42
ECOGEOGRAFIA TURISMULUI SPORTIV Ecogeografia turismului sportiv este o ramură științifică ce are un suport teoretico- metodologic, sau o încercare de o da „lovitura” pe piața originalității? Cuplarea unor termeni care desemnează domenii relativ distincte poate fi justificat în condițiile în care cea mai importantă dimensiune a existenței societății moderne este dimensiunea ecologi. Descompunerea conceptului de ecogeografie în elementele componente, respectiv ecologia și geografia, trebuie realizată și analiza pentru a aprecia corect măsura in care noul termen are acoperire în realitate. Astfel, ecologia este acceptată într-o definie concisă ca știința care studiază interacțiunea dintre organisme (grupate în biocenoze) și mediul lor de viață (locul de trai sau ecotopul). Geografia este știința geosferelor (litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera - cu componenta de mare forță numită noosfera sau sfera inteligenței umane), acceptată și analizată atât din punct de vedere static (al poziției lor în spațiu), cât și din punct de vedere dinamic (al interrelațiilor și intercondițialității dintre acestea). Simplul enunț al celor două definiții nu este foarte încurajator atunci când vrem să descriem sensul noii entități numite ecogeografie, dar lucrurile se pot schimba atunci când încercam să apelăm la o abordare modernă legată de relațiile dintre viețuitoare, societățile umane și mediul înconjurător. Din această perspectivă, ecogeografia poate avea un sens strict care vizează studierea efectelor ambientale asupra distribuției viețuitoarelor și omului, în timp ce ecogeografia turismului sportiv este un caz particular al geografiei turismului care vizează atât practicarea turismului sportiv cât și pe turiștii specializați în urmărirea competițiilor sportive la fața locului și în relația lor strânsă cu mediul geografic natural și antropic. Ecogeografia turismului sportiv este un produs derivat al geografiei turismului și al domeniului sportiv, grefat pe o etică specială de mediu. Este ramura geografico-turistică și sportivă care pleacă de la nevoia desfășurării tuturor activităților turistico-sportive și agrementale în deplin respect pentru mediul natural și cultural. Entitatea științifică sus-amintită are fără îndoială un caracter pluridimensional, dintre toate coordonatele care ar merita prinse în calculele noastre dimensiunea ecologică trebuind pusă în prim-plan. Ecogeografia turismului sportiv are în vedere și latura comportamentală a tuturor practicanților de mișcare în aer liber, întru responsabilitate deplină față de valorile naturale și culturale. Geografia turismului se constituie în nucleul în jurul căruia gravitează ideea de resurse turistice naturale și antropice, de circulație turistică și de bază materială necesare bunei desfășurări a activităților turistice. Geografia turismului trebuie acceptaca o știință a genezei, repartiției și devenirii spațio-temporale a fenomenului turistic. Detașarea ei ca ramură geografică distinctă s-a realizat în prima jumătate a sec. XX, după ce fenomenul turistic a căpătat o amploare deosebită, găsindu-și un loc important în economia țărilor prospere de atunci. Din perspectivă istorică, turismul modern s-a cristalizat la cumpăna dintre sec. XVIII - XIX, în urma deplasării tinerilor aristocrați britanici pe continentul mamă în scopul recreerii și cunoașterii. Dinspre spațiul european occidental s-a produs difuzia fenomenului turistic înspre Europa centrală și central sud-estică, astfel încât în a doua jumătate a sec. XIX numeroase comunități săsești și maghiare din Transilvania, sau șvăbești din Banat, înființează societăți turistice montane care joacă un rol important atât în crearea unui cadru organizatoric propice desfășurării turismului modern de atunci cât și a unui cadru de desfășurare a primelor forme de turism sportiv în spațiul românesc de astăzi. Concomitent, în vechiul regat iau ființă câteva societăți turistice montane pe modelul celor din Transilvania, încurajate de regalitatea română și mai ales de apariția unui nucleu turistic consistent pe

Ecogeografia turismului sportiv

Embed Size (px)

Citation preview

ECOGEOGRAFIA TURISMULUI SPORTIV Ecogeografia turismului sportiv este o ramură științifică ce are un suport teoretico-

metodologic, sau o încercare de o da „lovitura” pe piața originalității? Cuplarea unor termeni care desemnează domenii relativ distincte poate fi justificat în condițiile în care cea mai importantă dimensiune a existenței societății moderne este dimensiunea ecologică.

Descompunerea conceptului de ecogeografie în elementele componente, respectiv ecologia și geografia, trebuie realizată și analiza pentru a aprecia corect măsura in care noul termen are acoperire în realitate.

Astfel, ecologia este acceptată într-o definiție concisă ca știința care studiază interacțiunea dintre organisme (grupate în biocenoze) și mediul lor de viață (locul de trai sau ecotopul).

Geografia este știința geosferelor (litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera - cu componenta de mare forță numită noosfera sau sfera inteligenței umane), acceptată și analizată atât din punct de vedere static (al poziției lor în spațiu), cât și din punct de vedere dinamic (al interrelațiilor și intercondițialității dintre acestea).

Simplul enunț al celor două definiții nu este foarte încurajator atunci când vrem să descriem sensul noii entități numite ecogeografie, dar lucrurile se pot schimba atunci când încercam să apelăm la o abordare modernă legată de relațiile dintre viețuitoare, societățile umane și mediul înconjurător.

Din această perspectivă, ecogeografia poate avea un sens strict care vizează studierea efectelor ambientale asupra distribuției viețuitoarelor și omului, în timp ce ecogeografia turismului sportiv este un caz particular al geografiei turismului care vizează atât practicarea turismului sportiv cât și pe turiștii specializați în urmărirea competițiilor sportive la fața locului și în relația lor strânsă cu mediul geografic natural și antropic.

Ecogeografia turismului sportiv este un produs derivat al geografiei turismului și al domeniului sportiv, grefat pe o etică specială de mediu. Este ramura geografico-turistică și sportivă care pleacă de la nevoia desfășurării tuturor activităților turistico-sportive și agrementale în deplin respect pentru mediul natural și cultural.

Entitatea științifică sus-amintită are fără îndoială un caracter pluridimensional, dintre toate coordonatele care ar merita prinse în calculele noastre dimensiunea ecologică trebuind pusă în prim-plan.

Ecogeografia turismului sportiv are în vedere și latura comportamentală a tuturor practicanților de mișcare în aer liber, întru responsabilitate deplină față de valorile naturale și culturale.

Geografia turismului se constituie în nucleul în jurul căruia gravitează ideea de resurse turistice naturale și antropice, de circulație turistică și de bază materială necesare bunei desfășurări a activităților turistice.

Geografia turismului trebuie acceptată ca o știință a genezei, repartiției și devenirii spațio-temporale a fenomenului turistic. Detașarea ei ca ramură geografică distinctă s-a realizat în prima jumătate a sec. XX, după ce fenomenul turistic a căpătat o amploare deosebită, găsindu-și un loc important în economia țărilor prospere de atunci.

Din perspectivă istorică, turismul modern s-a cristalizat la cumpăna dintre sec. XVIII - XIX, în urma deplasării tinerilor aristocrați britanici pe continentul mamă în scopul recreerii și cunoașterii. Dinspre spațiul european occidental s-a produs difuzia fenomenului turistic înspre Europa centrală și central sud-estică, astfel încât în a doua jumătate a sec. XIX numeroase comunități săsești și maghiare din Transilvania, sau șvăbești din Banat, înființează societăți turistice montane care joacă un rol important atât în crearea unui cadru organizatoric propice desfășurării turismului modern de atunci cât și a unui cadru de desfășurare a primelor forme de turism sportiv în spațiul românesc de astăzi. Concomitent, în vechiul regat iau ființă câteva societăți turistice montane pe modelul celor din Transilvania, încurajate de regalitatea română și mai ales de apariția unui nucleu turistic consistent pe

Valea Prahovei, după amenajarea domeniului regal Peleș și mai ales după declararea localității montane Sinaia drept oraș-stațiune.

Tinerii reuniți în jurul acestor societăți turistice montane au început să cultive dragostea pentru drumeție, creând totodată un cadru propice desfășurării sporturilor montane. În zona masivului Postăvaru, la Păltiniș, în zona Predealului și pe muntele Semenic își fac apariția primele pârtii de schi și săniuș care atrag fluxuri importante de turiști.

Un rol capital în promovarea turismului montan și al celui sportiv în zona montana l-au jucat CLUBUL ALPIN AL BANATULUI (înființat în 1867), SOCIETATEA CARPATICĂ BĂNĂȚEANĂ, SOCIETATEA CARPATICĂ (Sinaia, 1895), toate acestea urmate de SOCIETATEA CARPATICĂ ARDELEANĂ, înființată de sașii sibieni având ca model societățile din Tirol și Alpii Bavariei. Cunoscută sub numele de SKV (Siebenbürgischer Karpatenverein), societatea a contribuit benefic și productiv la răspândirea fenomenului turistic montan în întregul lanț carpatic, având ca punct de plecare câteva localități amenajate pentru turismul sportiv în masivul Făgăraș.

La polul opus (din perspectivă altimetrică), manifestările caracteristice unor alte forme de turism sportiv (înot, alergare pe fâșia litorală, plimbări în zonele de țărm cu aerosoli, etc.), încep să se amenajeze primele stabilimente balneare pe grindurile de nisip dintre localitățile Siutghiol și mare, care cristalizează primul nucleu al viitoarei stațiuni Mamaia în 1904.

Istoria dezvoltării și evoluției turismului sportiv în România continuă cu noi forme de manifestare în spațiul geografic național, făcându-și apariția concursuri locale de călărie, plimbări montane ecvestre, curse de automobilism, cicloturism, motociclism, concursuri nautice.

TURISMUL DE AGREMENT Formele turismului de agrement La nivelul limbajului de specialitate prin agrement se înţelege acele activităţi

care se pot desfăşura în intervalul dintre anumite momente ale zilei, când turistul nu mai este preocupat de odihnă, tratament balnear etc. În primele etape de evoluţie a industriei turistice, agrementul avea un caracter mai restrâns, fiind în avantajul unei clase sociale, expresie a unui anume prestigiu social. Pe măsura dezvoltării societăţii umane a calităţii vieţii, valoarea timpului liber a crescut. Astfel, agrementul capătă alte funcţii şi o poziţie tot mai importantă a vieţii omului şi cu atât mai mult în cea a turistului. Modelul clasic de weekend şi vacanţe în care turiştii, în grup, în familie, pleacă în vilegiatură într-o staţiune turistică, se spulberă pe măsură ce valorile de timp liber şi opţiunile pentru recreere operează cu diferenţieri între generaţii, între nivelul profesional şi cultural.

În timp şi spaţiu industria agrementului s-a dezvoltat tot mai mult, beneficiind şi de realizările din ştiinţă şi tehnică. Din acest punct de vedere structurile de agrement s-au diversificat tot mai mult, având forme specifice adaptate pentru aproape toate tipurile de turism: montan, balnear, litoral, urban, cultural. Din perspectiva organizatorilor de turism, agrementul se manifestă, în primul rând, ca factor de competitivitate a staţiunilor sau unităţilor, de creştere a atractivităţii acestora prin diferenţierea ofertelor.

Prezenţa agrementului şi varietatea formelor sale trezesc interesul turistului pentru o anumită zonă şi asigură, de cele mai multe ori, revenirea acestuia. Făcându-se referire la semnificaţiile agrementului, nu trebuie omis aportul acestuia la prelungirea sezonului turistic şi, respectiv, la atenuarea sezonalităţii activităţii. Existenţa a numeroase şi variate posibilităţi de petrecere a timpului liber, puse la dispoziţie de mijloacele şi formele de agrement, reduce sensibil dependenţa ofertei de cadrul natural, diminuând influenţa acestuia asupra cererii şi permiţând manifestarea interesului pentru anumite destinaţii perioade mai îndelungate.

Formele turismului de agrement sunt: • Turismul ecvestru-echitaţie; • Turismul de aventură sau extrem-speoturism, alpinism, montain-bike-ing,

parapantă; • Turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă-schi, schi de tură; • Turismul pentru sporturi nautice-surfing, scufundări, caiac, canoe, rafting Toţi cei care se simt atraşi de lumea turismului de aventură, probabil au

admirat apele învolburate a viiturilor de primăvară, şi nu le trebuie explicat de unde vine expresia whitewater. Sporturile nautice adunate sub expresia de origine engleză whitewater, includ activităţi pe care cei dornici de aventură le practică pe cursuri repezi de munte.

În funcţie de nivelul apei şi al adrenalinei dorite, amatorii de spume albe pot încerca raftingul, care este cel mai sigur cu plutele de 4-12 persoane, ori pot naviga cu trekuri de două persoane în care poţi simţi mai bine valurile, iar forţând şi mai mult limitele, cu caiac rodeo o coborâre e mai mult acrobaţie decât navigaţie. Tot pe cursuri de munte poţi practica canioning-ul ajutat de tehnica alpină, coborând în albii abrupte şi pe praguri sau chiar cascade, sărind în apa din marmite. Echipamentul în aceste sporturi este vital, deoarece cu ajutorul acestuia un moment periculos se

reduce la distracţie, astfel purtarea lui este obligatorie. Pornind de la ideea că de obicei trebuie să înfrunţi o viitură plină de stânci şi chiar şi cel mai bun înotător se descurcă mai greu când cade în apă, astfel echipamentul este primordial, te fereşte de vătămări, leziuni, zgârieturi şi în unele cazuri chiar şi de apa rece.

În România sunt puţine râuri corespunzătoare practicării acestor sporturi şi cotele apelor sunt foarte instabile, astfel deocamdată puţină lume le practică. Râurile posibile ar fi Crişul Repede, al cărei apă curge din două baraje hidroenergetice, Jiul este renumit de viiturile uriaşe după ploi, în chei fascinante curge Nera şi Cerna, Mureşul şi Bistriţa sunt uşor de încălecat şi de novici.

Literatura de specialitate descrie aceste sporturi ca sporturi extreme, aceasta nu înseamnă nicidecum riscul extrem de mare ci…aventură pe măsură.

În general infrastructura pentru aceste sporturi, amenajările şi ofertanţii de servicii sunt insuficient dezvoltate faţă de potenţialul judeţului.

Turismul de agrement în România Romania dispune de un bogat potenţial turistic şi oferă o gamă largă de

propuneri turistice de interes general sau tematice. Activităţile în aer liber sunt practicate cu entuziasm în România, de multă vreme. De fapt, cuvântul “turism” înseamnă pentru români drumeţii montane, practicându-se atât sporturi de vară (alpinism, ciclism, mountain-biking), cât şi sporturi de iarnă (schi), dar şi sporturi nautice (surfing, schi nautic si scufundări, caiac şi canoe pe râuri şi lacuri).

Alpinism Leagăn al turismului şi alpinismului românesc, Munţii Bucegi reprezintă cel

mai important masiv din România pentru practicarea alpinismului, cuprinzând cele mai numeroase, lungi şi dificile trasee alpine.

Versantul estic al Bucegilor, ridicat deasupra văii Prahovei, dominat de vârfurile Coștila, Caraiman şi Jepii Mici formează un formidabil abrupt ce atinge o înălţime de 1700 metri. Munţii Morarul şi Bucşoiul îşi lasă spre nord-est şi nord culmile abrupte. Spre vest Gutânul, Grohotişul şi Strungile Mari prezintă zone de abrupt spre culoarul Bran-Rucăr.

Principalul punct de acces şi bază de plecare spre traseele alpine din Bucegi este oraşul Buşteni, “capitala alpiniştilor români”, aşezat la poalele muntelui Caraimanul. Caraimanul, 2384 metri, muntele pe care este amplasată Crucea Eroilor, reper distinct al văii Prahovei, domină oraşul Buşteni. Este delimitat de Valea Jepilor la sud şi Valea Albă la nord. Văile şi brânele ce brăzdează Caraimanul sunt obiective alpine recomandate începătorilor.

Coștila, 2490 metri, este situată la nord de Caraiman expunând spre Buşteni peretele cel mai mare din ţară, Peretele Văii Albe. La sud este despărţită prin Valea Albă de Caraiman iar la nord Valea Cerbului o separă de Morar. Prin circa 150 de trasee alpine de toate gradele de dificultate Coștila este cel mai important obiectiv al alpiniştilor din România. Accesul se face din Buşteni având ca punct de sprijin Refugiul Coștila. Abruptul Coștilei este format din patru mari pereţi: al văii Albe, Policandrului, Coștilei şi Gălbenelelor.

După Bucegi, Piatra Craiului este unul dintre munții cei mai îndrăgiți de alpiniştii români. Zonele din masiv cu numeroase trasee alpine sunt cele din abruptul

nord-vestic şi vestic ca: Valea Crăpăturii, Padina Șindileriei, Padina Închisă, Turnurile Dianei, Peretele Padinei Popii, Cioranga Mare, Padina lui Călinet, abruptul marelui Grohotiș. Altă zonă cu numeroase trasee alpine sunt Prăpăstiile Zărneştilor.

Cheile Bicazului sunt considerate a treia zonă de alpinism din România după Bucegi şi Piatra Craiului dar ocupă din punct de vedere al escaladei pe stancă primul loc după numărul traseelor de maximă dificultate.

Cheile au fost săpate de apele Bicazului în calcarul jurasic al masivului Hășmaș pe o lungime de 6 kilometri şi o adâncime de circa 300 metri. Cele mai frecventate trasee sunt cele din: Peretele Mariei, Piatra Altarului, Turnu Negru, Peretele Poliţele Bardosului, Peretele Pintenilor, Peretele nordic din Piatra Surducului.

Aflat în vecinătatea oraşului Brașov, masivul Postăvarul atrage alpiniştii îndeosebi prin traseele de pe versantul sudic şi Cheile Râşnovului, uşor accesibile în orice anotimp.

Pe Valea Cernei în zona staţiunii Băile Herculane, în pereţii de calcar care o înconjoară se află numeroase trasee alpine comparabile ca dificultate cu cele din Piatra Craiului sau Postăvaru. Cele mai frecventate trasee sunt cele din imediata apropiere a staţiunii, din pereţii Şoimului, Domogled şi Grotei Haiducilor.

În ciuda reliefului spectaculos, modelat de gheţarii din cuaternar, datorită structurii petrografice cristaline, cei mai înalți munţi din ţară, Munţii Făgăraşului, sunt lipsiţi de mari pereţi verticali care să ofere posibilitatea deschiderii unor trasee de dificultate extremă. Zonele care prezintă interes pentru căţărare şi unde s-au stabilit trasee alpine sunt: Valea Sâmbetei, Valea Viștişoarei, Valea Viștea Mare, Valea Ucea Mare şi Valea Podragului, Creasta Vârtopelului si Arpăşelului, Vânătoarea lui Buţeanu, Peretele Căltunului, Căldarea Avrigului.

Dacă Munţii Făgăraşului oferă vara trasee alpine de valoare mai modestă, fiind frecventaţi mai rar de căţărători, în schimb ei şi-au câştigat o faimă deosebită în ceea ce priveşte alpinismul de iarnă. Parcurgerea integrală a crestei principale în timpul iernii este o tură de referinţă, datorită dificultăţii şi problemelor complexe ridicate. Un traseu de iarnă celebru, mult râvnit de alpinişti, este Creasta Vârtopelului şi Arpăşelului.

În ceea ce priveşte alpinismul, Munţii Retezat se aseamănă cu Munţii Făgărașului fiind un masiv ideal pentru turele de iarnă. Caracteristica pentru escaladele din această zonă este stânca de granit puţin prezentă în zonele de alpinism din România unde predomină calcarele şi conglomeratele. Zonele Retezatului cu cele mai frecventate trasee alpine sunt: Colţii Pelegii, Bucura II.

În afară de alpinism, care constă în parcurgerea cu un coechipier a unui traseu mai lung pe un perete vertical, se poate face căţărare în manşă cu asigurare de sus, rapel (coborâre autocontrolată pe stâncă sau structură artificială), tiroliana – coborâre spectacol pe o coardă întinsă între doi copaci sau două stânci, coborâre pe pereţi verticali cu faţa spre vale şi coborâtorul la spate, iar iarna se poate face căţărare în gheaţă pe Cascada Dracilor în Cheile Zugreni.

Un alt sport practicat în România este schiul. Datorită Munţilor Carpaţi, potenţialul României este foarte ridicat. Ca urmare, numărul staţiunilor montane s-a mărit, dar, în acelaşi timp, au fost înregistrate modernizări ale infrastructurii de profil.

Principalele pârtii de schi sunt: • Azuga: Munţii Baiului • Bonloc: Munţii Piatra Mare • Păltiniş: Munţii Cibin • Poiana Braşov: Munţii Postăvarul

• Predeal: Munţii Predealului • Semenic: Masivul Semenic şi Piatra Goznei • Sinaia: Munţii Bucegi • Vatra Dornei: Munţii Bistriţei. Poiana Braşov, staţiune din judeţul Braşov, dispune de un domeniu schiabil ce

oferă condiţii optime pentru practicarea acestui sport de către începători, dar şi avansaţi. Facilităţile oferite, atât din punct de vedere al cazării, restaurantelor, timpului liber, cât şi cele legate de schi (transport pe cablu, centre pentru închirierea echipamentului necesar) au determinat renumele acestei staţiuni.

Tot în judeţul Braşov, la circa 145 km nord de Bucureşti, între Munţii Postăvaru şi Piatra Mare, se găseşte Predealul. Cea mai înaltă localitate urbană din România cu altitudini de peste 1.000 metri, Predealul oferă condiţii foarte bune pentru schi atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte. De asemenea, staţiunea beneficiază de zăpadă artificială. Cabanele din apropiere oferă condiţii optime pentru excursii uşoare.

Foarte aproape de Bucureşti (circa 125-135 km), în judeţul Prahova, se găsesc trei staţiuni care prezintă pe scurt istoria turismului montan din România din două unghiuri diferite: Sinaia, staţiunea care te duce cu gândul la pârtiile amenajate până la altitudini de 2.000 metri, atât pentru începători, cât şi pentru avansaţi. Asemănătoare ei, prin prisma ultimilor ani în care au fost construite doua pârtii de schi (una recunoscută inclusiv de federaţia internațională de specialitate) este Azuga. În acelaşi timp, Azuga oferă, aşa cum o face şi Buşteni, toate condiţiile.

Păltiniş, staţiune amplasată la 1.400 metri altitudine în judeţul Sibiu, în nordul Munţilor Cindrel, oferă condiţii foarte bune atât pentru schi alpin şi snowboard, cât şi pentru schi randone în împrejurimile staţiunii.

Vatra Dornei (judeţul Suceava) şi-a câştigat renumele, pe lângă cel de staţiune balneoclimaterică, de una dintre cele mai bune staţiuni pentru turismul activ din nordul ţării.

Stâna de Vale (judeţul Bihor) şi Semenic (judeţul Caraş-Severin), sunt două staţiuni mai mici din vestul României, amplasate în Munţii Apuseni, respectiv în Munţii Banatului. Chiar dacă infrastructura nu este foarte bună, natura şi gazdele compensează cu prisosinţă. Altitudinea celor două oscilează între 1.100 m şi 1.400 m, ceea ce determină un climat foarte bun (mai ales în Semenic) şi cantităţi foarte mari de zăpadă (mai ales la Stâna de Vale).

Staţiunea turistică Straja este amplasată la o altitudine cuprinsă între 1340 şi 1450 metri în masivul Vâlcan, beneficiind de un relief montan complex, foarte pitoresc, cu culmi şi vârfuri alpine. Domeniul schiabil valoros, cu expoziţii favorabile menţinerii stratului de zăpadă aproximativ cinci luni pe an, pantele şi lungimea pârtiilor, permit dezvoltarea sporturilor de iarnă, în special a schiului, precum şi organizarea de competiţii.

Zona schiabilă este compusă din cinci pârtii de schi alpin amenajate şi omologate şi o pârtie de schi fond amenajată în trei variante, respectiv 5, 10 şi 15 kilometri.

Se pot practica şi alte forme de schi: randone şi snow-mobile. Ture complexe de munte Munţii din zonă sunt plini de sălbăticie şi de locuri frumoase în acelaşi timp,

premise excelente pentru organizarea unor ture complexe de mai multe zile. Acest gen de activitate este din ce în ce mai apreciat atât de pasionaţii de aventură cât şi

de către firmele de Team Building. Acestea urmăresc modul în care un grup se descurcă cu rezerve limitate în anumite condiţii, cum comunică membrii grupului pentru asigurarea supravieţuirii, având ca ţel final dezvoltarea coeziunii grupului.

Traseul în general uneşte 2-3 puncte de interes deosebit, în zone foarte frumoase. Distanţele se parcurg pe jos, cu ATV-ul sau cu jeep-ul iar noaptea se doarme în cort sau la stână. Într-una din zile se traversează un râu sau un lac cu o plută pe care trebuie să o construiţi, iar mâncarea este asigurată din ceea ce se pescuieşte cu undiţe artizanale. În celelalte zile se fac alte activităţi descrise: rafting, parapantă, căţărare. Gradul de aventură poate creşte mai mult sau mai puţin, la fel ca şi gradul de disconfort, în funcţie de ceea ce se doreşte: team building sau tură de aventură.

Alte activităţi: snowmobil (iarna), canioning, dirt track, călărie, tir cu arcul, paintball, ture de munte de vară sau de iarnă, pescuit, vânătoare, ture cu barca şi sporturi nautice pe lacurile Izvorul Muntelui, Colibiţa.

Fie că este vorba de team building sau de dorinţa individuală a oamenilor de a gusta din plăcerile sportului, turismul de aventură câştiga din ce în ce mai mult teren în România.

Pe piaţa serviciilor din România, “turismul de aventură” promite un volum de câteva milioane de euro anual. Marja de profit poate urca de la 20% până la 40%, pentru serviciile de vârf din turismul de aventură.

În funcţie de preferinţele si posibilităţile clienţilor, oferta pieţei de “aventuri turistice” pleacă de la drumeţiile pe trasee marcate sau nemarcate, continuă cu ciclismul montan, escaladele uşoare, cu sau fără echipament special, salturile în gol cu coarda elastică, coborâri controlate pe coardă, traversarea unor văi pe coardă cu un sistem de role şi alte procedee de alpinism sau speologie.

Turismul de agrement pe plan internațional Turismul internaţional de agrement a început în ultimii ani să se dezvolte,

foarte mulţi turişti manifestând o atracţie din ce în ce mai mare faţă de această formă de turism, în mare parte fiecare ţară are de oferit atracţii specifice turismului de agrement.

Să luăm de exemplu Dubai, care nu este recunoscut doar pentru hotelurile sale de cinci stele, mall-uri şi festivaluri de cumpărături. Dubai înseamnă mult mai mult decât aceste atracţii. O atracţie deosebită a acestui loc o reprezintă turismul de aventură, mai ales că în ultima vreme s-a dezvoltat foarte mult infrastructura necesară acestei forme de turism. Iubitorii de sporturi extreme vor fi foarte încântaţi de varietatea activităţilor: safari în deşert, căţărare, schi, scufundări, surf, navigaţie, înot.

Turismul de aventură în Dubai se adresează celor cărora le place să trăiască viaţa la maxim. Turiştii au posibilitatea să practice safari în deşert, alpinism, sky-jumping, scuba-diving, water-surfing, navigaţie, snorkeling, înot, karting, vânătoare de crabi.

India, o altă ţară oferă o gamă variată de activităţi de acest gen. În urma unei analize detaliate am ajuns la concluzia că o mare pondere din turismul de aventură îl are safari-ul, prin diversele sale forme: pe cămile, pe cai, cu maşini de teren sau cu motociclete.

Safari pe cămile – se ştie că deşertul a manifestat dintotdeauna o atracţie irezistibilă asupra psihicului oamenilor, peisajul inspirând anumite emoţii. Şi cum

altfel să explorezi această minune decât pe spatele unei cămile, în cadrul unui safari, una din cele mai aventuroase şi neconfortabile experienţe, căci o zi întreagă pe spatele unei cămile poate fi obositoare. Safari-ul pe cămile îşi are originea în vremea comerţului desfăşurat între India şi China şi oferă posibilitatea de a avea o viaţă tipic indiană în deşert, alături de turmele de animale, dând sentimentul atât de frumuseţe cât şi de dezolare, mai ales în privinţa posibilităţilor de cazare, care sunt foarte modeste.

Safari-ul pe cămile se desfăşoară mai ales în zonele din jurul regiunilor Jaisalmer, Bikaner sau Jodhpur. Durata unui sejur poate varia de la o zi până la două săptămâni, agenţiile de turism oferind şi serviciile unui ghid specializat care cunoaşte modul de dispunere a nisipurilor mişcătoare. Unul din cele mai cunoscute deşerturi din India este Thar, cel mai bine exploatat din acest punct de vedere.

Safari pe cai se practică mai ales în regiunea Rajasthan, oferind posibilitatea admirării peisajului.

Safari cu Jeep-ul este o altă formă de safari, care nu numai că revitalizează spiritul, dar te şi apropie de natură.

Safari pe motocicletă – motocicletele se pot închiria de la orice tour-operator sau agenţie de turism. Safari Tours şi Thar Safari sunt doar două agenţii de turism din India care oferă întreaga gamă de tipuri de safari.

Raliurile pe motorete, ca să simţi sângele cum „aleargă” prin vene, dar şi adrenalina la nivel maxim, este de ajuns să te urci pe o motoretă. India face parte din circuitul internaţional de raliuri, atrăgând participanţi din toate ţările lumii.

Rafting – provocarea râurilor învolburate nu este mai puţin agreată decât escaladarea stâncilor, înălţimile acoperite de gheaţă ale munţilor Himalaya sunt sursa râurilor principale pe care se face rafting: dealurile Garhwal şi Kumaon din regiunea Uttaranchal.

India dispune poate de cea mai mare reţea de râuri din lume. Dintre toate râurile, Gangele este cel mai frumos şi promite experienţe de neuitat. Printre câmpiile Uttaranchal şi Mahakali, Gangele curge de-a lungul graniţei dintre India şi Nepal, în această zonă realizându-se excursii la Tanakpur.

Căţărarea pe stânci a început iniţial ca un curs de iniţiere pentru iubitorii muntelui şi s-a transformat, pe parcursul a 15 ani, într-un sport foarte practicat. În India, dealurile Aravali sunt cele mai indicate pentru practicarea acestui sport, în localităţile Dumdama, Dhauj şi Nuh, situate lângă Delhi. Stâncile din Sonmarg şi Gangotri sunt recomandate căţărătorilor profesionişti, pasionaţi de altitudinile mari. Peisajul încântător, atmosfera plăcută şi aerul curat menţin moralul ridicat al participanţilor, căci este un sport complex, care implică mai multe elemente: participantul, coarda, aptitudinea şi tehnica. Se recomandă practicarea acestui sport extrem în perioada octombrie-februarie, evitându-se perioada musonului. Se practică şi căţărarea pe pereţi improvizaţi în săli de sport. În acest mod cei interesaţi de sportul de acest gen îşi pot exersa capacităţile. Din păcate, acestea nu există în India, ci în ţările din Vest.

Sporturi pe apă – India este tărâmul plajelor cu nisipuri aurii, cu plaje largi şi cu râuri în care se pot desfăşura o gamă variată de sporturi acvatice, Munţii Himalaya deţinând râuri cu cele mai repezi cursuri de apă din lume. În ultimii ani în India s-a dezvoltat o staţiune de doar 43 km² pentru sporturi acvatice lângă barajul Asan. În staţiune există posibilitatea practicării schiului de apă, a navigaţiei şi a sportului caiac-canoe, iar de la barajul Asan se poate ajunge la Dakpathar, un complex acvatic dotat cu piscine. Zona lacului Nainital este faimoasă pentru facilităţile pe care le oferă staţiunile de aici: Sat Tal, Bhim Tal şi Naukuchiyatal.

Alte zone potrivite practicării sporturilor de apă în special iarna: schi de apă, iahting, canoe, sunt Nanaksagar, Nainital, Almora, Pithoragarh.

Trekking – pentru cei fascinaţi de necunoscut, munţii Indiei oferă numeroase rute de trekking. În vastul „amfiteatru” al munţilor Himalaya şi Karakoram sunt posibilităţi limitate de practicare a trekking-ului, rafting, schi.

De la aventurile trăite în India, ne îndreptăm acum spre sălbatica Africă, mai precis spre Aliwal Shoal. Aliwal Shoal este situat pe coasta de sud a provinciei Kwazulu Natal din Africa de Sud şi este căutat ca unul dintre primele 10 locuri de scufundări din lume. Este un loc unde puteţi vedea toţi peştii tropicali, balene, delfini, rechini, broaşte ţestoase şi calmani. Acum, acest loc de scufundări este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune din lume, iar principala atracţie este observarea rechinilor cu dinţii zimţaţi. Rechinii cu dinţii zimţaţi, cu priviri feroce, dar totuşi prietenoşi, au făcut din aceste ape puţin adânci casa lor pe timpul lunilor de iarnă din Africa de Sud.

Aurora Filipinelor este paradisul surferilor, dispunând de coastele largi ale Oceanului Pacific. Baler este localitatea cu cele mai accesibile zone în care se practică surf, iar localnicii spun că valurile sunt uneori atât de mari încât se aud de la foarte mare distanţă, chiar de la 1,5 km de coastă. Staţiunea Mia Surf & Sports localizată exact pe plajă, oferă lecţii de surfing, windsurfing şi snorkeling, dar şi echipamente de închiriat. De asemenea oferă circuite în cele mai bune zone de surfing, snorkeling şi scuba-diving.

Plaja Cemento, Charlie’s Point, dar şi Lindy’s Point sunt doar căteva zone în care se practică surf în Aurora.

Snorkeling-ul seamănă cu înotul la suprafaţă, cel care îl practică are o mască de scufundări, un tub numit snorkel şi labe. În apele reci este recomandat şi un costum special. Practicantul are posibilitatea de a observa atracţiile subacvatice cu un efort relativ mic. În special, în partea de sud a golfului Baler se practică acest tip de sport acvatic, recomandat a fi practicat din martie până în iunie, când valurile sunt mai mici. Nu doar aici putem face snorkeling, ci şi în Marea Caraibelor, Marea Roşie, Insula Corfu, Toscana şi Corsica.

Belize, o altă destinaţie exotică oferă o gamă variată de activităţi. Putem alege atât sporturi de pământ: mountain-biking, trekking în junglă, rapel, alpinism, cât şi sporturi de apă: snorkeling, rafting, caiac-canoe, navigaţie.

Turismul de aventură este de asemenea răspândit şi în Chile, întâlnindu-se atracţii pe tot teritoriul său, de la schi, călărie, trekking, alpinism la scuba-diving, rafting, canioning.

Pentru cei pasionaţi de bungee-jumping este bine de ştiut că în sudul Africii, la Western Cape se află podul Bloukrans, al doilea ca înălţime din lume.

Hawaii nu este recunoscut doar ca un loc perfect de relaxare, ci şi ca un loc în care se desfăşoară diferite activităţi, de la sporturi de apă: scuba-diving, surf, schi de apă, navigaţie, călătorii cu submarine, la cele de pământ: ciclism, motociclism, vânătoare, ATV, călărie şi aer: parapantă, skydiving.

Skydiving-ul este o activitate ce presupune săritura dintr-un avion sau elicopter de la aproximativ 4000 metri înălţime, urmată de o cădere liberă pe o anumită perioadă de timp, până la deschiderea paraşutei, care permite aterizarea în siguranţă.

Solicitări pentru turismul de aventură sunt şi în Africa pentru safari şi vânătoare, Egipt şi Maldive.

Rhodos se află în Marea Egee şi este cea mai mare insulă din arhipeleagul Deodecanese. Considerată drept una dintre cele mai frumoase insule ale Greciei,

Rhodos are un relief predominant muntos, cu faleze spectaculoase şi păduri care fac posibilă practicarea turismului de aventură. Populaţia insulei este de 110.000 de locuitori iar activităţile turistice specifice acoperă o paletă largă de posibilităţi. De la practicarea sporturilor acvatice sau subacvatice, vizitarea muzeelor, a siturilor arheologice, până la plimbările în oraşele cochete, aproape cosmopolite şi vânarea reducerilor în centrele comerciale, Rhodosul se distinge ca o destinaţie perfect pregătită din punct de vedere turistic şi care poate face faţă oricăror pretenţii.

Tot aici există 27 de plaje de interes naţional, aproape 30 de staţiuni sau oraşe turistice şi peste 15 monumente sau arii protejate care merită vizitate. Parcurile de distracţii, grădinile botanice sau rezervaţiile naturale nu lipsesc nici ele de pe lista atracţiilor. Windsurful, schiul pe apă, scufundările sau bungee jumpingul se practică în staţiunile Faliraki, Kalithea, Ixia, Kolimbia etc.

În ultimii ani, pe plan mondial, turismul de aventură a cunoscut o ascensiune semnificativă, datorită faptului că turiştii sunt din ce în ce mai deschişi spre nou, spre necunoscut, spre a-şi petrece vacanţele într-un mod diferit de stilul obişnuit de concediu. Acest lucru se reflectă în faptul că în 2006, 6000 de români au dat fiecare mai mult de 2000 de dolari pentru turismul de aventură în ţările exotice.

Turismul ecvestru Chiar dacă în România turismul ecvestru nu cunoaște răspândirea din

Occident, țara noastră se poate mândri cu câteva herghelii alese la care poposesc chiar și turiștii străini dornici de amuzament și relaxare.

Majoritatea dintre acestea oferă cursuri de călărie, închiriază cai pentru plimbări sau oferă spectacole ecvestre.

Hergheliile din Romania: - Herghelia de la Izvin, Timiș - Herghelia de la Balc, Bihor - Herghelia Bonțida, Cluj Napoca - Herghelia Beclean, Bistrița-Năsăud - Herghelia Sâmbăta de Jos, Brașov - Herghelia Covasna, Covasna - Herghelia Cislău si Herghelia Rușețu, județul Buzău - Herghelia Mangalia, Constanta - Herghelia Dor Mărunt si Herghelia Jegălia, județul Călărași - Herghelia Slatina, Olt - Herghelia Lucina si Herghelia Rădăuți, județul Suceava - Herghelia Tulucești, Galați Academia Ecvestră București-Mogoșoaia: aflată pe malurile lacului

Mogoșoaia, în apropierea Codrilor Vlăsiei, dispune de un hotel de trei stele, cu restaurant și bar, unde vă puteți petrece vacanța.

Cicloturism Ce înseamnă cicloturism? Cicloturismul este o activitate turistică de recreere, în care deplasarea și

vizitarea obiectivelor turistice se face pe bicicletă. Între drumeţia montană şi

cicloturismul montan este o legătură foarte strânsă. Cicloturismul este o combinație între sport, natură, călătorie și cultură. Ești activ și asta te face să te simți bine. Distanțele variază considerabil în funcție de traseul ales, de la câteva ore la câteva zile. Turiștii pot acoperi zilnic între 30 și 150 de km într-o zi. Bicicleta nu trebuie să fie foarte sofisticată, un mountain bike simplu și un rucsac bine legat pe portbagaj pot fi de ajuns.

Mountain-bikingul este un sport montan şi impune respectarea regulilor mersului pe munte, în general, şi ale ciclismului montan în special, în ceea ce priveşte pregătirea sub toate aspectele: antrenament, echipament, cunoştinţe, conduită.

Lunile iulie şi august au, de regulă, vreme mai stabilă, favorabilă pentru mountain-biking. În zonele montane înalte, la peste 2.000 metri, persistă zăpada până în iunie, făcând pasurile înalte inaccesibile primăvara. Vremea la munte este schimbătoare, impunând cicloturistului să fie totdeauna pregătit să facă faţă unor condiţii meteo dificile. Deocamdată nu există marcaje specifice cicloturismului, dar multe dintre traseele marcate de drumeţie sunt accesibile mountain-bike-iştilor. Pentru orientare se recomandă hartă şi GPS.

Originile cicloturismului Cicloturismul sau turismul pe bicicletă este o activitate la fel de veche ca

bicicleta. Sunt semnale cum că acesta se practică încă din anii 1820. Însă primul eveniment înregistrat are loc pe 17 februarie 1969, cand John Mayall, Charles Spencer și Rowley Turner au parcurs pe un tip mai primitiv de velocipede (velocipedul este vechea bicicleta cu roți inegale) o distanță de 85 km în 15 ore, din Trafalgar Square, Londra, până în Brighton.

Ziarul The Times, care a trimis o caleașcă ce ducea un reporter care să îi urmărească, a scris despre acest „eveniment extraordinar de velocipede”.

Entuziasmul s-a extins apoi și în alte țări. Ziarul The New York Times publica un articol în care se spunea „cantități mari de velocipede zboară încoace și încolo”.

Primul Club de cicloturism Până în 1878, ciclismul recreațional devenise popular în întreaga Britanie,

lucru care a dus la formarea Bicycle Touring Club, numit mai târziu Cyclists’ Touring Club (CTC). Este cea mai veche organizație națională de turism din lume.

Țara noastră va avea zece magistrale de cicloturism de șosea și opt rute montane pentru turismul pe bicicletă.

Rețeaua națională de cicloturism (marcata cu roșu) si cea de mountain-biking (cu verde).

Ministerul Turismului vrea să reglementeze rețeaua națională de trasee turistice pentru bicicliști. Astfel, cei pasionați de mersul pe bicicletă vor avea trasee naționale pe care le pot străbate de la cinci până la 12 zile sau maximum o zi în cazul unui traseu local. "Ciclotraseele se desfășoară pe drumuri existente, accesibile, cu caracter cât mai pitoresc și trafic motorizat redus. Ele vor fi de două tipuri: de șosea și de munte, cu patru niveluri de dificultate: lejer, mediu, dificil și expert", se explică în proiectul de lege propus de Ministerul Turismului.

Pe fiecare drum vor fi montate indicatoare colorate diferit, în funcție de gradul de dificultate al traseului: albastru pentru lejer, roșu pentru mediu, negru pentru dificil și galben cu negru la traseul pentru experți.

Pentru identificarea mai ușoară, fiecare ciclotraseu va avea o temă, denumire, siglă și indicativ. Evidența și administrarea lor vor fi făcute la nivel regional de către

comisiile județene, iar la nivel național de către Ministerul Turismului. Utilizarea ciclotraseelor este liberă și nu poate fi supusă plății de taxe de acces sau tranzit, însă autostrada este singurul loc în care va fi interzisă pedalarea.

La ora actuală există foarte puțini români care practică propriu-zis cicloturismul. Estimările subiective ale organizațiilor de bicicliști indică un număr de sub 1.000 de cicloturiști pasionați care fac sistematic ieșiri mai lungi și de sub 10.000 care fac excursii ocazionale sau scurte pe bicicletă. Cât despre străinii care vin în România, din datele unor agenții de turism care organizează asemenea trasee, ar fi vorba despre o cifră între 1.000 și 5.000 de bicicliști care vin anual să practice cicloturismul ca activitate principală pe perioada șederii în țară și un număr de alți 5.000-20.000 care practică și cicloturismul ca activitate ocazională în timpul sejurului în România. Probabil peste 2/3 dintre cicloturiștii străini provin din țările UE din estul, centrul și vestul Europei, în primul rând Germania, apoi Ungaria, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Cehia și Polonia.

Turismul pe bicicletă poate fi o afacere profitabilă, nu doar prin deschiderea unor shop-uri și service-uri de biciclete, dar și din organizarea unor evenimente, cum sunt ciclocățărarea (cycloclimbing), manifestările tip festival - maratoane, tabere și altele. De exemplu, în Elveția această ramură a depășit încasările de la schi. În Germania, în ultimii cinci ani, piața bicicletelor crește constant cu peste 10%, iar Traseul Dunării dintre Germania și Austria este făcut de peste 100.000 de turiști pe an, care nu ar veni altfel decât pe biciclete.

România are un potenţial deosebit pentru cicloturism, în general, şi pentru cicloturismul montan (mountain-biking) în particular, datorită reliefului favorabil, peisajului variat, multitudinii de atracţii turistice naturale şi culturale, toate pe fondul unei reţele dense de căi de comunicaţie favorabile mountain-biking-ului.

Multe dintre masivele montane din Carpaţi se pretează bine sau foarte bine la mountain-biking de toate nivelele de dificultate, de la trasee uşoare pe drumuri auto forestiere până la lungi ture de creastă pe poteci mai accidentate şi cu diferenţe de nivel ridicate.

Câteva dintre regiunile cele mai interesate pentru cicloturiştii montani sunt Bucovina, Zona Neamţ – Ceahlău – Cheile Bicazului, Apusenii, Carpaţii de Curbură, Munţii dintre Olt şi Jiu, Munţii Banatului. Printre “delicatese” se numără parcurgerea crestei Munţilor Suhard, Rarău, Obcina Mestecănişului, Grohotiş, Baiului, Platoul Bucegilor, Gilău – Muntele Mare, Vlădeasa.

De asemenea, este de neuitat parcurgerea văilor Cernei, Frumoasei, Sadului, Lotrului, Ialomiţei, Doftanei, Bascei Mari şi Bascei Mici, Uzului, Someşului Rece etc. Nu trebuie omisă Transalpina – şoseaua ce atinge cel mai înalt pas al României (Urdele, 2.147 m) şi nici drumurile ce trec peste alte pasuri memorabile, ce merită să figureze în palmaresul oricărui mountanbike-ist: Jiu-Cerna, Groapa Seacă, Curmătura Olteţului, Predeluș, Boncuţa. Pe bicicletă se poate urca pe vârfurile dintre cele mai înalte ale multor masive montane: Cucurbăta Mare (Bihor), Vlădeasa şi Muntele Mare (Apuseni), Mestecăniş (Obcina Mestecăniş), Rarău, Penteleu (Buzău), Omu (Bucegi), Semenic etc.

Multe trasee din Romania pot deveni ciclotrasee internaționale. Există deja multe proiecte, îndeosebi cu Ungaria, Serbia, Ucraina, pentru Circuitul Cicloturistic al Maramureșului, Circuitul Bucovinei sau Circuitul Dunării Inferioare. Traseul Cicloturistic al Dunării (parte din magistrala cicloturistică transeuropeana EuroVelo nr. 6), Circuitul Carpatic, Circuitul Mării Negre, Traseul Memorial al Cortinei de Fier, Traseul Limesului Nordic Roman sunt alte proiecte internaționale care s-au blocat

pentru că nu avem baza legală, legislația care să ne permită semnarea unor parteneriate.

Trasee pentru mountain biking: • Culmile principale ale munților Suhard, Rarău, Obcina Mestecănișului,

Grohotiș, Baiului, Bucegi, Gilău - Muntele Mare, Vlădeasa, Latoriței; • Transalpina (șoseaua care trece cel mai înalt pas al României - Urdele,

2.147 m) și drumul care trece peste creasta principală a Călimanilor (de la Gura Haitii la Lunca Bradului sau Toplița)

• Alte drumuri ce trec peste pasuri precum Jiu-Cerna, Vâlcan, Tărtărău, Groapa Seacă sau Curmătura Oltețului

• Drumurile care urcă vârfuri înalte ale multor masive montane cum ar fi Cucurbăta Mare, Găina, Vlădeasa, Lăcăuți (Vrancei), Penteleu (Buzău), Omu (Bucegi), Semenic.

Trasee pentru cicloturism de șosea: • Zone cum sunt Oașul, Maramureșul, Lăpușul, Bucovina, ținutul Neamțului,

Apusenii, Banatul montan, Oltenia subcarpatică, Muntenia subcarpatică, țara Făgărașului, Țara Barsei, Podișul Târnavelor, Țara Secuilor, Dobrogea, împrejurimile unor mari orașe

• Văi, zone de luncă și de coastă precum V. Arieșului, V. Izei, V. Crișului Alb, V. Crișului Negru, V. Dunării până la Orșova și pe zona dobrogeană, V. Bistriței, V. Oltului superior, V. Jiului, V. Prahovei, Litoralul de la Constanța spre nord până în Delta Dunării

• Văi, lunci și zone costiere ce devin mai accesibile și atractive cicloturistic pe viitor: V. Dunării, V. Someșului (aval de Gilău), V. Oltului (și aval de Brașov), V. Argeșului, V. Siretului, V. Prutului, V. Sucevei.

RAFTING și KAYAKING

Sporturi nautice care pot fi folosite ca și activități de agrement turistic RAFTING: termen ce desemnează coborârea râurilor de munte cu barca pneumatică. Cuvântul raft în limba engleza înseamnă plută. Termenul rafting s-ar traduce așadar

prin plutărit, însă cuvântul românesc duce cu gândul la plutele din bușteni și în consecință nu este potrivit, căci raftingul modern înseamnă de fapt coborârea apelor repezi de munte cu bărci pneumatice speciale.

KAYAKING înseamnă deplasarea pe ape curgătoare sau stătătoare cu ambarcațiuni care au o accentuată formă hidrodinamică.

Deși la prima vedere ar părea că diferența esențială dintre rafting și caiac este dată de numărul de persoane care încap în respectivele ambarcațiuni, în realitate lucrurile nu stau așa. Este greșit să ne gândim că raftul este ambarcațiunea care are locuri pentru mai multe persoane, iar caiacul numai pentru una singură. Există și bărci de rafting pentru 1 sau 2 persoane, precum și caiace pentru mai mult decât o singură persoană. Diferența este dată de forma acestor ambarcațiuni. Raft înseamnă o ambarcațiune de formă ovală, iar caiacul, o ambarcațiune de formă alungită, de tip suveică. Ambarcațiunile ovale - să le spunem bărci - sunt mai stabile dar mai lente, pe când ambarcațiunile în formă de suveică – caiacele – sunt mai rapide dar mai puțin stabile în comparație cu bărcile. Cu alte cuvinte, primele sacrifică viteza în favoarea stabilității, iar ultimele își asumă o stabilitate relativ mai redusă pentru a avea o formă mai hidrodinamică și deci o viteză de deplasare pe apă mai mare.

Să nu confundăm totodată termenul de caiac cu cel de canoe. Sau și mai rău să folosim termenul de caiac-canoe pentru a denumi un sport sau un tip de ambarcațiune. Aceasta este o greșeală foarte des întâlnită în limbajul uzual. Termenul de caiac-canoe se referă la o grupă de sporturi nautice sau poate denumi federația sportivă care le înglobează.

Canoea este ceva între barcă și caiac. Este mai aproape de barcă din punct de vedere al stabilității și mai aproape de caiac din punct de vedere al hidrodinamicității. Altfel spus, canoea este o barcă de formă alungită. De exemplu, lotca folosită de locuitorii din Delta Dunării este o canoe, deși, e drept, una foarte mare.

În sfârșit, atât caiacul cât și canoea sunt invenții ale nativilor nord-americani (indieni și eschimoși), pe când raftingul, așa cum îl știm astăzi, a apărut ca sport comercial în SUA în anii 70 - 80.

ECHIPAMENTUL DE RAFTING Echipamentul obligatoriu:

barca de rafting

vâsla sau padela

casca de protecție

vesta de salvare Acest echipament este pus la dispoziție de firmele care organizează rafting comercial

și trebuie folosit în mod obligatoriu indiferent de anotimp, temperatura apei sau gradul de dificultate a râului.

Echipamentul opțional:

costumul de neopren

bluza anti-spray (anti-strop)

mănușile de neopren

șosetele de neopren

Și acest echipament este pus la dispoziție de firmele organizatoare, însă nu este obligatoriu, decât doar daca se face rafting în ape reci de primăvară. În timpul verii, o

pereche de pantaloni scurți și un tricou sintetic (de tip licra) sunt o soluție vestimentară mult mai confortabilă decât un costum de neopren. În nici un caz nu trebuie să folosim articole din bumbac. Acesta reține multă apă și se usucă foarte greu, “sugând” efectiv căldura corpului. Ideale sunt hainele confecționate special pentru sporturile active. De exemplu: pantalonii scurți de ciclism, pantalonii și bluzele pentru aerobic și fitness, tricourile de tip underware pentru ski sau snowboard, etc. Toate acestea, pe lângă că respiră bine și au proprietăți termice excelente, rețin foarte puțină apă datorită specificului fibrelor din care sunt făcute, și în plus se usucă extrem de rapid, fără să consume o mare cantitate de căldură din corp.

Echipamentul de bază (adus de participant):

o pereche de pantofi sport uzați (cu care să se poată intra în apă fără regrete)

costum de baie

pantaloni și bluză de corp underware din materiale sintetice (de tip licra) care se va îmbrăca pe sub costumul de neopren

prosop

Echipamentul de intervenție și prim ajutor:

sacul de aruncat (conține o cordelină care se desfășoară în zbor odată ce se aruncă sacul spre persoana căzută în râu)

trusa medicală (inclusiv folie de supraviețuire)

salteaua și sacul de dormit din puf de gâscă (se folosește pentru acordarea primului ajutor în caz de hipotermie)

termosul cu ceai fierbinte (la fel, se folosește pentru acordarea primului ajutor în caz de hipotermie)

sacul de forță (conține carabiniere, blocatoare, scripeți, corzi; se folosește la multiplicarea forței de tracțiune, de exemplu pentru scoaterea bărcii de rafting în caz de wrap, adică lipire de bolovani mari și țintuită acolo de forța mare a apei, extragerea unor bușteni care blochează râul, etc.)

trusa de vulcanizare (se primește în general de la producătorul ambarcațiunii) BARCA DE RAFTING Componente:

Tubul exterior dă bărcii forma sa distinctă, ovală. Tuburile la rândul lor, sunt împărţite de diafragme în mai multe camere. Camerele de aer sunt independente unele față de altele, astfel ca ele păstrează barca în flotaţie chiar și atunci când una din camere se sparge. Într-o barcă tipică de 4-5 m lungime pot fi până la 4 camere de tub principale, plus cele două de formă semirotundă de la capete.

Podeaua. Podelele de bărci pot fi „standard” sau cu „auto-drenaj”. La o barcă cu podea standard, aceasta este lipită de tubul exterior, creând efectiv o cadă de baie uriaşă. Bărcile vechi aveau numai podea standard iar găletușa de golit apa din barcă era un accesoriu indispensabil. În anii 80 s-a inventat podeaua cu auto-drenaj, care practic a revoluționat raftingul comercial. Din acest moment, traversarea cascadelor și a turbioanelor a devenit o operațiune lipsită de stresul umplerii bărcii cu apă. În esență, bărcile cu „auto-drenaj” au podele flotante în genul saltelelor gonflabile – deci cu fața superioară aflată mai sus decât nivelul râului - legate de tubul exterior printr-o membrană găurită. Atunci când apa intră în barcă, ea aterizează pe podea, iar apoi se scurge afară din barcă prin orificiile deschise în membrana care unește podeaua cu tubul exterior.

Banchetele sunt tuburi transversale, umflate cu aer, care sunt plasate perpendicular pe tuburile principale. Ele contribuie la menţinerea formei bărcii prin menţinerea distanţei între tuburile principale. Pe lângă creşterea rigidităţii bărcii la torsiune, banchetele dau celor ce vâslesc o suprafaţă de sprijin mai mare.

Inelele „D” și supra-întăriturile. Inelele „D” sunt inele din oţel, rezistente, montate pe exteriorul bărcii. Ele servesc pentru prinderea ramelor şi a echipamentului, pentru legarea bărcii la un remorcher sau pentru trecerea unei parâme de-a lungul tubului. Întăriturile sunt straturi suplimentare de material foarte rezistent, lipite de tuburile exterioare pentru a proteja barca de coliziuni şi abraziune.

Mânerul de transport. Asemănătoare cu cele de la valizele mari, aceste mânere uşurează ridicarea şi transportul bărcii.

Caracteristici de design

Capacitate. Cele mai uzuale bărci comerciale de rafting sunt de 10-12 persoane. Există însă și bărci comerciale mai mici de 8, 6 și chiar 4 persoane. Cele sub 4 locuri sunt foarte rar folosite în scopuri comerciale.

Lungime şi lăţime. Barca de raftig clasică are o lăţime egală cu aproximativ jumătate din lungimea totală. Cu cât mai multă suprafaţă de podea de barcă este pe apă, cu atât mai stabilă va fi barca. Dincolo de această idee simplă se poate constata că bărcile mai mici pot fi mai incitante şi mai vii decât cele mari, dar pot şi să se dea peste cap mai uşor la curenţi puternici. Când e vorba de întoarceri, o barcă lungă are nevoie de mai mult timp pentru a pivota decât una scurtă, fiind mai dificil de manevrat pe un râu tehnic, plin de stânci.

Dimensiunea tuburilor trebuie să fie proporţională cu dimensiunea bărcii pentru că tuburile dau flotabilitatea bărcii, resping apa, şi pun la dispoziţie loc pentru vâslaşi. Dacă tuburile sunt prea mici (mai mici de 50 – 55 cm în diametru) valurile vor intra în compartimentul pentru pasageri iar vâslaşii se vor găsi prea jos pentru a vâsli eficient.

Simetrie. Multe bărci tradiţionale de 4-5 m au 5 – 7 panouri în secţiunile de prova sau pupa (două sau trei panouri de fiecare parte, plus unul la capăt). Odată asamblate, ele creează o formă semirotundă care respinge valurile şi turbioanele care altfel ar îndepărta barca de la curs. Ridicătura - cunoscută și ca bombeul bărcii – este atât la prova (vârf) cât și la pupa (coadă). Bombeul provei ajută ridicarea provei deasupra valurilor, împiedică coborârile abrupte şi face posibilă o trecere mai ferită de stropiri prin cataracte, pe când bombeul pupei face back-feri-ul (traversarea cu spatele) mai uşoară, permiţând pupei să alunece pe apă în loc ca aceasta să o dea deoparte. Integrarea cantităţii corecte de bombeu în designul bârcii nu este uşoară. De exemplu, prea mult bombeu la prova creează un efect de buldozer şi lasă barca să se îndoaie prea mult, ambele fenomene putând determina alunecarea mai lentă a bărcii, blocarea în turbioane sau răsturnarea în curenţi mai puternici.

România se numără printre acele câteva țări din Europa care au râuri pe care se

poate practica river-raftingul. Exemple de râuri pe care se poate practica raftingul sunt:

Bistriţa - nivel începător şi mediu, dar situaţia se schimbă în cazul unor ploi mai puternice şi poate oferi adrenalină şi celor mai buni în domeniu. Traseul are o lungime de 12 – 20 km şi este practicabil începând din aprilie până în octombrie.

Mureșul - nivel începător şi mediu, iar lungimea traseului este în jur de 15 km. Se poate face rafting în perioada de primăvară, când se topesc zăpezile.

Jiul - nivel mediu şi avansat, iar lungimea traseului variază.

Crișul Repede – nivel mediu, cu o lungime a traseului de până la 20 km, are debit bun pentru rafting din aprilie până în octombrie.

Cerna, Crișul Pietros - sunt recunoscute cu gradul cel mai ridicat de la noi şi sunt recomandate celor cu experienţă.

CAIAC Termenul de caiac (a face caiac, a te deplasa cu ambarcațiunea numită caiac)

înseamnă, așa cum am menționat - navigarea pe ape curgătoare sau stătătoare cu ambarcațiuni care au o accentuată formă hidrodinamică.

Caiacul, la rândul lui, se împarte în:

caiac de ape repezi

caiac de tură

CAIACUL DE APE REPEZI (WHITE-WATER KAYAKING) Se practică, ca și raftingul, pe râuri repezi de munte. Termenul englezesc white-water

kayaking se traduce ad-literam prin “caiac pe ape albe”, adică pe ape înspumate de munte. De aici varianta românească de caiac pe ape repezi.

Exista 2 tipuri de caiace de ape repezi:

caiace gonflabile (inflatable kayak)

caiace tari sau caiace de plastic (hard-shell caiac). Caiacele gonflabile sunt caiace asemănătoare bărcilor de rafting, adică se umflă cu

aer, au podea și un tub exterior protector, iar apa intrată în caiac se scurge automat prin orificiile dintre podea și tub. Sunt mai stabile decât caiacele din plastic și de aceea pot fi folosite în activitățile de agrement turistic cu turiști în mod direct, cu un minim curs de pregătire. Necesită o tehnica minimală, ușor de deprins încă de la prima coborâre.

Caiacele de plastic – numite și “the sport cars of the river world”, adică mașinile sport ale lumii râurilor, sunt de fapt construite din materiale speciale, foarte rezistente (HTP). Super hidrodinamice și manevrabile, sunt cele mai rapide caiace de râu, dar necesită experiență și antrenament. Apa nu are voie să intre în aceste caiace, de aceea se folosește spraydeck-ul de neopren (fusta de caiac) care se îmbracă pe talie și se prinde de marginea gurii de intrare în caiac. În caz de răsturnare, aceste caiace nu pot fi repuse pe apă fără ieșire la mal pentru a fi golite de apă. Manevrarea lor necesită o tehnică mai complexă, care se deprinde în urma unor cursuri de inițiere. Acestea încep cu lecții de acomodare și manevrare pe o apă liniștită (lac, piscină) și pot continua cu învățarea eskimo-roll-ului și a tehnicilor de caiac-rodeo.

ECHIPAMENTUL NECESAR LA CAIACUL DE APE REPEZI Echipamentul obligatoriu (ca și la rafting):

caiacul de râu

vâslă (are lopeți la ambele capete)

cască de protecție

vesta de salvare

spray-deck (sau fusta de caiac; e necesară numai la caiacul de plastic)

Echipamentul opțional (în funcție de anotimp și temperatura apei):

costumul de neopren

bluza anti-spray (anti-strop)

mănușile de neopren

șosetele de neopren

Echipamentul de intervenție și prim ajutor

sacul de aruncat

trusa medicală

salteaua și sacul de dormit

termosul de ceai

carabiniere, blocatoare, scripeți, corzi

trusa de vulcanizare (pentru caiacul gonflabil)

Echipamentul cu care trebuie să vină turistul de acasă (idem ca și la rafting):

pereche de pantofi sport uzați (cu care să se poată intra în apă fără regrete)

costum de baie și lenjerie underware de tip licra care se va îmbrăca pe sub costumul de neopren

prosop

GRADIENTUL RÂULUI Un criteriu de apreciere a unui râu de rafting și caiac este gradientul acestuia.

Gradientul unui râu arată înclinația albiei râului (cu cât scade altitudinea terenului la fiecare 1000 de m). El se măsoară în m/km. Cele mai multe râuri de munte au un gradient mediu cuprins între 3 – 30 m/km. În general, raftingul se face pe porțiunile cuprinse între gradientul 5 și 25 m/km. Râul ideal pentru raftingul comercial are un gradient cuprins între 16 și 25 m/km. Cu caiacul se poate urca și mai sus, pe văi cu gradiente de 30-35 m/km. Aceasta nu înseamnă că nu o sa există atât rafteri cât și caiaciști pe râuri cu gradiente și mai mari, de 50 și chiar 60 de m/km. Ca idee generală, cu cât gradientul este mai mare, cu atât râul este mai înclinat și deci mai rapid și mai dificil. Se notează cu prescurtarea “gr”.

GRADUL DE DIFICULTATE (SAU CLASA RÂULUI) Gradul de dificultate al râului se stabilește în funcție de mai multe criterii cum ar fi:

gradientul

debitul și viteza curentului (velocitatea râului)

dificultatea procedeelor tehnice necesare pentru a parcurge traseul

complexitatea operațiunilor de intervenție necesare pentru recuperarea unei persoane căzută în râu

Se notează cu cuvântul “class” urmat de numărul notat cu cifre romane. Scala

internațională de dificultate a râurilor cuprinde 6 clase: Class I – II (începători), Class III (intermediari), Class IV (avansați), Class V (experți), Class VI (extrem și exploratoriu). Se recomandă ca raftingul comercial să se facă pe râuri cu grad de dificultate III, eventual incluzând și 1-2 pasaje scurte de class IV.

CAIACUL DE TURĂ (SEA-KYAKING) Caiacele de tură diferă de caiacele de ape repezi prin:

faptul că sunt mai lungi și au compartimente suplimentare pentru bagaje

au cârmă (deși nu este obligatoriu ca toate caiacele de tură să aibă și cârmă)

prin faptul că se folosesc la navigarea pe ape stătătoare (lacuri, oceane, mări) sau curgătoare lin (fluvii, delte fluviale, etc.)

Caiac de tură este pregătit pentru expediție. Există 2 tipuri de caiace de tură: o caiacul sit-in o caiacul sit-on-top

Caiacele sit-in sunt cele în care corpul se află situat în interiorul caiacului. Caiacele

sit-in sunt caiace adaptate expedițiilor de lungă durată, având compartimente suplimentare pentru bagaje și provizii. Ele sunt ideale pentru excursii de mai lungă durată. La caiacele sit-in este necesară folosirea spray-deck-ului (fusta de caiac) pentru a împiedica apa să intre în interiorul caiacului. În cazul răsturnării, acestea trebuiesc golite de apă și puse înapoi pe linia de plutire folosind anumite procedee specifice.

Caiacele sit-on-top sunt acelea în care corpul se află situat pe caiac. Caiacele sit-on-top prezintă avantajul că în cazul răsturnării se pun extrem de rapid îapoi pe linia de plutire, fără să fie nevoie de ajutorul unei alte persoane. De aceea, acest tip de caiace sunt folosite mai ales în rental și agrement de scurtă durată (de obicei închirieri fără ghid) sau în ture scurte de o zi.

ECHIPAMENTUL NECESAR LA CAIACUL DE TURĂ Echipamentul obligatoriu:

caiacul de tură

cârma

vâsla

vesta de salvare

spray-deck-ul (fusta de caiac) Echipamentul optional:

bluza anti-spray (anti-strop)

mănușile de neopren

papuci de caiac

saci de bagaje

husa de telefon impermeabilă

vela Echipamentul de interventie și prim-ajutor:

pompa de scos apa

flotorul de vâslă (o pernă gonflabilă care se atașează de lopata vâslei atunci când se folosește vâsla ca bară de cățărare înapoi în caiac; se folosește la reintrarea solo în caiac)

trusa medicală Echipamentul cu care trebuie să vină turistul de acasă:

pereche de pantofi sport uzați (cu care să se poată intra în apă fără regrete)

costum de baie, tricou, pantaloni scurți

ochelari de soare, creme de protecție, prosop

recipient pentru apă potabilă Alte accesorii utile:

suport pentru hartă

cutie pentru documente și bani

cărucior de transport

portbagaj de transport

chingi de legat

POTENȚIALUL SPEOTURISTIC AL ROMÂNIEI

Carstul subteran sau endocarstul reprezintă forma maximă de manifestare a fenomenului de dizolvare chimică a calcarului. Acesta este condiționat genetic și evolutiv de structura și componența litologică calcaroasă, de tectonică, de grosimea pachetelor de calcar carstificabil, de variația în timp a activității factorilor modelatori. Toate acestea conduc la individualizarea unor goluri subterane, purtând numele generic de peșteră. Aceasta sintetizează efectul complexității factorilor implicați amintiți anterior. Peștera poate fi considerată cel mai complex și spectaculos component al reliefului carstic, care se impune printr-un peisaj specific, compus din forme și microforme. Peștera este o cavitate sau un sistem de cavități legate între ele, cu lungimi variabile de la câteva zeci de metri până la zeci de km, cu o densitate fizionomică ce se succede și variază de la sector la sector, cu densități diferite. Din acest ultim punct de vedere, Munții Apuseni se situează pe primul loc, cu o medie de două peșteri pe km2. Puterea de atracție a peisajelor subterane constă în prezența, în cadrul lor, a unor elemente specifice, care se pot combina, contribuind la creșterea puterii lor de polarizare. În funcție de dominanta unora dintre aceste forme, cu valoare peisagistică, se poate face o clasificare a peșterilor (Cocean P., 1984, 1995).

Peșterile care se remarcă prin bogăția de speleoteme (concrețiuni calcaroase), stalactite, stalagmite, coloane, domuri, draperii, curgeri parietale, guru-ri, sunt considerate cele mai atractive din punct de vedere al turismului speologic. Aceste forme sunt rezultatul, în timp, al depunerii carbonatului de calciu, provenit din apele de infiltrare (picurare sau prelingere). Dimensiunea și forma speleotemelor sunt foarte diferite. Dintre peșterile care se remarcă, din acest punct de vedere, pot fi amintite: Peștera Urșilor de la Chișcău, Peștera Fagului, Peștera de la Scărișoara (aici existând, în sala ghețarului, și speleoteme din gheață), Peștera Vadu Crișului, Peștera Zăpodie, Peștera Pojaru Poliței, Peștera Cioaca cu Brebenei, Peștera Altarului, toate în Munții Apuseni; peșterile Topolnița, în Munții Mehedinți, Comarnic, în Munții Aninei, peșterile Cioclovina și Șura Mare, din Munții Șureanu, platoul Luncani; Peștera Munticelu, din arealul Cheilor Bicazului.

Peșterile se impun adeseori și prin monumentalitatea lor, respectiv prin prezența în golul subteran a unor goluri-săli, înalte de peste 100 m, a unor sectoare cu hornuri, cursuri de apă subterane, cu debite mari și cascade (sifoane, terase de eroziune). În această categorie se impune complexul carstic Cetățile Ponorului — Padiș, Peștera Vântului, Peștera Meziad, Peștera Neagră (toate în Munții Apuseni) sau Peștera lzvoru Tăușoarelor din Munții Rodnei.

Tot ca și criteriu dimensional, poate fi considerată lungimea totală a galeriilor peșterilor. Se remarcă, din acest punct de vedere, Peștera Vântului, cea mai lungă depășind 50 km de galerie prospectată și cartată, urmată în succesiune descrescândă de Peștera din Valea Firii, cu peste 35 km, Peștera Hodobana, în jur de 30 km, (toate în Munții Apuseni), Peștera Topolnița din Podișul Mehedinți.

O altă categorie o reprezintă peșterile care adăpostesc în cadrul acestora ghețari fosili. Numărul lor este mult mai restrâns. Un exemplu clasic îl reprezintă Peștera Ghețarul de la Scărișoara, care adăpostește în sala de la intrare cel mai mare ghețar fosil din țară, cu un volum de 30 000 m3. Prezența acestui ghețar se leagă de un sistem particular de ventilație în golul subteran și legătura cu avenul de acces. În sala ghețarului sunt prezente, alături de masa propriu-zisă a acestuia, și stalagmite și stalactite din gheață. Volumul de gheață existent a variat în funcție de ciclurile climatice seculare, iar proliferarea speleotemelor de gheață, ca și număr și dimensiune, este strâns legata de oscilațiile climatice anotimpuale (temperatură și umiditate) din golul subteran. Alte peșteri care adăpostesc ghețari de mai mici dimensiuni sunt: Peștera Ghețarului la Focul Viu, Avenul din Borțig, Peștera cu ghețar, Groapa de la Barsa, Ghețarul de la Vârtop.

O altă categorie de peșteri sunt cele în care se conservă vestigii paleontologice, schelete de urși de peșteră (Ursus speleus). În această categorie se impune Peștera Urșilor de la Chișcău, cea mai cunoscută, deoarece este și singura amenajată după standarde

internaționale, peștera Măgura, peștera Zmeilor de la Onceasa, peștera Coiba Mare. În câteva peșteri au fost descoperite urmele de locuire ale omului preistoric, precum Peștera Ciur-Izbuc, cu peste 200 urme plantare umane; cu vestigii ale unei posibile scrieri foarte vechi, descoperite într-una din peșterile din versantul stâng al defileului Dunării. În arealul localității Cuciulat, în peștera cu același nume din județul Sălaj, s-a descoperit desenat în ocru un cal foarte bine realizat artistic.

Repartiția geografică a peșterilor cu potențial turistic din România Cele mai numeroase peșteri sunt concentrate în regiunea carpatică, cu o maximă

răspândire în Munții Apuseni. În Carpații Orientali, relieful endocarstic ocupă un loc secundar, atât comparativ cu

forme similare din celelalte regiuni carpatice, cât și față de celelalte componente ale patrimoniului turistic natural al reliefului. Deși foarte întinși, ca suprafață, în Carpații Orientali există doar 29 de cavități subterane, din care o mică parte prezentând valențe turistice și doar câteva depășind 1000 m lungime. Astfel, în Munții Rodnei se impune Peștera de la Izvorul Tăușoarelor, cea mai lungă din Carpații Orientali (cu peste 15 km de galerii explorate). Este o peșteră de origine tectonică, prezentând și cea mai mare denivelare dintre toate peșterile din țară, peste 400 m. Tot în Munții Rodnei se mai găsesc peșteri destul de lungi, relativ greu accesibile și cu un peisaj subteran mai puțin diversificat: Peștera Jgheabul lui Zalion, 2500 m, Peștera lui Măglei de 4000 m lungime, Grota Zânelor, de 4000 m, Peștera Izvorul Albastru al Izei. În partea sudică, în Perșanii de Nord, în bazinul Vârghișului, sunt concentrate peste 100 de peșteri, dintre care Peștera Mare de la Merești depășește 100 m. Și în acest caz golurile subterane sunt sărace în concrețiuni. Singura peșteră din Carpații Orientali care face excepție de la această regulă este Peștera Munticelu, bogat concreționată, chiar dacă a fost în parte vandalizată.

Carpații Meridionali sunt mai bine reprezentați prin relief endocarstic decât Carpații Orientali. În partea estică, în grupa Bucegi — Piatra Craiului, endocarstul este prezent în bazinele Ialomiței și Dâmboviței. De asemenea, în Bucegi se găsește cea mai înaltă peșteră în calcare conglomerate din Carpați, la 2300 m altitudine, peștera Bucșoiu, lungă de aproape 1000 m.

În Grupa Parâng, golurile subterane, puternic concreționate, sunt prezente cu deosebire în partea sudică a acestuia, mai ales în Munții Căpățânii. Cele mai reprezentative sunt peșterile Polovraci, în bazinul Oltețului, și Peștera Muierii, în bazinul Gilortului (pe Valea Galbenu), prima peșteră care a fost electrificată. În partea de nord-vest a grupei Parâng, în Munții Șureanu, în arealul platoului Luncani, s-au dezvoltat un sistem complex endocarstic, format din peșteri mici și mijlocii, dezvoltate pe 1 – 3 nivele, foarte bogat concreționate: Peștera Pălăriei, Peștera Tecuri, Peștera Boliei, dar mai ales peșterile Șura Mare sau complexul endocarstic Cioclovina Ponorâci, toate depășind 5000 m lungime.

La vest de Jiu, în Munții Vâlcan și Mehedinți, se concentrează peste 270 de goluri subterane, între care se impune Peștera Cloșani de pe valea Runcu din masivul Vâlcan, bogat concreționată sau peșterile colmatate Pocruia, Liliecilor, Fușteica. În Munții Cernei, în arealul stațiunii Băile Herculane, apa termală și vaporii fierbinți au permis concreționarea în golurile de mici dimensiuni, pe pereții acestora, cu cristale de gips, sulf sau holotrich (Peștera Haiducilor).

În Podișul Mehedinți, legat organic de munții cu același nume, formați în foarte mare măsură din calcare, există o mare concentrare de peșteri pe o suprafață restrânsă, unde se concentrează 23 de peșteri, avene și se găsesc și resturi ale unor cursuri subterane de apă, transformate ulterior în chei — poduri naturale, precum Podul de la Ponoare. Aici se găsește una din cele mai lungi peșteri din țară — Topolnița — lungă de peste 20 km, urmată de peșteri precum Bulba sau Curecea, trecând de 2000 m lungime. Peșterile Topolnița și Bulba au cursuri de apă subterane ce le imprimă un caracter activ în evoluție. Aproape toate peșterile din Podișul Mehedinți sunt foarte bine concreționate.

Munții Banatului adăpostesc peste 90 de peșteri, în cadrul cărora predomină peșterile mici și mijlocii până la 500 m. Cele mai lungi peșteri, depășind 2000 m, sunt

Comarnic, peste 4000 m, Bohui, 3500 m, Ponicova (în cheile râului cu același nume) în apropierea confluenței cu Dunărea în defileu.

În cadrul acestora, mai ales Peștera Comarnic, se remarcă prin galerii cu ansambluri concreționate, foarte diverse ca formă, prin baraje stalagmitice, dispuse în scări, în spatele cărora s-au format lacuri subterane, succesiv legate prin cursuri subterane. Peștera Bohui are la rândul său un curs subteran care debușează prin intrarea acesteia și se varsă într-un lac carstic, printr-o cascadă.

Munții Apuseni sunt cei mai reprezentativi din punct de vedere al zestrei endocarstice. Se consideră că aici se găsesc peste 2500 peșteri, multe dintre ele fiind însă doar simple cavități de mici dimensiuni, fără un peisaj endocarstic deosebit. Ca urmare, doar un număr de câteva zeci de peșteri prezintă un interes turistic potențial. Dintre acestea ar putea fi selectate un număr de 10 — 12, care prin caracteristicile lor ar putea deveni prin amenajarea accesului și vizitării obiective turistice de importanță majoră, atât pentru turismul intern, cât și pentru cel internațional (excepție de la aceasta ar face peșterile protejate monumente ale naturii, cu regim parțial de vizitare sau cu interdicție totală).

În Munții Pădurea Craiului, cea mai reprezentativă este Peștera Vântului, explorată și cunoscută în timp astfel: în 1981 fusese explorată pe 30 600 m, în 1995 lungimea galeriilor cunoscute se întindea pe 42 500 m, pentru ca în 1999 această peșteră să fie cunoscută pe 52 000 m. În afară de spațialitate, peștera se remarcă și prin valențe peisagistice, decurgând dintr-o morfologie variată: săli de mari dimensiuni, speleoteme variate, prezența meandrelor. În același masiv se întâlnesc alte peșteri, dintre care amenajată parțial pentru vizitare este Peștera Vadu Crișului, variat concreționată, cu un curs de apă activ, care la ieșirea din peșteră se varsă în Crișul Repede printr-o cascadă de 20 m; Peștera Gălășeni, Peștera Bonchi, Peștera cu Apă, Peștera Izbândiș, Peștera Ciur-Izbuc sau Peștera Meziad, intens vizitată până în anii ‘70 ai secolului trecut și din această cauză afectată de distrugerea parțială a speleotemelor.

În Munții Bihor se concentrează cea mai mare parte din zestrea speologică a Munților Apuseni. În cadrul acestora se disting câteva areale cu mare concentrare de peșteri.

- Zona Cetăților Ponorului și a Platoului Padiș este considerată zona cu cel mai ridicat potențial turistic speologic al Apusenilor. În cadrul acesteia se disting următoarele subzone: subzona Cetăților Ponorului, subzona Padiș și subzona Groapa de la Barsa.

Subzona Cetăților Ponorului cuprinde valea Cetăților, cu cele trei mari doline, foarte adânci și cu pereți abrupți; Peștera Cetățile Ponorului, ce începe de pe portalul ultimei doline în care Valea Cetăților intră în subteran. Urmează un curs subteran de 4 km, cu un gol având în unele sectoare peste 100 m înălțime. Cursul subteran traversează Muntele Borțig. Pe parcursul acestuia se înregistrează 14 lacuri. Ieșirea se face prin Izbucul Galbenei, continuat în aval cu un sector grandios de chei, Cheile Galbenii, având în versanți numeroase peșteri. În aceeași subzonă se mai întâlnesc ca obiective de interes cumulat, științific și turistic, Ponoarele și Avenele din Lumea Pierdută (Îngemănata, Avenul Negru).

Subzona Padiș se prezintă ca un platou întins, cu un mare număr de peșteri de mai mici dimensiuni, 13 ponoare și polia de la Ponor (singura autentică din țară).

Subzona Groapa de la Barsa se întinde într-un bazin depresionar de 2,5 km2. Potențialul său speoturistic este dat de un complex subteran de peșteri, dintre care unele legate prin sisteme subterane (Peștera Zăpodie, Peștera Neagră, Peștera Ghețarului de la Barsa, conținând un ghețar fosil), cuprinzând formațiuni concreționare foarte variate, lacuri și cursuri subterane, cascade, sifoane accesibile sau inaccesibile, care fac legătura între peșteri.

- În partea vestică se remarcă Peștera Urșilor de la Chișcău, descoperita în 1975. Prospectată rapid și constatându-se valoarea ansamblului peisagistic subteran, a fost realizat un proiect de amenajare foarte judicios, pe baza căruia s-a făcut amenajarea modernă a peșterii pentru vizitare (singura la nivel internațional din țară). Acest fapt a permis ca încă din 1981 peștera să fie vizitată de un număr foarte mare de turiști (300 000 persoane). Amortizarea cheltuielilor pentru amenajare s-a realizat într-un an și jumătate, după care s-au înregistrat efecte financiare benefice pentru instituția implicată.

În amenajarea Peșterii Urșilor de la Chișcău au concurat mai multe argumente. Este o peșteră cu o lungime relativ mică, și având toate atu-urile care creează zestrea turistică a unei peșteri: prezența speleotemelor, sub toate formele acestora; săli grandioase; descoperirea unor vestigii paleontologice ale ursului de peșteră (Ursus speleos). Caracteristicile naturale ale peșterii au permis o amenajare pentru vizitare care să satisfacă toate exigențele, inclusiv ale ecologilor. S-au realizat, în primul rând, sub formă de tuneluri, accesul și evacuarea, în mod artificial, astfel încât grupurile de vizitatori să nu se intersecteze. Traseul proiectat urmărește toate sectoarele peșterii, oferind totodată protecția pentru principalele obiective vizitate. Iluminarea, inițial cu reflectoare care emanau o cantitate de căldură destul de mare, a fost înlocuită cu ,,iluminare rece”, care se întrerupea secvențial în momentul In care grupul depășea sectorul vizitabil. Grupul de ghizi are o pregătire care le permite adaptarea prezentării peșterii la nivelul de pregătire al grupului din momentul respectiv. Pe de altă parte, accesul la peșteră, care se situează către periferia vestică a Munților Bihor, a fost modernizat și străbate o succesiune de așezări rurale din Țara Beiușului, cu un potențial turistic antropic original. Sunt, de asemenea, oportune și amenajările din imediata apropiere a peșterii, cu bază de cazare, păstrăvărie și posibilități de valorificare a unor produse tradiționale din zonă rezultate din prelucrarea lemnului, a produselor textile sau din rocile existente în zonă. Întreg complexul amenajat poate fi inclus într-un circuit mai mare din bazinul superior al Crișului Negru, în cadrul căruia să fie inclusă și Valea Sighiștelului, a cărui sector de chei cuprinde cea mai mare concentrare de peșteri din țară, 140, dintre care cea mai reprezentativă este Peștera Măgura de peste 4000 m lungime.

- În partea sudică a Munților Bihor se remarcă, de asemenea, o concentrare de obiective turistice de natură speologica, cu o valoare turistică deosebită. Se impune din acest punct de vedere în primul rând Peștera Ghețarul de la Scărișoara, unicat prin ghețarul fosil de 30 000 m3, prin speleotemele de gheață din Sala Ghețarului, de accesul prin intermediul avenului adânc de câțiva zeci de metri, sectorul de rezervație cu un peisaj subteran foarte variat. Cavernamentul Peșterii Ghețarul de la Scărișoara, despărțit printr-un perete concreționar de Peștera Pojaru Poliței a condus, de altfel, la crearea unui microclimat specific de peșteră, ce a permis nașterea și conservarea ghețarului. Peștera Pojaru Poliței, una dintre cele mai concreționate din țară este, de altfel, interzisă accesului publicului, fiind decretată monument al naturii. în același bazin din partea sudică, Gârda Seacă, se mai găsește și Peștera Poarta lui lonele, precum și câteva avenuri cum sunt Avenul de la Zgurăști și Avenul din Șesuri. Tot în sectorul sudic se remarcă arealul Casa de Piatră, cu cătunul cu același nume, posibil a deveni un viitor centru pentru turismul rural. Aici există și peșterile Coiba Mare și Coiba Mică, Peștera de la Vârtop, cu un mic ghețar și câteva izbucuri, precum Cotețul Dobreștilor sau Izbucul Coibei Mari. În partea estică a Munților Bihor, în Bazinul Someșului Cald, care în sectorul său superior a devenit, în timp, din curs subteran curs la zi, se întâlnesc numeroase peșteri precum Peștera din Valea Firii, a doua ca lungime din țară, Peștera Altarului, una dintre cele mai complex și variat concreționate din România, Peștera Zmeilor de la Onceasa, Peștera Popii, Peștera de la Ic Ponor (cătunul cu același nume oferă, de asemenea, posibilități de dezvoltare ale turismului rural și este ,,asaltat” de reședințe secundare, vile de vacanță).

În sud-vestul Munților Apuseni, în Masivul Trascăului, prezența calcarelor a permis și dezvoltarea endocarstului, deși acesta nu este atât de reprezentativ. Totuși, se întâlnesc peșteri de extensiune medie, cum este Huda lui Papară sau peșteri mai mici, dezvoltate în versanții Cheilor Turzii.

Prezența calcarelor, adeseori puternic tectonizate, a condus la dezvoltarea în talvegul văilor din sectorul montan a unor rupturi de pantă, în arealul cărora s-a individualizat un fenomen morfohidrologic, cascadele. Acestea, în funcție de cădere (diferență de nivel) și de debitul apelor, se prezintă ca obiective de atracție efectivă în ansamblul morfologic dominat de relieful pe calcare. În Munții Rodnei se impune Cascada Cailor, în trepte, cu o diferență de nivel de 152 m (între 1245 m și 1093 m), dezvoltată într-un sector calcaros de pe pârâul Izvorul Cailor. La aceasta se adaugă și Cascada Negoescu.

În Ceahlău, în partea sa nord-vestică, se găsește Cascada Duruitoarea, cu amplitudine de peste 30 m, pe pârâul Rupturi, cascadele mai mici de la Izvoru Muntelui, de asemenea, cascadele de pe Bistra Mare și Bistra Mică, afluenți din Ceahlău ai Bicazului.

În Piatra Mare, pe versantul vestic, pe afluenții de pe dreapta ai Timișului, există sisteme de cascade în trepte, precum 7 Scări și Tamina.

Abrupturile ce mărginesc Platoul Bucegilor sunt străbătute de afluenți scurți și foarte abrupți, în profilul lor longitudinal, și în cadrul acestora există frecvente rupturi de pantă, unde se formează cascade: Vânturi, pe valea Izvoru Dorului, Urlătoarea, pe afluentul cu același nume, apoi cascade pe Valea Cerbului, pe Valea Jepilor, pe Valea Peleș.

Pentru Munții Banatului se evidențiază Cascada Bohui, la ieșirea din peștera Cu același nume.

În Munții Apuseni, numărul cascadelor este mult mai mare: ladolina și Săritoarea Ieduțului de pe Valea Iadei; Vârciorog, pe un afluent al Arieșului, cascada Boghi, de pe afluentul cu același nume al Crișului Pietros; cascada Vadu Crișului, la ieșirea din cursul subteran și confluența cu Crișul Repede; cascada Răchițele de pe Valea Stanciului, afluent al râului Henț.

PROBLEMATICA ARIILOR PROTEJATE DIN ROMÂNIA Cuvinte cheie: arii protejate, dezvoltare durabilă, biodiversitate, integrarea europeană a

ariilor protejate la nivel regional (sau: politici europene de mediu & activitate antropică & reconstrucţie ecologică), paper park syndrome / sindromul parcurilor pe hârtie, „bijuterie” morfogeografică, Peştera Izvorul Tăuşoarelor

1. Aspecte introductive Fiind zonele care reunesc cele mai reprezentative eșantioane ale biodiversității, ariile

protejate constituie una dintre problemele majore ale umanității la scară planetară. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN, International Union for Conservation of Nature), fondată în 1948, consideră că ariile protejate aduc o contribuție vitală la conservarea resurselor naturale și culturale ale planetei. Acestea au, de asemenea, funcția de conservare a eșantioanelor reprezentative ale regiunilor naturale și a diversității biologice și de menținere a stabilității ecologice a regiunilor ce le înconjoară.

Conform statisticilor I.U.C.N., în prezent există pe glob circa 30.400 arii protejate, dintre care, din păcate doar aproximativ o treime sunt administrate și susținute eficient, restul fiind „victime” fie ale ignoranței omului față de problemele de mediu, fie ale unor politici naționale guvernamentale defectuoase.

La nivel european, România deține cel mai diversificat și valoros patrimoniu național, ea aflându-se la interferența a cinci regiuni biogeografice și fiind, din această perspectivă, un unicat pe continent.

Pentru a se conforma condițiilor de aderare și pentru a-și respecta obligațiile asumate prin tratate, convenții și acorduri internaționale, România a trebuit să-și stabilească rețeaua de arii naturale protejate, urmând să îi asigure un management corespunzător. Apare însă un contrast major între nevoia ca România să se racordeze pe deplin politicilor comunitare în domeniul mediului, ajungând în câțiva ani la 15% din teritoriu ocupat cu arii protejate, și capacitatea financiară de a susține managementul eficient al acestora. Astfel, statisticile evidențiază faptul că, la sfârșitul anului 2009, din cele aproape 1.000 de arii protejate existente la nivel național, doar pentru aproximativ 350 dintre acestea existau contracte de custodie. De aceea specialiștii apreciază că Rețeaua Națională a Ariilor Protejate suferă de așa-zisul „paper park syndrome”, ea fiind considerată, în mare măsură, o realitate doar pe hârtie.

Un interesant caz particular îl constituie peștera Izvorul Tăușoarelor, o spectaculoasă arie protejată, care, deși beneficiază de peste un deceniu de grija unui speolog profesionist (considerat custode al peșterii), numeroasele încercări ale acestuia de a o atașa, prin contract oficial de custodie, Muzeului Județean Bistrița-Năsăud, au eșuat datorită pragurilor birocratice de la nivelul factorilor responsabili ai ministerului de resort. Această veritabilă bijuterie a naturii a primit „undă verde” abia în februarie 2010 și se alipește, prin contract, unui custode de prestigiu, instituția muzeală amintită.

2. Repere privind ariile protejate pe Glob În anul 1994, experții I.UC.N. au conceput și elaborat o definiție de largă recunoaștere pe

plan mondial, conform căreia „aria protejată este o zonă terestră și / sau marină dedicată special protecției biologice și cu resurse naturale și culturale, administrată cu mijloace legale sau alte mijloace efective”. Până cu aproape două decenii în urmă, ariile protejate au fost apreciate și percepute de specialiștii de pretutindeni în sens „conservativ”, fiind considerate spații „insulare” sau veritabile „oaze” ale naturii sălbatice într-un „deșert” al dezvoltării economice, care trebuie protejate

numai pentru protejarea speciilor care le populează. Este meritul celui de al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naționale și al Ariilor Protejate, desfășurat la Caracas, în Venezuela, în 1992, de a fi modificat substanțial concepția istorică privind ariile protejate, văzute restrictiv, ca zone izolate de peisajele înconjurătoare și de comunitățile locale. S-a recunoscut faptul că, dezvoltarea economico-socială a avut la bază resursele și serviciile capitalului natural (rețeaua sistemelor ecologice naturale) și că, pentru o dezvoltare durabilă trebuie să se ia în considerare capacitatea productivă și capacitatea de suport a capitalului natural, pentru a evita exploatarea excesivă și deteriorarea resurselor naturale.

Pentru prevenirea sau diminuarea amenințărilor referitoare la biodiversitate și – implicit – la deteriorarea ireversibilă a capitalului natural s-a statuat concepția că, ariile protejate, exponente ale ecosistemelor naturale și seminaturale, pot fi cercetate, evaluate și monitorizate pentru stabilirea modelelor de ecosisteme cultivate, în armonie cu legitățile naturii, pentru dezvoltarea durabilă a societății.

I.U.C.N. asigură în parteneriat mondial cu circa 800 de membrii (agenții guvernamentale și neguvernamentale) din 125 de țări, cooperarea în domeniul conservării diversității biologice și a utilizării durabile a resurselor naturale. I.U.C.N. apreciază că ariile protejate sunt motorul pentru dezvoltarea rurală și pentru utilizarea rațională a terenurilor marginale, pentru cercetarea și supraveghere continuă, pentru educație în domeniul conservării, pentru recreere și turism.

Comisia pentru Parcuri Naționale și Arii Protejate (C.N.P.P.A.) din cadrul I.U.C.N. a elaborat prima listă a ariilor protejate în 1981, creând o bază de date pentru ariile protejate de pe Glob (Protected Areas Data Unit), ca parte componentă a Centrului Mondial pentru Monitorizarea Conservării (W.C.M.C.). În baza acestor evidențe statistice, există pe Glob circa 30.400 arii protejate recunoscute I.U.C.N., 13.915 arii protejate neomologate I.U.C.N. și 16.288 arii protejate cu statut neclar.

Distribuția la nivel mondial a ariilor protejate de pe principalele categorii I.U.C.N. evidențiază existența unei suprafețe protejate de 13.232.275 km2, adică 8,83% din suprafața terestră a Globului, pondere acceptabilă la nivel global, însă neuniformă pe categorii de arii protejate sau la nivel continental sau național.

Tabel 1. Distribuția ariilor protejate pe mari regiuni geografice

Nr. crt.

Arii protejate

Regiunea geografică Număr Suprafața totală

(km2) Suprafața medie

(km2)

1. Antarctica 99 3.788 38

2. America de Nord 6.711 4.083.806 609

3. America Centrală 384 86.049 224

4. America de Sud 1.437 1.838.826 1.280

5. Zona Pacificului 152 13.113 86

6. Zona Caraibelor 579 108.637 188

7. Europa 9.325 603.601 65

8. Eurasia de Nord 648 657.935 1.015

9. Africa de Nord – Mijlocie 542 1.037.576 1.914

10. Africa de Vest – Centrală 343 755.836 2.204

11. Africa de Sud-Est 972 1.318.615 1.422

12. Asia de Sud 719 212.924 296

13. Asia de Sud-Est 1.524 518.864 340

14. Asia de Est 1.078 883.681 820

15. Australia – Noua Zeelandă 5.882 1.109.024 189

TOTAL 30.395 13.232.275 435

Sursa: Baza de date comune a ariilor protejate I.U.C.N. – W.C.M.C.

Fig. 1. Ponderea ariilor protejate pe mari regiuni geografice Dacă urmărim repartiția ariilor protejate pe principalele categorii I.U.C.N. desprindem

următoarele concluzii: - Categoria a IV-a (zona de gospodărire a habitatelor / speciilor) are o frecvență foarte ridicată,

deținând 37% din totalul ariilor protejate, urmată de categoria a V-a – peisaj terestru / marin protejat (18%), de categoria I – rezervație științifică (14%), de categoria a II-a – parcuri naționale (11%) și de categoria a III-a – monumente ale naturii (7%);

- Dacă avem în vedere ponderea acestor categorii din suprafața totală a ariilor protejate, categoria a IV-a deține doar 19%, a V-a 8% și I – 7%, pe când categoriile cu o frecvență mai redusă (a II-a și a III-a) ocupă suprafețe însemnate (30%, respectiv 28%);

- Rețeaua mondială a ariilor protejate ocupă o suprafață apreciabilă pe Glob (8,83%), cu o tendință de creștere în majoritatea regiunilor, cu excepția Americii de Nord, Caraibelor, Pacificului și Africii de Sud-Est;

- Ariile protejate cu suprafață mică sunt preponderente față de cele cu suprafață mare, cu excepția celor existente în Africa de Vest / Centrală, Africa de Nord, Africa de Est / Sud, America de Sud și Eurasia de Nord, fapt care pune în pericol conservarea biodiversității, a habitatelor / speciilor și integritatea acestora;

- Existența unor regiuni geografice și, implicit țări, care au mai puțin de 10% din teritoriu desemnat ca arie protejată și circa 20% din țări cu arii protejate sub 1% din teritoriul național;

- Numărul și suprafața ariilor protejate marine sunt net inferioare ariilor protejate terestre. - La nivelul continentului european, suprafaţa totală a categoriilor I – V de arii protejate

reprezintă 10,19% din suprafaţa Europei, fiind mai mare cu 1,36% decât media înregistrată la nivel mondial. Şi în spaţiul european apar însă contraste semnificative între ţări în privinţa gradului de ocupare a teritoriului naţional cu arii protejate. De pildă, Slovacia, aflată pe primul loc, are 72,36% din teritoriul naţional ocupat cu arii protejate, iar România, cu cca 18%, este pe locul 26 (fig. 2).

Antarctica 0,03%

America de Nord 30,86%

America Centrală 0,65%

America de Sud 13,90%

Zona Pacificului 0,10%

Zona Caraibelor 0,82%

Europa 4,56%

Eurasia de Nord 4,97%

Africa de Nord – Mijlocie 7,84%

Africa de Vest – Centrală 5,71%

Africa de Sud-Est 9,97%

Asia de Sud 1,61%

Asia de Sud-Est 3,92%

Asia de Est 6,68%

Australia –

Noua Zeelan

dă 8,38%

Fig. 2 Contraste europene în privinţa procentului de ocupare a teritoriului naţional cu arii protejate

3. Ariile protejate din România

3.1. Considerații generale La nivel european, România deține cel mai diversificat și valoros patrimoniu natural, ea

aflându-se la interferența a cinci regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică și marină, și fiind, din această perspectivă, un unicat pe continent. În consecință, participarea în flora României a speciilor după marile categorii de areale este următoarea: 29% specii eurasiatice și europene, 21% specii continentale și pontice, 18% specii sud- și sud-est europene, 14% specii circumpolare și alpine, 6% specii mediteraneene, 3% specii atlantice, 4% specii endemice, 3% specii cosmopolite și 2% specii adventive (Al. Beldie, citat de N. Doniță, 1992).

O asemenea zestre naturală a stârnit și stârnește interesul experților comunitari, care, după aderarea României la structurile UE, intrând în contact cu realitatea amplificării presiunii exercitate de societatea omenească asupra mediului natural, au impus autorităților române în materie conceperea și promovarea unui cadru legislativ propice extinderii și consolidării rețelei de arii protejate.

Din perspectivă istorică putem constata trei perioade distincte, cu ritmuri diferențiate de creștere numerică a ariilor protejate. Din anul 1930, când a fost elaborată Legea nr. 213/1930 a Monumentelor Naturii din România, până după cel de-al II-lea Război Mondial, când au fost înființate 36 de arii protejate ce ocupau un spațiu geografic de doar 0,0007% din teritoriul țării. În perioada 1950 – 1989 numărul ariilor protejate a crescut simțitor, ajungând la 463, dar procentul de ocupare al teritoriului național a rămas modest, de doar 0,37%. Cea mai spectaculoasă creștere s-a înregistrat în perioada 1990 – 2010, în care numărul ariilor protejate s-a dublat, ajungând la cca. 1000, iar gradul de acoperire a teritoriului național fiind de aprox. 8%, dacă avem în vedere ariile omologate IUCN și administrate ce instituții ale statului sau ONG-uri, și de aproape 18%, când introducem în calcul toate ariile protejate, inclusiv Siturile Natura 2000, alături de numeroase entități care suferă de „paper park syndrome”.

Slovakia 72%

Romania 18%

Fig. 3. Ipostaze ale evoluției raportului dintre creșterea numerică a ariilor protejate și gradul de ocupare a spațiului geografic național

Din perspectivă structurală, Rețeaua Națională de Arii Protejate cuprinde 27 de Parcuri

Naționale și Parcuri Naturale (între care 13 Parcuri Naționale și 14 Parcuri Naturale), dintre care trei sunt recunoscute internațional ca Rezervații ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO – MAB (Man and Biosphere), și anume: Parcul Național Retezat, Parcul Național Munții Rodnei și Delta Dunării, la care se adaugă peste 500 de alte rezervații naturale, câteva sute de Situri Natura 2000 (a căror număr este în continuă creștere, în funcție de ritmul aprobării acestora de către autoritățile abilitate) și alte arii protejate de interes comunitar (sursa: Regia Națională a Pădurilor, RNP – Serviciul Arii Protejate).

Când analizăm structura ariilor protejate din România constatăm că numeroase rezervații științifice, Situri Natura 2000 și monumente ale naturii sunt cuprinse în spațiul geografic al Parcurilor Naționale și Parcurilor Naturale și al altor arii protejate de interes național sau comunitar, fapt pentru care, adesea, statisticile avansează date contrastante.

În prezent, cele 27 de Parcuri Naționale și Naturale se află în responsabilitatea Ministerului Mediului și Pădurilor (MMP). În prezent este în curs de aprobare un nou proiect, cel al Parcului Natural Defileul Mureșului Superior, pentru care MMP urmează să stabilească structuri administrative corespunzătoare. Cea mai parte dintre acestea, respectiv 22 de Parcuri Naționale și Naturale, sunt încredințate spre administrare pe bază de contracte încheiate între MMP și RNP-ROMSILVA, pentru o perioadă de 10 ani (2004 – 2014), funcționând ca subunități în cadrul Direcțiilor Silvice din țară, după cum urmează:

Tabel 2. Parcurile Naționale și Naturale aflate în administrarea Direcțiilor Silvice

Nr. crt.

Denumire Parc Direcția Silvică Județul

1. Parcul Natural Munții Maramureșului Baia Mare Maramureș

2. Parcul Național Munții Rodnei Bistrița Bistrița-Năsăud

3. Parcul Național Călimani Suceava Suceava

4. Parcul Natural Vânători Neamț Piatra-Neamț Neamț

5. Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș Miercurea-Ciuc Harghita

6. Parcul Natural Putna Vrancea Focșani Vrancea

7. Parcul Natural Bucegi Târgoviște Dâmbovița

8. Parcul Național Piatra Craiului Brașov BV

0

200

400

600

800

1000

1950 1990 2010

nr 36 463 1000

a

0

5

10

15

20

1950 1990 2010

0.0007% 0,37%

18%

b

9. Parcul Național Cozia Râmnicu Vâlcea Vâlcea

10. Parcul Național Buila Vânturarița Râmnicu Vâlcea Vâlcea

11. Parcul Național Defileul Jiului Tg. Jiu Gorj

12. Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina Deva Hunedoara

13. Parcul Național Retezat Deva Hunedoara

14. Parcul Național Domogled – Valea Cernei Reșița Caraș-Severin

15. Parcul Național Semenic – Cheile Carașului Reșița Caraș-Severin

16. Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița Reșița Caraș-Severin

17. Parcul Natural Porțile de Fier Drobeta Turnu-Severin Mehedinți

18. Parcul Natural Lunca Mureșului Arad Arad

19. Parcul Natural Apuseni Oradea Bihor

20. Parcul Natural Balta Mică a Brăilei Brăila Brăila

21. Parcul Național Munții Măcinului Tulcea Tulcea

22. Parcul Natural Comana Giurgiu Giurgiu

(Sursa: RNP-ROMSILVA)

Tabel 3. Un număr de cinci Parcuri Naționale și Naturale sunt administrate de alte instituții, după cum urmează:

Nr. crt.

Denumire Parc Administrator

1. Rezervația Biosferei Delta Dunării Ministerul Mediului și Pădurilor

2. Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior Agenția pentru Protecția Mediului Galați

3. Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului Universitatea București, Facultatea de Geologie

4. Geoparcul Platoul Mehedinți Consiliul Județean Mehedinți

5. Parcul Național Ceahlău Consiliul Județean Neamț

(Sursa: RNP-ROMSILVA)

Fig. 4. Structura instituțiilor care administrează Parcurile Naționale și Parcurile Naturale

RNP-Romsilva; 22

Ministerul Mediului și Pădurilor 1

Agenții Județene de Protecția a Mediului 1

Universități 1

Consilii Județene 2

3.2. Dificultăți românești ale integrării în politica UE privind ariile protejate Pentru a se conforma condițiilor de aderare și pentru a-și respecta obligațiile asumate prin

tratate, convenții și acorduri internaționale, România a trebuit nu numai să își creeze o rețea consistentă de arii naturale protejate, ci și să facă eforturi financiare pentru a-i asigura un management corespunzător. Tocmai aici apare un contrast major între nevoia a România să se racordeze pe deplin politicilor comunitare în domeniul mediului, ajungând în câțiva ani la cel puțin 15% din teritoriu ocupat cu arii protejate, și capacitatea financiară de a susține managementul eficient al acestora.

Dacă gestionarea Parcurilor Naționale și Naturale se realizează prin structuri administrative special constituite, restul rezervațiilor naturale pot beneficia de o administrare prin preluarea în custodie. Din păcate, statisticile existente evidențiază faptul că, la sfârșitul anului 2009, doar pentru aproximativ 400 din cele circa 1000 de arii protejate existau încheiate contracte de custodie. Dacă adăugăm faptul că majoritatea celor 27 de Parcuri Naționale și Naturale aflate în administrarea RNP-ROMSILVA și a altor instituții (vezi fig. 3) se confruntă în ultimii ani cu grave probleme legate de insuficiența resurselor financiare, numărul mic al specialiștilor și agenților de teren, problema proprietăților comunitare sau individuale din ariile protejate, problema obiectivelor economice din parcuri (cariere de piatră, orizonturi miniere, centrale eoliene, microhidrocentrale) etc. pe de altă parte, Agenția Națională pentru Ariile Protejate, care răspunde de administrarea unitară și eficientă a cestor entități naturale, nu-și poate transpune în practică strategiile de coordonare din lipsa resurselor financiare și a personalului de specialitate.

Astfel că apare ca legitimă întrebarea: ce se va întâmpla în viitorul apropiat cu siturile natural administrate de specialiști (insuficienți ca număr), dar subfinanțate, și mai ales cu sutele de Situri Natura 2000, încă neadministrate de nimeni? Toate aceste neajunsuri ne obligă să apreciem faptul că diagnosticul de „paper park syndrome” dat ariilor protejate din România de către evaluatorii UE este justificat. Foarte multe entități natural protejate rămân, din păcate, niște realități doar pe hârtie.

Dacă încercăm să inventariem problemele fundamentale grave cu care se confruntă Parcurile Naționale și Naturale din țara noastră, constatăm următoarele: În anii 2007, 2008 și 2009, cele 22 de Parcuri Naționale și Parcuri Naturale administrate de

RNP-ROMSILVA s-au confruntat cu întârzieri de câte 3 – 4 luni în plata retribuțiilor pentru personalul administrativ (în ianuarie 2010, majoritatea Administrațiilor acestor parcuri nu-și aveau plătiți angajații din lunile septembrie – octombrie 2009);

Toate Parcurile Naționale și Parcurile Naturale se confruntă cu problemele legate de proprietățile din spațiul geografic al acestora, în Parcul Național Munții Rodnei, fiind vorba de „pădurile grănicerești”, la fiecare Consiliu Consultativ Administrația acestui Parc este amenințată cu acționarea în instanță de către reprezentanții comunităților locale. O situație asemănătoare se înregistrează și în cazul Parcului Natural Apuseni, unde „moții” au beneficiat de un regim special privind exploatarea pădurilor;

Un areal special îl reprezintă Dobrogea, unde în cuprinsul unor arii protejate au apărut „câmpuri eoliene” finanțate de UE, iar acum se pune problema dezafectării lor;

Parcurile Naționale și Parcurile Naturale se confruntă cu un număr insuficient de agenți de teren, fapt ce împiedică supravegherea eficientă a spațiului geografic aferent ariilor protejate. Fiecare Parc ar mai avea nevoie de 2 – 4 agenți de teren pentru a avea un grad rezonabil de acoperire a arealului geografic;

Insuficiența agenților de teren generează înmulțirea actelor de braconaj în Parcuri, furtul de masă lemnoasă și vandalizarea unor panouri care popularizează valorile Parcurilor;

Pentru ariile protejate și Siturile Natura 2000 rămase în afara vreunei forme de administrare există riscul diminuării și chiar a distrugerii elementelor de biodiversitate.

Problema ariilor protejate trebuie analizată în cadrul conceptului larg și generos de

ecodezvoltare, entitățile naturale protejate constituindu-se într-o parte fundamentală și indispensabilă a acestuia. Este o relație de interdependență între ariile naturale protejate și ecodezvoltare, cele două concepte trebuind acceptate și analizate împreună, în pluridimensionalitatea lor. Astfel, la scara României, considerăm că putem vorbi despre cel puțin opt dimensiuni ale ecodezvoltării (fig. 4) prin rezolvarea problemelor ariilor naturale protejate, abordare care ne permite mai ușor să depistăm neajunsurile cu care se confruntă aceste entități naturale ocrotite prin lege, pe drumul dintre deziderat și realitate.

1. Dimensiunea politico-administrativă. Ariile protejate nu-și pot impune regulile fără implicarea activă a administrațiilor publice locale, care, la rândul lor, depind de factorul politic. Strategiile de promovare a intereselor comunităților locale trebuie să fie racordate la realitățile care vizează statutul lor de entități naturale ocrotite prin lege. Din păcate, factorii politici și administrativi de la nivel local, județean și central nu se implică într-o măsură suficientă în rezolvarea problemelor ariilor protejate.

2. Dimensiunea social-economică. Acest aspect are o importanță și o specificitate mai pregnantă, pentru că armonizarea relațiilor dintre ariile protejate și societate lezează, la început, interesele economice și, implicit, sociale ale populației. Trebuie gândite și finanțate proiecte de realizare a unor plăți compensatorii pentru reprezentanții comunităților care au proprietăți în ariile protejate, alături de o serie de proiecte de dezvoltare a agroturismului. Deși există inițiative legislative în acest sens, lipsa resurselor financiare obstrucționează implementarea cu succes a acestora.

3. Dimensiunea științifică. Este o perspectivă care are în vedere statutul de laboratoare vii a acestor arii protejate și necesitatea studierii permanente a biodiversității și evoluției acesteia. Subfinanțarea cercetării în România duce însă la imposibilitatea realizării unor proiecte viabile, care să îmbogățească gradul de cunoaștere privitor la valoarea și importanța acestor entități.

4. Dimensiunea culturală. Ecodezvoltarea trebuie să sprijine conservarea și promovarea obiceiurilor, tradițiilor și ocupațiilor specifice comunităților umane din spațiul limitrof ariilor protejate. Trebuie realizate studii care să vizeze extinderea ariilor protejate peste axele habitale în așa fel încât comunitățile locale să beneficieze de avantajele economice conferite de situarea lor în perimetrul unor areale cu un statut special. De pildă, pentru fermieri, produsele ecologice cu marca „Parc” ar putea reprezenta soluția unui trai prosper și decent.

5. Dimensiunea comportamentală. Este aspectul care are în vedere creșterea conștiinței publice cu privire la promovarea valorilor acestor arii protejate. Necesitatea păstrării biodiversității în entitățile ocrotite trebuie cultivată în rândul populației, începând cu preșcolarii și școlarii. Din păcate, în școlile românești educația ecologică este deficitară.

6. Dimensiunea ecoturistică. Promovarea ecoturismului este una dintre posibilitățile reale de dezvoltare durabilă a teritoriului ariilor protejate, fapt care obligă politica administrațiilor locale, județene și naționale să aloce resurse financiare pentru atingerea acestui scop. Cu toate că ariile protejate reprezintă „terenul de joacă” preferat al ecoturiștilor, această formă de turism este, la noi, departe de ceea ce se practică în țările cu un turism modern.

7. Dimensiunea informațională. Trebuie realizată o bază de date care să conțină informații despre toate resursele turistice și despre serviciile ecoturistice oferite în spațiul ariilor protejate. Baza de date trebuie completată cu un sistem eficient de informare / avertizare cu privire la regulile de vizitare ale acestor entități.

8. Dimensiunea strategio-istorică. Complexitatea acestui proces, privind evoluția comunităților locale în contextul evoluției naturii ariilor protejate, face ca ecodezvoltarea să se constituie într-o strategie pe termen lung, ea nefiind concepută ca un salt „peste noapte”, ci ca un proces de durată.

Fig. 5 Pluridimensionalitatea relațiilor arii protejate – ecodezvoltare

Din rațiuni de evidențiere a problemelor cu care se confruntă adesea și unele arii protejate aflate în afara parcurilor Naționale sau Parcurilor Naturale, am ales Peștera Izvorul Tăușoarelor, care se constituie într-un foarte bun exemplu de arie protejată pentru care speologii s-au străduit să-i găsească o instituție de marcă drept custode. După câteva încercări obstrucționate atât de numeroasele praguri birocratice, cât și de indiferența specifice societății în care trăim, în februarie 2010 s-a reușit racordarea acestei bijuterii morfo-geografice la o instituție culturală și științifică de prestigiu din județul Bistrița-Năsăud – Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, cu care s-a încheiat un contract de custodie. În același timp alte câteva sute de astfel de obiective așteaptă o soartă mai bună.

4. Studiu de caz - Peștera Izvorul Tăușoarelor

4.1. Prezentare generală Descoperită în 1955 de învăţătorul Leon Bârte, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor nu a întârziat să suscite interesul specialiştilor speologi şi din domeniile conexe, datorită caracteristicilor aparte ale acestui endocarst. Explorată de valuri succesive de speologi, peştera a suportat un vârf de interes în a şaptea decadă a secolului trecut, când morfismul endocastului de la Tăuşoare plasa acest sit între primele din Europa, pe referinţe altitudinale şi extindere a cavităţii, izvoarele bibliografice abundând în această perioadă. Peştera a intrat într-un con de umbră după anul 1985, când interesul cercetărilor speologice a culisat spre alte endocarsturi în plină expansiune .

Ariile protejate și ecodezvoltarea

Dimensiunea politico-

administrati-vă

Dimensiunea social-

economică

Dimensiunea științifică

Dimensiunea culturală

Dimensiunea comporta-

mentală

Dimensiunea ecoturistică

Dimensiunea informațio-

nală

Dimensiunea strategico-

istorică

Calcarele eocene în care se dezvoltă cavernicolul amintit sunt poziţionate între gresiile resurgenţei de la Izvorul Rece, pe Valea Telcişorului, şi cristalinul Vârfului Bârlea, format din roci magmatice şi metamorfice, într-un substrat impermeabil. Între aceste două falii, calcarele, cuprinzând intercalaţii de şisturi bituminoase şi calcare grezoase (ONAC B., COCEAN P., 1994), sunt fisurate tectonic de-a lungul unor diaclaze preexistente carstificării propriu-zise (DOMSA, 1990). Dintre cei cinci factori de geneză endocarstică, doi predomină în Peştera Tăuşoarelor:

incaziunea stratelor de calcare eocene e specifică acestei peşteri. Cauza incaziunii nu este obişnuita corodare-erodare a fundamentului stratelor, ci dinamica tectonică cuaternară. (BLEAHU, 1982). Cantităţile de detrituri rezultate prin incazionare sunt impresionante, de ordinul sutelor de metri cubi, care pot fi observate în sălile de intersecţii de diaclaze sau de prăbuşiri în boltă, precum şi pe sălile fosile. Predomină formele de exprimare incazională (amprente de blocuri, tavane în trepte, clopote de prăbuşire, blocuri încleştate, puţuri de insurgenţă, etc.) Litofracţionarea este de origine tectonică;

erodarea pronunţată a detriturilor. Această erodare este accentuată de dispunerea suprafeţelor de strat şi a diaclazelor, puternic oblicizate prin încărcarea orografică fenomenului de încreţire, dar şi de prezenţa unei reţele hidrografice de tip dentritic, care cuprinde patru active, având un debit la resurgenţă de peste 500 de litri pe secundă (DECEI, 1983). Forţa motrice a activelor a antrenat detritusul de incaziune, la care se adaugă materialele de depunere aluvionară şi pelitică. Predomină depozitele fitogene, pe galeriile apropiate intrării, şi solurile poligonale, pe cele active sau foste active. Se constată evacuarea din cavernicol a unor cantităţi enorme de detritusuri, poziţionate dincolo de cele două sorburi, într-un spaţiu extins aerian pe 4,8 km, până la resurgenţă. Această ecuaţie geomorfologică a dus la lansarea ipotezei că dincolo de sorburi s-ar afla vaste spaţii endocarstice, care, coroborate cu studiul nivelmetric al hidrologiei cavernicolului, deschid posibilitatea existenţei unui mare lac subteran, alimentat de cele patru active din Peştera Tăuşoare şi de activul Peşterii Jgheabul lui Zalion (colorare cu flouresceină în 18.07.1058 - VIEHMANN I, SILVESTRU E, 1982, VIEHMANN I, 2004).

La ora actuală peştera are o întindere de 20 de kilometri pe diferenţă de nivel de 413,5 m, diferenţă rezultată în urma măsurării prin telemetria laser efectuată în 2004 de Federaţia Română de Speologie. Ea constituie subiectul unei continue explorări din partea speologilor năsăudeni, care adaugă, anual, sute de metri cavernicolului cunoscut. Din punct de vedere peisagistic, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor nu este printre cele mai atractive din spaţiul românesc, speleotemele carstice aflorând timid în profunzimile cavernicolului, în Sala lui Aladin din Sistemul Nou, în Sistemul Elevului, în Sala Oaselor de Urs. Galeriile vaste, de-a lungul diaclazelor, surprind relativ puţine expresii de corodare, specifice fiind fenomenele de depunere aluvionară, care pot atinge până la 15 metri înălţime şi care reprezintă un real potenţial de studiu pentru paleoclimatologie. Sălile sunt largi, cele fosile dominate de detritusul incazionat, lipsite de elemente de carstificare, destul de greu accesibile datorită angularităţilor detritusului, precum şi succesiunii de puţuri. Elementele de atractivitate ştiinţifică şi turistică a acestui sit sunt date de prezenţa unor speleoteme rare şi foarte bine conservate.

1. Speletemele de natură sulfatică. a) Mirabilitul. Na2SO4 X 10 H2O. Aceste cristale acciculare (numit şi „păr de peşteră”) au apărut

neaşteptat mult după descoperirea peşterii, ca urmare a modificărilor de microclimat produse de decolmatarea unei galerii („Gaura de Şoarece” din Galeria Sasca). Mineralul aflorează în Sala de Mese, la 200 de metri sub nivelul intrării, pe o suprafaţă relativ redusă (5 m²), cu porţiuni reduse care se prelungesc succesiv spre Galeria Sasca. Geneza acestui mineral, foarte spectaculos din punct de vedere peisagistic, dar şi foarte instabil, a fost subiectul a mai multor studii şi ipoteze ( DOMŞA, 1988; SILVESTRU, 1990).

b) Oulofolitele. Denumirea acestor precipitări sulfatice poate crea confuzie, fiind cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „antodite”-flori de piatră. (Preferăm denumirea de „oulofolite”, susţinută de Marcian Bleahu, ca fiind mai exactă, făcând trimitere la structura cristalografică a speleotemei, nu doar la cea estetică, de natură fitomorfică.) Aceste

speleoteme fibroase, formate din cristale constituite în petale desfăcute radial dintr-un centru, formează inflorescenţe spectaculoase peisagistic, şi foarte rare (mai apar răzleţ în Peştera Vântului). Dispunerea acestei precipitări este foarte compactă în Tăuşoare, pe Galeria Gipsului, într-un diverticul tip „fund de sac”, unde microcurenţii de aer au favorizat precipitarea lamelară a gipsului (CaSO4 X 2H2O). (JUDE, 1972; MOŢIU A., VIEHMANN I., STRUSIEWICZ R., 1977 ; ONAC, 1987). Aceste oulofolite, adăugate mirabilitului care aflorează într-un sit apropiat (între cele două locaţii sunt doar 100 de metri) reprezintă una dintre principalele atracţii ştiinţifice ale carstului şi motivul principal al categoriei de protecţie A stabilit de Academia Română;

c) Nodulii calcaroşi de Tăuşoare. Dispunerea şi geneza acestor noduli calcaroşi au reprezentat, în literatura de specialitate, motivul unor îndelungate studii. Aceste „bile” se regăsesc individual în masa de detrituri incazionate în Sala Bilelor. După o primă evaluare a lor ca fiind „bile de marmitaj” (în ciuda evidentului caracter fosil al sălii susnumite), teoria a fost abandonată de descoperirea aceloraşi noduli, de data aceasta încastraţi în stratul calcarului eocen (Sistemul Mezei, Galeria cu Bile). (FABIAN C., VIEHMANN I., 1979). Geneza acestor noduli a fost lămurită, în cele din urmă, de cercetătorul Cristian Munteanu de la Institutul de Speologie « Emil Racoviţă » din Bucureşti (MUNTEANU C.M., 2004).

d) Depozitul fosilifer de Ursus Spelaeos din Sala Oaselor de Urs. Aflată la mare distanţă de intrare (4 km), această sală adăposteşte un depozit fosilifer foarte puţin cercetat, în care s-a constatat prezenţa comună a oaselor de Ursus Spelaeos şi Ursus Arctos în acelaşi sit şi timp de vieţuire (DOMŞA M., POPA C., (1993). Depozitul fosilifer din Sala Oaselor este unul dintre cele mai puţin cercetate depozite din peşterile româneşti.

e) Fauna cavernicolă cuprinde amfipode, ciclopide, colembole şi diplure. Chiropterele (în special din speciile Myotis myotis şi Rinolophus hipposideros) se adună, în perioada de hibernare, în colonii care însumează peste 4.000 de exemplare. (VIEHMANN ŞI ŞERBAN, 1963)

4.2. Evoluţia ariei protejate, din punct de vedere legislativ şi faptic Încă de la descoperirea acestui impresionant endocarst, peştera a atras sute de speologi şi cercetători din toate colţurile Europei. Campaniile de explorare au atins un vârf de intensitate în anii 70, când se ajunge la ceea ce s-a considerat atunci limita acestei cavităţi, cele două sorburi terminale şi Sala Oaselor. Între aceste două limite, cartarea executată în 1982-1983 sub coordonarea geologilor Mihai Domşa şi Cristian Popa, impune o denivelare de -347,5 m, iar în 1985, după stabilirea limitei maxime pozitive, aceasta ajunge la -461 metri, record maxim în calcarul românesc, pe categoria peşteri orizontale (a nu se face confuzie cu categoria avenelor). În 2004, prin telemetrie, această denivelare e corectată la 413,5 m, ceea ce menţine Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor pe primul loc, ca profunzime a dezvoltării, în calcarul românesc. În faza iniţială de explorare, această peşteră nu beneficia de un statut special de protecţie. Intrarea era neprotejată, abia în anul 1970 se realizează o primă poartă din lemn. Cavernicolul este sub protecţia cercetătorilor de la Institului de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca. Este angajat un paznic al peşterii, în persoana lui Toma Târca, un ţăran de pe Valea Gersei, cu reale calităţi explorative. Din 1989 acesta este înlocuit de Pop George, iar din 2004 de către preotul Crin Theodorescu din Năsăud, membru al Federaţiei Române de Speologie şi al mai multor cluburi speologice. Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud (din 2004 Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud) este entitatea juridică principală care s-a ocupat de protecţia acestei arii, salarizând, pe toată această perioadă, personalul de pază şi susţinând campaniile de echipări speologice. În 2005, printr-o finanţare Environment-Education Network, este instalată o nouă poartă care, pe lângă certificatul de urbanism şi autorizaţia de construcţie, are avizul Comisiei Pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, în conformitate cu prevederile Legii nr. 90 din 10.05.2000 pentru aderarea României la Acordul privind conservarea liliecilor în Europa. Au loc instalări de scări

metalice, care înlocuiesc scările de brad, echipări de verticale în conformitate cu standardele de siguranţă ale Federaţiei Române de Speologie şi multiple campanii de ecologizare, constând, în principal, în evacuarea deşeurilor şi a şlamului de carbid mineralizat, rezultat în urma a decenii de campanii explorative şi a practicării unui turism empiric şi caracterizat de vandalismul de mediu. În toată această perioadă, peştera se bucură şi de atenţia unei structuri administrativ-teritoriale. Din punct de vedere funcţional, peştera este una de tip „resursă”(TERCAFS R, 2003). Primăria şi Consiliul Local Telciu, care beneficiază de captarea resurgenţei de la Izvorul Rece, şi care monitorizează această locaţie, colaborează cu Complexul Muzeal la protecţia ariei. Statutul incert al peşterii încetează cu intrarea în vigoare a Legii nr. 5/2000 care, în planul de amenajare a teritoriului naţional, în secţiunea a III-a (arii protejate) include cavernicolul de la Tăuşoare cu 71 de ha de protecţie, indicativ 2.206, comuna Rebrişoara, BN. Această protecţie se referă, în principal, la spaţiul suprateran care influenţează carstificarea peşterii. Încadrarea este binevenită din punct de vedere al protecţiei endocarstului, pentru că furtunile care distrug, în anii 80, pădurile de răşinoase de deasupra, determină fenomene consacrate: creşterea concentraţiei de minerale, de compuşi anorganici şi săruri, alterarea regimului hidrologic şi creşterea acidităţii apelor de drenaj urmată de redizolvare, apariţia găurilor de egutaţie în zonele de percolaţie pe speleoteme, etc. Din nefericire, Legea nr. 5/2000, deşi stabileşte statutul de protecţie al ariei, nu dă soluţii practice privitoare la atribuirea custodiei şi clarificarea responsabilităţilor instituţiilor implicate în managementul ariei protejate. În conformitate cu Ordinul Ministrului nr. 604 din 04.07.2005, Ministerul Mediului atribuie peşterii de la Izvorul Tăuşoarelor clasa de protecţie A (Poziţia 63/2.206). Raportat la Ordonanţa Guvernului nr. 236 din 24.11.2000, acest statut implică, pentru peşteră, imposibilitatea vreunei amenajări sau modificări de factori naturali, Peştera Tăuşoare putând face „obiectul explorărilor speologice, cercetării ştiinţifice sau turismului ecologic, pe bază de autorizaţii şi în limitele stabilite de regulamentele şi planurile de management”(art. 31, lit.a). Aceste prevederi nu au putut fi puse în aplicare, pentru că elaborarea planului de management al ariei protejate şi a regulamentului aferent nu poate fi făcută decât de custodele acestei arii. Conform prevederilor Legii nr.462 din 18.07.2001, Peştera Tăuşoare, nefiind cuprinsă în perimetrul unui parc naţional sau natural, al unei rezervaţii ale biosferei, poate fi administrată pe bază de convenţie de custodie, încheiată cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului. Din nefericire, demersul Complexului Muzeal a fost stopat de inexistenţa unei metodologii, care apare abia în 2003, prin Ordinul nr. 850 din 27.10.2003 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului privind atribuirea prin custodie a ariilor naturale procedată. Acesta conţine în Anexa nr. 2 situl de referinţă. Urmează o altă etapă de încadrare juridică a acestei peşteri când, prin Ordinul nr. 1964 din 13.12.2007 privind instituirea regimului de arie protejată a siturilor de importanţă comunitară, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este integrată în Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000 (SAC- Special Areas of Conservation), constituită conform Directivei Habitate (Directiva 92/43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice). În această împrejurare, peştera primeşte indicativul ROSC10193 Peştera Tăuşoare. Un alt ordin ( nr.1533/2008 al Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile) stabileşte metodologia de atribuire a ariilor protejate în custodie (cazul în speţă). Această metodologie impune prezenţa în dosar a unei întinse liste de acte, a căror elaborare înseamnă o mare implicare tehnică. Printre acestea, cea mai mare consumatoare de resurse şi timp a fost elaborarea unui plan de acţiuni următoare acordării custodiei ariei, plan care implică o perfectă cunoaştere a ariei protejate şi coroborarea a zeci de studii publicate de mai mulţi factori ştiinţifici, în vederea acoperirii unei largi plaje de interese ştiinţifice. Din fericire, dosarul Complexului Muzeal s-a clădit pe datele strânse în două decenii de speologie aplicată la această arie protejată. Considerăm că, fără această experienţă, nu ar fi fost posibilă îndeplinirea condiţiilor impuse de către autoritatea de mediu pentru atribuirea custodiei. Depunerea dosarului de custodie a fost urmată de atribuirea în custodia Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud şi de semnarea convenţiei nr.0012/23.02.2010.

Această custodie înseamnă o mare responsabilitate. Elaborarea planului de management, a regulamentului de funcţionare a ariei protejate, presupun o colaborare strânsă şi în timp real cu instituţiile implicate în actul ştiinţific şi tehnic de la Peştera Tăuşoare, de la facultăţile diverselor universităţi, la cele două departamente ale Institului de Speologie „Emil Racoviţă”, până la Federaţia Română de Speologie şi Corpul Român de Salvaspeo (CORSA). Avem în vedere elaborarea unor proiecte de cercetare şi documentare cu toate aceste instituţii, având un dublu scop, exploatarea ştiinţifică a acestui sit unic şi protecţia lui, în conformitate cu legislaţia de mediu. Deficienţele sistemului de atribuire de arii protejate în custodie (cele care nu necesită constituirea de structuri proprii de administrare), constatate prin experienţa sus amintită, sunt următoarele:

- pentru ca evaluarea, pe baza baremului, să fie pozitivă, se pretinde de către autoritatea de mediu o foarte bună cunoaştere a ariei protejate de interes, reflectată în recomandări ale unor instituţii şi autorităţi în domeniu. Acest lucru duce la inhibarea iniţiativelor organizaţiilor nonguvernamentale sau persoanelor fizice, pentru că presupune, într-un anumit fel, continuitatea unei presupuse activităţi de protecţie a mediului, pe care nu toate organismele interesate o pot avea;

- obligativitatea elaborării, în vederea evaluării pozitive a candidaturii, a unui plan de măsuri care urmează a fi luate în aria de protecţie presupune, implicit, e cunoaştere exhaustivă a tuturor datelor ştiinţifice proprii sau ale instituţiilor implicate în studiul ariei, ceea ce este, de cele mai multe ori, imposibil de realizat în această fază a evenimentelor;

- metodologia de atribuire a custodiei nu face diferenţă explicită, ci doar prin efectul implicit al legislaţiei de mediu, asupra custodiei ariilor de protecţie de clasa A şi celor de clasa B din sfera endocarstului. Această diferenţă este dată de regimul special de clasă A, care interzice exercitarea actului de turism, fără ca eventualului custode să îi fie oferită vreo facilitate încurajatoare. Pe cale de consecinţă, cele mai multe arii protejate speologice vor fi cele de clasa B în care se pot echilibra activităţile custodelui prin veniturile obţinute prin exercitarea turismului;

- altă deficienţă constatată de aplicarea legislaţiei este termenul foarte scurt între deschiderea sesiunii de depunere de dosare şi şedinţa de atribuire a custodiilor. Prin aceasta se inhibă acţiunile multor instituţii juridice, a unor persoane fizice sau ONG-uri în vederea depunerii documentaţiei impuse de lege. Aşa se explică faptul că, la nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, peştera de la Izvorul Tăuşorelor este singurul sit atribuit în custodie în sesiunea din februarie 2010.