Dumitru Matcovschi

Dumitru Matcovschi

1939 – 2013

Autor : Burcă Zinaida, anul III, gr. rom.-fr.

Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză și piese de teatru și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.

Volume de poezie 2003 Pasărea nopţii pe

casă2001 Veşnica toamnă1999 Crucea1998 Vad1991 Imne şi blesteme1990 Soaree cel mare1987 Tu, dragostea mea1981 Patria, poetul şi

balada1977 Axa1974 Grâul1971 Melodica

Volume de proză1973 Duda1975 Bătuta1979 Toamna porumbeii

albi1982 Focul din vatră2003 Teatru

Poezia De suflet zicDe suflet zic, vreau să zic, sufletu-i totul.Ocolit de prieteni poetul, sufletu-l doare.În zodia cumpenii s-a născut, câtăreşte rodul,darurile toamnei îmbucurătoare.

Fiecare cum i-e felul, cum poate , cum ştiecoboară în rosturi, în adâncuri, în veşnicii.O scânteie, o singură, în cuvânt, în gând de subţire,piere şi cele mai triste versuri scrii.

De suflet zic, vreau să zic, întotdeauna de pâine,blând întotdeauna, îndelung răbdător,rămâne sufletul, este a lui ziua de mâine, a omenirii, a firii, a copiilor, a tuturor.

De suflet zic, de inimă, ce ne aşteaptă?Omul nu fuge, că unde să fugă de sine, de greu?Aduce vântul, de unde aduce o şoaptă?De când pământul – toate binecuvântate de Dumnezeu.

De suflet zic, vreau să zic, de voi, de oameni.Se pierde sufletul, tare mi-e teamă, din cuvânt.Să-l apăr mă zbat, de mititei şi de fameni,dracul cel negru şi dracul cel alb una sânt.

Otova gândesc, otova scriu, otova cântă.Pământul se învârteşte în ritmul cântecului lor.Şi lumea cea nouă, ca lumea cea veche,tot han, tot orândă, secole trec, ea rămâne a cârciumarilor.

4 ianuarie 2011

Titlul poeziei ,,De suflet zic” din start ne plasează într-o dimensiune cu totul diferită faţă de celelalte poezii cu teme folclorice , istorice etc. de fapt poezia dată aparţine perioadei târzii, adică spre sfârşitul vieţii, perioadă în care poetul devine simbolist, expresionist, gustă din poezia encifrată, aprofundată în sensuri şi înţelesuri.

Când auzim cuvântul suflet ne imaginăm ceva spiritual, ceva ce ţine de propria individualitate a scriitorului, de personalitatea cititorului, de specificul societăţii.

Sufletul este tot. Fără suflet am fi nişte obiecte fără valoare. Omul este superior datorită faptului că posedă în trupul său de lut suflet, duh, insuflare dumnezeească.

Putem să ne construim în imaginaţia noastră treptele pe care a mers poetul pentru a elabora această poezie, pentru că de la bun început ne dăm seama că poetul va schiţa pe foaie lucrurile cele mai spirituale, aproape de suflet. Această veridicitate perpetuă este confirmată de verbul situat la modul indicativ, tumpul prezent.

Prima strofă are la bază

motivul sufletului care pentru

autor este totul, este esenţialul.

Întrucât poetul se indentifică cu

eul liric, căci ocolit de prieteni,

de cei dragi răscoleşte sufletul

producându-i durere. De fapt

pentru orice om ce este lipsit de

înţelegere, de sprijinul

prietenilor totul pare surpător.

Aici, în lumea meschină şi grea,

doar poetul este în stare să

poarte pe umerii săi firavi de

poezie cumpăna societăţii ce s-a

născut sub zodia cancerului

ucigător. Doar poetul deţine

prin cuvântul său puterea de a

pune pe cântarul vieţii ,,rodul

îmbucurător’’, al lui este

meritul şi scăparea.

De suflet zic, vreau să zic,

sufletu-i totul.

Ocolit de prieteni poetul,

sufletu-l doare.

În zodia cumpenii s-a născut,

câtăreşte rodul,

darurile toamnei

îmbucurătoare.

În cea de-a doua strofă, prin repetiţia ,,fiecare cum i-e felul, cum poate, cum ştie’’ poetul prezintă posibilităţile obiective pentru fiecare care ar încerca să facă ceva pentru suflet depinzând doar de individualitatea sa, de puterile făuritoare, de cunoştinţele sale aplicative.Scopul acestor caracteristici este explicată, în continuare de enueraţia gradată ,,coboară în rosturi, în adâncuri, în veşnicii’’ , adică tot ce realizăm, tot ce lăsăm în urma noastră, evident , tot ce-i frumos se adânceşte nu numai în rosturi, dar şi în eternitate.Celelalte două versuri caracterizează momentul creaţiei, în care, pentru un adevărat poet este de ajuns ca o singură scânteie fie ea cât de neânsemnată, odată dispărută din gând, din cuvânt lasă pustiit imaginaţia creatorului ,, şi cele mai triste versurii scrii’’.

Incipitul strofei a treia prezintă aceaişi imagine veridică prin sintagma ,,de suflet zic, vreau să zic’’. Cele ce urmează a fi confirmate sunt prezentate printr-o comparare a sufletului atât cu ,,pâinea’’, cât şi cu ceva blând şi răbdător.Sufletul este elementul esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică.Pâinea este elemntul de bază a omului, hrană necesară pentru a exista.Comparând cele două noţiuni ce stau la baza versurilor, observăm că poetul are dorinţa de a scoate în evidenţă trăsăturile de bază a celor două surse de existenţă, căci şi sufletul ca şi pâinea sunt elemente primordiale pentru existenţa omenirii, poetului, creatorului.

Prin sintagma ,,blând întotdeauna, îndelung răbdător’’ ale cărei cuvinte se află într-o formă îmbrăţişată (blând-răbdător, întotdeauna-îndelung) exprimă ideea de timp, persistenţă de-a lungul epocilor, fără început şi sfârşit. În acest interval nedefinit el se caracterizează prin blândeţe şi răbdare căci aceastea sunt valori sacre capabile să poarte pe aripile lor timpul.Noţiunea de timp este prezentă şi în sintagma ,,este a lui ziua de mâine’’ ceea ce sugerează că sufletul, individualiatea fiecăruia deţine în palmele sale forţa zilei de ieri şi celei de mâine. Nimeni nu ştie ce va fi mâine, ce ne aşteapă, dar prin creaţie noi anticipăm lucrurile.Sufletul, interiorul este ,,atotputernicul’’ al lui este timpul, omenirea, firea omenească, generaţiile viitoare. Totul se află sub semnului spiritului.

De suflet zic, de inimă, ce ne aşteaptă? Omul nu fuge, că unde să fugă de sine, de greu? Aduce vântul, de unde aduce o şoaptă? De când pământul – toate binecuvântate de Dumbezeu.

Pe lângă termenul de suflet ca element primordial, autorul semnalează şi termenul de inimă. Două noţiuni esenţiale care asigură funcţionarea perfectă a raţiunii, trupului, sufletului. Dar acestea sunt aflate sub semn de întrebare, pentru că nu se ştie ce ne aşteaptă, ce va fi în viitor, bine sau rău?

Autorul prezintă în al doilea vers faptul că chiar dacă pe pământ este şi bine, dar poate şi mai mult rău, omul nu trebuie să se sperie, să renunţe la predestinaţia sa de a înfrumuseţa lumea. Omul nu se teme, nu fuge de sine şi de anturajul greu în care supraveţuieşte.

Spritualitatea, omenirea, natura redate prin întrebările retorice sunt într-un final binecuvântate de Dumnezeu, sunt artele Domnului, căci singurul răspuns ce poate îngloba aşteptările noastre adeverindu-le sau negându-le este Dumnezeu.

În această strofă eul liric este străpuns de temeritate. Se teme de pierzania sufletului, căci odată pierdut se destramă cuvântul lui Dumnezeu.

Eul liric se află într-un război cu contemporanietatea, cu decăderea morală sugerată de

cuvântul ,,fameni’’ bărbat decăzut din punct de vedere moral, dar şi de cuvântul ,,mititei’’.

Utilizat la forma diminutivă are drept scop de a elucida nişte fiinţe nesemnificative din

punct de vedere al aportului spiritual , fiind din potrivă ceva malefic.Mititel semnifică popular unul dintre numele dracului.Apariţia contrastivă a imaginii dracului în cele două culori: alb –luminozitate, puritate,

neprihănire; negru-întunecime, obscuritate, demonizare. Apar în forma simbolului de Yin şi Yang.

Yin se traduce literal prin "loc întunecos, pantă (deal) nordică, mal (râu) sudic; noros, sumbru") este elementul întunecat; el este trist, pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, și corespunde nopții.

Yang "loc însorit, pantă (deal) sudic, mal (râu) nordic; strălucire solară") este elementul

luminos; este fericit, plin de vitalitate, activ, strălucitor, masculin și corespunde zilei. Yin este adeseori simbolizat de apă și de pământ în timp ce Yang este simbolizat de foc

și vânt.

De suflet zic, vreau să zic, de voi, de oameni.Se pierde sufletul, tare mi-e teamă, din cuvânt.Să-l apăr mă zbat, de mititei şi de fameni,dracul cel negru şi dracul cel alb una sânt.

Otova gândesc, otova scriu, otova cântă.Pământul se învârteşte în ritmul cântecului lor.Şi lumea cea nouă, ca lumea cea veche,tot han, tot orândă, secole trec, ea rămâne a cârciumarilor.

Utilizarea repetată a adjectivului popular ,,otava’’ cu sens de uniform, egal, drept sugerează faptul că lumea a devenit monotonă, la fel gândesc, scriu, cântă. Tot pământul a devenit proprietatea lor, căci nu numai lumea cea veche este a lor, dar şi şi cea nouă este creată în baza criteriilor celei veche .

Lumea otrăvită, lipsită de suflet există doar prin intermediul surselor ,,tot han, tot orândă, secole trec, ea rămâne a cârcimarilor’’ şi nimic mai mult.

Dumitru Matcovschi abordează teme de stringentă actualitate cum ar fi dorinţa de a transmite evoluţia spiritului nostru, dinamizarea spirituală şi maturizarea societăţii, spectrul contradictoriu al lumii moderne. Poezia lui D. Matcovschi, străină„mievreriilor moderne” (expresia îi aparţine lui Titu Maiorescu), se alimentează stăruitor din sevele bogate ale tradiţiei. Ea este o expresie a unui strigăt existenţial, a unei stări de nelinişte. De asemenea în lirica poetului şaptezecist se face simţită şi prezenţa unor motive şi simboluri care lărgesc şi complică viziunea lirică şi dau amploare sintezei artistice.

Fiind una dintre cele mai marcante personalităţi a generaţiei şaptezeciste, în opera lui D. Matcovschi evoluează un eu liric personalizat care tinde să-şi exprime direct interioritatea, prin stări, trăiri, atitudini, prin viziuni şi gesturi. În reprezentarea artistică a lumii, eul în rolul său de „actor” şi interpret presupune o pronunţată subiectivitate, ceea ce-l face, conform unor cercetători, diferit de eul impersonal. Eul personalizat solicită simţurile cele mai des folosite: văzul şi auzul, care sunt nişte modalităţi de punere în relaţie cu lumea.