DREPTATEA,  EGALITATEA Tipuri de dreptate  Termenul „dreptate” desemnează deopotrivă, un ideal universal şi o virtute personală.   Persoana care posedă această virtute personală este „un om drept”. De regulă, analizăm termenul „dreptate” prin opoziţie cu cel de „nedreptate”. 

Pe parcursul anilor de şcoală, la diferite discipline (Istorie sau Cultură civică, spre exemplu), aţi studiat şi comparat între ele mai multe tipuri de comunităţi umane. Aţi constatat că, în cadrul acestor societăţi, unii oameni sunt bogaţi, alţii sunt săraci, unii tineri au posibilităţi materiale pentru a studia, alţii nu, unii oameni au numeroase proprietăţi, alţii abia dispun de o locuinţă modestă ş.a.m.d.. este drept ca lucrurile să se petreacă astfel în cadrul unei societăţi? Când spunem că o societate este dreaptă şi când ea este nedreaptă? Este posibil ca una şi aceeaşi societate să fie dreaptă pentru unii şi nedreaptă pentru alţii? Nu există un singur răspuns pentru toate aceste întrebări. De fiecare dată, pentru a stabili dacă o societate este „dreaptă” sau „nedreaptă”, trebuie ca analiza noastră să se bazeze pe o serie de elemente sau „criterii”, în funcţie de care putem vorbi de mai multe tipuri sau categorii de dreptate.

 Principalele categorii de dreptate sunt:

¨      Dreptate distributiv㨠     Dreptate procedural㨠     Dreptate corectivă sau reparatorie.

 Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea:

¨                  accesului la resurse, poziţii în societate¨                  distribuirii unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.

Avantajele includ ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor şi este considerat util, de dorit, de exemplu:

·        bunuri·        recompense.

Obligaţiile ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor. Sunt considerate de nedorit de exemplu:

·        pedepsele·        plata taxelor.

Distribuirea corectă a avantajelor şi a obligaţiilor presupune identificarea criteriilor care pot fi luate în considerare pentru realizarea dreptăţii. Acestea sunt:

·        competenţele·        meritele·        nevoile

persoanelor respective; ele pot asemăna sau deosebi persoanele cărora le sunt distribuite. Astfel, într-o situaţie particulară, persoanele care se aseamănă din punctul de vedere al criteriilor menţionate trebuie tratate la fel, iar cele care se deosebesc, în mod diferit.            Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.            Ca respectare a legilor dreptatea presupune:

¨                  respectarea drepturilor legale ale unor persoane: libertatea personală, proprietatea, demnitatea umană

¨                  să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine.În situaţia unei pedepse, trebuie:

·        să fie pedepsite persoanele dovedite ca vinovate·        să fie stabilite pedepse potrivit gravităţii faptelor comise.

Dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la:¨                  repararea nedreptăţii¨                  corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.

Necesitatea dreptăţii corective este legată de faptul că unele persoane, trăind în societate, comit nedreptăţi sau, prin comportamentul lor, aduc prejudicii altor persoane.

Scopurile dreptăţii corective sunt:·        corectarea nedreptăţii, furnizând un remediu sau impunând o pedeapsă pentru a

restabili dreptatea·        preîntâmpinarea altor nedreptăţi, răspunzând la nedreptăţi într-un fel care apără

persoana de a greşi din nou·        descurajarea persoanelor de la comiterea altor nedreptăţi din teama pentru

consecinţe. Principale tipuri de dreptate sunt: dreptatea distributivă, dreptatea procedurală şi dreptatea corectivă sau reparatorie. Dreptatea ca acces la resursele şi la poziţiile în societate se numeşte dreptate distributivă.Dreptatea ca respectare a legilor şi înfăptuire a justiţiei se numeşte dreptate procedurală.Dreptatea ca reparare a nedreptăţii se numeşte dreptate corectivă sau reparatorie.  

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au trăit în comunităţi. S-a discutat, în special, la lecţiile de Cultură civică şi Istorie, despre diferite tipuri de comunitate umană: familia, grupurile, popoarele, naţiunea, comunitatea internaţională. Poate s-a pus problema modului în care se ajunge la traiul în comunitate şi a felului în care este asigurată dreptatea în cadrul acesteia. Putem discuta despre un singur sens al dreptăţii sau înţelegem dreptatea în strânsă legătură cu viaţa unei comunităţi?

De-a lungul timpului, răspunsurile la această întrebare s-au situat, în general, pe două poziţii.        ♦   Dreptatea este considerată ca absolută, aceeaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile; cei care au susţinut acest punct de vedere au argumentat în favoarea caracterului absolut al dreptăţii, prin specificul naturii umane (raţiune, demnitate, creativitate).

Astfel, Sfântul Augustin susţinea că dreptatea este aceeaşi pentru toţi oamenii; gradul de dreptate din comportamentul oamenilor depinde de gradul de aderare la conţinutul absolut al dreptăţii.

 ¨      Dreptatea este considerată ca relativă, un fel de convenţie încheiată între oameni.

Aceastăconvenţie era necesară pentru reglementarea traiului în comunitate şi pentru a obţine pacea şi liniştea socială. Consecinţa era că popoare diferite au încheiat convenţii diferite, ceea ce era

drept pentru locuitorii unei ţări nu este neapărat drept pentru locuitorii altei ţări. Ca atare, dreptatea ar putea să difere de la o ţară la alta, de la o epocă la alta.

Se poate spune astfel că sclavia, considerată dreaptă în antichitate este, de fapt, nedreaptă din punctul nostru de vedere.

    Un alt aspect pe care trebuie să îl avem în vedere se corelează cu rolul instituţiei statale. Importanţa pe care statul o are în cadrul comunităţii se răsfrânge asupra înţelegerii termenului de dreptate. Filozoful antic grec Aristotel susţine că statul asigură legea, dreptatea şi buna folosire a însuşirilor umane: inteligenţă, voinţă. Dimpotrivă, în afara statului, omul este fiară sau zeu, folosindu-şi trăsăturile native în scopuri negative.

Thomas Hobbes consideră că în starea naturală oamenii erau mânaţi de dorinţe egoiste, ceea ce a generat ca efecte:

·        starea permanentă de război între oameni·        situaţii conflictuale, în care omul era lup pentru alt om (homo homini lupus est).Statul este rezultatul unui pact sau contract social încheiat de oameni:·        cu preţul renunţării la unele drepturi şi limitării libertăţii

 

O perspectivă istorică privind proclamarea şi revendicarea egalităţii între persoane

Un obiectiv important al societăţii contemporane îl constituie proclamarea egalităţii între persoane în ceea ce priveşte demnitatea şi respectul cuvenit fiinţei umane. Această problemă nu este nouă. Oamenii au încercat să justifice necesitatea egalităţii între persoane şi atunci când a fost cazul, să lupte în diferite moduri pentru revendicarea şi proclamarea acesteia.

Cea mai veche concepţie despre egalitate este cea creştina şi poate fi regăsită în Biblie. Din punct de vedere al creştinismului, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu au aceeaşi demnitate, fiind creaţia lui Dumnezeu. Însa, timp de secole, acesta egalitate a fost considerată ca nefiind din această lume, deoarece se referă la relaţia dintre oameni şi Dumnezeu, şi nu la relaţiile dintre oameni. Filozofii utilitarişti (precum John Stuart Mill) au justificat egalitatea între oameni, subliniind capacitatea acestora (aceiaşi la toţi oamenii) de a simţi plăcere şi durere. Pentru Immanuel Kant, ideea de egalitate izvorăşte din faptul că orice om nu este numai mijloc (instrument) pentru ceva, ci este scop. Kant este astfel un precursor al concepţiei despre demnitatea persoanei, orice om fiind persoană de la naştere, în sensul de a avea de la naştere toate caracteristicile persoanei prin însuşirea de a fi om.