinţată.

Secţiunea a II-a – Obiectul partajului succesoral

În principiu, constituie obiect al succesoral bunurile asupra cărora poartă

drepturile reale ale defunctului transmise moştenitorilor săi la deschiderea

succesiunii.

Creanţele defunctului (element al activului succesoral) şi pasivul succesoral

(datoriile şi sarcinile succesiunii) se divid de drept între moştenitorii universali şi cu

titlu universal la data deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ereditară a

fiecăruia.

Prin excepţie, vor fi cuprinse în masa partajabilă şi vor face obiect al

partajului unele bunuri care nu se aflau în patrimoniul defunctului la data

deschiderii succesiunii, cum ar fi:

a) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale

după data deschiderii succesiunii, care sporesc masa succesorală prin accesiune.

Cota-parte din fructe poate fi cerută şi printr-o acţiune separată, nu numai în cadrul

partajului succesoral.

Acţiunea separată este imprescriptibilă dacă fructele naturale şi industriale există în

materialitatea lor în momentul sesizării instanţei şi sunt revendicate ca atare şi

187

prescriptibilă în 3 ani când sunt solicitate ca drept de creanţă cât priveşte fructele civile

sau echivalentul celor naturale ori industriale culese.

b) bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor

excesive;

c) bunurile readuse la masa succesorală ca urmare a raportului donaţiilor;

d) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu

universal (preţul unui bun succesoral nepartajabil în natură);

e) terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate al

defunctului în condiţiile Legii nr. 18/1991(republicată).

Potrivit art. 13 alin. 3 din lege, „Titlul de proprietate se emite cu privire la suprafaţa

de teren determinată pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca ei să procedeze

potrivit dreptului comun“.

f) imobilele restituite moştenitorilor persoanei fizice îndreptăţite în temeiul art. 4

alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, anumite categorii de bunuri, deşi existau în patrimoniul

defunctului la data deschiderii succesiunii, nu formează obiectul partajului

succesoral:

a. bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu

particular.

Legatarul dobândeşte asupra lor un drept exclusiv şi nu în indiviziune, de la data

deschiderii succesiunii.

Numai dacă legatul ar avea ca obiect o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra

unui bun individual determinat, legatarul ar urma să participe la împărţeală, în calitate

de coindivizar.

b. bunurile care prin natura sau destinaţia lor nu sunt susceptibile a fi

împărţite, cum sunt: amintirile de familie, dreptul de concesiune asupra locurilor

de înmormântare în care vor putea fi înmormântaţi titularii concesiunii, soţii sau soţiile

acestora, precum şi ascendenţii şi descendenţii lor (art. 11 din Hotărârea C.G.M.B. nr.

56/28.06.1993 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea

cimitirelor şi crematoriilor umane aflate sub autoritatea C.G.M.B.), b.

Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi

stau mărturie istoriei acesteia.

Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondenţa purtată de

membrii familiei, arhivele familiale, decoraţii, arme de colecţie, portrete de familie,

documente, precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru

respectiva familie. (art. 1141 C.civ.)

Moştenitorii pot ieşi din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de

familie numai prin partaj voluntar.

În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri

de familie rămân în indiviziune.

Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin

hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori

mai mulţi dintre moştenitori sau în locul convenit de ei.

Moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie

amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina,

împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim al coindivizarilor.

188

Secţiunea a III-a – Formele partajului succesoral

Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în

condiţiile legii (art. 670 C.civ.).

§ 1. Partajul succesoral voluntar

Partajul succesoral prin bună învoială (partajul voluntar) constituie

modalitatea practică şi comodă de ieşire din indiviziune, care poate fi folosită

oricând de copărtaşi. În mod practic, partajul voluntar se realizează printr-un act de împărţeală a

moştenirii care este constatat printr-un înscris sub semnătură privată sau printr-un

înscris autentic, dacă printre bunurile succesorale există imobile, forma scrisă fiind utilă

coindivizarilor pentru probaţiunea împărţelii şi dovedirea dreptului de proprietate

exclusiv al fiecărui coindivizar asupra bunurilor care i-au revenit ca urmare a partajului.

Partajul voluntar în formă autentică se va încheia în faţa notarului public sau

eventual în faţa instanţei de partaj (sub forma unei tranzacţii scrise a

coindivizarilor).

Pentru validitatea partajului succesoral voluntar este necesar ca:

a) toţi coindivizarii să fie prezenţi;

b) coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărţelii prin bună învoială şi cu

clauzele convenţiei;

c) toţi coindivizarii să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori, are capacitate de

exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut, prin bună învoială numai cu

autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul a ocrotitorului legal (art.

674 C.civ.).

Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane

puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe

bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu

respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu

sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.

Convenţia poate fi încheiată numai după deschiderea succesiunii, în caz contrar, ea

reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare şi va fi nulă absolut.

Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi

contractele.

Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate

absolută.

Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune.

Pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar (art. 684

C.civ.).

Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială coproprietarul

care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite.

Împărţeala prin bună învoială poate avea ca obiect întreaga indiviziune sau numai o

parte din ea (împărţeala parţială).

Învoiala parţială poate fi completată cu o împărţeală judecătorească.

Nu există nici un fel de reglementare cu privire la modul de alcătuire al loturilor,

părţile putând împărţi bunurile indivize „oricum ar voi“.

189

§ 2. Partajul succesoral judiciar

Partajul succesoral judiciar reprezintă o modalitate de partajare a succesiunii

folosită în cazurile în care există neînţelegeri între coindivizari care fac imposibilă

realizarea împărţelii prin bună învoială.

Prin împărţeala succesorală judiciară instanţa procedează la atribuirea bunurilor

succesorale în natură coindivizarilor punând capăt stării de indiviziune şi recunoscând

fiecărui comoştenitor calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor succesorale care

i-au fost atribuite.

Potrivit principiului disponibilităţii coindivizarii pot opta pentru rămânerea în

indiviziune sau pentru ieşirea din indiviziune în scopul de a dobândi independenţă în

administrarea şi dispoziţia patrimoniului succesoral pe care le-au cules.

Ei pot opta de asemenea asupra modalităţii de ieşire din indiviziune între

partajul succesoral prin bună învoială şi partajul succesoral judiciar.

Există însă trei situaţii în care partajul succesoral este obligatoriu, şi anume:

a) când unul dintre coindivizari nu este prezent la împărţeală, nici personal,

nici prin reprezentant;

b) când unul dintre coindivizari nu este de acord cu împărţeala prin bună

învoială;

c) când unul dintre coindivizari este incapabil, minor sau interzis, şi nu există

autorizarea instanţei tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

Legea nu prevede obligaţia încercării prealabile a partajului prin bună

învoială ca o condiţie pentru folosirea partajului judiciar. Reclamantul este obligat judiciar să arate în cerere, pe lângă menţiunile comune ale

cererii de chemare în judecată şi persoanele între care urmează să aibe loc partajul, titlul

pe baza căruia acesta este cerut, toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul

unde se află, precum şi persoana care le deţine sau administrează.

În tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună

învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va

hotărî potrivit înţelegerii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre

cei interesaţi se află minori şi persoane puse sub interdicţie judecătorească, însă numai

cu încuviinţarea prealabilă a instanţei tutelare, precum şi dacă este cazul a

reprezentantului sau a ocrotitorului legal.

În cazul în care înţelegerea priveşte numai partajul anumitor bunuri, instanţa va lua

act de această învoială şi va procenta o hotărâre parţială, continuând procesul pentru

celelalte bunuri.

Dacă părţile nu ajung la o înţelegere sau nu încheie o tranzacţie, instanţa va stabili

bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi

creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii o au unii faţă

de alţii.

Dacă se împarte o moştenire, instanţa va stabili mai întâi datoriile transmise prin

moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile

moştenirii. Instanţa va face împărţeala în natură. Ea procedează la formarea loturilor şi

la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale ca valoare, ele se întregesc printr-

o sumă de bani.

La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul

părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit,

natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unul dintre coproprietari,

190

înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celorlalţi

coproprietari sau alte asemenea.

În cazul în care există succesiuni succesive cu mase succesorale diferite se va

realiza o succesiune de ieşiri din indiviziune în funcţie de criteriul ordinii

cronologice a deschiderii succesiunilor.

Ieşirile din indiviziune pot avea loc în cadrul aceluiaşi proces sau în procese

diferite.1

Competenţa materială de soluţionare a cererii de partaj succesoral aparţine

judecătoriei, indiferent de valoarea masei succesorale.

Faţă de dispoziţia art. 112 din proiectul C.proc.civ.2 care stabileşte o competenţă

teritorială exclusivă numai în anumite materii, succesorale, până la ieşirea din

indiviziune se poate trage concluzia că în cazul partajului se revine la competenţa

teritorială de drept comun, a instanţei de la domiciliul părintelui.

Competenţa teritorială, derogatorie de la dreptul comun, este absolută, stabilită prin

normă imperativă.

În tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună

învoială.

Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va

hotărî potrivit învoielii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre

cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu

încuviinţarea prealabilă a instanţei tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului

legal.

În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va

lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru

celelalte bunuri.

Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind hotărârile prin care se încuviinţează

învoiala părţilor sunt aplicabile.

Dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea

de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de

proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Instanţa va mai stabili

datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct,

precum şi sarcinile moştenirii.

Instanţa va face împărţeala în natură proporţional cu cota-parte a fiecărui

moştenitor.

În temeiul celor menţionate mai sus ea procedează la formarea loturilor şi la

atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc

printr-o sumă în bani.

Dacă bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură, partajul se

va face fie prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia

sau mai multor coproprietari, la cererea acestora; fie prin vânzarea bunului în

1 „În cazul a două sau mai multor stări de indiviziune (provenite din mai multe succesiuni), aflate în

strânsă legătură prin aceea că unele sau toate bunurile se regăsesc în două sau mai multe mase partajabile,

se impune în mod necesar partajul acestora în ordinea deschiderii succesiunilor (respectiv a lichidării

patrimoniilor comunitare sau coachizite), separat sau în cadrul aceluiaşi dosar.” Trib. Suprem, Secţia

civilă, decizia nr. 1941 din 14 octombrie 1986, în „Culegerea de decizii ale Tribunalului suprem” pe anul

986, p. 101-103. 2 Referirile sunt făcute la Proiectul Codului de procedură civilă transmis de Guvern Parlamentului

României la 25 martie 2009; noul Cod de procedură civilă nefiind încă adoptată la data predării spre

publicare a cursului.

191

modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în

condiţiile legii şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-

parte a fiecăruia dintre ei (art. 676 C.civ.).1

Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi

altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin

care va stabili elementele arătate mai sus. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune

efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.

Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea

acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume,

propunând loturile ce urmează a fi atribuite.

În cazul în care, după pronunţarea încheierii, dar mai înainte de pronunţarea

hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise

unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau

acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă

încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. În aceleaşi

condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun

care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.

Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună învoială, instanţa

va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 3

luni afară de cazul când părţile sunt de acord cu majorarea lui. La împlinirea termenului,

părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării.

În cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul

menţionat mai sus, instanţa, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să fie efectuată

de executorul judecătoresc prin licitaţie publică.

La cererea uneia dintre părţi, instanţa poate proceda la împărţeala bunurilor

pentru care nu a dispus vânzarea prin bună învoială ori de către executorul

judecătoresc.

În toate cazurile, asupra cererii de împărţeală, instanţa se va pronunţa prin hotărâre.

Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi, precum şi cele rezultate

din vânzare vor fi împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui coproprietar.

În cazul în care partajul nu se poate realiza în nici una din modalităţile

prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.

Secţiunea a IV-a – Efectele partajului

Hotărârea de partaj are în dreptul comun, potrivit art. 949 alin. (1) din

proiectul noului Cod de procedură civilă, efect constitutiv.

Odată rămasă definitiv şi investită cu formulă executorie, hotărârea de partaj

constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut

predarea efectivă a bunului în mod expres această predare. Aceeaşi concluzie rezultă din redactarea art. 680 alin. (1) C.civ. care prevede în

„Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor, sau după caz al sumelor

de bani care i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj,

1 „Dacă imobilul nu este partajabil în natură, şi totodată niciunul dintre copărtaşi nu doreşte să-l

primească în lotul său, pentru finalizarea partajului instanţa este datoare să pună în discuţia părţilor

vânzarea imobilului prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică.” C.S.J., Secţia

civilă, decizia nr. 754 din 26 aprilie 1990 în „Dreptul” nr. 9-12 din 1990, p. 240.

192

dar nu mai devreme de data închirierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau după

caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de

partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă după

caz, au fost înscrise în cartea funciară.”

Hotărârea de partaj este supusă numai apelului afară de cazul când partajul a fost

cerut pe cale accesorie, când ea va fi supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată

asupra cererii principale.

Executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi cerută în termen prevăzut de art.

682 C.proc.civ. şi anume 3 ani, în materia bunurilor mobile, şi 5 ani, în cazul titlurilor

emise în materia drepturilor reale.

În cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor,

hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită.

Pentru a intra în posesia bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de

ceilalţi coproprietari, partea interesată va trebui să exercite acţiunea în revendicare.

De asemenea, este necesară introducerea unei acţiuni în revendicare în cazul în care

bunurile atribuite unui coproprietar sunt deţinute de terţe persoane.

Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz al

sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data partajului.

În cazul imobilelor efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de

partaj a fost înscris în cartea funciară.

Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân valabile (art. 698 C.proc.civ.).

Ar părea că noul Cod civil român adoptă concepţia dreptului roman potrivit căreia

partajul era un act translativ de proprietate, fiecare moştenitor fiind considerat că

dobândeşte bunurile intrate în lotul său de la ceilalţi comoştenitori şi părăseşte concepţia

efectului declarativ al partajului a vechiului cod civil.

În opinia noastră, partajul succesoral are însă şi sub regimul noului Cod civil,

ca şi sub regimul codului civil anterior un efect declarativ, de la data deschiderii

moştenirii, dispoziţia art. 94 alin. (1) din proiectul noului Cod de procedură civilă,

fiind incompatibilă cu regimul transmiterii succesorale, şi lipsind de explicaţie

juridică suficientă, regimul moştenirii în intervalul de la deschiderea ei până la

rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.

O astfel de interpretare este în concordanţă şi cu efectele actelor de opţiune

succesorală (acceptarea moştenirii sau renunţarea la moştenire) care se produc

retroactiv de la data deschiderii moştenirii.1

Efectul declarativ al partajului are drept consecinţă că actele de dispoziţie

(înstrăinare sau grevare) încheiate de unul dintre copărtaşi cu terţii, având ca obiect un

bun din indiviziunea succesorală, vor fi sau nu valabile, după cum prin împărţeală bunul

în cauză a căzut sau nu în lotul copărtaşului dispunător.

În primul caz, actul se consolidează, în timp ce în cel de-al doilea se desfiinţează

retroactiv.

1 „Hotărârile de partaj sunt declarative şi retroactive în sensul că drepturile asupra bunurilor atribuite prin

împărţeală sunt considerate ca dobândite de fiecare copărtaş de la data la care a luat naştere starea de

indiviziune. Aceasta înseamnă că, prin împărţeală, nu operează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci

se constată, cu efect retroactiv, drepturile care au existat pentru ei, la data când s-a născut starea de

indiviziune. Aşadar, împărţeala nu are caracter translativ, ci declarativ, care este de aplicaţie generală,

oricare ar fi cauza care a determinat starea de indiviziune.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă 697

din 7 aprilie 1977 în „Revista romînă de drept” nr. 11/1977, p. 60.

193

Actele încheiate, în condiţiile legii de un coproprietar cu privire la bunul comun,

rămân valabile şi sunt opozabile celui care a dobândit bunul în urma partajului.

Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept

asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite

prin partaj (art. 682 C.civ.).

Secţiunea a V-a – Obligaţia de garanţie între copărtaşi născută din partaj

Coproprietarii îşi datorează, în limitele cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune

şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului

aplicându-se în mod corespunzător.

Fiecare este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul

evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea

datorată de acesta, se va suporta proporţional de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de

coproprietarul prejudiciat.

Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite

de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj (art. 683 C.civ.).

În concepţia legiuitorului, obligaţia de garanţie a copărtaşilor între ei este o

consecinţă a principiului egalităţii între copărtaşi.

Obligaţia de garanţie există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

a) copărtaşul a suferit o evicţiune, de natură să ducă la micşorarea lotului său.

Evicţiunea trebuie să fie de drept să aibă un temei juridic.

Tulburarea de fapt nu declanşează obligaţia de garanţie a copărtaşilor; cel care a

suferit tulburarea putând să folosească pentru a se apăra acţiunile posesorii.

Dacă evicţiunea provine de la un copărtaş, se poate invoca împotriva evingătorului

„excepţia de garanţie“.

Deşi legea nu o prevede expres, totuşi prin asemănare cu reglementarea din materia

vânzării-cumpărării se admite că obligaţia de garanţie, funcţionează şi în cazul viciilor

ascunse, care micşorează valoarea bunurilor incluse în lotul reclamantului.

b) cauza evicţiunii să fie anterioară împărţelii.

Copărtaşii nu răspund pentru evicţiuni produse după împărţeală (cum ar fi

exproprierea bunului);

c) evicţiunea să nu fie imputabilă copărtaşului care a suferit pierderea.

Evicţiunea este imputabilă copărtaşului dacă nu i-a introdus în procesul în care a

fost evins pe copărtaşii garanţi, deşi copărtaşii garanţi ar fi avut mijloace să obţină

respingerea acţiunii terţului evingător (exceptio mali processus).

d) să nu existe o clauză de negaranţie (exoneratoare de garanţie) stipulată în

actul de împărţeală.

Clauza trebuie să fie expresă şi specială, arătând cauzele de evicţiune sau viciile

pentru care garanţia este înlăturată.

Dacă tulburarea sau evicţiunea s-a produs, iar condiţiile arătate mai sus sunt

îndeplinite, fiecare copărtaş este obligat, în proporţie cu partea sa ereditară, să îl

despăgubească pe copărtaşul evins de paguba suferită.

Dacă unul dintre comoştenitorii garanţi este insolvabil, riscul insolvabilităţii lui se

va împărţi între eredele garantat şi ceilalţi coerezi.

194

Despăgubirea se va calcula după valoarea bunului la momentul evicţiunii.

Acţiunea în garanţie pentru evicţiune se prescrie în termenul general de

prescripţie care curge de la data evicţiunii, iar pentru vicii ascunse, de la data

descoperirii lor, dar nu mai târziu de la un an de la data predării bunurilor.

Secţiunea a VI-a – Desfiinţarea partajului succesoral

Partajul succesoral prin bună învoială poate fi desfiinţat ca urmare a

constatării nulităţii absolute sau a declarării nulităţii relative a partajului la

cererea unuia dintre copărtaşi.

Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi

contractele.

Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor va fi nul absolut (art.

684 C.civ.).1

Partajul va fi nul absolut dacă a fost făcută cu încălcarea unor norme

imperative (cauză sau obiect ilicit, imoral etc.).

Partajul va putea fi anulat în cazul în care a fost făcută cu încălcarea drepturilor

unuia sau unora dintre copărtaşi.

Astfel, un copărtaş poate cere anularea partajului voluntar:

a) în caz de incapacitate, când partajul s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor

legale privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de

exerciţiu restrânsă;

b) dacă consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă.

Simpla omisiune a unor bunuri succesorale (eroare asupra masei de împărţit) nu

constituie o cauză de desfiinţare a împărţelii, urmând să se facă un supliment de

împărţeală pentru obiectul omis.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin ratificarea expresă sau tacită a

împărţelii potrivit dreptului comun.

1 „Partajul este operaţia juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune în sensul ca bunul sau

bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi urmează a se împărţi în materialitatea lor între copărtaşi, fiecare

dintre ei devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate din bun sau asupra unui anumit bun

din ceea ce formează obiectul indiviziunii. Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 728 şi urm. din fostul Cod

civil (art. 684 noul Cod civil) privitoare la partaj sau împărţeală, partajul trebuie făcut cu participarea

tuturor copărtaşilor. Omisiunea de la partaj a unuia dintre copărtaşi atrage nulitatea hotărârii.” C.A. Iaşi,

decizia civilă nr. 1487 din 9 decembrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi, publicată în Jurispărudenşa Curţii de

Apel Iaşi în materie civilă pe anul 1998 Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 60-61.

„Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol; pentru o simplă omisiune a unuia dintre obiectivele

succesiunii nu se strică împărţeala; se face numai un supliment de împărţeală pentru obiectul omis.

Împărţeala poate fi anulată .şi în cazul în care la aceasta a participat un incapabil. Desigur, că toate cele

trei cazuri, ce ar putea constitui motiv de desfiinţare a unui partaj, reprezintă nulităţi relative, ceea ce

înseamnă că partajele încheiate prin doi, violenţă sau la care a participat un incapabil nu sunt nule de

drept, ci numai anulabile. Dar, în afara nulităţii relative menţionate ce poate atinge valabilitatea unui

partaj, pot exista şi cazuri de nulităţi absolute, cum sunt participarea la împărţeală a unei persoane care nu

a avut vocaţie succesorală, ori omiterea de la aceasta a unui moştenitor.” C.S.J., Secţia civilă, decizia nr.

1173 din 9 mai 1991 în „Dreptul” nr. 1 din 1992, p. 109-110.

„Partajul este operaţia juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune în sensul că bunul sau

bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi, urmează a se împărţi în materialitatea lor între copartaşi, fiecare

dintre ei devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate din bun sau asupra unui anumit bun

din cele ce formează obiectul indiviziunii. Partajul trebuie făcut cu participarea tuturor copărtaşilor.

Omisiunea de la partaj a unuia dintre copărtaşi atrage nulitatea hotărârii.” C.A. Iaşi, decizia civilă nr.

1487 din 9 decembrie 1998, în „Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Iaşi pe anul 1998, p. 49.

195

Copărtaşul care după încetarea cauzei de anulare înstrăinează un bun sau mai multe

bunuri din lotul său nu mai poate cere anularea actului de împărţeală. Înstrăinarea va

însemna ratificare tacită a partajului anulabil.

Fireşte, dacă partajul voluntar este făcut în cadrul procesului de împărţeală,

motivele de nulitate relativă sau absolută menţionate mai sus vor trebui valorificate pe şi

în condiţiile de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor se dă fără drept de apel“ şi este

deci definitivă, putând fi atacată numai cu recurs.

Menţionăm că hotărârea care consfinţeşte partajul voluntar al părţilor,

intervenit în cursul procesului, poate fi atacată cu o acţiune în anulare, tranzacţia

judiciară fiind un contract.

În schimb, dacă partajul a fost judiciar, motivele de nulitate sunt cele

prevăzute de Codul de procedură civilă.

Nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului de împărţeală produce efecte

retroactive (de la data partajului) făcând să renască starea de indiviziune.

Copărtaşii vor fi obligaţi să înapoieze în masa indiviză bunurile primite în temeiul

împărţelii. Ei vor trebui să înapoieze o dată cu bunurile şi fructele acestora de la data

împărţelii dacă nulitatea a fost absolută sau de la data cererii de anulare dacă nulitatea a

fost relativă.

În principiu, nulitatea produce efectul desfiinţării întregului act.

În cazul participării la partaj a unui moştenitor aparent, soluţia va fi nu

desfiinţarea partajului, ci efectuarea unui supliment de împărţeală pentru bunurile

aflate în lotul acestuia.

Actele de dispoziţie privind bunurile primite în temeiul împărţelii vor fi retroactiv

desfiinţate conform principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, în măsura

în care nu poate fi aplicabilă teoria moştenitorului aparent.

Sunt exceptate actele încheiate cu terţii dobânditori de bună-credinţă ai bunurilor

mobile sau imobile (teoria moştenitorului aparent).

Dacă actul de înstrăinare este menţinut, copărtaşul înstrăinător va fi obligat la

restituirea prin echivalent bănesc a bunului.

Starea de indiviziune renăscută va putea înceta printr-o nouă împărţeală

valabilă.

Secţiunea a VII-a – Drepturile creditorilor cu privire

la partajul succesoral

În materie de împărţeală legiuitorul a creat o modalitate juridică specială de

prevenire a fraudelor pe care copărtaşii le-ar putea săvârşi în dauna creditorilor

lor şi anume „intervenţia la partaj“.

Potrivit art. 1156 alin. (2) C.civ. „Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice

persoană ce justifică un interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului

lor, pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în

procesul de partaj.”

Spre deosebire de acţiunea pauliană care are un caracter curativ intervenţia

(opoziţia) la partaj are un caracter preventiv.

Intervenţia la partaj se realizează prin manifestarea intenţiei creditorului

oricăruia dintre copărtaşi de a lua parte la împărţeală, indiferent că se efectuează

prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

196

Dreptul de intervenţie se poate exercita printr-o declaraţie formală în acest sens sau

prin orice act din care rezultă neîndoielnic intenţia creditorului de a participa la

împărţeală.

În cazul partajului judiciar, opoziţia va îmbrăca forma cererii de intervenţie

voluntară accesorie.

Intervenţia la partaj poate fi făcută cât timp împărţeala nu este definitivă.

Dacă creditorul a făcut cerere de intervenţie înainte de terminarea partajului,

copărtaşii sunt obligaţi să îl cheme spre a asista la partaj, indiferent dacă acesta se face

prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

Creditorul intervenient are dreptul să supravegheze regularitatea operaţiu-

nilor împărţelii, exercitând drepturile procesuale pe care legea i le oferă atunci când

intervine în cadrul unui partaj judiciar, dar nu poate pretinde ca împărţeala să se facă

potrivit intereselor sale.

În sfârşit, intervenţia la partaj are şi efectul unei măsuri asiguratorii, indis-

ponibilizând bunurile succesorale care intră în lotul copărtaşului debitor.

În cazul pluralităţii de creditori, intervenţia produce efecte numai în favoarea

creditorului intervenient, afară numai dacă creanţa este solidară sau dacă obligaţia este

indivizibilă.

Creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligaţi să dovedească frauda

copărtaşilor numai dacă, deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi

fără să fi fost convocaţi. În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului

rămâne supusă dispoziţiilor art. 1562 C.civ. care reglementează acţiunea revocatorie de

drept comun.

Cu partajul fraudulos făcut în lipsa creditorului intervenient este asimilată şi

împărţeala făcută în grabă pentru a împiedica exercitarea dreptului de opoziţie.

Împotriva unei împărţeli simulate creditorul va putea folosi acţiunea în constatarea

simulaţiei împărţelii.

Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele care le iau locul în

patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de

creditorii personali ai moştenitorului.

Tot cu preferinţă sunt plătiţi şi legatarii cu titlu particular ori de câte ori obiectul

legatului nu constă într-un bun individual determinat.

197

Capitolul III

Împărţeala de ascendent

Secţiunea I – Noţiunea de partaj de ascendent

Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau din cauză de

moarte (testament) prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile sale

între eventualii săi moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei, raporturi

de împărţeală.

„Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.” prevede art.

1160 C.civ.

Partajul de ascendent derogă de la dreptul comun, întrucât moştenirea în loc să se

transmită la moştenitori în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită iar împărţeala

în loc să fie rezultatul voinţei copărtaşilor rezultă numai din voinţa ascendentului

împărţitor.

În consecinţă, raporturile de împărţeală se nasc între descendenţi, deşi nu ei sunt

autorii actului de împărţeală.

Partajul de ascendent este un act juridic mixt, reprezentând, pe de o parte o

donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte un act de împărţeală

care însă nu pune capăt unei indiviziuni, ci previne o indiviziune între descendenţii

dispunătorului la moartea acestuia.

Secţiunea a II-a – Condiţii de validitate

Partajul de ascendent trebuie să respecte atât normele care reglementează donaţiile

sau testamentele, cât şi normele care reglementează împărţelile succesorale.

§ 1. Condiţii de formă

Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu

respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte

juridice (art. 1161 alin. (1) C.civ.).1

Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a

actului de împărţeală de ascendent, însă după decesul ascendentului dispunător

descendenţii beneficiari ai împărţelii pot „confirma“ actul nul prin executarea

dispoziţiilor partajului de ascendent cu bună-ştiinţă, adică cunoscând cauza de nulitate.

§ 2. Condiţii de fond

1 „Părinţii, în viaţă fiind, pot proceda la o împărţeală a averii lor către descendenţi, dar pentru ca o astfel

de împărţeală să fie valabilă, se cere ca ea să fie făcută prin acte juridice sub formă de donaţii sau

testamente, cu respectare, condiţiilor cerute e lege pentru asemenea acte. În ceea ce priveşte donaţia,

aceasta se face prin act autentic, cu excepţia cazului când cuprinde bunuri mobile, când se poate face şi

sub forma de dar manual, iar cu privire la testament, numai în formele prevăzute de Codul civil. Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 362 din 26 februarie 1987 în „Revista română de drept” nr. 12 / 1987, p.

73.

198

Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale

prevăzute de lege pentru validitatea donaţiilor şi respectiv a dispoziţiilor

testamentare (capacitate, consimţământ, cauză, obiect etc.).

Pe lângă acestea legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale pentru

validitatea partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine,

bunurile care se împart şi modul în care se face împărţeala:

a) Numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile între

moştenitorii lor prezumtivi, cu efectele unei împărţeli de ascendent. Ascendenţii pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie.

Rudele colaterale şi străinii nu pot face o împărţeală de ascendent, dar ei pot obţine

rezultate asemănătoare, pe calea unor legate, în aşa fel ca eventualii moştenitori să

primească ceea ce le-ar fi revenit în cazul împărţirii unei moşteniri legale.

Împărţeala de ascendent poate fi făcută numai între copii şi ceilalţi descendenţi ai

dispunătorului (nepoţi, strănepoţi etc. din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie),

care pot şi doresc să vină la moştenirea pe care ascendentul o va lăsa.

Donaţia conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni.

Descendenţii între care se face partajul de ascendent trebuie să aibă vocaţie

utilă la moştenirea dispunătorului, să nu fie nedemni şi să fi acceptat succesiunea

expres sau tacit.

Nu are importanţă dacă ei vin la moştenire în nume propriu sau prin

reprezentare.

Partajul de ascendent trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolute pe

toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume

propriu, fie prin reprezentare succesorală la moştenire.1

În cazul nulităţii partajului pentru omiterea unor descendenţi, actul de partaj

poate produce efectele legatului testamentar, respectiv ale donaţiei în care a fost

1 „Pentru a fi valabilă, împărţeala de ascendant trebuie să cuprindă numai pe toţi copiii şi ceilalţi

descendenţi şi dispărutului, dar nu şi pe ceilalţi moştenitori rezervatari. Astfel, faptul că soţul

supravieţuitor este rezervatar nu are nicio relevanţă din acest punct de vedere. Acesta nu îşi va avea

drepturile sale încălcate, deoarece poate să-şi ocrotească rezerva pe calea acţiunii în reducţiune.” Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1444 din 1 iulie 1972 în „Revista română de drept” nr. 3 / 1973, p. 158.

„În partajul de ascendent nu au fost cuprinşi toţi descendenţii, deci împărţeala este lovită nulitate, iar

reclamantul (în acţiunea în revendicare) apare doar ca un legatar cu titlu universal, de vreme ce i s-a testat

terenul revendicat şi toate bunurile mobile. De aceea, el era în drept să pretindă bunurile ce constituie

obiectul legăturilor numai în cadrul dezbaterii succesorale, la decesul dispunătorului (în speţă, defunctul,

prin testament, dispusese doar cu privire la o parte din bunurile sale numai în favoarea soţiei lui şi a

reclamantului - unul dintre fiii săi - omiţând pe ceilalţi şase descendenţi, dintre care unul este pârâtul).”

C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 33 din 11 ianuarie 1990, în „Dreptul” nr. 9-12 din 1990, p. 237.

„Pentru ca un partaj de ascendent să poată fi considerat valabil şi în consecinţă să producă toate efectele,

este necesar, sub sancţiunea nulităţii, să cuprindă toţi copiii în viaţă ai dispunătorului precum şi pe

descendenţii copiilor predecedaţi, iar împărţeala să se facă fără încălcarea rezervei. Împrejurarea că prin

testamentul autentificat lăsat de defunct unuia din descendenţi se face menţiunea că „ceea ce se testează,

reprezintă cotitatea disponibilă a averii sale, ceilalţi copii fiind înzestraţi cu ocazia căsătoriei lor” nu este

de natură să caracterizeze testamentul ca din partaj de ascendent atât timp cât pretinsul act de împărţeală

nu face menţiunea despre bunurile cu care au fost înzestraţi ceilalţi descendenţi; şi dacă aceştia din urmă

au participat efectiv la donaţiune şi au acceptat-o.” C.A. Bacău, decizia civilă nr. 663 din 21 iunie 1996 în

„Jurisprudenţa Curţii de Apel” Bacău 1996 nr. 1997, p. 20.

N.A. Actualul cod civil prevede în art. 1163 alin. (1) că: „Este lovit de nulitate absolută partajul în care nu

s-au cuprins toţi descendenţii, care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu,

fie prin reprezentare succesorală.”

199

îmbrăcat partajul nul, dacă sunt însă îndeplinite condiţiile prevăzute de lege

pentru validitatea acestor acte.

Întrucât în principiu partajul testamentar nu transformă pe descendenţii între care se

face împărţeala în legatari, ei rămânând moştenitori legali, dacă partajul testamentar de

ascendent a cuprins pe toţi descendenţii, dar unul dintre ei nu vine la moştenire (nu are

vocaţie utilă) fiind predecedat (şi nu are la rândul său descendenţi care să vină în locul

lui prin reprezentare), ori este nedemn sau renunţător, partajul nu este nul, ci rămâne

valabil, dar partea descendentului fără vocaţie utilă va fi dobândită în indiviziune de

ceilalţi moştenitori.

Dacă partajul de ascendent a fost făcută prin donaţie, donatarul (sau

succesorul său dacă a murit) va păstra donaţia chiar şi în cazul în care nu va veni

la moştenire, în condiţiile dreptului comun.

Cât priveşte capacitatea cerută descendenţilor între care partajul este făcut se va

aplica dreptul comun, adică ei vor trebui să existe la data donaţiei sau, în cazul

partajului testamentar, la data deschiderii moştenirii, sau cel puţin să fie concepuţi la

aceste date, sub condiţia ca să se nască vii.

Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea

acestuia.

Mai mult includerea soţului supravieţuitor în actul de împărţeală nu valorează

partaj de ascendent, urmând ca bunurile ce i-au fost „împărţite“ prin act să fie

dobândite de el în condiţiile dreptului comun ca legate, respectiv donaţii.

Fireşte, soţul supravieţuitor omis de la partaj va putea, prin petiţia de ereditate, să

ceară moştenitorilor porţiunea sa ereditară, iar dacă prin partajul de ascendent defunctul

i-a avantajat pe descendenţi în detrimentul soţului supravieţuitor, ştirbindu-i rezerva,

acesta va putea pretinde prin acţiunea în reducţiune reîntregirea rezervei la care are

dreptul potrivit legii.

b) Partajul succesoral poate avea ca obiect numai bunuri care aparţin în mod

exclusiv ascendentului dispunător.

Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept în indiviziune nu pot face

obiectul unui partaj de ascendent, căci actul de împărţeală nu ar face să înceteze

coproprietatea şi prin urmare nu ar putea constitui decât o donaţie ordinară sau un legat,

după caz.

Părinţii nu pot dispune de bunurile comune pe care le au în devălmăşie în

calitate de soţi decât printr-un partaj conjunctiv, făcut împreună în folosul copiilor

comuni.

Nu mai puţin, un astfel de partaj nu poate fi făcut valabil decât prin donaţie,

căci dacă ar fi făcut prin testament, el ar fi nul absolut, testamentul reciproc fiind

interzis de lege (art. 1036 C.civ.).

Partajul de ascendent testamentar poate avea ca obiect întreaga masă succesorală

(adică toate bunurile pe care ascendentul le lasă la moartea sa) sau numai o parte din

bunurile cuprinse în aceasta. În cazul în care împărţeala testamentară este parţială,

bunurile succesorale necuprinse în ea se vor moşteni în indiviziune, urmând a fi

partajate între coindivizari potrivit dreptului comun.

Partajul de ascendent făcută prin donaţie nu poate avea ca obiect decât

bunurile prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare.

Dacă ascendentul a dispus prin donaţie împărţeală atât de bunuri prezente, cât şi de

bunuri viitoare, partajul-donaţie va fi nul în întregime, numai dacă împărţeala bunurilor

viitoare nu ar putea fi despărţită de cea a bunurilor prezente.

200

În caz contrar, partajul va fi valabil pentru bunurile prezente şi nul doar pentru

bunurile viitoare (nulitate parţială).

Partajul de ascendent trebuie să fie făcută cel puţin sub aspect volitiv printr-un

singur act şi să fie făcut de ascendent sau cel puţin cu concursul său.

El trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în formarea de loturi de

bunuri în natură cuvenite descendenţilor.

Un act prin care ascendentul indică numai cotitatea cuvenită fiecărui

descendent nu este un partaj de ascendent pentru că în acest caz indiviziunea va

continua să existe.

Întrucât partajul de ascendent este în cele din urmă o lichidare a succesiunii,

ascendentul trebuie să respecte rezerva succesorală a fiecărui descendent. Ascendentul îi

poate favoriza pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile şi cu

respectarea rezervei succesorale a descendenţilor defavorizaţi. În consecinţă, loturile

descendenţilor nu trebuie să fie egale valoric.

Regula egalităţii în natură între loturi va avea un caracter de recomandare în

împărţeala de ascendent.

Precizăm că partajul de ascendent va trebui să respecte rezerva succesorală nu

numai a descendenţilor, între care se face partajul, dar şi a soţului supravieţuitor,

când este şi el chemat la moştenire.

Secţiunea a III-a – Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent diferă după cum el a fost făcut prin donaţie

sau prin testament.

§ 1. Efectele partajului-donaţie

Între ascendentul-donator şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi

specifice contractului de donaţie potrivit dreptului comun.

Deci donatarii vor dobândi irevocabil de la data încheierii contractului

drepturile care formează obiectul lui şi pot dispune liber de ele.

În cazul imobilelor, pentru opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate

dobândit prin donaţie este necesară înscrierea acestuia în Cartea funciară.

Întrucât descendenţii donatari nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai

donatarului, ci succesori cu titlu particular, ei nu răspund pentru datoriile ascendentului

donator, afară numai dacă acesta nu le-a impus sarcina de a plăti anumite datorii care

existau la data actului de donaţie şi sunt indicaţi în acest act.

Creditorii ascendentului pot ataca donaţia, dacă consideră că a fost făcută în

frauda drepturilor lor, prin acţiunea revocatorie, fără a dovedi complicitatea la

fraudă a descendenţilor.

Valoarea donaţiei va trebui reunită fictiv la activul net al moştenirii pentru calculul

cotităţii disponibile.

Descendenţii-donatari au unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi ieşiţi din indiviziune

şi în consecinţă între ei există obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse (art.

683 alin. (1) C.civ.).

Dacă inegalitatea în natură a loturilor a fost compensată prin sultă, neplata sultei nu

dă dreptul descendentului creditor să ceară rezoluţionarea partajului de ascendent, afară

numai dacă ascendentul donator nu a dispus contrariul în actul de împărţeală-donaţie.

201

La moartea ascendentului donator, partajul prin act între vii devine o

adevărată împărţeală succesorală, iar descendenţii donatari devin succesibili,

rămânând însă în continuare donatari.

Din faptul că donatarii devin succesibili rezultă că pentru a veni la moştenire aceştia

trebuie să existe la deschiderea ei şi să aibă o vocaţie succesorală utilă, adică să nu fie

nedemni sau renunţători.

Descendenţii care pot şi vor să vină la moştenire răspund în calitate de

moştenitori pentru pasivul succesoral, fiecare proporţional cota succesorală ce îi

revine fiecăruia.

Descendenţii donatari moştenitori dobândesc succesiunea divizat, deci fiecare

păstrează bunurile primite prin donaţie.

Restul bunurilor succesorale care nu au făcut obiectul împărţelii de ascendent vor fi

dobândite de moştenitori în indiviziune.

Dacă prin partajul-donaţie rezerva unui descendent a fost încălcată, el va putea

intenta acţiune în reducţiunea liberalităţii excesive făcute celuilalt descendent.

Bunurile donate în cadrul partajului de ascendent constituie o lichidare

anticipată a moştenirii între toţi descendenţii şi prin urmare, nu sunt supuse

raportului.

Raportarea donaţiei ar însemna practic desfiinţarea partajului de ascendent.

Descendenţii-donatari care renunţă la moştenire sau sunt îndepărtaţi de la ea ca

nedemni păstrează bunurile ce le-au fost donate, întrucât calitatea de donatar a

descendentului şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate de venirea lui la moştenire.

§ 2. Efectele partajului de ascendent testamentar

Partajul de ascendent testamentar este un act pentru cauză de moarte, care nu

produce nici un efect în timpul vieţii testatorului.

Testatorul poate până la sfârşitul vieţii sale revoca sau modifica oricând

dispoziţiile sale testamentare.

La moartea testatorului, adică la deschiderea succesiunii, descendenţii

dobândesc bunurile atribuite în stare divizată conform partajului de ascendent

testamentar.1

Partajul de ascendent testamentar nu aduce nici o modificare titlului în temeiul

căruia descendenţii între care a fost făcută împărţeala testamentară vin la moştenire.

Descendenţii rămân moştenitori legali şi nu sunt transformaţi prin partajul de

ascendent în legatari. Testatorul nu face prin partajul testamentar legate, ci doar o

împărţeală succesorală.

1 „Partajul de ascendent îşi produce efectele pe data decesului ascendentului, respectiv, adică pe data

deschiderii succesiunii. La această dată fiecare dintre ascendenţii în cauză devine, în temeiul împărţelii de

ascendent, proprietarul bunului sau bunurilor anume determinate, ca urmare a împărţelii de ascendent,

moştenirea transmiţându-se divizată pe moştenitori, potrivit celor dispuse de ascendent prin testament. În

consecinţă, între moştenitori nu mai există o stare de indiviziune ci, dimpotrivă, din momentul deschiderii

succesiunii, fiecare dintre moştenitori dobândeşte un drept de proprietate exclusiv, asupra bunurilor

cuprinse în lotul ce i-a fost atribuit, fără a mai fi cazul de a se efectua un alt partaj succesoral, care ar fi

fost necesar numai dacă nu ar fi intervenit partajul de ascendent, iar moştenitorii s-ar fi aflat, după

deschiderea succesiunii, în stare de indiviziune.” Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 108 din 19 ianuarie

1980, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem” pe anul 1980, p. 91-93.

202

În consecinţă, descendenţii pot să accepte moştenirea sau să renunţe la ea astfel cum

le-a fost transmisă, adică împărţită de ascendent în virtutea dreptului pe care i-l conferă

legea.

La moartea testatorului, testamentul va da naştere între descendenţii care vin la

moştenire numai unor raporturi de împărţeală.

Ei îşi datorează reciproc garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, sunt

obligaţi la raportul donaţiilor preciputare primite de la defunct şi se vor bucura de

privilegiul copărtaşului.

Bunurile neîmpărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în indiviziune.

Dacă testatorul a înstrăinat în timpul vieţii toate bunurile care potrivit testamentului

alcătuiau lotul (partea) unuia dintre descendenţi, acel descendent este omis de la partaj

şi prin urmare va putea cere anularea partajului de ascendent testamentar.

Dacă însă numai o parte din bunurile din lot au fost înstrăinate în aşa măsură, încât

„el ar fi vătămat în partea sa legitimă“ (adică în rezervă), partajul este valabil, dar

descendentul va putea cere prin acţiunea în reducţiunea loturilor copărtaşilor favorizaţi

reîntregirea rezervei sale succesorale.

În cuprinsul testamentului se pot afla şi dispoziţii de ultimă voinţă ale ascendentului

testator în favoarea altor persoane sau legate independente care nu au legătură cu

descendenţii copărtaşi, şi chiar dacă unul dintre copărtaşi este gratificat printr-un legat

peste partea ce i s-a dat prin partajul de ascendent, dar în limitele cotităţii disponibile,

acestea nu schimbă egalitatea de moştenitori legali a descendenţilor copărtaşi şi nici

validitatea împărţelii testamentare.

§ 3. Ineficacitatea partajului de ascendent

Partajul de ascendent poate fi ineficace din cauze prevăzute de dreptul comun

sau din cauze de ineficacitate specifice acestui act.

a) Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun,

întrucât ar fi anulabil (pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru vicii de

consimţământ) ori nul absolut (pentru nerespectarea formei solemne a actului de

împărţeală) sau ar fi caduc.

Partajul-donaţie poate deveni ineficace şi prin revocarea lui pentru neexecutarea

sarcinii sau pentru ingratitudine ori dacă a fost revocat ca urmare a admiterii

acţiunii pauliene intentată de creditorii ascendentului donator.

b) Partajul de ascendent este ineficace şi pentru cauze specifice, proprii acestui

act.

Potrivit art. 1163 alin. (1) C.civ. este lovit de nulitate absolută partajul în care

nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la

moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală.1

Sancţiunea nulităţii absolute nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un

descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală însă a fost cuprins acela

pe care îl reprezintă.

1 „În cazul în care un descendent a fost omis de la partajul de ascendent, dar nu face nici un act de

acceptare expresă ori tacită a moştenirii, el nu se mai poate plânge de neregularitatea partajului de

ascendent, întrucât prin neacceptarea moştenirii a înţeles să renunţe la ea şi nu mai are niciun drept.” Trib.

Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1403 din 12 iunie 1974, în „Revista română de drept” nr. 1/1975, p. 64.

203

Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui descendent

sau a soţului supravieţuitor, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la reducţiunea

liberalităţilor excesive.

În cazul în care împărţeala de ascendent a fost făcută prin act între vii de către ambii

părinţi, dreptul la acţiunea în reducţiune se va naşte numai la moartea părintelui

supravieţuitor, întrucât prin efectul unui asemenea partaj, bunurile celor doi părinţi

alcătuiesc o singură masă, împărţită printr-o operaţiune cu caracter indivizibil.

204

Test grilă

1. Pot cere partajul moştenirii: a) legatarii-universali, cu titlu universal şi cei cu titlu particular;

b) creditorii personali ai oricărui moştenitor, în nume propriu;

c) cesionarii de drepturi succesorale ai copărtaşilor;

d) procurorul.

2. Pot cere partajul moştenirii: a) persoanele puse sub interdicţie, în momente de luciditate;

b) minorul sub 14 ani, prin reprezentant;

c) minorul cu vârsta între 14-18 ani, personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a

ocrotitorilor legali.

3. Indiviziunea succesorală se caracterizează prin faptul că: a) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra unui bun individualizat din

succesiune;

b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale ce i se cuvine

din indiviziune;

c) toţi coindivizarii au drepturi egale cu privire la cota lor parte ideală.

4. În cazul bunurilor aflate în indiviziune, regula unanimităţii se aplică: a) în privinţa actelor materiale efectuate de fiecare coindivizar;

b) în cazul vânzării mobilelor succesorale pentru plata datoriilor moştenirii;

c) în cazul actelor de dispoziţie privind un bun aflat în indiviziune, cu excepţia

situaţiei de la lit. b);

d) în cazul actelor de administrare privitor la bunurile din indiviziune.

5. Sunt supuse partajului succesoral: a) numai bunurile existente în masa succesorală la data deschiderii succesiunii;

b) adăugirile şi îmbunătăţirile efectuate de către unul sau unii dintre copărtaşi;

c) drepturile şi obligaţiile defunctului faţă de terţi.

6. Sunt supuse partajului judiciar: a) bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive

sau al raportului donaţiilor;

b) bunurile individual determinate lăsate cu titlu de legat particular de către defunct;

c) fructele naturale şi industriale produse de un bun succesoral, chiar dacă numai

unul dintre coindivizari a muncit terenul personal;

d) numai bunurile cuprinse în certificatul de moştenitor.

7. La evaluarea bunurilor supuse partajului se ţine cont de: a) valoarea acestora din momentul deschiderii succesiunii;

b) valoarea de circulaţie a acestora la data dobândirii lor de către defunct;

c) valoarea de circulaţie a acestora la data împărţelii.

8. Comoştenitorii pot conveni prin bună învoială să împartă: a) doar folosinţa bunurilor succesorale;

b) totalitatea bunurilor succesorale;

205

c) o parte dintre bunurile succesorale, urmând ca restul moştenirii să se împartă pe

cale judecătorească.

9. Constituie excepţii de la principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral: a) dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra bunurilor succesorale pe

toată durata indiviziunii;

b) în cazul în care obligaţia este indivizibilă, prin natura ei sau prin voinţa părţilor,

creditorul poate urmări pe oricare dintre comoştenitori pentru întreaga datorie;

c) în cazul existenţei unei creanţe ipotecare, creditorul poate urmări pentru întreaga

sumă pe oricare moştenitor.

10. Comoştenitorii se pot adresa justiţiei pentru efectuarea împărţelii: a) numai după ce, în prealabil, au sesizat notarul public;

b) numai după ce, în prealabil, au încercat o împărţeală prin bună învoială;

c) direct, fără vreo formalitate premergătoare.

11. Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească este obligatorie: a) dacă vreunul dintre moştenitori nu este prezent personal la împărţeală, chiar dacă

a fost prezent reprezentantul lui;

b) când vreunul dintre comoştenitori nu consimte la împărţeală prin buna învoială;

c) în cazul în care un copărtaş este minor sau interzis.

12. Împărţeala moştenirii are efect: a) constitutiv de drepturi;

b) declarativ de drepturi;

c) translativ de drepturi.

13. În cadrul procesului de partaj succesoral: a) încheierea de admitere în principiu este obligatorie;

b) încheierea de admitere în principiu nu este obligatorie;

c) încheierea de admitere în principiu va arăta masele de bunuri determinate

acordate fiecărui comoştenitor.

14. Obligaţia de garanţie între copărtaşi ia naştere dacă: a) cauza evicţiunii este anterioară împărţirii;

b) cauza evicţiunii este posterioară împărţirii;

c) unul dintre copărtaşi a suferit o tulburare sau o evicţiune.

15. Riscul insolvabilităţii unuia dintre copărtaşii obligaţi la garanţie: a) este suportat de toţi copărtaşii, proporţional cu partea lor ereditară;

b) este suportat exclusiv de către copărtaşul evins;

c) nu este suportat şi de către copărtaşul evins.

16. Un copărtaş poate cere anularea împărţelii: a) dacă consimţământul său dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă,

chiar dacă ulterior descoperirii dolului sau încetării violenţei şi-a înstrăinat parţial cota

sa;

b) dacă a fost în eroare asupra alcătuirii masei succesorale;

206

c) dacă nu a participat la împărţeală şi aceasta s-a făcut prin bună învoială, deşi,

conform legii, trebuia făcută pe cale judecătorească.

17. Potrivit dreptului de intervenţie pe care poate să-l exercite în procedura

împărţelii succesorale: a) creditorul trebuie să fie chemat la împărţeală, indiferent că aceasta se face prin

bună învoială sau pe cale judecătorească;

b) creditorul are dreptul să supravegheze regularitatea operaţiilor împărţelii şi poate

pretinde ca împărţeala să se facă potrivit intereselor sale;

c) creditorul are dreptul să poprească sumele cuvenite copărtaşului debitor.

18. Constituie cauze specifice de ineficacitate a împărţelii de ascendent: a) omisiunea unuia dintre descendenţi la împărţeală;

b) atingerea adusă rezervei;

c) înlăturarea, fără motiv temeinic, a principiului egalităţii în valoare şi natură a

împărţelii.

19. Creditorul unui comoştenitor: a) poate intenta acţiunea pauliană pentru a desfiinţa împărţeala făcută în prejudiciul

drepturilor sale;

b) poate interveni în procedura împărţelii şi supraveghea desfăşurarea acesteia pe

calea opoziţiei la împărţeală;

c) poate cere revocarea împărţelii pe calea acţiunii oblice când, deşi şi-a manifestat

intenţia de a participa la împărţeală, nu a fost chemat la împărţeală.

20. Partajul judiciar se poate realiza prin: a) partajarea în natură a bunului;

b) atribuirea bunului către unul dintre copărtaşi şi plata de către acesta în favoarea

celorlalţi copărtaşi a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părţi din drept

aparţinând acestora;

c) vânzarea bunului prin licitaţie publică şi atribuirea de sulte în favoarea

copărtaşilor.

21. Acţiunea de partaj se respinge: a) când, în cadrul procesului de partaj, instanţa admite excepţia dobândirii prin

uzucapiune a proprietăţii exclusive asupra bunului ce face obiectul partajului, excepţie

invocată de unul dintre copărtaşi;

b) când acţiunea de partaj este introdusă direct la instanţă, fără a încerca împărţeala

pe cale convenţională;

c) când acţiunea de partaj se introduce în perioada în care era în vigoare convenţia

încheiată de către proprietari prin care conveneau să rămână în indiviziune timp de trei

ani.

207

Bibliografie

CODUL CIVIL, Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 publicată în Monitorul oficial

al României, partea I, nr. 511/24.VII.2009; promulgat prin Decretul pentru

promulgarea Legii, privind Codul civil nr. 1212 din 17 iulie 2009.

CODUL CIVIL ROMÂN, cu textele corespunzătoare francez, italian şi belgian,

Ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Edit. Teora, 2000.

CODUL CIVIL, Ediţie îngrijită şi adnotată de Mona Lisa Pucheanu, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2001.

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, comentat şi adnotat cu legislaţie

jurisprudentă, şi doctrină, îngrijită şi adnotată de judecător Mihaela Tabârcă, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2003.

CONSTANTIN CRIŞU, NICOLETA MAGRAON, ŞTEFAN CRIŞU, Doctrina şi

jurisprudenţa română (1989-1994), Editura Argessis, 1995.

CONSTANTIN CRIŞU, ŞTEFAN CRIŞU, Ghidul juristului, Editura Argessis,

1997.

CRISTINA TURIANU, CORNELIU TURIANU, Moştenirea şi împărţirea ei.

Practică judiciară adnotată, Casa de editură şi presă şansa S.R.L., Bucureşti, 1998.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de

decizii pe anii 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, Editura Argessis.

DAN CHIRICĂ, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Biblioteca

Universitară de drept, Bucureşti, 2003

DIMITRIE ALEXANDRESCO, Principiile dreptului civil român, vol. III, Editura

Socec, 1926.

DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil. Contractele Speciale, Editura

Universităţii „Titu Maiorescu“, Bucureşti, 2001.

DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea „Titu

Maiorescu“, Editura Printech, 2001.

DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil. Succesiunile, Editura Universităţii „Titu

Maiorescu“, Bucureşti, 2001.

DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Universitatea „Titu Maiorescu“, Editura Printech, 2001.

DUMITRU C. FLORESCU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Tratat – 2

volume, Editura Universităţii „Titu Maiorescu“, Bucureşti, 2002.

DUMITRU C. FLORESCU, Dreptul de proprietate, Editura Universităţii „Titu

Maiorescu“, Bucureşti, 2002.

EMIL POENARU; CRISTINEL MORZEA, Procedura succesorală notarială, Ed.

a II-a, Edit. C.H. BECK, Bucureşti, 2008.

G. MARTY şi P. RAYNAUD, Droit civil, vol. I şi II, Sirey, Paris, 1965.

GABRIEL BOROI, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I,

Editura All Beck, 2001.

HENRI, LEON şi JEAN MAZEAUD, Leçons de Droit Civil, vol. IV, Dalloz,

Paris, 1924.

I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol.

III, Bucureşti, Editura Socec, 1943.

208

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; „Jurisprudenţa Secţiei civile şi de proprietate

intelectuală pe anii 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, Editura Hamangiu.

IOAN LEŞ, Manual de drept notarial, ediţia a 2-a, Edit. C.H. Beck, Bucureşti,

2008.

IOAN S. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

IOAN S. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

IOAN S. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

MARCEL PLANIOL, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Paris, 1921.

MATEI B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1921.

MIHAIL ELIESCU, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii

Socialiste România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,

1966.

MIHAIL ELIESCU, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul

Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1966.

MONA-MARIA PIVNICERU, CLAUDIA SUSANU, DOINIŢA TĂTARU SANU,

Moştenirea legală şi testamentară. Împărţeala moştenirii, Practica judiciară,

Editura Hamangiu, 2006.

NOTARUL PUBLIC, Legislaţie, Editura Lumina Lex, 1998.

OCTAVIAN RĂDULESCU, PAULA IOANA RĂDULESCU, MARIA-AMALIA

RĂDULESCU, Notarii publici şi activitatea notarială, Editura Continent XXI,

Bucureşti, 1998.

PROF. DR. STANCIU D. CĂRPENARU, Drept civil, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1971.

PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU, judecător la Curtea Consti-

tuţională, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional,

Bucureşti, 1997.

PROF. DR. FRANCISC DEAK, Tratat de drept succesoral, Editura Actami,

Bucureşti, 1999.

ŞTEFAN CRIŞU şi ELENA DENISA CRIŞU, Repertoriu. Practica şi literatura

juridică, vol. III, 1994-1997, Editura Argessis, 1998.

ŞTEFAN CRIŞU şi ELENA DENISA CRIŞU, Repertoriu. Practica şi literatura

juridică, vol. IV, 1997-2000, Editura Argessis, 2000.

VIOREL VOINEAG, Teste grilă pentru licenţă şi examenele de admitere în

profesie, Editura ALL Beck, 2002.

209

Cuprins

TITLUL I Consideraţiuni generale privind moştenirea ..................................

Capitolul I

Noţiuni generale ............................................................................

Secţiunea I – Terminologie ...........................................................

§ 1. Noţiunea de moştenire ............................................................

§ 2. De cujus (defunct) ..................................................................

Secţiunea a II-a – Felurile moştenirii ...........................................

Capitolul II

Caracterele juridice ale transmiterii succesorale ...........................

Secţiunea I – Enumerarea caracterelor juridice

ale transmiterii moştenirii .............................................................

Secţiunea a II-a – Caracterele transmiterii moştenirii .................

§ 1. Transmitere pentru cauză de moarte .......................................

§ 2. Transmitere universală ...........................................................

§ 3. Transmitere unitară .................................................................

§ 4. Transmiterea moştenirii este indivizibilă ...............................

Capitolul III

Deschiderea moştenirii ..................................................................

Secţiunea I – Noţiuni generale ......................................................

Secţiunea a II-a – Data deschiderii moştenirii ..............................

Secţiunea a III-a – Locul deschiderii moştenirii ...........................

Capitolul IV

Condiţiile generale pentru a moşteni ............................................

Secţiunea I – Capacitatea succesorală ..........................................

§ 1. Noţiunea de capacitate succesorală ........................................

§ 2. Persoanele care au capacitate succesorală ..............................

§ 3. Persoanele care nu au capacitate succesorală .........................

Secţiunea a II-a – Vocaţia (chemarea) la moştenire .....................

Secţiunea a III-a – Inexistenţa nedemnităţii succesorale ..............

Secţiunea a IV-a – Inexistenţa dezmoştenirii ...............................

TITLUL II

Devoluţiunea legală a moştenirii (moştenirea legală) ...................

Capitolul I

Reguli generale ale devoluţiunii legale a moştenirii .....................

Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile dreptului de moştenire legală

§ 1. Noţiunea devoluţiunii legale a moştenirii. Enumerarea

condiţiilor moştenirii legale ...........................................................

§ 2. Capacitatea succesorală ..........................................................

§ 3. Vocaţia succesorală legală .....................................................

210

§ 4. Inexistenţa nedemnităţii succesorale ......................................

Secţiunea a II-a – Principiile generale ale devoluţiunii

legale a moştenirii.

Excepţii ..........................................................................................

§ 1. Principii generale ....................................................................

§ 2. Reprezentarea succesorală ......................................................

Capitolul II

Reguli speciale privind diferitele categorii

de moştenitori legali ......................................................................

Secţiunea I – Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

al defunctului .................................................................................

§ 1. Noţiuni generale .....................................................................

§ 2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor .......................

§ 3. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor

asupra mobilelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra

darurilor de nuntă...........................................................................

§ 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor ...........................

Secţiunea a II-a – Dreptul de moştenire al rudelor defunctului....

§ 1. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului ..........

§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii

privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ..............................................

§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari .........

§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari ..........

TITLUL III Devoluţiunea testamentară a moştenirii ........................................

Capitolul I

Testamentul ...................................................................................

Secţiunea I – Noţiunea de testament. Condiţii de validitate..........

§ 1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului .......

§ 2. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului ..................

§ 3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului ..

Secţiunea a II-a – Diferite feluri de testamente. ............................

§ 1. Condiţii speciale de formă. Noţiuni generale ........................

§ 2. Testamentele ordinare.............................................................

§ 3. Testamentele privilegiate ........................................................

§ 4. Alte forme testamentare..........................................................

Capitolul II

Regimul juridic al principalelor dispoziţii testamentare................

Secţiunea I – Legatul .....................................................................

§ 1. Noţiunea. Condiţii cerute pentru existenţa legatului .............

§ 2. Clasificarea legatelor .............................................................

§ 3. Ineficacitatea legatelor ............................................................

Secţiunea a II-a – Dezmoştenirea ..................................................

§ 1. Noţiunea de dezmoştenire ......................................................

§ 2. Felurile dezmoştenirii .............................................................

Secţiunea a III-a – Execuţiunea testamentară ...............................

§ 1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare ...........

211

§ 2. Funcţiile şi puterile executorului testamentar .........................

§ 3. Încetarea execuţiunii testamentare..........................................

Capitolul III

Limitele dreptului de a dispune prin act juridic de moştenire .......

Secţiunea I – Noţiuni generale ......................................................

Secţiunea a II-a – Interzicerea actelor juridice asupra unei

moştenirii nedeschise (succesiune viitoare) .................................

§ 1. Noţiunea de act asupra unei moşteniri nedeschise .................

§ 2. Sancţiunea actelor asupra unei moşteniri nedeschise .............

Secţiunea a III-a – Interzicerea substituţiilor fideicomisare .........

§ 1. Noţiunea de substituţie fideicomisară.....................................

§ 2. Condiţiile necesare pentru existenţa substituţiei fideicomisare

§ 3. Sancţiunea substituţiei fideicomisare .....................................

Secţiunea a IV-a – Rezerva succesorală........................................

§ 1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni ............

§ 2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale ..........................

§ 3. Moştenitorii rezervatari ..........................................................

§ 4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile .............................

§ 5. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea

disponibilă .....................................................................................

§ 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive........................................

§ 7. Raportul donaţiilor ..................................................................

§ 8. Raportul datoriilor ..................................................................

TITLUL IV Moştenirea vacantă .......................................................................

TITLUL V Transmisiunea moştenirii ..............................................................

Capitolul I

Dreptul de opţiune succesorală ......................................................

Secţiunea I – Noţiuni generale ......................................................

§ 1. Noţiunea de opţiune succesorală ............................................

§ 2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală ..........................

§ 3. Actul de opţiune succesorală. Caractere juridice....................

§ 4. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală .....

§ 5. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală .........................

§ 6. Termenele de inventar ............................................................

Secţiunea a II-a – Exercitarea dreptului de opţiune succesorală .

§ 1. Acceptarea moştenirii .............................................................

§ 2. Renunţarea la moştenire .........................................................

Capitolul II

Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii ............................

Secţiunea I – Obiectul transmisiunii .............................................

Secţiunea a II-a – Transmisiunea activului succesoral .................

Secţiunea a III-a – Transmisiunea pasivului succesoral ...............

Capitolul III

Dobândirea posesiunii moştenirii ..................................................

212

Secţiunea I – Noţiuni generale ......................................................

Secţiunea a II-a – Dobândirea de drept a posesiei moştenirii

de către moştenitorii sezinari (sezina)...........................................

Secţiunea a III-a – Dobândirea posesiunii moştenirii de către

moştenitorii nesezinari ..................................................................

§ 1. Intrarea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari .............

§ 2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul universal

§ 3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul cu titlu

universal ........................................................................................

§ 4. Predarea (executarea) legatului cu titlu particular ..................

Capitolul IV

Procedura succesorală notarială. Certificatul de moştenitor. Petiţia

de ereditate .....................................................................................

Secţiunea I – Procedura succesorală notarială ............................

Secţiunea a II-a – Certificatul de moştenitor. Funcţii. Putere

doveditoare ....................................................................................

Secţiunea a III-a – Petiţia de ereditate ..........................................

Capitolul V

Moştenirea vacantă ........................................................................

TITLUL VI Indiviziunea şi partajul moştenirii .................................................

Capitolul I

Indiviziunea succesorală ................................................................

Secţiunea I – Noţiuni generale ......................................................

Secţiunea a II-a – Regimul juridic al indiviziunii succesorale ......

Capitolul II

Partajul moştenirii .........................................................................

Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile de fond ale partajului succesoral

§ 1. Noţiunea partajului succesorale ..............................................

§ 2. Condiţiile generale de fond ale partajului succesoral .............

Secţiunea a II-a – Obiectul partajului succesoral .........................

Secţiunea a III-a – Formele partajului succesoral .......................

§ 1. Partajul succesoral voluntar ....................................................

§ 2. Partajul succesoral judiciar .....................................................

Secţiunea a IV-a – Efectele partajului succesoral ........................

Secţiunea a V-a – Obligaţia de garanţie între copărtaşi născută

din împărţeală ...............................................................................

Secţiunea a VI-a – Desfiinţarea partajului succesoral .................

Secţiunea a VII-a–Drepturile creditorilor cu privire la împărţeală

Capitolul III

Partajul de ascendent .....................................................................

Secţiunea I – Noţiunea de partaj de ascendent .............................

Secţiunea a II-a – Condiţii de validitate ........................................

§ 1. Condiţii de formă ....................................................................

§ 2. Condiţii de fond ......................................................................

Secţiunea a III-a – Efectele partajului de ascendent .....................

213

§ 1. Efectele partajului-donaţie ......................................................

§ 2. Efectele partajului testamentar ...............................................

§ 3. Ineficacitatea partajului de ascendent .....................................

Bibliografie ..................................................................................

Tabla de materii ............................................................................