1

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

COLEGIUL NAŢIONAL DE AFACERI INTERNE

DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Lect.univ.dr. Cătălin ANDRUȘ

BUCUREŞTI 2014

2

CUPRINS Introducere ……………………………………………………………………………………. 3

CAPITOLUL I CETĂȚENIA EUROPEANĂ VERSUS CETĂȚENIA NAȚIONALĂ …….. 6 1.1. Dezvoltări evolutive ………………………………………………………………… 6 1.2. Delimitări conceptuale ale cetățeniei europene …………………………………. 8 1.3. Natura juridică a cetățeniei europene …………………………………………….. 10 1.4. Fundamentele juridice ale cetățeniei europene …………………………………. 13

CAPITOLUL II PRINCIPIILE ȘI CLASIFICAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR

CETĂȚENILOR EUROPENI …………………………………………………………….

16 2.1. Considerații generale ………………………………………………………………. 16 2.2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor europeni 20 2.3. Drepturile politice …………………………………………………………………… 20 2.3.1. Dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale ……………………... 20 2.3.2. Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în Parlamentul European …………. 22 2.4. Drepturile și libertățile cu caracter economic ……………………………………. 30 2.4.1. Dreptul la liberă circulație și dreptul la sejur ……………………………… 30 2.4.2. Libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de muncă

salariate ………………………………………………………………………..

31 2.4.3. Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru ………………... 33 2.5. Drepturile garanții …………………………………………………………………. 35 2.5.1. Dreptul de petiționare ……………………………………………………….. 35 2.5.2. Dreptul cetățenilor europeni de a se adresa mediatorului european … 36 2.5.2.1. Aparația instituției în Europa ………………………………………….. 36 2.5.2.2. Instituția Mediatorului (Ombudsmanului) European ………………... 39 2.6. Protecția diplomatcă a cetățenilor europeni …………………………………….. 45

CAPITOLUL III IMPACTUL CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UE ASUPRA CETĂȚENIEI EUROPENE ……………………………………………………….

47

3.1. Raportul dintre Carta Drepturilor Fundamentale a UE și Convenția Europeană a Drepturilor Omului …………………………………………………..

47

3.2. Curtea de Justiției a UE versus Curtea Europeană a Drepturilor Omului …… 56 3.3. Aderarea UE la CEDO …………………………………………………………….. 58

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………. 60

3

INTRODUCERE

La peste 60 de ani de la demararea procesului de integrare europeană, acesta se

anunţă cel mai de succes model de integrare regională şi chiar mai mult decât atât. Chiar dacă Comunităţile europene au avut ca origine necesitatea de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, încă de la început unul din obiectivele majore nedeclarate a fost cooperarea politică, astfel încât Europa politica unita devine acum miza esenţială a viitorului Europei. Acest obiectiv a fost evident după adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu adoptarea Tratatului de la Lisabona.

Deşi în prezent, Uniunea Europeană are mai mult de 500 milioane de cetăţeni, participarea acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne însă limitată acest aspect fiind unul fundamental în respingerea ratificării Tratatului constituţional al UE.

Prin urmare, Tratatul constituţional din 2004 a eşuat, deoarece nu propunea o reforma instituţională autentică, nu reprezenta o ruptură cu modelul Uniunii de până atunci, acest tratat nu făcea decât să perpetueze problema legitimităţii democratice a Uniunii şi să acutizeze prăpastia dintre cetăţeni, parlamentele naţionale şi instituţiile UE1.

În acest context, se poate pune întrebarea dacă putem vorbi despre o Europă a cetăţenilor în condiţiile în care “Europa” de astăzi a fost făurită încă de la început de elitele politice conducătoare şi nu de cetăţeni. Mai este oare azi posibilă continuarea acestui traseu? Puţin probabil. Discuţiile aprinse şi criticile aduse Uniunii din cauza deficitului ei democratic o dovedesc.

Încă de la începutul procesului de integrare europeană, elitele au avut un aport esenţial în dezvoltarea acestuia dar continuarea acestui proces nu se poate face fără aportul şi implicarea cetăţenilor din spaţiul european.

Dar despre ce fel de cetăţeni şi despre ce fel de cetăţenie este vorba aici? Răspunsul la această întrebare este fundamental nu numai pentru că priveşte în mod direct destinele acestor sute de milioane de oameni care trăiesc în UE, ci şi tot ceea ce s-a încercat a se construi pe continent în ultima jumătate de secol. El se referă în mod expres la caracterul democratic al acestei construcţii politice. Iar cei aflaţi în centru acestei discuţii sunt cetăţenii cu drepturile şi libertăţile de care se bucură sau ar trebui să beneficieze.

Prin urmare, transferul centrului de greutate pentru Europa de la o elită intelectuală şi politică minoritară la ansamblul cetăţenilor din Europa reprezintă trecerea de la o construcţie artificială la o entitate nouă transnaţională şi supranaţională legitimată de acordul cetăţenilor săi responsabili şi interesaţi de viaţa publică europeană; de la o entitate juridică abstractă şi îndepărtată de cotidian la o veritabilă societate europeană ai cărei cetăţeni vor fi legaţi prin noi reţele de solidaritate.

Cetăţenia europeană este o creaţie unică a unei organizaţii care iese şi ea din tiparele clasice ale unei organizaţii internaţionale fiind mai mult decât atât dar mai puţin decât structură confederativă sau federală2. Este pentru prima dată când în literatura de specialitate se analizează o cetăţenie interdependentă de alte nationalităţi. Cetăţenia comunitară îşi are fundamentul în naţionalitaţile statelor membre pe care nu le inlocuieşte ci se suprapune acestora, şi le completează.

Deficitul democratic va fi prezent în orice sistem reprezentativ dar acesta poate fi contrabalansat prin alte surse de legitimitate. UE nu poate pretinde că are vreo sursă de legitimitate tradiţională (constituţie, limbă, teritoriu, istorie, etnie) şi a trebuit să-şi construiască legitimitatea pornind de la însuşi procesul de integrare. 1 Mădălina Virginia ANTONESCU, Problema legitimităţii democratice a Uniunii după eşecul “Constituţiei Europene”, Revista Sfera Politicii, nr.125, Editată de „Fundaţia Societatea Civilă”, Bucureşti; 2 vezi Cătălin ANDRUŞ, Reflectarea evoluţiei procesului de integrare europeană' în cadrul teoriilor relaţiilor internaţionale în Victor DUCULESCU şi Nicoleta DIACONU (coordonatori), Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, Editura Cermaprint, Bucureşti 2007, pp. 78-86.

4

Această situaţie impune o nouă sursă de legitimitate care să reînnoiască legătură dintre Uniunea Europeană şi cetăţenii acesteia. Aceste evenimente au loc într-un context determinat de efectele globalizării, de dinamica integrării europene însăşi şi de evoluţii cocio-politice intense. Globalizarea limitează capacitatea statului-naţiune de a avea politici autonome şi de a răspunde adecvat nevoilor şi aspiraţiilor cetăţenilor acestuia. Integrarea europeană ar putea fi interpretată ca o eroziune organizată a puterii şi a câmpului de acţiune al statelor-naţiune, ceea ce poate duce la un efect secundar periculos de a estompa responsabilităţile. În final, dezvoltarea socio-politică şi tehnologică contribuie la o puternică individualizare a comportamentului alegătorilor şi consolidează tendinţa de a dezvolta mai multe instrumente de democraţie directă, pe lângă sistemul reprezentativ tradiţional (iniţiativă populară, referendumuri).

În urma acestor caracteristici intrinsece ale sistemului şi ale dinamicii contextului, observăm un deficit de încredere şi de participare din partea cetăţenilor europeni, care se traduce printr-un „colaps dramatic al legitimităţii populare a Uniunii Europene începând cu anii 1990”. Sondajele Eurobarometru demonstrează în mod sistematic existenţa între 1989 şi 2010 a acestui sentiment de îndepărtare din partea cetăţenilor, însoţit de o puternică senzaţie că „la nivelul UE [nu] se ţine cont de vocea lor”.

Prin urmare, problema cetăţeniei europene este una de maximă importanţă pentru evoluţia UE având în vedere că una din principalele cauze ale neintrării în vigoare a Tratatului constituţional european este considerat a fi deficitul democratic al UE. În acest sens, referendurile organizate în statele membre UE privind ratificarea acestui Tratat au făcut ca acest document esenţial pentru UE să nu poată fi ratificat.

În această lucrare considerăm că pentru studierea cetăţeniei europeane trebuie să stabilim câteva concepte cheie fără de care nu putem înţelege nici Uniunea Europeană în ansamblul ei, nici locul şi rolul cetăţeanului european şi al cetateniei europene.

Aşa cum, deja, am văzut, între cetăţean – cetăţenie – democraţie - drepturi fundamentale - dreptul la petiţie – nediscriminarea - egalitatea de şanse - incluziunea socială – identitate – europenizare – guvernanţă - libertate-securitate-justiţie există o legătură organică, una fără alta neputând exista şi neputând fi inţelese. Apoi, mai trebuie să cunoaştem, instituţiile internaţionale şi ale UE care gestionează această problematică ca şi principalele documente la care ne referim când evaluăm aplicarea sau nu a legislaţiei internaţionale şi europene în această materie. In acest sens, trebuie avută în vedere Uniunea Europeana cu instituţiile sale, dar şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, iar ca documente, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeana si Conventia de la Geneva. În cazul Uniunii Europene, avem, ca institutii, Parlamentul European, Curtea de Justitie a UE, Comitetul Economic si Social European, Ombudsman, iar ca documente, Carta drepturilor fundamentale in UE si Carta drepturilor sociale fundamentale a lucrătorilor.

Pe lângă latura juridică, conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală. În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă.

Afirmarea cetăţeniei europene depinde atât de instituţiile UE dar şi de instituţiile naţionale din punct de vedere procedural dar consistenţa conceptului de cetăţnie

5

europeană este dat de modul de dezvoltare şi afimare a drepturilor şi libertăţilor acordate titularilor acestei calităţi prin urmare cele două concepte şi anume cel de cetăţenie europeană şi problema drepturilor cetăţenilor la nivelul UE sunt intrinsec legate şi nu pot fi studiate şi analizate în mod singular.

În contextul în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români sunt consacrate în legea fundamentală şi anume Constituţie, iar la nivel european problematica drepturilor omului este de mare actualitate, structurile de ordine publică şi siguranţă naţională din România trebuie să facă o prioritate din aplicarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor atât cei naţionali cât şi cei care deţin cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene.

6

CAPITOLUL I

CETĂŢENIA EUROPEANĂ VERSUS CETĂŢENIA NAŢIONALĂ

1.1. Dezvoltări evolutive Termenul de cetăţenie derivă din latinescul civitatem (cetate) 3 adică definea

cetăţeanul prin participarea sa la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. Doar cei care aveau calitatea de cetăţean roman aveau dreptul de a lua parte la adunările populare din forum şi participau, în modul acesta, direct la rezolvarea treburilor publice.

Conţinutul conceptului de „cetăţean" s-a extins, odată cu dezvoltarea Imperiului Roman, atribuindu-se calitatea de „cetăţean’’ oricărui locuitor al Imperiului şi confer obligaţii. Cu alte cuvinte calitatea de cetăţean nu mai era legată de strict de oraş ci era acordată tuturor locuitorilor unui spaţiu asupra căruia se exercita o putere politică şi militară şi anume teritoriul unui stat.

Această concepţie afirmată pentru prima dată de Aristotel, a fost menţinută în linii generale şi în zilele noastre, cetăţenia continuând să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului

In perioadă a evului mediu, conceptul de cetăţean a fost înlocuit cu termenul de „supus" era sinonim cu acela de „vasal" ceea ce reflecta o modificare consistentă în raporturile dintre stat şi locuitorii acestuia. Această nouă concepţie în varianta sa extremă a fost reprezentată foarte bine de absolutismul inspirat de Machiavelli4.

În perioada iluminismului, conceptul de cetăţenie revine în atenţia gândirii politice, în acest sens Montesquieu reia teza participării populare iar Rousseau se inspiră din modelul cetăţeniei la scară redusă din cetăţile antice, propunând micro-comunităţile politice de tip contractual.

O mare realizare este datorată Revoluţiei franceze care prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) a legat conceptul de cetăţenie de problematica drepturilor omului.

Liberalismul a venit şi a consolidat această concepţie potrivit căreia cetăţenia înseamnă în primul rând drepturi şi libertăţi acordate individului (diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană unde prevala interesul comun). Potrivit acestei doctrine, statul existǎ pentru sprijinul cetǎţenilor şi pentru protejarea drepturilor şi libertǎţilor lor. Bazându-se pe un contract social între oameni şi guvern, cetǎţenii au libertatea de a gândi, de a crede şi de a-şi exprima crezurile lor, sǎ se organizeze, sǎ lucreze, sǎ cumpere şi sǎ vândǎ şi sǎ-şi aleagǎ la fel de liber guvernul cum pot sǎ-l si schimbe (de fapt, chiar a-l înlocui prin revoluţie).

Naţionalismul a asociat cetăţenia cu naţiunea iar drepturile civile şi politice se acordă în funcţie de apartenenţa la naţiunea dominantă.

Concepţia doctrinei comuniste promova interesul general şi colectivismul în dauna drepturilor omului. Cetăţenia sovietică a fost o primă formă supranaţională de cetăţenie dar care avea fundament ideologic iar din punct de vedere al structurii de stat, aceasta era cetăţenia unei federaţii.

3 Pluralul de “civitates” are şi sensul de “colectivitate cetăţenească” (concilia hominium iure sociata civitates appelantur = “adunările de oameni formate şi legate prin legături de drept) – Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011; 4 este relevantă poziţia regelui Franţei Ludovic al XIV-lea care a proclamat „L’Etat cest moi” (Statul sunt eu!).

7

O ultimă dezvoltare evolutivă este reprezentată de cetăţenia europeană, care reprezintă materializarea aspiraţiei cuprinse în Declaraţia Schuman “Noi nu unim state, ci oameni”.

La început a existat doar noţiunea de “Europă a cetăţenilor” care de-a lungul timpului a evoluat şi s-a aprofundat ajungându-se apoi la sintagma de “cetaţenie europeană”.

Un moment important în evoluţia acestei noţiuni a fost alegerea Parlamentului European în 1979 prin sufragiu universal direct in toate tarile membre (ca urmare a unei decizii din 1976) si un al doile moment a fost in 1984, cand Comitetul Adonnino – instituit de catre Consiliul de la Fontainebleau – a dorit sa dea o dimensiune mai umana experienţei comunitare. Abia in 1990, la initiativa guvernului spaniol, se adopta notiunea de cetatenie europeana care va fi consacrata juridic prin Tratatul de la Maastricht.

Cetăţenia europeană este un concept nou care nu mai reprezintă legătura dintre individ şi stat, nu se mai raportează la un anumit teritoriu sau la o anumită naţionalitate având caracter supranaţional, creând un statut de drepturi pentru cei care au această calitate. Legătura nu mai este între individ şi stat ci se transfera de la stat către instituţiile UE

Principala problemă a cetăţeniei supranaţionale rămâne însă dificultatea de a realiza ambele componente, respectiv cetăţenia legală şi cetăţenia identitară. Până în prezent, diversele proiecte de integrare europeană au fost relativ uşor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra ocupării, mobilităţii, rezidenţei sau securităţii sociale. Dificultăţile propriu-zise au apărut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic şi politic al cetăţeniei europene ca atribut al statului supranaţional.

Modelul care poate servi unei dezvoltări evolutive a cetăţeniei UE este acela al unei cetăţenii cosmopolite.

Atât Diogene, cât şi Comenius sau Schiller s-au considerat „cetăţeni ai lumii“. La rândul său, Kant în „Pacea eternă“ a susţinut ideea unei „ius cosmopoliticum“ în care toţi indivizii să se simtă „cetăţeni ai unui stat universal al umanităţii“.

Cetăţenia cosmopolită este însă mai mult un principiu şi o opţiune identitară, rezultată din interdependenţa şi globalizarea comunităţilor politice, decât o referinţă explicită, instituţionalizată şi recunoscută ca atare de legislaţia naţională. Ea se regăseşte doar în analizele politice şi discursul academic, nu şi în textele constituţionale sau în dreptul internaţional5.

Consacrarea acestui concept din punct de vedere juridic s-a făcut prima dată prin Tratatul de la Maastricht potrivit căruia cetăţenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetătenia unui stat membru de a fi considerat cetătean al Uniunii Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii europene, implicând în acest fel cetăţenii în procesul de integrare.6 Ul terior acest concept a căpătat consistenţă prin adoptarea Tratatului de la Lisabona care lărgeşte sfera de drepturi şi l ibertăţi de care se beneficiază ti tulari i acestei cal i tăţi şi consol idează legătura dintre individ şi insti tuţi i le UE precum şi încurajarea participării cetăţeni lor UE la viaţa pol i tică a UE prin insti tuirea ini ţiativei legislative populare europene sau prin încurajarea participării şi a desemnări i di recte a reprezentanţi lor din Parlamentul European.

5 vezi Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Ed. Politeia-SNSPA, 2005, p.30; 6 Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridica a cetateniei europene, in Cetatenie Nationala – Cetatenie europeana, Fundatia Culturala Libra, Bucuresti, 2003, p. 34.

8

1.2. Delimitări conceptuale ale cetăţeniei europene Având în vedere dezvoltarea fenomenului globalizării în general şi a procesului de

integrare europeană în particular prin adoptarea Tratatului de la Lisabona a determinat dezvoltarea conceptului de cetăţenie cosmopolită cu caracter multicultural şi multidimensional.

Acest concept de cetăţenie în cadrul căreia se încearcă şi încadrarea cetăţeniei europene nu poate fi consolidat fără construirea unei identităţi europene şi a unei democraţii europene.

Potrivit reglementărilor actuale cetăţenia europeană nu elimină cetăţenia naţională dar raportul cu aceasta nu este acelaşi cu cel dintre raporturile care definesc cetăţenia multiplă pentru că în acest caz discutăm de raporturi de cetăţenie care se nasc între o peroană şi mai multe state ci de raporturi care se nasc între o persoană şi unul sau mai multe state pe de o parte iar pe de altă parte de raporturi care se nasc între o persoană şi o entitate supranaţională care se află la un palier superior statelor.

Cetăţenia europeană nu este doar complementară aşa cum a fost definită prin Tratatul de la Amsterdam şi a devenit ceva mai mult prin Tratatul de la Lisabona căpătând un caracter adiţional cetăţeniei naţionale.

Conceptul de cetăţenie europeană a evoluat prin adoptarea Tratatului de la Lisabona reprezentând un element ce permite diverselor identităţi naţionale să coabiteze în Uniunea Europeană – indiferent de modalităţile de atribuire a cetăţeniei naţionale – şi îi implică pe cetăţeni în procesul de integrare comunitară, cetăţenia europeană contribuie la consolidarea democraţiei europene, aspect recunoscut în Tratatul privind Uniunea Europeană, care a introdus cetăţenia europeană printre principiile democratice, alături de principiul egalităţii cetăţenilor europeni7.

În conformitate cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cetăţenii acesteia se bucură de drepturi şi le sunt impuse obligaţiile prevăzute de tratate, drepturi şi obligaţii la care trebuie adăugate drepturile fundamentale recunoscute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea a dorit să adere prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, precum şi drepturile şi libertăţile consfinţite de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adaptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg şi care a dobândit, în urma Tratatului de la Lisabona, aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.

Cetăţenia Uniunii reprezintă astăzi statutul fundamental al individului – subiect politic al procesului de integrare europeană –, permiţând fiecăruia să se bucure de acelaşi tratament, indiferent de naţionalitatea sa.

Din punct de vedere politologic, cetăţenia este o relaţie dinamică între un cetăţean şi naţiunea sa. Conform acestei definiţii, noţiunea de cetăţenie cuprinde reguli referitoare la ceea ce ar putea să facă (spre exemplu, să voteze), la ceea ce trebuie să facă (spre exemplu, să plătească impozite şi taxe) şi la ceea ce ar putea să refuze să facă. Pe baza celor prezentate anterior, cetăţenia a mai fost definită şi ca o calitate juridică a cetăţeanului care sintetizează ansamblul relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre acesta şi un anumit stat.

În cazul cetăţeniei europene, nu există naţiunea europeană ceea ce face necesar construirea unei identităţi europene identităţi transnaţionale egal împărtăşite şi asumate de cetăţenii actualelor state din Europa. Or, dincolo de dificultatea evidentă a unui astfel de demers, dacă analizăm atent problema identităţii în societăţile multiculturale (cum sunt, în

7 Vezi Avizul Comitetului Regiunilor referitor la Raportul privind cetăţenia UE în 2010 (2011/C 166/02)

9

prezent, majoritatea statelor UE, ca urmare a fenomenului migraţionist care supune în continuare unei puternice presiuni graniţele Uniunii), realizăm că diferenţele culturale, religioase, sociale, de tradiţie şi istorie ridică bariere greu surmontabile în calea unei comuniuni a identităţilor. Cu alte cuvinte, cu toată bunele intenţii, este pertinent să abordăm provocarea edificării unei noi identităţi europene în mod nediferenţiat, făcând abstracţie de caracterul eterogen nu doar al diferitelor state membre, ci chiar al societăţilor cuprinse în aceste state?8 Această întrebare este foarte actuală având în vedere că, în prezent, Europa este regiunea cu cea mai mare concentraţie de non-naţionali din lume.

Din păcate, modul în care Comunitatea Europeană a reuşit, cel puţin până în prezent, să instrumentalizeze atât conceptul de “integrare politică”, cât şi pe cel de ‘proces democratic’ pare a fi pornit de la premisa omogenităţii etnoculturale a multiplelor societăţi naţionale cărora li se adresează, ca şi cum, cumva, tradiţia şi istoria comună ar fi ipoteza subînţelesă a unui acestui demers9.

A cunoaşte Uniunea Europeană şi a-ţi şti drepturile în calitate de cetăţean european nu înseamnă a avea o identitate europeană. Dicţionarul explicativ al limbii române foloseşte noţiunile de cetăţenie şi naţionalitate ca termeni interschimbabili. Într-un mod ambiguu, deşi prima definiţie a cetăţeniei este accea de „ condiţie juridică de cetăţean ”, iar prima definiţie a naţionalităţii este „ apartenenţă a unei persoane la o anumita naţiune”, în continuarea definiţiilor aceşti doi termeni sunt prezentaţi ca fiind sinonimi.

Construcţia „naţionalitate europeană”, nu sună la fel de cunoscut ca deja consacrata „cetăţentie europeană”. Am putea fi tentaţi să credem că este vorba despre privilegierea unei expresii, însă, de fapt, „naţionalitate europeană” este un nonsens. Naţiunea europeană nu există, deci nu putem vorbi despre o naţionalitate aferentă. Această constatare ne conduce spre dezbaterea ştiinţifică privind identitatea naţională.

Cetăţenia europeană este concepută în raport de continuitate, sau de paralelism, cu cea naţională. Însă, în realitate ea rămâne o cetăţenie de complement, singura formă de cetăţenie dependentă de o alta. Uniunea Europeană nu are competenţa de a atribui cetăţenia nimănui care nu posedă deja cetăţenia unuia dintre cele 27 de state membre. În pofida multiplelor avantaje pe care la aduce, în termeni economici sau de mobilitate, cetăţenia europeană dovedeşte lipsa unui fundament cultural. Pentru moment cel puţin, legitimitatea sa este cea a unui „patriotism constituţional” (expresie împrumutată lui Jürgen Habermas), a unui sistem comun de valori, a unor beneficii materiale şi economice, însă nu cea etnică, religioasă, culturală, isotrică sau lingvistică pe care se bazează naţionalitatea şi, în consecinţă, cetăţenia stato-naţională. Sentimentul identitar naţional rămâne unitatea de bază a identităţii europenilor şi, de ce nu, a funcţionării întregului sistem european10.

Uniunea Europeană este o entitate tânără, iar cetăţenia sa încă şi mai tânără, datând numai din 1992 de la semnarea Tratatului de la Maastricht. Sentimentului naţional numără mai bine de două secole. Deci sentimentul de apartenenţă la Uniunea Europeană, identitatea europeană nu pot fi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură. Nu trebuie însă să ne pripim cu concluziile pentru că identificarea europeană nu este doar un proces în plină desfăşurare, dar pe deasupra, este un proces ce se desfăşoară într-o lume în plină schimbare, în care aderarea la un sistem de valori şi de legi comune poate deveni mai importantă decât apartenenţa la aceeaşi etnie sau religie.

Având în vedere analiza prezentată mai sus ne cetăţenia europeană poate fi considerată ca fiind, legătura care se creează între Uniunea Europeană, pe de o 8 Will Kymlicka (apud Levente Salat, Multiculturalismul liberal – bazele normative ale existenţei minoritare autentice, Iaşi: Polirom, 2001); 9 vezi Cristina Sâmboan, Deficitul democratic al Uniunii Europene din perspectivă identitară, Revista Strategikon, 17 iunie 2006; 10 vezi Maria Cristina Juverdeanu, De ce cetăţenie şi nu naţionalitate europeană, europuls.ro, 27 ianuarie 2012;

10

parte, şi populaţia celor 27 de state membre ale Uniunii în acest moment. Aşa cum arată şi alţi specialişti în domeniu, cetăţenia „derivă din ideea de bază a construcţiei europene: aceea de a asigura pacea, permiţând popoarelor să traiască laolaltă în virtutea unor reguli şi institutii comune, liber consimţite. Ea se doreşte a fi materializarea aspiraţiei exprimate în Declaraţia Schuman: «Noi nu unim state, ci oameni», mijlocul de a îndeplini „destinul împărtăşit" (preambulul Tratatului CECO)"11

1.3 Natura juridică

În general, a determina natura juridică a unui fenomen, înseamnă încadrarea lui în

una din categoriile fundamentale ale ştiinţei dreptului, categorii care prin exprimarea esenţei fenomenelor ajută la cunoaşterea şi generalizarea ştiinţifică12.

În diferitele discipline juridice, cuvântul cetăţean are diferite semnificaţii: - în dreptul intern(şi în special, în dreptul constituţional) termenul de cetăţean denumeşte

pe titularul de drepturi faţă de statul căruia îi aparţine; - dreptul internaţional public sau privat, prin cetăţean numeşte orice resortisant, adică atât

pe cetăţean cât şi pe supus13. În prezent, în lume, termenul cel mai mult folosit pentru a desemna această calitate

a persoanei fizice este cel de cetăţenie (cu excepţia Constituţiei Franţei (1958) care consacră termenul naţionalitate. Iniţial acest termen a fost cel care a desemnat şi în ţara noastră această apartenenţă14. Ulterior, începând cu anul 1948, toate actele normative în materie15 au consacrat termenul de cetăţenie).

În ştiinţa dreptului constituţional cetăţenia este privită din două puncte de vedere: - dintr-o primă perspectivă, cetăţenia apare ca instituţia juridică alcătuită din norme juridice

specifice interdependente, care reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesităţii de a se asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie16;

- în alt sens, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de “cetăţean”. În acest al doilea sens, se vorbeşte de “cetăţenia” unei persoane, de “dobândirea şi pierderea cetăţeniei”, etc.

Literatura de specialitate a surprins numeroase (şi uneori controversate) definiţii date cetăţeniei. Astfel, cetăţenia a fost concepută:

- ca o legătură între individ şi stat; - ca o legătură politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit

stat; - ca o apartenenţă a unei persoane fizice la un stat determinat; - ca o calitate a persoanei: - ca un termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi

obligaţii ale unei persoane, unite între ele printr-o conexiune specifică;

11 vezi Cristina Vintilescu, Cetăţenia europeană între trecut şi viitor, Revista Sfera Politicii, nr.116-117, Editată de „Fundaţia Societatea Civilă”, Bucureşti; 12 T.Drăganu, Natura juridică a cetăţeniei – “Studia Universitatis Babeş Bolyai, Series Jurisprudenţia, 1968, p. 13. 13 B.B. Berceanu, Cetăţenia. Monografie juridică. Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 2-3. 14 Legea din 1924 privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii; cele două regulamente care i-au urmat – privitoare la constatarea naţionalităţii române, respectiv la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizare şi la redobândirea acestei naţionalităţi; legea din 1939 privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române. 15 Decretul nr. 125/1948; Decretul nr. 33/1952; Legea nr. 24/1971; Legea nr. 21/1991. 16 T. Drăganu, op. cit., p. 131.

11

- ca un raport juridic (un contract, cum o definea germanul Laband), între o persoană şi colectivitatea de oameni care constituie societatea, colectivitatea, fiind reprezentată în cadrul acestui raport prin stat.

Literatura de specialitate 17 a formulat numeroase teorii care încearcă să stabilească natura juridică a cteţeniei, pe de o parte, s-a arătat că cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Pe de altă parte, s-a atras atenţia că acest tip de concepţie este neştiinţific, deoarece se porneşte de la ideea că raporturile juridice - raporturi esenţialmente sociale, aflate sub incidenţa unei norme juridice - ar putea lua naştere între bunuri şi persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Trebuie să se ia în considerare că omul este subiect nu numai pentru că el este supus legilor naturii şi legilor de dezvoltare a societăţii, ci şi pentru că el este producător şi purtător al relaţiilor sociale.

Tot literatura de specialitate a fost cea care a înaintat şi opinia conform căreia cetăţenia este considerată un „raport contractual „legătura naţionalului sau a supuşeniei este contractuală, ceea ce înseamnă că ea se naşte dintr-un acord de voinţe - aceea a statului de o parte, aceea a naţionalului de alta".

Limitele acestei teorii pot fi exprimate în cele ce urmează: - voinţa celui născut nu se poate exprima nici înainte şi nici în momentul dobândirii

cetăţeniei, ştiut fiind faptul că acordul de voinţă trebuie să se manifeste anterior încheierii contractului;

- drepturile şi obligaţiile părţilor diferă în funcţie de felul contractului, pe când în cazul cetăţeniei drepturile şi obligaţiile sunt strict determinate de legea organică, indiferent de modul de dobândire a cetăţeniei.

Teoria capacităţii juridice consideră cetăţenia ca pe un element, o parte componentă a capacităţii juridice18.

Pentru susţinătorul acestei teorii, în dreptul constituţional (dar şi în alte ramuri de drept) capacitatea juridică a persoanelor fizice nu se poate divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (ca în dreptul civil). Distincţia din dreptul civil, nu are nici o însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte o dată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.

Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.

Din această perspectivă, legile au restrâns capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi juridice şi pentru străini şi pentru apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor.

Se demonstrează astfel că aptitudinea de a fi subiect de drept depinde de caracterul raporturilor juridice în care persoana fizică este parte19

Cetăţenia a fost privită şi ca un „statut personal", cum este clasa socială vârsta, sexul etc. şi constă în supuşenia la o anumită putere de stat. Dacă prin conceptul de „statut" sau prin cel de „situaţie juridică" se urmăreşte să se constate că producerea anumitor fapte juridice este de natură să învestească o persoană cu un „complex de drepturi şi obligaţii", derivate din conţinutul şi scopul social atribuite de lege faptelor juridice care le-au generat, atunci cu siguranţă conceptele în discuţie sunt trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma „statut personal" sau „situaţie juridică" este asociată vârstei,

17 Ion Deleanu, Cetăţenia română, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 31 şi urm. 18 Pe larg I. Muraru, op. cit., p. 150-151. 19 Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, op.cit., p.90;

12

sexului etc., adică unor categorii biologice, ceea ce nu este admisibil, întrucât cetăţenia nu semnifică asemenea atribute.

Potrivit opiniei prof. I. Muraru, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României20.

Prin urmare, cetăţenia este privită ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare drepturilor statului faţă de ea. Aşadar, cetăţenia este un raport juridic.

Având în vedere cele de mai sus şi privind către conceptul de cetăţenie europeană trebuie să spunem că aceasta nu este un raport între individ şi stat deoarece caracterul supranaţional situează acest concept deasupra statelor. Sunt cel puţin două concluzii ce trebuie reţinute şi care sunt valabile si pentru noul concept de cetăţenie europeană21. - cetăţenia exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul

acestora formează „statutul juridic" sau „situaţia juridică" a cetăţeanului; - aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin normele juridice, trebuie evaluate

în cadrul raporturilor generale existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii săi, raporturi care au, fără îndoială, un caracter juridic22.

Astfel, cetăţenia europeană poate exprimă situaţia juridică ce rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoană fizică şi Uniunea Europeană, exprimând apartenenţa persoanei la teritoriul Uniunii Europene precum şi calitatea de cetăţean al unui stat membru, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de normele europene.

Cetăţenia europeană este condiţionată de deţinerea cetăţeniei unui stat membru prin urmare nu orice locuitor pe teritoriul UE are automat şi calitatea de cetăţean european.

Viziunea Uniunii Europene reuneşte mai multe tradiţii teoretice cu privire la conceptul de cetăţenie. Cetăţenia se referă fundamental la recunoaşterea apartenenţei la o comunitate anume, comunitatea europeană. Această apartenenţă este afirmată prin apartenenţa la comunităţile naţionale ale statelor membre UE.

Astfel cetăţenia europeană se constituie indirect, prin filieră naţională, nesubstituindu-se acesteia, dar adăugându-i noi dimensiuni.

Aceste noi dimensiuni pot fi abordate din mai multe perspective. Concepţiile teoretice asupra cetăţeniei pot fi împărţite în mai multe categorii: concepţii ale cetăţeniei bazate pe drepturi, incluzând sau nu drepturile sociale (tradiţia liberală şi cea social-democrată) şi cele bazate pe ideea de apartenenţă la o anumită comunitate şi o identitate specifică. Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Lisabona, se revendică de la ambele tradiţii, concepţia sa asupra cetăţeniei construindu-se atât prin referire la drepturi, cât şi prin demersuri de consolidare a unei identităţi şi comunităţi europene.

Potrivit trăsăturilor cetăţeniei prezentate mai sus precum şi a altor puncte de vedere din literatura de specialitate, cetăţenia este privită ca o legătură dintre o persoană şi stat. În cazul cetăţeniei Uniunii Europene se poate observa că lipseşte statul european având în vedere că Uniunea Europeană nu este un stat deşi prezintă elemente asemănătoare23.

20 I. Muraru, Drept constiţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2009, pp.147-148; 21 Ion Deleanu, op. Cit., p. 28. 22 Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti 2010, p.40; 23 În literatura de specialitate au fost analizate caracteristicile UE din punct de vedere al trăsăturilor statului confederal sau federal. Deşi sunt elemente asemănătoare (monedă unică – euro, dublă cetăţenie –cetăţenia statului membru şi cetăţenia UE etc), UE nu este un stat neputând fi încadrată în tiparele confederaţiei sau a federaţiei.

13

Prin urmare, cetăţenia europeană nu creează o legătură între o persoană fizică şi un stat ci un statut al cetăţenilor statelor membre, statut care cuprinde o serie de drepturi şi obligaţii specifice cuprinse în actele normative ale Uniunii Europene.

1.4. Fundamentele juridice ale cetăţeniei europene Cetăţenia Uniunii Europene este un concept apărut ca urmare a evoluţiei

procesului de integrare europeană şi a constituirii Uniunii Europene ca organizaţie internaţională cu personalitate juridică.

Conceptul de cetăţenie a Uniunii Europene, introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992, a adăugat integrării europene o nouă dimensiune, politică, care până în acel moment avea o natură preponderent economică. Orice persoană care deţine cetăţenia unui stat membru al UE este acum, în mod automat, şi cetăţean al Uniunii Europene. Cetăţenia UE nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci conferă tuturor cetăţenilor UE un set suplimentar de drepturi, garantate de tratatele UE, care se află în centrul existenţei lor cotidiene.

Pentru prima dată reglementarea cetăţeniei europene s-a făcut în cadru Tratatului de la Maastricht care prevede expres că „se instituie o cetăţenie a Uniunii” şi continuând cu precizarea ,,este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”. Cetăţenia Uniunii Europene completează cetăţenia naţională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa (şi nu numai în ţara din care provine, cum se prevedea anterior TUE).

Astfel, se constată că este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii şi că cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la cetăţenia statală.

O declaraţie anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că ,,cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru respectiv”. Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi. Prin acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.

Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanţie a recunoaşterii cetăţeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertăţii, ale respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiţie a apartenenţei unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în acelaşi timp, şi patrimoniul comun de valori enunţat de statutul Consiliului Europei şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Tratatul de la Amsterdam instituţionalizează ceea ce anterior era reglementat prin Declaraţia anexată Tratatului de la Maastricht menţionată mai sus. Această modificare, aparent nesemnificativă, consolidează una dintre caracteristicile cetăţeniei comunitare, şi anume faptul că aceasta este inseparabilă de cetăţenia naţională care rămâne, orice s-ar spune, primară şi originară. Astfel, se poate aprecia că cetăţenia Uniunii se prezintă ca o „cetăţenie satelit", în sensul că dobândirea sau pierderea sa este condiţionată de dobândirea sau pierderea cetăţeniei unuia dintre statele membre ale Uniunii24. Cetăţenia europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu ea conferă drepturi suplimentare care

24 Augustin Fuerea, op. cit., p. 48.

14

se exercită, fie la nivelul Uniunii (de exemplu, votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile municipale).

Anumite elemente ale cetăţeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetătenia naţională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăţenilor.

În acelaşi timp, cetăţenia Uniunii Europene nu implică automat acordarea unei cetăţenii a unui stat membru al Uniunii Europene sau alte drepturi şi obligaţii care sunt specifice unei cetăţenii naţionale25.

Prin acest tratat se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav şi persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).

În Preambulul TUE, modificat de Tratatul de la Amsterdam, se confirmă ataşamentul statelor membre faţă de drepturile fundamentale sociale aşa cum sunt ele definite în Carta Socială Europeană din 1961, revizuită în 19969, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 198910. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piaţa muncii, formare profesională, oportunităţi egale26.

Un alt element de noutate introdus prin Tratatul de la Amsterdam în domeniul cetăţeniei europene este reprezentat de prevederile cuprinse în articolul 21 în care se stipulează că orice cetăţean al Uniunii se poate adresa instituţiilor şi poate primi răspuns în una dintre limbile oficiale ale Comunităţii. Aceasta reprezintă recunoaşterea oficială a unei practici de facto, deja existentă în relaţiile dintre instituţiile comunitare şi cetăţeni, şi, mai mult, un element având caracter democratic peste care nu se poate trece, în special, din perspectiva unei mai mari transparenţe a sistemului27.

O noutate absolută constă în aceea că cetăţenilor li s-au recunoscut drepturi politice importante, precum dreptul de vot şi de a fi aleşi pentru alegerile europene şi municipale.

În timpul Conferinţei interguvernamentale privind Tratatul de la Nisa a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a consolidat din mai multe puncte de vedere noţiunea de cetăţenie a UE şi drepturile care derivă din acest statut.

Potrivit dispoziţiilor art.20 par.1 TFUE, se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean orice persoană având naţionalitatea unui stat membru. Art.20 par.2 TFUE dispune că cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în Capitolul V „Cetăţenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european. Textul Cartei a fost inclus într-o anexă a Tratatului de la Lisabona. Conform Declaraţiei cu privire la Cartă anexată Tratatului de la Lisabona, aceasta obţine forţă juridică obligatorie şi confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor

25 Augustin Fuerea, Drept Comunitar al Afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 44-45. 26 Vezi Ioana Nely Militaru, Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, Revista Juridical Tribune, Volume 1, Issue 1, June 2011; 27 Augustin Fuerea, op.cit., p. 50.

15

omului şi libertăţilor fundamentale aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre28.

După cum a afirmat în repetate rânduri29 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cetăţenia UE are vocaţia de a fi statutul fundamental al cetăţenilor statelor membre, permiţând celor care se găsesc în aceeaşi situaţie să se bucure, în domeniile reglementate de tratat, de acelaşi tratament juridic, indiferent de cetăţenia acestora.

Astfel, cetăţenia UE a consolidat în mod semnificativ drepturile individuale. În special, Curtea a statuat că simplul fapt al deţinerii cetăţeniei UE30 îndreptăţeşte cetăţenii să locuiască într-un alt stat membru, recunoscând astfel în cetăţenia UE temeiul dreptului la liberă circulaţie31.

28 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2011, p.377; 29 A se vedea, de exemplu, cauza C-184/99 Grzelczyk, Rec. 2001, p. I-6193, punctul (31). 30 Articolul 21 alineatul (1) precizează că acest drept poate fac obiectul unor anumite limitări şi condiţii. 31 A se vedea, de exemplu, cauza C-413/99 Baumbast şi R, Rec. 2002, p. I-7091, punctul (84) şi cauza C-200/02 Zhu şi Chen, Rec. 2004, p. I-9925, punctul (26).

16

CAPITOLUL II PRINCIPIILE ŞI CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

CETĂŢENILOR EUROPENI

2.1 Consideraţii generale Atât conceptul cât şi sistemul contemporan al drepturilor fundamentale ale omului

îşi au originea în Declaraţia Americană a Independenţei din 1776 precum şi în Declaraţia drepturilor Omului şi Cetăţeanului proclamată de revoluţia franceză de la 17892.

Aceste documente arată dorinţa de schimbare şi emancipare din epoca modernă. Idealul promovat de aceste declaraţii era întemeiat pe dreptul natural, el bazându-se pe egalitate, pe fraternitate şi pe convingerea că oamenii sunt prin naştere egali şi înzestraţi cu anumite drepturi inalienabile.

Cea mai importantă proclamaţie din secolul XX cu privire la drepturile omului a fost „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la data de 10 decembrie 194832.

Acest document alături de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cele Cele două Pacte ale ONU privind drepturile civile şi politice, pe de o parte, şi cel privind drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte, formează Carta Internaţională a Drepturilor Omului ce reprezintă Cadrul juridic internaţional concret al protecţiei drepturilor omului.

În spaţiul european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a afirmat ca un adevărat reper privind protecţia drepturilor omului şi veghează ca statele să-şi îndeplinească obligaţiile conform legislaţiei drepturilor omului şi a Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale33.

Convenţia are o semnificaţie importantă pentru dreptul internaţional al drepturilor omului deoarece: a fost primul tratat din lume în materia drepturilor omului; a înfiinţat prima procedură şi curte internaţională unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului; este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului; iar jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt sistem internaţional34. Comunităţile Europene, ulterior Uniunea Europeană, care au ca finalitate declarată binele cetăţenilor europeni, în prima etapă, prin prevederile lor privind drepturile fundamentale ale omului au vizat, mai degrabă, dreptul comunitar.

Cu toate că Uniunea Europeană adoptă prevederi şi înfiinţează instituţii care să impună respectarea drepturilor fundamentale ale omului sunt autori care susţin că politicile privind drepturile omului elaborate de Uniunea Europeană se confruntă cu un paradox. Pe de-o parte Uniunea este un fervent apărător al acestor drepturi atât pe plan intern cât şi pe plan extern, iar pe de alta îi lipsesc politicile coerente în acest domeniu existând dubii cu privire la competenţa legală a instituţiilor sale de a se ocupa de o gamă variată de probleme privind drepturile omului35.

În acest context, în Uniunea Europeană a apărut necesitatea adoptării unui document propriu privind drepturile omului care să cuprindă totalitatea drepturilor prevăzute anterior în documentele internaţionale şi europene dar şi o serie de drepturi moderne.

32 Alston Philip, Bustelo Mara, Heenan James, The EU and human rights, Oxford University Press, 1999, p. 3 33 Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.15. 34 Balahur Doina, Protectia Europeană a Drepturilor Omului, Suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, Centrul de Studii Europene, p. 4; 35 Alston Philip, Bustelo Mara, Heenan James, op.cit., p. 6;

17

Elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, care a avut loc în data de 3-4 iunie 1999. Carta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate şi să marcheze importanţa lor excepţională”.

Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenţie la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul şi l-a înaintat Parlamentului European şi Comisiei Europene.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de preşedintele Comisiei Europene, preşedintele Parlamentului European şi al Consiliului, ca urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.

Preambulul Cartei face cunoscut faptul că „Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; ea se sprijină pe principiul democraţiei şi principiul statului de drept. Ea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii Europene şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”.

La momentul lansării ideii de redactării a unei Carte a Drepturilor Fundamentale, nu i-au fixat şi statutul. Acesta trebuia să fie examinat ulterior, când textul ar fi fost adoptat definitiv, întrebarea era următoarea: Carta trebuia să fie integrată în tratate sau nu? Dacă ar fi fost inclusă în tratate ar fi dobândit o valoare juridică constrângătoare pentru statele şi instituţiile comunitare.

De aceea la Consiliul European de la Nisa s-a decis neîncorporarea Cartei în tratate, urmând ca examinarea problemei statutului juridic să aibă loc în cadrul dezbaterilor privind viitorul Europei din data de 1 ianuarie 2001. Carta Drepturilor Fundamentale a fost încorporată în Constituţia Europeană. În urma respingerii prin referendum, în Franţa şi în Olanda, în 2005, şi a perioadei de reflexie de doi ani, pe 23 iunie 2007, şefii de stat sau de guvern, reuniţi în Consiliu European, au decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a reprezentat un reper al dezvoltării evolutive a reglementărilor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor UE.

Drepturile cetăţenilor UE sunt enumerate în mod expres în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), specificându-se că lista nu este exhaustivă36. În plus, dreptul cetăţenilor UE de a se bucura, în ţările terţe, de protecţie din partea autorităţilor consulare şi diplomatice ale tuturor statelor membre este consacrat ca un drept individual clar la articolul 20 alineatul (2) litera (c) din TFUE şi dezvoltat la articolul 23 din TFUE, care, de asemenea, conferă Comisiei competenţa de a avea iniţiative legislative în acest domeniu. În plus, Tratatul de la Lisabona completează drepturile cetăţeneşti prin introducerea unui nou drept, de iniţiativă cetăţenească, care presupune că un milion de cetăţeni pot invita Comisia să prezinte propuneri legislative37. Noua definiţie a deputaţilor din Parlamentul European reafirmă perspectiva cetăţenilor, numindu-i „reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii” 38 , şi nu doar „reprezentanţi ai popoarelor din statele reunite în Comunitate”39.

Drepturile care decurg din statutul de cetăţean al UE sunt înscrise şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Această cartă, cu forţă juridică obligatorie, reprezintă un progres important în ceea ce priveşte angajamentul politic al UE în materie de drepturi fundamentale. În conformitate cu preambulul cartei, Uniunea „situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. Drepturile pe care le implică cetăţenia UE sunt ferm 36 Articolul 20 alineatul (2) din TFUE 37 Articolul 11 alineatul (4) din TUE 38 Articolul 14 alineatul (2) din TUE 39 Articolul 189 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene

18

ancorate în legislaţia primară a UE şi sunt dezvoltate în mod substanţial în legislaţia secundară. Persoanele care valorifică proiectul european prin extinderea unor aspecte ale vieţii lor dincolo de frontierele naţionale, prin intermediul călătoriilor, al studiilor, al contractelor de muncă, al căsătoriei, al pensionării, al achiziţionării sau moştenirii de bunuri, al dreptului de vot sau doar al cumpărăturilor efectuate electronic de la societăţi stabilite în alte state membre, ar trebui să se bucure pe deplin de drepturile conferite acestora prin tratate.

Cu toate acestea, rămâne un decalaj între normele de drept aplicabile şi realitatea cu care se confruntă cetăţenii în viaţa lor de zi cu zi, în special în situaţii transfrontaliere. Numărul mare de plângeri şi întrebări pe care le primeşte Comisia în fiecare an40, studiile recente de tip Eurobarometru, discuţiile cu părţile interesate, rezultatul unei consultări publice încheiate la 15 iunie 2010 şi o conferinţă privind „Drepturile cetăţenilor UE - calea de urmat”, care a avut loc pe 1 şi 2 iulie 2010, aduc dovezi ample ale numeroaselor obstacole care îngrădesc exercitarea drepturilor cetăţenilor.

Importanţa eficientizării în practică a statutului de cetăţean al UE a fost subliniată în mai multe rânduri. În raportul său intitulat „Cetăţenii şi aplicarea dreptului comunitar” din 8 iunie 200841, Alain Lamassoure, deputat în Parlamentul European, a ilustrat cu claritate obstacolele cu care se confruntă europenii, atunci când încearcă să îşi exercite drepturile. Raportul descrie diverse obstacole administrative şi concluzionează că politicile europene ar trebui să fie construite în jurul drepturilor şi nevoilor cetăţenilor UE şi să permită obţinerea de rezultate concrete.

În plus, în raportul Parlamentului European privind „Problematica şi perspectivele cetăţeniei europene” din 20 martie 200942 au fost detaliate obstacolele persistente în calea exercitării transfrontaliere a drepturilor. Prin intermediul raportului, Comisia a fost invitată să enumere aceste obstacole şi să facă propuneri concrete pentru rezolvarea lor, după consultarea societăţii civile. În cele din urmă, Programul de la Stockholm, care este programul de lucru al UE în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei pentru perioada 2010-2014, pune cetăţeanul în centrul politicilor europene în acest domeniu.

2.2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

europeni

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este o problemă deosebit de complexă luând în considerare evoluţia drepturilor şi libertăţilor, criteriile care au stat la baza diferitelor clasificări, trăsăturile epocilor în care s-a evidenţiat necesitatea clasificărilor, sistemele de drept în care au fost consacrate aceste drepturi şi libertăţi.

Drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în titlurile Cartei sunt recunoscute de Uniune şi sunt reglementate, după cum am arătat, în cadrul a şapte titluri:

(1) Demnitatea (dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate);

(2) Libertăţile (dreptul la libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o

40 În 2009, centrul de contact Europe Direct a primit 25 721 de întrebări de la cetăţeni privind aspecte transfrontaliere (legate de călătorii, vânzare sau cumpărare, studii în alte state membre sau legate de faptul de a munci sau a locui în alte state membre): raportul de activitate anual al centrului de contact Europe Direct pe anul 2009, disponibil la http://ec.europa.eu/europedirect/docs/statistics/edccreport_ year_2009_light.pdf . 41 http://www.alainlamassoure.eu/liens/975.pdf. 42 http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&reference=P6-TA-2009

19

familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);

(3) Egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integritatea persoanelor cu handicap);

(4) Solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul la negociere şi la acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorului);

(5) Cetăţenia (dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul la petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);

(6) Justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune) şi

(7) Dispoziţiile generale (domeniul de aplicare, întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor, nivelul de protecţie, interzicerea abuzului de drept).

Fără a intra amănunte care ar excede demersului nostru didactic, ne raliem opiniei de autoritate a prof. N. Diaconu 43 care, potrivit cu criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale propune următoarea clasificare a acestora: drepturi politice, libertăţi cu caracter economic şi drepturi garanţii.

Drepturile politice sunt acele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. Ele sunt exclusive pentru că se pot exercita numai de către cetăţeni, spre deosebire de alte drepturi sau libertăţi care sunt exercitate şi de străini ori apatrizi. Este firesc să aparţină numai cetăţenilor deoarece la guvernarea Uniunii sunt chemaţi să participe numai cetăţenii, persoane aparţinătoare politic şi juridic de statele membre din care fac parte şi implicit de teritoriul Uniunii.

Includem în această categorie: - dreptul de vot şi dreptul de a fi ales la alegerile locale – prevăzut în art.22, par.1

TFUE - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European – prevăzut

de art.22, par.2 TFUE. Libertăţile cu caracter economic este acea categorie formată din acele drepturi

şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, libertatea de circulaţie a lucrătorilor şi posibilitatea protecţiei acestora. Aici includem:

- dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de sejur – prevăzut în art.21 par.1 TFUE;

- libera circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă salariate – prevăzut de art. 45 TFUE;

- libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea şi administrarea intreprinderilor – prevăzut de art.49 alin.2 TFUE;

43 Nicoleta Diaconu, op.cit., p. 378;

20

Drepturile garanţii prin conţinutul lor, au rolul unor veritabile garanţii cu forţă juridică majoră având în vedere caracterul normei comunitare prin care sunt reglementate.

Din categoria drepturilor garanţii fac parte: - dreptul de petiţionare – art.24 alin.2 TFUE; - dreptul de a se adresa mediatorului european – prevăzut în art.24 alin.3 TFUE; După prezentarea clasificării operate de prof. N. Diaconu, se impune a fi făcută o

precizare necesară şi utilă. Ordinea enumerării nu trebuie interpretată ca o ierarhizare a acestora, toate drepturile şi libertăţile au aceeaşi importanţă, ele formează un tot unitar şi invizibil fiind reglementate prin norme comunitare cu aceiaşi forţă juridică şi anume prin norme cuprinse în izvoarele principale ale dreptului comunitar european.

2.3. Drepturile Politice

2.3.1. Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale este reglementat de

dispoziţiile art.22 par.1 TFUE. Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii cu rezidenţă într-un stat

membru al UE fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul membru în care are rezidenţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.

Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu (hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

Normele de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale sunt stabilite prin Directiva 94/80/CE44 a Consiliului din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii UE care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin.

Deciziile adoptate zilnic de către autorităţile locale în sferele economice, sociale şi culturale au o influenţă directă asupra cetăţenilor. Autorităţile locale reprezintă forma de guvernare cea mai apropiată de cetăţeni. Participarea la alegerile locale, fie pentru a alege, fie pentru a fi ales, este un drept fundamental prevăzut la articolul 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; în acest mod, cetăţenii se pot implica în viaţa democratică şi pot influenţa procesul decizional. În plus, o astfel de participare oferă cetăţenilor UE care îşi au reşedinţa în alt stat membru decât cel de origine ocazia de a se integra mai bine în viaţa politică şi socială a ţării-gazdă.

Deşi directiva a fost transpusă de toate statele membre, este necesar să se asigure aplicarea şi transpunerea corectă a dispoziţiilor acesteia pentru înlăturarea unei serii de obstacole care stau în calea exercitării depline a drepturilor electorale.

În scopul de a-şi proteja propriile interese suverane, statele membre pot stipula faptul că doar propriii lor cetăţeni pot fi aleşi în funcţii în cadrul organului executiv al unei unităţi guvernamentale locale. În temeiul unor dispoziţii privind alegerile naţionale, această participare la organele executive include voturi secrete în referendumuri individuale, care sunt considerate a fi diferite de alegerile generale pentru autorităţile locale. Cu toate acestea, posibilitatea ca resortisanţii altor state membre să îşi exercite dreptul de a fi ales nu trebuie să fie afectat într-un mod nejustificat. În ceea ce priveşte participarea la alegerile locale, toţi cetăţenii Uniunii sunt în esenţă trataţi ca resortisanţi.

Pot fi invocate derogări – de exemplu o perioadă minimă de rezidenţă mai lungă drept condiţie de participare la alegerile locale – de către statele membre în care proporţia

44 JO L 368, 31.12.1994, p. 38

21

de cetăţeni UE care nu sunt resortisanţi ai statului respectiv şi care sunt eligibili pentru a alege şi pentru a fi aleşi depăşeşte 20 % din totalul corpului electoral; această derogare se aplică în prezent în Luxemburg şi în cazul anumitor unităţi guvernamentale din Belgia.

Prin art. 3 din directivă se garantează cetăţenilor UE neresortisanţi care îndeplinesc condiţiile de care depinde dreptul de a alege şi de a fi ales al resortisanţilor, în conformitate cu legislaţia statului membru de reşedinţă, dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale în statul membru de reşedinţă. La art. 4 se prevede că, atunci când pentru resortisanţii statului membru există condiţia de a avea reşedinţa pe teritoriul naţional pe o durată minimă, se consideră că alegătorii şi persoanele eligibile în alegerile locale îndeplinesc această condiţie dacă au locuit pe o durată echivalentă în alte state membre.

În anumite state membre45, se pare că dispoziţiile articolelor 3 şi 4 ale directivei au fost transpuse în mod incorect: în aceste state membre, cetăţenii UE neresortisanţi primesc dreptul de a alege sau de a fi aleşi la alegerile locale numai după o perioadă minimă de şedere pe teritoriul statului membru respectiv, fără ca această cerinţă să fie impusă resortisanţilor. În plus, în această legislaţie nu se prevede posibilitatea să se considere că, în cazul în care dreptul de vot este condiţionat de o perioadă minimă de şedere, cetăţenii UE neresortisanţi au îndeplinit această cerinţă, inclusiv în cazul în care şi-au avut reşedinţa, pentru perioada respectivă, în alte state membre, în afara statului membru de reşedinţă. Într-un stat membru există prevederi conform cărora un alegător trebuie să îşi depună cererea de înscriere pe lista electorală în termen de 30 de zile de la primirea dreptului de alegător.

Aceasta pare să constituie o discriminare între resortisanţii statului membru respectiv şi cetăţenii UE neresortisanţi. Ziua de începere a acestui termen este diferită: pentru resortisanţi, termenul începe de la data împlinirii vârstei de vot; pentru neresortisanţi, acest termen începe de la data înregistrării ca persoane cu reşedinţa în statul membru respectiv. Se pare că prevederea respectivă are consecinţe diferite pentru resortisanţi şi pentru cetăţenii UE neresortisanţi.

La articolul 7 se prevede că fiecare cetăţean al UE îşi exercită dreptul de vot la alegerile locale desfăşurate în statul membru de reşedinţă dacă a solicitat acest drept. Majoritatea statelor membre (Austria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Ţările de Jos, România, Slovacia, Slovenia şi Suedia) adoptă un sistem mai avantajos de înscriere automată pe lista electorală. Acest sistem permite cetăţenilor să voteze fără a fi nevoiţi să depună o cerere pentru a fi înregistraţi într-un termen obligatoriu.

În conformitate cu articolul 8 din directivă, a) statele membre iau măsurile necesare pentru a permite alegătorului să fie înscris pe lista electorală în timp util înaintea scrutinului; b) cetăţenii neresortisanţi care solicită să fie înscrişi pe lista electorală au obligaţia de a aduce aceleaşi dovezi precum un resortisant în această ţară; c) statul membru poate impune ca cetăţeanul neresortisant să prezinte un document de identitate valabil şi o declaraţie oficială care să precizeze cetăţenia sa şi adresa acestuia în statul membru de reşedinţă.

Statele membre trebuie să îndeplinească anumite obligaţii care sunt prevăzute în directivă şi care vizează facilitarea înscrierii cetăţenilor UE pe lista electorală. În urma plângerilor individuale primite din partea cetăţenilor, Comisia s-a aflat, în 2010, în legătură cu două state membre în care cetăţeni ai UE, angajaţi ai unor organisme internaţionale cu sediul în statele membre respective, au întâmpinat obstacole în exercitarea drepturilor lor electorale. Conform legislaţiei naţionale, aceşti cetăţeni rezidenţi nu beneficiau de dreptul

45 în 2012 Comisia analiza cazul Lituaniei şi cel al Sloveniei. Autorităţile slovene au informat de curând Comisia că sunt de acord să îşi modifice legislaţia naţională pentru a asigura conformitatea deplină cu directiva.

22

de a fi înscrişi pe lista electorală. În urma contactelor cu Comisia, aceste state membre şi-au modificat legislaţia de curând, înlăturând obstacolele identificate46.

2.3.2. Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European este

consacrat prin dispoziţiile art.22 par.2 TFUE. Procedurile pentru alegerea Parlamentului European sunt guvernate atât de

legislaţia europeană, care defineşte normele comune pentru toate statele membre, cât şi de dispoziţii naţionale specifice, care variază de la un stat membru la altul. Dispoziţiile comune stabilesc principiul reprezentării proporţionale şi incompatibilităţile cu mandatul de deputat în Parlamentul European. Numeroase alte dispoziţii importante, cum ar sistemul electoral sau numărul circumscripţiilor, sunt prevăzute de legislaţiile naţionale.

Normele privind eligibilitatea candidaţilor au cunoscut modificări substanţiale pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare.

Astfel, s-a pornit de la varianta clasică pentru forurile organizaţiilor internaţionale, aceea de a se folosi metoda desemnării de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora, şi s-a ajuns l-a sfârşitul anilor '70 la soluţia alegerilor directe de către populaţia ţărilor membre a reprezentanţilor săi.

Începând cu anii 1960, Parlamentul şi-a exprimat în mod repetat opinia cu privire la aspectele legate de legea electorală în rapoarte, rezoluţii, precum şi în întrebările scrise şi orale, şi a înaintat propuneri în conformitate cu articolul 138 din Tratatul CEE. De exemplu, Parlamentul a adoptat trei rezoluţii, în 1991, 1992 şi 1993, privind stabilirea unei proceduri electorale uniforme, însă Consiliul nu le-a considerat propuneri în temeiul articolului 138, adoptând în orice caz doar propunerea privind atribuirea locurilor între statelor membre.

Parlamentul a înaintat pentru prima dată o propunere în domeniul schimbării modalitătii de selectare a membrilor săi la 17 mai 1961 (raportul Dehousse), iar în 1963 şi în 1969 au fost adoptate rezoluţiile ulterioare, dar fără rezultat.

Noi propuneri ale Parlamentului au fost adoptate în ianuarie 1976. Prevederile referitoare la o procedură electorală uniformă au reprezentat una dintre pietrele de încercare ale tratatului.

Proiectul prezentat de către Parlament propunea un mandat pe cinci ani, în scopul de a-i face pe membri să voteze şi să aleagă pe considerente individuale şi personale, şi nu ca urmare a unor instrucţiuni sau dispoziţii primite, iar calitatea de eurodeputat să fie compatibilă cu calitatea de parlamentar al unui stat membru, şi nu cu aceea de membru în cadrul guvernului naţional sau in cadrul Comisiei Europene.

La 20 septembrie 1976, Consiliul a adoptat „Actul relativ In alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct", respectând propunerea Parlamentului în mai multe privinţe. Cea mai importantă deosebire privea problema delicată a numărului şi a distribuţiei locurilor între statele membre. Parlamentul avea la acea dată 410 deputaţi.

Deşi primele alegeri directe pentru PE au fost programate iniţial pentru mai-iunie 1978 ele au fost amânate cu un an şi au avut loc in 1979. Astfel, Comunitatea Europeană devenea singura organizaţie internaţională care a cunoscut vreodată, în cadrul propriilor structuri, o adunare direct aleasă de cetăţeni. Situaţia nu se regăseşte niciunde în lume şi în niciun alt moment al istoriei47. 46 Vezi Raportul comisie către Parlamentul European şi Consiliul privind aplicarea Directivei 94/80/CE de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin - Bruxelles, 9.3.2012 COM(2012) 99 final 47 Anamaria Groza, op. cit., p. 202.

23

In 1982, Parlamentul European a adoptat o rezolutie prin care se pronuna în favoarea unei proceduri electorale uniforme, dar Anglia s-a opus generalizării scrutinului reprezentării proporţionale. In 1991, prin adoptarea asa-numitului „Raport Gucht", Parlamentul a subliniat necesitatea armonizarii elementelor esenţiale ale procedurii electorale, fără să impună norme electorale unice48.

Un nou moment important în modul de alegere a deputaţilor europeni l-a constituit Tratatul de la Maastricht. Acesta aducea pe scena dreptului primar european, aşa cum am mai amintit, noţiunea de cetăţenie europeană şi drepturile legate de aceasta. Printre ele şi acela că pe lângă dreptul de a candida, orice cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a vota în ţara sa de reşedinţă.

În 1997, Comisia pentru afaceri instituţionale din cadrul PE a decis să elaboreze un raport care a dat naştere unei rezoluţii privind o propunere de procedură electorală uniformă. Decizia Consiliului din 25 iunie şi 23 septembrie 2002 include, în linii mari, propunerea PE, însă nu preia propunerea de stabilire a unei circumscripţii europene unice pentru alegerea a 10% din locuri. În prezent, circumscripţia europeană face încă obiectul dezbaterilor atât la nivel de comisii, cât şi în plen. Intenţia este de a adopta o poziţie a Parlamentului în vederea deschiderii negocierilor cu Consiliul.

In ceea ce priveşte data alegerilor, toate cele desfăşurate până în 2004 au fost organizate în luna iunie. Un act din 2002 oferă un cadru pentru eventuale modificări ale datei alegerilor.

In prezent, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin noul Tratat de reformă de la Lisabona, prevede în art. 22 că „orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi are reşedinţa” iar în art.223 că:

„(1) Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre.

Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun, stabileşte dispoziţiile necesare. Respectivele dispoziţii intră în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale.

(2) După avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiilor membrilor săi. Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la orice regulă şi orice condiţie referitoare la regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri".

Alegerile trebuie să se bazeze pe principiul reprezentării proporţionale şi să utilizeze fie sistemul listelor, fie votul transferabil unic (Decizia Consiliului 2002/772/CE, Euratom).

Sistemul electoral În temeiul Deciziei Consiliului din 2002, toate statele membre sunt în prezent

obligate să utilizeze un sistem bazat pe principiul reprezentării proporţionale. Listele care nu reuşesc, de exemplu, să obţină 5% din voturile din Germania sau Franţa, sau 4% din Austria, Italia sau Suedia, sunt excluse de la atribuirea locurilor. Până la alegerile din 1994, Regatul Unit a utilizat sistemul scrutinului majoritar (cu excepţia Irlandei de Nord, unde se aplica deja principiul reprezentării proporţionale). Majoritatea noilor state membre aplică

48 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 76.

24

pragul de 5% sau 4%. Curtea Constituţională a Germaniei a declarat recent că pragul de 5% pentru alegerile europene este neconstituţional.

La alegerile europene, majoritatea statelor membre joacă rolul de circumscripţie unică. Totuşi, patru state membre (Franţa, Irlanda, Italia şi Regatul Unit) şi-a împărţit teritoriul naţional în mai multe circumscripţii regionale.

Incompatibilităţi Funcţia de deputat european este incompatibilă cu cea de membru al Comisiei,

judecător, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie, membru al Curţii de Conturi, membru al Comitetului Economic şi Social, membru al comitetelor sau al organismelor create în conformitate cu tratatele comunitare în scopul gestionării fondurilor Comunităţilor sau al efectuării unei sarcini administrative directe şi permanente, membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului director sau angajat al Băncii Europene de Investiţii şi agent sau funcţionar activ al instituţiilor Comunităţilor Europene sau al organismelor specializate ataşate acestora.

Decizia Consiliului din 2002 a adăugat incompatibilităţi suplimentare: membru al Tribunalului de Primă Instanţă, membru al Consiliului de administraţie al Băncii Centrale Europene, Ombudsmanul Comunităţilor Europene şi, în special, membru al unui parlament naţional.

Votul neresortisanţilor în ţara gazdă. Vârsta minimă la care se poate vota este de 18 ani în toate statele membre, cu

excepţia Austriei, unde această vârstă este de 16 ani. Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, are acum dreptul (articolul 22 din Tratatul TFUE) să voteze la alegerile pentru PE în statul în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului în cauză. Cu toate acestea, conceptul de reşedinţă variază încă de la un sistem electoral naţional la altul.

Anumite ţări (Finlanda, Franţa, România, Polonia, Estonia şi Slovenia) cer ca alegătorii să îşi aibă domiciliul sau reşedinţa stabilă pe teritoriul electoral, altele (Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Regatul Unit, Cipru, Slovacia şi Suedia) le impun să locuiască în mod obişnuit acolo, iar altele (Belgia, Republica Cehă) cer ca alegătorii să fie înscrişi în registrul de evidenţă a populaţiei.

Votul neresortisanţilor în ţara de origine În Regatul Unit, dreptul de a alege al cetăţenilor care trăiesc în străinătate se

limitează la funcţionarii guvernamentali şi la membrii forţelor armate, precum şi la cetăţenii care şi-au părăsit ţara cu mai puţin de cincisprezece ani în urmă, cu condiţia ca aceştia să prezinte o declaraţie autorităţilor competente. Belgia, Danemarca, Grecia, Italia şi Portugalia oferă dreptul la vot doar resortisanţilor care trăiesc pe teritoriul unui stat membru al UE. Austria, Ţările de Jos, Spania, Finlanda, Franţa şi Suedia le acordă resortisanţilor lor dreptul de a vota indiferent de ţara de reşedinţă. Germania acordă acest drept cetăţenilor care au trăit într-o altă ţară pentru o perioadă mai mică de douăzeci şi cinci de ani. În Bulgaria, Irlanda şi Slovacia, dreptul la vot le este rezervat cetăţenilor Uniunii care îşi au domiciliul pe teritoriul naţional.

Condiţii de eligibilitate Iniţial, candidaţii trebuiau să fie cetăţeni ai statului membru în care doreau

să îşi depună candidatura, iar în cazul altor state membre era necesar să aibă domiciliul pe teritoriul acelui stat49.

49 O primă excepţie a fost Italia, care, în 1989, accepta deja candidaţi din orice ţară membră a Uniunii Europene, permiţând astfel liderului liberal britanic David Steel să candideze in cadrul circumscripţiei Italiei Centrale, dar şi politologului francez Maurice Duverger să fie ales pe listele Partidului Comunist. Marea Britanie a constituit şi ea o excepţie, permiţând oricărui cetăţean al statelor membre ale Commonwealth-ului şi oricărui cetăţean irlandez să candideze (precum şi în cadrul alegerilor pentru parlamentul naţional), permiţându-le astfel Christinei Crawley (cetăţean irlandez la momentul respectiv) şi Anitei Pollack (cetăţean australian) să fie alese în 1984,

25

Normele privind eligibilitatea diferă încă in multe alte privinţe. Vârsta minimă este de 18 ani în Austria, Danemarca, Spania, Finlanda, Suedia, Ungaria, Germania, Ţările de Jos, Luxemburg, Portugalia, Malta şi Slovenia, de 21 de ani în Belgia, Estonia, Grecia, Republica Cehă, Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Regatul Unit, de 23 de ani în Franţa şi România şi, respectiv, de 25 de ani în Italia şi Cipru.

Privitor la reşedinţă, în Luxemburg este necesară o perioadă de reşedinţă de cel puţin doi ani pentru ca un resortisant comunitar să poată candida la alegerile pentru Parlamentul European. În plus, lista nu poate cuprinde o majoritate de candidaţi care nu sunt de cetăţenie luxemburgheză. În majoritatea statelor membre, există o cerinţă de reşedinţă drept condiţie pentru eligibilitatea la alegeri.

În anumite state membre (Danemarca, Germania, Grecia, Estonia, Germania, Ţările de Jos, Suedia şi Republica Cehă), partidele şi organizaţiile politice sunt singurele care pot depune candidaturi. În celelalte ţări, candidaturile pot fi înaintate dacă întrunesc un anumit număr de semnături sau grupează un anumit număr de alegători, iar, în anumite cazuri (Grecia, Ţările de Jos Letonia, Slovacia şi Regatul Unit), este necesară depunerea unei garanţii. În Irlanda şi Italia, candidaţii pot să se prezinte individual dacă reunesc un anumit număr de semnături.

Conform tradiţiilor naţionale, alegerile europene din 2009 au avut loc: - joi, 4 iunie, în Ţările de Jos şi Regatul Unit, - vineri, 5 iunie, în Republica Cehă şi Irlanda, - sâmbătă, 6 iunie, în Republica Cehă (două zile), Italia, Cipru, Letonia, Slovacia şi

Malta, - duminică, 7 iunie, în toate celelalte ţări.

Alegerile din 2004 s-au desfăşurat la 10 şi 13 iunie. Următoarele alegeri vor avea loc în iunie 2014.

Cu privire la opţiunea alegătorilor de a schimba ordinea candidaţilor pe listele electorale, în anumite state (Germania, Spania, Franţa, Grecia şi Portugalia), alegătorii nu pot schimba ordinea în care candidaţii figurează pe listele electorale. În alte state (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi Suedia), ordinea de pe liste poate fi schimbată prin voturi transferabile. În Luxemburg, alegătorii pot vota chiar candidaţi de pe liste diferite. În Suedia, alegătorii pot, de asemenea, adăuga sau elimina nume de pe liste. Sistemul de liste nu se aplică în Irlanda, Malta şi Irlanda de Nord.

Cu privire la Verificarea rezultatelor alegerilor şi normele privind campaniile electorale, în Danemarca, Germania şi Luxemburg, parlamentul naţional verifică rezultatele alegerilor, iar în Slovacia, Adunarea Naţională confirmă alegerea deputaţilor europeni.

În Austria, Belgia, Finlanda, Italia, Irlanda, Slovenia, Republica Cehă, Estonia şi Regatul Unit acest lucru este făcut de instanţele judecătoreşti, în timp ce în Germania există ambele posibilităţi: parlamentul efectuează verificările, însă contestaţiile pot fi transmise Curţii Constituţionale care verifică deciziile parlamentului. În Spania, verificarea scrutinului se realizează de către Biroul Electoral Central. În Portugalia şi Suedia, această sarcină revine unei comisii de verificare. În Franţa, Consiliul de Stat are competenţa de a soluţiona litigiile legate respectiv în şi 989 ca membre în Parlamentul European din partea Partidului Laburist. Directiva 93/.109/CE din 6 decembrie 1993 (de implementare a articolului 813 din 'Tratatul de la Maastricht) permite oricărui cetăţean al Uniunii Europene să candideze în ţara de reşedinţă, în aceleaşi condiţii cu ale cetăţenilor acelui stat. O derogare temporară a fost acordată iniţial Luxemburgului, ca urmare a numărului extrem de ridicat de rezidenţi străini, vezi Richard Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton, op. cit., p. 20

26

de alegeri, dar şi ministrul de interne, dacă acesta sau aceasta consideră că formele şi condiţiile juridice obligatorii nu au fost respectate.

În majoritatea statelor membre, normele privind companiile electorale (fondurile autorizate, timpul de antenă, publicarea rezultatelor sondajelor) sunt aceleaşi ca pentru alegerile naţionale.

Cu privire la ocuparea locurilor devenite vacante în cursul unui mandat electoral În anumite state membre (Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi Portugalia) locurile devenite vacante prin demisie sunt alocate primilor candidaţi nealeşi de pe liste (eventual după permutare, în funcţie de voturile obţinute de diferiţii candidaţi). În Belgia, Irlanda, Germania şi Suedia, locurile vacante sunt alocate supleanţilor. În Spania şi Germania, dacă nu există supleanţi, se ia în calcul ordinea candidaţilor pe liste. În Regatul Unit, au loc alegeri parţiale. În Grecia, locurile vacante sunt alocate supleanţilor de pe aceeaşi listă; dacă nu există suficienţi supleanţi, au loc alegeri parţiale. În unele state membre (şi anume în Austria şi Danemarca), deputaţii în Parlamentul European au dreptul de a se reîntoarce în Parlament de îndată ce motivul plecării lor nu mai este valabil.

Există diferite norme privind durata campaniei şi cheltuielile de campanie electorala, precum şi norme privind folosirea banilor publici pentru acoperirea anumitor cheltuieli de campanie ale unor partide.

Un alt act important comunitar cu privire la modul de alegere al eurodeputaţi lor este Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993. Ea se deschide cu definirea unor termeni, după cum urmează:

„alegeri pentru Parlamentul European'' înseamnă alegerile prin vot universal direct ale reprezentanţilor in Parlamentul Europeni, în conformitate cu Actul din 20 septembrie 1976,

„teritoriu electoral" înseamnă teritoriul unui stat membru în care, în conformitate cu actul citat anterior şi, în acest cadru, cu legea electorală din acest stat membru, reprezentanţii în Parlamentul European sunt aleşi de către populaţia acestui stat membru;

„stat membru de reşedinţă" înseamnă statul membru în care cetăţeanul Uniunii are reşedinţa fără a avea cetăţenia acestuia;

„stat membru de origine'' înseamnă statul membru în care cetăţeanul Uniunii este resortisant;

„alegătorul comunitar" înseamnă orice cetăţean al Uniunii care are dreptul de a alege pentru Parlamentul European în statul membru de reşedinţă;

„persoana eligibilă comunitar'' înseamnă orice cetăţean al Uniunii care are drept de a fi ales în Parlamentul European în statul membru de reşedinţă;

„listă electorală" înseamnă registrul oficial al tuturor alegătorilor cu drept de a alege într-o anumită circumscripţie sau colectivitate locală, întocmit şi actualizat de către autoritatea competentă în conformitate cu dreptul electoral al statului membru de reşedinţă sau registrul de evidenţă a populaţiei, dacă acesta face referire la calitatea de alegător;

„zi de referinţă" înseamnă ziua sau zilele în care cetăţenii Uniunii trebuie să îndeplinească, în conformitate cu dreptul statului membru de reşedinţă, condiţiile impuse pentru a fi alegător sau persoană eligibilă în acest stat;

„declaraţie oficială" înseamnă actul emis de persoana în cauză şi a cărui inexactitate este pasibilă de sancţiuni, în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

În cazul în care resortisantii statului membru de reşedinţă, pentru a fi aleşi, trebuie să fi dobândit cetăţenia cu o perioadă de timp minimă înainte, se consideră că cetăţenii

27

Uniunii au îndeplinit această condiţie dacă au obţinut cetăţenia unui stat membru cu aceeaşi perioadă de timp înainte.

Alegătorul comunitar îşi exercită dreptul de a alege fie în statul membru de reşedinţă, fie în statul membru de origine. Nimeni nu poate vota mai mult de o dată în timpul aceloraşi alegeri.

Nimeni nu poate fi candidai în mai mult de un stat membru, în timpul aceloraşi alegeri.

În cazul în care resortisantii statului membru de reşedinţă, pentru a fi alegători sau persoane eligibile, trebuie să aibă reşedinţa pe teritoriul electoral pe o perioadă de timp minimă, se consideră că alegătorii şi persoanele eligibile comunitar îndeplinesc această condiţie, dacă au avut reşedinţa în alte state membre o perioadă de timp echivalentă. Această dispoziţie se aplică fără a aduce atingere condiţiilor specifice legate de durata rezidenţei într-o circumscripţie sau colectivitate locală determinată.

Orice cetăţean al Uniunii care are reşedinţa intr-un stat membru, fără a avea cetăţenia acestuia şi care, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti individuale în materie civilă sau penală, este decăzut din dreptul de a fi ales fie în temeiul dreptului statului membru, fie al dreptului statului membru de origine, este exclus de la exercitarea acestui drept în statul membru de reşedinţă în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.

Candidatura oricărui cetăţean al Uniunii la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru de reşedinţă, este declarată inadmisibilă în cazul în care, acest cetăţean nu poate prezenta adeverinţa menţionată în articolul 10, alineatul (2) din Directivă.

Statul membru de reşedinţă se poate asigura că cetăţeanul Uniunii Europene care şi-a manifestat voinţa de a-şi exercita dreptul de a alege pe teritoriul său nu este decăzut din acest drept prin efectul unei hotărâri judecătoreşti individuale în materie civilă sau penală în statul membru de origine.

Statul membru de reşedinţă poate notifica declaraţia statului membru de origine. In acelaşi scop, informaţiile utile şi în mod normal disponibile din partea statului de origini' se transmit în formele şi la termenele corespunzătoare; aceste informaţii nu pot conţine decât indicaţiile strict necesare pentru aplicarea legislaţiei comunitare cu privire la alegerile europene şi nu pot fi utilizate decât în acest scop. în cazul în care informaţiile transmise infirmă conţinutul declaraţiei, statul membru de reşedinţă ia măsurile necesare pentru a împiedica persoana în cauză să voteze.

De asemenea, statul membru de origine poate transmite către statul membru de reşedinţă, în formele şi la termenele corespunzătoare, toate informaţiile necesare punerii în aplicare a reglementărilor prezentate mai sus.

Alegătorul comunitar îşi exercită dreptul de a alege in statul membru de reşedinţă dacă şi-a manifestat voinţa în acest sens.

În cazul în care votul este obligatoriu in statul membru de reşedinţă, această obligaţie se aplică alegătorilor comunitari care şi-au manifestat voinţa în acest sens.

Pentru a fi înscris pe lista electorală, alegătorul comunitar are obligaţia de a aduce aceleaşi dovezi ca şi un alegător resortisant. Intre altele, el are obligaţia de a da o declaraţie oficială care să precizeze:

cetăţenia şi adresa pe teritoriul electoral al statului membru de reşedinţă; după caz, în ce colectivitate locală sau circumscripţie din statul membru de

origine a fost înscris ultima dată pe lista electorală şi că nu îşi va exercita dreptul de a alege decât în statul membru de reşedinţă. De asemenea, statul membru de reşedinţă poate impune alegătorului comunitar: să precizeze în declaraţia menţionată mai sus că nu este decăzut din dreptul de

a alege în statul membru de origine; să prezinte un document de identitate valabil şi

28

să precizeze data de la care este rezident în acest stat sau într-un alt stat membru.

Alegătorii comunitari care au fost înscrişi pe lista electorală rămân înscrişi pe această listă în aceleaşi condiţii ca şi alegătorii resortisanţi, până când solicită să fie radiaţi, sau până când sunt radiaţi din oficiu, pentru că nu mai întrunesc condiţiile necesare pentru exercitarea dreptului de a alege.

La depunerea declaraţiei de candidatură, fiecare persoană eligibilă comunitar are obligaţia de a aduce aceleaşi dovezi ca şi un candidat resortisant. De asemenea, aceasta dă o declaraţie oficială care să precizeze:

cetăţenia şi adresa sa pe teritoriul electoral al statului membru de reşedinţă; că nu este, simultan, candidat la alegerile pentru Parlamentul European într-un

alt stat membru; în ce colectivitate locală sau circumscripţie din statul membru de origine a fost

înscris ultima dată pe lista electorală, după caz. Persoana eligibilă comunitar are obligaţia de a prezenta, de asemenea, o dată cu

depunerea candidaturii sale, o adeverinţă din partea autorităţilor administrative competente din statul membru de origine, care să certifice că nu este decăzută din dreptul de a fi aleasă în acest stat membru, sau că o asemenea decădere nu este cunoscută de către aceste autorităţi.

De asemenea, statul membru de reşedinţă poate impune ca persoana eligibilă comunitar să prezinte un document de identitate valabil; de asemenea, el poate solicita ca aceasta să precizeze şi data de la care a devenit resortisant al unui stat membru.

Statul membru de reşedinţă îl informează pe cel interesat despre rezultatul cererii sale de înscriere pe lista electorală sau despre decizia privind admisibilitatea candidaturii sale.

În caz de refuz al înscrierii pe lista electorală sau al respingerii candidaturii, persoana în cauză poate introduce acţiunile de recurs prevăzute de legislaţia statului membru de reşedinţă pentru cazuri identice în care sunt implicaţi alegătorii şi persoanele eligibile care sunt resortisanţi.

Statul membru de reşedinţă trebuie să informeze în timp util şi în formele corespunzătoare, pe alegătorii comunitari şi pe persoanele eligibile comunitar, despre condiţiile şi normele de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi aleşi în acest stat.

Statul membru de origine trebuie să ia, în conformitate cu legislaţia sa internă, măsurile necesare în scopul evitării votului dublu şi candidaturii duble a resortisanţilor săi.

După cum se poate vedea din reglementările Directivei, ea permite derogarea de la principiul egalităţii de tratament între alegătorii resortisanţi ai unui stat membru şi cei care nu au cetăţenia acestui stat, atunci când există probleme specifice statului respectiv, care să justifice derogarea în cauză. Acesta este cazul atunci când proporţia cetăţenilor Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru fără a poseda cetăţenia acestuia şi care au împlinit vârsta de vot depăşeşte semnificativ media la nivelul Uniunii.

Derogarea este prevăzută la articolul 14, alineatul (1), primul paragraf şi prevede că dacă într-un stat membru, proporţia cetăţenilor Uniunii care au reşedinţa în statul respectiv fără a poseda cetăţenia acestuia şi care au împlinit vârsta de vot, depăşeşte 20% din totalul cetăţenilor Uniunii cu vârstă de vot şi care au reşedinţa în statele membre, acesta poate rezerva, prin derogare de la articolele 3, 9 şi 10:

dreptul de a alege pentru alegătorii comunitari care au reşedinţa în acest stat membru pe o durată minimă care nu poate depăşi cinci ani;

dreptul de a fi ales pentru persoanele eligibile comunitar care au reşedinţa în acest stat membru pe o durată minimă care nu poate depăşi zece ani;

Singurul stat membru care a solicitat derogarea prevăzută Ia articolul 14, alineatul (1) este Marele Ducat de Luxemburg. Legislaţia acestui stat prevede că, pentru a putea fi

29

alegător, resortisantii unui alt stat membru al Uniunii trebuie să aibă domiciliul în Marele Ducat de Luxemburg şi să fi avut reşedinţa la domiciliul respectiv, cel puţin timp de cinci ani în momentul cererii de înscriere pe lista electorală.

Legislaţia luxemburgheză prevede de asemenea, că alegătorii şi persoanele eligibile comunitar care, din cauza reşedinţei acestora în afara ţării de origine sau din cauza duratei, nu au dreptul de a alege sau respectiv, de a fi aleşi, nu trebuie să fie supuşi condiţiilor de durată a rezidenţei, stipulată in lege.

Condiţia care trebuie îndeplinită pentru a beneficia de o derogare, astfel cum este menţionată la articolul 14, alineatul (1), este că „proporţia cetăţenilor Uniunii care an reşedinţa în statul membru respectiv fără a poseda cetăţenia acestuia şi care au împlinit vârsta de vot, depăşeşte 20% din totalul cetăţenilor Uniunii cu vârsta de vot şi care au reşedinţa în statele membre".

Articolul 14, alineatul (3), al doilea paragraf, prevede că statele membre care adoptă dispoziţiile derogatorii în conformitate cu alineatul (1), furnizează Comisiei toate informaţiile necesare în acest sens.

Printr-o scrisoare, autorităţile luxemburgheze au comunicat Comisiei datele necesare, de unde rezultă că, la 1 ianuarie 2007, numărul de cetăţeni ai Uniunii cu vârsta de vot şi cu reşedinţa în Luxemburg, dar care nu posedă cetăţenia era de 135 400, în timp ce numărul total de cetăţeni ai Uniunii, inclusiv persoanele cu cetăţenie luxemburgheză, cu vârsta de vot şi cu reşedinţa în Luxemburg era de 357 500.

În consecinţă, proporţia cetăţenilor Uniunii cu vârstă de vot şi cu reşedinţa în Luxemburg, dar fără a poseda cetăţenia acestui stat membru, reprezenta 37,87% din numărul total de cetăţeni ai Uniunii cu vârstă de vot şi cu reşedinţa în Luxemburg la data de 1 ianuarie 2007. Această proporţie este net superioară pragului fixat în directivă, adică 20%, şi nu există motive de a presupune că situaţia s-ar fi schimbat de atunci.

Comisia a conchis în cadrul unui Raport, că motivele care justificau acordarea derogării pentru Marele Ducat de Luxemburg, în temeiul articolului 19, alineatul (2) din tratat şi articolul 14, alineatul (1) d in directivă sunt încă valabile.

30

2.4. Drepturile şi libertăţile cu caracter economic 2.4.1. Dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de sejur sunt consacrate în art.21

par.1 TFUE. Libera circulaţie a lucrătorilor este un principiu fundamental înscris la articolul 45 din

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Ulterior, legislaţia secundară a UE şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie au dezvoltat acest principiu.

Libertatea de circulaţie a persoanelor constituie expresia cea mai uşor perceptibilii a apartenenţei la un spaţiu european comun, fără bariere interne. Având în vedere dispoziţiile Tratatului de la Roma, se poate spune că libera circulaţie a persoanelor a fost unul dintre obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieţei comune.

Beneficiarii libertăţii de circulaţie au fost lucrătorii salariaţi50 şi membrii de familie ai acestora. Dreptul la liberă circulaţie a fost subordonat naţionalităţii unuia dintre statele membre UE, acestea din urmă determinând în mod suveran condiţiile în care se acorda naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate.

Conceptul de libera circulaţie a persoanelor s-a modificat în timp. În ultimii 40 de ani, principiul liberei circulaţii a persoanelor s-a dezvoltat în mod

constant pentru a include toţi cetăţenii UE. Acesta este unul dintre cele mai importante şi apreciate drepturi individuale ale cetăţenilor UE. Studii efectuate în 2010 au arătat că aproximativ nouă din 10 cetăţeni ai UE ştiu că au acest drept şi că îl consideră „firesc”, pornind de la premisa că acesta este un drept fundamental pe care îl au în calitate de cetăţeni ai UE. În 2009, aproximativ 11,7 milioane de cetăţeni ai UE trăiau în alt stat membru, în timp ce unele studii arată că multe alte persoane ar putea să îşi exercite acest drept la un moment dat în timpul vieţii lor. În timp ce peste jumătate (54 %) dintre cetăţenii intervievaţi în 2009 nu erau interesaţi să lucreze în alt stat membru sau considerau că această opţiune presupunea prea multe obstacole, aproape unu din cinci europeni (17 %) aveau în vedere în mod efectiv ca, în viitor, să lucreze în străinătate51.

Dacă iniţial se avea în vedere numai libera circulație a persoanelor individuale considerate fie agenţi economici, angajaţi sau prestatori de servicii, implicaţiile conceptului s-au extins ulterior în legătură cu ideea de cetăţean ai Uniunii in mod independent de activitatea economica sau de alte deosebiri de naţionalitate.

În 2009, din totalul plângerilor referitoare la funcţionarea pieţei interne, cele mai multe (38%) vizau aspecte legate de şederea în alt stat membru50. Această cifră arată că cetăţenii UE au cunoştinţă de acest drept şi că se confruntă cu multe obstacole în exercitarea lui.

Cetăţenii UE încă se mai confruntă cu dificultăţi şi întârzieri inacceptabile atunci când încearcă să obţină certificate de înregistrare: adesea, li se cere să depună documente suplimentare (de exemplu, facturi de electricitate), care nu sunt prevăzute de normele UE. În conformitate cu legislaţia UE, cetăţenii acesteia care nu sunt activi din punct de vedere economic trebuie să aibă „resurse economice suficiente” pentru a locui în alt stat membru pentru o perioadă mai lungă de trei luni. Mai multe state membre aplică

50 Se desfăşoară o activitate salarială chiar şi atunci când activitatea nu este decât ocazională şi remunerarea este inferioară minimului legal,fiind suficient ca activitatea să fie efectivă şi nu pur şi simplu voluntară. 51 Eurobarometru Flash 337 „Mobilitate geografică şi mobilitatea pieţei forţei de muncă”, noiembrie - decembrie 2009.

31

normele UE în mod incorect, întrucât acestea utilizează sume fixe drept criteriu pentru a acorda dreptul la şedere sau nu iau în considerare circumstanţele individuale.

În prezent, după intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile in materia liberei circulaţii a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părţii, a III-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, se împart în două capitole: Capitolul I - Lucrătorii şi Capitolul II - Dreptul de stabilire.

2.4.2. Libera circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă

salariate este consacrat de art.45 TFUE care reglementează următoarele aspecte: - asigurarea exercitării liberei circulaţii a forţei de muncă în interiorul Uniunii - abolirea oricărei discriminări bazate pe motiv de cetăţenie între lucrătorii

statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.

- sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:

de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă; de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată

în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

Dispoziţiile amintite anterior nu se aplică, însă, încadrării în administraţia publică. Art. 45 TFUE şi Regulamentul 1612/68 conferă noţiunii de „lucrător" o sferă

largă, potrivit criteriului obiectiv al relaţiei de muncă. Trăsătura distinctivă a relaţiei de muncă este aceea că o persoană prestează o activitate cu valoare economică în favoarea unei alte persoane în a cărei subordonare se află, în schimbul căreia primeşte o remuneraţie.

Domeniile în care se prestează munca şi natura legăturii juridice dintre lucrător şi angajator, care poate fi de drept privat, de drept public sau de natură statutară, nu prezintă interes pentru aplicarea art. 45 TFUE52.

Curtea Europeană de Justiţie a decis că un resortisant al unui stat membru care ocupă într-un alt stat membru un loc de muncă guvernat de un statut special de drept internaţional, cum este de pildă Agenţia Spaţială Europeană (ASE), trebuie considerat ca şi lucrător al unui stat membru în sensul prevăzut de art. 39 TCE (în prezent, art. 45 TFUE).

Drept consecinţă, acesta beneficiază împreună cu familia sa de drepturile prevăzute în TCE (în prezent, TFUE) şi în Regulamentul 1612/68'. Sub incidenţa prevederilor Regulamentului 1612/68 se găseşte şi prestarea muncii pe baza unui contract de muncă ocazional, prevăzut de dreptul olandez, salariatul lucrând doar când este solicitat de angajator, sau munca prestată pe baza unui contract de stagiu de formare.

Legătura dreptului la liberă circulaţie a persoanelor cu libera prestare a unei activităţi economice este evidentă în reglementările comunitare, astfel că, spre exemplu, persoana care exercită o activitate remunerată în cadrul legii sociale olandeze ce are ca obiectiv menţinerea aptitudinii de a munci nu ţine de domeniul dreptului comunitar. Activitatea economică presupune o durată a muncii sau o productivitate normală a acesteia53.

52 Memento Pratique, Communaute Europeenne, 2000-2001, Edition Francis Lefebvre, p. 278. 53 În acest sens, în cauza Heymann, spre exemplu, Curtea de Justiţie a reţinut faptul că munca desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase constituie activitate economică în măsura în care munca respectivă tinde

32

Activitatea desfăşurată trebuie să fie reală şi efectivă, astfel că persoana care prestează munci cu caracter neregulat sau pe durară limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazionai, cum este cel prevăzut de legislaţia olandeză, intră sub incidenţa reglementărilor comunitare. în condiţiile în care munca este reală şi efectivă, nu este necesar să-i aducă prestatorului venituri suficiente de trai, acestea putând fi interioare minimului de existenţă din statul membru respectiv. De asemenea, modalităţile de remunerare nu contează, astfel ca pescarul plătit în raport de vânzarea peştelui prins este considerat lucrător.

În primul rând, caracterul real şi efectiv al muncii este evidenţiat de primirea salariului, deoarece salariul este indispensabil pentru existenţa contractului de muncă54.

In al doilea rând, cerinţa ca munca să fie efectivă presupune contribuţia activităţii depuse de lucrător la ameliorarea cantitativa sau calitativa a producţiei întreprinderii. Curtea de justiţie nu a recunoscut calitatea de lucrător comunitar, in sensul art. 45 TFUE, resortisantului unui stat membru care presta în alt stat membru activităţi care constituiau un mijloc de reeducare, deoarece persoana în cauză, deşi presta o activitate reală, nu urmărea un interes economic, ci doar un interes social. Activitatea desfăşurată nu putea fi considerată o activitate economică reală şi efectivă, aceasta având ca finalitate dobândirea de către cel interesat a capacităţii de a ocupa în viitor un loc de muncă. Nu prezintă importanţă denumirea dată plăţii făcute pentru munca prestată.

În ceea ce priveşte definirea calităţii de lucrător comunitar, Curtea de Justiţie a reţinut criteriul subordonării acestuia faţa de angajator, care are prerogativa de a da dispoziţii, de a controla respectarea acestora şi de a aplica sancţiuni. În situaţia în care o persoană şi-a întrerupt activitatea profesională în statul de primire pentru a urma tot acolo studii, aceasta continuă să beneficieze de aplicarea dispoziţiilor Regulamentului 1612/68, cu condiţia ca între activitatea profesională prealabilă şi studiile pe care le urmează să existe o legătură.

Persoana care prestează muncă salariată, dar care este accesorie pe lângă stagiul de studii, subvenţionat de o bursă, intr-un stat comunitar primitor, nu se poate prevala de dispoziţiile Regulamentului 1612/ 68. Revenind la dispoziţiile noului Tratat privind Funcţionarea Uniunii Europene astfel cum a fost denumit prin Tratatul de la Lisabona, amintim că, potrivit art. 46, Parlamentul European şi Consiliu], hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, în special: - asigurarea cooperării strânse între serviciile naţionale pentru ocuparea forţei de muncă; - eliminarea acelor proceduri şi practici administrative, precum şi a acelor perioade de

acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar constitui un obstacol în calea liberalizării circulaţiei lucrătorilor;

- eliminarea tuturor perioadelor şi restricţiilor prevăzute de dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiţii diferite în ceea ce priveşte libera alegere a unui loc de muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;

- stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii şi ofertei de locuri de muncă şi facilitarea realizării echilibrului între cererea şi oferta de locuri de muncă în condiţii care să evite ameninţarea gravă a nivelului de trai şi de ocupare a forţei de muncă în diferitele regiuni şi ramuri industriale.

să garanteze independenţa economică a comunităţii, constituind un element esenţial al participării la aceasta iar prestaţiile acordate de comunitate membrilor săi putând fi considerate ca o contrapartidă a muncii lor. 54 In acest context, in răspunsul Comisiei din 5 martie J 997 se arată că „statutul jucătorilor amatori nu poate fi examinat în lumina dispoziţiilor dreptului comunitar referitor la libera circulaţie a lucrătorilor in măsură în care activitatea lor nu constituie o activitate economică sensul tratatului".

33

Statele membre încurajează schimburile de lucrători tineri în cadrul unui program comun.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora:

(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii interne, în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;

(b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

în cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ menţionat anterior ar aduce atingere unor aspecte importante ale sistemului său de securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său de aplicare, costul sau structura financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar al respectivului sistem, poate solicita sesizarea Consiliului European. în acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri şi în termen de patru luni de la această suspendare, Consiliul European:

retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează suspendarea procedurii legislative ordinare, sau

nu acţionează în niciun fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în acest caz se consideră că actul propus iniţial nu a fost adoptat.

2.4.3. Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru Aceasta presupune accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea şi

administrarea intreprinderilor fiind reglementată în art.49-55 TFUE. Potrivit acestor reglementări, sunt interzise restricţiile privind libertatea de

stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul articolului 54 par. 2 TFUE, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor normelor cuprinse în TFUE privind libera circulaţie a capitalurilor.

În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, decide prin intermediul directivelor.

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le revin în temeiul dispoziţiilor menţionate anterior şi, în special: - acordând prioritate, de regulă, activităţilor în cazul căilor comerciale, libertatea de

stabilire constituie o contribuţie deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor;

- asigurând o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente pentru a cunoaşte aspectele speciale ale diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;

- eliminând acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar constitui un obstacol în calea libertăţii de stabilire;

- asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi in muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura activităţi

34

independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează să iniţieze această activitate;

- asigurând resortisantului unui stat membru posibilitata nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39) alineatul (2).

- eliminând treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută î n vederea, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiiile de înfiinţare de agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte, condiţiile de acces al personalului angajat în cadrul sediului principal în funcţiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenţii, sucursale sau filiale;

- coordonând, în măsura in care este necesar şi în vederea echivalării lor, garanţiile solicitate de statele membre societăţilor în înţelesul articolului 54 par. 2 TFUE, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi ale terţilor;

- asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile de stabilire.

Excepţii: De la aplicarea normelor amintite privind dreptul de stabilire, în ceea ce

priveşte statul membru interesat, sunt exceptate activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar si cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta anumite activităţi de la aplicarea regulilor stabilit'1 în tratat.

Prevederile sus-amintite din TFUE şi măsurile adoptate' in temeiul acestora nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din molive de ordine' publică, siguranţă publică şi sănătate publică.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispoziţiilor şi măsurilor amintite.

In vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora.

In ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în diferitele state membre.

Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea art. 49-55 TFUE, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

Statele membre acordă resortisanţilor celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor, fără a aduce atingere aplicării celorlalte dispoziţii din tratat.

35

2.5. Drepturile garanţii

2.5.1. Dreptul de petiţionare Orice cetăţean al Uniunii Europene sau rezident al unui stat membru are dreptul, în

mod individual sau în asociere cu alte persoane, să adreseze petiţii Parlamentului European în legătură cu un subiect care face parte din domeniile de activitate ale Uniunii Europene şi care îl priveşte în mod direct. De asemenea, orice societate, organizaţie sau asociaţie cu sediul în Uniunea Europeană îşi poate exercita dreptul de a adresa petiţii, acesta fiind garantat prin Tratat.

Petiţia poate fi redactată sub formă de plângere sau de cerere şi poate avea ca obiect chestiuni de interes public sau privat.

Petiţia poate consta într-o cerere individuală, o plângere, o sesizare referitoare la aplicarea dreptului comunitar sau un apel adresat Parlamentului European pentru a lua poziţie într-o anumită chestiune. Astfel de petiţii îi oferă Parlamentului European posibilitatea de a atrage atenţia asupra oricărei încălcări a drepturilor unui cetăţean european de către un stat membru, de către autorităţile locale sau orice altă instituţie.

Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că pote adresa petiţii Parlamentului European:

orice cetăţean al Uniunii Europene, orice rezident al unui stat membru al Uniunii Europene, orice membru al unei asociaţii, societăţi, organizaţii (persoană fizică sau juridică) cu

sediul într-un stat membru al Uniunii Europene. Subiectul petiţiei trebuie să ţină de domeniile de competenţă sau de interes ale Uniunii Europene, precum:

drepturile dumneavoastră, ca cetăţean european, aşa cum sunt stabilite în tratate, aspecte legate de mediu, protecţia consumatorului, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor şi piaţa internă, aspecte legate de ocuparea forţei de muncă şi politica socială, recunoaşterea calificărilor profesionale, alte aspecte legate de punerea în aplicare a dreptului comunitar.

Simplele solicitări de informaţii şi comentariile generale pe marginea politicii UE nu sunt de competenţa Comisiei pentru petiţii.

Prin intermediul Comisiei sale pentru petiţii, Parlamentul European investighează petiţiile privind chestiuni care fac parte din domeniile de activitate ale UE.

Parlamentul poate atrage atenţia, prin intermediul petiţiilor, asupra încălcării drepturilor cetăţenilor europeni de către un stat membru, o autoritate locală sau o altă instituţie publică.

În ceea ce priveşte modalităţile de exercitare însă, există unele restricţii, întrucât petiţia (plângerea, cererea) trebuie să poarte nu numai asupra unui subiect legat de domeniile de activitate ale Comunităţii, ci să se refere totodată în mod direct la autorul petiţiei.

Petiţia poate fi individuală sau colectivă. Chiar dacă în practică petiţiile individuale sunt majoritare, există şi un număr deloc neglijabil de petiţii colective.

Comisia petiţiilor are sarcina de a stabili faptele menţionate în petiţie. Ea poate proceda la audieri, la anchete la faţa locului., poate transmite petiţia pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petiţiilor sunt transmise Comisiei Europene care joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. In

36

schimb, cooperarea se dovedeşte mult mai puţin satisfăcătoare la nivelul Consiliului şi la nivelul statelor membre55.

Soluţia dată petiţiei, dacă aceasta este considerată întemeiată, depinde de natura cererii prezentate. Dacă petiţia relevă o violare a dreptului comunitar de către unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia să intenteze un recurs în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. Dacă lipsa este imputabilă Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate faţă de aceste instituţii, cum ar fi interpelări, vot de rezoluţie etc. Totodată, acesta poate încerca şi o rezolvare politică a problemei.

2.5.2. Dreptul cetăţenilor europeni de a se adresa mediatorului european. 2.5.2.1. Apariţia instituţiei în Europa. Instituţia a apărut ca o necesitate pentru a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

mai întâi în Suedia în 1766, când a fost ales primul ombudsman (procuror parlamentar), care de fapt a avut ca model funcţia de ombudsman al regelui creată la 1713, apoi s-a extins foarte repede mai ales în partea de vest a Europei. Instituţia a fost consfinţită în Suedia prin Constituţia din 1809 şi de atunci funcţionează fără întrerupere în această ţară, ca instrument complementar pentru controlul executivului de către parlament.

După mai mult de un secol de la crearea sa în Suedia, instituţia Ombudsmanului s-a extins în mai mult de jumătate din ţările lumii de pe toate continentele. În terminologia ştiinţifică, denumirea instituţiei "Ombudsman" este aproape generalizată. Sunt ţări care au dat instituţiei denumiri proprii, precum: comisar parlamentar în Marea Britanie, apărător al poporului în Spania, mediator în Franţa, protector al cetăţeanului în Franţa, delegat al apărării în Germania, mediator public, procuror parlamentar, etc.

Aşa cum s-a arătat în literatura noastră juridică, Ombudsmanul este o persoană independentă (sau mai multe) numită de parlament sau executiv pentru a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive . Este deci o persoană (sau mai multe) prin care parlamentul sau guvernul supraveghează administraţia.

Instituţia care poate fi organizată la nivel naţional, provincial ori local, cunoaşte două forme importante:

a) Ombudsmanul cu competenţă generală care primeşte orice plângere a cetăţenilor împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor administraţiei şi în urma verificărilor solicită administraţiei să intre în legalitate.

b) Ombudsmanul cu competenţă specială, care controlează anumite servicii, precum controlul armatei în Germania.

În esenţă, rolul Ombudsmanului este de a supraveghea respectarea legii şi a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În toate ţările în care există, fiind o instituţie cu caracter special înfiinţată pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ombudsmanul îşi concentrează întreaga activitate pe supravegherea respectării legilor şi contracararea atitudinilor birocratice, abuzive din activitatea autorităţilor publice, în special a celor cu caracter executiv.

Condiţiile care au dus la apariţia instituţiei au depins în mare măsură de evoluţia societăţii.

Creşterea semnificativă a sarcinilor puterii legislative şi implicit a administraţiei publice, datorită complexităţii din ce în ce mai accentuate a vieţii economice şi sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetăţenii, în fiecare moment să intre în contact cu diferitele autorităţi publice şi structuri administrative, contact care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între persoană şi autoritate. Din această perspectivă pot apărea atât

55 Marian Voicu, op. cit., p. 125.

37

conflicte serioase, a căror mod de rezolvare nu poate lăsa autorităţile respective indiferente cât şi disfuncţiuni în planul relaţiilor cetăţeni - autoritate, toate acestea datorate faptului că, cetăţenii recunoscând totuşi necesitatea unei autorităţi administrative, au sentimentul de a fi subordonaţi acesteia56.

Dat fiind contextul prezentat, numeroase ţări au recunoscut că instituţiile tradiţionale de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control a autorităţilor administraţiei publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte.

Prin urmare, după primul război mondial, în multe ţări din aproape toate continentele, s-a statuat instituţia mediatorului (atât la nivel naţional şi regional, cât şi la nivel local), care avea la bază modelul suedez. Aceste ţări însă nu copiază pur şi simplu modelul, ci dimpotrivă, îl introduc în ordinea lor juridică profund modificat. În Europa, instituţia se dezvoltă rapid şi se diversifică, astfel:

- Finlanda (1919- mediator) - Norvegia (1952 - comitet naţional pentru apărarea naţională) - Danemarca (1954 - ombudsman pentru administraţia civilă şi armată) - R.F. Germania (1957 - Wehrbeauftragher) - Norvegia (1962 - mediator pentru administraţia civilă) - Marea Britanie (1967 - procuror de interes public, mediator) - Franţa (1973 - mediator) - Italia (1973 - apărător civil în provinciile Liguria şi Toscana) - Portugalia (1975 - Provedor de Justicia) - Lichtenstein (1976) - Austria (1977 - triumvirat de mediatori) - Irlanda (1980 - Ombudsman) - Spania (1981 - apărător public) - Polonia (1987- comisionar pentru protecţia drepturilor civile) - România (1991 - Avocat al Poporului)

În ţările din celelalte continente vom găsi un mediator de asemenea dotat cu largi competenţe atât la nivelul statului cât şi la nivel local, aşa fiind în Australia, Noua-Zeelandă, Suedia, Israel, Canada, SUA, Porto-Rico, Trinidad-Tobago, Guyana, Tanzania şi Zambia.

Această enumerare arată cu claritate, că instituţia se impune în ţări cu forme de stat şi de guvernământ dintre cele mai diverse şi cu structuri administrative cu dezvoltare diferită. Instituţia de sorginte suedeză, din oricare aceste ţări, este o structură fundamentală uniformă, dar o organizare de detaliu diferită care îi permite a se încorpora în sisteme naţionale diferite.

Pe aceste coordonate instituţia Ombudsmanului poate fi clasificată astfel în: 1. Ombudsman - parlamentar, există în Germania (1982, într-unul din statele

sale). Canada (numai pe plan local în 9 provincii), Statele Unite ale Americii (din 1967, în mai multe state şi numeroase oraşe), etc.

2. Ombudsman - subordonat guvernului sau puterii legislative, funcţionează în Franţa (1973, mediator şi unul analog în oraşul Paris, din 1977), Statele Unite ale Americii (în mai multe state)

3. În state unitare: Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia. Noua-Zeelandă, Marea Britanie şi altele.

4. În state federale: Canada (Alberta, New Bronswik, Quebec, Manitola, New Scoţia. Ontario), India (Bihar, Maarashtna, Rajasthan), Statele Unite ale Americii (Connecticut, Columbia, Florida, Hawai, Georgia, Illinois, etc).

5. Sisteme de desemnare a Ombudsmanului:

56 C. Manela, Ombudsmanul - instituţie fundamentală a statului de drept ,Editura Lumina Lex Bucureşti, 1997, p. 8.

38

a) exclusiv de către legislativ în: Suedia, Spania, Finlanda, Danemarca, Norvegia şi SUA.

b) de către executiv sau de guvern, la propunerea legislativului în: Noua-Zeelandă, Israel, Canada.

c) exclusiv de către legislativ, la propunerea executivului, în: Canada (Quebec). d) de executiv, după consultarea prealabilă a membrilor legislativului în: Guyana.

Insulele Fidji, insula Mauriciu. e) exclusiv de executiv sau guvern în: Australia Occidentală, Ghana, Franţa, Filipine

etc. 6. Ombudsmani specializaţi: În multe ţări, în afară de Instituţia Ombudsmanului cu competenţă generală, există

şi autorităţi specifice, cum ar fi cele pentru: - protecţia consumatorilor (Suedia, Norvegia, Danemarca şi SUA): - ocrotirea libertăţii presei şi a informaţiei (Suedia, Marea Britanie, Olanda); - protecţia intimităţii (Australia şi Canada); - controlul forţelor armate şi de securitate (Israel, Australia, Canada, Marea Britanie, Germania):

- sferele educative (Canada, SUA şi Mexic); - sferele impresariale (SUA şi Brazilia).

7. Ombudsmani universitari: în SUA; Apărătorul drepturilor universitare (Dayton, Ohio sunt stabiliţi 5 apărători ai poporului în Centrul de Studii ale Drepturilor Cetăţeneşti, Datorii şi resposabilităţi ale studentului); în Mexic există Apărarea Drepturilor Universitare.

8. Ombudsmani de întreprindere Amploarea răspândirii apărătorului în domeniul administraţiei publice a punctat şi

chiar s-a extins şi în sfera întreprinderilor private. În acest context după 1973 urmând exemplul Apărătorului Poporului suedez, compania din SUA, International Technology Group of Xerox Corp a numit un Employee Relation Manager, care să se ocupe de plângerile formulate de angajaţi cu privire la munca lor în întreprindere, prezentând rapoarte direct Preşedintelui care poate să revoce hotărârile luate; mediatorul are şi funcţia de a recomanda prin intermediul Preşedintelui schimbările ce apar necesare în politica campaniei. De asemenea, şi în Brazilia în 1985 s-a instituit într-o întreprindere multinaţională „Rhodia”, Ombudsmanul, având ca titular chiar o femeie, desemnată de conducerea grupului pentru protecţia consumatorului.

Definiţii ale Ombudsmanului şi precizări terminologice. Ombudsmanul, cuvânt suedez (însemnând "cel ce pledează pentru altul") adaptat

la limbajul universal, este o instituţie recunoscută de Constituţie sau de lege a organului legislativ competent acesteia, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în faţa Parlamentului, menită să primească plângerile cetăţenilor sau să acţioneze din proprie iniţiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, ce poate face recomandări ori sugestii precum şi aplica sancţiuni, şi care face publice informări anuale57.

Există caracteristici esenţiale ale Ombudsmanului, cum ar fi: - instituţia este creată printr-un act al puterilor (autorităţilor) statului sau ale

regiunilor; - are misiunea de a supraveghea activitatea administraţiilor publice; - are sarcina de a inspecta, demasca, de a recomanda şi a da publicităţii rezultatele

cercetărilor sale; Consecinţele acestor finalităţi sunt funcţiile pe care trebuie să le dezvolte şi să le

exercite instituţia şi anume: 57C. G. de Grado, Los Ombudsmen europeos, Edicia Tibidabo, Barcelona, 1986, p. 14.

39

- funcţia de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale şi a legalităţii; - funcţia de cercetare şi de control a administraţiei publice; - funcţia de mediere sau de propunere a unor noi măsuri legale; - funcţia de sancţionare şi penalizare a autorităţilor care îngreunează activitatea; Toate aceste prerogative dau imaginea unei instituţii care se constituie într-o

garanţie proprie statului de drept, care se adaugă altora (contenciosul administrativ sau cel constituţional) cu unicul scop de a asigura cetăţeanul împotriva abuzurilor funcţionarilor statului.

Pentru o delimitare clară a instituţiei în sistemul controlului administrativ, trebuie specificat şi ce nu este Ombudsmanul:

- nu este legiuitor, nu poate aproba măsuri cu forţă de lege; - nu este organism de guvernare, capabil să ia decizii în politica ţării; - nu este avocat, cu competenţa de a apăra cetăţenii în tribunale sau probleme

personale. Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină,

însărcinat de legislativ cu controlul executivului în probleme referitoare exclusiv la administraţia publică fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct acţiunile.

Consecinţă a acestor ambivalenţe sunt concepţiile pe care le au cetăţenii din multe ţări europene, care nu înţeleg poziţia şi rolul acestuia. Dacă se admite totuşi existenţa unor state democrate care nu au statuat şi introdus instituţia Ombudsmanului, putem spune că nu există state cu regim autoritar care să poată suporta în activitatea lor existenţa sau activitatea unui ombudsman, al cărui scop fundamental este acela de a apăra cetăţenii de abuzurile administraţiei publice, însăşi natura regimului politic opunându-se unui asemenea mijloc de control cetăţenesc împotriva statului atotputernic.

2.5.2.2. Instituţia Mediatorului (Ombudsmanul) European Dacă Parlamentul englez este considerat o "mamă" a parlamentelor, toţi

ombudsmanii lumii îşi recunosc legitimitatea şi originea în ombudsmanul suedez. În 1809, când monarhul Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituţia adoptată încorporează în organizarea statului şi pe ombudsmanul justiţiei ales de Parlament pentru a superviza administraţia publică, cu obligaţia de a prezenta un raport în faţa parlamentului şi a regelui. Aceste caracteristici rămân valabile şi până în zilele noastre cu mici modificări, definind natura acestei instituţii în peste 40 de ţări ale lumii şi în multe din ţările membre ale Consiliului Uniunii Europene.

La peste un secol după crearea sa în forma iniţială, în 1915 a fost înfiinţată Militeombudsman a cărui misiune era de a supraveghea administraţia militară. Ulterior cele două forme, cea tradiţională şi respectiv Militeombudsmanul, s-au contopit într-una singură, iar din 1976 mai apar încă 4 ombudsmani specializaţi în: libertatea întreprinderii, a consumatorului, a presei şi a egalităţii sexelor.

Începând din anul 1957, când instituţia depăşeşte frontierele statelor scandinave, acesta se extinde şi în alte ţări (RFG), state federale şi unitare sau oraşe din întreaga lume, astfel încât se ajunge la o adevărată "ombudsmanie".

Aşadar, în Europa instituţia Ombudsmanului s-a integrat progresiv la nivel tradiţional, statal ori local, sau cu atribuţii într-un anumit domeniu, ca de exemplu: armata, gestiunea municipală, închisori, universităţi, etc. În 1971 Conferinţa Parlamentului European care a avut loc la Viena, având ca temă drepturile omului, recomanda luarea în considerare a înfiinţării unui organ al statului care să primească şi să analizeze reclamaţiile individuale şi să fie autorizat să aibă acces la documentele tuturor departamentelor Guvernul similară Ombudsmanul din ţările scandinave.

40

Conform art. 228 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), astfel cum a fost modificat prin noul Tratat de reformă de la Lisabona:

„1) Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta investighează aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea.

Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. In cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea este informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii. În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigaţiilor sale.

(2) Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.

(3) Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în îndeplinirea îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.

(4) Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului".

Instituţiile şi organele comunitare sunt obligate să furnizeze Ombudsmanului informaţiile pe care acesta le solicită şi îi permit accesul la dosarele în cauză. Accesul la informaţii sau documente clasificate, în special la documentele sensibile, în sensul articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001, respectă normele de securitate ale instituţiei sau organului comunitar în cauză.

Instituţiile sau organele care furnizează informaţii sau documente clasificate, informează Ombudsmanul cu privire la o astfel de clasificare.

Pentru aplicarea normelor prezentate mai sus, Ombudsmanul ajunge în prealabil la un acord cu instituţia sau organul în cauză, asupra condiţiilor de tratare a informaţiilor şi documentelor clasificate şi a altor informaţii care fac obiectul obligaţiei de păstrare a secretului profesional.

Instituţiile şi organele în cauză acordă accesul la documentele care emană de la un stat membru, clasificate secrete în temeiul unui act cu putere de lege, sau al unei norme administrative, numai după obţinerea acordului prealabil al statului membru respectiv.

Acestea acordă accesul la alte documente care emană de la un stat membru după informarea statului membru în cauză. În ambele cazuri, Ombudsmanul nu poate divulga conţinutul documentelor.

Funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai instituţiilor şi organelor comunitare sunt obligaţi să depună mărturie la cererea Ombudsmanului; aceştia sunt obligaţi să respecte dispoziţiile pertinente din Statutul funcţionarilor, în special obligaţia de a păstra secretul profesional.

La cererea Ombudsmanului, autorităţile statelor membre sunt obligate să-i furnizeze, prin intermediul reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă

41

Comunităţile Europene, toate informaţiile care ar putea contribui la clarificarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia cazului în care, aceste informaţii sunt reglementate fie de acte cu putere de lege sau norme administrative privind secretul, fie de acte care împiedică transmiterea acestora. Cu toate acestea, în ultimul caz menţionat, statul membru interesat poate permite Ombudsmanului consultarea informaţiilor, cu condiţia ca acesta să-şi ia angajamentul de a nu le divulga conţinutul.

În cazul în care Ombudsmanului nu i se acordă asistenţa pe care o solicită, acesta informează Parlamentul European care întreprinde demersurile adecvate.

În măsura posibilului, Ombudsmanul încearcă să găsească, împreună cu instituţia sau organul în cauză, o soluţie care să elimine cazurile de administrare defectuoasă şi să rezolve în mod satisfăcător plângerea.

În cazul în care, Ombudsmanul descoperă un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia sau organul în cauză şi, dacă este necesar, îi prezintă mai multe proiecte de recomandări. Instituţia sau organul sesizat îi transmite un aviz detaliat în termen de trei luni. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei sau organului în cauză. De asemenea, acesta poate include în respectivul raport o serie de recomandări. Autorul plângerii este informat, prin grija Ombudsma-nului, cu privire la rezultatul anchetei, la avizul emis de instituţia sau organul în cauză şi la eventualele recomandări prezentate de Ombudsman. La încheierea fiecărei sesiuni anuale, Ombudsmanul prezintă Parlamentului European un raport privind rezultatele anchetelor întreprinse.

Ombudsmanul şi personalul acestuia sunt obligaţi să nu divulge informaţiile şi documentele care le-au fost aduse la cunoştinţă în timpul anchetelor efectuate. In special, Ombudsmanul şi personalul acestuia au obligaţia de a nu divulga nici o informaţie clasificată şi niciun document furnizat Ombud-smanului, în special documente sensibile în sensul articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 sau documente care intră în domeniul de aplicare al legislaţiei comunitare privind protecţia datelor cu caracter personal, şi nici o informaţie care ar putea cauza prejudicii autorului plângerii sau oricărei alte persoane în cauză.

În cazul în care, în cadrul unei anchete, Ombudsmanul ia cunoştinţă de fapte pe care le consideră că ar putea intra sub incidenţa dreptului penal, acesta informează imediat autorităţile naţionale competente prin intermediul reprezentanţelor permanente ale statelor membre şi, în măsura în care cazul este de competenţa lor, instituţia, organul sau serviciul comunitar responsabil cu combaterea fraudei; dacă este necesar, Ombudsmanul informează, de asemenea, instituţia sau organul comunitar cu autoritate asupra funcţionarului sau agentului în cauză, acestea putând pune în aplicare articolul 18 al doilea paragraf din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene. De asemenea, Ombudsmanul poate informa instituţia sau organul comunitar în cauză, cu privire la faptele care pun în discuţie, din punct de vedere disciplinar, comportamentul unuia dintre funcţionarii sau agenţii acestora.

În măsura în care această cooperare poate contribui la întărirea eficienţei anchetelor şi la mai buna protejare a drepturilor şi intereselor persoanelor care îi adresează plângeri, Ombudsmanul poate coopera cu autorităţile de acelaşi tip, existente în anumite state membre, cu respectarea legislaţiei naţionale aplicabile. Ombudsmanul nu poate solicita, pe această cale, documente la care nu ar avea acces în conformitate cu prevederile legale comunitare.

Fără a-şi depăşi atribuţiile şi evitând orice suprapunere cu activităţile celorlalte instituţii sau organe, Ombudsmanul poate, în aceleaşi condiţii, să coopereze cu instituţiile şi organele statelor membre responsabile de promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale.

42

Ombudsmanul este numit de Parlamentul European. Funcţiile sale încetează fie la încheierea mandatului acestuia, fie în cazul demisiei sau destituirii. Cu excepţia cazului destituirii, Ombudsmanul rămâne în funcţie până la înlocuirea sa. În cazul încetării anticipate a exercitării funcţiilor de Ombudsman, succesorul acestuia este numit în termen de trei luni de la momentul în care locul a devenit vacant, pentru restul perioadei rămase până la încheierea legislaturii.

La cererea Parlamentului European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene îl poate destitui pe acel Ombudsman care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sau care a comis o abatere gravă.

Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în condiţii de independenţă totală, în interesul general al Comunităţilor Europene şi al cetăţenilor Uniunii. în vederea îndeplinirii acestor funcţii, acesta nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un organism. Ombudsmanul se abţine de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiilor sale.

La preluarea funcţiei, Ombudsmanul îşi ia angajamentul solemn, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă şi imparţialitate şi să respecte, pe toată durata exercitării mandatului şi după încheierea acestuia, obligaţiile care decurg din funcţia sa, în special obligaţia de onestitate şi de discreţie în cazul acceptării anumitor funcţii sau avantaje după încetarea funcţiei de Ombudsman. Pe durata exercitării funcţiilor, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă funcţie politică sau administrativă sau o activitate profesională, indiferent dacă este remunerată sau nu.

În ceea ce priveşte remuneraţia, indemnizaţiile şi pensia pentru vechime în muncă, Ombudsmanul este asimilat unui judecător de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Ombudsmanul este asistat de un secretariat, al cărui responsabil principal este numit de acesta.

Funcţionarii şi agenţii din secretariatul Ombudsmanului se supun regulamentelor şi normelor care se aplică în cazul funcţionarilor şi al celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene. Numărul acestora se stabileşte anual în cadrul procedurii bugetare.

Funcţionarii Comunităţilor Europene şi ai statelor membre, care sunt numiţi agenţi în cadrul secretariatului Ombudsmanului sunt detaşaţi în interes de serviciu, cu garanţia reintegrării cu drepturi depline în instituţia de origine.

Pentru chestiuni privind personalul de care dispune, Ombudsmanul este asimilat instituţiilor în sensul articolului 1 din Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene. Sediul Ombudsmanului este sediul Parlamentului European.

Procedura soluționării petițiilor În privinţa plângerilor primite de Ombudsman, acestea trebuie identificate,

înregistrate şi numerotate. Autorului plângerii i se trimite o confirmare de primire, în care sunt indicate numărul de înregistrare a plângerii şi coordonatele juristului responsabil cu soluţionarea cauzei. O petiţie trimisă Ombudsmanului de către Parlamentul European cu acordul petiţionarului, se tratează ca o plângere. Dacă este necesar, Ombudsmanul poate trimite plângerea, cu acordul autorului acesteia, la Parlamentul European pentru a fi tratată ca o petiţie.

Pe baza criteriilor enunţate de tratat şi de statut, Ombudsmanul stabileşte dacă o plângere este de competenţa sa şi, în caz afirmativ, dacă este admisibilă; înainte de a lua decizia, Ombudsmanul poate cere autorului acesteia să furnizeze informaţii sau documente suplimentare.

În cazul în care plângerea nu este de competenţa sa, sau nu este admisibilă, Ombudsmanul închide dosarul consacrat acesteia. Ombudsmanul informează autorul acesteia cu privire la decizia adoptată şi o motivează. De asemenea, Ombudsmanul poate recomanda autorului acesteia să se adreseze unei alte autorităţi.

43

Ombudsmanul hotărăşte dacă există suficiente elemente care să justifice începerea unei anchete pe baza unei plângeri admisibile.

În cazul în care, Ombudsmanul consideră că elementele sunt insuficiente pentru a justifica începerea unei anchete,acesta închide dosarul aferent plângerii şi informează autorul plângerii cu privire la aceasta.

În cazul în care, Ombudsmanul consideră că elementele sunt suficiente pentru a justifica începerea unei anchete, acesta informează autorul plângerii şi instituţia în cauză cu privire la aceasta. Ombudsmanul transmite instituţiei în cauză o copie a plângerii şi îi cere să emită un aviz într-un termen dat care, în mod normal, nu poate depăşi trei luni. Cererea adresată instituţiei în cauză, poate specifica anumite aspecte ale plângerii sau considerente speciale, care vor trebui tratate în aviz.

Ombudsmanul trimite avizul instituţiei în cauză autorului plângerii. Acesta are posibilitatea de a prezenta observaţii Ombudsmanului într-un termen dat care, în mod normal, nu poate depăşi o lună.

După examinarea avizului şi a eventualelor observaţii făcute de autorul plângerii, Ombudsmanul poate decide clasarea cauzei, printr-o decizie motivată sau continuarea anchetei. Ombudsmanul informează autorul plângerii şi instituţia în cauză, cu privire la aceasta.

Ombudsmanul poate solicita instituţiilor şi organelor comunitare, precum şi autorităţilor statelor membre să furnizeze, într-un termen rezonabil, informaţiile şi documentele necesare anchetei. El poate consulta arhivele instituţiei comunitare în cauză, cu scopul de a se asigura că aceasta a furnizat răspunsuri exacte şi complete. Ombudsmanul poate face copii ale tuturor actelor relevante sau doar ale unora. Acesta informează autorul plângerii cu privire la consultarea arhivelor.

Ombudsmanul poate solicita funcţionarilor sau agenţilor instituţiilor sau organelor comunitare, să depună mărturie în condiţiile prevăzute de statut. El poate solicita instituţiilor şi organelor comunitare, să ia măsurile necesare pentru ca acesta să poată cerceta la faţa locului. In acelaşi timp, poate dispune efectuarea studiilor sau expertizelor pe care le consideră necesare pentru finalizarea unei anchete.

În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta cooperează cât mai îndeaproape cu instituţia în cauză pentru a găsi o soluţie amiabilă, cu scopul de a elimina cazul de administrare defectuoasă şi de a da o soluţie favorabilă autorului plângerii.

Dacă Ombudsmanul consideră că o astfel de cooperare a reuşit, acesta clasează cauza printr-o decizie motivată. Autorul plângerii şi instituţia în cauză sunt informaţi de către Ombudsman, cu privire la decizia luată.

În situaţia în care Ombudsmanul consideră că o soluţie amiabilă este imposibilă sau dacă, căutarea acestei soluţii nu a dat nici un rezultat, acesta clasează cauza printr-o decizie motivată care poate cuprinde un comentariu critic sau întocmeşte un raport conţinând proiectele de recomandări.

Instituţia în cauză trimite Ombudsmanului un aviz detaliat în termen de trei luni. Avizul detaliat poate conţine acceptarea deciziei Ombudsmanului şi poate prezenta în detaliu, măsurile luate în vederea aplicării proiectelor de recomandări.

În cazul în care, Ombudsmanul consideră că avizul detaliat nu este satisfăcător, acesta poate întocmi şi trimite Parlamentului European un raport special privind cazul de administrare defectuoasă. Acest raport poate conţine recomandări. Ombudsmanul trimite instituţiei în cauză şi autorului plângerii, câte un exemplar al raportului.

Ombudsmanul poate hotărî începerea unei anchete din proprie iniţiativă. Ombudsmanul dispune de aceleaşi competenţe de investigare pentru anchetele din proprie iniţiativă ca şi pentru anchetele iniţiate în baza unei plângeri. Procedura privind anchetele iniţiate în baza unei plângeri se aplică în mod analog, în cazul anchetelor din proprie iniţiativă.

44

O plângere este clasificată confidenţială de către Ombudsman, la cererea autorului acesteia. O plângere poate fi clasificată confidenţială de către Ombudsman din proprie iniţiativă, în cazul în care consideră acest lucru necesar pentru protecţia intereselor autorului plângerii sau ale unei terţe părţi.

Ombudsmanul poate lua măsuri de tratare prioritară a unei plângeri, în cazul în care consideră oportun acest lucru.

În cazul în care este începută o procedură jurisdicţională cu privire la faptele supuse examinării Ombudsmanului, acesta clasează cauza. Rezultatele eventualelor investigaţii efectuate în prealabil, se clasează fără a li se da curs.

Ombudsmanul informează autorităţile naţionale competente şi, dacă este necesar, o instituţie sau un organ comunitar cu privire la faptele care intră sub incidenţa dreptului penal de care poate avea cunoştinţă în timpul unei anchete. De asemenea, Ombudsmanul poate informa o instituţie sau un organ comunitar cu privire la faptele care, în opinia sa, ar putea justifica demararea unei proceduri disciplinare.

Ombudsmanul prezintă Parlamentului European un raport anual privind ansamblul activităţilor sale şi, în special, rezultatele anchetelor efectuate.

În afară de rapoartele speciale, Ombudsmanul poate adresa Parlamentului European orice alt raport special pe care îl consideră oportun pentru îndeplinirea mandatului, în conformitate cu tratatele şi cu statutul.

Raportul anual şi rapoartele speciale ale Ombudsmanului pot conţine toate recomandările pe care acesta le consideră oportune pentru îndeplinirea mandatului, în conformitate cu tratatele şi cu statutul.

Ombudsmanul poate coopera cu mediatorii şi organele similare stabilite în statele membre, în scopul de a eficientiza atât propriile sale anchete, cât şi anchetele acestor mediatori şi organe şi de a organiza mai eficient protejarea drepturilor şi intereselor care decurg din dreptul Comunităţii Europene şi al Uniunii Europene.

Autorul plângerii are dreptul de a consulta dosarul constituit de Ombudsman pe baza plângerii sale.

Autorul plângerii îşi poate exercita pe loc dreptul de a consulta dosarul. Autorul plângerii poate solicita Ombudsmanului să-i furnizeze o copie a întregului dosar sau a anumitor acte conţinute de acesta.

În cazul în care Ombudsmanul a consultat arhivele instituţiei în cauză sau a înregistrat o mărturie, autorul plângerii nu are acces la documentele sau la informaţiile confidenţiale de orice natură, obţinute prin consultarea arhivelor sau audierea unui martor.

Publicul are acces la documentele nepublicate deţinute de Ombudsman, sub rezerva aceloraşi condiţii şi limite ca şi cele enunţate de Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 pentru accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei. În cazul în care Ombudsmanul a consultat arhivele instituţiei în cauză sau a înregistrat o mărturie, publicul nu are acces la documentele sau la informaţiile confidenţiale obţinute prin consultarea arhivelor sau audierea unui martor.

O plângere poate fi prezentată Ombudsmanului în oricare dintre limbile tratatului. Ombudsmanul nu are obligaţia de a examina plângerile care îi sunt prezentate într-o altă limbă.

Limba de procedură a Ombudsmanului este una dintre limbile tratatului; în cazul unei plângeri, limba de procedură este limba în care a fost redactată aceasta.

Ombudsmanul European publică în Jurnalul Oficial avizele prin care anunţă adoptarea rapoartelor anuale şi a rapoartelor speciale şi indică mijloacele prin care, orice persoană interesată poate avea acces la textele integrale ale acestor documente.

Orice raport al Ombudsmanului şi orice rezumat ale deciziilor sale privind o plângere confidenţială se publică sub o formă care să nu permită identificarea autorului plângerii.

45

2.6. Protecţia diplomatică a cetăţenilor europeni

Cetăţenii europeni se bucură, potrivit legislaţiei comunitare, de protecţie diplomatică

şi consulară. Dreptul la protecţie consulară, alături de celelalte drepturi specifice, vin să dea concreteţe conceptului de „cetăţenie europeană”.

Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară a fost consacrat de Tratatul de la Maastricht, dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, inclus in Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetăţenilor a fost subliniat în mod solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Unul dintre avantajele importante ale cetăţeniei europene îl constituie posibilitatea de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea altui stat membru în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene58.

Pe teritoriul Uniunii Europene, fiecare stat membru este reprezentat în celelalte state membre, aşadar unui cetăţean comunitar aflat pe teritoriul altui stat comunitar îi poate fi asigurată protecţie consulară de oficiul consular sau reprezentanţa diplomatică a ţării sale de origine. Nu aceeaşi situaţie există în ce priveşte reprezentarea consulară unui stat membru în afara Uniunii Europene. La ora actuală, toate cele 27 state membre sunt reprezentate numai în trei dintre cele 166 ţări terţe: Republica Populară Chineză, Federaţia Rusă şi Statele Unite ale Americii59.

Potrivit art. 17 TCE, orice cetăţean al Uniunii Europene beneficiază, pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru, al cărui resortisant este, nu are reprezentanţă, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca cele stabilite cetăţenilor acestui stat. Aceleaşi dispoziţii se regăsesc acum în art. 20 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) astfel cum a fost modificat şi completat prin noul Tratat de reformă de la Lisabona, intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 2009.

Pentru a se beneficia protecţie diplomatică conform Tratatului, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiţi i60:

- absenţa, pe teritoriul pe care se găseşte cetăţeanul care solicită protecţie diplomatică sau consulară, a unei reprezentanţe permanente sau a unui consul onorific, din propriul său stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un alt stat, membru al UE care-1 reprezintă într-un mod permanent;

- cetăţeanul care solicită protecţie diplomatică sau consulară trebuie să facă dovada cetăţeniei sale (prin paşaport, act de identitate sau un alt document) în faţa reprezentanţei diplomatice sau consulare solicitate1. Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate2, în ceea ce priveşte protecţia intereselor şi drepturilor cetăţenilor, dreptul internaţional nu pare să facă vreo distincţie între cele două tipuri de protecţie, decât în privinţa naturii autorităţii care intervine: cele două protecţii au acelaşi obiect, protecţia consulară fiind pusă în practică de către consul şi nu de către alţi reprezentanţi ai statului. Convenţiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice (art. 3, b) şi din 24 aprilie 1963 privind relaţiile consulare (art. 5, a) fac referire la funcţia ce constă în protejarea intereselor cetăţenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele

58 Luciana Ghica – România şi Uniunea Europeană. O istorie cronologică – Editura Meronia, Bucueşti, 2006, p.20; 59 Documentul 16838/1/06 din 23 martie 2007 al Consiliului privind reprezentarea diplomatică a Preşedinţiei în ţări terţe, nepublicat (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2007:0767:FIN:RO:HTML) 60 A se vedea şi: Decizia CE 95/553 cu privire la protecţia cetaţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele lor diplomatice şi consulare din 19 decembrie 1995. Augustin Fuerea, Drept Comunitar al Afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 55.

46

admise de dreptul internaţional. Decizia reprezentanţilor guvernelor statelor membre reunite în Consiliul din 19 decembrie 19952 califică protecţia reprezentanţei diplomatice sau consulare drept „protecţie consulară" (art. 1).

Protecţia consulară comunitară presupune asigurarea asistenţei consulare unui cetăţean european de către un alt stat membru al Uniunii Europene decât cel de origine, în aceleaşi condiţii ca şi propriilor cetăţeni. În acest mod se face aplicarea unui alt principiu de drept comunitar: principiul egalităţii de tratament şi nediscriminării pe criterii de naţionalitate.

O protecţie de acest tip este conformă principiilor dreptului internaţional, Convenţia de la Viena prevăzând că un stat poate să exercite funcţiile consulare pentru un stat terţ (art. 8). Dar statul faţă de care protecţia este exercitată nu este legat de această decizie şi i se poate opune. Tot astfel TCE dispunea că statele membre vor iniţia negocierile internaţionale necesare pentru asigurarea acestei protecţii.

Punerea în aplicare a acestor dispoziţii nu este facilă. Pentru moment nici o negociere internaţională de anvergură nu a fost întreprinsă. Statele membre au decis că orice cetăţean al Uniunii va putea beneficia de protecţia consulară, adică de asistenţă în caz de deces, accident sau boală gravă, arestare, detenţie sau violenţă, sau de ajutor şi de repatriere în caz de dificultate; în schimb, beneficiarul se angajează să ramburseze propriului său stat cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite la rândul său statului care a prestat asistenţa1. în aceeaşi ordine de idei se înscrie Decizia 96/409/ PESC1 a reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliul din 25 iunie 1996, care permite cetăţeanului european care şi-a pierdut paşaportul să obţină de la autorităţile unui alt stat membru, dacă statul său nu este reprezentat, un titlu de călătorie provizorie, stabilit conform unui model uniform. Acest document este eliberat doar cu autorizarea autorităţilor statului membru de origine şi doar pentru durata minimală a voiajului pe care îl efectuează cel interesat61.

61 Vezi Eduard Dragomir, Dan Niţă, op.cit., p.103;

47

CAPITOLUL III

IMPACTUL CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UE ASUPRA STATUTULUI CETĂŢENILOR EUROPENI

3.1. Raportul dintre Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nevoia adoptării unui document propriu Uniunii Europene pe problema drepturilor

omului a fost prezentată în cadrul Agendei 2000 a Uniunii Europene pentru Drepturile Omului.

Motivele menţionate de Antonio Cassese, Catherine Lalumière, Peter Leuprecht şi Mary Robinson în cartea lor subliniază necesitatea adoptării unui astfel de document deoarece:

O Uniune Europeană care nu protejează şi nu promovează drepturile omului în mod constant şi efectiv va trăda valorile sale comune şi ataşamentul faţă de ele. Politicile europene existente în acest domeniu nu mai sunt adecvate.

Ele au fost construite pentru Europa de ieri şi nu mai sunt suficiente pentru Europa de mâine. Este urgent nevoie de o politică a drepturilor omului coerentă, echilibrată şi profesionistă. Există multe motive pentru care Uniunea Europeană nu poate rămâne fără un document intern în domeniul drepturilor omului:

- rapida mişcare spre o „uniune din ce în ce mai strânsă” şi spre o singură piaţă; - adoptarea unei monede unice pentru aproape 300 de milioane de oameni; - creşterea incidentelor de natură rasistă, xenofobă, a urii de rasă în cadrul Europei; - tendinţa Europei de a se transforma într-o „fortăreaţă” ostilă celor din afară, care

descurajează refugiaţii şi azilanţii; - adâncirea cooperării în materia politicilor de securitate şi insuficienta ei adaptare la

standardele drepturilor omului; - aspiraţia de a integra cel puţin cinci noi ţări, dacă nu chiar toate cele treisprezece,

în cadrul Uniunii în anii ce vor urma. Elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă

la Consiliul European de la Köln, care a avut loc în data de 3-4 iunie 1999. Carta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate şi să marcheze importanţa lor excepţională”.

Adoptarea acestui document foarte important este, mai întâi de toate, un mesaj politic al celor 15 State Membre (câte avea Uniunea Europeană la acea vreme) către cetăţeni, reafirmând drepturile fundamentale care stau la baza construcţiei europene.

Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenţie la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul şi l-a înaintat Parlamentului European şi Comisiei Europene.

Carta drepturilor fundamentale are printre izvoare şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Ea conţine atât drepturile şi libertăţile fundamentale cuprinse, în general, în Convenţia europeană, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi", care ţin de evoluţia societăţilor europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului2. Dar iată, prezentate în funcţie de articolele din Cartă, cele mai directe legături între cele două documente:

Demnitatea, citat la articolul I a Cartei nu este menţionat propriu-zis în articolele Convenţiei europene. Se poate observa în acest caz evoluţia concepţiilor dintre cele două momente istorice care au stat la baza apariţiei celor două acte internaţionale, jumătatea de secol ce le separă aducând în prim plan, după cum se va vedea şi cu ocazia

48

altor drepturi înscrise în Cartă, aspecte noi cu privire la problematica drepturilor omului. Totuşi, după cum remarcă literatura de specialitate1, dreptul la demnitate este prezent şi în cadrul Convenţiei prin reglementarea de către aceasta a drepturilor conexe conceptului de demnitate, cum ar fi, de exemplu articolul 3 al Convenţiei care interzice „tratamentele inumane sau degradante".

Dreptul la viaţă. In ce priveşte acest drept se poate observa că el articol se întemeiază pe articolul 2 alineatul (1) prima teză din CEDO. A doua teză din dispoziţia menţionată anterior, privind pedeapsa cu moartea, a devenit caducă în urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 6 anexat la CEDO, al cărui prim articol este formulat după cum urmează: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat." Articolul 2 alineatul (2) din Cartă a fost redactat pe baza acestei dispoziţii.

Dispoziţiile articolului 2 din Cartă corespund dispoziţiilor articolelor din Convenţia europeană şi din protocolul adiţional menţionat anterior. Acestea au acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Cartă. Astfel, definiţiile „negative" prevăzute în CEDO trebuie considerate ca fiind prevăzute în egală măsură şi în Cartă:

a) articolul 2 alineatul (2) din CEDO: b) „Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în

cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: (a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; (b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute; (c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie." (b) articolul 2 din Protocolul nr. 6 anexat la CEDO: „Un stat poate să prevadă în

legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale...""

Dreptul la integritate al persoanei. Textul Cartei consacră în acest caz drepturi relativ noi. Totuşi, principiile din articolul 3 din Cartă sunt prevăzute deja de Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, adoptată în cadrul Consiliului Europei. Noul act comunitar nu urmăreşte să deroge de la aceste dispoziţii şi, în consecinţă, nu interzice decât donarea în scopul reproducerii. Aceasta nu autorizează şi nici nu interzice celelalte forme de clonare. Prin urmare, carta nu poate împiedica în nici un fel legiuitorul să interzică celelalte forme de clonare62.

Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Dreptul prevăzut la articolul

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate. Dreptul prevăzut la articolul 5 alineatele (1) şi (2) corespunde articolului 4 alineatele (1) şi (2) din CEDO, a căror formulare este similară. Articolul are, prin urmare, acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi articolul din CEDO. în temeiul articolului 52 alineatul (3) din Cartă:

dreptului prevăzut la alineatul (1) nu i se poate aduce în mod legal nici o restrângere;

în alineatul (2), noţiunile de „muncă forţată sau obligatorie" trebuie înţelese având în vedere definiţiile „negative" din articolul 4 alineatul (3) din CEDO:

„Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile

prevăzute de articolul 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se afla în libertate condiţionată;

62 Eduard Dragomir, Dan Niţă, op.cit., p.117;

49

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale." În ceea ce priveşte alineatul 3 al articolului din Cartă, acesta decurge direct din

demnitatea persoanei umane şi ia în considerare datele recente din domeniul criminalităţii organizate, cum ar fi organizarea filierelor lucrative ale imigraţiei ilegale sau a celor de exploatare sexuală.

Dreptul la libertate şi la siguranţă. Drepturile prevăzute la articolul 6 din Cartă corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO şi au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare. Prin urmare, restrângerile la care pot fi supuse în mod legal nu le pot depăşi pe cele permise de articolul 5 din CEDO, care este redactat după cum urmează:

„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cit excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea

la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănia că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

(3) Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

(4) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."

Respectarea vieţii private şi de familie. Drepturile garantate la articolul 7 corespund drepturilor garantate la articolul 8 din CEDO. Pentru a lua în considerare evoluţiile tehnicii, cuvântul „corespondenţă" a fost înlocuit cu cuvântul „comunicaţii".

50

In conformitate cu articolul 52 alineatul (3), acest drept are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi articolul corespondent din CEDO. Rezultă că restrângerile la care pot fi supuse în mod legal sunt identice cu cele admise în cadrul articolului 8 în cauză:

„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitare acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Protecţia datelor cu caracter personal. Articolul din Cartă relativ la acest drept se întemeiază pe articolul 286 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi pe Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date63, precum şi pe articolul 8 din CEDO şi pe Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981, ratificată de toate statele membre.

Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie. Prevederile Cartei se întemeiază pe articolul 12 din CEDO, având următorul text: „începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept". Formularea articolului 9 din Cartă a fost modernizată pentru a acoperi cazurile în care legislaţiile interne recunosc alte modalităţi de a întemeia o familie decât căsătoria. Acest articol nu interzice şi nici nu poate impune acordarea statutului de căsătorie uniunilor între persoane de acelaşi sex. Acest drept este asemănător, prin urmare, celui prevăzut de CEDO, dar domeniul său de aplicare poate fi extins în cazul în care legislaţiile interne prevăd acest lucru.

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dreptul garantat la alineatul (1) din art. 10 al Cartei corespunde dreptului garantat la articolul 9 din CEDO şi, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi acesta. De aceea, restrângerile acestuia trebuie să respecte dispoziţiile articolului 9 alineatul (2) menţionat anterior, având următorul text: „Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora". în ceea ce priveşte dreptul garantat la alineatul (2), corespunde tradiţiilor constituţionale naţionale şi evoluţiei legislaţiilor interne în acest domeniu.

Libertatea de exprimare şi de informare. Articolul 11 din Cartă corespunde articolului 10 din CEDO, având următorul text: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

(2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

63 JO L 281, 23.11.1995, p. 31

51

În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Cartă acest drept are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi cel garantat prin CEDO. Restrângerile care pot fi aduse acestui drept nu le pot depăşi, prin urmare, pe cele stabilite la articolul 10 alineatul (2), fără a aduce atingere restrângerilor pe care dreptul concurenţei din Uniune le poate impune posibilităţii pe care o au statele membre de a introduce regimurile de autorizare menţionate la articolul 10 alineatul (1) a treia teză din CEDO.

Libertatea de întrunire şi de asociere. Dispoziţiile alin. (1) al art. 12 din Cartă corespund dispoziţiilor articolului 11 din CEDO, formulat după cum urmează:

„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

(2) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat".

Dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Cartă au acelaşi înţeles ca şi cele din CEDO, dar domeniul lor de aplicare este mai extins având în vedere faptul că pot fi aplicate la toate nivelurile, inclusiv la nivel european, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Cartă, restrângerile acestui drept nu le pot depăşi pe cele considerate legale în temeiul articolului 11 alineatul (2) din CEDO.

Libertatea artelor şi ştiinţelor. Acest drept decurge în principal din libertatea de gândire şi de exprimare. Acesta se exercită cu respectarea art. 1 şi poate fi supus restrângerilor permise de articolul 10 din CEDO.

Dreptul la educaţie. Articolul din Cartă ce reglementează acest drept este inspirat atât din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, cât şi din art. 2 din Protocolul adiţional la CEDO (Protocolul nr. 1), având următorul text: „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Stahd, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi această învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice".

Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul de muncă. Reglementarea cuprinsă de Cartă intră în acest caz în domeniul drepturilor legate de muncă, un aspect strâns legat de apariţia şi evoluţia comunitară. Astfel, ceea ce şi-a propus de la început Comunitatea Economică Europeană a fost realizarea unei pieţe comune, în care să fie asigurată atât libera circulaţie a mărfurilor, cât şi a serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. De aceea, dispoziţiile Tratatului de la Roma precizează că libera circulaţie a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale ce trebuie atins în realizarea pieţei comune2. Astfel, potrivit acestui principiu, alegerea profesiei, angajarea, salarizarea şi protecţia socială reprezintă drepturi şi libertăţi fundamentale ale lucrătorilor din spaţiul european implicând lipsa oricărei discriminări directe sau indirecte pe criterii politice, etnice, confesionale, de vârstă, de sex sau de stare materială. în aplicarea dispoziţiilor Tratatului de la Roma au fost adoptate o serie de acte normative comunitare care au reglementat progresiv libera circulaţie a lucrătorilor şi diverse alte aspecte legate de piaţa muncii. Nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la evoluţia cadrului legal bazat pe Convenţie, aspecte precum cele de interzicere a muncii forţate neputând fi apropiate prea mult de reglementările Cartei, Consiliul Europei preferând reglementarea acestora prin alte instrumente.

Libertatea de a desfăşura o activitate comercială. Nici articolul din Cartă referitor la acest drept nu are o legătură directă cu textul Convenţiei, el întemeindu-se pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a recunoscut libertatea de a desfăşura o activitate economică sau comercială.

52

Dreptul de proprietate. Textul articolului care reglementează în Cartă acest drept corespunde primului articol din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".

Dreptul de azil. Şi acest domeniu este unul specific Cartei, neavând corespondenţă în textul Convenţiei.Mai mult, la nivelul Consiliului Europei există un număr restrâns de documente care să se refere în mod distinct la instituţia azilului. Dintre acestea se pot aminti: Raportul Adunării Parlamentare din 12 septembrie 1991 asupra sosirii solicitanţilor de azil pe aeroporturile europene, iar al doilea document, Recomandarea Nr. R (945) din 4 iulie 1992 a Comitetului de Miniştri, privind liniile directoare care să inspire pentru statele membre ale Consiliului Europei, practici referitoare la sosirea solicitanţilor de azil pe aeroporturi. Cele două documente fac mai multe aprecieri asupra modului în care vor acţiona statele membre şi ce politici şi proceduri vor adopta în materia primirii azilanţilor în aeroporturile din statele membre.

Un alt document este Acordul european privind transferul răspunderii pentru refugiaţi, care reglementează în principal relaţia dintre statele în care se află refugiaţii, cu privire la preluarea obligaţiilor prevăzute în Convenţia din 1951. În materie de azil, ar fi de făcut şi câteva observaţii privind legislaţia României şi alinierea la aquis-ul comunitar în domeniu. Astfel, reţinem că în contextul procesului de aderare a României la U.E., autorităţilor noastre le-a revenit sarcina îndeplinirii obligaţiilor asumate cu privire la alinierea legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar, având în vedere şi faptul că legislaţia naţională privind azilul era rezultatul unor modificări succesive aduse Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată prin Legea 323/2001.

Pe parcursul anilor 2003 şi 2004 au intervenit modificări semnificative cu privire la legislaţia comunitară determinate de necesitatea adoptării unei politici comune în domeniul azilului, aceste măsuri reflectând importanţa acordată acestui domeniu în cadrul Uniunii Europene şi dorinţa statelor membre de a coopera în vederea protejării persoanelor aflate în nevoie de protecţie internaţională, fără a permite abuzurile la procedura de azil.

Elaborarea unei noi legi privind azilul în România a fost necesară pentru armonizarea deplină a legislaţiei naţionale cu prevederile acquis-ului comunitar în domeniul azilului.

Totodată, noua lege trebuia să reglementeze aspecte referitoare la funcţionarea sistemului de azil din România, fiind introduse prevederi exprese care reflectă practica dezvoltată în acest domeniu la nivel naţional.

În vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în procesul integrării în Uniunea Europeană a fost necesară transpunerea următoarelor acte comunitare: Directiva Consiliului 2001/55/CE privind standardele minime de protecţie temporară în eventualitatea unui flux masiv de persoane strămutate şi măsurile de promovare a balanţei de eforturi între statele membre în vederea primirii unor astfel de persoane şi suportarea consecinţelor; Directiva Consiliului 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil; Directiva Consiliului 2003/86/CE din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reunificarea familiei; Directiva Consiliului 2004/83/EC din 29 aprilie 2004 privind minimele standarde pentru calificare şi statutul cetăţenilor ţărilor terţe sau apatrizilor ca refugiaţi sau ca persoane aflate în nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei acordate.

Totodată, în vederea îndeplinirii obligaţiilor de stat membru începând cu data aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), noua lege adoptată - Legea 122/2006' -

53

a urmărit crearea cadrului legal necesar şi stabilirea relaţiilor de cooperare interinstitutională pentru implementarea următoarelor acte comunitare, care nu au necesitat transpunere: Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000 privind înfiinţarea „EURODAC" pentru compararea amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenţiei de la Dublin; Regulamentul Consiliului (CE) nr. 407/2002 din 28 februarie 2002 de stabilire a regulilor de implementare a Regulamentului (CE) nr. 2725/2000 privind instituirea „EURODAC" pentru compararea amprentelor în vederea implementării eficiente a Convenţiei de la Dublin; Regulamentul Consiliului (CE) nr. 343/2003 din 18 februarie 2003, stabilind criteriile şi mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unui din statele membre de un cetăţean al unei ţări terţe. Protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. În ceea ce priveşte reglementarea acestui drept în articolul consacrat lui în Cartă (art. 19), alin. (1) are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi art. 4 din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO în ceea ce priveşte expulzările colective. Scopul acestuia este de a garanta faptul că fiecare decizie face obiectul unei examinări specifice şi că nu se poate decide, printr-o măsură unică, expulzarea tuturor persoanelor având cetăţenia unui anumit stat. Alin. (2) încorporează jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind articolul 3 din CEDO.

Egalitatea în faţa legii. Referitor la acest drept reglementat în Cartă se pot face legături cu dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Convenţie cu privire la „dreptul la un proces echitabil",

Nediscriminarea. Legătura dintre textul Cartei şi art. 14 din Convenţie este evidentă în cazul acestui drept. In acest sens, cităm cuprinsul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului conform căruia: „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie"'.

Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică. Se poate observa în cadrul acestui drept că el merge mai departe de cadrul art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului care se opreşte doar libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie.

Egalitatea între femei şi bărbaţi. Textul din cadrul Cartei care reglementează acest aspect al drepturilor omului vine ca o încununare a cadrului mai larg cu privire la egalitatea între sexe prezent atât la nivelul legislaţiei primare comunitare cât şi a celei secundare. La nivelul Convenţiei europene poate fi amintit art. 14 care cuprinde interzicerea discriminării pe bază de sex referiri mai aprofundate fiind făcute de Consiliul Europei în alte documente, precum Declaraţia Consiliului Europei cu privire la egalitatea dintre femei şi bărbaţi care statuează că, în vederea accelerării instaurării unei egalităţi, de fapt, între femei şi bărbaţi sunt necesare măsuri temporare speciale cu privire la: protecţia drepturilor individuale; participarea la viaţa politică, economică, socială şi culturală; accesul la toate nivelurile funcţiilor publice; accesul la educaţie şi libera alegere a tipului de învăţământ şi a formării profesionale iniţiale şi continue; drepturile în viaţa cuplului; eradicarea violenţei în familie şi în societate; accesul la toate profesiile, promovarea în muncă, remunerarea; promovarea independenţei economice; accesul la informaţii.

Drepturile copilului; Drepturile persoanelor în vârstă; Integrarea persoanelor cu handicap. Aceste drepturi nu îşi găsesc un corespondent direct în cadrul Convenţiei europene, ele având puncte comune cu alte documente adoptate sub egida Consiliului Europei.

Drepturile reglementate în Titlul IV al Cartei („Solidaritatea"): Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii; Dreptul de negociere şi de acţiune colectivă; Dreptul de acces la serviciile de plasament; Protecţia în cazul concedierii nejustificate; Condiţii de muncă echitabile şi corecte; Interzicerea muncii copiilor şi

54

protecţia tinerilor la locul de muncă; Viaţa de familie şi viaţa profesională; Securitatea socială şi asistenţa socială; Protecţia sănătăţii; Accesul la serviciile de interes economic general; Protecţia mediului; Protecţia consumatorilor. Drepturile consacrate în Titlul IV al Cartei UE sunt fundamentate, mai ales, pe Carta socială europeană revizuită şi Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, dar şi pe documente precum: Tratatul C.E., directivele comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Este de observat că aceste drepturi trec peste cadrul trasat în urmă cu o jumătate de secol de Convenţia europeană a drepturilor omului, lucru ce se datorează atât circumstanţelor contemporane, respectiv întărirea domeniului drepturilor omului, cât şi specificului construcţiei comunitare, axate în primul rând pe domeniul economic. Drepturile cetăţenilor grupate în Titlul V al Cartei: Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European; Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale; Dreptul la bună administrare; Dreptul de acces la documente; Ombudsmanul European; Dreptul de petiţionare; Libertatea de circulaţie şi de şedere; Protecţia diplomatică şi consulară. Aceste drepturi sunt legate direct de cetăţenia europeană, aşa cum şi-a găsit aceasta consacrarea în cadrul Tratatului de la Maastricht. Conform acestuia cetăţenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii Europene. Primul paragraf al art. 17 (fostul art. 8) din Tratatul instituind CE defineşte cetăţeanul european ca fiind „acea persoana care are naţionalitatea unui stat membru". Cu toate acestea, printr-o Declaraţie anexată în anul 1992 Tratatului de la Maastricht, cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale, se reaminteşte faptul că, de fiecare dată când se face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană are cetăţenia unui stat membru sau a altuia, nu se va rezolva decât făcându-se referire la dreptul naţional al statului membru în cauză. în Declaraţie s-a subliniat faptul că cetăţenia Uniunii este un concept politic şi juridic diferit de cel al cetăţeniei în sensul Constituţiei Regatului Danemarcei şi a sistemului juridic danez şi că nici o dispoziţie a Tratatului asupra Uniunii Europene nu implică angajamentul de a crea o cetăţenie a Uniunii în sensul cetăţeniei unui stat membru. Tot atunci, s-a adăugat şi faptul că cetăţenia Uniunii nu conferă nici unui cetăţean dintr-un alt stat membru dreptul de a obţine cetăţenia daneză sau alte drepturi, obligaţii ori avantaje proprii cetăţenilor danezi în temeiul normelor constituţionale, juridice şi administrative din această ţară.

Tratatul de la Amsterdam a adus o serie de completări în materie. Astfel, prima vizează articolul 17 din TCE, în care se precizează că „cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte". Altfel spus, se instituţionalizează un principiu, deja conţinut în Declaraţia Conferinţei Interguvernamentale anexată Tratatului de la Maastricht. Această modificare, aparent nesemnificativă, consolidează una dintre caracteristicile cetăţeniei comunitare, şi anume, faptul că aceasta este inseparabilă de cetăţenia naţională care rămâne, orice s-ar spune, primară şi originară. Astfel, se poată aprecia că cetăţenia Uniunii se prezintă ca o „cetăţenie satelit"', în sensul că dobândirea sau pierderea sa este condiţionată de dobândirea sau pierderea cetăţeniei unuia dintre statele membre ale Uniunii, în acest sens, dispoziţia din articolul 17 al TCE este foarte clară: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru".

Datorită caracteristicii privitoare la existenţa cetăţeniei europene, astfel cum am descris-o mai sus, drepturile citate anterior nu au corespondenţă în documentul Convenţiei.

Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. În ceea ce priveşte acest drept, primul paragraf al articolului din Cartă dedicat lui se întemeiază pe art. 13 din Convenţia Europeană: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie simt încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale". Cu toate acestea, protecţia din dreptul Uniunii este mai extinsă, deoarece aceasta garantează dreptul de a apela efectiv la un judecător.

55

Al doilea paragraf corespunde art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană, cu următorul text: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi a obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor Ia proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei".

Trebuie subliniat în acest context că în dreptul Uniunii, dreptul de a se adresa unei instanţe nu se aplică numai pentru plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Aceasta este una dintre consecinţele faptului că Uniunea este o comunitate de drept, după cum a constatat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza 294/83.

În ceea ce priveşte paragraful al treilea, trebuie observat faptul că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie acordată asistenţă juridică în cazurile în care absenţa acesteia ar face ineficientă garantarea accesului efectiv la justiţie. Există, de asemenea, şi un sistem de asistenţă judiciară pentru cazurile de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare. Domeniul de aplicare a reglementării cuprinse de Cartă cu privire la acest drept este identic cu cel al articolului 6 alineatele (2) şi (3) din CEDO, având următorul text:

„(2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. (3) Orice acuzat are, în special, dreptul:

(a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

(b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; (c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

(c) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere".

În conformitate cu art. 52 alin. (3), acest drept are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin CEDO.

Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. Acest drept reia norma clasică a neretroacti-vităţii legilor şi a pedepselor. A fost adăugată regula retroactivităţii legii penale mai favorabile, care există în numeroase state membre şi care este prevăzută la art. 15 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice. In acest sens, articolul 7 din CEDO este redactat după cum urmează:

„(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

(2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

Termenul „civilizate" din alin. (2) a fost eliminat, fapt care nu implică nicio modificare a înţelesului alineatului, care se referă în special la crimele împotriva umanităţii, în

56

conformitate cu art. 52 alin. (3); acest drept are, prin urmare, acelaşi înţeles si acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin CEDO.

Alineatul (3) reia principiul general al proporţionalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, consacrat de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi de jurisprudenţa Curţii Jl Just i ţ ie a Comunităţilor Europene.

Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Acest drept îşi are corespondent ~n art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are următorul conţinut: „(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-c hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

(2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

(3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie".

3.2. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene versus Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Promovarea şi protecţia drepturilor omului nu este o activitate care se săvârşeşte o singură dată şi nici guvernele, nici birocraţiile nu pot rămâne în mod constant vigilente. Întotdeauna vor exista ocazii şi probleme în legătură cu care va părea preferabil să se măture drepturile omului sub covor ("temporar", desigur, şi doar în interesul unui obiectiv mai profund, care se presupune a fi el însuşi prietenos în ceea ce priveşte drepturile omului)64.

Cu toate că promovarea drepturilor omului in UE nu este întotdeauna cea mai fericită, iar însăşi existenţa ei ca entitate mai mult decât economică este deseori pusă sub semnul întrebării, ignorarea Uniunii şi influenţa acesteia asupra drepturilor omului pe motiv că nu are legitimitatea şi instrumentele necesare pentru a reglementa şi superviza acest domeniu, ar fi cel puţin nesăbuită. Mai ales in condiţiile in care in prezent majoritatea ţărilor europene fac parte din Uniunea Europeană.

După adoptarea Tratatului de la Lisabona şi până la momentul aderării UE la CEDO s-a pus problema lipsei de responsabilitate a UE pentru normele emise cu încălcarea CEDO.

Statele membre se confruntau cu posibilitatea nerespectării CEDO ca urmare a obligativităţii implementării şi/sau respectării dreptului comunitar european.

În cele ce urmează vom prezenta câteva din eforturile celor două Curţi de a potrivi cele două realităţi paralele ale protecţiei drepturilor omului, după care vom dezbate măsura cu cel mai mare impact asupra acestei situaţii, respectiv posibilitatea conferită de Tratatul de la Lisabona Uniunii Europene de a adera la CEDO.

Armonizarea jurisprudenţei de către CJUE, a inceput incă din 1975 (pe lângă cazurile menţionate in secţiunea anterioară) prin cauza Rutili65, unde Curtea i-a atribuit o „semnificaţie specială” Convenţiei europene a drepturilor omului.

Această hotărâre a fost reluată prin art. 6 TUE, articol care a devenit fundamentul pentru invocarea jurisprudenţei CEDO. În anii următori CJUE a apelat de multe ori la 64 Alston Philip, Weiler J.H.H., An 'Ever Closer Union' in Need of a Human Rights Policy: The European Union and Human Rights, Harvard Law School, Cambridge, 2000, p. 3 65 Cauza 36/75 Rutili împotriva Ministre de l'interieur [1975] E.C.R.. 1219 CJUE;

57

jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg pentru interpretarea şi aplicarea legislaţiei, domeniile cele mai „populare” fiind dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţa privată şi familie, libertatea de exprimare şi dreptul la proprietate.

Cu toate acestea, menţinându-şi o marjă de apreciere, în cauza Nold judecătorul comunitar a subliniat că „în cadrul ordinii juridice comunitare, ar fi legitim să se rezerve în ceea ce priveşte (drepturile fundamentale) aplicarea anumitor limite justificate de către obiectivele de interes general urmărite de către Comunitate, din momentul în care nu se aduce atingere substanţei acestor drepturi.” 66

Una dintre cele mai interesante cazuri a fost cel al Spaniei împotriva Marii Britanii67. CJCE a fost chemată să se pronunţe, în baza art. 227 TCE, asupra validităţii legislaţiei britanice privind alegerile în Parlamentul European. Spania a susţinut că prin actul adoptat Marea Britanie a încălcat prevederile articolului 189 şi 190 din TCE. Actul britanic s-a adoptat în 2003 în vederea executării hotărârii pronunţate de CEDO în cauza Matthews împotriva Marii Britanii.

Potrivit acesteia, Curtea de la Strasbourg a susţinut că deoarece Comunităţile Europene nu sunt parte la CEDO, acestea nu pot fi trase la răspundere in faţa Curţii pentru actele adoptate. Cu toate acestea, Marea Britanie nu poate fi exonerată de răspunderea pentru încălcarea drepturilor omului pentru simplul motiv că adoptarea legislaţiei comunitare este o obligaţie a statelor membre, din moment ce prin legile de ratificare a CEDO, Marea Britanie s-a angajat la respectarea acestor drepturi.

In aceste condiţii, transferul de competenţă nu exonerează statele membre de respectarea drepturilor omului.

Prin urmare, textele adoptate in urma procesului legislativ comunitar, asemenea textelor locale, vizează şi populaţia Gibraltarului. În consecinţă, dreptul la alegerile parlamentare europene sunt consacrate prin art. 3 din Protocolul nr. 1, la fel ca dreptul la alegerile locale. CJCE a respins acţiunea Spaniei, spunând că textul Tratatului nu exclude conferirea unor drepturi de vot persoanelor care nu au cetăţenia europeană şi a subliniat totodată importanţa interpretării legislaţiei comunitare in conformitate cu criteriile Matthews, chiar cu preţul de a considera inopozabile acele prevederi comunitare care sunt contrare Convenţiei.

Şi Curtea de la Strasbourg s-a referit, ba chiar s-a inspirat de multe ori din jurisprudenţa Curţii Europene. Deşi Uniunea Europeană n-a avut personalitate juridică, CEDO a recunoscut specificitatea ordinii juridice comunitare, pentru prima oară in cauza de violenţă) şi in ciuda eforturilor sale depuse în îmbunătăţirea comportamentului său după eliberarea sa.

Curtea, inspirându-se din jurisprudenţa CJUE, a afirmat că persoana supusă expulzării şi nu actul de expulzare trebuie verificat pentru a analiza legitimitatea procedurii68. 66 Cauza 4/73 Nold împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, 1974; 67 C-145/04 Spania împotriva Regatelor Unite, [2006], RCE 1-7917 CJUE; 68 Domnul Scoppola a fost arestat in data de 3 septembrie 1999, fiind acuzat de omor in concurs cu tentativă de omor, rele-tratamente şi deţinerea ilegală a unei arme de foc. El, la audierea din februarie 2000 a fost de acord să fie judecat potrivit procedurii simplificate, care in schimbul renunţării la unele garanţii procedurale, a asigurat reducerea pedepsei in caz de condamnare. Art. 442 al CPP italian a prevăzut la acel moment posibilitatea judecătorului de a converti pedeapsa detenţiunii pe viaţă la pedeapsa închisorii de 30 de ani. In data de 24 noiembrie el a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 30 de ani. In aceeaşi zi, prin intrarea in vigoare a Decretului nr. 341, art. 442 CPP a fost modificat in felul următor: in cazul unei judecate in procedură simplificată, dacă pedeapsa dispusă este detenţia pe viaţă, aceasta se va preschimba in detenţia pe viaţă cu izolare pe timpul zilei. Procurorul de pe lângă Curtea de Apel din Roma a considerat, potrivit principiului aplicabilităţii imediate a legii procedurale, că pedeapsa corectă ar fi fost detenţia pe viaţă. Curtea de Apel a admis acţiunea procurorului, arătând totodată, că potrivit dispoziţiilor Decretului 341, acuzatul şi-ar fi putut retrage cererea de a fi judecat in procedură simplificată, ceea ce in cauza de faţă nu s-a făcut, astfel că prima instanţă ar fi trebuit să ia in considerare modificările legislative. Apelul extraordinar declarat de Scoppola pe temeiul încălcării dreptului său la proces echitabil privind neretroactivitatea legii (art. 6 din

58

Curtea de la Strasbourg a afirmat că art. 7 alin (1) din CoEDO, după cum constatase şi intr-o decizie din 1978, nu asigură prin sine aplicarea unei legi mai favorabile apărute subsecvent comiterii faptei. Cu toate acestea, in urma evoluţiilor internaţionale, printre care şi potrivit CEDF şi jurisprudenţei CJUE, se recunoaşte o importanţă din ce in ce mai mare principiului aplicării legii penale mai favorabile. Curtea a afirmat totodată că art. 341 este de fapt o normă de drept material. Schimbându-şi jurisprudenţa anterioară, Curtea a admis cererea petentului.

Cu toate că CEDO a recunoscut protecţia drepturilor omului de către UE, din păcate, protecţia şi monitorizarea drepturilor omului în cadrul UE este mai puţin strictă decât cea asigurată de Convenţie.

Cu toate că Tratatul de la Lisabona este departe de a fi perfect, suntem de acord că neadoptarea Tratatului din cauza neajunsurilor acestuia ar fi avut consecinţe mai periculoase şi mai nocive. Cele două avantaje majore aduse prin Tratat au fost următoarele: înainte de Tratat instanţele naţionale nu se considerau competente să verifice validitatea supremaţiei dreptului UE, iar interpretarea legislaţiei UE era lăsată la latitudinea statelor, întrucât CJUE nu avea competenţa de a pronunţa hotărâri preliminare. Adoptarea Tratatului a pus capăt - intr-o oarecare măsură - insecurităţii acesteia, prin faptul că a asigurat instanţelor naţionale posibilitatea de a cere îndrumare în tot domeniul dreptului european. Totodată, a făcut posibilă revizuirea tuturor măsurilor directe şi indirecte luate de state membre, ceea ce va înlătura conflictele dintre CJUE şi curţile constituţionale.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona se pune – se menţine – şi problema posibilităţii aderării UE la Convenţia europeană a drepturilor omului, ce are ca şi consecinţă revizuirea actelor comunitare de către CEDO şi responsabilitatea „personală” a Uniunii pentru încălcările Convenţiei.

UE ca şi membru al CoEDO, ar fi responsabilă pentru legile comunitare adoptate. Se pune această problemă mai ales in cazul acelor legi care conferă o libertate de implementare statelor membre. 3.3. Aderarea Uniunii Europene la CEDO

Aderarea Uniunii Europene la CEDO va permite unificarea jurisprudenţei în materia

protecţiei drepturilor omului pe întreg continentul european, consolidând, astfel, nivelul de protecţie de care trebuie să se bucure cetăţenii Uniunii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, competentă să asigure respectarea legislaţiei de către Uniunea Europeană, va coopera, într-un cadru juridic modern, oferit de viitorul tratat de aderare a UE la CEDO, cu instanţa de la Strasbourg, conform principiului complementarităţii. De altfel, jurisprudenţa actuală a instanţei de la Luxemburg ţine seama de jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, iar Declaraţia 2 anexată Tratatului de la Lisabona „constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (…).”

Privitor la draftul Acordului de aderare, acesta stipulează că, în momentul în care va intra în vigoare viitorul Acord de adeziune, Uniunea Europeană va deveni membră a Convenţiei fără a fi necesar ca aceasta să mai depună vreun alt instrument de ratificare.

În urma aderării, instituţiile Uniunii Europene, incluzând aici şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), vor fi nevoite să se supună dispoziţiilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile sale. Această prevedere ar părea că intră Convenţie) şi al dreptului său de a nu-i fi aplicată o pedeapsă mai severă decat cea prevăzută de lege in momentul săvârşirii faptei (art. 7 alin 1 CoEDO) a fost respins de Curtea de Casaţie. – vezi Scoppola împotriva Italiei, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp? item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=scoppola&sessionid=55009073&skin=hudoc-en

59

în contradicţie cu prevederea din art. 2 al Protocolului 8 la Tratatul de la Lisabona, potrivit căruia aderarea la Convenţie nu va afecta competenţele Uniunii sau atribuţiile instituţiilor sale. Totuşi, aceeaşi prevedere legală spune că aderarea va impune Uniunii obligaţii în ceea ce priveşte actele, dispoziţiile şi omisiunile instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor sau ale persoanelor care acţionează în numele său.

UE ar trebui să dobândească prin aderare la Convenţie o poziţie de egalitate cu celelalte state.

Mecanismul co-participării procesuale (co-pârât, codéfendeur sau co-respondant) este o instituţie nouă necesar a fi introdusă pentru a permite Uniunii Europene să stea în justiţie, în faţa Curţii de la Strasbourg.

Acest mecanism este necesar având în vedere situaţia specifică a Uniunii, respectiv aceea de entitate non-statală, compusă dintr-un număr de 27 de state, cu o ordine juridică autonomă şi care va face parte dintr-un sistem în care se va situa pe acelaşi nivel de egalitate cu alte state. De asemenea, trebuie avut în vedere că una dintre caracteristicile sistemului juridic al Uniunii Europene este aceea că o parte din actele adoptate sunt susceptibile de a fi implementate în statele membre şi invers, că dispoziţiile tratatelor fondatoare, adoptate de statele membre, sunt susceptibile de a fi puse în aplicare de instituţiile, organele, organismele sau agenţiile Uniunii. O problemă deosebit de sensibilă în cadrul discuțiilor privind aderarea Uniunii Europene la CEDO l-a constituit raportul care va exista între cele două mari jurisdicții continentale: CJUE şi CEDO. Această problemă pare să îşi fi găsit rezolvarea potrivit liniilor directoare care vor fi prezentate în cele ce urmează.

În acest sens, grupul de lucru a convenit asupra faptului că obligația parcurgerii tuturor căilor legale interne va trebui să rămână aplicabilă în continuare şi în privința litigiilor care implică posibilitatea solicitării pronunțării de către CJUE a unei hotărâri preliminare. Totuşi, în conformitate cu jurisprudența CEDO, având în vedere că transmiterea unei cereri de pronunțare a hotărârii preliminare la CJUE nu se află la latitudinea părților, aceasta nu poate fi privită ca un remediu efectiv, astfel încât, cel mai probabil, CEDO nu va cere părților să epuizeze şi această posibilitate legală.

De aici se sugerează concluzia că, acolo unde reclamantului (persoana fizică sau juridică) i se permite să acționeze direct în faşa CJUE, acesta este obligat să parcugă respectiva cale, presupunând că ea îi oferă posibilitatea realistă şi eficientă de remediere a prejudiciului. În cazul în care sesizarea CJUE nu este lăsată la discreția reclamantului, acesta trebuie să parcurgă procedura în faşa instanțelor interne (care, în afara posibilității de a repara prejudiciul – remediu eficient, au şi posibilitatea de a sesiza CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare).

În aceste privințe, autorii documentului exprimă ideea că ar fi preferabil ca la nivelul Uniunii Europene să se instituie nişte mecanisme care să permită CJUE să se pronunțe cu privire la situațiile care ar putea atrage calitatea Uniunii de co-pârât (sugestia trimite cumva la instituția Curşii Constituționale Germane). Sugestia merge mai departe, în sensul în care, dacă astfel de mecanisme ar fi instituite, CJUE nu ar trebui să se pronunțe asupra actului sau a omisiunii de care se plânge reclamantul, ci doar asupra bazei legale a acestora.

Din arhitectura propusă, deşi termenul cel mai des folosit este acela de colaborare, rezultă că în materia drepturilor omului, aşa cum este şi firesc, instanța de la Strasbourg va avea de spus ultimul cuvânt, rămânând – cu alte cuvinte, cea mai înaintă jurisdicţie în acest domeniu69.

69 vezi Claudiu Drăguşin, Stadiul aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, juridice.ro, 17 octombrie 2011;

60

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri şi monografii

- Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi instituţii politice, - Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011; - Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Ed. Politeia-SNSPA, 2005; - Paul Craig, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009; - Iordan Gheorghe Barbulescu, coordonator, Tratatul de la Lisabona: implicaţii asupra instituţiilor

şi politicilor româneşti, Studiu de impact, IER, Bucuresti, 2011 - Iordan Gheorghe Barbulescu, Cetăţenia europeană, publicată în cadrul proiectului “Formarea a

264 de cadre didactice în domeniul Educaţiei pentru Cetăţenie Democratică în regiunea Sud-Muntenia (FORM)” POSDRU, Bucureşti, 2011;

- Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007; - Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009; - Ioan Ceterchi, Instituţia Ombudsman-ului în Suedia, Revista Studii de Drept Românesc, Editura

Academiei Române, Bucureşti ; - Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2010; - Nicoleta Diaconu, Cătălin Andruş, Viorel Velişcu, Fundamentele juridice ale dreptului Uniunii

Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; - Nicoleta Diaconu – Dreptul Uniunii Europene – Partea specială – Politicile comunitare, Editura

Lumina lex, 2007; - Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Ediţia a-II-a revizuită, Editura Lumina Lex,

Bucureşti 2011; - Dacian Cosmin Dragoş, Drept European, Uniunea Europeana, Instituţii, mecanisme, ediţia a-3-

a, Editura CH Beck, Bucureşti 2007; - Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2007. - C. G. de Grado, Los Ombudsmen europeos, Edicia Tibidabo, Barcelona, 1986; - Will Kymlicka, Multiculturalismul liberal – bazele normative ale existenţei minoritare autentice,

Iaşi: Polirom, 2001; - Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional

românesc, voi. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. - Alston Philip, Bustelo Mara, Heenan James, The EU and human rights, Oxford University

Press, 1999; - Memento Pratique, Communaute Europeenne, 2000-2001, Edition Francis Lefebvre. - Augustin Fuerea, Drept Comunitar al Afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006. - Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridica a cetateniei europene, în Cetăţenie Naţională -

Cetăţenie europeană, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2003; - Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura CH Beck, Bucureşti 2006; - Marin Voicu, Uniunea Europeană, înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2010; - Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2009, - Munteanu Roxana, Integrarea Europeană. O perspectivă juridico-filosofica, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006. - Popescu Roxana-Mariana; Dumitraşcu, Augustina, „Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi

aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Moroianu Zlătescu Irina, Instituţii europene şi drepturile omului, Editura IRDO, Bucureşti, 2008; - Viorel Velişcu, Pîrvu Loredana, Drept internaţional public, Editura Sitech, Craiova 2012;

61

Articole şi studii

- Cătălin Andruş, Nicoleta Diaconu, 'Contribuţiile Curţii de Justiţie la promovarea valorilor dreptului comunitar', Revista Drept Caiete de Drept Internaţional Nr.17 (4/2007);

- Cătălin Andruş, Reflectarea evoluţiei procesului de integrare europeană' în cadrul teoriilor relaţiilor internaţionale în Victor DUCULESCU şi Nicoleta DIACONU (coordonatori), Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, Editura Cermaprint, Bucureşti 2007;

- Mădălina Virginia Antonescu, Problema legitimităţii democratice a Uniunii după eşecul “Constituţiei Europene”, Revista Sfera Politicii, nr.125, Editată de „Fundaţia Societatea Civilă”, Bucureşti;

- Claudiu Drăguşin, Stadiul aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, juridice.ro, 17 octombrie 2011

- Luciana Ghica – România şi Uniunea Europeană. O istorie cronologică – Editura Meronia, Bucureşti, 2006

- Monalisa Giuglea, Conceptul de cetăţean european, publicat la 07.02.2012 pe geopolitics.ro; - Maria Cristina Juverdeanu, De ce cetăţenie şi nu naţionalitate europeană, europuls.ro, 27

ianuarie 2012; - Alston Philip, Weiler J.H.H., An 'Ever Closer Union' in Need of a Human Rights Policy: The

European Union and Human Rights, Harvard Law School, Cambridge, 2000 - Cristina Sâmboan, Deficitul democratic al Uniunii Europene din perspectivă identitară, Revista

Strategikon, 17 iunie 2006 - Cristina Vintilescu, Cetăţenia europeană între trecut şi viitor, Revista Sfera Politicii, nr.116-117,

Editata de „Fundaţia Societatea Civilă”, Bucureşti;

Documente ale Uniunii Europene - Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (2007/C 303/01); - Raport privind Cetăţenia UE în 2010, Eliminarea obstacolelor din calea drepturilor cetăţenilor UE - Bruxelles, 27.10.2010, COM(2010) 603 final; - Raport privind Cetățenia UE - 2013 - Avizul Comitetului Regiunilor referitor la Raportul privind cetăţenia UE în 2010 (2011/C 166/02); - Raportul comisie către Parlamentul European şi Consiliul privind aplicarea Directivei 94/80/CE de

stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin - Bruxelles, 9.3.2012 COM(2012) 99 final