Dreptul proprietatii intelectuale

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Drept şi Sociologie

Program de studiu: DREPT - FRECVENŢĂ REDUSĂ

GABOR DAN OLIMPIU

D R E P T

– DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE –

NOTE DE CURS

2009

2

_____________________________________________________________________Cuprins

_______________________________________________________________________ 2

Cuprins 1. Unitatea de invăţare 1 INTRODUCERE

1.1 Obiectivele cursului pag.4 1.2 Concepţia curriculară pag.4 1.3 Scopul unităţilor de învăţare pag.4 1.4 Tematica unităţilor de învăţare pag.4 1.5 Bibliografie pag.5 2. Unitatea de invăţare 2 CONSIDERAŢII GENERALE

2. 1Obiectivele cursului pag.6 2.2 Consideraţii introductive pag.6 2.3 Reglementări în vigoare pag.8 2.4 Izvoarele dreptului de autor în ţările europene pag.9 2.5 Lucrare de verificare pag.11 2.6 Bibliografie pag.11 3. Unitatea de invăţare 3 OPERA PROTEJATĂ 3.1 Obiectivele cursului

pag.12

3.2 Semnificaţia noţiunii pag.12 3.3 Categorii de opere protejate pag.13 3.4 Lucrare de verificare pag.17 3.5 Bibliografie pag.17 4. Unitatea de invăţare 4 SUBIECTELE DREPTULUI DE AUTOR 4.1 Obiectivele cursului 4.2 Principiul adevăratului creator al operei. Pluralitatea de autori

pag.18 pag.18

4.3 Opera comună şi opera colectivă pag.19 4.4 Opera postumă pag.20 4.5 Lucrare de verificare pag.20 4.6 Bibliografie pag.20

_____________________________________________________________________Cuprins

_______________________________________________________________________ 3

5. Unitatea de invăţare 5 CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR 5.1 Obiectivele cursului

pag.22

5.2 Drepturi personal nepatrimoniale pag.22 5.3 Drepturi patrimoniale pag.24 5.4 Lucrare de verificare pag.26 5.5 Bibliografie pag.26 6. Unitatea de invăţare 6 DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR 6.1 Obiectivele cursului

pag.27

6.2 Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi pag.27 6.3 Drepturile producătorilor de înregistrări sonore pag.29 6.4 Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune

6.5 Dreptul de autorizare 6.6 Dreptul de suită

pag.30 pag.30 pag.31

6.7 Lucrare de verificare pag.31 6.8 Bibliografie pag.32 7. Unitatea de învăţare 7 LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR 7.1 Obiectivele cursului

pag.33

7.2 Durata protecţiei pag.33 7.3 Excepţiile de la dreptul exclusiv de valorificare a dreptului de autor

pag.33

7.4 Limitele şi condiţiile exercitării dreptului de autor pag.34 7.5 Obligaţia de a respecta drepturile personale nepatrimoniale ale terţilor

pag.37

7.7 Lucrare de verificare pag.38 7.9 Bibliografie pag.38

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 4

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivele cursului constau în familiarizarea cursanţilor cu noţiunea drept de proprietate intelectuală, cu trăsăturile fundamentale ale acestui drept – titularul acestui drept este singurul îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului de proprietate intelectuală şi titularul său are posibilitatea de a interzice altor persoane orice folosinţă, fără încuviinţarea sa – şi relaţiile juridice care se formează în jurul acestor trăsături.

CONCEPŢIE CURRICULARĂ

Proprietatea intelectuală regrupează diferitele drepturi exclusive temporare acordate de stat în scopul exploatării creaţiilor intelectuale. Se disting în mod tradiţional două mari categorii de proprietăţi intelectuale: proprietatea literară şi artistică şi proprietatea industrială. Istoric vorbind, proprietatea literară şi artistică acoperă noţiunea de drept de autor adică protecţia creatorilor de opere ale minţii (artişti, scriitori). De curând, aria proprietăţii literare şi artistice s-a extins la drepturile conexe ale dreptului de autor (drepturi recunoscute persoanelor auxiliare ale creaţiei cum ar fi artiştii interpreţi şi organismele de radiodifuziune) şi la anumite creaţii noi (programe, baze de date). Dreptul proprietăţii intelectuale este un domeniu dedicat, cu prevederi corespunzătoare care nu pot decât să completeze cunoştinţele în drept ale cursanţilor.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să

identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria ştiinţelor juridice. Totodată unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de bază ale acestei discipline. Nu în ultimul rând, acest curs vine să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această disciplină.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Consideraţii generale

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 5

Unitatea de învăţare nr.3 Opera protejată Unitatea de învăţare nr.4 Subiectele dreptului de autor Unitatea de învăţare nr.5 Conţinutul dreptului de autor Unitatea de învăţare nr.6 Drepturile conexe dreptului de autor Unitatea de învăţare nr.7 Limitele exercitării dreptului de autor BIBLIOGRAFIE C. Murzea, M. Drilea, Ghe. Cletea, Miron Adriana, Noţiuni de proprietate intelectuală,

Editura Romprint, 2004. Adolphe Breulier – Du droit de perpetuite de la propriette intellectuelle, Paris, August Durand Libraire, 1855. Eugen Ulmer – Urheber und Verlagsrecht, 3 Aufl., Berlin, Heidelberg, New York, Springer Verlag, 1980 E.Ulmer Urheber und Verlagsrecht (Ed. a III-a, 1980, Springer Verlag – Berlin, Heidelberf – New York) L. Mihai, R. Popescu, Dreptul proprietăţii intelectuale. Culegere de acte normative, Editura Ciresi, Bucureşti, 1995 A Chavanne, J J. Burst, Droit de la propriette industrielle, Paris, 1997

___________________________________________ Consideraţii generale

6

Unitatea de învăţare nr.2 CONSIDERAŢII GENERALE 2.1 OBIECTIVE - să introducă studenţii în studiul acestei discipline

- să prezinte reglementările interne în materie - să familiarizeze studenţii cu izvoarele dreptului de autor în ţările europene

2.2 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Recunoaşterea şi protecţia dreptului autorilor asupra operelor lor este o cucerire târzie. Este incontestabil astăzi, că nici grecii şi nici romanii nu au cunoscut o asemenea protecţie. Surprinşi de această constatare, numeroşi erudiţi au procedat la o analiză minuţioasă a Digestelor, fără însă să poată descoperi, în acest izvor care părea atotcuprinzător, vreo referirea oarecare la drepturile autorilor1. Dar dacă izvoarele legislative ignoră drepturile autorilor, alte surse semnalează existenţa unui comerţ cu manuscrisele operelor diferiţilor autori. Cu alte cuvinte, dreptul autorului se reducea la dreptul asupra manuscrisului operei. Copiile după manuscrisul original erau executate în multe exemplare şi difuzate până la mari depărtări. În Epigrame, Martial menţionează că operele sale au ajuns până în „deşertul geţilor” şi sunt citite şi de bretoni. Destinul multor opere era, desigur, inegal. Nu este însă lipsit de interes pentru a înţelege că existenţa comerţului de manuscrise nu înseamnă şi recunoaşterea şi apărarea drepturilor autorilor manuscriselor originale. Să amintim că după moartea lui Eschyl, atenienii au permis altor poeţi să reia tragediile acestuia şi chiar să le modifice. Iar dacă fiul lui Eschyl, Eupharion, a putut prezenta tragediile neprezentate încă ale tatălui său, acest lucru se explică prin faptul că manuscrisul acestora rămăsese în mâinile sale, şi nu prin recunoaşterea vreunui drept asupra reproducerilor şi reprezentărilor ulter ioare ale acestor tragedii2. Situaţia este, în linii mari, aceeaşi şi în evul mediu. Se pare însă că, în această perioadă, cărţile (copiile) erau şi mai scumpe decât în antichitate. Este, de altfel, momentul în care începe să apară dreptul exclusiv de transcriere al manuscriselor, iar „industria copiiştilor” i -a o mare amploare. Copierea manuscriselor a fost, într-o primă perioadă, un monopol al călugărilor, pentru a deveni apoi o industrie în mâna universităţilor. Unii autori menţionează, de pildă, dreptul exclusiv al Universităţii din Oxford de a transcrie operele3. Cât despre copiişti, numărul lor se ridica numai la Paris şi Orleans, în momentul descoperirii tiparului, la 10.000.

În Franţa, sub domnia lui Ludovic al XI-lea, tipăriturile erau libere, regele Francisc I a interzis şi tipografilor să publice sau să vândă ceva fără autorizarea prealabilă a Universităţii şi a Facultăţii de Teologie. Autorizarea prealabilă este extinsă la toate cărţile noi şi la cele imprimate în străinătate, prin ordonanţele d in

1 Vezi Adolphe Breulier – Du droit de perpetuite de la propriete intellectuelle, Paris, August Durand Libraire,

1855. Eugen Ulmer – Urheber und Verlagsrecht, 3 Aufl., Berlin, Heidelberg, New York, Springer Verlag, 1980 2 Vezi Adolphe Breulier

3 Internationale Gesellschaft fur Urhberrecht


7

1537, care stabilesc şi sancţiunile nerespectării acestei dispoziţii, iar în anul 1694 sunt create funcţii de „cenzori regali”. În felul acesta s-a cristalizat ideea că tipărirea şi vânzarea cărţilor este un privilegiu concedat de autoritatea de stat. Oraşul Veneţia a acordat lui Johann von Speyer, care a adus arta tiparului în acest oraş în anul 1469, un privilegiu (exclusivitate) de 5 ani în folosirea acestei arte. S-au acordat privilegii şi pentru folosirea anumitor litere şi forme tipografice. Dar, dincolo de aceste privilegii care nu privesc decât indirect dreptul de autor, au apărut privilegii purtând asupra unei anumite opere, încă din secolul al XV-lea în Italia şi începutul secolului al XVI -lea în Germania, Franţa şi Anglia. Scopul imediat al sistemului de concedare al privilegiilor era dublu: protejarea monopolului general al corporaţiei librăriilor cât şi protejarea fiecărui librar în parte, cesionar sau reprezentant al autorului, împotriva propriilor săi confraţi. După părerea autorilor care au studiat această perioadă, sistemul privilegiilor asigură, indirect, şi o protecţie eficace autorilor, întrucât nici o carte nu putea fi publicată fără autorizare, iar autorizarea nu se dă pentru o carte aparţinând altuia. În 1761, din discuţiile în jurul privilegiului acordat, la 14 septembrie, nepoţilor lui La Fontaine, mort cu 66 de ani înainte, asupra operelor acestuia, discuţii determinate de protestul comunităţii librăriilor (La Fontaine vânduse operele sale librarului Barbin) s-a desprins ideea care va defini prima etapă a evoluţiei dreptului de autor până la apariţia reglementărilor speciale, şi anume faptul că acest drept este, prin natura lui, o proprietate supusă dreptului comun. Drept urmare, operele achiziţionate sunt proprietatea dobânditorului, iar imprimarea şi reimprimarea lor constituie, în lipsa unei clauze derogatorii în contract, dreptul său exclusiv. Rezultatul discuţiilor ivite a fost Regulamentul din 30 august 1777 privind librăriile şi imprimeriile. Articolul 5 consacra o regulă de o importanţă deosebită, stabilind perpetuitatea privilegiului obţinut de autor, care se transmite şi urmaşilor, cu condiţia de a nu fi cedat opera unui librar, în care caz durata privilegiului nu poate depăşi pe aceea a vieţii autorului. Soluţia a făcut obiectul unor atacuri violente, fiind chiar adusă în discuţia Parlamentului. În aceste condiţii a fost editat Decretul din 10 iulie 1793, care a reprezentat cea dintâi reglementare a drepturilor autorilor, aplicabilă tuturor categoriilor de opere. În raportul care a însoţit prezentarea decretului se proclamă principiul că „dintre toate proprietăţile, cea mai puţin susceptibilă de contestaţie este, neîndoielnic, aceea a producţiilor geniului omenesc; şi este de mirare faptul că a fost necesar ca această proprietate să fie recunoscută şi să se asigure într-o lege potrivită liberul său exerciţiu”. S-a observat însă, cu oarecare ironie, că decretul a redus această proprietate, cea mai incontestabilă dintre toate, la o folosinţă viageră pentru autor şi un uzufruct de 10 ani în favoarea moştenitorilor sau cesionarilor. Decretul din 5 februarie 1810 a extins la 20 de ani aceste drepturi, în favoarea copiilor şi a cesionarilor scriitorilor (art.30 şi art.40). Soluţia a continuat să fie criticată şi diferite proiecte au fost prezentate, în legătură cu care discuţiile teoretice au fost reluate. Fără a ne opri asupra lor vom aminti doar că la un moment dat, Lamartine a susţinut, în Camera Deputaţilor, prelungirea la 50 de ani a dreptului de folosinţă al succesorilor autorului. În Anglia, situaţia a fost oarecum asemănătoare, dreptul autorului fiind, într-o primă etapă, recunoscut în temeiul dreptului comun. Sub domnia reginei


8

Ana a fost adoptat însă un statut special, în al cărui preambul se preciza că scopul reglementării este de a încuraja instrucţia, conferind autorilor şi succesorilor lor în drepturi, pe anumite perioade, un drept de reproducere a cărţilor imprimate. Ulterior, sub regele George al III -lea, un nou statut acorda autorului dreptul asupra operelor sale pe tot cursul vieţii. În SUA, Congresul a adoptat în anul 1870, un act normativ care recunoştea autorului, automat, un drept de folosinţă de 14 ani asupra operei sale, cu posibilitatea ca acest drept să fie prelungit pentru o nouă perioadă de 14 ani, dacă la expirarea celui dintâi autorul se află încă în viaţă. Legea din 3 februarie 1831 a înlocuit reglementările anterioare, recunoscând autorului – cetăţean al SUA, sau rezident în această ţară – un drept de reproducere al operelor sale, pe o perioadă de 28 de ani cu posibilitatea de prelungire încă 14 ani, dacă autorul, soţia sau copii săi sunt încă în viaţă la expirarea primei perioade. O lucrare apărută la Jena încă din 1690, a lui Adrian Beier, afirma ideea unei proprietăţi intelectuale a autorului asupra operei sale. În filozofia germană, ideea a fost adâncită de către Fichte, Hegel şi Schopenhauer, iar Immanuel Kant a analizat dreptul de autor ca drept personal, în opoziţie cu dreptul de proprietate asupra lucrurilor corporale. O reglementare specială a acestui drept intervine însă abia în anul 1837 în Prusia. Consacrând dreptul autorului, ea este considerată prima lege germană modernă în materie de drept de autor. Durata protecţiei era de 10 ani de la apariţia operei şi a fost prelungită, în 1845, la 30 de ani post mortem auctoris.

2.3 REGLEMENTĂRI ÎN VIGOARE

După 1989, elaborarea unei noi legi a dreptului de autor părea să fie una din priorităţile noului legiuitor. Proiectul de lege a dreptului de autor elaborat în anul 1990, după modelul celor mai noi reglementări europene s-a concretizat în Legea nr.8 din 26 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Înainte însă de definitivarea proiectului de lege a dreptului de autor, au fost elaborate şi adoptate câteva reglementări strâns legate de acest domeniu. Cea mai importantă, prin actualitatea problemelor pe care le ridică este Legea audiovizualului nr.48 din 25 mai 1992, modificată şi completată prin Legea nr.109 din 8 octombrie 1992. Organizarea activităţii cinematografice a făcut obiectul Decretului nr.80 din 10 februarie 1990, iar prin Decretul – lege nr.136 din 12 mai 1990 s-au luat unele măsuri privind Radio Televiziunea Română. În ceea ce priveşte organizaţiile de creatori trebuie semnalat Decretul – lege nr.27 din 15 ianuarie 1990, privind organizarea şi funcţionarea în condiţii de autonomie economică a organizaţiilor de scriitori, artişti plastici şi compozitori, creatori de film şi de teatru. Hotărârea Guvernului României nr.342 din 31 martie 1990 a reorganizat activitatea de impresariat artistic dispunând înfiinţarea unei societăţi comerciale de comerţ exterior „Artexim”, în subordinea Ministerului Culturii, care are un fel de monopol al activităţii de impresariat artistic, în ţară şi în străinătate. Tot prin hotărâre guvernamentală a intervenit o reglementare a „plăţii remuneraţiei de folosinţă cuvenite principalilor realizatori cu drept de autor al filmelor din producţia naţională”.


9

De asemenea mai trebuiesc amintite: Decretul – lege din 25 aprilie 1990 privind unele măsuri referitoare la

activitatea Uniunii Arhitecţilor din România şi asociaţiilor teritoriale ale arhitecţilor

Legea privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor plastice din 5 mai 1994

Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, din iunie 1994

Hotărârea Guvernului României de reorganizare a unor instituţii publice subordonate Ministerului Culturii din 21 septembrie 1992

În acest cadru legislativ a fost adoptată de Senatul României în şedinţa din

data de 20 februarie 1996 Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Legea nr.8 din 26 martie 1996 are următoarea structură: Titlul I – Dreptul de autor Titlul II – Drepturile conexe dreptului de autor Titlul III – Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor

conexe Titlul IV – Aplicarea legii. Dispoziţii tranzitorii şi finale

Prin această lege se actualizează dispoziţiile anterioare în materia

dreptului de autor şi se încearcă o aliniere la normele europene existente în acest domeniu.

2.4 IZVOARELE DREPTULUI DE AUTOR ÎN ŢĂRILE EUROPENE

Având în vedere o enumerare succintă a legislaţiei ţărilor europene în domeniul dreptului de autor, putem exemplifica următoarele aspecte:

AUSTRIA – a modificat legea dreptului de autor în anul 1993 realizând astfel alinierea la directivele Comunităţii Europene în acest domeniu. Dintre dispoziţiile noi menţionăm: reglementarea protecţiei programelor pentru ordinatoare, reglementarea unor licenţe legale şi consacrarea teoriei germane a epuizării dreptului titularului;

BELGIA – legea dreptului de autor este în vigoare din anul 1886 fiind modificată succesiv în anul 1958 şi 1967. S-a urmărit elaborarea unui proiect de lege prin care Belgia să se alinieze standardelor europene. Artiştii plastici ale căror opere sunt vândute la licitaţie beneficiază de anumite prevederi, în conformitate cu Legea din 25 iunie 1921. Directiva europeană din 14 mai 1991, privind protecţia programelor pentru ordinatoare a fost transpusă în legislaţia belgiană prin legea din 23 iunie 1994

DANEMARCA – Legea în vigoare este cea din 31 mai 1961 cu modificările ce i s-au adus prin legea din 12 iunie 1975

FRANŢA – proprietatea artistică şi literară este prevăzută în legea din 1957, modificată şi completată prin legea din 1992 4 . Prima parte a acesteia cuprinde proprietatea literară şi artistică, a doua parte cuprinde drepturile conexe, iar a treia priveşte remuneraţia pentru copia privată. Un titlu separat priveşte societăţile de percepere şi repartizare a dreptului, iar

4 Codul proprietăţii individuale


10

ultimul titlu priveşte procedurile şi sancţiunile. Dreptul autorului este calificat ca fiind un drept de proprietate incorporală, exclusiv şi opozabil.

GERMANIA – legea din 1965 modificată şi completată în anul 1985 ITALIA – Convenţia civilă din anul 1942 şi Legea din 22 aprilie 1942

privind protecţia dreptului de autor şi drepturile legate de exerciţiul acesteia, modificată şi completată prin Decretul din 1974.

LUXEMBURG – legea dreptului de autor din anul 1972 şi legea din anul 1975 pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi ai producţiilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune

MAREA BRITANIE – legea din anul 1989 a dreptului de autor, desenelor industriale şi brevetelor de invenţie. Se foloseşte termenul de „operă” pentru operele literare, dramatice, muzicale şi artistice, cât şi pentru înregistrările de sunete, filmele, emisiunile radio-difuzate şi transmisiunile prin cablu. Pentru prima dată este protejat folclorul, a cărui protecţie are o durată de 10 ani. Se creează un Tribunal special pentru drepturile de autor.

OLANDA – legea din 23 septembrie 1912, în varianta modificată şi completată de legea din 27 octombrie 1972. Prin legea din 30 mai 1985 unele articole ale legii din anul 1912 sunt adaptate Actului de la Paris de revizuire a Convenţiei de la Berna.

PORTUGALIA – codul dreptului de autor şi al drepturilor conexe din 17 septembrie 1985, modificat şi completat la 3 septembrie 1991 este una dintre cele mai complexe reglementări în materie5.

SPANIA – „Legea proprietăţii intelectuale” – 11 noiembrie 1987. Alte izvoare internaţionale

- Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi şi executanţi – Roma

- Convenţia privind protecţia producătorilor de fonograme împotriva reproducerilor neautorizate a fonogramelor lor – Geneva, 1971

- Convenţia privind distribuţia de semnale purtătoare de programe transmise prin sateliţi – Bruxelles, 1974

- Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic – Nairobi - Tratatul privind înregistrările internaţionale ale operelor audiovizuale –

Geneva, 1989 - Convenţia de la Berna6 - Toate sunt administrate de OMPI

Nu sunt administrate de OMPI:

- Convenţia internaţională privind cheltuielile de autor, adoptată la Geneva – 1952 şi revizuită la Paris în 1971

- Aranjamentul european privind schimbul de programe prin filme de televiziune – Paris,1971

- Aranjamentul privind receptarea emisiunilor de radiodifuziune efectuate de staţii din afara teritoriului naţional – Strasbourg, 1956

- Aranjamentul european pentru protecţia emisiunilor de televiziune – Strasbourg, 1965

5 218 articole

6 revizuită la Berlin – 1908, Roma – 1928, Stockholm - 1967


11

2.5 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi comparativ izvoarele dreptului de autor în diferite ţări europene. 2.6 BIBLIOGRAFIE C. Murzea, M. Drilea, Ghe. Cletea, Miron Adriana, Noţiuni de proprietate intelectuală,


________________________________________________ Opera protejată

12

Unitatea de învăţare nr.3 OPERA PROTEJATĂ 3.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor noţiunea de operă protejată

- să enumere categoriile de opere protejatate întâlnite - să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază ale acestei discipline

3.2 SEMNIFICAŢIA NOŢIUNII

Din diferitele legislaţii existente în acest domeniu se desprinde ideea că obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice şi ştiinţifice, indiferent de forma de exprimare, de valoarea sau destinaţia lor. În sinteză, vocaţia la protecţie în cadrul dreptului de autor depinde de trei condiţii esenţiale:

opera trebuie să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului;

- opera trebuie să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor;

- opera trebuie să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului.

a) Opera trebuie să fie rezultatul unei activităţi de creaţie intelectuală din partea autorului

În doctrină această condiţie poartă şi numele de originalitate. Unii autori preferă termenul de „individualitate” a operei pentru a nu se identifica cu condiţia noutăţii absolute. Cu alte cuvinte, pentru a fi protejată, opera trebuie să poarte amprenta personalităţii, individualităţii autorului1. Centrul de greutate va cădea pe forma de exprimare, la aceasta adăugându-se elementul de fantezie, alegerea şi selecţionarea materialului, precum şi prelucrarea mintală 2, după cum afirma E.Ulmer.

Un alt specialist european în domeniul dreptului de autor, H.Desbois, subliniază caracterul subiectiv şi relativ al noţiunii de originalitate. Caracterul ei subiectiv este ceea ce o separă de noutate, noţiunea obiectivă, de unde reiese şi faptul că lipsa de noutate nu constituie un obstacol la constatarea originalităţii3.

Originalitatea nu este numai subiectivă ci şi relativă. Pentru ca o operă să fie protejată, în cadrul dreptului de autor, aceasta poate fi inspirată şi dintr-o creaţie anterioară (este cazul operelor derivate sau compozite).

b) Pentru a proteja obiectul unui drept de autor, opera trebuie să

îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor. Această condiţie înseamnă că dreptul de autor se naşte din momentul în care opera îmbracă forma de manuscris, schiţă, temă, tablou ori altă formă concretă, ceea ce nu înseamnă că în toate cazurile opera va trebui să fie

1 E.Ulmer Urheber und Verlagsrecht (Ed. a III-a, 1980, Springer Verlag – Berlin, Heidelberf –

New York) 2 Idem 3 H.Desbois – Le droit d’auteur en France, Ed. a II-a, Paris, Dalloz - 1966

________________________________________________ Opera protejată

13

fixată pe un suport material (exceptând categoria operelor de artă plastică). În legislaţiile europene există o varietate de soluţii în acest domeniu. În

Irlanda şi Marea Britanie se cere în toate cazurile ca opera să fie fixată pe un suport material, în Belgia, Franţa, Italia, Olanda, Luxemburg, fixarea este cerută exclusiv pentru opere coregrafice şi pantomime, în timp ce în Germania fixarea operei pe suport material este o problemă de probă şi nicidecum o condiţie de protecţie.

c) Opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului, prin

reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc, reprezintă a treia condiţie pentru ca opera să aibă vocaţie la protecţie.

Această condiţie este legată de cea precedentă. Unele legislaţii, ca de exemplu cea germană, nu menţionează decât două condiţii ale protecţiei şi anume: realizarea creatoare individuală şi exprimarea într -o formă obiectiv perceptibilă.

3.3 CATEGORII DE OPERE PROTEJATE

Enumerarea categoriilor de opere protejate în cadrul dreptului de autor, în majoritatea legislaţiilor, este mărginită fie la o definiţie cu caracter general, fie la o referire la cele trei mari categorii din clasificarea doctrinară: opere literare, artistice şi muzicale4. Unele legislaţii cuprind o definiţie a operei protejabile, condiţiile protecţiei fiind desprinse din jurisprudenţă şi doctrină. Noul Cod Francez5 cuprinde următoarea enumerare:

- cărţile, broşurile şi alte lucrări literare, artistice şi ştiinţifi ce; - conferinţele, alocuţiunile, predicile, pledoariile şi alte opere de

aceeaşi natură; - operele dramatice şi dramatico-muzicale: - operele coregrafice, numerele de circ, pantomimele a căror realizare

este fixată în scris sau în alt mod; - compoziţiile muzicale, cu sau fără cuvinte; - operele cinematografice şi alte opere constând în secvenţe animate

de imagini sonorizate sau nu, denumite opere individuale; - opere de desen, pictură, arhitectură, de sculptură, de gravură,

litografie; - operele grafice şi topografice; - operele fotografice şi cele realizate prin tehnici similare fotografiei; - operele de artă aplicată; - ilustraţii şi hărţi geografice; - planurile, schiţele şi operele privind geografia, topografia, arhitectura

şi ştiinţa; - programele pentru ordinatoare; - creaţiile industriale sezoniere, de îmbrăcăminte şi „pariuri”.

Mai mult, legislaţia franceză protejează şi titlurile de opere, care sub

condiţia originalităţii se bucură de aceeaşi protecţie ca şi operele, această protecţie fiind asigurată chiar şi în cazul când opera nu e protejată, în sensul că

4 în unele cazuri opera muzicală este înglobată în categoria celor artistice

5 1 iulie 1992

________________________________________________ Opera protejată

14

titlul nu va putea fi utilizat pentru individualizarea altei opere. Sunt protejaţi şi autorii de traduceri, adaptări, transformări şi aranjamente

de opere protejate, această protecţie fiind opozabilă drepturilor autorului operei originale.

Codul Portughez 6 , după ce se referă la domeniul literar, ştiinţific şi

artistic (în care se situează „creaţiile spiritului”) continuă cu o enumerare nelimitativă, şi anume:

cărţile, broşurile, revistele, ziarele şi alte opere scrise; conferinţele, lecţiile, cuvântările şi predicile; operele dramatice şi dramatico-muzicale şi punerea lor în scenă; operele coregrafice şi pantomimele a căror executare este fixată în scris

sau în orice alt mod; compoziţiile muzicale, cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, televizarea lor, fonografice, videografice şi

radiofonice; desenele, tapiseriile, picturile, sculpturile, operele de ceramică, plăcile

de faianţă emailate, operele de gravură, de litografie şi arhitectură; operele fotografice şi cele produse prin orice alt procedeu analog

fotografiei; ilustraţiile şi hărţile geografice; operele de artă aplicată, desenele sau modelele industriale şi operele de

design care construiesc o creaţie artistică independentă de protecţie de care beneficiază proprietatea industrială;

emblemele şi sloganurile, chiar cele cu caracter publicitar, cu condiţia de a fi originale;

proiectele, schiţele şi operele plastice privind arhitectura, urbanismul, geografia sau alte ştiinţe;

parodiile şi alte compoziţii literare sau muzicale, chiar dacă se inspiră din tema sau motivul altei opere;

La această enumerare sunt adăugate şi următoarele categorii de opere

„asimilate” celor „originale”, şi anume: rezumatele şi compilările de opere protejate sau cele, cum ar fi

culegerile de texte, enciclopediile şi catalogările care prin alegerea sa compilaţiile sistematice sau adnotate de texte de convenţii, legi, regulamente, decizii ale unor instanţe administrative, judiciare sau orice alte organe sau autorităţi publice;

traducerile, aranjamentele, instrumentalizările, punerile în scenă, transpunerile cinematografice şi alte transformări ale unor opere.

Codul Spaniol7 enumeră: - cărţile, broşurile, imprimatele, culegerile de scrisori, opere scrise,

discursuri şi alocuţiuni, conferinţe, pledoarii, cursuri şi orice alte opere de aceeaşi natură;

- operele cinematografice şi celelalte opere audio-vizuale; - proiectele, planurile, machetele şi desenele, operele de arhitectură; - compoziţiile muzicale, cu sau fără text; - operele dramatice şi dramatico-muzicale, coregrafice, patrimoniale şi

6 din 1985, modificat şi completat în anul 1991

7 11 noiembrie 1987

________________________________________________ Opera protejată

15

în general cu caracter ştiinţific; - programele pentru ordinatoare; - operele fotografice şi cele realizate printr-un procedeu analog

fotografiei. Sunt protejate fără a aduce vreun prejudiciu operei originale: - traducerile şi adaptările; - sintezele, rezumatele şi extrasele; - aranjamentele muzicale; - revizuirile şi aducerile la zi; - orice transformare a unei opere literare, artistice sau muzicale. În România, Legea nr.8 privind drepturile de autor şi drepturile

conexe, din 1996, consacră CAPITOLUL III, art.7 şi art.8 operelor care se bucură de protecţia legală a dreptului de autor.

Astfel, ARTICOLUL 7 menţionează: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaşie

intelectuală în domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

- scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;

- operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi – comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;

- compoziţiile muzicale cu sau fără text; - operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi

pantomimele; - operele cinematografice, precum şi orice alte opere audio-vizuale; - operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr -un

procedeu analog fotografiei; - operele de artă plastică, cum ar fi – operele de sculptură, pictură,

grafică, gravură, litografia, arta monumentală, scenografia, tapiseria, ceramica, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

- operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiecte de arhitectură;

- lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general”.

În timp ce art.7 se referă la operele originale de creaţie intelectuală din

domeniul literar, artistic sau ştiinţific, art.8 prezintă operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente şi care, fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor. acestea sunt:

traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale, şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau şt iinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;

culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi – enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate sau nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea

________________________________________________ Opera protejată

16

materialului constituie creaţii intelectuale. Opera originală şi opera derivată. În doctrină prin opere derivate sau

compozite se înţelege acea categorie de opere care sunt realizate prin utilizarea unor opere preexistente, făcând parte ca exemplu din această categorie – traducerile, adaptările şi prelucrările de opere - cu condiţia ca ele să implice o activitate de creaţie intelectuală.

Opera literară cuprinde creaţiile în care concepţiile, gândurile sau sentimentele îşi găsesc expresia în cuvinte scrise sau notiţe.

„Lato sensu” această categorie de opere cuprinde şi creaţiile ştiinţifice şi tehnice, discursurile, poeziile, operele dramatice, povestirile, romanele, nuvelele, discursurile politice, predicile religioase, artico lele de ziar, comentariile radiofonice, etc.

Pentru a fi protejată, opera literară trebuie să reprezinte o creaţie spirituală personală.

La Geneva a fost încheiată convenţia internaţională, având ca obiect protecţia descoperirilor ştiinţifice, însă ea nu a intrat niciodată în vigoare deoarece nu a întrunit numărul de ratificări necesar.

Operele de artă plastică pot fi bidimensionale şi tridimensionale, iar la baza protecţiei lor stă individualitatea operei, care se bazează pe o creaţie artistică.

Creaţiile artistice aplicate în industrie reprezintă operele de artă aplicată. Aceste opere au o dublă natură şi anume – pe de o parte prin destinaţie şi prin modul de reproducere acestea aparţin drepturilor de proprietate industrială, iar pe de altă parte prin natura efortului creator aparţin dreptului de autor.

În sistemele ce cunosc o protecţie specială a operelor de artă aplicată, acestea sunt denumite şi modele industriale sau ornamentale.

Făcând o analiză comparativă a legislaţiilor naţionale, în scopul observării înţelesului acordat noţiunii de artă aplicată, se pot distinge trei modele principale – sistemul cumulului de protecţie, al cumulului parţial şi al protecţiei specifice.

Operele muzicale. Reprezintă, aşa cum s-a arătat în doctrină, opera în domeniul „artei sunetului”, cuprinzând simfonii, opere, compoziţii pentru orgă, pian, muzică de dans, muzică militară, precum şi toate formele de muzică modernă.

Realizarea unei opere cinematografice presupune parcurgerea mai multor etape:

existenţa unui manuscris, care înainte de a fi utilizat pentru film poate îmbrăca mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt – un synapsis şi un scenariu. În synapsis se prezintă, foarte pe scurt schema generală a operei, iar scenariul fiind cel care dă toate indicaţiile necesare realizării filmului;

realizarea filmului, care cuprinde la rândul său patru faze – luarea imaginilor, înregistrarea sunetelor, montajul şi exploatarea filmului.

Problema cea mai importantă este aceea a determinării autorilor sau

autorului operei cinematografice. În unele legislaţii se acordă calitatea de autor exclusiv al operei întreprinderii de producţie cinematografică.

Opera audio-vizuală este destinată a fi în acelaşi timp văzută şi auzită, şi aceasta într-o serie de imagini şi sunete înregistrate pe un suport adecvat, pentru a fi executată graţie unor dispozitive adecvate.

Spre deosebire de operele dramatice, a căror reprezentare şi executare variază în funcţie de punerea în scenă, opera audio-vizuală nu poate fi făcută perceptibilă decât printr-o singură formă.

________________________________________________ Opera protejată

17

Informatica a devenit într-un interval scurt de timp un element de bază în viaţa cotidiană. În ciuda faptului că se asigură o protecţie de fapt a programelor pentru calculatoare, prin unicitatea lor şi prin facilitatea „bruiajului”, care le pot face indescifrabile pentru oricine altcineva decât autorul, această protecţie a devenit insuficientă.

S-au conturat două mijloace de protecţie ce erau posibile ca atare – pe de o parte, recurgerea la protecţia de fapt, bazată pe păstrarea secretului cu aplicarea dreptului comun în caz de divulgare, ori la protecţia contractuală, iar pe de altă parte, recurgerea la recunoaşterea unui drept privat temporar.

Potrivit legii tip elaborată de OMPI, termenul de „software” (program) sau în franceză „logiciel”, cuprinde atât un program care permite executarea unei operaţii de către ordinator, cât şi documentaţia conexă.

Programul de ordinator este definit ca un ansamblu de instrucţiuni, care transpuse pe un suport descifrabil de maşină, permite să obţină anumite rezultate de la o maşină, capabilă să trateze informaţii.

„Documentaţia conexă” cuprinde - descrierea programului şi documentaţia auxiliară.

S-a considerat că programul este un element al software – ului, între ele fiind un raport de tipul parte – întreg..

Elaborarea programului trece prin trei faze: - analiza preliminară a problemei de tratat; - detalierea completă a organigramei generale; - codificarea, adică traducerea instrucţiunilor într-un limbaj inteligibil

pentru ordinator. Teoretic sunt posibile trei forme de protecţie juridică: - protecţia prin brevet; - protecţia în cadrul dreptului de autor; - amenajarea unei protecţii specifice. Băncile de date. Comisia Comunităţilor Europene a adoptat la 29

ianuarie 1992 o propunere de directive privind protecţia bazelor de date. Informaţia juridică, tehnică, comercială şi financiară a devenit în prezent un bun negociabil, care însă presupune investiţii considerabile legate de colectarea, codificarea şi distribuţia acelor date.

Până în prezent nici o ţară din Comunitatea Europeană nu prevede expres în legislaţia internă protecţia bazelor de date în cadrul dreptului de autor .

3.4 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi categoriile de opere protejate în cadrul dreptului de autor prin

prevederile Codului francez şi ale Codului spaniol.

3.5 BIBLIOGRAFIE C. Murzea, M. Drilea, Ghe. Cletea, Miron Adriana, Noţiuni de proprietate intelectuală,

Editura Romprint, 2004. Adolphe Breulier – Du droit de perpetuite de la propriette intellectuelle, Paris, August Durand Libraire, 1855. Eugen Ulmer – Urheber und Verlagsrecht, 3 Aufl., Berlin, Heidelberg, New York, Springer Verlag, 1980 E.Ulmer Urheber und Verlagsrecht (Ed. a III-a, 1980, Springer Verlag – Berlin,

________________________________________________ Opera protejată

18

Heidelberf – New York) L. Mihai, R. Popescu, Dreptul proprietăţii intelectuale. Culegere de acte normative, Editura Ciresi, Bucureşti, 1995 A Chavanne, J J. Burst, Droit de la propriette industrielle, Paris, 1997

___________________________________ Subiectele dreptului de autor

18

Unitatea de învăţare nr.4 SUBIECTELE DREPTULUI DE AUTOR 4.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor cine poate fi subiect al dreptului de autor

- să familiarizeze cu noţiunile de operă comună, operă coelctivă, operă postumă - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a delimita între noţiuni

4.2 PRINCIPIUL ADEVĂRATULUI CREATOR AL OPEREI. PLURALITATEA DE AUTORI

C.Stătescu în lucrarea sa „Drept civil”1, menţiona că subiect primar este autorul nemijlocit, creatorul operei, în timp ce subiect derivat este „persoana care a dobândit, în virtutea unor anumite împrejurări unele prerogative ale dreptului de autor, prerogative care în mod normal, aparţin autorului originar”. În cazul operelor derivate nu se va ridica nici o problemă în cazul în care autorul operei derivate a realizat-o singur, pornind de la o operă prezentă, caz în care ne vom afla în faţa a doi titulari diferiţi ai unor drepturi diferite – autorul operei originare preexistente şi autorul operei derivate subsecvente. Problema apare atunci când opera derivată a fost făcută cu colaborarea autorului operei preexistente, acesta devenind titular a două drepturi distincte. Numele autorului, în anumite cazuri nu este cunoscut (opere anonime), sau autorul se va semna cu pseudonime. Numai persoana fizică poate avea calitatea de autor al operei deoarece crearea acesteia (a operei) este o activitate intelectuală. În ciuda acestui fapt unele legislaţii atribuie această calitate şi persoanelor juridice. În anumite cazuri persoanele juridice devin, în virtutea legii, subiecte ale dreptului de autor, un drept amputat însă de anumite prerogative. Acest fenomen apare mai ales în cadrul anumitor categorii de opere2 şi este accentuat prin deschiderea posibilităţilor protecţiei anumitor opere în cadrul dreptului de autor, opere pentru care ar fi trebuit o protecţie specială3. Cazurile în care persoana juridică va exercita, cu titlu de excepţie, un drept de autor supra anumitor opere, sunt următoarele:

filmele cinematografice (firma producătoare); culegerile ştiinţifice, enciclopediile, antologiile; programele radiodifuzate sau televizate. Ne vom afla în prezenţa unei opere unice comune şi a unei pluralităţi de

autori, ori de câte ori o operă nu a fost rezultatul unei activităţi creatoare a unui singur autor. Acest lucru este întâlnit în ceea ce priveşte operele ştiinţifice, el fiind o excepţie în materie de opere literare mai ales de artă plastică 4.

În ceea ce priveşte pluralitatea de autori la realizarea unei opere, în legislaţiile mai noi, se face distincţia între operele de colaborare, compozite şi colective.

Legea spaniolă din 1987, legea franceză din 1992, menţionează că opera

1 Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile

2 Ex – cele audio-vizuale 3 circuitele integrate, programele pentru ordinatoare

4 Ex – Kukrynsksij – numele cu care semnau tei desenatori operele lor


19

la a cărei realizare au contribuit mai multe persoane fizice poartă denumirea de „operă de colaborare”, în timp ce opera nouă, în care este încorporată o operă preexistentă, dar care se realizează fără colaborarea autorului acestei opere, poartă denumirea de „operă compozită”.

Opera de colaborare este proprietatea comună a coautorilor, iar opera compozită este proprietatea autorului care a realizat-o, sub rezerva drepturilor autorului operei preexistente.

În ceea ce priveşte opera colectivă, aceasta este opera creată din iniţiativa unei persoane fizice sau juridice care o editează, o publică şi o divulgă sub conducerea şi numele său, şi în care contribuţiile diferiţilor autori formează un ansamblu în cadrul căruia nu pot fi separate. Opera colectivă va fi proprietatea persoanei fizice sau juridice pe al cărei nume a fost divulgată.

4.3 OPERA COMUNĂ ŞI OPERA COLECTIVĂ

Operele comune se deosebesc de cele colective din punct de vedere al

obiectului şi al subiectului. Opera comună este rezultatul unei colaborări creatoare comune a două

sau mai multe persoane cărora legea le recunoaşte calitatea de coautori. Opera comună este prin definiţie o operă unitară şi se caracterizează printr -o pluralitate de subiecte ale dreptului de autor asupra unui obiect a cărui natură este unitară.

Această natură a obiectului nu va duce implicit la indivizibilitatea acestuia, căci vom întâlni opere divizibile sau indivizibile, în funcţie de susceptibilitatea de a fi sau a nu fi individualizată contribuţia fiecărui autor.

Fiecare autor va putea exercita drepturile personale nepatrimoniale, ce-i revin în mod independent asupra contribuţiei sale cu condiţia de a nu aduce atingere Operele colective, din punct de vedere al obiectului, sunt întotdeauna opere complexe, reunind elemente de natură diferită (interpretarea, scenariul, etc.), din această cauză fiind totdeauna divizibile.

Atât opera comună cât şi opera colectivă se caracterizează printr -o comunitate de inspiraţie în vederea atingerii aceluiaşi scop, având loc un schimb permanent de sugestii şi propuneri între autorii unor astfel de opere, autori care în principiu lucrează în acelaşi timp.

Acest aspect diferenţiază operele comune şi cele colective de operele derivate în cazul cărora activitatea autorilor nu are loc în acelaşi timp. Regula fundamentală este aceea că în cazul operelor ce apar ca rezultat al unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun autorilor. Când opera este indivizibilă, iar autorii n-au convenit astfel, sumele rezultate din exerciţiul drepturilor lor patrimoniale se împart între ei în mod egal. În cazul operei indivizibile, coautorii nu vor putea exercita prerogativele care alcătuiesc dreptul de autor, atât cele personale nepatrimoniale, cât şi pe cele patrimoniale, decât de comun acord, dar ei vor putea exercita separat drepturile care constituie mijloacele de apărare a operei, fiecare va putea cere singur încetarea actelor de folosire săvârşite de către alţii, fără consimţământul tuturor coautorilor.

Când opera este divizibilă, iar contribuţia fiecărui autor este susceptibilă de a fi valorificată separat, fiecare dintre aceştia îşi va putea exercita drepturile personale nepatrimoniale asupra părţii sale condiţionat fiind a nu aduce atingere intereselor celorlalţi.


20

4.4 OPERA POSTUMĂ

Publicarea după moartea autorului a unei opere pe care acesta nu a dat-o publicităţii în timpul vieţii sale, atrage după sine anumite probleme. Exemplul concludent este publicarea corespondenţei inedite, care a devenit din ce în ce mai frecventă odată cu sporirea interesului faţă de viaţa personală a unor autori. Problema este complexă, sub aspect juridic, datorită faptului că aceasta se situează la interferenţa dintre dreptul de autor şi dreptul la secretul vieţii private. Sub aspectul dreptului de autor problema se pune în a şti cine poate exercita, după moartea autorului şi în lipsa unor indicaţii din partea acestuia, dreptul de divulgare. Una dintre soluţiile propuse a fost aceea că după moartea autorului acest drept va putea fi exercitat de către societăţile de creatori. În cadrul corespondenţei inedite s-a pus problema cui aparţine dreptul asupra scrisorilor – expeditorului sau destinatarului. Dacă destinatarul este proprietarul suportului material, drepturile personale nepatrimoniale asupra scrisorilor, care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a fi protejate în cadrul dreptului de autor, aparţin expeditorului. Exerciţiul dreptului de divulgare al autorului poate intra în conflict cu drepturile personale nepatrimoniale nu numai ale destinatarului, dar şi ale unor terţe persoane, fapt care îi impun acestuia anumite limite. În Franţa se susţine faptul că dacă principiul confidenţialităţii scrisorilor şi, deci dreptul la secret este absolut în timpul vieţii autorului şi destinatarului, acesta ar trebui să se estompeze din momentul în care personajele interesate au devenit istorice, iar dezvăluirea secretului nu mai poate cauza nici un prejudiciu unei persoane în viaţă5. Jurisprudenţa franceză consideră că dreptul de divulgare „post mortem auctoris” îl au moştenitorii acestuia. Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial, este intransmisibi l, iar după moartea autorului trebuie să se asigure o protecţie a operelor sale, corespunzătoare atât respectului datorat personalităţii autorului, cât şi intereselor culturii. Societăţile de autori sunt cele calificate, dar nu doar pentru a aprecia, în ce măsură divulgarea unor opere postume este conformă respectului datorat personalităţii autorului şi intereselor culturii, dar şi pentru a lua măsurile necesare emiterii eventualelor atingeri pe care publicarea operei le -ar aduce drepturilor personale ale terţilor.

2.6 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi noţiunea de operă postumă şi rpoblemele pe care aceasta le ridică 2.8 BIBLIOGRAFIE C. Murzea, M. Drilea, Ghe. Cletea, Miron Adriana, Noţiuni de proprietate intelectuală,

5 H.Desbois – Le droit d’auteur, Paris, Dalloz - 1950


21


___________________________________ Conţinutul dreptului de autor

22

Unitatea de învăţare nr.5 CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR 5.1 OBIECTIVE - să enumere prerogativele cu caracter personal nepatrimonial şi patrimonial

ale dreptului subiectiv al autorului să prezinte cursanţilor conţinutul dreptului de autor - să evidenţieze importanţa acestor prerogative ce formează conţinutul dreotului de autor - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a-şi însuşi noţiunile pornind de la noţiuni dobândite anterior la alte discipline de drept

5.2 DREPTURI PERSONAL NEPATRIMONIALE Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu

caracter personal nepatrimonial: dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţă

pentru prima oară dreptul de retractare dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea acesteia

Dreptul de divulgare – H.Desbois consideră că dreptul autorului de a-şi

aduce opera la cunoştinţa publicului „apare ca un atribut de ordin moral şi intelectual prin excelenţă, pentru că-i permite – este aspectul moral propriu-zis să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el, sau – aspectul intelectual, să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale”1.

Acelaşi autor consideră că acest drept are o influenţă hotărâtoare asupra naşterii drepturilor patrimoniale, care prin exercitarea dreptului de divulgare devin drepturi propriu-zise.

Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial, este intransmisibil prin acte între vii. Problema lui, în ceea ce priveşte transmisiunea, după moartea autorului se pune numai în cazul operelor postume.

Dreptul de retractare – reprezintă contraponderea dreptului de divulgare

şi consecinţa directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. Este totuşi un drept distinct, soarta sa nefiind legată indisolubil de cea a dreptului de divulgare, ceea ce se observă mai ales în cazul operelor postume.

În cadrul Comunităţii Europene, ţările membre fie au adoptat o reglementare expresă a acestui drept, fie această problemă se rezolvă potrivit dreptului comun al contractelor.

Legea franceză recunoaşte autorului dreptul absolut şi discreţionar de retractare, care nu-şi găsea o limită decât în abuzul de drept din partea autorului, în timp ce legea germană şi cea italiană subordonează exerciţiul dreptului de retractare existenţei unor raţiuni morale justificate. În Franţa şi Italia dreptul de retractare după moartea autorului este intransmisibil, pe când în

1 H.Desbois – Le droit d’auteur en France, Ed.II, Paris Dalloz - 1966


23

Germania exerciţiul său este limitat, moştenitorii neputându-l exercita decât dacă dovedesc că a fost voinţa autorului.

Exercitarea dreptului de retractare în cazul coautoratului ridică unele probleme în sensul că acesta intră în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi coautori, pe de-o parte, iar pe de altă parte cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia propusă este cea a subordonării dreptului de retractare existenţei unor motive justificate, care în caz de conflict vor fi apreciate de către instanţele judecătoreşti.

În cazul operelor colective, luând exemplu opera cinematografică, H.Desbois consideră că exerciţiul retractării este condiţionat de caracterul ei circumstanţial şi motivat. În realizarea unui film se întâlnesc două faze – faza de elaborare şi faza de exploatare.

În prima fază anumite concesiuni pot fi impuse coautorilor pentru a ajunge la terminarea filmului, dar în momentul în care filmul este terminat el devine o operă intangibilă în dublu sens – pe de-o parte este prea târziu pentru coautori să mai ceară vreo modificare, iar pe de altă parte este prea târziu pentru producător să mai ceară vreo modificare sau vreo suprimare.

Doctrina este de acord că fiecare dintre participanţi îşi conservă în perioada de exploatare doar dreptul la paternitatea şi inviolabilitatea operei, căci în momentul terminării filmului2, dispare dreptul la retractare.

În ceea ce priveşte soarta dreptului de retractare după moartea autorului, doctrina consideră că spre deosebire de alte prerogative personale nepatrimoniale, acest drept dispare cu încetarea din viaţă a autorului.

Dreptul la inviolabilitatea operei – este denumit în doctrină şi „dreptul la

respectul sau integritatea operei”. Prin acest drept se înţelege prerogativa autorului de a face cunoscută opera în forma hotărâtă de el, neadmiţându-se vreo suprimare, modificare sau completare fără acordul său.

Legislaţiile naţionale europene asigură prin consacrarea acestui drept protecţia operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă reputaţiei, onoarei sau oricăror alte interese ale autorului.

Legea belgiană şi cea franceză garantează în această privinţă autorului o protecţie absolută.

Realizarea operelor comune sau a celor colective implică acceptarea colaborării, ceea ce duce şi la acceptarea unei coordonări a contribuţiilor individuale. Chiar şi-n legislaţiile care atribuie un caracter absolut dreptului la inviolabilitatea operei, în cazul operelor cinematografice, doctrina consideră că „exerciţiul anarhic” al unor prerogative morale individuale este incompatibil cu natura operei.

În cazul adaptării unor opere preexistente în cinematografie, s-au formulat unele reguli şi anume – autorul cedând dreptul de adaptare cinematografică a operei sale, se presupune că a consimţit la toate modificările impuse de nevoile tehnice ale cinematografiei; orice modificare a operei va trebui să fie supusă aprobării autorului, înainte de terminarea filmului, autorul păstrând dreptul de a se opune la modificările prejudiciabile onoarei şi reputaţiei sale.

Convenţia de la Berna, prin introducerea art.6 privitor la dreptul moral al autorului, prevede la pct.1 că autorul, chiar după cedarea drepturilor sale patrimoniale, păstrează dreptul de ase opune oricărei modificări, deformări sau mutilări ale operei sale sau oricărei atingeri aduse integrităţii acesteia, păgubitoare onoarei sau reputaţiei autorului.

2 când prima copie standard a fost stabilită şi montată de comun acord între coautor şi producător


24

Soluţia Convenţiei de la Berna a fost adoptată de majoritatea legislaţiilor. Dreptul moral de autor protejează pe autor împotriva atingerilor aduse operei indiferent de faptul că aceste atingeri sunt sau nu prejudiciabile onoarei sau reputaţiei acestuia. O analiză a diferitelor legislaţii va scoate la iveală o serie de derogări care există cu privire la dreptul de inviolabilitate al operei şi chiar cu privire la dreptul şi paternitatea acesteia. Cât priveşte primul aspect se poate menţiona că:

- modificările acceptate de autor după efectuarea lor şi chiar cele acceptate anticipat, cu condiţia de a nu fi prejudiciate reputaţia sau onoarea scriitorului;

- modificările impuse de buna-credinţă; - operele colective cu privire la care acceptarea anticipată a oricăror

modificări este valabilă; - operele de arhitectură, al căror autor nu se poate opune la

modificările necesare în cursul realizării operei; - operele cinematografice cu privire la care se recunoaşte

producătorului dreptul de a proceda la modificările necesare adaptării cinematografice

Cu privire la inalienabilitatea dreptului la paternitatea operei există unele derogări, ca de exemplu:

- în cazul operelor colective se consideră valabilă acceptarea anonimatului prin renunţarea definitivă la numele de autor, iar în cazul redactorilor de ziare, anonimatul este chiar impus de anumite legislaţii (Italia);

- în unele ţări se recunoaşte anumitor organizaţii un drept originar asupra operelor publicate de ele, fără indicarea adevăratului autor;

- jurisprudenţa unor ţări declară valabile contractele de comandă prin care o persoană încredinţează alteia crearea unei opere, care să fie publicată sub numele celui ce a făcut comanda.

Dreptul la paternitatea operei – se bazează pe legătura dintre creator şi

opera sa, având un aspect pozitiv ce constă în dreptul autorului de a-şi revendica oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ – dreptul de a se opune la orice act de contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.

Aspectul pozitiv implică şi dreptul autorului la nume, adică dreptul de a decide dacă opera va fi făcută cunoscută sub numele său, sub un pseudonim sau fără indice de nume.

Când autorul s-a decis să publice opera sub numele său, acest nume trebuie să apară pe respectiva operă.

În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului operei originare.

Când un terţ publică o operă proprie sub un alt nume (un autor cunoscut) nu va fi vorba de o încălcare a dreptului la calitatea de autor, ci de o încălcare a dreptului personal nepatrimonial la nume.

5.3 DREPTURI PATRIMONIALE

Francisc Deack şi Stanciu Cărpenaru consideră ca prerogative patrimoniale următoarele:

dreptul de reproducere şi difuzare, reprezentare, de executare sau


25

folosire licită în alt mod al operei, cu consecinţa sa firească, care este dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare;

dreptul la reparaţia patrimonială, în caz de folosire fără drept a operei.

Dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei nu este o

prerogativă în compunerea dreptului de autor, ci o regulă de răspundere civilă care intervine în toate cazurile de încălcare a unor drepturi recunoscute de lege.

Dreptul de valorificare al operei – în unele legislaţii acest drept este

numit drept exclusiv de exploatare a operei. Acest drept se exercită prin:

- reproducere şi difuzare; - reprezentare, executare; - orice alt mod de folosire a operei.

Reproducerea este fixarea materială a operei prin orice procedee care

permit comunicarea ei publicului în mod indirect, spre deosebire de reprezentare sau executare, care este un mod de comunicare directă a operei.

Doctrina germană consideră că autorul îşi poate valorifica opera fie sub formă corporală – reproducere, punere în circulaţie şi expunere – fie sub o formă incorporală – recitare, executare, reprezentare, prezentare.

Reproducerea este subordonată consimţământului autorului, independent de procedeul utilizat şi de scopul patrimonial sau nepatrimonial urmărit.

Autorizarea reproducerii printr-un anumit mijloc nu implică şi autorizarea de reproducere în alt mod. Unele legislaţii interpretează restrictiv noţiunea de reproducere, reglementând separat dreptul autorului de a autoriza traducerile şi diferitele adaptări, în timp ce alte legislaţii – daneză, olandeză – prevăd că dreptul de reproducere include şi traducerile, adaptările pentru scenă şi, în general, toate adaptările integrale sau parţiale, precum imitările.

Prin difuzare se înţelege punerea în circulaţie a operei reproduse, prin orice mijloc – cuvinte, sunete sau imagini.

Difuzarea se referă exclusiv la operele fixate pe un suport material şi deci are ca obiect nu opera, ci suportul material multiplicat în care este încorporată opera.

Reglementările recente fac referire separată la dreptul de reproducere şi la dreptul de difuzare sau de punere în circulaţie a operei, în scopul de a permite autorului să se opună punerii în circulaţie a operei sale – chiar atunci când reproducerea este licită – într-o ţară în care dreptul de autor nu este protejat.

Aplicarea acestei reguli este atenuată prin teoria „epuizării dreptului de punere în circulaţie”. În dreptul german se admite că titularul de brevet îşi pierde prerogativele exclusive în care produsul brevetat a fost comercializat de el sau cu consimţământul său.

Dreptul exclusiv de punere în circulaţie nu este expres consacrat decât în legislaţiile germană, daneză, olandeză, italiană, portugheză şi spaniolă. În alte legislaţii, cum ar fi cea engleză sau irlandeză, dreptul de distribuţie face parte, într-o anumită măsură din dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului.

Dreptul de punere în circulaţie apare şi-n cazul bibliotecilor de împrumut. În Germania şi Danemarca s-a reglementat aşa-numita redevenţă, datorată de biblioteci, care se varsă la un fond special al scriitorilor.

În ceea ce priveşte dreptul la valorificarea operei în legislaţiile recente


26

apare regula potrivit căreia transmisiunea dreptului autorului este subordonată condiţiei ca fiecare dintre drepturile cedate să facă obiectul unei menţiuni distincte în actul de cesiune, şi domeniul de exploatare a drepturilor cedate să fie definit în ceea ce priveşte întinderea şi destinaţia, locul şi durata.

5.4 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Care sunt prerogativele cu caracter personal nepatrimonial ale dreptului

subiectiv al autorului?



_________________________________ Drepturile conexe dreptului de autor

27

Unitatea de învăţare nr.6 DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR 6.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor drepturile conexe dreptului de autor

- să familiarizeze cu aceste categorii de drepturi - să dezvolte capacitatea cursanţilor în a delimita între drepturile de autor şi drepturile conexe acestora

6.2 DREPTURILE ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU EXECUTANŢI Artiştii interpreţi sau executanţi sunt – actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi

alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate, o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de circ sau de marionete1. Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi se împart în drepturi morale şi drepturi patrimoniale. Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:

dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;

dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat sau comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei sale sau oricăror încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa;

dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei sale, dacă prin această utilizare se aduc prejudicii grave persoanei sale.

Toate aceste drepturi nu pot face obiectul vreunei renunţări sau limitări, iar după moartea artistului interpret sau executant, exerciţiul acestor drepturi se va transmite prin moştenire conform Codului Civil, pe durată nelimitată. Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza următoarele:

fixarea prestaţiei sale; reproducerea prestaţiei fixate; difuzarea prestaţiei fixate prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin

orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit; prezentarea într-un loc public sau comunicarea publică a prestaţiei

fixate ori nefixate pe un suport; adaptarea prestaţiei fixate; emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a

prestaţiei sale, fixate ori nefixate pe un suport, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar.

În cazul artiştilor interpreţi sau executanţi care participă în mod colectiv la

1 Art.95, Capitolul II din Titlul II


28

aceeaşi prestaţie, cum ar fi membrii unui grup muzical, unui cor, a unei orchestre, unui corp de balet sau unei trupe teatrale, trebuie să-şi desemneze dintre ei un reprezentant pentru acordarea autorizaţiei prevăzute în art.98, iar acesta este desemnat în scris cu acordul majorităţii membrilor grupului. Excepţia de la aceste prevederi fac regizorii, dirijorul şi soliştii.

În situaţia în care artistul interpret sau executant efectuează o prestaţie în cadrul unui contract individual de muncă, dreptul patrimonial de autorizare poate fi transmis celui ce angajează, cu condiţia ca transmiterea să fie prevăzută expres în contractul individual de muncă.

Articolul 101 alin.1 stipulează că – „în lipsa unei convenţii contrare, artistul interpret sau executant care a participat la realizarea unei opere audiovizuale ori a unei înregistrări sonore se prezumă că cedează producătorului acesteia dreptul exclusiv de exploatare a prestaţiei sale prin fixare, reproducere, difuzare şi comunicare publică”.

Articolele 43, 44 şi 68 alin.1 se aplică şi artiştilor interpreţi şi executanţi conform articolului 101 alin.2.

Astfel, articolul 43 prevede: alin.1 – Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de

cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte cu acordul părţilor. Cuantumul remuneraţiei se calculează fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei, fie din suma fixă sau din oeice alt mod.

alin.2 – Când remuneraţia n-a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta se va face având în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata exploatării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.

alin.3 – în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei – artistului interpret sau executant – şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.

Articolul 44 alin.1 prevede: „În lipsa unei clauze contractuale contrare pentru operele create în cadrul

unui contract individual de muncă, drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. Dacă o asemenea clauză există, aceasta urmează să cuprindă termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În absenţa precizării termenului, acesta este de 3 ani de la data predării operei”.

Autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei, ca parte din ansamblul creaţiei sale.

Conform articolului 102, durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi este de 50 de ani, începând cu 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare sau, în lipsă, prima comunicare către public


29

6.3 DREPTURILE PRODUCĂTORILOR DE ÎNREGISTRĂRI SONORE Noţiunea de înregistrare sonoră sau fonogramă este prezentată în

articolul 103 alin.1 ca fiind „orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare. Nu se consideră înregistrare sonoră o fixare audiovizuală sau partea sonoră a acesteia ori reprezentarea sa numerică”. Producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor fie că aceasta constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi. În cazul reproducerii şi difuzării înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suportul acestora inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant titlurile operelor şi data fabricării, numele şi denumirea producătorului. Articolele 105 şi 106 ale legii în vigoare prevăd drepturile patrimoniale ale producătorilor de înregistrări sonore, precum şi durata acestora. Astfel, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclus iv de a autoriza următoarele:

reproducerea propriilor înregistrări sonore; difuzarea propriilor înregistrări sonore prin vânzare, închiriere,

împrumut sau orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit; emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a

propriilor înregistrări sonore, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu sau prin orice alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare către public;

prezentarea într-un loc public a propriilor înregistrări sonore; adaptarea propriilor înregistrări sonore; importul pe teritoriul României al copiilor legal realizate ale propriilor

înregistrări sonore (art.105 alin.1)

De asemenea, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a împiedica importul de copii ale înregistrărilor sonore realizate fără autorizare – (art.105 alin.2) Articolul 105 alin.4 prevede că producătorul de înregistrări sonore nu are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza importul pe teritoriul României al copiilor legalizate ale propriilor înregistrări sonore, atunci când importul este făcut de o persoană fizică fără scopuri comerciale. Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări sonore este de 50 de ani, începând cu 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare, iar când înregistrarea sonoră este adusă la cunoştinţa publicului în această perioadă, durata drepturilor patrimoniale expiră la trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică – (articolul 106, alin.1 şi 2)


30

6.4 DREPTURILE ORGANISMELOR DE RADIODIFUZIUNE ŞI DE TELEVIZIUNE Organismele de radiodifuziune şi televiziune au dreptul patrimonial exclusiv ce

se exprimă în: fixarea propriilor programe de radio şi televiz iune; reproducerea propriilor programe de radio sau de televiziune fixate

pe orice fel de suport; difuzarea propriilor programe de radio sau de televiziune fixate pe

orice fel de suport, prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;

retransmiterea propriilor programe de radio sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, satelit sau orice alt procedeu similar, precum şi orice alt mod de comunicare către public;

comunicarea într-un mod accesibil publicului, cu plata intrării propriilor programe de radio sau de televiziune;

adaptarea propriilor programe de radio sau de televiziune fixate pe orice tip de suport;

importul pe teritoriul României al copiilor legal realizate de pe propriile programe de radio sau de televiziune fixate pe orice tip de suport.

De asemenea, organismele de radio şi de televiziune au dreptul

patrimonial exclusiv de a împiedica importul de copii realizate fără autorizarea lor, de pe propriile programe de radio sau de televiziune fixate pe orice tip de suport – art.113 alin.1 şi 2. Drepturile prevăzute în alineatele 1 şi 2 se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă. Dispoziţiile alin.1 litera „f” nu se aplică atunci când importul este făcut de o persoană fizică, fără scopuri comerciale.

Durata drepturilor prevăzute în prezentul capitol este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima emitere sau transmitere a programului organismului de radiodifuziune ş i televiziune. Difuzarea unui program de radio ori de televiziune fixat pe orice fel de suport, ulterioară primelor difuzări nu mai necesită autorizarea titularului drepturilor conexe decât pentru închiriere.

6.5 DREPTUL DE AUTORIZARE

Un alt drept patrimonial pe care-l deţine autorul unei opere este acela de a autoriza traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a operei sale prin care se obţine o operă derivată – (vezi art.16 din Legea nr.8/1996) Articolul 17 alineatul 1 recunoaşte autorului unei opere literare sau artistice dreptul exclusiv de a autoriza închirierea originalului şi a copiilor operelor, inclusiv a operelor audiovizuale, a operelor cuprinse într -o înregistrare sonoră, a unui program pentru calculator sau a unei opere care poate fi utilizată cu ajutorul unui calculator ori al oricărui alt dispozitiv tehnic, chiar după difuzarea acestora în conformitate cu consimţământul autorului. Prin închirierea operei se înţelege punerea la dispoziţie pentru uti lizare a originalului sau a copiilor operei pentru o perioadă de timp limitată, în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.


31

O altă modalitate de aducere la cunoştinţa publicului a unei opere este prezentată în Articolul 18 alineatul 1 privind împrumutul public care „constă în punerea la dispoziţia unei persoane cu titlu gratuit, pentru utilizarea originalului sau a unei copii pentru o perioadă de timp determinată, prin intermediul unui unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop”. Împrumutul public nu necesită autorizarea prealabilă a autorului. De asemenea, împrumutul public dă dreptul titularului dreptului de autor la o remuneraţie echitabilă – (vezi art.18 alin.2) Există însă anumite opere asupra cărora nu se aplică dispoziţ iile alineatului 2 precum:

operele scrise originale sau copiile lor, din biblioteci publice; proiectele de structuri arhitecturale; originalele sau copiile operelor de artă aplicată produselor destinate

unor utilizări practice; originalele sau copiile operelor; în scopul comunicării publice, ori

pentru a căror utilizare există un contract; lucrările de referinţă pentru utilizare imediată sau pentru împrumuturi

între instituţii; operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă,

dacă acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii obişnuite.

Referitor la comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, Articolul 19 recunoaşte dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea către public a unor lecturi, interpretări muzicale sau scenice ori a unor forme de fixare a operei sale în înregistrări sonore sau audiovizuale.

6.6 DREPTUL DE SUITĂ

În Legea nr.8 din anul 1996 este recunoscut un drept în premieră mondială – dreptul cunoscut sub denumirea de drept de suită. Se bucură de un asemenea drept autorul unei opere plastice, care în cazul fiecărei revânzări a acesteia la licitaţie publică sau prin intermediul unui agent comisionar, ori de câte ori un comerciant, este îndreptăţit la 5% din preţul de vânzare, precum are şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa – Articolul 21 alineatul 1.

Licitatorii, agenţii comisionari şi comercianţii care intervin în vânzare au obligaţia de a-i comunica autorului informaţiile prevăzute în articolul 21 alineatul 1 în termen de două luni de la data vânzării. De asemenea, aceştia vor răspunde de reţinerea din preţul de vânzare şi de plata sumei corespunzătoare către autor a cotei de 5 %.

Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Justificarea acestei recunoaşteri este dată de sporul de valoare pe care, de obicei, operele de artă plastică îl dobândesc cu timpul.

6.7 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi care sunt drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune

şi arătaţi cadrul legal al acestor drepturi.


32



_________________________________ Limitele exercitării dreptului de autor

33

Unitatea de învăţare nr.7 LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR 7.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor durata protecţiei dreptului de autor şi excepţiile de

la dreptul exclusiv de valorificare a acestuia - să familiarizeze cu limitele şi condiţiile exercitării dreptului de autor în România - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a aplica noţiunile dobândite diferitelor situaţii întâlnite în practica judiciară

7.2 DURATA PROTECŢIEI Majoritatea ţărilor Comunităţii Europene, în ceea ce priveşte operele postume,

recunosc o durată minimă de protecţie1. Germania a adoptat o soluţie potrivit căreia, în cazul în care opera a fost publicată înaintea împlinirii a 70 de ani de la moartea autorului, durata protecţie va fi de 10 ani. Durata protecţiei operelor anonime, sau a celor publicate sub pseudonim, se calculează din momentul publicării şi este între 50 şi 70 de ani, cu precizarea că autorul are posibilitatea să-şi facă cunoscut numele redobândind vocaţia la protecţia normală. Directiva 93/98 din data de 29 octombrie 1993 a Comunităţii Europene stabileşte, pentru dreptul de autor, durata de 70 de ani „post mortem auctoris”.

7.3 EXCEPŢIILE DE LA DREPTUL EXCLUSIV DE VALORIFICARE A DREPTULUI DE AUTOR

Acest drept exclusiv al autorului de a aproba utilizarea de către alţii a operei sale, comportă în toate legislaţii o serie de derogări: - când în activităţile obişnuite ale şcolilor sau organizaţiilor culturale, o operă va fi executată, prezentată, recitată sau expusă; - când discursurile pronunţate în faţa adunărilor publice sunt reproduse cu titlu de informaţii sau de actualităţi în ziare sau periodice, prin prezentare cinematografică sau radiofonică; - când operele literare, muzicale sau ştiinţifice sunt publicate în manuale şcolare, cursuri universitare, colecţii sau alte opere e acest fel destinate învăţământului, cu excepţia cazului când aceste opere au fost special comandate în acest scop; - când picturile, gravurile, desenele sau alte opere de artă plastică sunt transpuse prin sculptură sau invers, cu condiţia ca operele rezultate să nu fie comercializate; - când s-au reprodus opere de artă plastică în filme, diafilme sau la

1 Ex – Franţa, Olanda – durata de protecţie este stabilită la 50 de ani din momentul publicării, iar în cazul în

care opera este publicată după 50 de ani de la moartea autorului, dreptul de autor va aparţine proprietarului originalului operei.


34

televiziune, cu titlu de informaţie sau de prezentare accesorie, căci dacă o asemenea reproducere este obiectul principal al transmisiunii, ar avea dreptul la remuneraţie; - când operele de artă plastică sunt expuse în expoziţiile publice; - când, sub condiţia de a nu comercializată, o operă de artă plastică este fotografiată, copiată sau reprodusă. Orice reproducere, reprezentare, executare sau folosire în alt mod a unei opere, fără consimţământul autorului, constituie o contrafacere, sancţionată uneori de legea penală, independent de acţiunea civilă la care dau naştere asemenea încălcări ale dreptului de autor.

7.4 LIMITELE ŞI CONDIŢIILE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR

Dreptul exclusiv de reproducere al autorului, cunoaşte o excepţie consacrată şi în cadrul Convenţiei de la Berna, excepţie ce poartă denumirea de „dreptul de citare”. Acesta reprezintă de fapt dreptul de a reproduce în anumite limite o operă. Acest drept nu poate fi exercitat decât cu privire la o operă de artă publicată, deci adusă în prealabil la cunoştinţa publicului prin voinţa autorului. În cazul unei opere aflate încă în stadiul de manuscris, nu se va putea vorbi despre dreptul de citare, căci în această situaţie este necesar consimţământul expres al autorului. Exercitarea acestui drept este permisă doar în cazul în care citatul foloseşte ca document explicativ pentru opera în care este integrat. Citatul are drept scop aducerea, operei citate sau a unei idei pe care aceasta o cuprinde, la cunoştinţa publicului, servind la formularea unei idei personale2, deci, citatul trebuie să reprezinte în textul folosit doar un accesoriu, şi nicidecum raţiunea de a fi a acelui text, ceea ce ne duce la concluzia că acesta va avea o întindere limitată.

Citatul va trebui să fie reprodus fidel, în forma exactă în care textul a fost publicat de autor şi în acelaşi timp, odată desprins citatul din textul original, să nu dea naştere la nici o alterare a înţelesului pasajului citat, a ideii pe care autorul a exprimat-o. O altă condiţie necesară pentru a nu fi în prezenţa unei contrafaceri este aceea că, respectivul citat, va trebui identificat, izolat în cadrul operei în care a fost folosit, izolare ce se realizează de regulă cu ajutorul ghilimelelor sau prin scrierea citatului cu alt tip de caractere. De asemenea, va trebui menţionată şi opera căreia îi aparţine citatul, precum şi numele autorului. Analizând Legea nr.8 din anul 1996 vom distinge, în Capitolul VI, care sunt limitele exercitării dreptului de autor, adică modalităţile de folosire ale unei opere, fără a fi necesar consimţământul autorului ei. Articolul nr.33 din Legea nr.8 din 1996 prezintă o serie de categorii de utilizări libere ale unei opere protejate. Aceste utilizări ale unei opere, aduse anterior la cunoştinţa publicului, sunt permise fără consimţământul autorului şi

2 F.Uhner – Urheber und Verlagsrecht , Ed. 2 , 1960


35

fără plata vreunei remuneraţii. Ele trebuie să fie în conformitate cu bunele uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare. Articolul nr.33 alineatul 1 din Legea nr.8 din 1996, literele a) – i), statuează ca fiind permise, fără existenţa consimţământului autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări:

a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor juridice sau administrative, în măsura justificată de scopul acestora;

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.

Această utilizare este denumită şi dreptul de citare, adică dreptul de a reproduce o operă. Acest drept nu poate fi exercita decât cu privire la o operă publicată, deci adusă în prealabil la cunoştinţa publicului prin voia autorului, fiind inexistent în ceea ce priveşte o operă aflată încă în stadiul de manuscris.

Citarea nu trebuie să fie un scop în sine, ea trebuie să fie justificată de natura sau conţinutul operei, în care reproducerea dintr-un alt autor este folosită.

În general, citarea este folosită fie pentru a analiza sau a ilustra o idee, fie pentru a critica ideea exprimată în mediul citat, fie în sfârşit cu titlu de exemplificare.

Referitor la întinderea citatului, acesta trebuie să reprezinte în ansamblul textului în care este încorporat un accesoriu, şi nu raţiunea de a fi a acelui text3.

Deci, citatul trebuie să aibă o întindere limitată, cu alte cuvinte să fie scurt, astfel încât lucrarea în care se reproduc pasaje din opera unui terţ să poată supravieţui suprimării acestuia, substanţială fiind contribuţia proprie a autorului.

O altă problemă importantă o constituie respectarea integrităţii textului citat, izolarea sa în cadrul operei în care este integrat, pentru a evita orice confuzie asupra provenienţei lui. Această izolare se face, după caz, fie prin folosirea ghilimelelor, fie prin scrierea citatului cu alte caractere, fie prin anunţarea citării, atunci când reproducerea nu este şi formal identică.

Articolul 33, alineatul 2 prevede că în cazul citării este obligatorie indicarea sursei, adică a operei din care se citează, precum şi a numelui autorului, dacă acesta apare pe lucrarea utilizată.

c) utilizarea de articole sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în

emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;

d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din

opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează

3 H.Desbois – Le droit d’auteur, Paris, Dalloz - 1950


36

fără scop lucrativ, reproducerea integrală a manuscrisului este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;

e) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public în scopul informării asupra problemelor de actualitate, de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate;

f) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;

g) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public a operelor în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informaţiei;

h) reproducerea cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;

i) interpretarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.

O altă modalitate de utilizare a unei opere protejată este oferită de articolul 34, care permite reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa opiniei publice. Această reproducere trebuie să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-i prejudicieze pe autor sau pe titularul dreptului de exploatare.

În cazul acestui gen de reproducere, legea prevede că, pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale, cât şi pentru aparatele ce permit reproducerea acestora, se va plăti o remuneraţie stabilită conform prevederilor legilor în vigoare. Articolul 36 din Legea nr.8/1996 reglementează modul de utilizare al operelor prezentate în expoziţii accesibile publicului, în licitaţii, târguri sau cole cţii. Aceste opere vor putea fi reproduse în cataloage ce vor fi publicate şi distribuite în acest scop de către organizatorii unor astfel de activităţi. În acest caz se va indica sursa, precum şi paternitatea operei. Alături de utilizarea şi reproducerea unei opere protejate în anumite limite, fără consimţământul autorului acesteia, Legea nr.8/1996 prevede şi condiţiile de transformare a unei opere. Şi în acest caz se respectă dispoziţiile referitoare la inexistenţa consimţământului şi a plăţii vreunei remuneraţii. Articolul 35 din lege prezintă cazurile în care transformarea este permisă şi anume:

a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului;


37

Este vorba de transformarea unei opere protejate, în scopuri personale, fără ca aceasta să fie destinată sau să ajungă la cunoştinţa publicului.

b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură. cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;

c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.

Legislaţia română prevede expres dreptul de emitere şi transmitere a unei opere fără plata unei remuneraţii separate. Articolul 38 din Legea nr.8/1996 prezintă condiţiile în care este permisă autorizarea pentru emiterea unei opere prin mijloace fără fir. Aceasta include alt procedeu similar fără plata unei remuneraţii separate, cu condiţia ca transmiterea să fie realizată nealterat, simultan şi integral de către organismul emiţător de origine şi să nu depăşească zona geografică pentru care s-a acordat dreptul de emitere. Dispoziţiile anterioare nu se aplică însă în cazul transmiterii digitale, prin orice mijloace a unei opere. Articolul 120 din Legea nr.8/1996 prevede că – „Prin comunicarea publică realizată pe calea retransmiterii prin cablu, se înţelege retransmiterea simultană, neschimbată şi integrală, prin cablu sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte, pentru recepţionarea de către public a unei transmisii iniţiale de emisiuni de radio sau de televiziune difuzate publicului, cu sau fără fir”. Această retransmitere prin cablu este permisă „fără consimţământul titularilor de drepturi şi fără plata vreunei remuneraţii, numai în cazul programelor proprii ale organismelor publice de radiodifuziune şi de televiziune cu acoperire naţională precum şi acelora ale organismelor de radiodifuziune şi de televiziune ale căror programe sunt retransmise prin cablu în mod obligatoriu, potrivit reglementărilor în vigoare”. Articolul 38 alineatul 3 prevede că „Cesiunea dreptului de comunicare către public a unei opere prin radio sau televiziune dă dreptul organismului emiţător să înregistreze opera pentru nevoile propriilor emisiuni fără fir, în scopul realizării, o singură dată, a comunicării autorizate către public. În cazul unei noi emiteri a operei astfel înregistrate este necesară o nouă autorizare. Dacă în termen de 6 luni de la prima emitere nu se solicită această autorizare, înregistrarea trebuie distrusă”.

7.5 OBLIGAŢIA DE A RESPECTA DREPTURILE PERSONALE NEPATRIMONIALE ALE TERŢILOR

R.Savatier, într-o lucrare consacrată unor aspecte ale dreptului de autor consideră că răspunderea civilă a scriitorului este triplă, şi anume: faţă de cititori – prin aceea că orice operă ce aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri va fi cenzurată – faţă de contractanţi şi faţă de personajele sale. Răspunderea autorului faţă de personajele sale va implica pe de o parte respectul faţă de adevăr, iar pe de altă parte respectul faţă de drepturile terţilor. În cele mai multe cazuri, când există acţiuni în responsabilitatea civilă


38

pentru încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale ale terţilor, autorul va putea invoca adesea „excepţia de adevăr”, datorită faptului că datoria sa faţă de adevăr, în cazul în care este nesocotită, va fi o sursă de responsabilitate civilă, la fel cum de multe ori în caz contrar, dar justificat, poate fi exoneratoare de răspundere. În operele cu caracter informativ 4 autorul are o obligaţie de prudenţă, adică este dator să asigure exactitatea informaţiei şi totodată să fie obiectiv. Respectul faţă de drepturile terţilor se referă de cele mai multe ori la dreptul la propria imagine, la nume, onoare, precum şi la dreptul la secretul vieţii private.

6.7 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Arătaţi care sunt limitele şi condiţiile exercitării dreptului de autor, conform

normelor legislative interne.



4 Ex. – activitatea ziariştilor

Documents

Dreptul proprietatii intelectuale