Ministerul Educației al Republicii Moldova

Univrsitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Drept Comparat și Mari Sisteme Contemporane de Drept

Lucru individual:

Dreptul Musulman

A efectuat: studenta gr.115

Istrati Carolina

A verificat:Chirtoaca L.

Chișinău 2015

Cuprins…..1. Sistemul musulman (Islamic)de drept2. Obligațiile musulmanului3. Izvoarele jurisprudenței4. Cele patru scoli juridice5. Coranul6. Sunna (Cutuma)7. Drepturi si obligatii8. Concluzie9. BIBLIOGRAFIE

SISTEMUL MUSULMAN (ISLAMIC) DE DREPTDreptul musulman reprezintă o continuitate a primelor legislații sumero-akadiene și a

legislației greco- romane în zona cuprinsă între Maghreb si Masrek, adică între estul și vestul lumii

arabe de azi. Dreptul musulman are astăzi o vastă arie de răspândire in Asia si Africa, guvernând o

populație de 300 milioane de oameni (in state precum: Pakistan, Bangladesh, Iran, Indonezia,

Afganistan). Dintre țările lumii musulmanice doar Turcia este în afara sistemului islamic, ea

adaptându-și legislația la cea europeană.

Evoluția dreptului musulman este strâns legată de evoluția religiei islamice, astfel încât, la baza doctrinei juridice stă autoritatea Coranului. Dreptul musulman a fost creat în secolele VII-IX, iar specifice acestuia sunt: unicitatea sa, pentru că rezultă direct din religie , și personalitatea legii , pentru că el se aplică numai musulmanilor. Întreaga gândire musulmană , implicit cea juridică, este predominată de noțiunea Shar`ia, legea divină care guvernează totul.

Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprima în formă religioasă voința nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancționate și susținute de statul musulman în baza să s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X și este bazat pe religia musulmană - islam.

Islamul pornește de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul sau Muhamed. Acest drept este dat omenirii odată și pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el și să nu creeze altul sub influența condițiilor sociale ce se schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaște faptul că revelația divină necesita explicație, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriștilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuințare practică.

Fără a avea la bază o concepție juridică organică, fără o riguroasă sistematizare și fără a fi în mod uniform în toate țările Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunțuri și prevederi în materie penală, de organizare a vieții de familie, a dreptului de proprietate și a tranzacțiilor comerciale.

Codul penal nu avea la bază o concepție de ansamblu, ci cuprindea fie reglementari bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric și în funcție de împrejurări. De pildă, rebeliunea și orice act care tulbură ordinea publică puteau fi pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea judecătorului, a prefectului poliției sau a muhtasibului. Omuciderea sau ranirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare, conform “legii talionului” (dintotdeauna funcționând în Arabia, și admisă de Coran, ÎI, 173), dar – spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă preislamică – vendetă putea lovi numai pe cel vinovat, nu și pe orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de răzbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic cauta să înlocuiască vendeta prin plata unui preț de răscumpărare (diya) – dar numai

pentru primul omor, nu și în cazul de recidiva; căci Coranul recomanda să faci binele în locul raului (XXIII, 98; XLI, 34), promițând celui ce iartă fericirea raiului (ÎI, 128).

Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu excepția sclavilor), – bărbați sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescripții însă îi limitau exercitarea efectivă. Astfel erau dispozițiile formulate extrem de minuțios care reglementau condițiile moștenirii și care vizau în mod special protejarea femeilor și a anumitor categorii de moștenitori. În orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise și detaliate partajări. Orice testament – și orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezența a doi martori. O prevedere, probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea mâinii drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu dobânda este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripțiile coranice (ÎI, 276). O inovație juridică cu totul originală o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care să servească drept sursă de întreținere a unei fundații pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publică, administrată de cadiu, – și ale cărei venituri rămâneau, pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.

Și tranzacțiile comerciale erau foarte riguros reglementate, căci prescripțiile religioase islamice impuneau o corectitudine desăvârșită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau specificate, clar și exact, natura și starea obiectului vândut. Legea islamică nu intervenea direct în viața economică, în stabilirea sau în controlul prețurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor în scop de specula.

Deoarece dreptul musulman reflecta voința lui Allah, el cuprinde toate sferele vieții sociale, dar nu numai acele care de regulă intra sub incidența dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determina motivele, pe care trebuie să le știe un musulman, posturile care trebuie respectate, pomană care trebuie dată. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativa, care cuprinde atât norme juridice, cât și nejuridice religioase și obiceiuri.

Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Jurustii musulmani condamna totul ce este întâmplător și nedeterminat. Motivele și intențiile persoanei nici odată nu se iau în considerație.

La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărțile religioase ci la autorul care le-a interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscută.

Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenței islamului. Secolele următoare practic nu au admis nimic nou.

În cadrul dreptului musulman lipsește divizarea clasică în dreptul public și drept privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal,dreptul judiciar și dreptul familiei.

Obligațiile musulmanului

Cinci Stâlpi ai Islamului.

Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe

îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

· Mărturisirea de credință (ar.: šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu exista dumnezeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".

· Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea să , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de predică (khutba) imamului.

· Postul (ar.: sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.

· Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor.

· Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au posibilitatea materială.

Dreptul musuman care a suportat numeroase influențe străine, rămâne o familie juridică independenta, care acționează asupra milionelor de oameni.

Izvoarele jurisprudenței

Problemele de jurisprudență au fost printre cele mai vechi preocupări ale comunității islamice. A fost necesar să se definească precis îndatoririle unui musulman însa lipsea o metodă universal acceptată pentru aplicarea, extinderea și detalierea călăuzirii oferite de Koran și de viața profetului. În sec. I-II islamice (sec. VII-VIII d.Hr.), s-au ivit scoli juridice, fiecare cu propriul ei punct de vedere distinct și fiecare în dispută cu celelalte. Aceasta controversă generalizată asupra principiilor care trebuie folosite aplicând regulile specifice ale legii a luat sfârșit prin lucrarea lui al-Shafii (decedat 820 d.Hr.), general acceptată ca teorie a jurisprudenței și respectată încă de musulmanii de azi.

Al-Shafii a elaborat teoria rădăcinilor sau izvoarelor legii Usul al-Fiqh. Întâi ar fi fost Coranul, cuvântul lui Allah ale cărui porunci clare au precădere fata de oricare altele. În al doilea rând, Sunah autentică  a profetului, transmisă prin hadithe valabile. Sunah poate completa  sau modifica prevederile Coranului dar nu le poate înlătura, cum susținea unii gânditori.

Dacă primele două izvoare (Usul) nu oferă răspunsul, juristul (Faqih) poate recurge la consensul comunității (Ijma) din trecut. Potrivit principiului formulat într-o Hadith vestita: “comunitatea mea nu va fi niciodată de acord cu o eroare”, acordul oamenilor învățați și cucernici din trecut și încuviințarea comunității exprimată îndeosebi în practică sunt o călăuză suficientă pentru a întemeia hotărârea judecătorească tradiționalista a islamului și a avut o însemnătate uriașă în viața comunității.

Al patrulea izvor, raționamentul analogic (Qiyas), trebuia folosit cu mare prudență și numai când problema nu-și găsea soluția în celelalte trei surse. Qiyas era limitat de reguli foarte stricte și trebuia să le fie întotdeauna supus celor trei principii precedente. În termeni hotărâți, Qiyas nu era un mijloc pentru a introduce în problemele juridice nimic altceva decât păreri (Ray) sau speculații personale. Al-Shafii, de fapt, și-a consacrat efortul major al vieții lui pentru a elibera dreptul islamic de arbitrariul preferințelor personale.

Cele patru scoli juridiceÎn sec. VII-VIII d.Hr., au apărut scoli juridice care au înflorit o vreme iar apoi cea

mai mare parte dintre ele au dispărut. Patru din aceste școli (Madhahib) au atras, totuși, mulți discipoli și au supraviețuit până în prezent. Formarea celor patru scoli a avut loc în sec. IX d.Hr., când marile controverse din sec. VII-VIII d.Hr. își pierduseră ascuțișul și când a început să se formeze un consens larg asupra problemelor majore ale comunității. Acesta a fost și timpul în care au fost alcătuite Cele șase cărți Hadith și când s-a fixat structura teologiei lui Ashari.

Fiecare din cele patru Madhahib este asociată cu numele unui jurist de frunte, ale cărui învățături le-a adoptat. Al-Shafii a fost unul din aceștia. Doctrinele lui sunt respectate de musulmanii din Egipt, Indonesia, Africa de Est și Syria. De departe cel mai mare număr de adepți îl are școala lui Abu Hanifah (decedat 767 d.Hr.) un jurist irakian ai cărui discipoli provin din India, Pakistan, Bangladesh, Turcia, Afganistan și Turkestan.

Malik ibn Anas, tradiționalistul din Medina, a fondat a treia școală iar jurisprudența are autoritate pentru majoritatea musulmanilor din Africa de Nord și Vest. Cea mai mică și mai strictă dintre Madhahib este cea a lui Ahmed ibn Hanbal care în prezent se limitează la Arabia, unde tradiționalismul ei fără compromisuri este apreciat de secta puritană Wahhabi.

Cu excepția chestiunilor de amănunt, deosebirea dintre școlile juridice este mică și toate patru sunt socotite acceptabile de musulmanii sunniți. Se cere totuși ca persoanele individuale să adere la una din cele patru școli și să urmeze exclusiv învățăturile acesteia. În împrejurări speciale este uneori permis juristului dintr-o școală să adopte o regulă dintr-altă însa această practică este în general privită cu ochi rai. Șiiții, adică musulmanii din ramura Shiah a islamului nu urmează una din cele patru scoli recunoscute de suniti, ci au dreptul lor islamic, propriu, care diferă însa și el doar în detaliu de dreptul islamic sunnit.

Recent, multe țări musulmane au adoptat coduri de legi moderne, bazate pe modele franceze, elvețiene și britanice.

Ca urmare, spațiul de afecțiune al Shariei s-a restrâns la domeniul dreptului civil cu privire la căsătorie, divorț, moștenire și cu alte materii similare. Însa dreptul comercial, dreptul penal plus întregul domeniu al dreptului public islamic sunt în general în suspensie, într-o situație neclară. Doar în peninsulă Arabia se încearcă aplicarea strictă a Shariei și chiar acolo presiunea condițiilor moderne produce schimbări. Shariah rămâne totuși un ideal pentru toți musulmanii de pretutindeni și este cu siguranță una din sursele unității lor.

Coranul

Coranul (în arabă : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original ‚’’coran ’’ înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la

text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt.

Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente,pietre.

Pagină din Coran

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci că inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce notă doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Mohamed. Teologia as'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.

Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: ÓäÉ sunna “conduită”, în cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: ÍĎíË) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Drepturi si obligatii

· Se considera haram (spurcat, nepermis) consumarea sângelui, bauturilor alcoolice, carnii de port, carnii animalelor de prada

· Islamul interzice goliciunea si îndeamna oamenii sa se îmbrace decent. Când femeile ies în strada trebuie sa fie acoperite cu haine simple. Acest lucru are în vedere si acoperirea fetei si mâinilor. În situatiile de forta majora ele pot sa-si dezveleasca mâinile si fata, ca apoi, imediat sa se acopere din nou.

· Islamul interzice cu desavârsire sinuciderea si îi înstiinteaza pe oameni ca viata lor apartine lui Allah.

· Sunt interzise, de asemenea, intriga, bârfeala si calomnia, asa cum sunt interzise si toate jocurile de noroc, sub orice forma s-ar manifesta ele.

· Se interzice cu desavârsire hotia, mita, falsul, înselaciunea, camata si camataria· Islamul pune în sarcina barbatului întretinerea totala a familie si apararea ei în fata unei

situatii deosebite, iar sarcina femeii este de a asigura administrarea caminului, educarea în cele mai bune conditii a copiilor, asigurarea unui climat adecvat de viata sotului si copiilor

· Sotului i se recunoaste rolul de sef al familiei· Este interzisa casatoria între unele grade de rudenie. Astfel, este interzisa casatoria între

mama si  fiu, tata si fiica, tatal vitreg si fiica vitrega, mama vitrega si fiul vitreg, frate si sora, frate de lapte si sora de lapte, unchi si nepoata, matusa si nepot, soacra si ginere si bunic si nora.

· Mai mult, barbatii nu au voie sa se uite la femei. Când un barbat se uita întâmplator la o femeie, el este obligat de îndata sa-si întoarca privirea în alta parte. Se considera o încalcare a normelor islamului încercarea unui barbat de a vedea o femeie sau de a culege informatii în legatura cu ea.

· Femeia musulmană are dreptul de a-şi alege soţul care îi place, indiferent de părerea părinţilor. Femeia musulmană este datoare să asculte sfaturile părinţilor cu privire la bărbatul care i-are putea fi soţ, dar nu este obligată să îl şi accepte. Ea poate să aleagă acel bărbat care îi este pe plac

Concluzia..........In concluzie pot spune ca dreptul musulman reprezinta un sistem de norme ce exprimă în formă religioasă generală voinţa nobilimii musulmane religioase.

Termenul islam desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul şi al cărei profet este Mohammed. Prin extensiune, cuvântul islam se referă la întreaga civilizaţie, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această religie. 

Sistemul juridic musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie.

BIBLIOGRAFIE

http://www.scritube.com/stiinta/drept/DREPTURILE-INDIVIDULUI-IN-ISLA24421221515.php

Teoria generala a dreptului, ed. III ,ed. C.H. Beck- Nicolae Popa http://www.islamulazi.ro/despre-islam/57-jurisprudenta/142-izvoarele-de-

drept-islamic-si-scolile-de-gandire-islamice.html http://inliniedreapta.net/drepturile-universale-ale-omului-islamului/