UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MEDIULUI

Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC

- SUPORT CURS -

Anul III

Semestrul II

2009

2

C U P R I N S

CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE .......................................................4 1. Ecosfera şi legităţile ei..........................................................................4 2. Noţiunea de mediu şi protecţia sa.........................................................6 3. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de interes public .............8

CAP. II. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI.....11 2. Izvoarele formale ale Dreptului mediului...........................................13 3. Principalele izvoare ale Dreptului mediului ......................................14

CAP. III. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI ................15 1. Poluarea atmosferei ............................................................................15 2. Protecţia atmosferei în dreptul intern .................................................18

CAP. IV. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA APEI .................................21 1. Noţiuni generale .................................................................................21 2. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România .............21

CAP. V. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI ŞI SUBSOLULUI ...........................................................................................23

1. Consideraţii generale ..........................................................................23 2. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului ..............................24

CAP. VI. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER .........27 1. Definirea regimului silvic...................................................................27 2.Caracterizarea regimului silvic............................................................28 3. Obiectul regimului silvic ....................................................................31 4. Subiectele regimului silvic ................................................................32

CAP. VII. PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE ...................................33 1. Noţiunea de aşezare umană ................................................................33 2. Conceptul de dezvoltare durabilă .......................................................35 3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane ........................................37

CAP. VIII. NOŢIUNEA, PARTICULARITĂŢILE SI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU DAUNE ECOLOGICE................39

1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului ......................................39 2. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului.................................41 3. Formele răspunderii juridice pentru daune ecologice .......................45 4. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de mediu în legislaţia europeană................................................................................................53

CAP. VIII. RĂSPUNDEREA CONTRAVEŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ................................................................................................57

1. Noţiune ...............................................................................................57

3

2. Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului...................59 CAP. X. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ................................................................................................62

1. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi vinovăţia .........................62 2. Infracţiuni de «poluare» şi de «neconformare» în legislaţia de mediu................................................................................................................64 3. Condiţiide antrenare a răspunderii penale în raport cu elementul material al infracţiunilor de poluare şi de neconformare........................65

CAP. XI. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI FACTORILOR DE MEDIU...............................................66

1. Fundamentarea răspunderii civile şi domeniile de aplicare în dreptul mediului..................................................................................................66 2. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi repararea daunelor ecologice.................................................................................................69 3. Cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală ..............................73 4. Forme ale răspunderii obiective în dreptul comun şi incidenţa lor în dreptul mediului......................................................................................74 BIBLIOGRAFIE ..................... Eroare! Marcaj în document nedefinit.

4

CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Ecosfera şi legităţile ei Ecologia a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare ca rezultat al interesului şi nevoii omului de a cunoaşte relaţiile complexe ce există între diversele forme de viaţă, între acestea şi componentele mediului. Termenul de ecologie provine din grecescul aeikos = loc de trai, adăpost, şi logos = ştiinţă. Ecologia a fost definită de un autor străin ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu studiul interrelaţiilor organismelor cu mediul lor biotic şi abiotic. Ecologia studiază în fapt relaţiile de interacţiune între viaţă şi mediu. Ca unitate ecologică, ecosistemul cuprinde pe de o parte speciile vegetale şi animale (biocenoza) şi pe de altă parte, componentele nevii (biotopul). Ansamblul ecosistemelor de pe Glob, complexele de ecosisteme şi sistemul socio-uman formează ecosfera, care cuprinde domeniul de existenţă a materiei vii, scoarţa terestră, hidrosfera şi atmosfera. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare şi consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri, de reţele trofice. Biosfera în sens larg, geochimic, este un sistem planetar eterogen ce cuprinde întreaga lume vie şi biotopurile sale precum şi acele părţi ale crustei terestre care sunt populate de organismu şi care sunt influenţate chimic de materia vie. În sens strict biologic, bisfera cuprinde numai partea crustei terestre locuită de organisme. Legile ce guvernează materia trebuie cunoscute, numai astfel putându-se stabili care sunt raporturile adecvate între om şi natură, menţinerea acestora permiţând conservarea sau refacerea echilibrelor caracteristice ecosferei şi ecosistemului. Specialiştii au putu astfel constata şi legătura ce există între diferitele forme de viaţă şi condiţiile de mediu şi în aceeaşi măsură multiplele interdependenţe funcţionale existente între speciile cu caracter complementar. Cercetările au evidenţiat o reţea de legături în cadrul naturii care generează corelaţii cu rol determinant între diverse specii şi factorii de mediu. Aceste legături au fost denumite lanţuri trofice. A fost astfel formulat conceptul factorilor limitativi în raport cu afirmarea diferitelor forme de viaţă, concept implicat în formularea unor legi fundamentale cu privire la relaţiile dintre organisme şi mediu. Un factor al mediului, atunci când prin acţiunea sa menţine performanţele unei activităţi vitale între anumite limite şi de asemenea produce o reacţie printr-

5

o variaţie minimă a intensităţilor sale, poate fi numit factor limitativ. Însă, nu există factori limitativi în sine şi nici factori nelimitativi. Fiecare factor al mediului este un potenţial limitativ. Un factor devine limitativ doar în anumite condiţii, respectiv când concentraţia sa devine prea mică sau prea ridicată în funcţie de situaţia existentă în ansamblu. Se disting patru legi ale factorilor limitativi:

- legea toleranţei; - legea minimului; - legea relativităţii; - legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia

vegetală. Legea toleranţei

Conform acesteia, afirmarea unei specii în biotop va fi maximă atunci când sunt întrunite pe deplin condiţiile cantitative şi calitative de care depinde reproducerea sa. Această legătură desemnează optimul ecosferei, acea structură de mediu considerată a fi ideală pentru o anumită specie.

Legea minimului Acest principiu ia în considerare relaţiile existente între plante şi diverşii

componenţi chimici ai solului, arătând că dezvoltarea unei plante este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. Această lege este recunoscută a fi valabilă pentru întreaga lume vie.

Legea relativităţii Conform acestei legi, forma curbei de creştere (la plante) depinde nu

numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi natura celorlalte devenite prezente în substrat.

Legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia vegetală Potrivit acestei legi, se consideră că producţia vegetală creşte odată cu sporirea concentraţiei fiecărui factor pe baza unor proporţii cantitative, astfel încât plusul de producţie va fi proporţional cu adaosul administrat pentru obţinerea randamentului maxim. Pe lângă aceste corelaţii, se evidenţiază şi alte raporturi care exprimă modul specific în care este structurată şi funcţionează atât ecosfera cât şi subsistemele acesteia precum şi efectele generate de intervenţia omului în mecanismele naturii. Astfel reţinem câteva principii:

În natură toate sunt legate de toate. Acest enunţ surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca o amplă şi

complicată reţea de legături reciproce, că între diferitele organisme vii, între specii, populaţii, indivizi şi mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi de interdependenţă. Se întâlnesc în structura ecosferei unităţi funcţionale de bază ce sunt alcătuite din componente aflate în interacţiune, astfel încât orice

6

modificare a uneia dintre ele se va răsfrânge asupra întregului ecosistem, iar schimbarea acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se află în relaţie. Cât timp nu intervin din exterior factori perturbabili, fiecare ecosistem dispune de mijloace adecvate unui comportament cibernetic care-i permite să reacţioneze corespunzător la orice modificări calitative şi cantitative ale elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de autoreglare, care poate fi utilizată numai în măsura în care nu este suprasolicitată. Când presiunea care se exercită asupra sistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare, sistemul se va prăbuşi inevitabil, antrenând prăbuşirea în lanţ a tuturor sistemelor din jur.

Totul trebuie să ducă undeva. Această aserţiune exprimă ideea că în virtutea caracterului indestructibil al substanţei şi energiei, orice produs al naturii sau activităţii omului se regăseşte în structura sau procesele ce caracterizează sistemele angrenate în anumite cicluri funcţionale. Dacă e vorba de produse de provenienţă naturală, acestea vor fi asimilate şi transformate corespunzător de celelalte verigi care alcătuiesc un lanţ trofic. Prin urmare, în natură nimic nu este de prisos, totul îşi găseşte utilizarea cuvenită datorită relaţiilor stabilite în timp. Această lege acţionează şi în cazul activităţilor umane, dar efectele vor fi cu torul altele. Una dintre principalele cauze ale actualei crize ambientale rezidă în faptul că mari cantităţi de substanţe au fost extrase din pământ, transformate şi eliminate în mediu, neţinându-se seama de faptul că totul trebuie să ducă undeva.

Natura se pricepe cel mai bine. Principiul acesta surprinde armoniile naturii şi faptul că structura optimă a tuturor corelaţiilor funcţionale existente în natură este rezultatul nenumăratelor încercări (experimentale) în urma cărora au fost selectate şi păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai adecvate ansamblului şui componentelor acestuia. În natură nici o substanţă organică nu este sintetizată decât dacă există posibilităţi pentru descompunerea ei, asigurându-se reciclarea.

Nimic nu se dobândeşte pe degeaba. Enunţul acesta trimite la legile economiei şi reactualizează semnificaţia conferită ecologiei, aceea de ştiinţă a gospodăririi naturii de către ea însăşi. Această lege sintetizează celelalte trei legi şi ne avertizează că tot ce se obţine într-o parte, corespunde compensaţiilor în altă parte, astfel încât nu se poate sustrage nimic din componenţa unui sistem fără a pune ceva corespunzător în loc. (după N. Bobică, Elemente de ecologie şi Dreptul mediului înconjurător, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994.)

2. Noţiunea de mediu şi protecţia sa Una dintre noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei este

noţiunea de mediu, care, fiind susceptibilă de reglementare juridică, a devenit o ramură importantă a dreptului. Noţiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condiţiilor energetice, fizice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb.

7

Pe lângă noţiunea de mediu, în numeroasele lucrări de specialitate, se mai folosesc şi expresiile:

- mediu biologic; - mediu ambiant; - mediu uman. În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor

biologici în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile. Tendinţa generală este de a include în componenţa mediului, alături de elementele naturale, şi cele create de om. Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul român, care consideră că mediul este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale. Putem spune că termenul de legislaţie ecologică este mai larg decât cel de legislaţie pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa şi întreaga ambianţă ecologică în cadrul căreia se desfăşoară toate activităţile socio-umane. În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiţie indispensabilă pentru progresul social. Realităţile contemporane pun în evidenţă faptul că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceaşi importanţă ca politica economică. Politica mediului are ca scop:

- menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali; - dezvoltarea valorilor naturale ale ţării; - asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă cât mai bune generaţiilor

prezente şi viitoare. Protecţia mediului se realizază prin utilizarea raţională a resurselor

naturale,prin prevenirea şi combaterea poluării şi a efectelor dăunătoare inclusiv cu ajutorul unor mijloace de drept. Legea protecţiei mediului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005, modificată şi aprobată prin Legea nr.265/2006, prevede că factorii naturali supuşi protecţiei juridice sunt:

- aerul; - apele; - solul; - subsolul; - pădurile; - orice altă vegetaţie terestră şi acvatică; - rezervaţiile şi monumentele naturale. Enumerarea nu e limitativă, putând fi protejaţi şi alţi factori naturali.

8

Prin activitatea de protecţie a mediului se urmăreşte nu numai folosirea raţională a resurselor ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu măsurile de protecţie a factorilor naturali. De asemenea, se urmăreşte adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu dispozitive eficiente care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului. Se urmăreşte recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile, total. Astfel, noţiunea de mediu cuprinde în fapt toate laturile activităţii umane în relaţia om-natură.( După Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.,Bucureşti,1996)

3. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de interes public Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie reglementarea protecţiei

mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Principiile şi elementele strategice ce stau la baza legislaţiei de mediu, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt: - principiul precauţiei în luarea deciziei; - principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative; - principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor; - principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural; - principul "poluatorul plăteşte"; - înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor; - crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; - utilizarea durabilă a resurselor naturale; - menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate; - participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul; - dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt: - adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare; - obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului; - obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor;

9

- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism; - introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive; - rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea acestora; - propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în domeniu; - introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare; - recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice; - promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului; - instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.

Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului; c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism; d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoresti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit. Protectia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele proprii fonduri pentru programe de protecţie a mediului şi colaborează cu autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului pentru realizarea acestora. Coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a mediului revin autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, precum şi instituţiilor abilitate prin prezenta lege pentru domeniile lor de responsabilitate.

Autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri diferenţiate, după caz, de emitere a avizului, acordului sau a autorizaţiei de mediu, în funcţie de impactul asupra mediului al proiectelor şi activităţilor supuse procedurii de autorizare. Procedurile diferenţiate şi competenţele de emitere a

10

avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv procedura de participare a publicului, se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Titularul activităţii are obligaţia de a informa autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole de accidente, ca urmare a emiterii autorizaţiei de mediu. Informaţiile sunt luate în evidenţă de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului într-un registru public şi comunicate autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în vederea întocmirii registrului public naţional.

Pentru proiectele propuse pe teritoriul României, care pot avea efecte semnificative pe teritoriul altor ţări, se aplică prevederile Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, ratificata de România prin Legea nr. 22/2001.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură posibilitatea informării şi participării publicului la deciziile privind activităţi specifice, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificata de ţatra noastră prin Legea nr. 86/2000.

Obligaţia mediatizării proiectelor şi activităţilor pentru care se solicită aviz, acord, respectiv autorizaţie de mediu, pe baza evaluării impactului asupra mediului, revine titularului, sub îndrumarea autorităţilor pentru protecţia mediului. Consultarea publicului este obligatorie în cazul eliberării acordurilor şi autorizaţiilor de mediu.

Sunt exceptate de la aceste prevederi proiectele şi activitaăţile din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi activităţile comerciale sau industriale, a căror mediatizare se face potrivit reglementărilor specifice referitoare la respectarea caracterului de confidenţialitate.

Evaluarea impactului asupra mediului şi bilantul de mediu se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice sau juridice independente de titularul proiectului sau al activităţii şi atestate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin al conducătorului acesteia; cheltuielile pentru elaborarea lucrărilor din cadrul evaluarii sau bilanţului de mediu sunt suportate de titularul proiectului sau al activităţii.

Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate privind acţiunea propusă revine titularului proiectului sau al activităţii, iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor realizate potrivit prevederilor legale, revine autorului acestora.

11

CAP. II. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI 1. Principiile Dreptului mediului

Există două categorii de principii: pe plan intern şi pe plan internaţional. A. PE PLAN INTERN SE APLICA URMATOARELE PRINCIPII: Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element

esenţial al politicii economice şi sociale a statului. Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes naţional, cu efecte directe şi indirecte pe termen lung în toate compartimentele sistemului socio-uman. Mediul şi protecţia sa reprezintă o prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă. În acest scop, organele statului, persoanele juridice şi cele fizice, prin a căror activitate pot fi aduse daune mediului, au următoarele obligaţii în acest domeniu:

- să stabilească şi să aplice măsurile ce se impun pentru desfăşurarea activităţii (unităţii existente) cu respectarea normelor legale de protecţie a mediului;

- să asigure pentru agenţii economici determinarea cu precizie a nocivităţii poluanţilor rezultaţi precum şi stabilirea şi includerea în proiecte a proceselor de reţinere şi neutralizare a acestora, să ia măsuri ca la stabilirea noilor amplasamente să se asigure protejarea zonelor de locuit;

- să se asigure funcţionarea la parametrii proiectaţi şi perfecţionarea utilajelor, instalaţiilor şi dispozitivelor de protecţie a mediului.

Principiul priorităţii sănătăţii în comparaţie cu alte scopuri de folosire a

resurselor naturale. Conform dispoziţiilor Constituţiei, dtatul garantează dreptul cetăţeanului de a se bucura de sănătate fizică şi mentală. Acest drept include şi menţinerea sau chiar prelungirea duratei medii de viaţă şi prin intermediul asigurării unui mediu curat, prin îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale. Asigurarea sănătăţii populaţiei se realizează printr-o serie de măsuri complexe, economice, sociale, culturale şi sanitare. Statul alocă o parte din venitul naţional pentru lărgirea şi perfecţionarea reţelei sanitare. Resursele naturale ale mediului trebuie folosite în primul rând pentru îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de viaţă a populaţiei, pentru menţinerea unei stări de sănătate cât mai bună. Pentru asigurarea sănătăţii populaţiei sunt utilizaţi în scop profilactic şi de recuperare factori curativi naturali, ape minerale, termale, lacuri şi nămoluri. Pentru asigurarea condiţiilor igienice, a unui înalt grad de salubritate a localităţilor şi locuinţelor, pentru prevenirea şi combaterea poluării, un rol deosebit revine respectării de către întreaga populaţie a normelor de igienă.

12

Aceste norme stabilesc condiţii de asigurare a calităţii apei, aerului şi solului, a igienii la locul de muncă şi de protecţie sanitară a alimentelor, surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă. Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului Acest principiu presupune dreptul individului de a fi informat în legătură cu proiectele şi programele ce vizează relaţia sa cu mediul. El trebuie să aibă o educaţie în acest sens care să-i permită a fi apt să-şi procure cele mai bune informaţii. În acelaşi timp, indivizii pot participa la elaborarea deciziilor ce pot avea o influenţă asupra mediului lor. În acest sens, în Carta Mondială a naturii, principiul 23 are următorul conţinut: toate persoanele au posibilitatea, în funcţie de legiaslaţia din ţările lor, să participe individual sau împreună cu alte persoane la elaborarea deciziilor ce privesc direct mediul lor de viaţă, iar în cazul în care acestea suferă degradări, ele au posibilitatea de a exercita acţiunile legale pentru a obţine despăgubiri. Mişcarea verde care s-a răspândit în ţările occidentale a mobilizat opinia publică, a alertat politicienii şi a informat cu privire la pagubele pentru natură şi sănătatea omului. Un rol major revine organismelor neguvernamentale, grupărilor de mediu, care trebuie să solicite informaţii şi să organizeze acţiuni conform legislaţiei de protecţie a mediului. Grupările de mediu trebuie să ceară guvernelor să stabilească priorităţi concrete în privinţa protecţiei factorilor de mediu, să stimuleze îmbunătăţirea şi aplicarea legii. Acest principiu presupune şi dreptul individului de a se adresa organelor executive şi judecătoreşti ori de câte ori se consideră lezat ca urmare a degradării şi poluării mediului. Principiul poluatorul plăteşte. În legislaţia noastră actuală, acest principiu nu e consacrat în mod expres. Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului trebuie să atragă răspunderea disciplinară (materială), civilă, contravenţională sau penală după caz. În condiţiile instituirii oricărei forme de răspundere juridică, persoanele care desfăşoară activităţi care produc poluare fără a lua în prealabil măsurile ce se impun pentru evitarea sau diminuarea acesteia până la limitele admisibile prevăzute de lege, vor suporta riscul, consecinţele. Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage după sine pagube mai mari, care trebuie acoperite, fără a mai vorbi de pierderea de profit. Cheltuielile cu protecţia mediului natural sunt implicit cheltuieli care conduc la crearea unui plus de valoare. Investiţiile făcute în această direcţie atrag după ele efecte economice pozitive îndelungate, care adesea prelungesc cu mult, dincolo de termenul de recuperare a investiţiei (globale).

13

A acţiona contrar înseamnă a produce poluare, pentru a cărei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari pe lângă riscul asumat. Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului, afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorilor. ( după Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1996.)

B. PRINCIPII PE PLAN EXTERN Pe plan extern se face aplicarea următoarelor principii: Principiul “sic utere tuo” – obligaţia statelor de a asigura ca activităţile

exercitate în limitele jurisdicţiei lor să nu cauzeze daune mediului altor state. Principiul cooperării între state. Principiul bunei vecinătăţi. Principiul notificării şi consultării. Principiul protejării patrimoniului comun. Principiul nediscriminării.

2. Izvoarele formale ale Dreptului mediului Izvoarele reale, materiale ale dreptului constau în fenomene sociale,

împrejurări, situaţii economice, politice, necesităţi practice, care determină conturarea substanţei, a materiei dreptului mediului. Pe noi ne interesează izvoarele formale ale dreptului mediului, cele care conferă regulilor de conduită, caracterul de drept pozitiv. Prin izvor de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare şi sancţionare a lor de către stat. Ramura dreptului mediului e alcătuită din acte normative, conţinând norme juridice care reglementează comportarea subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor naturali şi antropici ai mediului. Izvoarele dreptului mediului sunt tocmai aceste acte normative. Din analiza normelor de dreptul mediului se evidenţiază o serie de particularităţi ale izvoarelor acestei ramuri de drept. În ansamblul normelor de dreptul mediului un loc deosebit îl ocupă normele tehnice, care reglementează comportamentul oamenilor în procesul de producţie faţă de mijloacele de producţie şi uneltele de muncă şi îndeosebi faţă de natură. Având în vedere faptul că protecţia şi conservarea mediului constituie o problemă de interes naţional, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele statului, care conţin norme juridice ce reglementează relaţiile sociale în legătură cu conservarea şi protejarea mediului. Sunt izvoare de dreptul mediului şi unele tratate şi convenţii internaţionale prin care se reglementează relaţiile dintre state în legătură cu conservarea, folosirea şi protecţia diferitelor componente ale mediului.

14

3. Principalele izvoare ale Dreptului mediului Constituţia

Recunoaşterea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos rezultă din art. 35 din legea fundamentală. Alte două texte constituţionale garantează dreptul la viaţă (art. 22) şi dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34). Ambele presupun pe lângă alte măsuri şi pe cele care privesc conservarea şi protecţia mediului. Existenţa unui mediu cât mai curat constituie condiţia principală a realizării acestor drepturi fundamentale.

Legea Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului mediului, ci doar acelea care

reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului. Sunt izvoare de dreptul mediului: legea cadru privind protecţia mediului (265/2006), Legea apelor (107 / 1996), Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (103 / 1996), Codul silvic (26 / 1996), Legea 138 / 2004, a îmbunătăţirilor funciare, etc.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului sunt izvoare de dreptul mediului în

măsura în care reglementează relaţii sociale ca şi legea. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 1300 / 2002 privind notificarea substanţelor chimice, Hotărârea Guvernului nr. 170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate, Hotărârea Guvernului nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest, Hotărârea Guvernului nr.2009/2004 privind regimul de import al produselor periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu etc. Dintre Ordonanţe ale Guvernului exemplificăm: Ordonanţa Guvernului nr.11/2004 privind producerea, comercializarea şi utilizarea materialelor forestiere de reproducere, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.243 / 2000 privind protecţia atmosferei etc.

Ordinele miniştrilor Ordinele miniştrilor sunt, de asemenea, izvoare de dreptul mediului în

măsura în care reglementează relaţii sociale în domeniul conservării şi protecţiei factorilor de mediu. Dăm ca exemplu, Ordinul ministrului nr.978/2003 privind Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice care elaborarează studii de evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu.

15

Tratatele şi convenţiile internaţionale Sunt izvoare de dreptul mediului cu condiţia să fie de aplicabilitate

imediată şi nemijlocită şi să fie ratificate de România. Tratatul e expresia acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, cu privire la normele juridice valabile şi obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele. Este cel mai frecvent mijloc juridic la care statele recurg pentru a reglementa relaţiile dintre ele cu privire la mediu. Exemplu de convenţii: Convenţia asupra poluării atmosferice pe distanţe lungi (Geneva, 1979); Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21 IV 1992.

CAP. III. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI

1. Poluarea atmosferei În raportul din 1967 al Consiliului Europei pentru protecţia mediului se

menţionează că: se consideră poluat aerul atunci când se constată prezenţa unor substanţe străine sau a unor variaţii importante ale acestora în proporţia părţilor componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele ştiinţifice ale momentului, pot provoca acţiuni jenente sau efecte dăunătoare. În conformitate cu alt document internaţional elaborat la prima Conferinţă Generală Europeană pentru protecţia mediului, poluarea atmosferei se defineşte ca fiind introducerea în atmosferă de către om direct sau indirect de substanţe sau energii care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemului, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement sau alte utilizări legitime ale mediului. Poluarea atmosferei transfrontiere pe distanţe lungi a fost definită ca fiind acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă altor state, la o distanţă la care nu e în general posibil să se distingă contribuţia surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie. În toate cazurile, definirea poluării aerului ia în considerare orice schimbare vătămătoare a compoziţiei aerului, orice alterare a calităţii sale. Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în atmosferă în mod artificial sau natural, sistematic sau doar accidental, se situează la un nivel ce poate dăuna sănătăţii ori vieţii animale sau vegetale. Desfăşurarea activităţilor care pot constitui surse fixe importante de emisii de poluanţi în aer este permisă numai cu autorizaţie de mediu. Procedura de autorizare se supune prevederilor Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, şi ale celorlalte acte normative în vigoare.

16

Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de poluanţi se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii au următoarele obligaţii: a) să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu în termenul şi în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; b) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor ce constituie surse de poluare şi cantităţile de poluanţi eliminate în aer; c) să elaboreze strategii de prevenire a accidentelor majore şi să le pună în practică în mod adecvat; d) să elaboreze planuri pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi să solicite aprobarea autorităţilor competente pentru măsurile stabilite să se aplice în afara amplasamentului; e) în caz de pericol major sau iminent, cu impact asupra calităţii aerului, să oprească funcţionarea instalaţiilor care constituie sursa de pericol şi să anunţe autorităţile competente; f) în situatia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale stabilite de autoritatea competentă; g) să furnizeze reprezentanţilor autorităţilor competente informaţiile necesare, conform prevederilor legale; h) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi, a planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea; i) să informeze, conform prevederilor legale în vigoare, în cazul producerii de emisii accidentale de poluanţi în aer sau de accident major. (2) Procedurile de întocmire şi de aplicare a planurilor de prevenire a accidentelor majore şi a planurilor pentru situaţii de urgenţă se reactualizează prin hotărâre a Guvernului.

Titularii activităţilor care nu pot constitui surse fixe importante de emisii de poluanţi în aer au următoarele obligaţii: a) să solicite şi să obţină autorizaţie de mediu în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare; b) să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie sursă de poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea de protecţie a mediului în acordul sau în autorizaţia de mediu, conform prevederilor legislaţiei în vigoare; c) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor care constituie surse de poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate conform legislaţiei în vigoare;

17

d) în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale; e) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea.

Activităţile la care se inregistrează, în regim normal de funcţionare a instalaţiilor, depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici activităţii pot fi autorizate doar cu program pentru conformare, în condiţiile legii.

Programul pentru conformare va conţine măsuri de reducere a poluării aerului prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri excesive, etapizate pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă nu sunt depăşite valorile limită de calitate a aerului sau marjele de toleranţă pentru aceşti poluanţi.

In cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de emisie de poluanţi, autoritatea de mediu decide întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a provocat poluarea, până la îndepărtarea cauzelor poluării.

In zonele în care sunt depăşite valorile limită de emisie de poluanţi privind calitatea aerului, pe baza studiilor de evaluare a impactului asupra mediului autoritatea de mediu competentă poate stabili valori limită de emisie specifice fiecărei activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de legislaţia în vigoare.

Acordul de mediu se emite în conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.243/2000 privind protecţia atmosferei, modificată şi aprobată prin Legea nr.655/2001, şi ale celorlalte acte normative în vigoare, cu îndeplinirea următoarelor condiţii: a) prevederea tuturor măsurilor de prevenire a poluării aerului, inclusiv folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive; b) funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea semnificativa a aerului, în special prin emisii de substanţe supuse reglementărilor în vigoare; c) nu se depăşesc valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din activitate; d) sunt luate în considerare valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi poluanţii rezultaţi din activitate.

Pentru modificarea sau dezafectarea instalaţiilor existente care pot avea impact asupra calităţii aerului inconjurator este obligatorie obţinerea acordului de mediu, în condiţiile legii.

Este obligatorie obţinerea acordului de mediu pentru operaţiuni de dezafectare a instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii aerului.

18

Autorităţile competente stabilesc şi pun în aplicare planuri naţionale de reducere a emisiilor de poluanţi rezultate din activităţile şi de la instalaţiile industriale cu impact asupra calităţii aerului. Transferul de poluanţi din aer către un alt factor de mediu, ca urmare a măsurilor de reducere a poluării aerului înconjurator, este permis în condiţiile menţinerii nivelului poluanţilor sub valorile limită pentru acel factor de mediu.

Metodele si sistemele adoptate în vederea îmbunatăţirii calităţii aerului nu conduc la depăşirea normelor stabilite de legislaţia în vigoare pentru locul de muncă. Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii.

Emisiile de poluanţi în aer se supun taxelor. Procedura şi cuantumul de stabilire a taxelor sunt reglementate conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

2. Protecţia atmosferei în dreptul intern Legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei are ca scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare. Reglementarea activităţilor care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice, şi strategia naţională în domeniu urmăresc asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate. Regimul juridic al protecţiei atmosferei are la bază principiile generale consacrate de legislaţia în vigoare şi acceptate la nivel internaţional. Principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia atmosferei sunt următoarele: a) menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate; b) îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate; c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, în context transfrontier; d) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.

19

Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure schimbul de informaţii, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a strategiilor sectoriale legate de protecţia atmosferei şi al celor referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.

Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii, au obligaţia de elaborare a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi de a solicita obţinerea aprobării de către autorităţile competente pentru masurile stabilite a se aplica în afara amplasamentului. De asemenea, este stabilită, tot ca obligaţie extrem de importantă, oprirea în caz de pericol major sau iminent a funcţionarii instalaţiilor care constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi anunţarea autoritatilor competente. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi responsabilităţi: a) elaborează şi promovează strategia naţională şi planul naţional de acţiune în

domeniul protecţiei atmosferei, ca parte integrantă a strategiei şi politicilor naţionale de protecţie a mediului;

b) coordonează şi controlează modul de punere în aplicare şi de respectare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a actelor normative ce decurg din aceasta;

c) elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă actele normative, precum şi măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor din convenţiile internaţionale privind protecţia atmosferei, la care România este parte;

d) coordonează elaborarea inventarelor naţionale de emisii poluante în aer; e) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind

calitatea aerului; f) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind

emisiile de poluanţi în aer; g) coordonează la nivel naţional participarea la programele Uniunii Europene

de asigurare a calităţii datelor; h) aprobă metodele şi metodologiile de evaluare a calităţii aerului şi a emisiilor

poluante în aer, coordonează şi controlează aplicarea acestora; i) aprobă metodele de determinare a concentraţiilor poluanţilor în aerul

înconjurător, elaborate de instituţiile specializate, şi asigură condiţiile necesare în vederea menţinerii acurateţei măsurătorilor efectuate;

j) evaluează calitatea aerului înconjurător prin intermediul instituţiilor specializate;

k) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului şi coordonează programele de

20

asigurare a calităţii datelor privind calitatea aerului înconjurător provenite din Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;

l) asigură accesul publicului la informatiile privind calitatea atmosferei, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;

m) raportează datele în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale privind protecţia atmosferei, la care România este parte.

Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului au următoarele atribuţii şi responsabilităţi: a) controlează modul de aplicare şi de respectare a dispoziţiilor actelor

normative în vigoare din acest domeniu la nivel teritorial; b) elaborează planuri de acţiune pentru calitatea aerului, programe de

ameliorare a calităţii aerului la nivel teritorial şi asigură corelarea acestora cu planul local de acţiune pentru protecţia mediului, în cooperare cu serviciile descentralizate ale celorlalte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale şi în parteneriat cu alte instituţii publice locale şi cu titularii de activitate;

c) elaborează inventarul emisiilor poluante la nivel teritorial; d) urmăreste şi analizează aplicarea planurilor de acţiune pentru calitatea

aerului la nivel teritorial şi elaborează rapoarte anuale; e) colaborează cu organismele guvernamentale abilitate, care avizeaza actiunile

de import-export al produselor, bunurilor şi al altor materiale cu regim special de comercializare, care pot afecta calitatea atmosferei, în conformitate cu legislaţia natională şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte;

f) aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare; g) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de

monitorizare integrată a calităţii aerului; h) informează operativ autoritatea centrală de protecţie a mediului, alte

autorităţi centrale şi locale, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, în cazul producerii unor evenimente deosebite cu impact asupra calităţii aerului şi care aduc prejudicii sănătăţii umane;

i) pun la dispoziţie autorităţilor teritoriale pentru sănătate, agricultură şi alimentaţie, lucrări publice şi amenajarea teritoriului şi administraţiei publice locale informaţiile necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a strategiilor sectoriale legate de calitatea aerului atmosferic;

j) informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii pragurilor de alertă;

k) asigură informarea curentă a populaţiei şi a autorităţilor locale cu privire la calitatea aerului;

21

l) urmăreşte aplicarea la nivel teritorial a programelor şi măsurilor pentru respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale la care România este parte.

CAP. IV. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA APEI

1. Noţiuni generale Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general. Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor sociale şi economice. Reglementările juridice din domeniul protecţiei şi conservării mediului acvatic au ca scop: - apărarea împotriva poluării şi şi modificărilor caracteristi-cilor resurselor de apă; - conservarea şi dezvoltarea resurselor de apă; - refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane; - conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; - asigurarea alimentării cu apă a populaţiei etc. Prin prevederile actelor normative din domeniul protecţiei resurselor de apă s-a urmărit a se stăvili construcţia şi folosirea de diverse obiective, edificii care, prin prezenţa lor, ar fi împiedicat buna desfăşurare a exploatării apelor sau a acţiunilor de drenaj, a conserva rezerva de apă pe care o are o localitate şi a nu se risipi o resursă limitată, a se asigura protejarea apelor împotriva poluanţilor chimici, a se asigura protecţia locuinţelor şi gospodăriilor aflate în imediata apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o observaţie debitele râurilor şi barajelor pentru ca în eventualitatea creşterii sau descreşterii bruşte a nivelului apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către organele abilitate, a se determina participarea laacţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de combatere a secetei sau a altor calamităţi naturale.

2. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România Apele, potrivit articolului 1 alin.2 din Legea nr. 107 / 1996, fac parte

integrantă din patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general. Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungime mai mare de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kilometri pătraţi pe care apele curg permanent; aparţin deţinătorilor, cu diferite titluri ale terenurilor pe care se formează sau curg. Apele din domeniul public se dau în administrare Regiilor autonome “Apele Române” de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului în condiţiile legii.

22

Supravegherea calităţii apei potabile se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului comun. Gestionarea cantităţii sau calităţii apelor se realizează de Regia autonomă “Apele Române” şi filialele sale bazinale. Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate: alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic. Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie este interzisă (în folosul altor activităţi). Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului şi R.A. “Apele Române” sunt în drept să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor, sau unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării resurselor. Dacă din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale rezervele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor, autorităţile aplică restricţii temporare de folosire a resursei de apă. Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. În acest sens, la propunerea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului se aprobă prin standarde – norme de calitate a resursei de apă.Pentru protecţia resursei de apă – interdicţii: - punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor

existente, a noi ansambluri de locuinţe care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare;

- aruncarea, introducerea în oricare mod, în albiile cursurilor de apă a deşeurilor de orice fel;

- evacuarea de ape uzate în apele subterane, în lacurile naturale sau de acumulare, iazuri, bălţi, heleştee;

- spălarea în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor etc. sau a altor utilaje, agregate mecanice, ambalaje (care au conţinut pesticide);

- spălarea animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice în afara locurilor special amenajate în acest scop;

- aruncarea sau vărsarea în instalaţiile sanitare, reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;

- spălarea în cursurile de apă a obiectelor de uz casnic cu folosirea substanţelor chimice de orice fel.

În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţii resurselor de apă, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:

1. Să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante;

23

2. Să asigure realizarea, întreţinerea, exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacităţile autorizate;

3. Să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate.

Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt încurajate de stimuli economici, inclusiv pentru cei care manifestă o preocupare constantă în scopul protejării calităţii şi cantităţii apei, precum şi prin aplicarea de penalităţi celor care risipesc sau poluează resursele de apă. Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi. Sistemul de plăţi se bazează pe regula că beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de folosirea raţională a resurselor de apă. Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează constant o grijă deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protejarea calităţii apelor. Penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se constată abateri de la prevederile contractelor, atât pentru depăşirea cantităţii de apă poluate şi a concentraţiilor şi impurităţii substanţelor purificatoare evacuate. Toate cele enumerate mai sus se stabilesc prin Hotărâre de Guvern. Regia Autonomă “Apele Române” este singura în drept să constate cazurile în care se acordă bonificările sau se aplică penalităţi.

CAP. V. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI ŞI SUBSOLULUI

1. Consideraţii generale Fondul funciar este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de

destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul – public sau privat – din care fac parte. În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: terenuri cu destinaţie agricolă, terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan, terenuri cu destinaţii speciale. Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de combatere a proceselor de degradare şi poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economico – sociale. Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor care au ca scop dezvoltarea calităţii solurilor prin: supravegherea, prognoza şi avertizarea cu privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de asigurare cu fosfor mobil şi potasiu a terenurilor agricole; fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor de folosire judicioasă a îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului.

24

Solul este factorul de mediu care necesită o atenţie şi o protecţie sporită dată fiind imposibilitatea supunerii unor procedee de epurare, precum şi pentru faptul că este limitat ca suprafaţă în urma degenerării sale, cu greu mai poate fi adus în stare normală. Dacă pentru geneza unui strat fertil de sol sunt necesare perioade foarte mari de timp, distrugerea sau degradarea sa, datorată unor cauze naturale ( eroziune, alunecări de teren, inmlăştinare, inundaţii etc.) sau ca urmare a activităţilor poluatoare ale omului, se produce mult mai repede, iar consecinţele sunt de cele mai multe ori dezastruoase şi ireversibile. Deteriorarea şi afectarea capacităţii productive şi calitative a solului are consecinţe negative pentru producţia agricolă, pentru alimntaţie şi în cele din urmă pentru sănătatea şi chiar viaţa omului. De aceea solul trebuie gospodărit cu grijă, trebuie să i se aplice lucrări adecvate de întreţinere şi, când este cazul, de ameliorare. In acest sens, Legea Nr.18/1991 privind fondul funciar, prevede o serie de măsuri menite să asigure refacerea şi ameliorarea terenurilor degradate. Potrivit legii, terenurile degradate trebuie să fie incluse de către specialişti, în colaborare cu instituţiile specializate ale statului şi în acord cu organele locale din cadrul unităţilor administrativ - teritoriale respective, în perimetere de ameliorare, urmând ali se aplica lucrările necesare refacerii şi redării lor circuitului agricol. Cheltuielile necesare efectuării lucrărilor respective şi luării măsurilor ce se impugn sunt suportate de la bugetul public, proprietarii terenurilor având însă obligaţia să le pună la dispoziţia autorităţilor pe perioada cât durează lucrările respective.

2. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului Rglementările în domeniul protecţiei solului au drept scop:

a) reglementarea regimului juridic al proprietăţii şi folosinţei infrastructurii de îmbunătăţiri funciare şi a terenului aferent, precum şi mecanismele de dobândire şi/sau transmitere a dreptului de proprietate, administrare sau folosinţă asupra acestei infrastructuri; b) instituirea cadrului de reglementare a înfiinţării şi funcţionării Administraţiei Naţionale a Imbunătăţirilor Funciare, denumită în continuare Administraţie, persoana juridica română de interes public naţional în sectorul îmbunătăţirilor funciare, care desfasoară activitaţile prevăzute de lege; c) reglementarea înfiinţării şi funcţionării organizaţiilor de imbunatăţiri funciare şi a federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare în vederea desfăşurării activităţilor de îmbunătăţiri funciare atât în interesul membrilor lor, cât şi în interesul public;

25

d) stabilirea serviciilor prestate de Administraţie organizaţiilor de îmbunătăţiri funciare şi federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare şi mecanismele de finanţare a acestor activităţi; e) stabilirea atribuţiilor autorităţii publice centrale, denumită în continuare ministerul, care coordonează elaborarea strategiei şi politicilor în sectorul îmbunătăţirilor funciare; f) stabilirea principiilor reorganizării Societăţii Naţionale "Imbunătăţiri Funciare" - S.A.; g) stabilirea sancţiunilor care se aplică în cazul încălcării prevederilor prezentei legi. Principiile care stau la baza realizării obiectivelor îmbunătăţirilor funciare sunt următoarele: - exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, sistemelor de irigaţii sau desecare şi drenaj şi a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor şi combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor beneficiarilor; - consultarea şi, după caz, implicarea beneficiarilor, organizaţiilor neguvernamentale şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile în luarea deciziilor în scopul promovării adoptării raţionale, eficiente şi transparente a acestora; - realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin organizaţiile de îmbunătăţiri funciare ori federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri funciare a exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor amenajărilor de îmbunătăţiri funciare situate pe terenurile pe care le deţin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiţii şi suportarea costurilor acestor activităţi; statul intervine prin Administraţie şi prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea surselor proprii ale Administraţiei sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfăşura ei inşişi activităţi de îmbunătăţiri funciare; - exploatarea amenăjarilor de îmbunătăţiri funciare astfel încât să se prevină folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea şi poluarea solului şi să se promoveze protecţia mediului în conformitate cu standardele de mediu.

Imbunătăţirile funciare au ca obiective: a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă; b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile vitipomicole, culturile agricole şi silvice; c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi protecţia împotriva poluării.

26

Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări hidrotehnice complexe şi agropedoameliorative se realizează în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii factorilor de risc - secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor, precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.

Amenajările deîmbunătăţiri funciare cuprind următoarele categorii de lucrări; - îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes local prin care se asigură, în principal, protecţia terenurilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor; - amenajări de irigaţii şi orezării prin care se asigură aprovizionarea controlată a solului şi a plantelor cu cantităţile de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare, pompare, transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului; - amenajări de desecare şi drenaj, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol, în vederea asigurării condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări de colectare, de transport şi de evacuare în emisar a apei în exces; - lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectate de alunecări, prin care se previn, se diminuează sau se opresc procesele de degradare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului, regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale, stabilizarea nisipurilor mişcătoare; - amenajari pedoameliorative pe terenurile săraturate, acide şi pe nisipuri, pe terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrarile de nivelare-modelare, de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei, arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a sărurilor, aplicarea de amendamente, precum şi îngrăşăminte, în scopul valorificării pentru agricultură şi, după caz, pentru silvicultură; - perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru combaterea eroziunii solului; - alte soluţii tehnice şi lucrări noi, rezultate din activitatea de cercetare.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din surse de apă autorizate necesarul pentru irigarea culturilor agricole şi alimentarea cu apă a unor localităţi, amenăjari piscicole, incinte agricole şi industriale şi asigură protecţia localităţilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva efectelor alunecărilor de teren şi a inundaţiilor, precum şi protecţia lacurilor de acumulare împotriva colmatării.

27

Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc pe baza programelor şi strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor autorităţilor publice locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului.

Proiectarea, executarea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare se fac în corelare cu lucrările de gospodărire a apelor, hidroenergetice, silvice, de gestionare a căilor de comunicaţie, în acord cu interesele proprietarilor de terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, ţinând seama de cerinţele de protecţie a mediului.

CAP. VI. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER

1. Definirea regimului silvic Regimul silvic este un ansamblu de reguli speciale ce se aplică pădurilor

în legătură cu administrarea, conservarea şi utilizarea masei lemnoase şi exercitarea servituţilor care grevează aceste păduri.

Totodată, regimul silvic constituie un instrument de politică forestieră, reprezentând o veritabilă tutelă a autorităţilor administrative asupra pădurilor, în scopul de a asigura mai eficient conservarea proprietăţii forestiere.

Tendinţa de a caracteriza regimul silvic prin prisma finalităţii sale se regăseşte în majoritatea definiţiilor prezente în tratate de drept forestier ale şcolii franceze. Astfel, Meyer în lucrarea Législation et politique forestière, face referire la regimul silvic ca fiind un ansamblu de reguli speciale de ordin public derogatorii de la dreptul comun şi determinate prin Codul forestier, în scopul asigurării conservării şi punerii în valoare a pădurilor la care se aplică, în interesul superior al naţiunii. De remarcat că finalitatea “de punere în valoare a pădurii” asociată regimului silvic este expresia transformărilor din administraţia forestieră franceză din 1964, când se creează Office National des Forêts, ”etablissement public national a caractère industriel et commercial, principalement chargé de la mis en oeuvre du regime forestier”- instituţie publică cu caracter industrial şi comercial, a cărei principală atribuţie este punerea în aplicare a regimului silvic. Semnalăm, de asemenea, că în Franţa, de pildă, pădurile situate în mediul urban au o reglementare distinctă în Codul urbanistic.

Codul silvic român din 1996, defineşte regimul silvic ca fiind un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.

Definiţia dată regimului silvic în Codul silvic român prezintă următoarele particularităţi:

28

In primul rând, precizăm că are sferă de aplicare mai largă, deoarece regimul silvic depăşeşte semnificaţia unor norme tehnice, integrând şi aspecte economice şi juridice ale gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează categoriile de venituri ce pot fi obţinute din pădurile proprietate publică sau privată, şi autorizează posibilitatea încasării contravalorii efectelor funcţiilor de protecţie ale pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemenea în reglementările cu privire la obligaţiile financiare ce revin proprietarilor de păduri în gestionarea pădurilor, precum şi cu privire la modalităţile de finanţare (art. 7, al. 4, O.G. nr. 96/1998). În Codul silvic şi în Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 există şi alte prevederi cu conţinut economic, referitoare la vinderea şi exploatarea arborilor pe picior, la calculul taxelor şi despăgubirilor în cazul schimbării categoriei de folosinţă a terenului, la întocmirea contractelor de administrare, de către Regia Naţională a Pădurilor sau alte unităţi specializate, a fondului forestier proprietate publică.

In al doilea rând, semnalăm că în plan juridic, Codul silvic instituie o procedură pentru constrângerea la regenerarea pădurilor proprietate privată, prin care devizul lucrărilor efectuate de către Regia Naţională a Pădurilor, acceptat în mod expres sau tacit de către proprietar devine titlu executoriu şi temei juridic al executării silite. Respectarea dreptului de preemţiune a statului la vânzările de terenuri forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce ilustrează dimensiunea sa juridică;

De asemenea, regimul silvic nu face distincţie între păduri supuse regimului forestier şi păduri nesupuse regimului forestier, deoarece se aplică întregului fond forestier, indiferent de natura proprietăţii, conform articolului 9, al. 1 Cod silvic; Si tot ca o particularitate, subliniem că finalitatea aplicării regimului silvic este gospodărirea durabilă a ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de definit, gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel puţin două principii pe care legea română le-a consacrat deja: conservarea şi dezvoltarea fondului forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de proprietate, regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea resursei forestiere naţionale, indiferent de forma de proprietate.

2.Caracterizarea regimului silvic Definiţiile prezentate sugerează câteva caractere ale regimului silvic: In primul rând reţinem că sediul reglementării sale îl constituie Codul

silvic şi Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998. In al doilea rând precizăm că regimul silvic este o instituţie juridică

derogatorie de la dreptul comun, deoarece aduce restricţii importante în dreptul de dispoziţie al proprietarului forestier asupra terenurilor deţinute;

29

In al treilea rând menţionăm că are caracter de ordine publică, deoarece de esenţa regimului forestier este aplicabilitatea la pădurile proprietate publică, de către un corp silvic învestit cu autoritate publică. În cazul domeniului forestier francez, de exemplu, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice numai prin derogare, şi în prezenţa anumitor condiţii restrictive. Reglementarea proprietăţii forestiere private se face în paralel cu reglementarea regimului silvic. Aceasta nu înseamnă însă că gospodărirea proprietăţii forestiere private se sustrage incidenţei legii. Dimpotrivă, începând cu secolul al XIX-lea o serie de legi cu caracter stimulativ şi represiv au ca obiect specific tocmai gestionarea proprietăţii private. Astfel, în 1859 se introduce interdicţia de defrişare fără autorizaţie a pădurilor proprietate particulară. Inundaţiile grave din bazinele hidrografice Rhôn şi Garonne din 1860 incită la o serie de măsuri legislative vizând conservarea pădurilor cu funcţii de protecţie, măsuri care culminează în 1913 cu legea Audiffred de extindere a regimului forestier la pădurile departamentelor, instituţiilor de utilitate publică, asociaţiilor de ajutor mutual, caselor de economii şi la anumite păduri particulare în vederea conservării, cu subscrierea voluntară de către proprietari la regimul silvic. In 1968 suprafaţa acestei din urmă categorii era de 11 700 ha. Aceste legi se completează cu:

- dispoziţiile legii asupra împăduririlor din 1942, care dispun că lucrările de împăduriri sunt de interes general şi pot fi impuse obligatoriu particularilor, în anumite sectoare desemnate de către prefect;

- dispoziţiile legii din 1946 de creare a fondului forestier naţional, un fond de ajutor financiar şi tehnic care a permis reîmpădurirea a peste 200 000 ha terenuri proprietate privată pe cheltuiala statului, rămase sub administraţia acestuia până la rambursarea datoriei de către proprietarii privaţi;

- dispoziţiile legii din 1954 de creare de “groupements forestiers”, în vederea remedierii fărâmiţării proprietăţii forestiere private, dar care nu a dat rezultatele scontate;

- Legea din 1959 relativă la conservarea şi crearea de spaţii verzi în zonele construibile, prin care statul poate aciziţiona, la nevoie pe cale de expropriere publică, păduri şi parcuri în vederea amenajării lor în spaţii verzi.

În sfârşit, subliniem că legitimitatea regimului silvic este dată de finalitatea sa, care constă în apărarea unui interes general al societăţii.

In dreptul francez, regimul forestier este un act juridic generator de un nou statut pentru pădurile la care se aplică. Supunerea la regim silvic constituie deci un act-condiţie a schimbării de statut al terenului forestier.

Pentru dreptul român, supunerea la regim silvic intervine din oficiu şi nu are caracter de act juridic de schimbare de statut.

Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional, indiferent de natura proprietăţii, regimul silvic iese din tiparele unei modalităţi specifice de gestionare

30

a pădurilor proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt regimul juridic aplicabil fondului forestier naţional.

Aceasta se confirmă dacă se analizează excepţiile de la regimul silvic. Astfel, plantaţiile înfiinţate de persoane fizice sau juridice pe terenuri agricole sunt exceptate de la aplicarea regimului silvic. Aceasta rezultă din articolul 68, al. 2 Cod silvic unde se precizează că valorificarea şi recoltarea lemnului din aceste plantaţii este la latitudinea proprietarului. Aceste plantaţii nu sunt supuse regimului silvic deoarece, la origine, terenul pe care au fost înfiinţate, nu aparţinea fondului forestier.

De asemenea, vegetaţia din afara fondului forestier naţional, deşi supusă unor reguli de gestionare conform normele emise de autoritatea pentru silvicultură, nu este supusă regimului silvic şi în baza aceluiaşi considerent, nu este inclusă în fondul forestier naţional.

Terenurile care nu fac parte din fondul forestier naţional nu sunt supuse regimului silvic, chiar dacă este vorba despre păduri constituite. Prin urmare, ceea ce determină aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit nu este importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci statutul juridic al terenului, apartenenţa sa iniţială la fondul forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are caracter obiectiv.

Aşa cum este definit în Codul silvic, regimul silvic întruneşte următoarele trăsături juridice:

- este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus gospodăririi în regim silvic în mod obligatoriu, deoarece legea nu prevede nicăieri posibilitatea unei opţiuni sau a unei derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;

- este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt definite prin lege şi numai prin lege, astfel încât părţile nu pot accepta, refuza sau modifica ceva prin convenţie ori contract;

- este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici proprietarul de păduri, nici administraţia publică nu pot aduce modificări conţinutului regimului silvic, care trebuie acceptat în integralitatea lui şi fără condiţii;

- este public: conţinutul său este determinat într-un cadru legal, de către structuri publice, învestite prin lege cu puterea de a decide asupra normelor regimului silvic. În al doilea rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării regimului silvic ţin de atribuţiile unei autorităţi publice. In al treilea rând, regimul silvic are drept finalitate asigurarea unor servicii publice, cum ar fi, de exemplu, asigurarea efectelor protective ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori categoria juridică a terenului.

31

3. Obiectul regimului silvic Articolul 9 Cod silvic stipulează că fondul forestier este supus regimului

silvic, indiferent de natura proprietăţii. Obiect al regimului forestier este deci fondul forestier, definit ca fiind

totalitatea pădurilor şi a altor categorii de terenuri cu destinaţie forestieră. Astfel, pot face obiect al gestionării în regim silvic: - terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei de la art. 2 Cod

silvic, adică suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere de minim 0.25 ha:

- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea, legea distinge:

a) terenurile destinate împăduririi; b) terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică; c) iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.

Distingerea acestor două categorii prezintă importanţă din punctul de vedere al principalelor restricţii impuse prin regimul silvic. Astfel, pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră restricţiile în exercitarea dreptului de dispoziţie (defrişări, incendiere, exploatare fără regenerare, păşunat) sunt prioritare. Chiar dacă nu sunt acoperite de arbori, terenurile din cea de a doua categorie impun şi ele respectarea unor restricţii, care sunt de natură a limita, în special, schimbarea categoriei de folosinţă. Astfel, un teren fără arbori amenajat în cursul procesului de exploatare a pădurii ca platformă primară rămâne teren forestier supus regimului silvic, deci i se vor aplica în mod corespunzător prevederile legii privind schimbarea categoriei de folosinţă şi nu va fi posibil de a-l transforma în teren construibiul sau în teren agricol.

De aici rezultă câteva consecinţe: - nu sunt supuse regimului silvic terenurile cu altă folosinţă decât

forestieră. Destinaţia agricolă, piscicolă, de uz urbanistic (spaţii verzi) sau ştiinţifică (parcuri dendrologice, rezervaţii de seminţe, plantaţii efectuate în scopuri de cercetare) exclude aplicarea regimului silvic prin natura serviciilor şi produselor procurate;

- în virtutea aceluiaşi considerent, nu sunt supuse regimului silvic suprafeţele cu vegetaţie forestieră de pe păşunile împădurite, deoarece principala folosinţă a terenurilor nu este cea forestieră;

- nu pot fi supuse regimului silvic suprafeţe cu arbori ce nu întrunesc mărimea determinată prin lege, respectiv 0.25 ha. Consecinţa imediată este ambiguitatea supunerii la regim silvic a pădurilor proprietate privată care, de exemplu, nu depăşesc un sfert de hectar pe proprietar, dar care împreună formează un masiv forestier ce depăşeşte 0.25 ha. Codul supune regimului silvic pădurile ce depăşesc 0.25 ha, fără a preciza nimic despre natura acestei suprafeţe, care poate

32

fi unitară, într-un singur masiv, sau fărâmiţată, aparţinând unuia sau mai multor proprietari, în indiviziune sau individualizată.

Rezolvarea situaţiilor ambigue enunţate mai sus vine din analiza aceloraşi texte ale Codului silvic. Obiectul regimului silvic ar părea să fie definit în Codul silvic din punctul de vedere al criteriului unităţii fizice. Totuşi, din combinarea art. 5 Cod silvic care spune că identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţiunal se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării Codului, cu art. 9, al. 1 Cod silvic, care supune întreg fondul forestier naţional regimului silvic, terenurile forestiere proprietate privată sunt supuse regimului silvic, deoarece, indiferent de mărimea proprietăţii, ele fac parte din fondul forestier, regăsindu-se în amenajamentele silvice existente la data adoptării Codului. Pe de altă parte, nu s-a aprobat nici o procedură de scoatere de sub regim silvic a unor categorii de păduri, pentru a se putea justifica scoaterea de sub regim silvic a terenurilor proprietate privată care în urma fărâmiţării au ajuns să aibă sub 0.25 ha. pe proprietar sau care nu mai dispun de amenajamente la ora actuală.

Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 face compatibile noţiunile de amenajare şi regim silvic în sensul că, admiţând implicit imposibilitatea efectuării unor operaţiuni de amenajare asupra unor suprafeţe de sub 10 ha, derogă de la dispoziţiile Codului în următoarea formulare: “pentru pădurile cu suprafeţe mai mici de 10 ha, aparţinând persoanelor fizice, gospodărite în mod individual, se întocmesc, de unităţi specializate, studii sumare de amenajare” (art. 8, al. 1, O.G. 96/1998). Obligativitatea amenajării rămâne însă valabilă pentru pădurile proprietate a persoanelor juridice, pornindu-se probabil de la premisa că suprafaţa lor va depăşi limita de 120 ha.

4. Subiectele regimului silvic In aplicarea regimului silvic se disting mai multe categorii de participanţi: - proprietarii şi deţinătorii de terenuri forestiere; - administratorii pădurilor; - agenţii din corpul de control al aplicării regimului silvic. Proprietarii de păduri sunt statul, ca proprietar public, şi proprietarul

privat particular. In urma aplicării Legii 1/2000, vor apărea ca titulari ai dreptului de proprietate şi instituţii de cult, instituţii de învăţământ, obşti, composesorate şi obşti grănicereşti ca proprietari privaţi de grup sau colectivi şi oraşe, comune şi municipii ca proprietari publici.

Administraţia forestieră reprezintă ansamblul persoanelor juridice de drept public care asigură îndeplinirea interesului general cu privire la pădure.

Este necesar de a se distinge între administrarea forestieră ca structură de decizie în domeniul forestier şi administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a fondului forestier proprietate publică.

33

Administraţia forestieră cu funcţie de decizie şi control este reprezentată de autoritatea publică pentru silvicultură, respectiv ministerul de resort şi de structurile sale din teritoriu, respectiv inspectoratele silvice teritoriale.

Administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a fondului forestier este reprezentată de Regia Naţională a pădurilor pentru fondul forestier proprietate publică, şi de structurile ce vor fi create pentru gospodărirea pădurilor proprietate particulară ori colectivă la finalizarea procesului de restituire.

Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face prin Regia Naţională a Pădurilor. Administrarea fondului forestier proprietate publică a oraşelor, comunelor şi municipiilor se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului (art. 12, al. 1, O.G. 96/1998). Administrarea proprietăţilor forestiere particulare se poate face de către proprietarii acestora, individual sau constituită în asociaţii. In afara prevederilor referitoare la restituirea proprietăţilor forestiere indivize, legea nu obligă la asociere, şi nici nu prevede la ora actuală măsuri stimulative de asociere a proprietăţilor forestiere particulare (scutire de impozite, credite cu dobândă redusă pentru investiţii forestiere etc.).

Legislaţia de mediu prevede o serie de măsuri menite să asigure conservarea şi dezolvarea durabilă a fondului forestier dintre care menţionăm: interdicţia de a se reduce suprafeţele fondului forestier, indiferent de proprietar; creşterea suprafeţei fondului forestier, în acest scop statului fiindu-i recunoscut un drept de preemţiune în cazul vânzărilor de terenuri forestiere; regenerarea şi igienizarea pădurilor; economisirea masei lemnoase etc.

Controlul asupra aplicării regimului silvic în pădurile proprietate privată revine autorităţii publice centrale pentru silvicultură, respectiv Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. In perioada 1991-1993, controlul respectării regimului silvic s-a realizat de către Garda forestieră. După desfiinţarea acesteia, controlul aplicării regimului silvic a rămas la latitudinea administraţiei forestiere, aflată în situaţia de a face în acelaşi timp aplicarea legilor silvice şi controlul aplicării lor.

Odată cu înfiinţarea Direcţiei de regim silvic şi a inspectoratelor silvice teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic situaţia revine la normal, în sensul că se respectă un principiu fundamental, şi anume, separarea actului de aplicare a legii de actul de control al aplicării.

CAP. VII. PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

1. Noţiunea de aşezare umană Pentru a defini cele două noţiuni este nevoie de o încadrare în terminologia generală. În primul rând, după cum am mai spus, prin mediu se

34

înţelege ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol, subsol, aspecte caracteristice ale peisajului, straturi atmosferice, materii organice şi anorganice, fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii, condiţiile care pot influenţa viaţa omului etc. În documentele internaţionale se obişnuieşte să se împartă mediul uman în : mediu natural, mediu construit sau artificial şi mediu social. În dreptul mediului interesează primele două, care sunt supuse unei protecţii juridice complexe atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Mediul natural împreună cu mediul artificial constituie mediul în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Mediul artificial sau „mediul civilizat” este mediul creat de mintea şi mâna omului. Se compune din două elemente : aşezări umane şi tot ceea ce este creat de om în afara aşezărilor umane ( construcţii şi lucrări realizate de om şi aşezate dincolo de perimetrul comunelor şi oraşelor : şoselele, autostrăzile, căile ferate, viaductele, barajele, podurile). Conceptul de mediu artificial priveşte în sens larg întreaga tehnosferă, totalitatea creaţiei materiale a omului şi poate fi împărţit în două mari obiective: aşezări umane şi construcţiile din afara acestor aşezări. Tocmai de aceea, în perspectiva sarcinilor protecţiei mediului, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii trebuie să prefigureze perspectivele vieţii şi activităţii oamenilor; toate invenţiile şi descoperirile, tot ceea ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă cerinţelor protecţiei mediului. În literatura de specialitate apare un alt termen, cel de nişă umană, definit ca totalitatea locuinţelor de pe glob. Conceptul este utilizat în special în relaţie cu poluarea produsă de om. Surse de poluare din nişa umană sunt constituite din deşeuri rezultate din activitatea industrială a omului şi deşeuri proprii existenţei umane (dejecţii, cadavre) rezultate din activitatea fiziologică. Nişa umană, ca sursă de poluare, produce efecte în continuă creştere datorită diversificării deşeurilor produse, creşterii cantităţii de deşeuri şi aglomerării nişelor individuale în marile oraşe, unde procesele naturale de autopurificare sunt limitate. Aşezările umane sunt sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată de om. Aşezările umane există sub forme extrem de diverse. O aşezare umană include construcţii de locuinţe, construcţii publice, instituţii private, platforme industriale, pieţe şi străzi, locuri de odihnă şi agrement adică tot ceea ce se găseşte în interiorul graniţelor administrative ale localităţii şi este creat de om. În dreptul francez, cadre de la vie include elementele din definiţia aşezărilor umane dintr-o altă perspectivă, mult lărgită. „La protection du cadre de la vie” presupune raportarea le nevoile umane, fiinţa umană este reperul acestei definiri fiind centrul eforturilor pentru creearea unui mediu de viaţă sănătos. În dreptul francez nu există noţiunea de protecţie a aşezărilor umane deoarece

35

problemele principale ale protecţiei cadrului de viaţă beneficiază de capitole separate (colectarea deşeurilor, calitatea construcţiilor etc). Prin urmare capitolul „protection du cadre de la vie” rezumă probleme referitoare la poluarea vizuală (publicitate, aspectul general al construcţiilor) şi poluarea fonică. Există o distincţie importantă care trebuie făcută din start între aşezările urbane şi cele rurale. Deşi face parte din ecosistemele artificiale, spre deosebire de cele naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia primară şi secundară a acestor componente ale biosferei. Aşezările rurale se înfăţişează ca o dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor (vatra) cât şi prin locul de muncă (moşia). Ambele componente constituie o singură unitate teritorială delimitată de hotarul obştii săteşti. Din fiecare din cele două componente ale ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună configurează modul de viaţă rural, adică colectivitatea respectivă în raport cu mediul înconjurător şi sistemul de aşezări rurale şi urbane. Acest mod de viaţă generează resurse şi nevoi specifice, prin urmare unele caracteristici ce trebuie extrase din contextul general al protecţiei aşezărilor umane.

2. Conceptul de dezvoltare durabilă Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul uman, desfăşurată la

Stockholm între 5 şi 16 iunie 1972 a reprezentat prima acţiune globală organizată pe plan mondial. Importanţa Conferinţei constă în elaborarea unei strategii globale asupra protecţiei mediului pornind de la constatarea caracterului limitat al resurselor, dispariţiei unor specii, extensiunii şi intensificării poluării, creşterii accelerate a populaţiei, exploziei urbane.

A urmat acţiunea UNESCO din 17 – 21 noiembrie 1972 finalizată prin Convenţia privind moştenirea culturală şi naturală mondială, ca şi numeroase alte acţiuni organizate de ONU sau UNESCO. Pe plan mondial a existat o preocupare constantă pentru unificarea eforturilor specialiştilor în vederea cunoaşterii regionale şi globale a mediului . Strategia globală în domeniul protecţiei mediului şi asigurării dezvoltării sale durabile a fost elaborată în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, desfăşurată la Rio de Janeiro între 3 şi 14 iunie 1992. Statele care au semnat Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării sunt obligate să ia măsuri imediate şi drastice pentru a asigura protecţia, managementul şi dezvoltarea durabilă a mediului în conformitate cu prevederile Agendei 21. Conceptul de dezvoltare durabilă a pătruns recent în limbajul şi conştiinţa specialiştilor, a publicului larg, fiind avansat în cadrul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare în 1987 prin raportul Burtland sau „Viitorul nostru comun” al prim-ministrului norvegian, doamna Gro Harlem Bruntdland.

36

Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite şansele generaţiei viitoare de a-şi satisface la rândul lor aceste nevoi. Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv găsirea unui spaţiu al interacţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic de funcţionare. Strategia dezvoltării durabile presupune combinarea şi organizarea în timp a ansamblului metodelor şi mijloacelor alese pentru realizarea unui scop prestabilit. Schimbările suferite de mediul înconjurător trebuie să se reflecte în strategiile de dezvoltare ale firmelor şi întreprinderilor. Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permit folosirea pe termen lung a mediului înconjurător pentru ca dezvoltarea economică să fie posibilă în acelşi timp cu coresponsabilizarea şi cooperarea individuală sau prin societăţi comerciale. Rezolvarea problemelor ridicate de dezvoltarea durabilă trebuie să se facă în legătură cu alte ţări deoarece dezvoltarea tehnologică necesară pentru o dezvoltare durabilă nu poate fi realizată într-o singură ţară. În literatura franceză de specialitate definiţia dată conceptului de raportul Burtland este completată cu următoarele precizări: pentru a se ajunge la un rezultat viabil, statul, întreprinderile şi societatea civilă trebuie să colaboreze pentru a reconcilia cele trei domenii care au foat ignorate mult timp: economia, ecologia şo socialul. Pe termen lung nu va exista dezvoltare durabilă dacă nu este eficientă din punct de vedere economic, echitabilă din punct de vedere social şî tolerabilă din punct de vedere ecologic. Ministerul Ecologiei şi Dezvoltării Durabile precizează: modurile de producţie şi consum trebuie să respecte mediul uman sau natural şi să permită tuturor locuitorilor Terrei să-şi satisfacă nevoile fundamentale de alimentaţie, locuire, educaţie, muncă, mediu sănătos. După cum sublinia Jaques Chirac în discursul de la Johannesburg dezvoltarea durabilă presupune o schimbare în comportamentul fiecăruia (cetăţeni, întreprinderi, colectivităţi teritoriale, guverne, instituţii internaţionale) confruntat cu ameninţările globale (inegalitate socială, riscuri industriale şi sanitare, schimbări climatice, pierderea biodiversităţii). Din punct de vedere al Uniunii Europene se adaugă la definiţia clasică a dezvoltării durabile sublinierea că o dezvoltare pe termen lung nu este viabilă decât conciliind trei aspecte indisociabile: respectul pentru mediul înconjurător, echitatea socială, rentabilitatea economică. Din punct de vedere al protecţiei aşezărilor umane, dezvoltarea durabilă presupune luarea acelor măsuri în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriale care să nu afecteze posibilităţile generaţiilor viitoare de a se servi de aceste zone.

37

3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane Pentru a percepe mai bine contextul şi perioada în care s-au luat primele măsuri pentru protecţia aşezărilor umane este nevoie de o scurtă introducere a cadrului internaţional şi european de protecţie a mediului. Pe plan internaţional, o gamă largă de proiecte au fost iniţiate de ONU prin intermediul organismelor sale specializate. Astfel, UNESCO o acordat o atenţie deosebită studiului interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970 programul special intitulat „Omul şi biosfera” ( Man and Biosphere - MAB). În cadrul Conferinţei Generale UNESCO de la Paris, din noiembrie 1972 s-a semnat Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural. După îndelungate perioade când „cultura” era opusă „naturii”, reunind protecţia patrimoniului cultural cu cea a patrimoniului natural, documentul realizează, într-un anumit sens, o reconciliere între cele două elemente ale patrimoniului uman. Momentul 1972 poate fi considerat punctul de plecare pentru o politică europeană unitară în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Există patru instituţii care se ocupă de aplicarea politicii mediului înconjurător pe plan european: Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie . Următorul pas iniţiat de ONU s-a intitulat Habitat I. Desfăşurată la Vancouver (Canada) între 31 mai şi 12 iunie 1976, prima conferinţă a ONU privind habitatul şi aşezările umane a reunit aproape 9000 de delegaţi, reprezentând 134 de ţări. Ea s-a concentrat mai ales pe identificarea unor soluţii tehnice în special pentru problemele legate de asigurarea dreptului la locuinţă. Douăzeci de ani mai târziu, lumea s-a mondializat în ritm accelerat, iar "sfidările" trecutului au fost depăşite ori, pur si simplu, abandonate. Astfel, "creşterea zero", enunţată şi promovată de "Clubul de la Roma" a devenit o realitate ţările industrializate, şi în unele ţări în curs de dezvoltare. Mai mult chiar, varianta sa "creşterea sub zero" se manifestă din plin în Europa de Est aflată in tranziţie. Criza energetică atât de suprasolicitată, a fost relativ repede depăşită, fără însă a înlătura îngrijorările vizând rezervele mondiale limitate şi preocupările de a căuta noi alternative. În sfârşit, dar, poate în primul rând, ţărănimea a devenit mai în toate ţările minoritară şi s-a "urbanizat" în modul său de viaţă şi de gândire. Principiile fundamentale ale protecţiei mediului şi dezvoltării durabile au fost enunţate la Conferinţa de la Rio de Janeiro în 1992, Conferinţă care a încercat promovarea unei politici mondiale în domeniul protecţiei mediului, reprezentând un moment de referinţă în istoria acestei discipline. În cadrul conferinţei au fost adoptate o serie de documente, din care cel mai important este : „Declaraţia de Principii” sau Carta Pământului, document în care sunt enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane precum şi în cele dintre om şi natură.

38

Iniţiativa de la Vancouver a fost continuată la Istanbul, în 1996. „Summit-ul mondial al oraşelor” sau Habitat II, avea un scop bine precizat: să definească politicile urbane pentru secolul XXI, să se confrunte experienţele naţionale şi locale, să mobilizeze numeroşii actori implicaţi în această privinţă, să regândească cooperarea internaţională. În final, trebuiau să se stabilească, deopotrivă la nivel mondial şi naţional, planuri de acţiune care să răspundă la două întrebări esenţiale: cum să asigurăm pentru toţi o locuinţă decentă şi cum să promovăm o dezvoltare viabilă pe termen lung. Toate aceste evenimente internaţionale au avut repercursiuni pe termen lung asupra cadrului legal intern de protecţie a mediului. Astfel, deşi Constituţia franceză datând din 1958, nu conţine dispoziţii cu privire la mediu, statul francez a creat începând din anii şaptezeci, o adevărată administraţie a mediului. Autoritatea centrală o reprezintă Ministerul Mediului a cărui activitate se bazeză pe legi, decrete şi circulare. În plus, în februarie 2005 a fost anexată Constituţiei franceze o „Cartă a Mediului”- Charte de l’Environnement, care precizeză principiile fundamentale ale protecţiei mediului, având valoare constituţională. Dreptul francez este structurat pe un sistem de coduri ( 59 la număr în prezent), coduri care regrupează legislaţia pe un anumit domeniu. Fiecare cod are o parte legislativă şi o parte reglementară ( de procedură). În domeniul protecţiei mediului, rolul cel mai important îl are Codul Mediului. Code de l’Environnement este o colecţie legislativă actualizată permanent, ce include treptat toate noile reglementări referitoare la protecţia mediului adoptate sub formă de legi ordinare de Parlamentul francez. Pe lângă Codul Mediului, funcţionează şi alte reglementări conţinute de alte coduri ( Code de l’Urbanisme, Code Rural, Code du Patrimoine etc.). La nivel local funcţionează reglementări de protecţie a mediului adoptate de prefecturile generale şi de consiliile locale. În România, creearea cadrului legislativ pentru protecţia mediului cunoaşte o succesiune de etape. Etapa 1930-1944, când se iau primele măsuri de protecţie a mediului ( legea pentru pădurile de protecţie şi înfiinţarea primului parc naţional); etapa 1944-1972, când se adoptă o serie de măsuri de protecţie a fondului forestier şi a celui cinegetic; etapa 1973-1989, etapă care poartă amprenta Conferinţei de la Stockholm, este etapa în care se adoptă prima lege privind protecţia mediului înconjurător ( 20 iunie 1973); etapa 1989-2008, când necesitatea protecţiei mediului a fost înscrisă în Constituţia din 1991 ( articolul 134). În această perioadă au fost adoptate două legi privind protecţia mediului ( Legea nr. 137/1995 şi Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), legi care consacră principii noi precum principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor ecologice, principiul „poluatorul plăteşte”, creearea sistemului de monitorizare integrată a mediului etc.

39

Pentru problematica abordată, actele normative enumerate mai jos conţin elemente semnificative pentru modul de protejare a aşezărilor rurale în ţara noastră: - Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul; - Hotărârea nr. 1.756 din 6 decembrie 2006 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot in mediu produs de echipamente destinate utilizarii in exteriorul cladirilor; - Legea privind calitatea în construcţii, nr. 10/1995; - Hotărâre nr. 124 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest din 30 ianuarie 2003; - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată prin Legea nr. 462 din 18 iulie 2001; - Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice din 18 iulie 2001; - Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, aprobată prin Legea nr.413 din 26 iunie 2002; - Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deseurilor; - Hotărârea Guvernului nr. 856 din 16 august 2002, privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase;

CAP. VIII. NOŢIUNEA, PARTICULARITĂŢILE SI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU DAUNE ECOLOGICE

1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea

factorilor de mediu a fost timid abordată în doctrină şi practica judiciară, aceasta şi pentru faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituţie a răspunderii ecologice cu rol, în principal, de prevenire şi de reparare a prejudiciilor cauzate mediului.

In dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Terra. In cadrul măsurilor (inclusiv juridice) care vizează protecţia naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive şi de reconstrucţie ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală.

De multe ori, aplicarea unor sancţiuni (aspre chiar) nu este suficientă pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. De aceea prin legislaţia de mediu trebuie stabilite o serie de condiţii exigente în care să se desfăşoare orice activitate care prezintă factori de risc pentru mediu. Avem în vedere în primul

40

rând procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului şi răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în vedere şi alte pârghii – economice şi fiscale – de protecţie a mediului cum ar fi: politica preţurilor în favoarea conservării mediului, subvenţiile şi detaxările, bursele de poluare etc.

Ca o caracteristică a dreptului mediului menţionăm faptul că în această materie răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea factorilor de mediu cât şi în situaţia în care deşi nu s-a poluat mediul au fost totuşi săvârşite fapte ilicite care contravin normelor de dreptul mediului, fapte care pot crea condiţii propice producerii poluării. Deci, răspunderea juridică va cădea atât în sarcina poluatorului, vinovat de deteriorarea factorilor de mediu, cât şi în sarcina funcţionarului public sau a oricărei alte persoane fizice sau juridice care, deşi nu produce poluarea mediului, prin faptele săvârşite încalcă legislaţia mediului.

Putem spune astfel că în dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică are un sens mult mai larg, mai cuprinzător. Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai sancţionarea celor care se fac vinovaţi de poluarea factorilor de mediu sau a celor care, deşi nu deteriorează prin acţiunea lor mediul, încalcă legislaţia de mediu, dar şi luarea şi respectarea de către persoanele sau organele de stat, instituţiile publice sau private a tuturor măsurilor care contribuie la asigurarea condiţiilor optime în care se desfăşoară toate activităţile economice şi sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim.

Considerăm că rolul pe care trebuie să-l joace legislaţia în vederea protecţiei factorilor de mediu este în primul rând unul preventiv. Oamenii, agenţii economici, organismele guvernamentale şi neguvernamentale trebuie să adopte o conduită care să asigure, să garanteze un mediu sănătos şi să evite pe cât posibil acţiunile cu risc de poluare. Aşa cum se cunoaşte, este mult mai uşor şi mai puţin costisitor să se prevină producerea unui prejudiciu decât repararea lui, ca să nu mai vorbim că de multe ori este imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea iniţială, la parametrii normali.

Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă şi caracter reparator. Ele trebuie să cuprindă şi dispoziţii care să facă posibilă repararea prejudiciilor cauzate prin poluare mediului şi oamenilor. In acest sens, de mare utilitate, ca o garanţie a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă diversele fonduri ce se constituie – anticipat – pentru ameliorarea diverşilor factori de mediu. Menţionăm în acest sens: fondul naţional de mediu, fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecţie a vânatului, fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădurire. şi, de asemenea, diversele sisteme de asigurare care funcţionează în această materie.

De asemenea, în mod firesc, legislaţia de mediu trebuie să aibă şi caracter sancţionator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele

41

care sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectaţi grav, uneori ireversibil, diverşi factori de mediu.

In vederea conservării şi protecţiei mediului, în cazul săvârşirii unor fapte ilicite prin care s-au adus prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună lărgirea sferei de persoane şi organe cărora legea le conferă legitimitate procesuală activă, fiind incluse aici şi organismele neguvernamentale, care după cum se ştie joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică şi factorii de decizie în legătură cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activităţi umane cu factor de risc.

2. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului Considerăm că cele mai interesante aspecte specifice prezintă răspunderea

în dreptul mediului în privinţa condiţiilor în care aceasta operează. In acest sens, considerăm că în primul rând responsabilitatea privind

protecţia medului revine statului (reprezentat de organele sale specializate). Astfel, statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în acest sens asigurând unele garanţii, inclusiv dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit (art. 5 din Ordonanţa de urgenţă 195/2005).

Responsabilitatea privind protecţia mediului revine în egală măsură autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Au atribuţii în scopul protecţiei factorilor de mediu şi răspund juridic în cazul în care nu duc la îndeplinire aceste sarcini: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Educaţiei si Cercetării, Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne, etc.

Cele mai multe atribuţiuni în scopul protecţiei mediului revin, în mod firesc, Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, care este autoritatea centrală pentru protecţia mediului, şi pe plan local Agenţiilor teritoriale pentru protecţia mediului. Aceste autorităţi vor răspunde, de asemenea, în cazul în care nu-şi îndeplinesc atribuţiile stabilite prin lege în domeniu, sau nu iau măsurile ce se impun în scopul evitării oricărei situaţii de natură să ducă la deteriorarea factorilor de mediu.

In cazul în care se aduc prejudicii mediului prin poluare, evident că va fi tras la răspundere autorul faptei ilicite, deci poluatorul. Acesta poate fi persoană juridică sau persoană fizică. Trebuie spus că în domeniului dreptului mediului răspunderea poate fi antrenată atât “pentru faptele poluante”, cât şi pentru fapte nepoluante. Astfel, dacă o persoană fizică sau juridică desfăşoară o activitate prin care se produce poluarea efectivă a mediului va răspunde – după caz – contravenţional sau penal şi va fi, de asemenea, obligată să repare prejudiciul ecologic astfel produs. De exemplu, infracţiunea de braconaj se pedepseşte cu închisoare sau amendă aşa cum prevede art. 35 din Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103/1996, la care se adaugă obligaţia de a suporta

42

cuantumul despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin fapta respectivă, stabilit potrivit anexelor 1 şi 2 ale legii menţionate.

De asemenea, răspunderea juridică este antrenată şi ca urmare a săvârşirii unor fapte prin care, chiar dacă nu este poluat mediul, sunt încălcate norme de dreptul mediului, aceasta putând duce în cele din urmă la situaţii care favorizează producerea de daune ecologice. De pildă, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală, prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament, a unor concluzii şi informaţii false (Art.98 alin.2 pct.8 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia mediului).

Deci, răspunderea juridică va fi antrenată numai ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, fie că este vorba de o faptă poluantă, fie de o faptă nepoluantă.

Pentru a răspunde juridic, de cele mai multe ori trebuie să se fi produs şi un prejudiciu, în cazul nostru o daună ecologică. In dorinţa de a defini noţiunea de daună ecologică apare întrebarea: cine poate fi considerată victima unui prejudiciu ecologic, omul sau mediul său?

In sens larg, dacă vom considera că omul face parte din mediu, este un element al acestuia, nu greşim dacă spunem că victima poluării, a oricărei acţiuni distructive este mediul în ansamblul său, ori anumiţi factori afectaţi. Oricum omul, direct sau indirect, va fi victima unui prejudiciu ecologic şi putem spune chiar că de cele mai multe ori omul este totodată nu numai victimă ci şi autorul degradării factorilor naturali ai mediului.

O altă condiţie a răspunderii juridice – în general – o constituie culpa, vinovăţia. In dreptul mediului problema vinovăţiei capătă, din ce în ce mai evident, noi valenţe, în sensul că în această materie se impune trecerea de la răspunderea subiectivă la răspunderea obiectivă – fără culpă.

Până la adoptarea fostei legi a protecţiei mediului, nr. 137/1995, culpa făcea parte – cu unele excepţii - din condiţiile de dovedit de către victimă pentru obţinerea reparării prejudiciului suferit.

In continuare vom prezenta succint considerentele în baza cărora credem că s-ar putea face trecerea de la răspunderea subiectivă la cea obiectivă, independentă de culpă.

Ideea de răspundere obiectivă în legislaţia mediului s-a făcut în momentul în care, puse în faţa problemelor curente şi din ce în ce mai complexe ale protecţiei mediului şi ale reparării daunelor cauzate de activităţi industriale, jurisprudenţa şi doctrina au constatat deopotrivă insuficienţa dreptului comun în materia răspunderii.

In 1978 Giles Martin, în lucrarea Le droit de l’environnement – de la responsabilité pour faits de pollution, au droit de l’environnement, vorbea despre inadaptarea condiţiilor de angajare a responsabilităţii pentru fapte de poluare şi

43

despre spulberarea fundamentelor tradiţionale ale răspunderii în cazul faptelor de poluare (“l’éclatement des fondements traditionels de la responsabilité juridique”). El remarca inadaptabilitatea principiilor de drept civil sub două aspecte:

- pe de o parte, principiile de bază ale răspunderii civile, nu mai permit explicarea soluţiilor pe care jurisprudenţa le-a reţinut pentru a face faţă problemelor grave şi urgente ivite din poluare;

- pe de altă parte, aceleaşi principii, care continuă să prezideze reglementarea litigiilor, sunt o frână în rezolvarea de soluţii mai eficace, susceptibile de a regla conflictele de drept şi de a proteja mediul.

Deşi victima are posibilitatea de alegere între responsabilitatea pentru culpă, teoria tulburărilor de sănătate sau răspunderea pentru fapta lucrului, nu întotdeauna natura prejudiciului corespunde elementelor teoriei.

Iată câteva din criticile ridicate de diverşi autori teoriilor invocate cel mai adesea în susţinerea răspunderii pentru fapte de mediu:

Teoria “bunei vecinătăţi”. Apărută ca urmare a unei hotărâri a Curţii de casaţie franceze în 1844 cu privire la un caz de poluare industrială, are la bază ideea că dezvoltarea societăţii impune fiecăruia un anumit număr de inconveniente, printre care şi un anume grad de poluare fonică, chimică, estetică etc. Dincolo de acest “prag” stabilit de regulă pe cale administrativă, prin autorizaţiile de funcţionare, dar şi prin cutuma sau obiceiul local, inconvenientele devin anormale, susceptibile de “tulburare de vecinătate”. Antrenarea responsabilităţii rămâne la larga apreciere a judecătorului, obligat a se pronunţa cu privire la caracterul real şi anormal al “inconvenientului”. Formulările sunt confuze şi contrarii, anormalitatea ataşându-se fie prejudiciului, fie tulburării de vecinătate, fie inconvenientului. A fost chiar arătat că anormalitatea aplicată prejudiciului a dus la perpetuarea anumitor poluări considerate ca normale, de unde o ezitare asupra alegerii tehnice celei mai adecvate şi defavorizarea victimei care se sprijină pe această teorie în acţiunea în repararea prejudiciului. De altfel, atunci când tribunalele resping acţiunea în responsabilitate a reclamantului pe motiv că inconvenientul nu depăşeşte inconvenientele obişnuite de vecinătate, ele afirmă două lucruri: pe de o parte că dauna şi prejudiciul există, pe de altă parte, că el nu prezintă caracteristicile suplimentare cerute în materie. In măsura în care “tulburarea de vecinătate” are la bază voinţa de a produce daune a celui ce exploatează o instalaţie sau îşi exercită în oricare al mod dreptul său de proprietate, “tulburarea de proprietate” este vecină cu abuzul de drept. Criteriul de distingere este în acest caz intenţia de a produce daune, rea voinţa exploatantului instalaţiei sau proprietarului.

Teoria riscului, întrebuinţată pentru explicarea răspunderii obiective, fără culpă, mai întâi pentru formele prevăzute de legea civilă (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri) şi apoi pentru a susţine

44

necesitatea răspunderii obiective pentru daune aduse mediului, este fundamentată pe ideea că cel care beneficiază de avantajele unei activităţi trebuie să suporte şi riscurile acestei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. In ultimii ani în doctrina românească unii autori au acceptat teoria riscului, dar au refuzat să recunoască riscul întemeiat pe profit, conturând o teorie a riscului fundamentată pe riscul de activitate, deoarece s-a obiectat că există lucruri care nu aduc nici un profit, deşi omul se foloseşte de ele. Majoritatea legislaţiilor de mediu au promovat o listă de activităţi “cu risc pentru mediu”, obligând la anumite demersuri administrative de autorizare pentru a face proba unei preocupări de prevenire a producerii riscului sau de limitare a efectelor sale negative.

Acestor argumentări li s-a răspuns că nu se poate vorbi de risc atâta vreme cât încă de la începutul activităţii, sau chiar înainte ca aceasta să debuteze, se ştie că prejudiciul va exista cu siguranţă, el nu va fi nici eventual, nici probabil. Raportat la fapte, industriaşul ce instalează o uzină nu îşi asumă un risc eventual de a incomoda vecinii, ci ştie cu siguranţă că acest lucru se va produce. O serie de autori francezi, spun că teoria de risc are aplicabilitate eficientă, pentru tot ceea ce reprezintă “pericol”: dacă se reţine pericolul ca fundament al teoriei riscului, numai exploatanţii unor instalaţii periculoase ar trebui să fie responsabili pe această bază.

Ideea de inconvenient anormal este susceptibilă să susţină teoria riscului, cu toată reala labilitate a acestei noţiuni. Riscul de activitate şi răspunderea pentru risc ar urma să fie antrenate automat de îndată ce prejudiciul depăşeşte limita considerată normală (cea autorizată sau cea conformă cu obişnuinţele locale). M. Stark consideră că daunele normale nu ar fi cauzate “fără drept” atâta vreme cât acestui “drept de a dăuna normal” îi corespunde obligaţia cutumiară de a suporta anumite inconveniente inerente vecinătăţii, deci care nu dau naştere la nici o reparaţie. Cu atât mai mult inconvenientul nu poate fi invocat în cazul “preexistenţei poluatorului” care transferă asupra victimei riscul de a se fi expus în mod imprudent unor inconveniente prin instalarea sa în apropierea instalaţiei poluante. In acelaşi context se înscrie şi legea germană a responsabilităţii cu privire la mediu, care înlocuieşte principiul răspunderii pentru culpă cu principiul răspunderii pentru risc. Acesta instituie prezumţia de exonerare de răspundere, atâta vreme cât activitatea instalaţiei este conformă autorizaţiilor emise, deci generatoare de inconveniente normale de vecinătate.

Exemplele citate sunt o imagine a celor două tendinţe existente în dreptul mediului: pe de o parte incriminarea tuturor activităţilor de riscuri sau periculoase, în scopul protejării victimelor oricăreia dintre aceste activităţi, pe de altă parte exonerarea parţială sau totală de răspundere când aceste activităţi s-au desfăşurat în limitele “inconvenientelor normale”, a “riscului prevăzut” sau a autorizaţiei eliberate.

45

Teoria garanţiei. compromisul impus în angajarea responsabilităţii de necesitatea acceptării unor daune aduse mediului şi persoanelor, nu poate lăsa totuşi victimele acestor daune fără despăgubiri. Dincolo de ideea de suportare a unui risc sau a unor inconveniente, teoria garanţiei ar fi cea mai adaptată necesităţilor societăţii din punctul de vedere al victimei. Nu se poate vorbi de o protecţie a drepturilor fiecăruia pentru ele însele, ci pentru un interes social general. Obligând pe vecin la repararea daunei, fără a-i impune încetarea activităţii cauzatoare de prejudicii, înseamnă a accepta sacrificiul drepturilor victimei contra unei compensaţii financiare.

In dreptul civil român, pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, ca şi pentru răspunderea comitentului pentru prepus, teoria de cea mai mare audienţă este cea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic sau a comitentului pe ideea de garanţie privind riscul de activitate. Dacă finalitatea răspunderii penale este pedepsirea vinovatului şi prevenirea faptelor ilicite grave, finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în repararea daunei sau a prejudiciului. Altfel spus, “în ultimă instanţă, partea responsabilă civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei”. Ideea de garanţie preia integral această finalitate: culpabil sau nu, răspunzând pentru fapta altuia sau pentru fapta proprie, autorul direct sau responsabil al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este obligat la repararea daunei. Această tendinţă este clară în reglementarea activităţilor nucleare: titularul activităţii răspunde obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului. Însoţită de un sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă impunerea teoriei garanţiei ca fundament al răspunderii pentru daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai adecvată decât teoria tulburărilor de activitate.

3. Formele răspunderii juridice pentru daune ecologice In domeniul protecţiei factorilor de mediu se observă tot mai evident

încercarea de a se crea o răspundere specială, specifică acestei ramuri de drept, aşa intitulata “răspundere ecologică”. Până atunci însă, în cazul în care se constată încălcări ale normelor de dreptul mediului, stabilirea răspunderii juridice, în funcţie de caracterul normei încălcate, de natura şi de periculozitatea faptei săvârşite şi de consecinţele acesteia, se va face recurgându-se la formele cunoscute ale răspunderii: civilă, contravenţională, penală, disciplinară sau materială după caz, la care se adaugă, aşa cum spuneam, răspunderea specială. de dreptul mediului.

Răspunderea contravenţională este antrenată ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite, care prezintă un anumit grad de pericol social, numite contravenţii. Spre deosebire însă de infracţiuni, pericolul lor social este mai redus, reflectat în consecinţe mai puţin grave sub aspectul răspunderii.

46

Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective răspunderii contravenţionale. Unul dintre instrumentele de bază în examinarea licitului şi ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă la baza incriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în mod indirect. Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia mediului, reglementează contravenţiile în art. 96 şi 97. De asemenea, o serie de legi speciale, hotărâri de guvern şi ordonanţe de urgenţă prevăd sistematic fapte considerate contravenţii.

Forma de bază a răspunderii contravenţionale este amenda, ale cărei limite minime şi maxime sunt prevăzute de lege diferenţiat, pentru persoane fizice şi respectiv pentru persoane juridice.

In legislaţiile unor ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma “plăţii pentru poluare”, prin care amenda plătită este proporţională cu cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri în diverse medii naturale.

In prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică problema asigurării finalităţilor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern. In afara aspectului de actualizare se întâlnesc şi situaţii de genul celei prevăzute în art. 87 alin.1 pct.10 din Legea nr.107/1996, a apelor, potrivit căruia se sancţionează cu amendă, diferenţiat pentru persoane fizice şi persoane juridice, neîntretinerea corespunzatoare a malurilor sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări. Respectarea acestei dispoziţii ar necesita mijloace financiare incomparabil superioare cuantumului amenzii, în afara dificultăţilor materiale ale unei asemenea întreprinderi pretenţioase şi de durată. De unde alegerea nu tocmai dificil de făcut între realizarea corespunzătoare a lucrărilor de întreţinere şi asumarea răspunderii contravenţionale.

Răspunderea contravenţională ar trebui aşadar să fie un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a polua.

Răspunderea penală poate fi şi ea antrenată în cazurile în care se săvârşesc infracţiuni în domeniul raporturilor de dreptul mediului, care pot fi fapte prin care se aduce atingere factorilor de mediu sau sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor.

Analiza detaliată a răspunderii penale în dreptul mediului o vom face într-un următor capitol, aşa că pentru moment vom sublinia numai câteva particularităţi ale răspunderii penale în acest domeniu.

Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse mediului este în legătură dependentă de existenţa unui prejudiciu. Răspunderea penală se angajează astfel pentru anumite infracţiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul

47

tentativei, în timp ce pentru infracţiunile de pericol este suficientă crearea stării de risc pentru obiectivele protejate de lege. Vinovăţia este elementul specific al răspunderii penale; ea este determinantă în existenţa infracţiunii, în determinarea sancţiunii şi în caracterul personal al acestei forme de răspundere juridică. Totodată, dezvoltarea infracţiunilor de imprudenţă tinde a afecta această construcţie tradiţională “din moment ce represiunea acestor infracţiuni depinde de rezultat, adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluţia spre o responsabilitate penală directă”. Această remarcă are la bază o incriminare relativ recentă din legislaţia penală franceză prin care “faptul de a expune direct pe altul la un risc imediat de moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o infirmitate permanentă prin violarea manifest deliberată a unei obligaţii particulare de securitate ori prudenţă impuse de lege se pedepseşte”.

Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii civile pentru daune aduse mediului, în domeniul răspunderii penale operează un altfel de transfer obiectiv-subiectiv, generat de natura infracţiunii de poluare. In cadrul acesteia periculozitatea socială a infractorului este mai puţin importantă şi evidentă decât periculozitatea activităţii pe care acesta o desfăşoară. Delicvenţa ecologică este faptul “gulerelor albe” sau cel puţin al unor persoane care nu au nevoie de a fi supuse unui tratament de reinserţie socială; mai mult decât atât, ele se tem de marginalizare. Sunt uşor de imaginat sancţiunile intimidatoare pentru astfel de justiţiabili: amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare, închiderea întreprinderii, interdicţia utilizării unui anume echipament, repunerea în starea iniţială a locurilor…”

In societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai multe activităţile generatoare de risc pentru mediu sub forma vătămării persoanei sau degradării calităţii elementelor de mediu. De multe ori aceste activităţi se desfăşoară la limită, fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă. Astfel, responsabilului acestor activităţi i se cere mai mult decât prudenţa şi prevederea normală, de unde posibilitatea de incriminare chiar şi în baza unei culpe uşoare. Pericolul activităţii se transferă asupra persoanelor eventual responsabile, astfel încât aprecierea judecătorilor trebuie să se oprească într-o primă etapă asupra determinării celui care ar fi putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei anumite situaţii, înainte de a descrie comportamentul inculpaţilor. Acesta este însă un aspect al caracterului obiectiv al răspunderii penale în dreptul mediului, în sensul că dispoziţiile legii au în vedere mai mult condiţiile obiective de antrenare a răspunderii (existenţa unei anumite situaţii, elementul material al infracţiunii) decât comportamentul culpabil al infractorului.

In domeniul răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului nu există reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil în art. 998-1003. Aceste texte de lege

48

consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele faptei proprii.

Dintre formele răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile cauzate “de lucrurile ce sunt sub paza noastră” (art. 1000, alin. 1, Cod civil), răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000, alin. 3, Cod civil), răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod civil) şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale (art. 1001 Cod civil).

Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele faptei proprii, în literatura de specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât de natură subiectivă, cât şi obiectivă.

Specific dreptului mediului se pot produce daune ecologice în urma săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite – acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de risc.

In practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă, având sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi produc contaminare de natură multiplă.

Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice, baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului autor al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză, recurgându-se de preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează la regula echităţii).

Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate de deşeuri.

In dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în natură a prejudiciului, dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp îndelungat etc.

49

De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de mediu.

Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fondată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în urma desfăşurării activităţii respective. In plus nu este necesar a se face de către cei lezaţi dovada atitudinii culpabile a autorului.

Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un caracter absolut.

Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel, poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte grav mai ales dacă avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent, timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna efectele negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun, uneori ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi ireversibile. Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se propagă în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.

Avându-se în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului.

Acest act normativ-cadru reglementează în art. 95 forma răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în cazul în care prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului “poluatorul plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie sporită victimei daunelor ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui regim juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din 1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.

Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:

50

răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant, obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.

Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.

Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismul nuclear cu caracter excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.

Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim în Codul aerian. Şi în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă, independentă de culpă.

Răspunderea specifică dreptului mediului (ecologică) Săvârşirea unor fapte ilicite prin care se produc prejudicii mediului, fapte

prin care se încalcă norme de dreptul mediului, trebuie să atragă răspunderea juridică, răspundere care trebuie să fie specifică acestui domeniu chiar dacă se poate face apel şi la alte forme ale răspunderii juridice care sunt deja consacrate. Există deja în legislaţia românească de mediu instituţii care constituie forme specifice de răspundere în materia dreptului mediului menite, în special, să contribuie la preîntâmpinarea situaţiilor care ar putea fi un pericol pentru mediu şi, de asemenea, impunând diverse modalităţi de indemnizare şi asigurare, prin care să se creeze certe posibilităţi de reparare a pagubelor ecologice.

Dreptul mediului derivă dintr-un compromis social între necesitatea dezvoltării social economice şi consecinţele negative ale acestei dezvoltări asupra mediului natural şi populaţiei umane. Abandonul noţiunii de culpă pentru antrenarea răspunderii îşi găseşte aplicaţia tocmai în faptul că autorul daunei de mediu exercită o activitate care, în majoritatea cazurilor, este nu numai licită, ci şi socialmente utilă, caracter de altfel recunoscut de autoritatea publică.

Reglementarea situaţiei conflictuale între poluator şi poluant consacră rareori soluţia reparării în natură a prejudiciului şi încetarea activităţii prejudiciatoare. Cel mai adesea, activitatea continuă, cu unele măsuri corective, iar repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Din acest punct de vedere s-a vorbit chiar de “un fel de expropriere pentru cauză de necesitate privată” referitor la efectul deschiderii unei întreprinderi poluatoare asupra fondurilor învecinate. In plus, intervenţia judecătorului pentru a ordona poluatorului încetarea activităţii ori luarea de măsuri de depoluare, în condiţiile în care acesta desfăşoară o activitate autorizată, pune problema conflictului de autorităţi administrativ-judiciare. Totuşi, având în vedere laxismul administraţiei cu atribuţii de control a instalaţiilor, autoritatea judiciară ar putea să o întărească pe cea dintâi într-o luptă mai eficace contra poluării.

51

Revenind la repararea prin echivalent a prejudiciului se consideră că, de altfel, reparaţia în natură nici nu este posibilă. Prin urmare, se instituie în sarcina responsabilului obligaţia de plată a unor sume de bani, ce acoperă rareori integralitatea cheltuielilor necesitate de refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi. Din dificultatea de fond şi de procedură de a obţine o dezdăunare satisfăcătoare a victimei, în legislaţia de mediu a diferitelor ţări s-a recurs fie la constituirea unor fonduri speciale de îndemnizare, fie la introducerea obligativităţii asigurării pentru daune civile. Astfel, legea română a protecţiei mediului prevede că în cazul activităţilor generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie, tocmai în vederea apărării victimei de eventuala insolvabilitate a autorului prejudiciului. Dispoziţii asemănătoare conţine şi legea germană din 1990, prin care deţinătorii unor instalaţii vizate de lege trebuie să aibă o acoperire financiară pentru plata eventualelor reparaţii, constând fie într-o poliţă de asigurare, fie într-o garanţie guvernamentală sau bancară. Obligativitatea asigurării a fost impusă deja încă de la Convenţia de la Paris din 1960 în privinţa activităţilor nucleare. Trecerea la răspunderea obiectivă în cazul acestei categorii de activităţi a fost posibilă tocmai pentru că “în dreptul nuclear legătura între răspundere şi mijloacele financiare pentru a-i face faţă a fost organizată de manieră sistematică”.

Spre deosebire de asigurări, fondurile speciale de îndemnizare acţionează în mod automat atunci când lipseşte dreptul subiectiv patrimonial lezat; în plus, ele nu sunt formate prin contribuţia celor asiguraţi, ci prin redevenţe prelevate în cote prestabilite asupra poluatorilor. Se dau ca exemple: fondul olandez pentru poluarea aerului care funcţionează din 1972, fondul de protecţie a coastelor din Statele Unite pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi, legea japoneză din 1973 asupra îndemnizării vătămărilor corporale datorate poluării, fondul de indemnizare pentru pierderile de recoltă datorate vânatului (Franţa, furnizat de Oficiul Naţional al Vânătorii), finanţarea operaţiilor de atenuare a daunelor suferite de cei riverani aerodromului Orly şi Rossy.

Prin urmare, dacă se reţine ca idee centrală a răspunderii repararea prejudiciului cauzat persoanei sau mediului, recurgerea la fondurile de asigurări şi la îndemnizaţii poate fi o soluţie de viitor în condiţii în care:

- autorul faptei prejudiciabile a desfăşurat o activitate licită, socialmente utilă, iar dispunerea încetării activităţii pe viitor ar avea consecinţe sociale şi economice cu mult mai costisitoare decât repararea prejudiciului;

- fapta prejudiciabilă a survenit în condiţiile respectării cadrului legal de desfăşurare a activităţii, diferit de autorizaţiile eliberate;

- mecanismul îndemnizării sau asigurării să nu devină mijloc exonerator de răspundere, ci stimulent în reducerea daunelor aduse mediului.

52

Analizând fundamentul evoluţiei generale a răspunderii civile către răspunderea obiectivă, într-o lucrare având ca subiect răspunderea juridică, se argumentează printre altele cu următoarele raţionamente:

- raţionamentul evoluţiei de fapt a lucrurilor; importanţa luată de activităţile exercitate în mod colectiv în sânul cărora accidentul este anonim, astfel încât este tentant de a-i suporta greutatea prin intermediul grupului; natura prejudiciului, difuz, reflectându-se asupra unei colectivităţi sau populaţii umane; dezvoltarea industrială şi maşinismul ce sporesc din ce în ce mai mult riscul producerii de pagube;

- raţionamentul derivând dintr-o evoluţie a mentalităţilor; valorizarea personalităţii umane admite din ce în ce mai puţin “resemnarea” victimei. Pe măsură ce nivelul de viaţă este mai ridicat, certitudinea de a avea drept la o îndemnizare devine lucru obişnuit. Tendinţa generală a dreptului responsabilităţii civile este cea de îndemnizare a victimelor;

- raţionamentul ţinând de dezvoltarea asigurărilor. Asigurarea este în acelaşi timp cauză şi efect al extinderii şi obiectivizării răspunderii; cauză pentru că tribunalele nu vor evita să condamne la reparaţie, chiar în absenţa culpei, ştiind că în definitiv nu făptuitorul va suporta costul reparaţiei. Actual, răspunderea obiectivă este legată de posibilitatea de a asigura; responsabil este cel care aduce o asigurare victimei. “Dacă făptuitorul este necunoscut sau insolvabil, o altă formă de asigurare a riscurilor intră în joc: intervenţia unui fond de garanţie organizat prin lege”.

In lucrarea citată se pledează pentru un “drept al accidentelor” în contextul responsabilităţii civile de drept comun. Prin rambursarea automată, forfetar şi de plin drept a tuturor vătămărilor corporale indiferent de originea accidentului de către sistemul de asigurări sociale, noţiunea de culpă nu ar mai trebui să fie obiect al diferitelor artificii juridice pentru a se garanta victimei repararea prejudiciului. Dacă în privinţa persoanelor acest sistem poate fi şi este aplicat parţial prin asigurarea obligatorie individuală contra accidentelor, se ridică totuşi problema reparării daunelor aduse elementelor de mediu în individualitatea lor. Repararea automată a prejudiciilor ar putea funcţiona în acest caz prin intermediul asigurării obligatorii a autorului faptei prejudiciabile sau prin intermediul instituirii fondurilor de garanţie (a fondurilor de îndemnizare) atunci când făptuitorul este necunoscut sau insolvabil.

Renunţarea la noţiunea de vinovăţie, apariţia de instrumente noi pentru repararea prejudiciului cu privire la mediu, ideea de compromis între rezultatul benefic al activităţii economice utile şi pe inconvenientele adiacente, canalizarea responsabilităţii în cadrul întreprinderilor, caracterizează evoluţia dreptului mediului în epoca actuală. In acest context, răspunderea civilă delictuală nu este atât garantul exercitării egalitare a drepturilor subiective, cât un mijloc de

53

impunere a interesului social general, atât în ceea ce priveşte fapta poluatorului, cât şi dreptul la acţiune al victimei.

In concluzie, acceptând obiectivizarea răspunderii în dreptul mediului ca pe o evoluţie necesară stadiului actual de dezvoltare economico-socială, putem afirma că “responsabilitatea civilă este mai puţin astăzi un mecanism de “moralizare” a făptuitorului, cât un mecanism economic şi social de internalizare a costurilor externe născute din activităţi cu efecte prejudiciabile”.

4. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de mediu în legislaţia europeană

Dreptul mediului este prin excelenţă un drept preventiv. Toate regretabilele accidente de poluare, dar mai ales consecinţele grave şi adesea transfrontaliere ale acestora, au convins că este mult mai facilă şi mai puţin costisitoare prevenirea daunelor aduse mediului decât căutarea unui vinovat şi repararea prejudiciului. Rolul dreptului mediului va fi, deci, cu preponderenţă preventiv.

Date fiind preocupările de formare a unei legislaţii comunitare în domeniul protecţiei mediului, este de la sine înţeleasă regăsirea de prevederi asemănătoare în legislaţiile naţionale ale tuturor ţărilor europene. Cu toate acestea se cuvin a fi evidenţiate câteva particularităţi ale legislaţiilor naţionale ale mediului, localizate pe cât posibil, la nivelul îndeplinirii funcţiei lor represive şi preventive.

Anglia. Justiţia engleză, în baza precedentului judiciar ca mecanism principal de formare a dreptului englez şi a absenţei unei clasificări în ramuri de drept prezintă o mai mare flexibilitate în acceptarea unei strategii cu privire la mediu. Aceasta deoarece <<pentru juristul englez este mai uşor să găsească o cale procedurală care poate promova un anume interes decât dreptul substanţial pe care îl guvernează>>, nefiind deci necesară o lege specială în domeniul mediului pentru ca justiţia să acţioneze. Este cunoscută, în privinţa poluării atmosferice, interdicţia asupra încălzirii locuinţelor din Londra în anumite zile, emisă de Eduard al II-a. Cum însă legea scrisă prinde din ce în ce mai multă importanţă, în repertoriul legislativ al mediului apar o serie de acte precum Town and Country Planning Act – 1971, Control of Polution Act – 1974, Wildlife and Country-side Act – 1981, Water Act – 1989. Autoritatea locală poate declara întreg teritoriul său sau numai parte <<zonă de control a fumului>>, ceea ce transformă în infracţiune eliminarea fumului de către orice şemineu; de asemenea ea poate acorda autorizaţii prealabile de funcţionare pentru activităţile care prezintă risc de poluare a aerului. Absenţa permisului de construcţie nu constituie infracţiune în sine, însă poate îndreptăţi autoritatea locală de urbanism să ceară încetarea construcţiei, caz în care nerespectarea interdicţiei de a construi devine infracţiune. Intre dispoziţiile de urbanizare şi cele de dreptul mediului există o suprapunere, în

54

sensul că activităţile reglementate cu ajutorul dispoziţiilor de mediu trebuie totuşi să deţină şi o autorizaţie din partea autorităţilor de urbanism, apreciată de multe ori ca fiind mai eficientă decât dispoziţiile de mediu.

Infracţiunile de mediu pot lua forma unor interdicţii absolute – ca de exemplu interdicţia de eliminare a fumului negru, sub condiţia unor excepţii autorizate, pot fi infracţiuni pur materiale – deversarea accidentală de poluanţi în apele unui râu, în timp ce deversarea conştientă (sciemment fr., Knowingly permitting engl.) necesită prin definiţie probarea intenţiei delictuale. Urmărirea judiciară se face, pentru infracţiunile mai puţin grave, de către Magistrates Court, iar pentru cele mai grave de către Crown Court. De regulă, orice persoană poate solicita declanşarea urmăririi contra unei infracţiuni, chiar dacă nu are un interes personal în cauză. Prin limitările pe care le aduce în anumite domenii, precum şi prin faptul că <<nu există nici o obligaţie de a urmări o infracţiune constantă>>, se afirmă că organismele ce răspund de mediu preferă persuasiunea coerciţiei, astfel încât urmărirea judiciară propriu-zisă este rezervată poluatorilor recalcitranţi sau poluărilor accidentale grave, ori rezultând dintr-un act deliberat.

Criticile aduse sistemului englez de sancţionare a infracţiunilor privesc: neexistenţa unor instrucţiuni în privinţa cuantumului amenzilor penale care să asigure un ansamblu coerent; cuantumul mult prea mic al amenzii faţă de profitul pe care cei sancţionaţi îl realizează prin activitatea incriminată; faptul că o persoană fizică nu va putea cere pronunţarea unui ordin pentru aplicarea dispoziţiilor represive; colaborarea dintre autorităţi şi poluator este strânsă, susceptibilă de a slăbi voinţa unei aplicări efective a legii. In schimb, instituţia somaţiei de respectare a legii (“injonctions pour containdre les prévenus à respecter la réglementation represive”) permite câteva proceduri de corectare a ineficienţei pedepsei. Pronunţarea unui astfel de ordin de respectare a legii va putea fi cerută fie de Attorney General ca gardian al interesului public, fie de autorităţile locale, astfel încât, prin intermediul lor, unei persoane fizice care în mod normal nu poate să ceară urmărirea unei infracţiuni acest lucru îi devine posibil. Ea poate astfel recurge la procedură pentru a impune aplicarea dreptului mediului sau pentru prevenirea unei daune colective, dacă bineînţeles dispune de mijloacele financiare necesare pentru a garanta instituţiei la care apelează faptul că este capabilă să facă faţă cheltuielilor judiciare.

Franţa. Deşi Constituţia franceză nu prevede dispoziţii cu privire la mediu, statul francez a creat după anii 1970 o adevărată administraţie a mediului, a cărei autoritate centrală o reprezintă Ministerul Mediului, şi care se bazează pe legi, decrete şi circulare în activitatea de protecţie a mediului. Pot fi evidenţiate în represiunea activităţilor ce aduc atingere mediului trei tipuri de instrumente: a) sancţiunile penale revenind judecătorului de drept penal; b) sancţiunile penale revenind judecătorului administrativ şi c) sancţiunile administrative, la care se adaugă mecanismul specific al CEE privind aplicarea normelor comunitare. Cu

55

toată multiplicarea de legi existente în domeniu, infracţiunile tratate în maniera codului penal sunt relativ puţine. Ele vizează în principal protecţia apelor contra poluării, având la bază o reglementare cu caracter penal relativă la distrugerea peştelui sau aducerea lui în stare de a nu putea fi consumat prin deversarea de poluanţi în apele râurilor, reglementare prezentă în codul rural. Sunt supuse jurisdicţiei penale o serie de infracţiuni ce au ca efect distrugerea, degradarea sau provocarea de daune mediului; infracţiuni referitoare la reglementarea prealabilă şi la modalităţile de exercitare a unor activităţi prezentând un risc pentru mediu; infracţiuni privind neexecutarea unei măsuri de siguranţă sau a unei sancţiuni administrative sau judiciare. Declanşarea acţiunii publice este de competenţa Ministerului Public, însă există două excepţii, referitoare la inginerii departamentului de agricultură şi forestier cu atribuţii în urmărirea delictelor de pescuit şi vânătoare.

Asociaţiile pentru apărarea mediului întâmpină dificultăţi în a obţine declanşarea urmăririi penale deoarece, deşi constituirea în parte civilă este mai facilă în cadrul unui proces penal, codul penal nu admite constituirea în parte civilă decât a celor care au suferit un prejudiciu direct şi personal, dificil de a fi probat de către asociaţiile de apărarea mediului. Totuşi, legea prevede cazuri în care o asociaţie se poate constitui în parte civilă pentru anumite infracţiuni, în măsura în care ele apără un interes colectiv şi suferă un prejudiciu, chiar indirect, prin infracţiunea respectivă. In privinţa sancţiunilor, tendinţa generală este de a înăspri regimul lor, tradusă prin transformarea anumitor contravenţii în infracţiuni, dubla incriminare permiţând trecerea de la contravenţie la delict în caz de recidivă şi la agravarea sancţiunilor penale.

Represiunea penală în dreptul francez al mediului este caracterizată ca fiind insuficientă. Pentru ca dreptul penal al mediului să contribuie efectiv la protecţia sănătăţii şi a naturii, trebuie nu numai să se adapteze mai bine şi să se proporţioneze amenda cu prejudiciul ecologic, ci să se instituie o represiune a poluării care să nu fie confundată cu represiunea infracţiunilor sancţionând numai nerespectarea regulilor administrative.

Tendinţa actuală de a considera respectul unei autorizaţii administrative ca un fapt justificativ exonerând autorul unui delict de mediu poate fi deosebit de prejudiciatoare salvgardării mediului, căci sistemul francez al autorizaţiilor bazate pe negociere şi laxismul administraţiei conduc a fixarea de norme de poluare la un nivel insuficient pentru a putea garanta acţiuni inofensive mediului natural.

Germania. Reglementarea activităţilor de mediu în Germania se face prin legi şi ordonanţe, acestea din urmă fiind de competenţa guvernului şi ministerului de resort federal sau al fiecărui land. Un loc aparte îl ocupă reglementările administrative de nivel federal sau regional, precum şi dispoziţiile locale pentru aspecte privind depozitarea deşeurilor sau instalarea de sisteme de purificare a apei reziduale. Până la apariţia unei legi a responsabilităţilor din 10 decembrie

56

1990, în această materie guverna regula de drept civil. Conform legilor civile, un proprietar de teren este îndreptăţit să interzică intruziunea de gaze, vapori, mirosuri, fum, noxe şi alţi asemenea interferenţi emanând de pe un alt teren dacă aceşti interferenţi sunt materiali, nu sunt în acord cu regulile (obiceiurile) locale şi cu măsurile de control a poluării.

Conform legii asupra responsabilităţii cu privire la mediu, intrată în vigoare în 1991, responsabilitatea pentru daune aduse mediului impune:

- efectul negativ de mediu să emane de la cca 100 tipuri de instalaţii prevăzute în anexa legii;

- efectul negativ de mediu poate fi produs nu numai de instalaţiile operaţionale, ci şi de cele dezactivate;

- proprietarul este responsabil direct pentru daune produse de instalaţiile sale;

- pentru cazurile în care nu se poate stabili legătura între instalaţii şi daunele aduse mediului legea prevede un sistem de “prezumţie de cauză” şi excepţii de la această prezumţie (în circumstanţele cauzei instalaţia ar fi putut fi capabilă să determine dauna incriminată, de unde se prezumă că dauna a fost creată de acea instalaţie).

Prezumţia în cauză nu operează dacă instalaţiile au funcţionat în acord cu permisul şi cu condiţiile impuse operatorului de către legile administrative. Conformitatea este prezumată dacă un sistem adecvat de control a fost implementat. Aceste prevederi au drept scop schimbarea la conformitate cu permisele de mediu şi spre un control adiţional voluntar asupra instalaţiilor de risc.

Proprietarul instalaţiei este responsabil pentru daune dacă o persoană a fost ucisă sau vătămată, ori dacă o altă proprietate a fost vătămată, responsabilitatea fiind limitată la 160 milioane DM. De asemenea, proprietarilor unor instalaţii de pe o listă de “mare risc” le este cerut să aibă o asigurare obligatorie.

Belgia. Regionalizarea statului belgian în 1983 a adus cu sine modificări din punctul de vedere al determinării nivelului de jurisdicţie în materie de mediu. Sensul modificărilor a fost de la nivel central către regiuni; numai foarte puţine domenii au rămas de competenţa puterii legislative. Printre acestea – stabilirea normelor standard de definire a produselor, a normelor de securitate a muncii, importul şi exportul de produse şi deşeuri nucleare. In consecinţă s-a înregistrat o proliferare a reglementărilor cu privire la mediu: o companie belgiană este obligată să respecte reglementări diferite în fiecare dintre regiuni. Din fericire, influenţa unitară exercitată de orientările legislative de drept comunitar al mediului şi aplicarea lor consecventă în cadrul legislaţiei celor trei regiuni facilitează integrarea comportamentului firmei în cadrul legal. Activităţile ce prezintă un risc potenţial pentru mediu, clasificate în două categorii, sunt supuse unei proceduri de autorizare ce ţine de competenţa autorităţilor provinciale sau

57

municipale. Fiecare regiune promovează exigenţe deosebite în privinţa întocmirii studiilor de impact, cedându-i titularului activităţii supuse autorizării să facă proba celei mai bune tehnologii din punct de vedere al protecţiei mediului, textual, “cea mai bună tehnologie neantrenând costuri excesive”. Măsuri de natură economică sunt menite să prevină poluarea – cum ar fi cele legiferate în 1993, prin care se instituie eco-taxe pentru ambalaje nereturnabile, containere, aparate de ras, baterii.

Cu toate acestea, dispoziţiile cu caracter sancţionator din legi nu sunt în proporţie cu amploarea daunelor aduse şi sunt limitate la simbolice sancţionări financiare. De asemenea, acţiunea penală nu poate fi angajată decât de cel ce a suferit consecinţele directe ale daunei ecologice, iar persoana juridică nu poate fi subiect al procedurii penale.

Suedia. In afara legilor federale privind poluarea apelor, nu există o reglementare specifică cu privire la răspunderea civilă pentru daune aduse mediului. In Codul obligaţiilor, orice persoană sau companie poate fi responsabilă pentru daune aduse mediului, dacă dauna este nelegală şi a fost cauzată prin rea voinţă sau neglijenţă. Orice proprietar este răspunzător dacă a exercitat dreptul de proprietate în mod excesiv, prin emiterea de noxe, gaze sau alţi dăunători pentru vecinii săi (art. 679 – 689 Cod civil suedez). Răspunderea penală este angajată pentru violarea reglementărilor federale de drept ale mediului: persoana juridică nu poate fi răspunzătoare penal, ci numai managerul acesteia poate fi urmărit în justiţie.

Cehia. Dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat este consacrat printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în art. 23 din Constituţia Cehiei din 1993. Tot Legea fundamentală prevede “responsabilitatea fiecărei persoane de a prezerva un mediu favorabil pentru generaţiile viitoare”.

Prezumţia de nevinovăţie nu operează în cazul reglementărilor de mediu; probarea nevinovăţiei revine persoanei acuzate de a fi violat legislaţia mediului. Cuantumul sancţiunii penale pecuniare poate ajunge la echivalentul a 30 mii dolari USA pentru “conduită intenţională, imprudentă sau neglijentă cu rezultate negative asupra mediului”. CAP. VIII. RĂSPUNDEREA CONTRAVEŢIONALĂ ÎN DREPTUL

MEDIULUI

1. Noţiune Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în cadrul

instituţiei răspunderii juridice, răspunderea administrativă (contravenţională) joacă un rol deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în acelaşi timp şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din perspectivă ecologică.

58

Răspunderea administrativă a fost definită ca situaţie juridică ce “rezultă din normele ce caracterizează dreptul administrativ în ipostazele lor privind conduita ilicită, condiţiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancţiunile şi procedura ce se aplică şi care acţionează, prin specificul său, ca o forţă de reglare şi de autoreglare a sistemului social-juridic administrativ şi de corectare a atitudinii faţă de lege, iar prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de conştiinţă juridică administrativă, reglarea şi autoreglarea întregului sistem social-juridic şi a nivelului general de conştiinţă juridică din societate”. Fapta ilicită care stă la baza răspunderii contravenţionale este contravenţia. Ea este definită ca fiind o faptă ce prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută de lege (acte normative) şi care este săvârşită cu vinovăţie.

Aşadar, contravenţia este o faptă ilicită care prezintă un grad mai mic de pericol social decât al unei infracţiuni. Dacă printr-o asemenea faptă a fost încălcată o normă sau un raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea specială, ”contravenţional-ecologică”, urmând a se aplica o sancţiune potrivit principiilor şi normelor dreptului mediului completate cu prevederile care constituie dreptul comun în materia respectivă. Această răspundere putem spune că nu are o natură pur administrativă.

Există însă numeroase exemple în care periculozitatea socială a unor fapte considerate de legiuitor contravenţii este superioară celei a unor infracţiuni. De exemplu, abuzul de încredere (art.2l3, alin.l, Cod penal) care constă în nesocotirea încrederii pe care persoana vătămată a avut-o în cel căruia I-a lăsat în detenţie bunul său, ca şi în paguba materială suferită, sancţionat cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă, nu întotdeauna poate fi considerat cu o periculozitate socială mai mare decât, de exemplu, nerespectarea deţinătorilor pădurilor a obligaţiei legale de a exploata masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin lege, care este considerată contravenţie şi sancţionată ca atare.

Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective răspunderii contravenţionale. Unul din instrumentele de bază în examinarea licitului sau ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă la baza încriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în mod indirect.

Forma de bază a răspunderii contravenţionale o constituie amenda, a cărei limite minime şi maxime sunt prevăzute în lege diferenţiat pentru persoane fizice şi persoane juridice. In unele ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma “plăţii pentru poluare” prin care amenda plătită este proporţională cu cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri emise în atmosferă sau alte medii naturale. In legea română cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică

59

problema asigurării finalităţii lor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern.

Răspunderea contravenţională ar trebui să fie un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a polua. Cu privire la răspunderea contravenţională este de reţinut că în aplicarea normelor legale care interzic săvârşirea anumitor fapte sau obligă la săvârşirea acestora, organele statului sunt competente să avizeze sau să aprobe anumite acţiuni, să oblige pe agenţii economici sau pe cetăţeni să se abţină sau să săvârşească anumite fapte, să controleze modul în care se aplică şi se respectă normele dreptului mediului.

In conformitate cu aceste norme juridice persoanele fizice sau persoanele juridice care desfăşoară activităţi potrivnice prevederilor privind protecţia mediului natural sau artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale cuprinse în actele administrative sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială ale faptei respective.

2. Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului Contravenţia se sancţionează de regulă cu amendă, aceasta aplicându-se

de persoane împuternicite în numele organelor puterii administrative. Amenda contravenţională se aplică pentru poluarea mediului – peste limitele admise - fără cercetarea vinovăţiei agentului poluant şi fără luarea în considerare a întinderii consecinţelor poluării. Deci, răspunderea contravenţională pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat. In acest fel este uşurată sarcina organului competent să aplice legea în această materie. Gradul de poluare, consecinţele negative cauzate mediului şi economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea cuantumului amenzii contravenţionale. Mărimea amenzii contravenţionale aplicate pentru poluare se raportează la limitele minime şi maxime stabilite în actul normativ corespunzător, ea fiind individualizată în funcţie de anumiţi factori subiectivi şi obiectivi.

Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale poate fi justificat prin însemnătatea deosebită a interesului public ocrotit prin normele dreptului mediului. Acest lucru face dificilă, uneori chiar imposibilă exonerarea de răspundere a agentului poluant, care poate fi exonerat numai în caz de forţă majoră şi de săvârşirea unei fapte imputabile şi de neînlăturat a unei alte persoane. Situaţia agentului poluant este dificilă şi prin aceea că el este chemat să descopere şi să probeze eventualele cauze de exonerare de răspundere contravenţională.

Trebuie să menţionăm că în cazuri deosebit de grave sau repetate, direct sau în completarea amenzilor contravenţionale, se impune a fi aplicată măsura legală de oprire a activităţii agentului poluant în situaţiile şi pe timpul în care

60

poluarea produsă depăşeşte limitele legale şi ameninţă grav sănătatea populaţiei sau creează pagube economiei naţionale.

In general prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte determinarea agentului poluant să respecte prevederile prin care este obligat să promoveze tehnologii şi tehnici care protejează mediul natural şi antropic. Sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională ar trebui administrate distinct pentru finanţarea investiţiilor antipoluante şi sprijinirea cercetărilor în domeniu. O asemenea soluţie ar fi bine venită pentru că prin poluarea mediului marele păgubit este întotdeauna natura şi în ultimă instanţă societatea umană. Sigur că în urma poluării mediului pot fi formulate şi pretenţii patrimoniale, dar pe această cale se acoperă prejudiciile cauzate oamenilor prin poluare dar nicidecum nu se pot acoperi pagubele reale aduse mediului.

Amenda contravenţională pentru poluarea mediului are şi rolul de factor de echilibru economic între agenţii poluanţi şi societăţile care nu poluează mediul. In acest fel agenţii poluanţi sunt determinaţi să facă investiţii de reducere sau de prevenire a poluării.

Contravenţia săvârşită în cadrul raporturilor de dreptul mediului este, aşa cum am mai spus, o faptă ilicită reglementată şi sancţionată de normele dreptului mediului. Această faptă poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă. Ca o particularitate trebuie spus că răspunderea contravenţională intervine în materia dreptului mediului şi atunci când fapta este săvârşită fără culpă, ea fiind rezultatul riscului de poluare pe care şi l-a asumat persoana în cadrul activităţii pe care o desfăşoară.

Subiectul activ al contravenţiei ecologice poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Ca regulă generală, orice persoană fizică poate fi subiect activ al contravenţiei de mediu dacă are 14 ani şi discernământul faptelor sale. Subiect activ al contravenţiei ecologice poate fi ,de asemenea, orice persoană juridică, dar, sunt şi situaţii când această calitate o poate avea numai o persoană juridică specializată. La fel în cazul persoanei fizice sunt cazuri în care aceasta poate fi subiect activ al contravenţiei de mediu numai dacă are o anumită calitate. De exemplu, este angajat al unei instituţii sau al unei autorităţi care are atribuţii în domeniu. Subiectul pasiv al contravenţiei ecologice este statul reprezentat de organele sale, acestea fiind abilitate de lege să ia măsurile ce se impun în domeniul mediului şi de asemenea, să stabilească şi să sancţioneze contravenţiile săvârşite.

In cazul răspunderii contravenţionale raportul se răstoarnă; autoritatea statală care stabileşte şi sancţionează contravenţiile este subiect activ, iar contravenientul -persoană fizică sau persoană juridică- este subiect pasiv. Se poate spune că o persoană juridică poate fi în acelaşi timp, în cadrul răspunderii contravenţionale, şi subiect activ şi subiect pasiv. De exemplu, autorităţile pentru protecţia mediului sunt abilitate să constate şi să sancţioneze contravenţiile

61

săvârşite de alte persoane fizice sau juridice, dar în acelaşi timp pot fi trase la răspundere (contravenţională) pentru neluarea unor măsuri ce se impun pentru protecţia unor factori de mediu.

In dreptul mediului principala sancţiune contravenţională este amenda. Aceasta constă într-o sumă de bani pe care trebuie să o plătească autorul contravenţiei. Cuantumul amenzii se stabileşte, între limitele sale, de către persoana sau organul de stat competent să aplice sancţiunea, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de persoana contravenientului, de împrejurările în care aceasta a săvârşit fapta, de consecinţele acesteia etc.

Pentru protecţia unor factori de mediu, în cazul săvârşirii unor contravenţii, sunt prevăzute şi alte sancţiuni contravenţionale complementare, care se aplică pe lângă amendă, cum ar fi: confiscarea, anularea sau suspendarea autorizaţiei de mediu, refuzul de a mai acorda aprobări sau de a elibera licenţe de import ori retragerea avizului de a efectua operaţiuni de comerţ exterior, sechestrul.

Răspunderea contravenţională poate fi înlăturată dacă fapta ilicită a fost săvârşită datorită unor cauze prevăzute de lege şi anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi infirmitatea – dacă are legătură cu fapta săvârşită-, beţia involuntară completă. Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional. Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Executarea sancţiunii contravenţionale cu amendă, potrivit art.14 din Ordonanţa Guvernului nr.2 din 2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, se prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii, termenul de prescripţie fiind de doi ani de la data aplicării.

Şi în domeniul dreptului mediului, potrivit alineatului al patrulea al art. 97 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului, contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul verbal. Sancţiunea aplicată poate fi contestată, în acest sens cel sancţionat putând depune o plângere la organul din care face parte agentul constatator sau, în condiţiile legii, la judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia.

62

CAP. X. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

1. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi vinovăţia O serie de dispoziţii din Codul penal incriminează fapte periculoase de

genul „infectării prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor” (art. 311), „producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul sau folosirea materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind aceste materii fără drept” (art. 280 alin. 1); „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia, sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de valoare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate (art. 217). Cea mai mare parte însă a faptelor ce constituie infracţiuni în domeniul mediului sunt prevăzute în legea cadru de protecţie a mediului, Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, în capitolul XV, precum şi într-o serie de legi speciale referitoare la regimul apelor (Legea apelor, nr. 107/1996), la ocrotirea fondului forestier (Codul silvic, Legea nr. 26/1996), la economia vânatului şi vânătoarea, (Legea nr. 103/1996); la regimul activităţilor nucleare (Legea nr. 111/1996). Infracţiunea de mediu este o faptă (acţiune sau inacţiune) cu consecinţe negative asupra unor valori speciale specifice ocrotite de legea penală (viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, patrimoniul său) sau de dispoziţiile cu caracter penal din legea-cadru pentru protecţia mediului ori din legi speciale. Insumând aceste valori sociale la noţiunea de mediu în definiţia dată de legea protecţiei mediului, infracţiunea de mediu constituie manifestarea exterioară obiectivă, de natură a aduce atingere mediului. Pericolul social al infracţiunii de mediu are o natură aparte deoarece numai în cazuri izolate se reflectă imediat şi direct consecinţele negative ale faptei. De cele mai multe ori infracţiunea de mediu creează o stare de pericol; potrivit legii protecţiei mediului, sunt considerate infracţiuni o serie de fapte „dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală”. Acţiunea de deteriorare a mediului, ca element material al multor infracţiuni de mediu are drept consecinţă această creare a stării de pericol pentru viaţa şi sănătatea fiinţelor vii. De unde necesitatea incriminării ca fapte periculoase social a atingerilor aduse mediului, chiar dacă persoana şi bunurile sale nu sunt ameninţate decât indirect (dreptul la un mediu sănătos). Potrivit art. 19 Cod penal, „vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau culpă”. Dacă manifestarea intenţiei nu pune probleme din punct de vedere al caracrertizării unei fapte periculoase social drept infracţiune, problema culpei, şi în special a culpei fără prevedere ridică dificultăţi în calificarea drept infracţiuni a unor fapte ce aduc atingere mediului. Culpa există când autorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta,

63

socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere, art. 19 Cod penal, pct. 2, lit.a; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere, art. 19, Cod penal, pct. 2, lit. b). Din formularea legii, o serie de infracţiuni nu pot fi săvârşite decât în baza unei intenţii directe a făptuitorului. De exemplu, provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, a unor deşeuri sau substanţe periculoase” (art. 98, alin.2, pct.1 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005). Pentru o altă serie de infracţiuni, cum ar fi descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau de pe platforme plutitoare direct în apele naturale” (art. 98, alin.3, pct.3 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), fapta incriminată este susceptibilă de a fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă. Un loc aparte îl ocupă infracţiunile a căror element material îl constituie „nesupravegherea” ca în cazul provocării de poluare accidentală prin nesupravegherea executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor etc. (art. 98, alin.1, pct.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), sau nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase” (art.98, alin.2, pct.7 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005). In aceste cazuri, care acoperă o mare parte a infracţiunilor de poluare, răspunderea penală este similară aceleia civile obiective pentru prejudiciul cauzat de lucruri. Simpla nesupraveghere a lucrului dacă a fost de natură să provoace poluare sau să creeze o stare de pericol instituie în sarcina persoanei responsabile o prezumţie de culpă ce va putea fi anulată numai în prezenţa stării de necesitate, a constrângerii sau, eventual, a cazului fortuit. In examinarea cazului fortuit, imposibilitatea de a prevedea apariţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului are un caracter obiectiv, în sensul că apariţia acesteia nu ar fi putut prevăzută de nici o persoană, oricât de diligentă ar fi fost. Ori, în cazul funcţionării unor instalaţii cu risc potenţial pentru mediu, crearea stării de pericol este atât de evidentă, încât răspunderea se poate angaja în condiţia culpei fără prevedere, când făptuitorul nu prevede rezultatul negativ al faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Aceasta a condus la întrebarea dacă infracţiunea de mediu este o pură infracţiune materială sau mai este nevoie şi de stabilirea intenţiei delictuale a autorului faptei, pe motivul că infracţiunea de mediu nu reprezintă neapărat o conduită vinovată ci acte care, în interesul general, sunt interzise sub sancţiunea pedepsei. Jurisprudenţa engleză a reţinut ideea de infracţiune pur materială în cazul poluării unui râu, fără ca societatea respectivă să facă proba existenţei unei neglijenţe în exploatarea instalaţiilor. De asemenea, în legislaţia engleză sunt prevăzute cauze exoneratoare pentru domeniul emisiei de „fumuri negre”, însă în acelaşi timp nu pretinde şi probarea unui element internaţional. Astfel încât în legislaţia engleză penală din domeniul mediului se întâlnesc numeroase cazuri în care infracţiunea de mediu este considerată pur materială, simpla producere a

64

rezultatului incriminat fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii, chiar în absenţa nevinovăţiei. Prin urmare, răspunderea penală pentru fapte ce aduc atingere mediului tinde la o reconsiderare a elementului internaţional. Pe de o parte, legislaţia din domeniu consacră infracţiuni materiale (de daună), în care probarea elementului intenţional are caracter subsidiar. Pe de altă parte, riscul ridicat al activităţii ce caracterizează elementul material al infracţiunii de mediu se răsfrânge şi asupra elementului moral, factorul intelectiv, de prevedere, găsindu-şi definirea într-un context cu mult mai exigent.

2. Infracţiuni de «poluare» şi de «neconformare» în legislaţia de mediu Se poate face o clasificare a infracţiunilor prevăzute în legea mediului după obiectul protejat. Astfel, există infracţiuni referitoare la desfăşurarea de activităţi cu risc pentru mediu (nerespectarea normelor de emisie, a autorizaţiilor şi actelor de procedură administrativă, a regimului legal privind deşeurile, substanţele toxice etc.) şi infracţiuni referitoare la protecţia resurselor naturale (protejarea unor specii, regimul rezervaţiilor, parcurilor naturale şi monumentelor naturii, conservarea fondului forestier, conservarea pajiştilor, a peisajului etc.). La rândul lor, infracţiunile referitoare la desfăşurarea unor activităţi cu risc pentru mediu s-ar putea clasifica în infracţiuni ce ţin de respectarea unui regim legal impus cu privire la desfăşurarea activităţii (infracţiuni de neconformare) şi infracţiuni de depăşire a normelor de emisie (infracţiuni de poluare). Infracţiunile de poluare reprezintă un aspect particular al infracţiunilor de neconformare la autorizaţiile de funcţionare, cu particularitatea de a avea în plus faţă de a avea în plus faţă de acestea producerea unui rezultat periculos asupra elementelor de mediu prin intermediul poluanţilor, substanţe chimice periculoase, pesticide, deşeuri de orice fel, emisii de noxe, ape uzate, substanţe radioactive. Infracţiunile de neconformare sancţionează penal reglementări de origine administrativă de un pericol social mai ridicat decât al contravenţiilor, indiferent de producerea unui rezultat decât starea de risc, consecinţă a încălcării legii. Marea majoritate a infracţiunilor prevăzute în legea protecţiei mediului în art. 98 aparţin categoriei infracţiunilor de neconformare. Acestea vizează continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu, eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie sau completă, prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi indicaţii false, incinerea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate, amenajarea fără autorizaţie de depozit pentru deşeuri periculoase, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia.

65

Infracţiunile de neconformare constituie aşadar abateri cu caracter de pericol social, legate de nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi acordului de mediu, a altor autorizaţii (de funcţionare a platformei de deşeuri, a instalaţiei de incinerare) şi restricţii sau interdicţii (privitoare la protecţia apelor, a aerului, vânatului, regimul pesticidelor şi a altor substanţe toxice sau periculoase). Nerespectarea regimului substanţelor toxice se regăseşte şi în conţinutul material al infracţiunilor de poluare. Dacă însă în cazul infracţiunilor de neconformare, nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie în sine elementul material al infracţiunii (infracţiune formală, independentă de rezultat), în cazul infracţiunilor de poluare, nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie cel mult o cauză sau o condiţie. Pentru existenţa infracţiunii de poluare este necesar ca încălcarea obligaţiei legale să fie urmată de un rezultat constând în „poluare” sau în „contaminarea mediului”. In enumerararea legii se includ următoarele infracţiuni tipice pentru această categorie, desemnate ca atare prin expresia „provocare de poluare” sau prin descrierea acţiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de substanţă în apă, aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.): provocarea de poluare accidentală sau cu bună ştiinţă ori provocarea contaminării radioactive a mediului, descărcarea apelor uzate şi deşeurilor în apele naturale.

3. Condiţiide antrenare a răspunderii penale în raport cu elementul material al infracţiunilor de poluare şi de neconformare Din descrierea de mai sus, pentru antrenarea răspunderii penale sub aspectul laturii materiale a infracţiunii este necesară: existenţa unei acţiuni sau inacţiuni de încălcare a dispoziţiilor legii; existenţa unei urmări sau a unui rezultat, pentru infracţiunile în care producerea rezultatului periculos este element constitutiv al infracţiunii; existenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul periculos prevăzut de lege. Infracţiunile de neconformare pot fi comisive (continuarea activităţii după suspendarea autorizaţiei sau acordului de mediu, eliberarea autorizaţiei de mediu fără documentaţia completă şi obligatorie) sau omisive (omisiunea de a raporta prompt despre orice accident major, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului). Fiind infracţiuni formale, nu se pune problema producerii rezultatului periculos, şi nici a stabilirii raportului de cauzalitate. De asemenea, sunt infracţiuni formale şi nu necesită stabilirea raportului de cauzalitate infracţiunile de poluare pentru care acţiunea este descrisă în materialitatea sa (deversarea de ape uzate). Dimpotrivă, pentru existenţa răspunderii în cazul infracţiunilor propriu-zise de poluare, acţiunea incriminată (nesupravegherea executării lucrărilor noi, a funcţionării instalaţiilor, etc. evacuarea cu bună-ştiinţă a unor deşeuri sau substanţe periculoase, producerea de zgomote peste limitele admise,

66

nesupravegherea surselor de radiaţii) va trebui să aibă rezultatul prevăzut de lege: provocarea de poluare, punerea în pericol grav a sănătăţii umane, provocarea contaminării mediului. Provocarea de poluare ori contaminarea mediului creează o stare de pericol pentru mediu ca valoare protejată sau chiar lezează elemente constitutive ale mediului. In consecinţă, alterarea unor caraceristici ale componentelor naturale ale mediului, reducerea biodiversităţii şi productivităţii biologice naturale a ecosistemelor naturale sau antropice, afectarea în final a echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, aceasta este in extenso definirea rezultatului periculos al infracţiunilor de poluare, ţinând cont şi de definirea în aceeaşi anexă a deteriorării mediului prin poluare. O ultimă condiţie a existenţei răspunderii este stabilirea raportului de cauzalitate între nesupravegherea instalaţiilor, evacuarea de deşeuri şi substanţe toxice, etc. şi provocarea de poluare. Dacă în cazul evacuării de substanţe şi provocarea de poluare legătura este dacă nu imediată, cel puţin mai uşor de stabilit, între nesupravegherea instalaţiilor şi producerea de poluarea cauzalitatea trebuie apreciată în funcţie de anumite reguli: - nesupravegherea instalaţiei să fie la originea emisiei poluante, să fie cauză determinantă; - există raport de cauzalitate şi atunci când între acţiunea de evacuare ori nesupraveghere şi producerea poluării a trecut un anume interval de timp; - există raport de cauzalitate chiar dacă acelaşi rezultat (poluarea apei râului) s-ar fi produs dintr-o altă cauză (o deversare provenită de la poluatorul din aval, efectuată anterior, concomitent ori succesiv deversării incriminate); - există raport de cauzalitate şi atunci când rezultatul periculos s-a produs pe fondul unor condiţii preexistente sau favorizante, cum ar fi stagnarea aerului poluat datorită unei acalmii atmosferice, cu efect în acumularea noxelor, debitul scăzut al râului ca urmare a unei perioade de secetă care a făcut posibilă depăşirea concentraţiei maxime admise în aval de punctul de deversare etc.

CAP. XI. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI FACTORILOR DE MEDIU

1. Fundamentarea răspunderii civile şi domeniile de aplicare în dreptul mediului Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate factorilor de mediu este relativ puţin tratată în doctrina românească, în dreptul mediului neexistând încă reglementată o instituţie specifică a răspunderii juridice. Desigur, aceasta se poate realiza prin recurgerea la mijloacele de drept civil şi anume: instituţia răspunderii civile delictuale şi aplicarea principiilor de bună vecinătate în caz de poluare.

67

In domeniul răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului nu există reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil în art. 998 – 1003. Aceste texte de lege consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele faptei proprii. Dintre formele răspunderii delictuale pentru fapta altuia, considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile cauzate „de lucrurile ce sunt sub paza noastră” (art. 1000, alin. 1 Cod civil), răspunderea comitentului pentru fapta presupusului (art. 1000, alin. 3 Cod civil), răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod civil) şi răspunderea pentru prejudiciului cauzat de animale (art. 1001 Cod civil). Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele faptei proprii, în literatura de specialitate, se face apel la fundamentări diferite, atât de natură subiectivă, cât şi obiectivă. Specific dreptului mediului, se pot produce daune ecologice în urma săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite – acestea generând o răspundere obiectivă, bazată pe ideea de risc. In practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă având sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi produc contaminare de natură multiplă. Considerăm că în cazul răspunderii civile pentru pagubele cauzate de vânat este reglementată o răspundere subiectivă întemeiată pe culpă. Din interpretarea art. 14, alin. 1 din Legea nr. 103/1996, a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, se desprinde ideea că vor răspunde, după caz, gestionarul fondului de vânătoare sau autoritatea publică centrală cu atribuţii în silvicultură. Potrivit alineatului al doilea al aceluiaşi articol, pentru pagubele produse de vânatul din speciile strict protejate despăgubirile se suporta in primul rând din fondul de protecţie a vânatului, această prevedere ducându-ne la concluzia că în această situaţie poate fi antrenată o răspundere civilă obiectivă. In vechea reglementare, pe lângă dovedirea culpei celui chemat să răspundă, cel prejudiciat mai trebuia să probeze şi că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i revin pentru asigurarea pazei bunurilor ce i-au fost astfel distruse, dar prin modificarea Legii nr.103/1996, această prevedere a fost exclusă, în felul acesta

68

fiind eliminată o condiţie suplimentară ce trebuia dovedită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice, baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului autor al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză, recurgându-se de preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează la regula echităţii). Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate de deşeuri. In dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării de natură a prejudiciului, dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp îndelungat etc. De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de mediu. Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fundamentată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în urma desfăşurării activităţii respective. In plus, nu este necesar a se face de către cei lezaţi dovada atitudinii culpabile a autorului. Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un caracter absolut. Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel, poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte grav mai ales daca avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent, timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna efectele negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun, uneori ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi

69

ireversibile. Poluarea afectează întregul sistemul natural, efectele sale se propagă în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul. Având în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia mediului. Acest act normativ–cadru reglementează în art. 95 alin.1 forma răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în cazul în care prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie sporită victimei daunelor ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui regim juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din 1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare. Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi: răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant, obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele. Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu. Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismele nucleare cu caracter excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia. Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim în Codul aerian. Si în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă, independentă de culpă. Considerăm că în sfera prejudiciilor aduse mediului se înscriu şi cele provocate de către aeronave şi acest sens este suficient să menţionăm poluarea fonică determinată de zgomotul produs de aeronave la sol, în momentul decolării sau al aterizării.

2. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi repararea daunelor ecologice Pentru a fi reţinută răspunderea civilă delictuală în domeniul protecţiei mediului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:

- să fi fost săvârşită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ecologice;

70

- să existe o daună ecologică; - între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; - culpa autorului faptei ilicite.

Chiar dacă prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului, în materie de răspundere civilă pentru prejudiciu ecologic s-a instituit un nou regim special, în principiu victima va trebui să facă dovada îndeplinirii celor patru condiţii generale enunţate mai sus. In continuare vom analiza, sub aspectul particularităţilor specifice dreptului mediului, una dintre aceste condiţii şi anume prejudiciul, dauna ecologică. In încercarea de a defini noţiunea de daună ecologică se naşte următoarea întrebare: cine poate fi considerată victima a unui prejudiciu ecologic, omul sau mediul său? Fireşte, dacă vom considera omul ca fiind un element (foarte important) al mediului, afectat oricum (direct sau indirect) de prejudiciile aduse factorilor naturali ai mediului, victima unei daune ecologice este mediul. Când spunem aceasta avem în vedere legislaţia de mediu potrivit căreia mediul este constituit din „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”. Dar putem spune că omul este nu numai victimă a daunelor ecologice, el însuşi fiind în acelaşi timp autorul degradării factorilor naturali ai mediului; este victima propriei sale acţiuni. Potrivit unei opinii „dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi bunurile de către mediul în care trăiesc, ori prejudiciul cauzat prin intermediul mediului natural”. Deci, într-o astfel de concepţie, omul este victima daunelor, mediul fiind considerat ca fiind cauza. Intr-o altă opinie, dauna ecologică este considerată a fi vătămarea adusă de către om, mediului. Prejudiciul ecologic ar fi, în opinia aceasta, rezultatul vătămărilor aduse factorilor naturali prin poluare. Un alt autor defineşte dauna ecologică drept „orice pagubă cauzată direct mediului”, considerată ca independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor”. In susţinerea unei alte concepţii se propune recunoaşterea pentru fiecare individ a unui drept subiectiv la mediu, care să permită o protecţie eficientă a tuturor factorilor de mediu în calitatea lor de „res communis”. In fine, într-o formulare generală, dauna ecologică este considerată a fi „acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz nu permite constituirea unui drept la reparaţie”.

71

Sintetizând multiplele definiţii date acestei noţiuni putem trage concluzia că daunele ecologice, prin prisma caracteristicilor naturale ale mediului, prezintă o serie de trăsături specifice dintre care amintim:

- reversibilitatea consecinţelor negative aduse mediului; - efectele cumulative ale poluării, care afectează în lanţ toţi factorii

naturali ai mediului; - caracterul difuz al prejudiciilor ecologice atât în ce priveşte manifestarea

lor cât şi în stabilirea raportului de cauzalitate; - se răsfrâng, după ce au afectat factorii naturali, asupra individului.

In ceea ce priveşte evaluarea daunelor ecologice apar o serie de dificultăţi determinate de imposibilitatea de a cunoaşte toate elementele şi condiţiile care au dus la producerea lor şi totodată de faptul că numeroase elemente naturale ale mediului deteriorate, distruse, de multe ori în mod ireversibil, au o valoare incomensurabilă. Nu s-a găsit, până în prezent, o metodă de maximă eficienţă pentru evaluarea daunelor ecologice. In orice caz este de dorit ca la negocierile pentru evaluarea pagubelor ecologice să participe statul – prin organele sale – poluatorul, victimele, reprezentanţii organelor cu sarcini în domeniul protecţiei mediului, organismele neguvernamentale de mediu etc. Din analiza jurisprudenţei americane au fost reţinute patru metode de evaluare a daunelor aduse mediului marin:

1. Calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse. 2. Evaluarea costului readucerii la starea anterioară. 3. Recurgerea la o evaluare forfetară. 4. Evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de

mărime echivalentă în vecinătatea zonei poluate. Pentru stabilirea întinderii prejudiciului ecologic s-au conturat mai multe căi. In primul rând s-a remarcat că doar o categorie de pagube ecologice poate fi, relativ cu uşurinţă, evaluată pecuniar, şi anume cele cauzate integrităţii persoanelor, bunurilor sau activităţilor comerciale. In unele situaţii trebuie luate în calcul şi daunele produse bunurilor situate în afara circuitului civil. De pildă, degradările aduse mediului marin să fie considerate pierderi pentru activităţile de pescuit sau de turism. Cele mai multe avantaje le prezintă însă evaluarea forfetară a pagubelor, metodă care presupune stabilirea de baremuri în cazul distrugerii unor bunuri naturale sau specii. In ceea ce priveşte repararea daunelor ecologice există deseori dificultăţi determinate de faptul că uneori prejudiciul nu este reparabil în natură sau repararea este imprevizibilă ori există probleme în determinarea celui ce trebuie să răspundă sau în identificarea victimei.

72

Pentru repararea prejudiciului ecologic sunt două posibilităţi: socializarea indemnizării daunei, ceea ce permite indemnizarea automată a victimelor sau identificarea autorului – pentru a-l obliga la reparare – prin stabilirea unei legături de cauzalitate, ceea ce deseori este dificil de realizat mai ales în cazul pluralităţii surselor potenţiale ale pagubei sau când vătămarea se produce după un timp mai îndelungat. Dificultăţi există şi în încercarea de a desemna victima, de regulă ea fiind cea obligată să acţioneze pentru repararea daunei. Din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei din diferite ţări se desprinde ideea că pot avea legitimitatea apărării intereselor în materie ecologică cei care invocă vătămarea integrităţii lor fizice sau vătămarea unui interes de natură patrimonială, cei care sunt abilitaţi cu gestionarea sau apărarea diverselor elemente de mediu, organizaţiile neguvernamentale. In toate situaţiile situaţiile este de preferat a se realiza repararea în natură a prejudiciului, însă din păcate readucerea în starea anterioară nu este întodeauna posibilă. De aceea se recurge la repararea prin echivalent constând de exemplu, în plata unei sume cu care să se realizeze reconstrucţia ecologică a mediului afectat. In domeniul dreptului mediului se poate vorbi de mai multe forme particulare de prejudiciu, şi anume: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvare, pagubele aleatorii şi prejudiciul de dezvoltare. Prejudiciul nefinanciar reprezintă fie pierderea beneficiului, fie privarea de folosinţă. Noţiunea de „măsură de salvare” are în vedere ajutorul acordat de terţii neafectaţi cu ocazia unei catastrofe ecologice. Conceptul de daune aleatorii vizează ipoteza reparării unei pagube care nu a survenit încă, dar care este previzibilă, deci certă (de pildă, dispariţia în viitor a unei resurse naturale). Prejudiciul de dezvoltare este şi el o pagubă încă nedectabilă şi este fundamentată pe teoria riscului. Orice persoană care a obţinut un profit determinând un asemenea risc trebuie să-şi asume şi consecinţele. În altă ordine de idei considerăm că dreptul la despăgubire îşi găseşte temeiul juridic nu în conduita autorului daunei ecologice, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi privat de valoarea unui bun sau a unei situaţii avantajoase, de starea normală a mediului în care trăieşte. Sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine celui care acţionează în justiţie, de regulă victimei prejudiciului ecologic. Fiind vorba de dovedirea unei fapte juridice (stricto senso) orice mijloc de probă este admisibil, inclusiv proba cu martori. Dificultăţi deosebite se întrevăd în dovedirea vinovăţiei pentru că aceasta constituie un element de ordin psihic, intern. Datorită caracterului subiectiv al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se poate dovedi

73

sunt numai elementele exterioare de comportament, fapta autorului şi caracterul ilicit al faptei, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, cele de ordin personal al autorului. Totodată autorul prejudiciului este în drept să facă proba contrară privind faptele şi împrejurările ce îi pot înlătura vinovăţia. In ceea ce priveşte probaţiunea, se poate recurge la expertiză pentru stabilirea daunei ecologice şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. In final, considerăm că pe lângă instituirea unui regim juridic special şi eficient al răspunderii civile delictuale în domeniul dreptului mediului, este necesară şi o politică naţională care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi care să promoveze eforturi de prevenire şi eliminare a pagubelor provocate mediului.

3. Cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală Conform prevederilor art. 95 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, răspunderea pentru prejudiciul cauzat mediului este indiferentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată a făptuitorului. Prin urmare, înlăturarea răspunderii civile poate avea loc numai dacă se dovedeşte că prejudiciul se datorează forţei majore, faptei unui terţ sau faptei victimei. Cazul fortuit nu constituie cauză exoneratoare de răspundere, atâta vreme cât putinţa de prevedere a autorului daunei aduse mediului nu are nici o relevanţă în faţa legii. Forţa majoră reprezintă un fenomen natural exterior, un caracter extraordinar, imprevizibil, şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fără culpă pe o persoană să acţioneze aşa cum ar fi voit pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu. Forţa majoră în forma de calamitate cu caracter catastrofal, alături de acte de conflict armat, este singura cauză de exonerare de răspundere civilă a titularului autorizaţiei de desfăşurare de activităţi nucleare. Imprejurări precum trăsnetul, cutremurul, inundaţii, incendiu provocat de fulger etc. trebuie departajate atent din punctul de vedere al asocierii cu fapta ilicită a persoanei, pentru a se vedea dacă într-adevăr aceste evenimente au avut rol de forţă majoră în producerea prejudiciului, dacă întrunesc elementele unui caz fortuit sau dacă au avut caracter de element exterior cauzal. De exemplu, declanşarea intempestivă a unui torent şi antrenarea îngrăşămintelor chimice aflate într-un depozit amplasat în vecinătate, poate fi interpretată drept forţă majoră sau caz fortuit, în funcţie de caracterul previzibil sau imprevizibil al evenimentului, după puterea de apreciere şi diligenţa normală. In doctrina franceză se apreciază că, cel mai adesea, interpretarea intervenţiei forţei majore este extrem de restrictivă. Astfel, dacă în cazul ruperii unui bazin de decantare, judecătorul va prezuma că industriaşul a neglijat să întreţină în bună stare o instalaţie costisitoare pentru el, în cazul unei defecţiuni de aceeaşi natură, însă produsă în reţeaua de fabricaţie (ex. ruperea unei cuve depozitând o substanţă

74

toxică, judecătorul va considera cu mai multă uşurinţă că se întrunesc elementele unui caz fortuit sau forţă majoră, atâta vreme cât industriaşul este prezumat a purta o grijă deosebită continuităţii procesului de fabricaţie. Fapta victimei exonerează total sau parţial de răspundere. Este posibil ca fapta celui solicitat pentru despăgubiri şi fapta victimei să fie concurente în producerea prejudiciului, caz în care se vorbeşte de „act de provocare”, iar în dreptul civil de „culpa comună”. Atâta vreme însă cât făptuitorului nu i se cere dovedirea vreunei culpe, ar trebui ca prin simetrie, simpla faptă a victimei, independentă de culpă, să-l poată exonera de răspundere. In legislaţia franceză referitoare la răspunderea poluatorului, fapta victimei este de asemenea, interpretată din viziunea preexistenţei riscului producerii de daune. Legea de orientare agricolă din 1980 decretează că agentul poluant nu poate fi tras la răspundere pentru efectele negative ale activităţii sale asupra proprietăţilor învecinate dacă face dovada că victima s-a instalat posterior existenţei poluării. Aceasta în condiţia în care efectele negative s-au menţionat constante, iar poluatorul are o activitate conformă cu dispoziţiile în vigoare. Altfel spus, respectul legii devine fapt exonerator, în condiţia în care instalarea victimei în raza de incidenţă a efectelor negative ale activităţii poluatorului s-a făcut posterior poluatorului. Această dispoziţie, criticată pentru privilegiul creat poluatorului şi considerată anti-economică – în măsura în care exploatantul nu este stimulat să reducă emisiile poluante, şi antisocială – pentru că în general, cei forţaţi să se instaleze în apropierea surselor de poluare o fac din considerente financiare, a obligat instanţele judecătoreşti să considere drept imprudenţă instalarea victimei în proximitatea unei surse de poluare. S-a spus astfel că deoarece responsabilitatea exploatantului de aeronave este fondată pe risc este echitabil de a-l descărca de o parte de responsabilitate atunci când victima s-a expus imprudent vătămării, în speţă poluării fonice, scopul fiind nu atât acela de a demonstra culpabilitatea exploatantului, cât de a sancţiona comportamentul victimei. O altă cauză de exonerare este fapta unui terţ, în condiţia în care ea nu a fost provocată de pârât. Acţiunea în desdăunare a victimei se deplasează astfel de la pârâtul iniţial la terţ, pentru angajarea răspunderii, alături de prejudiciu, rămânând a dovedi fapta ilicită a terţului şi raportul de cauzalitate între fapta acestuia şi prejudiciul suferit.

4. Forme ale răspunderii obiective în dreptul comun şi incidenţa lor în dreptul mediului Codul civil consacră în art. 1000 alin. 3 o formă de răspundere pentru fapta altuia – răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său. Având în vedere că activităţile ce aduc atingere mediului sunt în general acte ce implică existenţa unei persoane juridice, cu o organizare proprie, în cadrul căreia

75

există raporturi de subordonare ierarhică, victimei prejudiciului i se oferă prin dispoziţiile codului civil posibilitatea de a invoca fie răspunderea civilă delictuală a prepusului singur, în baza art. 998 – 999, fie răspunderea civilă delictuală „in solidum” a prepusului şi comitentului, fie direct răspunderea comitentului în baza art. 1000 alin. 3 Cod civil. Pentru a se putea angaja răspunderea comitentului pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepusului este necesar, pe lângă condiţiile generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, dovedirea a încă două condiţii speciale: - Existenţa raportului de „prepuşenie”, constând în relaţiile de subordonare ierarhică a prepusului faţă de comitent. In contradicţie cu opinia potrivit căreia se consideră raport de subordonare ca direcţionare, supraveghere şi control a prepusului, după unii autori esenţial pentru domeniul dreptului mediului nu ar fi atât existenţa raportului de subordonare, cât faptul de a acţiona în contul altuia. In această direcţie s-a pronunţat şi jurisprudenţa, considerând drept prepuşi persoanele care exercită funcţii de conducere în întreprindere, dar şi anumiţi specialişti a căror competenţă se sustrage oricărui control. Evident că aplicarea dispoziţiilor codului civil în privinţa răspunderii comitenţilor pentru prepuşi în dreptul mediului va trebui să înregistreze o evoluţie în această direcţie. Mobilul este dat de însăşi evoluţia condiţiilor sociale şi economice de activitate a întreprinderii, a căror organizare din ce în ce mai complexă exclude posibilitatea de exercitare a unui control asupra îndeplinirii funcţiilor de către prepus. - Săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus în cadrul sau în legătură cu funcţiile încredinţate de către comitent. Limitele acestei condiţii sunt interpretate mai mult sau mai puţin restrictiv. Cert este că dacă victima a cunoscut că prepusul a săvârşit fapta peste limitele funcţiei sale sau printr-un exerciţiu abuziv, ori a lucrat într-un interes propriu, comitentul nu poate fi obligat să răspundă. Astfel, în jurisprudenţa franceză s-a considerat că fapta prepusului de a deversa carburanţi într-o carieră pentru a ascunde urmările unui furt ce săvârşise anterior, fapt ce a dus la poluarea pânzei de apă freatică ce alimenta comuna învecinată nu întruneşte condiţiile angajării răspunderii comitentului, deoarece prepusul a acţionat într-un scop străin de exercitarea funcţiilor sale. O problemă ridicată în doctrină priveşte identificarea persoanei responsabile în cazul în care întreprinderea numeşte o persoană cu misiunea de a se preocupa de prevenirea riscurilor de daune aduse mediului. Intrebarea este cine va răspunde în caz de atingere adusă mediului: conducătorul întreprinderii, întreprinderea însăşi sau delegatul cu responsabilităţi legate de protecţia mediului? Delegarea de putere, ca modalitate normală de gestionare a întreprinderii, ar putea să permită exonerarea conducătorilor întreprinderii, atâta vreme cât realitatea şi regularitatea delegării au fost probate. Şeful întreprinderii trebuie să aducă dovada că a delegat puterile sale unei persoane prevăzută cu competenţa, autoritatea şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii

76

încredinţate. Răspunderea acestuia din urmă devine răspundere personală pentru faptele proprii sau răspunderea unui comitent pentru faptele prepuşilor săi. Cea de-a doua formă de răspundere obiectivă promovată de Codul civil cu implicaţii în domeniul mediului este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată în cadrul art. 1000 alin. 1, partea finală. Răspunderea pentru lucruri este angajată pentru persoana care deţine „paza juridică” a lucrului, în speţă pentru proprietarul instalaţiei care a produs o daună mediului sau un prejudiciu unei alte persoane. Nu este necesar ca „păzitorul juridic” să se afle într-un contact material cu lucrul, ci este suficient ca el să aibă puterea de direcţiune intelectuală, de control şi supraveghere juridică. În dreptul mediului este totuşi dificil de a aplica răspunderea obiectivă pentru lucruri în cazuri cum sunt cele (destul de numeroase) în care prejudiciul este provocat nu de lucrul în sine, ci de produse ale lucrului: emanaţii, reziduuri, noxe. De asemenea, este dificil de presupus că cineva ar putea avea paza juridică a fumului, gazelor industriale ori zgomotului. Cu toate acestea, se apreciază că prin regimul favorabil pe care antrenarea acestei forme de răspundere îl creează victimei, răspunderea pentru lucruri ar apărea a priori regimul cel mai potrivit să rezolve cel puţin problemele daunelor produse prin poluări accidentale. O formă aparte îmbracă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri atunci când legea specială, faţă de legea comună, de drept civil, distinge între diferitele categorii de lucruri. Astfel, în sarcina deţinătorului cu orice titlu sau proprietarului uneia din instalaţiile considerate „clasate” prin legislaţia de mediu se prezumă o obligaţie de diligenţă sporită, pe măsura riscului sporit al instalaţiei a cărei pază juridică o are. In legea germană din 1990 privitoare la răspunderea pentru daune aduse mediului, în chiar primul articol se vorbeşte de repararea daunei aduse mediului atunci când aceasta provine de la una din instalaţiile enumerate în anexă. În acest fel legea face conexiunea directă între dauna suferită de mediu şi instalaţie, zgomotul, gazele, fumul, noxele, radiaţiile neconstituind decât o verigă intermediară în lanţul cauzal. Conform aceleiaşi legi, detentorul instalaţiei va răspunde, de asemenea, şi în cazul în care nocivitatea substanţelor degajate de instalaţie nu se dovedeşte decât posterior emisiei.

77

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2005; 2. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 3. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003; 4. M. Despax, Droit de l’environnement, LITEC, Paris, 1980; 5. M. Prieur, Le droit de l’environnement, 3eme édition, Ed. Dalloz, Paris,

1996; 6. Ph. le Tourneau, L. Cadet, Droit de la responsabilité, Ed. Dalloz,

1996; 7. J. H. Robert N, Rémond-Gouuilloud, Droit pénal de l’environnement,

Ed. Masson, Paris, 1983; 8. Mircea Duţu, Principii şi instituţii de dept comunitar al mediului,

Editura Economică, Bucureşti, 2005; 9. 9. N. Bobică, Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător,

Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994; 10. Dan Zlătescu, Curs de drept comparat – geografie juridică, Ed.

Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1995; 11. Ciprian Romiţan, Dicţionar de dreptul mediului, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2004; 12. Gheorghe Durac, Laura Bouriaud, Dreptul mediului. Răspunderea

juridică pentru daune ecologice, Editura Junimea, Iaşi, 2004; 13. M. Vasilache, Gh. Ionescu Vasilache, Protection del’environnement,

Ed. Experţilor Tehnici, Iaşi, 1998; 14. Petre Gâştescu, Ecologia aşezărilor umane, Ed. Universităţii

Bucureşti, 1998.