1

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂCATEDRA DE COMERŢ TURISM

ECONOMIAÎNTREPRINDERII

Conferenţiar univ. doctorCristian Valentin HAPENCIUC

Suceava,An universitar 2006-2007

2

Universitatea "Ştefan cel Mare" SuceavaFacultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie PublicăCatedra de Comerţ TurismForma de învăţământ: zi

ECONOMIA INTREPRINDERII

NOTĂ INTRODUCTIVĂ:Economia întreprinderii, ca disciplină fundamentală, predată studenţilor de la specializările

economice devine o necesitate în condiţiile în care mediul economic românesc, caracterizat prin mobilitateaspecifică tranziţiei la economia de piaţă, îşi modifică permanent coordonatele.

Această disciplină asigură însuşirea cunoştinţelor necesare privind cadrul organizatoric, legislaţiaeconomică, sfera de acţiune a agenţilor economici în condiţiile actuale.

OBIECTIVE:După parcurgerea conţinutului disciplinei, studentul va fi familiarizat cu

a. componentele, principiile şi noţiunile de bază ale funcţionării întreprinderii, firmei în generalb. principalele funcţii şi componente ale firmei, cu strategia acesteia, asigurându-se astfel receptareasuperioară a disciplinelor de specialitate din ani mai mari de studiu.c. etapele care pot permite posibililor întreprinzători să creeze societăţi private.

DISCIPLINE ANTERIOARE CERUTE: Economie politică

PROCEDURI DIDACTICE FOLOSITE IN PROCESUL DIDACTIC: prelegerea,citarea legislaţiei economice actuale, dezbaterea, explicarea unor scheme, tabele, formule, lucrăripractice, referate, studii de caz etc.

o FORMA DE EVALUARE: examen oral. Disciplina este studiată pe parcursul unuisemestru, activitatea didactică finalizându-se prin examen. Pentru a se putea prezenta laexamen, studenţii au obligaţia de a participa la activităţile desfăşurate în perioadele depregătire - evaluare din timpul semestrului (elaborarea unui proiect în care să prezinte oanaliză a unei societăţi comerciale din punct de vedere economic, prezentarea de soluţii ladiverse studii de caz, susţinerea de referate, lucrări şi probe de control etc.)

o EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR VA LUA IN CONSIDERARE: Examinarea finală: 70% Apreciere activitate seminar 30%

3

CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE ...................................................................... 51.1. Întreprinderea – produs şi agent al mediului economic.................................................................... 5

1.2. Întreprinderea abordată ca organizaţie ............................................................................................. 5

1.3. Trăsături definitorii ale firmei în abordare sistemică ....................................................................... 6

1.4. Rolul întreprinderii în cadrul economiei .......................................................................................... 7

1.5. Crearea întreprinderilor .................................................................................................................... 7

1.6. Tipologia întreprinderilor ................................................................................................................. 9

CAPITOLUL 2. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERII CU MEDIUL ECONOMICO-SOCIAL ......... 112.1. Mediul ambiant al întreprinderii..................................................................................................... 11

2.2. Sistemul interconexiunilor întreprinderii cu mediul....................................................................... 14

2.2.1. Mediul ca furnizor de informaţii .................................................................................14

2.2.2. Factorii de influenţă ai mediului ambiant al întreprinderii .......................................14

CAPITOLUL 3. CONTEXTUL ECONOMIC ROMÂNESC DUPĂ 1989………………………….173.1. Probleme specifice privind restructurarea şi dezvoltarea societăţilor comerciale în România.......17

3.1.1. Restructurarea întreprinderilor - problemă majoră a constituirii economiei de piaţăfuncţionale……......................................................................................................................17

3.1.2. Modalităţi de restructurare şi dezvoltare a societăţilor comerciale........................................18

CAPITOLUL 4. FORME MODERNE DE ORGANIZARE A FIRMELOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ....................................................................................... 23

4.1. Modalităţi de creştere a întreprinderii ............................................................................................ 23

4.2. Modalităţi de asociere a întreprinderilor întâlnite în ţările dezvoltate ............................................ 23

4.2.1. Cartelul .......................................................................................................................24

4.2.2. Concernul....................................................................................................................24

4.2.3. Trustul .........................................................................................................................25

4.2.4. Holdingul ....................................................................................................................25

4.2.5. Grupurile de întreprinderi ..........................................................................................26

CAPITOLUL 5. PROCESUL DE CREARE A UNEI NOI ÎNTREPRINDERI ÎN CONDIŢIILEACTUALE ALE ROMÂNIEI..................................................................................... 28

5.1. Stabilirea obiectivului activităţii noii întreprinderi ........................................................................ 28

5.2. Elementele studiului preliminar privind fundamentarea creării unei noi firme............................. 28

5.3. Evaluarea viabilităţii şi a profitabilităţii creării unei noi întreprinderi ........................................... 29

5.4. Alegerea formei juridice................................................................................................................. 29

5.5. Formalităţile şi lucrările de executat pentru constituirea efectivă a întreprinderii ......................... 30

5.6. Asigurarea viabilităţii şi rentabilităţii întreprinderii pe baza unei strategii economice concretizate în planuri adecvate ..................................................................................................... 30

CAPITOLUL 6. PROBLEMATICA CREĂRII ŞI DEZVOLTĂRII NOILORÎNTREPRINDERI................................................ ........................................................32

6.1. Conceptul de întreprinzător ............................................................................................................ 32

6.2. Profilul întreprinzătorului ............................................................................................................... 34

6.3. Motivaţia creării unei noi întreprinderi .......................................................................................... 36

6.4. Elementele creării unei noi întreprinderi.........................................................................................39

4

CAPITOLUL 7. ACTIVITĂŢILE ÎNTREPRINDERII...................................................................... 437.1. Mecanismul de funcţionare a întreprinderii ................................................................................... 43

7.2. Activitatea de aprovizionare........................................................................................................... 44

7.2.1. Principalele atribuţii şi obiective ale aprovizionării ..................................................44

7.2.2. Elaborarea strategiei de aprovizionare materială a întreprinderii............................457.3. Stocarea mărfurilor......................................................................................................................... 45

7.4. Activitatea de desfacere.................................................................................................................. 46

7.4.1. Acţiuni premergătoare vânzării ..................................................................................46

7.4.2. Elemente caracteristice vânzărilor de produse ..........................................................47

7.4.3. Activităţile post-vânzare .............................................................................................48

7.5. Activitatea de promovare ............................................................................................................... 48

7.6. Activitatea de transport (exemplu pentru întreprinderea turistică) ................................................. 49

7.7. Activitatea de producţie…………………………………………………………………………...49

7.7.1. Structura de producţie a întreprinderii.......................................................................50

7.7.2. Tipuri de producţie......................................................................................................51

7.8. Activitatea de investiţii................................................................................................................... 52

7.9. Activitatea de planificare macroeconomică ................................................................................... 52

7.10. Prestarea serviciilor (exemplu pentru întreprinderea turistică) .................................................... 53

CAPITOLUL 8. EFICIENŢA ÎNTREPRINDERII ............................................................................. 558.1. Indicatorii eficienţei întreprinderii ................................................................................................. 55

8.1.1. Veniturile.....................................................................................................................55

8.1.2. Cheltuielile ..................................................................................................................56

8.1.3. Profitul ........................................................................................................................58

8.2. Rentabilitatea activităţii comerciale ............................................................................................... 59

CAPITOLUL 9. STRATEGIILE ÎNTREPRINDERII........................................................................ 629.1. Nevoile obiective ale firmelor în tranziţia la economia de piaţă .................................................... 62

9.2. Importanţa strategiilor economice pentru activitatea întreprinderii ............................................... 63

9.3. Definirea conceptelor de strategie economică şi politică economică. Componentele unei strategii economice....................................................................................................................................... 63

9.4. Tipologia strategiilor economice. Conceptul de strategie economică de dezvoltare şi proces de conducere strategică .................................................................................................................. 64

9.5. Model de elaborare a unei strategii economice .............................................................................. 65

9.6. Planul – instrument de concretizare şi realizare a strategiei economice ........................................ 67

ÎNTREBĂRI DE CONTROL ………………………………………………………………...……..….69BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................................... 83

5

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE

Rezumat:Întreprinderea reprezintă unitatea organizatorică ce reuneşte resurse materiale, financiare şi umane

în scopul obţinerii unui profit. Ea trebuie înţeleasă ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiunepermanentă. Elementele obligatorii ale apariţiei şi fundamentării unei întreprinderi sunt acelea aîndeplinirii, cumulativ a următoarelor condiţii:

Existenţa unei nevoi nesatisfăcute cu posibilitatea de a se transforma în cerere potenţială; Posibilitatea organizării unităţii între resursele materiale, financiare şi umane printr-un mod

eficient de organizare şi conducere a firmei; Identificarea posibilităţii de a obţine un profit acceptabil pe o perioadă îndelungată de timp prin

efectuarea calculelor de eficienţă care vor trebui să ţină seama de condiţiile de desfăşurare aactivităţii.

1.1. Întreprinderea – produs şi agent al mediului economic

Întreprinderea poate fi definită drept o entitate rezultată în urma unei interacţiuni continue întreresursele materiale, financiare şi umane care alcătuiesc conţinutul său omogen şi o serie de elemente extremde variate, care alcătuiesc mediul extern. Într-o astfel de abordare întreprinderea apare ca o componentă amediului social-economic.

Conţinutul mediului social-economic vizează un ansamblu de elemente de natură diferită, precumpolitică, economică, tehnico-ştiinţifică, manifestate pe plan naţional şi internaţional care acţionează asupraunităţilor în strânsă interdependenţă. Aceste elemente se găsesc la un moment dat într-un raport care asigurăechilibrul mediului, în dinamică, însă, apar modificări conducând la evoluţia sistemului economic. Aceastase realizează sub acţiunea permanentă a unor factori, care sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţificegenerează activităţi noi. Satisfacerea acestora presupune apariţia unui agent de mediu care intră în relaţie cuceilalţi agenţi. De aici rezultă că întreprinderea este un produs, un rezultat al mediului social-economic şi nupoate exista în afara mediului.

În acelaşi timp, pentru realizarea obiectului său de activitate, întreprinderea generează necesităţi noi.Pentru satisfacerea acestora întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi de mediu, inexistenţa acestorapresupunând apariţia unor noi agenţi. Această dublă postură în care apare întreprinderea în cadrul mediului,ca beneficiar al unor produse sau servicii realizate de anumiţi agenţi şi de prestatori de servicii pentru alţiagenţi, o plasează pe aceasta în rândul agenţilor de mediu. În măsura în care întreprinderea apare în relaţie devânzare-cumpărare sau în alte tipuri de relaţie generate de acestea, acţionează ca agent economic şi de piaţă.

Satisfacerea nevoilor sociale în ansamblu se realizează, de regulă, prin mai multe modalităţi:autoconsum sau prestarea unor servicii de către persoane autorizate sau întreprinderi.

Prin poziţia deţinută în cadrul mediului, întreprinderea ne apare şi ea ca o formă de realizare anecesităţii. În cadrul economiei naţionale aceasta apare ca unitate de bază, fiind organizată în mod specificpentru satisfacerea nevoilor persoanelor fizice.

Întreprinderea reprezintă organizaţia ce reuneşte resurse materiale, financiare şi umane în scopulrealizării unor prestaţii destinate satisfacerii nevoilor potenţialilor clienţi, în condiţiile obţinerii unui profit.Existenţa oricărei firme va ţine cont de:

organizarea concomitentă a celor trei categorii de resurse enunţate unitatea acestora fiindasigurată prin organizarea şi conducerea firmei;

calculele de eficienţă prin care sunt luate în considerare condiţiile de desfăşurare a activităţii şicare să demonstreze posibilitatea obţinerii unui profit acceptabil şi pe o perioadă cât mai mare.

1.2. Întreprinderea abordată ca organizaţie

Asigurarea succesului întreprinderii pe piaţă necesită depăşirea unei viziuni simpliste care de obiceiignoră mecanismele interne de existenţă şi funcţionare şi angrenajul în care aceste mecanisme aleîntreprinderii intră în sistemul mecanismului economico-social. O viziune modernă aduce în discuţieabordarea întreprinderii ca sistem. Întreprinderea trebuie înţeleasă ca un ansamblu de elemente aflate îninteracţiune permanentă. Acest comportament poate fi asimilat forţelor care se compun sub acţiunea unor

6

factori exteriori, rezultând potenţialul firmei respective. Acest potenţial poate fi mai ridicat sau mai coborâtîn funcţie de volumul şi calitatea forţelor care interacţionează, cunoscut în literatura de specialitate subdenumirea de sinergie.

O astfel de înţelegere a întreprinderii prezintă o importanţă deosebită pentru activitatea demanagement. Ea atrage atenţia că întreaga conducere trebuie să ţină seama de:

cunoaşterea în detaliu a forţelor interne, a modalităţilor în care ele se manifestă şi a efecteloracţiunilor şi interacţiunilor;

studierea interacţiunilor dintre forţele interne, unele în raport cu altele şi faţă de mediul extern.Consumul unor servicii realizate de către întreprinderi nu este singura posibilitate de satisfacere a

nevoilor. Ea se mai poate realiza prin autoconsum şi prestarea serviciilor de către persoane sau grupuri depersoane reunite în mici ateliere sau forme de asociere.

Desfăşurarea activităţilor în cadrul acestor forme de organizare, deşi importantă, se dovedeşte lipsităde succes în cadrul economiei de piaţă. Forma cea mai adecvată de prestare a unor servicii o reprezintăîntreprinderea care, spre deosebire de celelalte modalităţi menţionate este o organizaţie, ceea ce înseamnă căîntreprinderea este o formă superioară de organizare a activităţii de prestare a serviciilor.

Înfiinţarea societăţilor comerciale are la bază Legea 31/1990. Etapele înfiinţării sunt: decizia de înfiinţare; tipul şi profilul de activitate, alegerea numelui, elaborarea statutului, stabilirea sediului; depunerea actelor de constituire; adoptarea şi semnarea acestor acte de toţi membrii; întocmirea dosarului pentru obţinerea autorizaţiei; obţinerea autorizaţiei; înregistrarea la organele fiscale, deschiderea contului; înregistrarea la Registrul Comerţului.

1.3. Trăsături definitorii ale firmei în abordare sistemică

Firmele abordate într-o concepţie sistemică reprezintă un ansamblu de trăsături care definescobiectivele lor şi nivelul atins în transpunerea practică a acestora. Astfel, întreprinderea este:

a) sistem complex, reunind resurse umane, materiale şi financiare;b) sistem socio-economic;În cadrul acestui sistem are loc combinarea factorilor de producţie pentru obţinerea de bunuri

materiale, conform obiectivelor fixate în funcţie de raportul cerere - obiective - piaţă.Acest lucru (punerea de acord a componentelor obiective-piaţă) presupune ierarhizarea obiectivelor

întreprinderii şi evidenţierea lor într-un ansamblu unitar prin programele de activitate. Mecanismul economical întreprinderii presupune utilizarea unui sistem de reguli, metode şi instrumente pentru organizarea şiconducerea activităţii astfel încât eficienţa să fie maximă.

c) sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile prime şi materialeleutilizate se creează anumite conexiuni concretizate în dependenţa tehnologică dintre compartimentele în carese realizează producţia.

Criteriile prin care întreprinderea se manifestă ca un organism unitar tehnico-productiv sunt: omogenitatea procesului tehnologic din secţiile producţiei de bază; omogenitatea producţiei fabricate.d) sistem organizatoric-administrativ;În momentul înfiinţării întreprinderea obţine statutul de persoană juridică are o denumire precisă, un

sediu şi un obiect de activitate bine determinat, definindu-şi propria structură organizatorică şi dispune de unregulament propriu de organizare şi funcţionare.

e) sistem dinamic, organic adaptiv;Activitatea întreprinderii este influenţată de diferiţi factori endogeni şi/sau exogeni, adaptându-se

permanent la modificările macrosistemelor cât şi la cerinţele generate de dinamica elementelor încorporate.f) sistem deschis, întreprinderea manifestându-se ca o componentă în interacţiunea constantă cu

celelalte elemente ale sistemului căruia îi aparţine.g) sistem autoreglabil, întreprinderea are capacitatea de a-şi modifica activitatea în scopul realizării

obiectivelor propuse.

7

1.4. Rolul întreprinderii în cadrul economiei

Rolul întreprinderilor în viaţa unei economii este dublu: economic şi social.Rolul economic se concretizează în: întreprinderile atrag şi combină factorii de producţie; managerii acţionează permanent pentru

optimizarea combinării factorilor de producţie; scopul întreprinderilor este de a executa bunuri şi servicii; managerul firmei urmăreşte să

producă la costuri minime; întreprinderile distribuie veniturile, adică remunerarea factorilor de producţie utilizaţi.Instrumentele de repartiţie, pe categorii de beneficii, se prezintă astfel:BeneficiariPersonal angajatOrganisme socialeStatulCreditori şi bănciAsociaţiiÎntreprinderea

Instrumente de repartiţieSalariiCotizaţii socialeImpozite şi taxeDobânzi, comisioaneDividendeAutofinanţare

Rolul social constă în faptul că firmele sunt agenţi economici a căror activitate nu poate fi studiatădecât în contextul social existent. Firma manifestă un rol specific:

faţă de salariaţi, managerii firmei trebuie să favorizeze promovarea personalului şi participarealui la reciclarea impusă de modernizarea tehnicii şi tehnologiei, să creeze condiţiile pentrupromovare culturală (distracţii, excursii, asociaţii diverse);

faţă de consumatori, firma trebuie să caute cea mai bună adaptare a bunurilor şi serviciilorproduse la solicitările clienţilor.

Toate acestea sunt greu de realizat, ceea ce duce la o serie de contradicţii: între interesele salariaţilor şi cele ale proprietarilor de capitaluri; între interesele titularilor de venituri care doresc să câştige cât mai mult şi cele ale

consumatorilor, care caută să cumpere la un preţ cât mai redus.

1.5. Crearea întreprinderilor

Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care reuneşte două etape: pregătireaprocesului de creare şi procesul propriu-zis de creare. Aceste etape se referă la o succesiune de activităţi,grupate în trei stadii – naşterea ideii, elaborarea proiectului şi declanşarea procedurilor pentru începereaactivităţii.

În etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii, întreprinzătorul (o persoană sau un grupde persoane) trebuie să parcurgă două stadii: naşterea ideii şi elaborarea proiectului.

Naşterea ideii reprezintă rezultatul sincronizării dintre proiect şi întreprinzător. Acest stadiu presupunemultiple eforturi de căutare, cercetare, informare şi efectuarea unor repetate analize personale.

Pentru început, întreprinzătorul va fi preocupat de găsirea unei idei (produs, serviciu, aplicaţietehnologică etc.). Nu este necesar ca produsul sau serviciul să fie nou, el poate fi îmbunătăţit, astfel încâtoriginalitatea ideii să se concretizeze într-un proiect realist.

Cele mai bune surse de idei sunt: mediul profesional, priceperea de a face ceva, viaţa cotidiană, ocupaţiacelui care porneşte într-o afacere. De asemenea, se poate apela la sfaturile unui organism specializat, se poatecumpăra un brevet sau o licenţă, se pot consulta revistele de specialitate.

Naşterea ideii impune şi, de cele mai multe ori, obligă întreprinzătorul să aloce un timp importantpentru culegerea de informaţii (documentaţii, opinii, sfaturi) în legătură cu activitatea pe care o conţine ideeareţinută.

În demersul său, întreprinzătorul poate să ajungă la concluzia că este nevoie să-şi completezepregătirea în domeniile care nu reprezintă punctele sale forte. În acest sens, se poate apela la organismespecializate pentru pregătirea în domeniile respective. Eventual, pot fi sensibilizaţi şi partenerii.

În finalul acestui stadiu, întreprinzătorul trebuie să procedeze la verificarea generală a realismuluiproiectului. Creatorul trebuie să fie conştient de dificultăţile proiectului său legate de: competenţă, timpdisponibil, mijloace financiare, cerinţele pieţei, forma juridică a întreprinderii, exigenţele produsului sauserviciului vizat.

Toate acestea trebuie să se constituie într-un bilanţ personal care să-i permită creatorului să judece

8

corect coerenţa proiectului său. În cazul unui răspuns pozitiv rezultă că proiectul este realist şi trece laurmătorul stadiu.

Elaborarea proiectului cuprinde: o notă de prezentare generală, studiul comercial, studiul juridic şistudiul financiar.

Nota de prezentare generală va servi, pe de o parte, creatorului ca referinţă atunci când începeelaborarea propriu-zisă a proiectului, iar pe de altă parte, va servi în discuţiile cu partenerii asociaţi, clienţii,furnizorii şi alte organisme. Această notă de prezentare va trebui să conţină: prezentarea creatorului,prezentarea ideii-activităţi, descrierea produsului sau serviciului, cu precizarea intenţiilor de dezvoltare şi deacoperire financiară globală.

Elaborarea propriu-zisă a proiectului debutează cu studiul comercial care va cuprinde definireaprodusului (sau serviciului) sub aspectul stabilirii caracteristicilor tehnico-economice şi elaborarea unuistudiu de piaţă.

Odată produsul analizat şi definit, se impune un studiu al pieţei pe care urmează a se desface. Studiulde piaţă poate fi realizat de însuşi întreprinzător sau de o agenţie specializată în marketing. În ambele situaţii,studiul de piaţă trebuie să analizeze: volumul şi evoluţia probabilă a cererii; cererea pe tip de clientelă;concurenţa directă şi indirectă sub aspectul evoluţiei probabile.

După ce s-a stabilit produsul şi segmentul de piaţă se va realiza un test pe un eşantion reprezentativde clienţi potenţiali. Acest test urmăreşte obţinerea de informaţii necesare efectuării eventualelor modificăriale produsului, evaluării posibilităţilor de desfacere ca volum, stabilirii canalelor de distribuţie şi punctelorde vânzare cele mai adecvate.

Studiul comercial se încheie prin menţionarea acţiunilor comerciale ce vor fi angajate, cu referire lareţeaua de distribuţie, acţiunile de promovare şi publicitate, serviciile după vânzare etc.

Studiul juridic are menirea de a pregăti dosarul de constituire a societăţii comerciale pe bazalegislaţiei în vigoare, optându-se pentru una din formele juridice de întreprindere.

Studiul financiar exprimă, în termeni financiari, elementele pe care le reuneşte proiectul. El include:cifra de afaceri pe care şi-o propune ca obiectiv întreprinderea, mijloacele tehnice (maşini, utilaje, instalaţii,mijloace de transport), comerciale, umane şi financiare, contul previzionat de rezultate (pe trei ani), planul definanţare (pe trei ani), bilanţul (pe trei ani), planul de trezorerie.

Etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii urmăreşte şi evaluarea necesarului demijloace: terenuri, imobile, mijloace de transport, resurse materiale şi resurse umane.

După parcurgerea celor două stadii (naşterea ideii şi elaborarea proiectului) care conduc la concluziaoportunităţii afacerii, se va lua decizia de creare a întreprinderii. În acest fel se trece la cea de-a doua etapă:procesul propriu-zis de creare a întreprinderii.

Procesul propriu-zis de creare a unei întreprinderi presupune, în principal, realizarea a treioperaţiuni: întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării, punerea în operă a resurselor materiale şi umane şiorganizarea internă a întreprinderii.

Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării sunt de natură juridică, socială şi fiscală. Formalităţilede natură juridică constau în respectarea unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de fond precizează cerinţele asocierii persoanelor, cum sunt: numărul şi calitatea participanţilor care se asociază (în ţara noastră, crearea unei societăţi pe

acţiuni este posibilă dacă se asociază cel puţin cinci persoane; în alte state, dreptul lor naţional impune limitamaximă a asociaţilor);

consimţământul şi capacitatea de a contracta indică normele juridice care trebuie respectatepentru ca asocierea să fie valabilă (consimţământul liber, fără teroare şi violenţă, asocierea să nu fie contrarălegii etc.);

aportul asociaţilor se referă la natura acestuia: aport financiar (contribuţia bănească pe careasociaţii se obligă să o realizeze la patrimoniul societăţii); aport în natură (imobile, utilaje, maşini, mărfurietc.); aport în drepturi de proprietate industrială (brevete de invenţii, mărci de fabricaţie, know-how);

participarea asociaţilor la profit şi pierderi (fixează cotele de profit şi pierderi ce revin asociaţilorşi sunt direct proporţionale cu cotele de aport ale asociaţilor la capitalul social).

Condiţiile de formă pentru înfiinţarea unei întreprinderi sunt: redactarea şi semnarea cererii de acord/contractului de asociere; redactarea şi semnarea statutului; întocmirea formelor de publicitate (publicarea anunţului de înfiinţare în Monitorul Oficial,

prezentarea documentelor la Judecătorie în vederea obţinerii avizului de onorabilitate,înmatricularea în Registrul Comerţului).

Formalităţile de natură socială se referă la declararea înfiinţării întreprinderii la Ministerul Muncii,

9

aderarea la asigurările sociale.Din punct de vedere fiscal, întreprinderea înfiinţată trebuie să achiziţioneze documentele fiscale şi să

i se fixeze impozitul de către organele în drept.Utilizarea resurselor materiale şi umane presupune amenajarea terenurilor şi construcţiilor, instalarea

maşinilor şi utilajelor, constituirea stocurilor de materii prime, recrutarea personalului.Organizarea internă a întreprinderii se referă la stabilirea structurii organizatorice, proiectarea

sistemului informaţional, elaborarea unui regulament de ordine interioară etc.Demararea activităţii încheie procesul de creare a întreprinderii şi de obicei, se desfăşoară pe

parcursul a trei ani. Este o perioadă de testare pentru întreprindere presupunând urmărirea şi controlulfuncţionării noii întreprinderii în regim normal precum şi stabilirea unei strategii care să contribuie laasigurarea dezvoltării şi perenităţii întreprinderii.

Parcurgerea celor două etape de creare a întreprinderii prezintă o serie de particularităţi în funcţie de tipul deîntreprindere, de mediul în care îşi desfăşoară activitatea, de strategia şi politica viitoare.

1.6. Tipologia întreprinderilor

Întreprinderile se pot grupa după un sistem complex de criterii.I. După forma de proprietate: întreprindere particulară, individuală, personală sau familială; particulară în asociaţii; publică; a administraţiei centrale; a administraţiei locale; mixtă (particulară şi publică, autohtonă şi străină).Unităţile economice proprietate publică se organizează şi funcţionează sub formă de regii autonome

sau societăţi comerciale.Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează şi funcţionează în

ramurile strategice ale economiei naţionale (energetică, telecomunicaţii, industria de armament etc.), estepersoană juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Societatea comercială, ca întreprindere, reprezintă o entitate economică colectivă unde se combinăşi se utilizează factorii de producţie cu eficienţă cât mai ridicată. Rezultatele obţinute sunt împărţite întremembrii societăţii sub diferite forme (dividende, prime). Societatea comercială reprezintă forma principalăde întreprindere. Ea poate fi:

A. Societate comercială de persoane, care la rândul ei poate fi: în nume colectiv; în comandită simplă,B. Societate comercială de capitaluri în comandită pe acţiuni; societăţi de capitaluri pe acţiuni.Societatea cu răspundere limitată este o societate comercială care este o formă combinată a celor de

persoane şi a celor de capitaluri. Ea este forma de organizare cea mai larg răspândită.II. În raport cu domeniile de activitate, întreprinderile pot fi: întreprinderi agricole; întreprinderi industriale; întreprinderi comerciale; întreprinderi prestatoare de servicii; întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.III. În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate, întreprinderile se pot

clasifica astfel:a) după caracterul materiei prime consumate: întreprinderi extractive; întreprinderi prelucrătoare;b) după destinaţia economică şi caracterul producţiei finite: întreprinderi producătoare de bunuri de capital; întreprinderi producătoare de bunuri de consum;c) după continuitatea procesului tehnologic: întreprinderi cu procese tehnologice continue;

10

întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.IV. În raport cu timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, întreprinderile pot fi: întreprinderi care funcţionează tot timpul anului; întreprinderi sezoniere.V. În raport cu nivelul de specializare, se deosebesc: întreprinderi specializate; întreprinderi universale; întreprinderi mixte.VI. În raport cu tipul de producţie sunt: întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare); întreprinderi cu producţie de masă.VII. În raport cu metodele de organizare a producţiei, se deosebesc; întreprinderi cu producţia organizată în flux; întreprinderi cu producţia organizată după modelele specifice producţiei de serie şi unicate.VIII. În funcţie de amploarea factorilor de producţie utilizaţi, de mărimea rezultatelor

economico-financiare, întreprinderile pot fi: întreprinderi mici; întreprinderi mijlocii; întreprinderi mari; grupuri de conglomerate de întreprinderi.

Concluzii:În acest capitol s-a prezentat abordarea sistemică a întreprinderii, prin intermediul căreia

întreprinderea reprezintă produs şi agent al mediului economic. Sunt evidenţiate, de asemenea, etapele deînfiinţare a unei întreprinderi în conformitate cu Legea 31/1990.

Cuvinte cheie:– întreprindere; abordarea sistemică a întreprinderii; autoconsum; prestarea de servicii; sinergie;

factori endogeni; factori exogeni.

Întrebări de control:1. Ce reprezintă întreprinderea ?2. Enumeraţi etapele înfiinţării unei întreprinderi în conformitate cu Legea nr. 31/1990.3. Care sunt sistemele sub care se prezintă întreprinderea ?4. Cum se concretizează rolul economic al întreprinderii ?5. În ce constă rolul social al întreprinderii;6. În ce constau studiul comercial, juridic şi financiar al întreprinderii ?7. Ce reprezintă procesul propriu-zis de creare a întreprinderii ?8. Care este clasificarea întreprinderilor după forma de proprietate ?9. Ce este o regie autonomă? Dar o societate comercială ?10. Cum se clasifică întreprinderile în raport cu domeniul de activitate ?11. Care este tipologia întreprinderii în funcţie de amploarea factorilor de producţie utilizaţi ?

11

CAPITOLUL 2. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERII CU MEDIUL

ECONOMICO-SOCIAL

Rezumat:Întreprinderea contribuie la mişcarea procesului de ansamblu a producţiei sociale prin realizarea

obiectivelor propuse. Intervine, astfel, noţiunea de mediu ambiant care reprezintă o reţea de variabileexogene cărora întreprinderea le opune propriile sale variabile endogene. Analiza mediului ambiant alîntreprinderii evidenţiază existenţa a două componente: micromediul şi macromediul.

2.1. Mediul ambiant al întreprinderii

Întreprinderea îndeplineşte obiectivele proprii în mod independent dar, totodată, realizează unschimb de activităţi cu alte întreprinderi şi, pe această bază, contribuie la mişcarea procesului de ansamblu aproducţiei sociale. Ansamblul condiţiilor de natură eterogenă care exercită influenţă asupra modului în careîntreprinderea îşi realizează obiectivele proprii poartă numele de mediu ambiant . Acesta mai poate fi definitca o reţea de variabile exogene, cărora întreprinderea le opune propriile sale variabile endogene (resursemateriale, umane şi financiare). Mediul ambiant se poate prezenta sub forma unui mediu stabil, schimbător(instabil) şi turbulent.

Mediul stabil apare ca o excepţie, este doar un moment de scurtă durată şi se manifestă la intervalede timp foarte mari. Nu este un tip de mediu caracteristic, iar în ultimele decenii s-a întâlnit foarte rar.

Mediul schimbător prezintă permanente modificări şi obligă întreprinderea să aibă o viziuneprospectivă. Este un tip de mediu obişnuit cu care se confruntă întreprinderile în etapa actuală.

Mediul turbulent este definit de schimbări foarte accentuate, frecvente, bruşte, în direcţiiimprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supune întreprinderea unor presiuni deosebite, punându-iprobleme dificile de adaptare, în genere greu de anticipat. Acest tip de mediu este specific, mai ales,ramurilor de vârf, ceea ce înseamnă că nu are un caracter dominant. Pentru a face faţă mediului turbulent,întreprinderea trebuie să se caracterizeze prin flexibilitate, supleţe, elasticitate a structurilor, în vedereaadaptării rapide la un mod de acţiune.

Analiza mediului ambiant al întreprinderii permite să se constate existenţa a două componente:micromediul (mediul intern) şi macromediul (mediul extern). Ansamblul relaţiilor întreprinderii cureprezentanţii din cel mai apropiat mediu şi influenţele pe care aceştia le exercită poartă numele demicromediu.

Micromediul este constituit din următoarele componente: gospodăriile familiale; furnizorii demărfuri; prestatorii de servicii; furnizorii de personal; intermediarii; clienţii; concurenţii; organismelepublice; conducerea şi organizarea internă.

Gospodăriile familiale reprezintă grupurile de persoane care realizează o bună administrare atreburilor casei asigurând un consum raţional şi civilizat de bunuri şi servicii, precum şi economisirea uneipărţi din veniturile obţinute de membrii respectivelor familii.

Furnizorii de mărfuri sunt reprezentaţi prin diverse întreprinderi sau persoane care, pe bazarelaţiilor de vânzare-cumpărare, pun la dispoziţie echipamentul tehnic, combustibilul, materiile prime şimaterialele, energia şi apa.

Prestatorii de servicii reprezintă tot o categorie de furnizori care execută o gamă de activităţi, întrecare cea mai mare pondere o deţin întreprinderile de transport, serviciile bancare, de birotică şi de asigurare.

Furnizorii de personal sunt reprezentaţi prin instituţiile de învăţământ, oficiile de forţă de muncă şide persoanele aflate în căutarea unor locuri de muncă.

Intermediarii sunt reprezentaţi de agenţii economici care ajută întreprinderea la promovarea,vânzarea şi distribuirea mărfurilor sau a serviciilor către clienţi. Principalii intermediari sunt: întreprinderilede comerţ şi agenţiile de publicitate.

Clienţii constituie componenta cea mai importantă a micromediului, deoarece alcătuiesc piaţa dedesfacere a oricărei întreprinderi. Clienţii pot fi: consumatorii, utilizatorii industriali, angrosiştii, detailiştii,agenţiile guvernamentale, agenţiile internaţionale etc.

Concurenţii sunt agenţii economici şi persoanele particulare cu care întreprinderea intră încompetiţie, disputându-şi clienţii, furnizorii de mărfuri, prestatorii de servicii, furnizorii de personal,intermediarii şi organismele publice. Concurenţii pot deţine o anumită poziţie pe piaţă, ceea ce le conferă

12

postura de: lideri, inovatori, conservatori sau timizi.Organismele publice reprezintă orice grup care are interes actual sau potenţial cu impact asupra

capacităţii întreprinderii de realizare a obiectivelor sale. Din grupul organismelor publice fac parte: organele financiare (financial publics); instituţiile mass-media (media publics); asociaţii ale cetăţenilor (citezen action publics); instituţii guvernamentale (guvernamental publics); instituţii locale (local publics); atitudinea publică generală (general publics); atitudinea internă (internal publics).Conducerea şi organizarea internă a întreprinderii constituie un element esenţial al

micromediului, deoarece forţa economică a întreprinderii este direct influenţată de calitatea sistemului deconducere.

Relaţiile dintre diferiţii agenţi economici se exprimă prin fluxuri, care sunt de două categorii: fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri sau servicii de la un agent către alt agent.

Exemplu: furnizarea de către întreprinderi către gospodăriile familiale a bunurilor de consum; fluxuri monetare sau financiare, care semnifică un transfer de bani de la un agent la altul sau

naşterea unei creanţe (sau datorii) a unui agent faţă de altul. De exemplu, cheltuielile de consum alegospodăriilor familiale sau plata salariilor de către întreprinderi sunt fluxuri monetare.

Pentru a înţelege mai bine fluxurile menţionate, acestea vor fi analizate în condiţiile circuituluieconomic cu doi şi, respectiv, trei agenţi economici.

Circuitul economic cu doi agenţiReprezentarea cea mai simplă a unei economii naţionale este cea alcătuită din doi agenţi:

întreprinderile care produc bunuri şi servicii; gospodăriile familiale care consumă bunurile şi serviciile.Chiar într-un caz atât de simplu, diferitele relaţii care se stabilesc între cei doi agenţi sunt numeroase.

Aceste relaţii pot fi încadrate în două mari grupe şi anume: relaţiile producţie-consum şi relaţiile investiţie-economisire.

În faza a doua, întreprinderile doresc să-şi vândă producţia şi o oferă gospodăriilor familiale. Existădeci un flux real care merge de la întreprinderi către gospodăriile familiale, prin oferirea bunurilor deconsum produse de către întreprinderi pentru gospodăriile familiale.

Efectuarea de cheltuieli pentru cumpărarea de bunuri de consum şi servicii constituie un fluxmonetar care merge de la gospodăriile familiale către întreprinderi. La acest nivel, echilibrul nu poate fiasigurat decât dacă există egalitate între cererea şi oferta de bunuri de consum. Dacă această egalitate nuexistă, ne găsim, fie în situaţia de supraproducţie, cu o ofertă superioară cererii, fie în situaţia desubproducţie (penurie), cu o ofertă inferioară cererii.

Relaţiile investiţie-economisireÎn descrierea relaţiilor producţie-consum nu s-a avut în vedere utilizarea echipamentelor care se

uzează în procesul de producţie şi care trebuie înlocuite la anumite intervale de timp. Totodată, creştereaimplică sporirea capacităţii productive a întreprinderilor, adică achiziţionarea de echipamente suplimentare.Această achiziţionare de echipamente poartă denumirea de investiţie. Vorbim de investiţie brută, atunci cânddesemnăm toate echipamentele, inclusiv cele destinate înlocuirii celor uzate şi vorbim de investiţie netă,atunci când avem în vedere cumpărarea de echipamente destinate numai creşterii capacităţii de producţie. Laacest nivel de analiză, este luată în considerare numai investiţia brută.

Nevoia de echipament se exprimă prin existenţa unei cereri de bunuri de investiţii pentruîntreprinderi, care trebuie să găsească o contrapartidă prin oferta de bunuri de investiţii propusă deîntreprinderi specializate în acest tip de producţie.

Aşa cum s-a văzut în cazul relaţiilor producţie-consum, întreaga producţie a întreprinderilor eraegală valoric cu serviciile productive cumpărate de la gospodăriile familiale. Cumpărarea acestor servicii(forţa de muncă, capitalul, pământul), dă naştere la venituri percepute de către gospodăriile familiale şipermite să arătăm că producţia totală a întreprinderilor este egală cu mărimea veniturilor distribuite. Cu toateacestea, gospodăriile familiale nu cheltuiesc integral veniturile lor, partea neutilizată pentru consum fiind oeconomie. Pentru ca echilibrul circuitului să fie asigurat apare necesară utilizarea economiilor realizate decătre gospodăriile familiale pentru finanţarea investiţiilor întreprinderilor.

Circuitul economic cu trei agenţi

13

Luarea în considerare a economiilor gospodăriile familiale şi a nevoii de finanţare a bunurilor deechipament necesare întreprinderilor conduce la integrarea instituţiilor financiare în circuitul economic.

În exemplele precedente se admitea că surplusul de venituri al gospodăriilor familiale, în urmaconsumului, era pus la dispoziţia întreprinderilor pentru finanţarea investiţiilor acestora. De fapt, realitateaeste mai complexă. Desigur, gospodăriile familiale pot participa direct la finanţarea creşterii întreprinderilorcumpărând valori mobiliare (acţiuni sau obligaţiuni) şi acordând împrumuturi întreprinderilor. Dar ele maipăstrează o fracţiune din venitul lor sub formă lichidă (bilete de bancă, conturi la vedere) pe care o numimtezaurizare.

Rolul sistemului bancar va fi, mai întâi, acela de colectare a acestor economii lichide, apoi deredistribuire sub formă de credite pentru a permite altor agenţi să-şi mărească cheltuielile sau să-şi finanţezeinvestiţiile. În ceea ce priveşte gospodăriile familiale este vorba de credite pentru consum, iar în ceea cepriveşte întreprinderile este vorba, în esenţă, de credite de echipament.

Administraţiile prestează servicii altor agenţi, printre care şi întreprinderilor, fără ca aceste serviciisă facă obiectul unei vânzări. La rândul lor, întreprinderile plătesc impozite şi taxe administraţiilor, din careacestea îşi constituie resursele.

În ceea ce priveşte exteriorul, se au în vedere relaţiile comerciale şi financiare pe care le întreţindiferite ţări: importuri şi exporturi, intrări şi ieşiri de devize. Aceste relaţii externe se referă la ansamblulagenţilor economici.

Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care acţionează indirect asupraîntreprinderii, prin componentele micromediului, exercitându-şi influenţa pe o arie extinsă şi pe un termenlung. Macromediul reflectă interacţiunea mediu-întreprindere, manifestată atât în plan naţional cât şi în planinternaţional.

Abordarea macromediului permite să se constate că factorii exogeni influenţează prin componentelemediului: economic, politic, social-cultural, demografic, tehnico-ştiinţific, natural şi juridic.

Mediul economic este componenta esenţială, atât la nivel naţional cât şi internaţional, deoareceinfluenţează decisiv funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii. Mediul economic se manifestă prinintermediul factorilor de management, a pieţei (interne şi externe) şi a pârghiilor economico-financiare. Unimpact puternic asupra activităţii întreprinderii au factorii de management: sistemul de organizare aeconomiei naţionale, mecanismul de planificare macroeconomică, mecanismele motivaţionale şimecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea.

Mediul politic, care poate fi intern şi internaţional, se manifestă prin modul de implicare a statului îneconomie (politici antitrust, măsuri protecţioniste, subvenţii etc.) şi prin concepţia de integrare în viaţaeconomică şi politică mondială (apartenenţa la grupuri şi comunităţi economice şi politice). Toate acesteelemente pot să stimuleze sau să frâneze activitatea întreprinderii.

Mediul social-cultural este constituit din totalitatea factorilor, condiţiilor, relaţiilor şi instituţiilorcare vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiţii, credinţe şi norme care modelează societatea şireglementează comportamentul indivizilor şi grupurilor umane. Mediul social-cultural influenţeazăactivitatea întreprinderii prin modalităţi specifice de corelare a intereselor individuale şi sociale, prinmodificarea stilului de viaţă - toate cu impact direct asupra activităţii conştiente şi a comportamentuluiconsumatorului.

Mediul demografic este variabila macromediului care influenţează întreprinderea prin intermediulpopulaţiei. Aceasta se află într-o dublă ipostază: beneficiar (consumator) şi creator (sursă de muncă) alproduselor şi serviciilor întreprinderii. De aceea, nivelul, dinamica, structura, repartizarea teritorială şi pemedii a populaţiei influenţează activitatea întreprinderii atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu. Mediuldemografic este studiat pe baza prognozelor demografice.

Mediul tehnico-ştiinţific influenţează toate domeniile de activitate ale întreprinderii prin: invenţii, inovaţii(produse noi, nivelul tehnic al utilajelor, calitatea tehnologiilor) şi descoperiri. Mediul tehnico-ştiinţific influenţeazăatât activitatea întreprinderii, cât şi celelalte componente ale macromediului.

Mediul natural defineşte cerinţele de ordin ecologic pe care întreprinderea trebuie să le respecte. Caurmare, întreprinderea este obligată să folosească tehnologii nepoluante, să protejeze mediul ambiant şi săcombată degradarea lui.

Mediul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spaţiul economico-geografic în care îşidesfăşoară activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al pieţelor externe şi de sistemul instituţionalnaţional şi internaţional. Influenţa mediului juridic se manifestă cu pregnanţă asupra conduitei în afaceri aîntreprinderii prin următoarele trei tipuri: legi menite să apere concurenţa, legi care protejază cumpărătorul şiobligă întreprinderea la etichetare corectă (sinceră) a produselor şi legi care protejază interesele generale alesocietăţii.

14

2.2. Sistemul interconexiunilor întreprinderii cu mediul

Întreprinderea nu este un sistem închis, existenţa ei depinzând de schimburile cu mediul extern. Oparte din aceste schimburi sunt uşor de dedus şi clar vizibile, întrucât se referă la asigurări cu resurse(materiale, umane, financiare) şi la distribuirea bunurilor şi/sau serviciilor realizate Altele însă sunt mai greude vizualizat, cum ar fi, de exemplu, fluxurile de informaţii din diverse surse, dar importanţa lor nu esteinferioară, ci uneori chiar superioară fluxurilor materiale.

De asemenea, întreprinderea utilizează servicii exterioare (administraţie, poliţie) pe care nu leremunerează direct, iar prin cercetările sale ea contribuie la progresul cunoaşterii. Şi în acest caz, fluxurile deschimb cu exteriorul nu sunt contabilizate (valorizate). În concluzie, mediul exterior întreprinderii în careaceasta se naşte, acţionează şi se dezvoltă exercită influenţe pe multiple planuri asupra evoluţiei ei.

Abordarea cea mai des întâlnită în delimitarea lor este segmentarea mediului în grupe de factori deinfluenţă după sursele de unde provin aceştia. Nu există o concepţie universal valabilă asupra grupării, darunii dintre factori sunt comuni tuturor opiniilor exprimate: economia, tehnologia, socialul, politica. Aceastăabordare prezintă o viziune generală axată pe descrierea principalelor legături şi influenţe. Managementulpropune o împărţire care le găseşte utilitate ca suport de informaţii pentru fundamentarea deciziilor. Dinacest punct de vedere mediul extern întreprinderii se poate împarţi în mediul direct şi mediul general.

Mediul direct sau apropiat cuprinde componente în relaţii şi cu efecte directe asupra organizaţiei:clienţii, furnizorii şi concurenţii.

Mediul general cuprinde componente cu influenţe ceva mai difuze şi mai greu de separat:macroeconomia, tehnologia, socialul, politica şi relaţiile internaţionale.

2.2.1. Mediul ca furnizor de informaţii

Mediul în care acţionează întreprinderea este un furnizor al mai multor informaţii strict necesareadministrării eficiente. Acestea ar putea fi;

a) natura concurenţei: concurenţi existenţi şi posibilităţile de apariţie a altora noi în acelaşi sectorde activitate;

b) cererea întreprinderii; obiectul şi motivaţia cumpărării, tipurile de clienţi şi puterea denegociere a lor, tipurile de nevoi acoperite etc.;

c) evoluţia cererii: analiza ciclului de viaţă al produselor; analiza produselor substituibile şicomplementare; analiza modificărilor în stilurile de viaţă; posibilitatea apariţiei de noi pieţe etc.;

d) informaţii financiare referitoare la solvabilitatea clientelei şi conjuncturile financiare;e) politica de marketing: analize de produs, preţ, promovare, distribuţie;f) surse de presiune externă asupra activităţii întreprinderii: politica economică a statului,

principalele sindicate profesionale sau alte grupuri de presiune din domeniul de activitate respectiv;g) structura costului de producţie: costul materialelor şi a energiei, evoluţia stocurilor pe pieţe, gradul

de dependenţă de furnizori, greutăţi în aprovizionare, structura sindicatelor, fiscalitate etc.;h) perspective de evoluţie tehnologică: folosirea înlocuitorilor pentru unele materiale, invenţii,

apariţia de noi echipamente etc.Evident, în toate aceste cazuri este vorba de o analiză asupra principalelor tendinţe în vederea

identificării factorilor critici şi realizării acţiunilor care asigură supravieţuirea şi succesul.

2.2.2. Factorii de influenţă ai mediului ambiant al întreprinderii

Într-o abordare mai cuprinzătoare mediul ambiant „include toate elementele exogene firmei denatură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică, juridică,psihosociologică, educaţională şi ecologică ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia, obţinerearesurselor necesare, adaptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor”.

Factorii economici sunt fără îndoială cei mai importanţi şi mai apropiaţi de îndeplinirea finalităţiiîntreprinderii. Se referă la elemente din mediul ambiant cu acţiune directă asupra activităţii microeconomice:pieţele de aprovizionare cu materii prime, materiale, energie şi evident furnizori, pieţele de distribuţie (desfacere)de bunuri, servicii şi evident clienţi, piaţa muncii, piaţa financiară etc. Tuturor acestora le sunt ataşate categoriieconomice specifice larg cunoscute: cost, preţ, profit, capital.

În afara acestor elemente tangibile şi valorizate, trebuie luate în considerare şi altele care stau la bazamecanismului economic: statutul proprietăţii (în special asupra capitalului fix), statutul muncii, statutul

15

financiar, situaţia creativităţii (inovare, spirit de întreprinzător).Nu în cele din urmă, evidenţiindu-se tot mai mult ca un factor de succes şi de putere în economia

actuală, informaţia este cea care uneşte toate aceste elemente într-un ansamblu unitar. Prin urmare, cantitateaşi calitatea informaţiilor care circulă între ele devin esenţiale.

Factorii politico-juridici (sau politico-instituţionali) se referă la acţiunea unor relaţii de dependenţă,dominanţă şi putere care se manifestă într-o societate. Ele sunt clar evidenţiate şi obligatorii în ceea priveşterelaţiile cu puterea publică (Statul), dar mai obscure şi mai puţin delimitate în cazul altora (biserica,partidele, sindicatele).

Statul exercită o influenţă indirectă prin unele instituţii ale sale, cum sunt armata şi poliţia, dar şi unadirectă mult mai pregnantă prin reglementările legale care se referă la cadrul juridic de funcţionare, stabilireaanumitor restricţii sau facilităţi în accesul pe anumite pieţe, sprijin direct sau indirect pentru obţinerea unorcredite, eşalonarea datoriilor, alocarea de fonduri pentru investiţii sau subvenţii, limitări de preţuri etc.

La modul general ideologia partidelor şi accesul lor la putere pot periclita sau favoriza atingereaobiectivelor şi finalităţilor întreprinderii. Sindicatele şi uniunile sindicale impun cel mai adesea restricţiiconforme cu propriile lor interese referitoare la: condiţiile de muncă, licenţiere, încheierea contractelorcolective de muncă, salarizare, asigurarea unor condiţii sociale etc. Este o problemă care nu depinde numaide puterea de negociere a sindicatelor la nivel local şi naţional, ci şi de atitudinea cultivată de responsabiliiîntreprinderii faţă de personalul muncitor şi piaţa muncii. Şi în acest caz, un rol important au cantitatea şicalitatea informaţiilor vehiculate despre şi între toate aceste elemente.

Factorii tehnologici se referă atât la aspectul fizic, material adică echipamente, utilaje, instalaţii,piese de schimb, dispozitive, scule etc., cât şi la aspectul invizibil sau altfel spus cunoştinţele şi experienţaacumulată (cantitativ şi calitativ), creativitatea şi importanţa acordată sectorului cercetare-dezvoltare.

Într-o viziune simplificatoare, se poate aprecia că tehnologia are un impact competitiv în douădirecţii principale:

în aria rezultatelor fabricaţiei bunurilor şi serviciilor determinând diferenţierea lor; în aria producţiei propriu-zise determinând calitatea şi nivelul costurilor.Ea poate reprezenta o ameninţare pentru întreprindere atunci când aceasta nu are acces la tehnologii

avansate şi diversificate, dar şi o oportunitate prin avantajul competitiv rezultat din diferenţierea bunurilor şiserviciilor şi reducerea costurilor. O posibilă clasificare a tehnologiei ar putea fi: emergentă, de vârf şi debază.

Tehnologia emergentă este tehnologia care devine într-un viitor apropiat tehnologie de vârf şi acărei consolidare începe după pătrunderea pe piaţă.

Tehnologia de vârf este cea aflată pe piaţă cu titlu de noutate şi cu un impact strategic foarteimportant. Ea este deţinută de puţini agenţi economici.

Tehnologia de bază este aceea a cărei importanţă strategică este ridicată, dar nu oferă avantajecompetitive pentru că se află la dispoziţia majorităţii agenţilor economici.

Tehnologia emergentă are un grad ridicat de incertitudine referitor la şansele de succes, în timp cetehnologia de bază, probată şi folosită, este bine acceptată. Pentru tehnologia de vârf, puţin difuzată,importantă este achiziţionarea ei cât mai rapidă pentru a profita de avantajele ei.

Există deci o piaţă a tehnologiilor pe care au loc negocieri şi tranzacţii şi care prestate cu succes asigurăcompetitivitatea întreprinderii. Informaţia în acest domeniu devine cu atât mai valoroasă.

Factorii socio-culturali acţionează în general prin angajaţi, diferitele grupuri interesate, clienţi şialte instituţii cu care intră în relaţii întreprinderea. Ei se referă la valorile etice, la tradiţii şi obiceiuri şi nu înultimul rând la mentalităţi. Toate componentele sunt legate de nivelul de instruire generală în care formareaasigurată prin învăţământ este fundamentală.

Un alt mod de manifestare al acestor factori se referă la presiunea pe care o exercită cerinţelemembrilor societăţii în legătură cu ridicarea nivelului calităţii, creşterea permanentă a varietăţii şi cantităţiiproduselor oferite, creşterea securităţii produselor în consum, protecţia mediului înconjurător etc. Şi pentruaceasta grupă de factori cantitatea de informaţii vehiculată este importantă, iar calitatea lor devine esenţialăpentru unii dintre ei legaţi de formare şi educare.

Factorii demografici se referă la numărul populaţiei, la ponderea populaţiei active, durata medie avieţii şi legată de aceasta, vârsta de pensionare, structura socio-profesională etc. Şi aceştia pot reprezentaameninţări sau oportunităţi pentru întreprindere. De exemplu, ponderi scăzute ale populaţiei ocupate şipopulaţiei active exercită presiuni asupra cheltuielilor legate de protecţia socială, ceea ce poate determinaStatul să recurgă la o fiscalitate excesivă.

Factorii ecologici sunt menţionaţi de marea majoritate a autorilor ca factori de restricţionare, de multeori prin constrângere, dar trebuie luate în considerare şi anumite condiţii climaterice şi naturale care influenţează

16

într-o măsură mai mică sau mai mare acţiunea întreprinderii. Este vorba de natura solului şi a subsolului curesurselor lor, natura şi diversitatea florei şi faunei din teritoriu, latitudine şi longitudine, regimul ploilor şi alvânturilor, mărimea colectivităţilor umane etc.

Restricţiile apar într-o abordare economică cu tendinţă ecologică, în care întreprinderea nu esteproducătoare numai de bunuri şi servicii utile societăţii, ci şi de deşeuri şi alţi factori poluanţi care afecteazănegativ mediul în care trăim. Întreprinderea foloseşte anumite gratuităţi din natură (pământ, soare, aer, apă),iar consecinţele poluării sunt suportate pe teritorii mult mai întinse şi pe perioade mai îndelungate, astfel căea va trebui să-şi impună şi să i se impună anumite costuri legate de: prevenirea poluării, refacerea mediuluidistrus sau alterat, rambursări monetare către societate pentru pagubele produse etc. Evident toate acestearestrâng într-o anumită măsură libertatea de acţiune şi de decizie şi suplimentează costurile de fabricaţie.

Concluzii:În acest capitol a fost abordat mediul ambiant al întreprinderii prin intermediul celor două

componente ale sale: micromediul şi macromediul. Au fost prezentate cele trei forme ale mediului ambiant şianume: mediul stabil, mediul schimbător şi mediul turbulent.

De asemenea, este evidenţiat mediul ca furnizor de informaţii în vederea unei administrări eficiente,precum şi factorii de influenţă ai mediului ambiant al întreprinderii.

Cuvinte cheie:– mediul ambiant; macromediul; micromediul.

Întrebări de control:1. Ce este mediul ambiant şi câte forme are?2. Care sunt componentele micromediului?3. Care este componenţa organismelor publice?4. Prin ce se exprimă relaţiile dintre agenţii economici şi de câte feluri sunt acestea?5. Ce este macromediul şi care sunt componentele acestuia?6. Care sunt informaţiile necesare administrării eficiente a întreprinderii?7. Ce sunt factorii tehnologici şi care sunt principalele tipuri de tehnologii?8. Enumeraţi factorii care influenţează mediul ambiant al întreprinderii?

17

CAPITOLUL 3. CONTEXTUL ECONOMIC ROMÂNESC DUPĂ 1989Rezumat:Tranziţia României de la sistemul centralizat la economia de piaţă a impus o serie de modalităţi de

restructurare şi dezvoltare a întreprinderilor. Restructurarea la nivelul microeconomic se constituie dreptun fundament al stabilizării macroeconomice şi al relansării creşterii economice consolidate. Dezvoltareaîntreprinderilor urmăreşte, în baza unei strategii bine delimitate, sporirea cotei de piaţă în raport cuconcurenţa prin două căi: internă şi externă.

3.1. Probleme specifice privind restructurarea şi dezvoltarea societăţilor comerciale înRomânia1

3.1.1. Restructurarea întreprinderilor - problemă majoră a constituirii economiei de piaţă funcţionale

În perioada de tranziţie de la economia socialistă de comandă la economia de piaţă modernăstructurală şi funcţională, procesul restructurării economice vizează tipurile de proprietate şi raporturiledintre ele. Pârghia principală folosită pentru atingerea acestui obiectiv este privatizarea, îndeosebi mareaprivatizare. Pe fundalul privatizării şi ca efect al acesteia s-a constituit o nouă structură a întreprinderilor(mici, mijlocii şi mari; private, preponderent private, publice, preponderent publice) şi a relaţiilor dintre ele.

Toate aspectele restructurării economice, ca şi efectele ei se manifestă cu pregnanţă la nivelulîntreprinderilor, îndeosebi, la cel al societăţilor comerciale.

Restructurarea şi dezvoltarea întreprinderilor în România au o serie de caracteristici care decurg dinnivelul dezvoltării economice a ţării, ca şi din obiectivul strategic adoptat: tranziţia la un nou tip deeconomie. Procesul de transformare structurală a societăţilor comerciale este apreciat prin performanţelesistemului naţional de întreprinderi. Sistemul naţional de companii este constituit din ansamblul societăţilorcomerciale cu activitate economică nefinanciară. Companiile active sunt entităţile care, în perioada analizată,realizează bunuri sau servicii, înregistrează cheltuieli şi întocmesc bilanţuri contabile.2 Deci, este o analiză pebază de situaţii financiare.

Sistemul naţional de companii este împărţit în două clase de subsisteme conform ClasificăriiActivităţilor Economiei Naţionale (CAEN):

a) subsistemele principale, care cuprind companiile grupate pe principalele sectoare ale economieinaţionale (şase astfel de subsisteme);

b) subsistemele secundare, care grupează companiile pe principalele activităţi ale subsistemelorprincipale la nivelul clasificării CAEN (46 de subsisteme).

Din punctul de vedere al dimensiunilor lor, companiile se clasifică în:▪ companii mici, cu un număr de salariaţi de până la 49 persoane;▪ companii mijlocii, având un număr de salariaţi cuprins între 50 şi 249 persoane;▪ companii mari, cu mai mult de 250 de salariaţi.

În ceea ce priveşte forma de proprietate, întreprinderile sunt grupate în întreprinderi:

▪ proprietate majoritară de stat, care cuprinde firme cu capital integral de stat, public, de interesnaţional şi local, mixt (unde statul deţine peste 50% din capital);

▪ proprietate majoritar privată, adică acele unităţi cu capital integral privat, mixt (peste 50% dincapitalul social este privat), integral străin, cooperatist, obştesc.

În ultimele două decenii sistemul de întreprinderi româneşti a fost supus unor multiple transformărifundamentale. Cele mai semnificative dintre ele sunt următoarele patru:

1. apariţia unor noi companii în paralel cu dispariţia altora;2. schimbarea structurii pe dimensiunile firmelor;3. apariţia unor noi sectoare de activitate şi dezvoltarea altora cu pondere iniţial redusă;4. schimbarea formei de proprietate şi a formei juridice de organizare şi funcţionare a companiilor.Principalele modificări în structura întreprinderilor româneşti în perioada de după decembrie 1989 au

avut loc sub incidenţa obiectivului strategic al dezvoltării şi macrostabilizării economiei ţării.(1) În baza unor reglementări specifice ce au decurs din opţiunea României de a trece la economia de

1 Dobrotă I. Vasile – Restructurare şi dezvoltare economică, Editura Teora, Bucureşti 20042 Dinu Marin (coordonator), Cezar Mereuţă, Constantin Ciupagea, Georgiana Ţurlea, Carmen Oncescu, Dan Ardelea:Economia României. Sistemul de companii. Diagnostic structural, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p 40

18

piaţă funcţională, în ţara noastră s-a produs o creştere a numărului de noi companii concomitent cureorganizare a celor existente.

(2) Transformarea structurală a sistemului de întreprinderi româneşti a însemnat şi apariţia unor noiobiecte de activitate autonomă a întreprinderilor şi dezvoltarea altora care aveau ponderi reduse în sistemultrecut.

Iată cu titlu de exemplu, câteva asemenea noi tipuri de firme: tranzacţii imobiliare; activităţi deconsulting juridic, contabil, asistenţă de revizie contabilă; studii de piaţă şi consultanţă pentru afaceri şimanagement; publicitate; activităţi de intermediere în comerţul cu ridicata.

La aceste genuri de activităţi se adaugă dezvoltarea reţelelor de prestări servicii pentru populaţie(cafenele, baruri etc), a agenţiilor de turism, a posturilor de radio şi televiziune private etc.

(3) În România, privatizarea a început practic în anul 1993. Evoluţia numărului de privatizări a fosturmătoarea:

1993-265 1997-1.1631994-595 1998-1.2671995-620 1999-1.4011996-1.246 2000-1.140Acest proces s-a derulat cu o anumită întârziere şi cu unele sincope temporare. În plus, societăţile

comerciale foarte mari (cu peste 500 de salariaţi) au intrat târziu în procesul de privatizare. Aşa se face caasemenea societăţi comerciale deţineau 87% din totalul capitalului majoritar de stat. în anul 1999, cifra deafaceri a companiilor cu capital majoritar de stat a reprezentat 27,8% din cifra de afaceri a sistemuluinaţional de companii.

Modificările întreprinse în structura raporturilor dintre întreprinderi au influenţat sensul schimbăriistructurii interne a fiecărei întreprinderi sau societăţi comerciale

Luând în calcul şi perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, prin preluareareglementărilor din U.E. (aşa-numita negociere şi respectiv implementarea aquis-ului comunitar) au fost şivor fi induse unele restructurări în cadrul fiecărei întreprinderi şi/sau societăţi comerciale în parte. Se are învedere restructurarea activelor (proprii şi împrumutate), restructurarea tehnologică, restructurareamanagerială etc. Toate acestea fundamentate şi promovate în aşa fel încât restructurarea la n ivelulmicroeconomic să se constituie un fundament al stabilizării macroeconomice şi al relansării creşteriieconomice consolidate.

3.1.2. Modalităţi de restructurare şi dezvoltare a societăţilor comercialePentru atingerea obiectivului său principal - obţinerea de profit - întreprinderea este pusă în situaţia

de a lua o serie de decizii privind dimensiunea sa. De regulă, orice întreprindere caută să-şi sporească cota depiaţă în raport cu concurenţa sau, cel puţin, să şi-o menţină. Programarea şi menţinerea mărimii optime aîntreprinderii presupun strategii adecvate fie de concentrare a afacerilor, fie de reducere a afacerilorautonome, de ”spargere” a lor în mai multe unităţi.3

În eforturile ei de a se menţine sau de a pătrunde pe o anumită piaţă, o întreprindere urmează adeseacam acelaşi ciclu de evoluţie: pătrunderea pe o anumită piaţă (să-i zicem piaţa iniţială); consolidarea poziţieipe o asemenea piaţă cu produsul său de succes; intrarea pe alte pieţe cu produsul respectiv, inclusiv pepieţele din afara graniţelor ţării de origine; în fine, dacă lucrurile merg bine, întreprinderea se poate lansa înnoi activităţi, pe noi pieţe, activităţile fiind mai aproape sau mai departe de primul domeniu al afacerilorsale.4

Dezvoltarea unei întreprinderi se poate face pe cale internă sau pe cale externă.Calea internă de dezvoltare are loc prin sporirea activelor necorporale şi corporale ale întreprinderii.

Această operaţiune este un act de voinţă a conducerii întreprinderii pe baza observării creşterii debuşeelorîntreprinderii şi a cifrei sale de afaceri, cu perspectiva sporirii profitului ei.

Calea externă de dezvoltare constă în aceea că o anumită întreprindere stabileşte legături cu alteîntreprinderi care posedă deja bunurile necesare creşterii afacerilor, urmărindu-se doar utilizarea lor maibună. Principalele modalităţi juridice de realizare a creşterii externe sunt:

preluarea de participaţii fie la momentul creării societăţii prin achiziţia directă a fie princumpărarea titlurilor la bursă;

3 Elena Cârcei: Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura Economică, Bucureşti,1996, p, 138 şiurm.; Vasile Cocriş, Vasile Işan: Economia afacerilor, voi. 1, Editura —Graphix, Iaşi, 1995, p. 484 L’entreprise et Ies marchés, în Sciences Economiques et Sociales, Editura Nathan, Paris, 2001, p. 150 următoarele.

19

transferul de active, care se poate realiza pe calea fuziunii, sciziunii sau aportului parţial deactive;

acordurile între societăţi de cooperare sau regrupare a întreprinderilor de diferite tipuri.Pentru parcurgerea cu succes a unei asemenea strategii, o întreprindere poate acţiona împreună cu

alte întreprinderi (persoane juridice şi/sau fizice). Această sporire a dimensiunilor întreprinderii se numeştedezvoltare externă şi se efectuează în trei direcţii diferite, care se constituie, totodată, în trei forme decreştere a afacerilor economice: verticală, orizontală, conglomerat.

Concentrarea verticală presupune integrarea în unul şi acelaşi proces de fabricaţie a diverselor etapeale acestuia. Spre exemplu, concentrarea verticală se poate ilustra prin următoarele etape ale procesuluiafacerii: exploatarea unei surse de apa minerală; îmbutelierea acesteia într-o instalaţie ce ar putea funcţionaşi autonom; transportul sticlelor la diferite unităţi de desfacere cu ridicata sau chiar la unităţile cu amănuntul;în sfârşit constituirea şi întreţinerea reţelei de comercializare.

Concentrarea verticală se realizează prin construirea propriei uzine (exploataţie) de îmbuteliere, cazîn care este vorba de concentrare verticală prin creştere internă. Dacă, dimpotrivă, se recurge la cumpărareaunei întreprinderi de îmbuteliere, ce funcţionează ca entitate autonomă, atunci are loc o dezvoltare externă.5

Obiectivul principal al întreprinderii ce decide să folosească strategia concretizării verticale esteacela de a reduce costul total al producţiei prin controlul exercitat asupra furnizorilor şi/sau clienţilor săi.Apoi, întreprinderea poate să procedeze la reducerea unilaterală a preţului de vânzare fără a-şi reduceprofiturile. Mai mult, ea poate chiar să-şi sporească profiturile pe seama sporirii volumului vânzărilor,respectiv, a sporirii cotei sale de piaţă, cererea rămânând aceeaşi sau mărindu-se într-o măsură mai micadecât sporirea cotei sale.

Concentrarea orizontală are loc atunci când sunt reunite economico-funcţional, în cadrul uneia şiaceleaşi societăţi comerciale, activităţi situate la acelaşi stadiu al producţiei (de pildă, activităţi ale uneianume industrii prelucrătoare). De regulă, aceste activităţi sunt localizate în diferite spaţii economice.

Acest gen de concentrare se realizează, de asemenea, fie prin creştere internă (extindere de activităţipe seama resurselor financiare proprii sau împrumutate), fie prin achiziţionarea unei firme de către alta, aunei firme falimentare de către o firmă în dezvoltare.

Achiziţionarea unei întreprinderi concurente care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu (aflatăla acelaşi stadiu de fabricaţie) este motivată prin aceea că întreprinderea nouă poate realiza:

▪ sporirea cantităţii pe care o produce şi o comercializează, cu toate avantajele ce decurg dineconomia de scară;

▪ valorificarea complementarităţilor întreprinderilor reunite într-o mare unitate, cu şansa de areduce costul total al producţiei;

▪ posibilitatea efectuării unor cheltuieli de cercetare, dezvoltare tehnologică şi de comercializaremai mari per total, dar mai mici pe unitatea de marfa produsă şi vândută;

▪ posibilitatea de a se proteja, pe căi economice, împotriva potenţialilor concurenţi ce ar dori săintre în domeniul întreprinderii în cauză.

Concentrarea conglomerat reflectă rezultatul sporirii dimensiunilor întreprinderii concomitent, prinacte de concentrare verticală şi prin acte de concentrare orizontală:

Motivaţiile recurgerii la această formă de creştere a dimensiunii întreprinderii sunt:▪ dorinţa, respectiv preocuparea conducerii întreprinderii de a repartiza riscurile asupra unei

pluralităţi de produse, de activităţi;▪ ajungerea la saturaţie a pieţei iniţiale, ceea ce face ca dezvoltarea întreprinderii să se realizeze

numai prin diversificarea activităţilor.Acest gen de concentrare poate conduce la naşterea unor întreprinderi de talie mare, numite

conglomerate, care intervin fie în mai multe ţări, fie în mai multe ramuri de activitate din una şi aceeaşi ţară.Strategiile de alianţă verticală sau orizontală vizează, în primul rând, reducerea costurilor de

producţie pentru a ameliora competitivitatea prin preţ a produselor. Întreprinderea dispune însă de alte douăcăi pentru a convinge clienţii şi a-şi ameliora competitivitatea în afară de preţ: calitatea şi inovaţia.

Departamentul de marketing al unei întreprinderi este însărcinat să pună în operă aceste strategii dediferenţiere şi restructurare prin calitatea produsului.

Întreprinderea poate decide să ofere produse de calitate speciale, diferită de cea a produselorconcurenţei şi astfel ea poate să:

5 Ileana Nişulescu: Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Editura Info Medica, Bucureşti 1999, p. 159-160.

20

▪ atragă noi clienţi;▪ propună un preţ mai ridicat, în numele acestei ”diferenţe” de calitate.Calitatea superioară se impune în mai multe feluri: prin fiabilitatea produsului; prin imaginea sa; prin

funcţiile sale; prin clientela elevată ţintită; prin rapiditatea serviciilor asigurate după vânzare.Toate aceste căi şi modalităţi de piaţă concurenţială sunt de fapt căi de dezvoltare a unor

întreprinderi şi de reducere a activităţii altora. Deci, se produce restructurarea întreprinderilor pe dimensiuni(mari şi mici), ca şi restructurarea lor pe produse oferite.

Inovaţia este al doilea instrument al strategiei de concentrare - restructurare a întreprinderilor.Noutatea produsului sau a procedeului de fabricaţie ameliorează performanţelor firmei. Inovaţia va faceposibilă, de asemenea, prelevarea unui suprapreţ şi, deci, însuşirea unui profit mai mare.

Conform economistului J. A. Schumpeter, inovaţia joacă un rol mai mare decât politica preţului încompetiţia care opune întreprinderile între ele.

Prin eforturi sistematice de standardizare, întreprinderile pot face să fie acceptate, în toate colţurilelumii, produse relativ omogene sau puţin diferenţiate; ele creează astfel adevărate economii de scară. Acestlucru este dovedit de succesul înregistrat în domenii atât de variate, cum sunt băuturile răcoritoare (Coca-Cola, Pepsi-Cola), fast-food-urile (în special McDonald's), jeans-ii Levi's; aparatele video; alte produseelectronice.

Consumatorii nu rezistă prea mult la oferta de produse cu preţ redus, oricare ar fi caracteristicileofertei locale şi ale consumului lor obişnuit. întreprinderile care ajung să joace această carte constituie oadevărată ameninţare pentru concurenţii lor din lumea întreagă, datorită creării economiilor de scară.

Fuziunea societăţilor comerciale este o modalitate juridică şi economică de regrupare şi concentrarea întreprinderilor. Spre deosebire de cesiune, fuziunea unei întreprinderi presupune efectuarea plăţii în titluri(nu în lichidităţi). Operaţia de fuziune nu este rezervată doar societăţilor comerciale ci şi societăţilor depersoane.6

Experienţa internaţională, îndeosebi cea din anii '70 şi anii '80 ai secolului XX, a evidenţiat o serie deavantaje ale acestei operaţii juridico-economice.

Primul avantaj se refera la posibilitatea de a finanţa o achiziţie cu eforturi mai mici decât finanţareaunei expansiuni interne. Pe de altă parte, o fuziune poate determina o mai bună rată de profit a investiţieiatunci când valoarea de piaţă a întreprinderii achiziţionate este semnificativ mai redusă decât costul deînlocuire. Un alt avantaj al fuziunii constă în aceea că rezultatele financiare ale noii entităţi sunt mai maridecât suma efectelor parţiale ale întreprinderilor existente autonom înainte de fuziune. Prin fuziune,societăţile comerciale urmăresc şi obţin reducerea riscurilor unei afaceri sezoniere sau cu o arie de piaţăredusă; în plus, societatea comercială rezultată din fuziune obţine de fiecare dată ceva în plus care lipseaînainte fiecăreia dintre cele fuzionate.

Fuziunea poate avea şi unele dezavantaje. Astfel, o fuziune poate decurge prost financiar datorităfaptului că avantajele previzionate nu se manifestă. De asemenea, pot apare fricţiuni între conducerileîntreprinderilor fuzionate; pot apare disensiuni între acţionarii minoritari şi cei majoritari; adesea, fuziunilepot intra sub incidenţa legilor antimonopol (antitrust).

În ultimii ani, în ţările vest-europene, fuziunile sunt chemate să răspundă unor noi cerinţe (exigenţe).Au apărut fuziuni pe bază de determinări concrete, cu ţinte directe, specifice uneia sau alteia dintre ţări,respectiv specifice ramurilor şi sectoarelor.7

Fuziunea-dezvoltare este efectuată din motive economice, juridice şi fiscale. Printr-o astfel defuziune se asigură consolidarea poziţiei şi întărirea capacităţii concurenţiale a întreprinderii noi reieşită dinaceastă operaţie.

Fuziunea-salvare este operaţiunea realizată din motive juridice sau financiare, aceasta fiind utilizatăpentru a redresa întreprinderile aflate în dificultate financiară.

Fuziunea realizată din motive sociale are ca scop evitarea şomajului sau favorizarea sectoareloreconomice aflate în criză.

Spre deosebire de alte forme de regrupare şi concentrare (cesiune, preluarea de participaţii), fuziunilesunt reglementate juridic într-o manieră specifică. Aceste particularităţi juridice se delimitează astfel: prinefectul extinctiv (încetarea persoanei juridice sau societăţilor ce se contopesc, fără să aibă loc lichidareaacestora); prin caracterul creator (operaţiunea dă naştere unei persoane juridice noi); prin caracterul translativ(se transmite patrimoniul, inclusiv contractele, societăţilor care dispar către societăţile beneficiare);

6 Mihai Ristea, Corina Cucu, Corina Lăzărescu: Contabilitatea întreprinderii. Voi. I, Ed. Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 987 Ileana Nişulescu: Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Ed. Info Medica, Bucureşti, 1999, p.164.

21

întinderea răspunderii persoanei juridice dobânditoare (aceasta va răspunde pentru toate: obligaţiilepersoanelor fuzionate).

Experienţa mondială atestă mai multe modalităţi practice de fuziune, fiecare dintre ele avândimplicaţii economice şi juridice specifice.

(a) Fuziunea propriu-zisă este actul prin care două sau mai multe societăţi hotărăsc unireapatrimoniului şi punerea în comun a activelor lor. Practic, operaţiunea se realizează când o societatecomercială este absorbită de o alta, proces cunoscut sub denumirea de fuziune prin absorbţie. Operaţiunea defuziune se realizează şi prin hotărârea a două sau mai multe societăţi de a se uni şi de a da naştere la unanouă, proces numit fuziune prin contopire.

(b) Sciziunea sau divizarea este operaţia prin care patrimoniul unei societăţi se divide în mai multefracţiuni, care sunt aportate unor societăţi noi. Un caz particular este fuziunea-sciziune, ce apare atunci cândo societate aportează patrimoniul său la mai multe societăţi existente sau participă cu acestea la constituireaunei societăţi noi.

(c) Aportul parţial de active este operaţiunea prin care o societate aportează la o altă societate oparte a patrimoniului său, în schimbul căruia va primi titluri emise de societatea beneficiară de aport.

Absorbţia, ca formă a fuziunii propriu-zise, este operaţia prin care o societate numită ”absorbantă”,primeşte, cu titlu de aport, întregul activ şi pasiv exigibil al uneia sau mai multor societăţi preexistente,numite ”absorbite”, aportul astfel efectuat fiind remunerat

prin acţiuni sau părţi sociale ale societăţii absorbante.În caz de fuziune, absorbţia este preferată contopirii deoarece: societăţile implicate de puteri economice diferite, existând premisa ca cele mari şi eficiente să le

absoarbă pe cele slabe; nu au loc întreruperi de activitate; până la înmatricularea noii societăţi se lucrează pe baza

vechilor reglementări juridice; această presupune avantaje fiscale apreciabile, atât în materie de impozite indirecte, cât şi ceea ce

priveşte dreptul de înregistrare.Între societatea absorbantă şi cea absorbită fie lipsesc legăturile financiare (societăţile fiind

independente una de alta), fie există asemenea legături de tipul participaţiilor.Capitalul unei întreprinderi, care la constituire reprezintă mărimea aporturilor -:în natură, în

numerar - se modifică pe parcursul existenţei întreprinderii, în special în sensul creşterii. Din punct devedere practic, există mai multe modalităţi de creştere a capitalului social, alegerea uneia sau alteia fiindfăcută în funcţie de obiectivul urmărit,

Astfel, societăţile ce au nevoie de resurse financiare noi, pentru creşterea capacităţilor de producţiesau lansarea de produse noi, pot recurge la creşterea de capital prin aport în natură sau numerar. Dacăsocietatea doreşte să distribuie acţiuni sau părţi sociale gratuite acţionarilor săi, ea poate decide creşterea decapital prin încorporarea rezervelor.

Plecând de la aceste considerente, creşterea capitalului social se poate realiza prin procedee diferiteşi anume:

prin aport în natură; aport în numerar; prin plata dividendelor în acţiuni; prin absorbţia totală sau în parte a unei alte societăţi.Aportul realizat pe calea fuziunii, are drept consecinţă creşterea capitalurilor proprii la societatea

absorbantă sau nouă.În anumite situaţii întreprinderile trec prin dificultăţi financiare, nefiind capabile să-şi achite la

scadenţă datoriile. De aceea, o pondere mai mare a datoriilor în structura capitalului conduce la oprobabilitate mai mare a dificultăţilor financiare. În asemenea situaţii întreprinderile, pentru a-şi puteacontinua activitatea, sunt nevoite să recurgă la creşterea capitalului pe seama împrumuturilor şi surseloratrase, punând fi distinse trei mari surse de finanţare a dezvoltării şi restructurării întreprinderilor:

autofinanţarea ca sporire a capitalurilor proprii interne şi ca efectuare a creşterii de capital socialprin încorporarea rezervelor;

apelul la capitaluri proprii extensive, respectiv creşteri de capital în numerar sau prin aport; recurgerea la credite pe termen lung, mediu sau scurt, realizată prin împrumuturi obligatare sau la

instituţii specializate de creditare.În funcţie de orizontul de timp, aceste modalităţi de finanţare se grupează în două categorii: pe

termen mediu şi lung şi pe termen scurt.Formele concrete de finanţare pe termen mediu şi lung sunt: constituirea capitalului social;

22

modificarea capitalului social; împrumuturile obligatare; creditele bancare; contractul de leasing; alte formede creditare.

Modalităţile de finanţare a dezvoltării întreprinderilor pe termen scurt sunt: creditele bancare;scontarea; factoringul; avansurile comerciale; finanţarea asociaţilor.8

Enumerarea de mai sus pune în evidenţă multitudinea de posibilităţi pe care le au întreprinderile(societăţile comerciale) de a-şi finanţa dezvoltarea şi restructurarea. Alegerea uneia sau alteia dintrevariantele posibile este de competenţa managementului strategic, alegere ce se face pe baza unei ampleanalize financiar-contabile. Criteriul fundamental ce stă la baza alegerii modalităţilor de finanţare adezvoltării întreprinderii îl reprezintă mărimea rentabilităţii şi perspectiva acesteia pe termen lung.

În afara modalităţilor arătate mai sus, se practică şi combinări de întreprinderi, prin care sedesemnează atât achiziţionarea unei societăţi de către o alta, cât şi situaţia rară a fuzionării în care cel careachiziţionează nu poate fi identificat.9

Combinarea de întreprinderi poate fi structurată într-o varietate de moduri care pot fi aplicate într-unfel sau altul din motive juridice, fiscale sau din alte motive. Ea poate presupune cumpărarea de către oîntreprindere a capitalului unei alte societăţi. Poate fi efectuată fie prin emiterea de acţiuni, fie prin transferulnumerarului, al echivalentului numerar sau a altor active. Tranzacţia poate avea loc între acţionariiîntreprinderilor ce se regrupează sau între o întreprindere şi acţionarii celeilalte întreprinderi.

În ansamblul combinărilor de întreprinderi un loc aparte ocupă uniunea de interese. În cadrul uniuniide interese, acţionarii celor două întreprinderi îşi reunesc controlul asupra ansamblului activelor nete şiactivităţii, cu scopul de a partaja riscurile şi beneficiile generate de entitatea rezultată, astfel încât nici unadin părţi nu poate fi identificată ca dobânditor.

Achiziţia ca formă de combinare de întreprinderi este evidenţiată prin folosirea metodei contabile decumpărare. Această metodă este potrivită deoarece o achiziţie înseamnă practic o tranzacţie în care activelesunt transferate, datoriile sunt asumate, sau este emis un capital în schimbul controlului asupra activelor neteşi ale exploatărilor altei întreprinderi.

În România, au fost adoptate reglementări speciale privitoare la fuziunea societăţilor comerciale. Sefac precizări cu privire la: aspectele fiscale ale fuziunii; proiectul de fuziune ca singurul document cu valoarejuridică pentru constatarea operaţiei; paritatea şi evaluarea aporturilor respectiv la metodele de determinare aacestora; tehnicile contabile de înregistrare a operaţiei de fuziune etc.

Concluzii:

Acest capitol, referitor la contextul economic românesc în perioada de tranzitie, evidenţiazădificultăţile cu care se confruntă economia românească postdecembristă precum şi principalele modalităţide restructurare şi dezvoltare a societăţilor comerciale. Parcurgerea cu succes a unei strategii dedezvoltare - restructurare este condiţionată de capacitatea întreprinderii de a se organiza eficient atât înplan intern cât şi extern. Astfel ea poate acţiona împreună cu alte întreprinderi determinând o sporire adimensiunilor prin următoarele căi: concentrare, inovaţie, fuziune sau achiziţie. O altă modalitate decreştere a capitalului social se poate realiza prin autofinanţare, apelul la capitaluri proprii extensive saurecurgerea la credite pe termen lung.

Cuvinte cheie:- Concentrare, fuziune, inovaţie, achiziţie, uniune de interese

Întrebări de control:1. Care sunt modalităţile de dezvoltare a unei întreprinderi?2. De câte feluri poate fi strategia de concentrare?3. Care sunt dezavantajele fuziunii?4. Care sunt principalele modalităţi practice de fuziune?5. Enumeraţi principalele surse de finanţare a dezvoltării şi restructurării întreprinderilor?6. Explicaţi conceptul uniunii de interese.

8 Ileana Nişulescu: Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii. Ed. Info Medica, Bucureşti, 1999, p. 209 Standardele Internaţionale de Contabilitate 22, 2002, / IASC, p. 534.

23

CAPITOLUL 4. FORME MODERNE DE ORGANIZARE A FIRMELOR

ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

Rezumat:În acest capitol vor fi prezentate modalităţile de creştere a întreprinderii, precum şi modalităţile de

asociere întâlnite atât în ţara noastră, cât şi în ţările dezvoltate. Astfel, argumentele ce justifică necesitateaformării de asocieri sunt: costul tranzacţiei, relaţia de proprietate şi strategiile manageriale.

Creşterea gradului de internaţionalizare a activităţii firmelor, modificările frecvente ale cerinţelorpieţei interne şi, în special, externe, mutaţiile frecvente în tehnologiile de fabricaţie, realizarea unorrestructurări ample ale sistemului productiv al industriei (vânzarea-cumpărarea de acţiuni, cedarea saupreluarea unor firme filiale, efectuarea de achiziţii, fuziuni sau scindări), toate acestea sunt consecinţe aleunor strategii manageriale, deşi apar doar efecte ale mişcării capitalului, adică preluarea sau cedarea deacţiuni. În condiţiile economiei moderne se amplifică rolul şi importanţa strategiei manageriale înînfiinţarea şi dezvoltarea grupurilor de întreprinderi, precum şi în stabilirea configuraţiilor lor înconformitate cu cerinţele noi ale mediului exterior.

4.1. Modalităţi de creştere a întreprinderii

Creşterea întreprinderilor este un proces dinamic de dezvoltarea a firmei, ce constă în sporireadimensiunilor acesteia. Acest proces poate fi continuu, dar, adesea, şi discontinuu manifestat prin existenţa unorsalturi dimensionale în dezvoltarea firmei. Creşterea poate fi: internă sau externă.

Creşterea internă este modalitatea clasică principală de creştere a întreprinderii şi constă în creareaîn cadrul firmei a unor noi capacităţi. Aceasta se concretizează prin adăugarea de noi mijloace de producţie,de cercetare sau de distribuţie ca urmare a alocării unor resurse proprii ale întreprinderii (financiare, umane,tehnice).

Creşterea externă se evidenţiază prin achiziţia unor active existente (materiale, nemateriale saufinanciare). Creşterea externă implică modificări în relaţiile întreprinderii cu alte firme, în sensul cădezvoltarea unora antrenează dispariţia altora.

Modalităţile juridice de creştere externă sunt: luarea de participaţii; fuziunea, cu crearea de noi societăţi; absorbţia; aportul parţial de active cu diminuarea unei societăţi şi creşterea alteia; micşorarea ambelor societăţi şi crearea unei filiale comune.Creşterea firmelor are ca efect reducerea numărului de participanţi pe piaţă şi determină constituirea

grupurilor care le domină.

4.2. Modalităţi de asociere a întreprinderilor întâlnite în ţările dezvoltate

Argumentele care justifică necesitatea formării asociaţiilor sau grupurilor de întreprinderi sunt: costul tranzacţiilor sau costul funcţionării pieţei relaţia de proprietate strategiile manageriale de constituire sau dezvoltare a grupurilor de întreprinderiAnaliza relaţiilor dintre întreprinderi şi a funcţionării pieţei demonstrează că există un cost al

funcţionării pieţei (costul tranzacţiilor) legat de obţinerea informaţiilor (cu privire la preţuri, clienţi şicerinţele acestora, concurenţi şi intenţiile lor etc.), perfectarea contractelor (caz în care se poate vorbi de uncost al contractului, determinat de cheltuielile pentru negocieri şi încheierea acestuia) şi ca urmarea agradului de incertitudine a pieţei (pe termen lung, contractele nu pot asigura soluţii certe şi satisfăcătoarepentru derularea afacerilor).

Din aceste motive, firma este obligată să opteze pentru asociere ca internalizare a tranzacţiilor,pentru a elimina costurile pieţei şi a spori gradul de siguranţă, în condiţiile unui mediu extern foarteschimbător.

Prin internalizare se înţelege eliminarea relaţiilor contractuale cu alte firme prin includerea lor încadrul unui grup sau a unei singure întreprinderi.

24

Asocierea sau gruparea întreprinderilor se justifică şi pe baza relaţiilor de proprietate, în sensul căfirma nucleu reuneşte sub controlul său mai multe întreprinderi (filiale) pe baza deţinerii unilaterale deacţiuni ale acestora, în proporţii diferite, dar cel puţin pachetul minim de control.

Aceasta face ca întreprinderile filiale să se afle în relaţii de subordonare faţă de firma nucleu(mamă), asocierea având ca obiectiv maximizarea controlului acesteia asupra anumitor domenii de activitate.

Strategiile manageriale, ca expresie a obiectivelor şi structurii de conducere, constituie şi ele unfactor care determină necesitatea asocierii întreprinderilor. Din această perspectivă, se consideră că grupurilenu reprezintă o formă organizatorică intermediară între piaţă şi întreprinderi, ci o entitate distinctă şi de maridimensiuni, ce întruneşte la alt nivel elementele caracteristice ale organizării întreprinderii.

Creşterea gradului de internaţionalizare a activităţii firmelor, modificările frecvente ale cerinţelorpieţei interne şi, în special, externe, mutaţiile frecvente în tehnologiile de fabricaţie, realizarea unorrestructurări ample ale sistemului productiv al industriei (vânzarea-cumpărarea de acţiuni, cedarea saupreluarea unor firme filiale, efectuarea de achiziţii, fuziuni sau scindări), toate acestea sunt consecinţe aleunor strategii manageriale, deşi apar doar efecte ale mişcării capitalului, adică preluarea sau cedarea deacţiuni. În condiţiile economiei moderne se amplifică rolul şi importanţa strategiei manageriale în înfiinţareaşi dezvoltarea grupurilor de întreprinderi, precum şi în stabilirea configuraţiilor lor în conformitate cucerinţele noi ale mediului exterior.

Se trece astfel, de la rolul preponderent deţinut iniţial de relaţiile financiare în constituireagrupurilor, la rolul hotărâtor al relaţiilor manageriale în adoptarea unor forme moderne de structuriorganizatorice de conducere şi operaţionale.

Funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile proprii, se întâlnesc mai multe tipuri de asocierea întreprinderilor: cartelul, concernul, trustul, holdingul, grupul de întreprinderi.

4.2.1. CartelulAceastă formă de asociere sau de structură societară reprezintă o înţelegere liber consimţită între mai

multe întreprinderi care fac parte din aceeaşi ramură de activitate în vederea realizării unui obiectiv comun. Pentrua participa la realizarea acestui obiectiv, întreprinderile din cadrul cartelului îşi limitează independenţa lordecizională, deşi îşi conservă personalitatea juridică. Din punct de vedere juridic, cartelul nu reprezintă o nouăîntreprindere, ci o asociere (grupare) de întreprinderi pe o durată mai mare de timp, urmărindu-se eliminareaconcurenţei dintre ele şi obţinerea în comun a unei poziţii dominante pe piaţa de desfacere a produselor. Aceastălatură este de natură să imprime întreprinderilor asociate o tendinţă de monopol. Cartelurile se înfiinţează pe bazaunor convenţii de asociere.

În practică s-au constatat două tipuri de cartel: cartelul simplu şi cartelul perfecţionat.Cartelul simplu se înfiinţează pentru îndeplinirea în comun a unuia din următoarele obiective: stabilirea preţurilor de cumpărare, de vânzare, sau a altor condiţii privind desfăşurarea

tranzacţiilor; stabilirea unor limite în ceea ce priveşte volumul producţiei şi controlul acesteia; controlul pieţelor de desfacere; stimularea şi promovarea dezvoltării tehnice şi a investiţiilor; repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare; impunerea partenerilor comerciali a unor condiţii diferenţiate cu privire la preţ şi la accesul la

anumite facilităţi; condiţionarea încheierii contractelor de livrare, de acceptarea de către partenerii comerciali a

unor condiţii suplimentarea ce nu au nici o legătură cu obiectul contractelor ce se perfectează.Cartelul perfecţionat este o asociere care presupune şi existenţa unui organism central distinct (în

cele mai multe cazuri o societate pe acţiuni), ce exercită în folosul întreprinderilor membre o serie deatribuţii, cum sunt: repartizarea comenzilor clienţilor, repartizarea beneficiilor la sfârşitul anului întremembrii cartelului, efectuarea vânzărilor etc.

Cartelurile reprezintă o necesitate a producţiei moderne, deoarece ele contribuie la micşorareariscurilor producătorilor şi la eliminarea apariţiei unor dezechilibre între producţie şi consum. Cu toate acestea,nu trebuie subestimat faptul că ele pot determina o creştere a nivelului preţurilor şi eliminarea totală aconcurenţei. Din aceste motive, în majoritatea statelor, prin legislaţia adoptată, se interzic anumite forme deconstituire a cartelurilor sau se limitează câmpul lor de acţiune.

4.2.2. ConcernulConcernul este o formă de asociere creată de legislaţia germană, reprezentând un model reuşit al

conceptului de grup industrial. Potrivit legislaţiei germane un concern este alcătuit din întreprinderi dominante

25

şi întreprinderi dominate, reunite sub o direcţie unică. Ca urmare, concernul constituie un grup de întreprinderi,administrate de o direcţie unică ce aparţine de întreprinderea dominantă.

Se consideră întreprindere dominantă acea firmă din concern care deţine participaţii majoritare încapitalul întreprinderilor dominate şi exercită asupra lor controlul din partea ei.

Întreprinderea subordonată (dominată) este independentă din punct de vedere juridic, dar ale căreiacţiuni sau părţi sociale aparţin în majoritate altei întreprinderi. Întreprinderea este dependentă, dar juridicindependentă, în cazul în care se află sub stăpânirea unei alte întreprinderi, numită dominantă, ce o poateinfluenţa în mod direct sau indirect.

Relaţia de dominaţie se naşte dintr-un contract încheiat de societatea dominantă şi cea dominată, pebaza unei clauze precise în acest sens. În conformitate cu o asemenea clauză, întreprinderea dominantă esteîmputernicită să dea directive societăţii dominate şi să acţioneze pentru manifestarea interesului de grup. Înabsenţa unui asemenea contract societatea dominantă nu poate impune celei dominate acţiuni care să fiecontrare intereselor ei, producându-i pierderi.

4.2.3. TrustulTrustul constituie o formă de asociere a întreprinderilor creată de legislaţia din dreptul englez şi

american, desemnând un patrimoniu independent afectat unui interes. Numărul de fondatori şi de beneficiariai trustului nu are limite. O definiţie mai precisă arată că trustul este o societate nou creată, privată saupublică, constituită prin fuzionarea mai multor întreprinderi, după dizolvarea acestora şi pierdereapersonalităţii lor juridice.

Legislaţia din ţările dezvoltate permite organizarea firmelor sub formă de trust în domenii foartediverse şi în special pentru organizarea intereselor şi a grupurilor în colectivităţile existente (de exemplu,organizarea acţionarilor majoritari într-un grup distinct).

Asocierea unor întreprinderi într-un trust are scopul de a crea o societate puternică, ce înglobează sub oconducere unitară mai multe firme, anterior independente, iar acţionarii acestora devin în mod automat acţionariitrustului care a luat fiinţă. În practica curentă, denumirea de trust este folosită pentru a desemna marileîntreprinderi ce exercită o influenţă preponderentă în anumite domenii de activitate, indiferent de modul cumacestea au luat fiinţă (prin fuziune sau creştere internă).

Datorită faptului că trustul tinde să dobândească o putere singulară, el a fost asociat cu ideea de monopol.Sub acest aspect, trustul desemnează grupul de persoane fizice sau juridice ce dispune de o putere dominantă,asigurându-i astfel o poziţie de monopol. Ca urmare a faptului că ideea de monopol este opusă concurenţei libereşi loiale, încurajată şi protejată de legislaţia şi doctrina contemporană, în unele ţări s-au elaborat legi antitrust (aşacum este cazul SUA, de exemplu), dar grupările societare nu sunt interzise deoarece ele nu se formeazăîntotdeauna după un interes de monopol.

4.2.4. HoldingulHoldingul este cea mai mare celulă organizatorică cunoscută în prezent în economia liberală de

piaţă. Termenul a început să fie tot mai frecvent utilizat atât de oamenii de afaceri, politicieni, economişti,cât şi de mediile de informare.

Dicţionarele dau următoarea informaţie: societate monopolistă care deţine o cantitate suficientă dinacţiunile altei societăţi, astfel încât poate exercita controlul asupra ei. Rezultă deci că holdingul este o formăparticulară de societate dominantă.

O altă definiţie este următoarea: "holdingul reprezintă acea societate sau persoană fizică care deţinesub formă de participaţie majoritatea acţiunilor sau părţile sociale ale uneia sau mai multor societăţi sau carecontrolează compoziţia consiliului de administraţie a altor societăţi.

Spre deosebire de grup, societatea holding are o vocaţie financiară, adică ea administreazăparticipaţii (majoritare sau minoritare) în alte întreprinderi. Holdingul urmăreşte o strategie coerentă devalorificare a investiţiilor sale de capital (deci o strategie financiară).

Din aceste motive considerăm că mai aproape de realitate este următoarea definiţie: "ho ldingulreprezintă o societate de portofoliu, privată sau publică, având ca obiectiv principal obţinerea unei părţi, deregulă cât mai însemnate, din acţiunile altor societăţi (întreprinderi), care produc sau vând mărfuri, învederea asigurării controlului asupra acestora."

Portofoliul reprezintă ansamblul titlurilor financiare de tipuri diferite (acţiuni, obligaţiuni etc.)achiziţionate de un investitor în scopul reducerii riscului plasamentului total şi optimizării câştigului total.

Un holding are calitatea de „participant” dacă obţine 10-50% din acţiunile altor societăţi, iar acesteadin urmă devin "filiale" numai în cazul în care holdingul posedă peste 50% din acţiunile lor.

Se pune problema dacă există vreo diferenţă între un holding şi o societate-mamă clasică.

26

Holdingul este o societate-mamă (nucleu), dar nu orice societate-mamă este un holding. Holdingulprovine de la verbul englezesc „to hold” (a deţine), ceea ce înseamnă că holdingul are ca funcţie unicădeţinerea de titluri (acţiuni) ale altor societăţi. Aceasta înseamnă că holdingul este o societate de portofoliu,care nu exercită activităţi de exploatare.

Alături de cartel (cea mai veche formă de asociere între întreprinderi), holdingul se afirmă în prezent cauna din formele de cooperare în curs de consolidare în ţările dezvoltate cu economie de piaţă.

Gradul de participare cu capital la activul întreprinderilor, nivelul de integrare a unităţilor în holding,elaborarea strategiilor comune referitoare la producţie, tehnologie, pieţe etc. sunt delimitate prin documentulde constituire.

În activitatea practică holdingul îndeplineşte două funcţiuni principale:a) asigurarea majorităţii voturilor în adunările generale ale acţionarilor şi în consiliile de

administraţie al societăţilor la care deţine acţiuni;b) multiplicarea capitalului plecând de la un volum redus de mijloace financiare.Realizarea primei funcţiuni va face ca holdingul să aibă un rol hotărâtor în controlul desfăşurării

activităţii întreprinderilor dominate. Astfel, pentru a asigura o coeziune ridicată în procesul de conducere şicoordonare unitară a activităţii mai multor societăţi comerciale pe acţiuni, acţionarii unora dintre acestea sepot constitui într-un holding, devenind astfel acţionarul principal al altor societăţi comerciale componente.

4.2.5. Grupurile de întreprinderiCreşterea firmelor are ca efect regruparea întreprinderilor sub conducerea unor societăţi-mamă

(nucleu). La ora actuală, toate sectoarele economice din ţările dezvoltate sunt afectate de fenomenul deconcentrare, care îmbracă în acelaşi timp un aspect naţional, cât şi unul internaţional.

Grupurile nu admit o definiţie juridică strictă, ci definiţii contabile şi fiscale. Totuşi, după definiţiacea mai larg acceptată, un grup reprezintă un ansamblu de întreprinderi în care principalele decizii şiorientări sunt (sau pot fi) coordonate de un acelaşi centru de decizii.

Pentru a putea justifica existenţa unui grup sunt necesare două operaţii: identificarea unui centru de decizie, adică a întreprinderii-mamă (nucleu); determinarea configuraţiei grupului alcătuit din ansamblul societăţilor controlate de societatea-

mamă.În general, se consideră că grupul se formează în domeniul industrial şi cel comercial, ca urmare a

operaţiunilor de concentrare tehnică şi economică, operaţii care afectează dimensiunea, compoziţia şigestiunea capitalului productiv. Sub acest aspect, concentrarea producţiei în siderurgie sau în construcţiilenavale confirmă această afirmaţie.

Grupul industrial constituie un concept pus la punct de economiştii şi juriştii europeni, în special ceifrancezi şi italieni, şi nu are la bază ideea de monopol, ci aceea de productivitate şi competitivitate.

Scopul constituirii grupurilor industriale nu este, deci, dobândirea unei poziţii de monopol, cirealizarea unei productivităţi maxime, de natură a stimula concurenţa şi nu de a o elimina. Deşi princoncepţia sa, grupul industrial este opus trustului, ca şi acesta el are în fruntea sa o întreprindere dominantă,ce exercită controlul său asupra celorlalte firme. Ca urmare, relaţia caracteristică din cadrul grupuluiindustrial este dominaţia unei structuri asupra altora, astfel încât sub acest aspect, grupul industrial estesimilar cu grupul societar. Totuşi, în ceea ce priveşte sursele dominaţiei şi natura structurilor componente alegrupurilor, se înregistrează deosebiri faţă de grupul societar. Din acest punct de vedere, grupul industrial esteun concept mai larg decât acela de grup societar, întrucât, pe de o parte, grupurile industriale se pot constituinu numai din participaţii de capital sau uniuni personale, ci şi din diferite tipuri de convenţii, iar, pe de altăparte, componentele grupului nu sunt numai structuri societare, ci şi alte tipuri de firme. Putem afirma însăcă orice grup societar este şi un grup industrial, dacă are şi activităţi industriale în profilul său. Concernulprezentat anterior, este o structură care se încadrează în grupul industrial.

Grupul de interese economice (GIE) reprezintă o invenţie a legislaţiei franceze, ce a fost însuşită şide legislaţia germană, belgiană, şi, în general, de ţările din Uniunea Europeană. Aşa cum s-a precizat, el dăposibilitatea membrilor să desfăşoare acţiuni comune şi să înfrunte concurenţa, cu respectarea independenţeifiecăruia.

Din punct de vedere organizatoric şi funcţional, GIE este mai simplu ca o societate, având însă oeficienţă mai mare decât o asociaţie. Se înfiinţează pe baze contractuale, de către agenţi economicipreexistenţi (persoane fizice sau juridice, uneori chiar unităţi de stat, fără a fi în mod obligatoriu de naturăsocietară sau comercială). Prin actul de constituire se precizează:

denumirea grupului; elemente de identificare;

27

durata; obiectul şi sediul social; modul de funcţionare şi încetare a activităţii; drepturile şi obligaţiile părţilor.Are personalitate juridică şi este supus obligaţiei înmatriculării. La constituire aportul nu este

obligatoriu, reprezentând un element secundar. Pentru realizarea obiectului de activitate se asigură mijloaceleeconomice necesare prin contribuţia părţilor. Obiectul de activitate îmbracă forme foarte variate: asigurareaunor servicii comune (vânzări, achiziţii, întreţinere, publicitate), organizarea şi executarea unor proiecte decercetări ştiinţifice de amploare în industrie, comerţ, transporturi etc. Scopul unui GIE este asigurarea unorservicii întreprinderilor reunite şi nu obţinerea de profit (beneficii). În cazul în care din activitatea grupuluirezultă beneficii, atunci acestea se împart pe măsură ce se obţin.

Părţile constitutive ale grupului sunt obligate unele faţă de altele să respecte clauzele contractuale,iar dacă o parte a produs daune este obligată să le plătească. În raport cu terţii, părţile răspund nemijlocit şisolidar.

Grupul în participaţie sau societatea în participaţie reprezintă unul din cele mai vechi forme degrupuri, prezent în diferite sisteme de drept, a cărui constituire are loc prin asocierea, pe baze contractuale, aunor comercianţi persoane fizice sau juridice. Un asemenea grup nu are personalitate juridică şi nu areobligaţia să se înmatriculeze. Datorită acestui fapt, existenţa sa produce efecte numai între părţi. Unasemenea grup prezintă următoarele trăsături:

caracterul voluntar şi consimţământul liber ce se consemnează printr-un document; reunirea în vederea obţinerii şi împărţirii beneficiilor, nu dispune de patrimoniu propriu, mijloacele economice necesare asigurându-se prin contribuţia

părţilor.Administrarea, conducerea, controlul şi funcţionarea acestui grup, precum şi drepturile şi obligaţiile

părţilor sunt asemănătoare cu activităţile similare din cadrul societăţilor în nume colectiv.

Concluzii:Pe parcursul acestui capitol au fost prezentate principalele modalităţi de asociere întâlnite atât în

ţara noastră, cât şi în ţările dezvoltate, acestea fiind: cartelul (simplu şi perfecţionat); concernul (creat delegislaţia germană); trustul (creat de dreptul englez şi american); holdingul (cea mai mare celulăorganizatorică din economia de piaţă) şi grupurile de întreprinderi reprezentate prin grupul industrial,grupul comercial, grupul de interese economice şi grupul de participaţie.

Cuvinte cheie:– creştere internă, externă; internalizare; cartel; concern; trust; holding; grup de întreprinderi.

Întrebări de control:1. Care sunt modalităţile de creştere a întreprinderii?2. Ce se înţelege prin internalizare?3. Ce este cartelul?4. Care sunt obiectivele urmărite de cartelul simplu?5. Ce este cartelul perfecţionat?6. Unde a apărut pentru prima dată concernul şi care este componenţa acestuia?7. Ce este o întreprindere dominată în cadrul unui concern?8. Ce este trustul?9. Care sunt definiţiile date holdingului?10. Ce reprezintă portofoliul?11. Ce reprezintă un grup de întreprinderi?12. Care este scopul constituirii unui grup de întreprinderi?13. Ce este grupul de interese economice?14. Ce reprezintă societatea în participaţie?15. Care sunt trăsăturile grupului în participaţie?

28

CAPITOLUL 5. PROCESUL DE CREARE A UNEI NOI ÎNTREPRINDERIÎN CONDIŢIILE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

Rezumat:O caracteristică definitorie a economiei libere de piaţă o constituie procesul dinamic de creare a noi

întreprinderi şi preocuparea conducerii acestora de a le asigura acestora menţinerea pe piaţă, în condiţiileexistenţei unei puternice competiţii, şi de a urmări, ori de câte ori este posibil, dezvoltarea acestora.

Crearea unei întreprinderi viabile presupune existenţa unui ansamblu de condiţii care trebuieîndeplinite atât în ceea ce priveşte antreprenorul sau managerul, cât şi demersurile necesare pentru punereaîn funcţiune a întreprinderii şi, ceea ce este foarte important, pentru asigurarea funcţionării acesteia înviitor, în condiţii de rentabilitate.

5.1. Stabilirea obiectivului activităţii noii întreprinderi

Crearea unei noi întreprinderi reprezintă un act de curaj din partea viitorului antreprenor saumanager care trebuie să depună toată capacitatea şi energia sa şi să folosească mijloacele de care dispunesau pe care le poate atrage (împrumut sau prin atragerea unui anumit număr de asociaţi) pentrutranspunerea în viaţă a proiectului.

Pentru a putea pune în funcţiune o întreprindere, un viitor antreprenor trebuie sa aibă dorinţa de a ocrea, să aibă o idee bine conturată cu privire la obiectul de activitate al întreprinderii şi să dispună, cel puţinîn faza incipientă, de un minim de mijloace materiale.

Conturarea ideii de pornire în elaborarea proiectului de creare a unei noi întreprinderi este foarteimportantă. Pot constitui puncte de plecare în îndeplinirea ideii de creare a unei noi întreprindericonstatările privind faptul că anumite nevoi ale populaţiei în produse, lucrări sau servicii nu sunt satisfăcutesau sunt satisfăcute în mod incomplet.

O dată precizată ideea cu privire la obiectul constituirii noii întreprinderi trebuie întocmit un plande fezabilitate sau un studiu tehnico-economic prin care să se definească elementele necesare adoptăriideciziei de constituire, cu o bună fundamentare sub raport tehnico-economic. Într-un astfel de studiu trebuiesă se definească ca elemente principale produsul, lucrarea sau serviciile care urmează a fi executate, piaţade desfacere, modul de cuplare produs-piaţă, obiectivele comerciale, mijloacele materiale şi resurseleumane necesare, forma juridică de constituire a unei întreprinderi şi analiza sub raport financiar, aoportunităţii creării întreprinderii.

5.2. Elementele studiului preliminar privind fundamentarea creării unei noi firme

Punctul de plecare în elaborarea studiului tehnic-economic îl constituie definirea produsului sau aproduselor, a lucrărilor şi a serviciilor care urmează a fi executate de viitoarea întreprindere. Trebuieanalizate calităţile sau funcţiunile care urmează să fie îndeplinite de noul produs, în comparaţie cu produsele,lucrările sau serviciile similare existente pe piaţă, elementele de noutate pe care le aduc acestea,caracteristicile tehnico-economice.

Apoi trebuie să se definească piaţa. Precizarea pieţei şi a cuplului produs-piaţă necesită efectuareaunei analize prin care să se poată determina cererea pe piaţă a acestor produse, lucrări sau servicii pe tipuride clienţi posibili, să se poată evalua volumul şi evoluţia probabilă a cererii acestora şi să se cunoascăposibilii concurenţi direcţi şi indirecţi.

Analiza cuplului produs-piaţă trebuie să ofere managerului datele necesare pentru a se putea face oevaluare, ca volum şi valoare a posibilităţilor de absorbţie de către piaţa vizată, de a putea preciza circuitelede distribuire a produselor, lucrărilor sau serviciilor şi a punctelor posibile de vânzare, de a constata dacăacestea satisfac cerinţele clientelei vizate şi estimate sau dacă este nevoie să se aducă anumite corecturi,modificări sau adaptări acestora.

Managerul este necesar să precizeze încă de la început obiectivele comerciale pe care şi le propunesă le realizeze. Este necesar să estimeze cifra de afaceri minimă pe care urmează să o realizeze, să precizezesegmentele de piaţă pe care urmează a se desface sau valorifica produsele, lucrările sau serviciile, canalele dedistribuţie, forţa de vânzare, punctele de distribuţie, modul de acordare a asistenţei clienţilor după cumpăraresau contractare.

29

Fixarea obiectivelor comerciale presupune acordarea unei anumite denumiri produselor ce urmează afi vândute, asigurarea unei publicităţi corespunzătoare prin alegerea celor mai potrivite canale şi mijloace decomunicare şi informare a publicului larg.

Încă de la început trebuie stabilite mijloacele de producţie şi resursele umane necesare. În cadrulpărţilor speciale ale studiului tehnico-economic trebuie să se determine terenurile, clădirile, utilajele,materialele, mijloacele de transport şi celelalte mijloace materiale, precum şi resursele umane care urmează afi utilizate ca număr, structură, calificare, cu precizarea salariilor ce urmează a fi acordate.

5.3. Evaluarea viabilităţii şi a profitabilităţii creării unei noi întreprinderi

Un manager se lansează în proiectul de creare a unei noi întreprinderi urmărind realizarea unui anumitprofit ca urmare a investiţiei de inteligenţă, timp, efort, mijloace materiale şi financiare investite.

Pentru a putea demara acţiunea de creare a unei noi întreprinderi se impune efectuarea unei analizefinanciare profunde, din care să rezulte viabilitatea şi profitabilitatea afacerii.

Analiza financiară va trebui să evidenţieze cât va costa punerea în funcţiune a întreprinderii, caresunt fondurile disponibile şi cele care pot fi atrase, modul de folosire a acestora, care va fi profitul estimat ase obţine în primii ani de la punerea în funcţiune şi pragul de rentabilitate, ce active, pasive şi capital propriuurmează a fi implicate etc.

Răspunsurile la aceste întrebări rezultă din întocmirea unui bilanţ de pornire, a unor studii derentabilitate, efectuarea unor estimări privind vânzările lunare pentru primul an şi vânzările anuale pentruanii următori, întocmirea situaţiei prevăzute a profiturilor şi pierderilor, lunar, pentru primul an şi anual,pentru anii 2-5, precum şi a situaţiei prevăzute a fluxului de numerar, lunar, pentru primul an de activitate,

Bilanţul denumit „de plecare” serveşte la stabilirea unui echilibru între nevoi şi resurse. În partea deactiv se evidenţiază nevoile pentru început ale întreprinderii, iar în partea de pasiv se vor evidenţia resurseledisponibile pentru a face faţă nevoilor.

Comparând sursele prevăzute la activ (nevoile) cu cele prevăzute la pasiv (resursele) este posibil caresursele să nu poată acoperi nevoile, caz în care trebuie găsite modalităţi de echilibrare.

Analiza financiară preliminară presupune şi efectuarea unui calcul prealabil pe luni, în cadrulprimului an, privind cheltuielile cumulate şi reţelele (sumele încasate), pentru a putea avea o imagine cuprivire la diferenţa care există, pe luni, între cheltuieli şi încasări, în vederea apropierii cât mai rapide avolumului cheltuielilor de mărimea încasărilor, pentru a acoperi din încasări cheltuielile şi a obţine apoi unprofit acceptabil.

Analiza financiară necesită şi efectuarea unui studiu de rentabilitate prin întocmirea unui cont derezultate previzibile şi stabilirea gradului de rentabilitate.

Contul previzional de rezultate trebuie să prevadă, la partea de debit, cheltuielile ce urmează a fifăcute, iar la partea de credit veniturile ce vor fi obţinute pe perioada considerată.

O întreprindere este viabilă atunci când ea obţine un profit, încasările depăşind cheltuielile. Pentru aaprecia dacă întreprinderea este rentabilă trebuie calculat, sub formă procentuală, gradul de rentabilitate,folosind următoarea relaţie de calcul:

ar

i

RG 100

C

în care: Gr - gradul de rentabilitate;Ra - rezultatul afacerii;Ci - capitaluri investite.O întreprindere este rentabilă dacă gradul de rentabilitate obţinut în procente este mai mare decât un

anumit nivel al ratei dobânzii, practicat pe piaţa financiară. În caz contrar managerul va putea valorificacapitalul pe care îl deţine prin depunerea lui la bancă.

5.4. Alegerea formei juridice

În România, potrivit legislaţiei existente, pot fi adoptate diferite forme juridice pentru o viitoareîntreprindere, fiecare având însă caracteristici proprii, precum şi avantaje şi dezavantaje.

Forma cea mai simplă de constituire este a creării unei întreprinderi cu activităţi individuale sau aunei asociaţii familiale. Reglementată prin Decretul-lege nr. 54/1990, această formă nu cere un capital iniţial,necesită formalităţi simple de autorizare şi prezintă o serie de avantaje fiscale.

Legea nr. 31/1990 împarte societăţile comerciale în cinci categorii, şi anume;

30

societatea în nume colectiv (SNC) - obligaţiile sociale sunt garantate cu întreg patrimoniul social,fiind o răspundere limitată şi solidară a tuturor asociaţilor;

societatea în comandită simplă (SCS) - o formă de asociere între investitori (comanditari) a cărorrăspundere este limitată la aportul social şi comanditaţi, care răspund împreună, nelimitat însă, cu averea lor;

societatea în comandită pe acţiuni (SCA) - o asociere între comanditari a căror răspundere selimitează la plata acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solidar şi nelimitat cu averea lor;

societatea pe acţiuni (SA) - obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, diferiţiiacţionari fiind obligaţi numai la plata acţiunilor;

societatea cu răspundere limitată (SRL) - răspunderea asociaţilor se reduce la plata părţilorsociale: este cea mai răspândită formă de societate în România.

Alegerea formei juridice depinde de modul cum este concepută noua întreprindere. Dacă se doreştecrearea unei întreprinderi care să dispună de mijloace materiale şi financiare mari, se recomandă crearea uneisocietăţi pe acţiuni, iar în cazul punerii în funcţiune a unor întreprinderi mici şi mijlocii se poate utiliza, înmod diferenţiat, în raport cu mijloacele disponibile, una din celelalte forme.

5.5. Formalităţile şi lucrările de executat pentru constituirea efectivă a întreprinderii

Sub raport juridic, pentru o nouă întreprindere se încheie un contract de societate, se elaborează unstatut, se alege un nume pentru întreprindere, se face înmatricularea în registrul comerţului şi publicarea înMonitorul Oficial.

Statutul defineşte noua întreprindere şi precizează modul ei de organizare şi funcţionare.Pentru a evita adoptarea unui nume care a fost dat înainte altei întreprinderi se procedează la

verificarea acceptabilităţii numelui ales, contra unei taxe, la Oficiul local al Registrului Comerţului, ca şiverificarea acceptabilităţii mărcii de comerţ.

Pentru autorizarea întreprinderii se vor depune la judecătoria teritorială documentele necesare; dupăverificarea documentelor judecătorul fixează un termen de judecată în interval de două săptămâni, înmânândsolicitantului o cerere de avizare către Camera teritorială de Comerţ şi Industrie care, la rândul ei, emite avizulconsultativ de utilitate până la termenul de judecată prevăzut.

Pentru autorizarea la judecătoria teritorială dosarul trebuie să conţină: cererea de constituire; contractul de societate şi statutul; certificatul de depunere a capitalului iniţial; dovada dreptului de folosinţă pentru sediu; titlul de proprietate; contractul de închiriere sau acordul proprietarului; acordul autentificat al eventualilor coproprietari sau colocatari.Judecarea pe baza dosarului complet se face în şedinţă publică, redactarea sentinţei făcându-se în

termen de 1-10 zile de la pronunţare, sentinţa devenind definitivă după 15 zile.Documentele autentificate, contractul de societate, statutul şi sentinţa definitivă se publică în

Monitorul Oficial. Apoi se obţine înmatricularea în Registrul Comerţului, iar pe baza certificatului deînmatriculare, la 15 zile după înmatriculare, se poate face înregistrarea fiscală la Direcţia Generală aFinanţelor Publice din cadrul Primăriei, unde se pune o ştampilă pe certificatul de înmatriculare şi la organulfiscal teritorial, unde se completează o declaraţie de înregistrare şi se atribuie codul fiscal.

O dată întocmite aceste formalităţi, se poate deschide contul bancar, prin deblocarea capitalului social, seprocură ştampilele, documentele financiar-contabile şi se deschid registrele contabile.

Buna funcţionare a viitoarei întreprinderi presupune şi o bună organizare internă, prin care să sestabileşte: funcţiunea tehnică, funcţiunea comercială şi funcţiunea administrativă, cu precizarea posturilornecesare, a atribuţiilor de executat, a responsabilităţilor etc.

5.6. Asigurarea viabilităţii şi rentabilităţii întreprinderii pe baza unei strategii economice concretizate înplanuri adecvate

Pentru stabilirea unor obiective realiste, este necesar ca, în cadrul strategiei adoptate, să se facă oanaliză a situaţiei existente a întreprinderii, sub raport tehnic, comercial, financiar şi uman.

Prin analiza diagnostic a situaţiei economice a întreprinderii trebuie să se evidenţieze punctele forteşi punctele slabe, pentru a se putea adopta măsuri de stimulare a punctelor forte şi de înlăturare sau reducerea celor slabe.

31

Analiza activităţii sub raport tehnic trebuie să evidenţieze în ce măsură întreprinderea foloseşteprocese de producţie flexibile, cu tehnologii moderne şi dispune de brevete protejate de stat şi de mijloace deinovare viitoare.

Analiza sub raport comercial trebuie să evidenţieze în ce măsură întreprinderea dispune de unportofoliu de comenzi adecvat, dacă există capacitatea de reînnoire rapidă a produselor, în ce măsură politicacomercială are un caracter dinamic, cu o forţă de vânzare corespunzătoare.

Sub raport financiar analiza trebuie să evidenţieze dacă întreprinderea este rentabilă sau nu, dacăeste oportună mărimea capitalului social, care este mărimea rezultatelor financiare şi dacă acestea suntsuficiente, dacă se impune contractarea unor împrumuturi şi dacă da, cum s-ar putea obţine acestea etc.

Analiza sub raportul resurselor umane trebuie să evidenţieze dacă întreprinderea dispune de forţăde muncă calificată, dacă personalul are o motivaţie corespunzătoare pentru obţinerea celor mai bunerezultate şi dacă există în întreprindere un climat social corespunzător.

O dată cu analiza situaţiei actuale a întreprinderii trebuie făcută şi o analiză a mediului înconjurător,a structurii organizatorice, a posibilităţilor de extindere etc.

Analiza mediului înconjurător trebuie să aibă ca obiect analiza situaţiei pieţei de produse fabricate,analiza posibilităţilor de înnoire a nomenclatorului de produse sau a proceselor tehnologice folosind noidescoperiri şi inovaţii.

Analiza structurilor organizatorice trebuie să scoată în evidenţă dacă organizarea procesului deproducţie şi a conducerii întreprinderii asigură condiţiile necesare pentru o activitate rentabilă, care suntperfecţionările ce trebuie aduse, ce metode şi tehnici noi trebuie folosite în activitatea de conducere şiplanificare, dacă conducerea întreprinderii are un caracter dinamic, dornică de a asigura dezvoltarea viitoare.

Pe baza acestor analize managerul adoptă o strategie economică pe o durată de 4-5 ani prin care seconcretizează obiectivele propuse. Aceste obiective trebuie formulate în mod precis, cu o cuantificarecorespunzătoare.

Strategia economică adoptată trebuie să se concretizeze în planuri de activitate anuale, pornind de laobiectivele cantitative şi calitative stabilite, să ţină seama de elementele noi, aducând dacă este necesar,corecturile care se impun.

O condiţie de bază pentru o conducere performantă o constituie crearea unui sistem informaţional şiinformatic adecvat, cu fluxuri informaţionale descendente şi ascendente, exacte şi operative, care să permităorganelor de conducere o gestiune contabilă şi financiară care să reflecte în orice moment activitateaeconomică a întreprinderii şi rezultatele obţinute, să asigure informaţiile necesare pentru adoptarea unordecizii optime.

Concluzii:În acest capitol au fost prezentate următoarele aspecte în legătură cu procesul de creare a unei noi

întreprinderi: stabilirea obiectului activităţii unei noi întreprinderi, elementele studiului preliminar privindfundamentarea creării unei noi firme, evaluarea viabilităţii şi profitabilităţii creării noii întreprinderi,formele juridice de organizare şi alegerea uneia dintre aceste forme, formalităţile ce trebuie îndeplinitepentru constituirea efectivă a noii întreprinderi, precum şi asigurarea rentabilităţii pe baza unei strategiieconomice viabile.

Cuvinte cheie:– plan de fezabilitate; studiu tehnico-economic; analiză financiară; studiu de rentabilitate; strategii

economice.

Întrebări de control:1. Care sunt elementele esenţiale ale unui studiu tehnico-economic?2. În ce constă prezentarea pieţei şi a cuplului produs-piaţă?3. Ce trebuie să evidenţieze analiza financiară a unei firme?4. Care sunt formele de societate din ţara noastră în conformitate cu Legea 31/1990?5. Ce trebuie să conţină dosarul depus pentru autorizarea unei întreprinderi la judecătoria

teritorială?6. Ce se urmăreşte prin analiza diagnostic a unei întreprinderi?7. Care este componenţa analizei diagnostic?

32

CAPITOLUL 6. PROBLEMATICA CREĂRII ŞI DEZVOLTĂRIINOILOR ÎNTREPRINDERII

Rezumat:Crearea şi dezvoltarea unei întreprinderi presupune existenţa unei oportunităţi favorabile pe piaţă

de care să profite viitorul întreprinzător. Acesta trebuie să conceapă un nou produs, un nou proces deproducţie sau să realizeze o inovaţie, asumându-şi totodată trei funcţii majore: - purtător de risc şiincertitudine, - inovator respectiv - conducător şi organizator al întreprinderii. Motivaţia creării uneiîntreprinderi este determinată de o serie de factori precum: factori genetici, factori familiali, factorieducaţionali, experienţele anterioare, factori organizaţionali sau de mediu, după ce, în prealabil are locevaluarea riscului.

Principalele etape ale procesului de creare şi lansare a întreprinderii sunt: conceptul de afaceri,planificarea şi implementarea ideii de afaceri.

6.1. Conceptul de întreprinzător

În analiza IMM-urilor, apare frecvent sinonimia întreprinzător-întreprindere, existând, mai ales înstrategiile de început ale noii întreprinderi, o pliere aproape perfectă între cele două elemente. Înţelegereaacestei interferenţe, fireşti în cazul acestor tipuri de întreprindere, permite reliefarea principalei trăsăturicomportamentale de dezvoltare a instituţiilor mici şi mijlocii. La acest nivel, întreprinzătorul este actorulprincipal, factorul activ şi determinant. Logica economică sugerează ca fundament în cazul definirii noţiuniide întreprinzător tocmai identificarea concretă a rolui acestuia în cadrul firmei.

Conceptul de întreprinzător reprezintă, în sens larg, numele dat în teoria economică proprietarului-manager al unei firme. Webster's Third New Internaţional Dictionary (1961) defineşte întreprinzătorul cafiind "cel care deţine, organizează, conduce şi îşi asumă riscul afacerii".

Alte lucrări10, consideră că funcţiile întreprinzătorului sunt: să furnizeze, să procure capitalul necesar firmei; să organizeze producţia prin cumpărarea şi combinarea factorilor de producţie; să-şi asume riscul activităţilor respective, risc care creşte inevitabil prin faptul că resursele

trebuie alocate producţiei înainte ca producţia obţinută să fie vândută.Întreprinzătorului îi pot fi atribuite trei funcţii majore: purtător de risc şi incertitudine; inovator; conducător şi organizator al întreprinderii.Primul care a utilizat termenul de întreprinzător într-un context economic este, conform criticii în

domeniu, Richard Cantillion. În lucrarea, „Essai sur la nature de commerce en general”11, publicată la 21 deani după moartea sa, Cantillion defineşte întreprinzătorul ca fiind agentul care cumpără factori de producţiepentru a-i combina în produse destinate vânzării pe piaţă, în condiţiile în care cheltuielile sunt cunoscute şicerte, iar veniturile necunoscute şi incerte. Incertitudinea venitului rezidă în faptul că nu poate fi cunoscutăpe deplin cererea pieţei.

Mai târziu, întreprinzătorul Jean Baptiste Say, considerat pe bună dreptate primul profesor deeconomie politică al Europei, a dezvoltat acest concept. Definiţia dată de acesta plasează întreprinzătorulîntr-un rol mai specializat şi mai detaliat, fiind mai puţin generală. El consideră că întreprinzătorul trebuiesă posede ”...judecată, perseverenţă, precum şi o înţelegere a lumii şi a afacerilor. El trebuie să estimeze cuo precizie tolerabilă importanţa produselor, nivelul probabil al cererii şi factorii de producţie necesari la unmoment dat; pe de altă parte, el trebuie să cumpere materii prime, să-şi asigure forţa de muncă, să-şiidentifice clienţii, acordând o atenţie deosebită economiei şi ordinii, într-un cuvânt, el trebuie să posede artacontrolului şi administraţiei”12.

Say insistă asupra necesităţii afirmării simultane a acestor calităţi ca o condiţie a succesului înafaceri. Dacă oricare din calităţile de mai sus ar lipsi, atunci activitatea întreprinzătorului ar putea eşua.

10 Penguin Economics Dictionary, 197611 Lucrare publicată, în 175512 Say, citat în Binks şi Vale, 1990

33

Dacă economiştii clasici englezi creditau iniţial întreprinzătorul cu un rol minor în activitateaeconomică generală, considerând că acesta jucă un rol secundar în direcţionarea şi asigurarea capitalului, nuacelaşi lucru se poate spune despre şcoala clasică engleză, care a adoptat o perspectivă de abordare aproblemelor mult mai largă, în principal, la nivel macroeconomic.

Marele merit al întreprinzătorului în direcţia alocării şi realocării resurselor în condiţiile unuidezechilibru perpetuu13, a fost evidenţiat însă de Carl Menger, fondatorul şcolii economice austriece. El aaccentuat nevoia de informaţie a întreprinzătorului şi abilitatea de a o analiza cu succes pentru a reuşi săaloce în mod corect resursele14, analizând, de asemenea, rolul incertitudimi în activitatea întreprinzătorilor.

O contribuţie marcantă în aprofundarea conceptului de întreprinzător şi a rolului acestuia a avutSchumpeter (1954). În viziunea sa, inovaţia este principalul element ce ar trebui să caracterizeze unîntreprinzător, cele două concepte suprapunându-se practic în lucrările sale. Conform teoriilor sale,întreprinzătorul este persoana care realizează un nou produs sau un nou proces de producţie, printr-o nouăcombinaţie a factorilor de producţie, în esenţă, printr-o inovaţie.

Sunt avute în vedere cinci tipuri de inovaţii: oferirea unui nou produs; realizarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent; descoperirea unei noi metode de organizare şi conducere; utilizarea unor noi surse de materii prime; descoperirea şi cucerirea de noi pieţe;

Schumpeter considera că elementele specifice activităţii de întreprinzător există numai atâta timpcât are loc introducerea unei inovaţii, bazându-se pe următoarea afirmaţie: ”...oricine este întreprinzătornumai atunci când realizează noi combinaţi şi îşi pierde acest caracter imediat ce şi-a încheiat inovaţia, cândîşi va conduce afacerea în acelaşi mod în care alţi indivizi îşi conduc propriile întreprinderi”15. Adevăratulîntreprinzător nu mai este privit ca persoana care răspunde la forţele pieţei sau la un proces de ajustaredeterminat de un raport nou între cerere şi ofertă, ci, mai curând, ca persoană care cauzează schimbarea.

În 1968, Leibenstein îmbunătăţeşte teoria lui Schumpeter, delimitând două tipuri de întreprinzători:a) inovatorul (lui Schumpeter), care realizează prin inovaţii noi combinaţii ale factorilor de

producţie;b) întreprinzătorul care se caracterizează printr-o funcţie managenală şi care reuşeşte, mai mult/mai

puţin cu succes, să realizeze combinări tradiţionale.Marele profesor american P.F. Drucker16, defineşte întreprinzătorul într-un mod pragmatic, dintr-o

perspectivă managerială americană tipică. El consideră că întreprinzătorul întotdeauna urmăreşteschimbarea, o identifică, răspunde la ea şi o exploatează ca o oportunitate, activitatea acestuia nefiind niciştiinţă şi nici artă, ci practică.

Definiţia lui P.F. Drucker se concentrează pe existenţa unei adevărate culturi de întreprinzător, careare la bază exploatarea tuturor noilor oportunităţi ale pieţei. Autorul consideră că elementele caracteristicecomportamentului de succes al întreprinzătorului pot fi dezvoltate în cadrul organizaţiilor existente,asigurându-se un avantaj competitiv Această concepţie este întâlnită şi la alţi autori17, accentuând mai multceea ce face întreprinzătorul, decât ceea ce este el.

Se poate face o distincţie de termeni dintre proprietarul unei întreprinderi mici şi mijlocii şiîntreprinzător, astfel:

a) Proprietarul este persoana care creează şi conduce o întreprindere pentru a-şi promova scopurilepersonale. Întreprinderea va fi principala lui sursă venit, consumându-i majoritatea timpului şi efortului.Proprietarul consideră întreprinderea ca o extindere a personalităţii sale, existenţa acesteia fiind limitată denevoile şi dorinţele familiei, neapărând dorinţa de creştere.

b) Întreprinzătorul este persoana care influenţează şi conduce o întreprindere, având drept scopcentral profitul şi creşterea. El este caracterizat, în principal, prin comportament inovativ şi prin folosireaprincipiilor managementului strategic.

Dar întreprinzător nu poate fi orice proprietar-manager al unei întreprinderi; dacă latura inovatoarea activităţii sale nu apare, el poate fi considerat doar administrator.

13 datorită faptului că oferta şi cererea se află într-o schimbare permanentă14 C. Menger - Principles of Economics, Free Press, Glencoe, 195015 J.A. Schumpeter - History of Economic Analysis, Oxford University, New York, 1934

16 Innovation and Entrepreneurship. Practice and Principles, Harper &Row Publishers, New York, 198517 J.A. Timmons - New Venture Creation. Entrepreneurschip in the 1990’s, Homewood, Boston, 1990

34

Se pot contura în linii mari trei direcţii fundamentale: Întreprinzătorii sunt priviţi ca persoane care reacţionează şi răspund la semnalele pieţei, în acest

fel facilitând procesele de piaţă. Rolul îndeplinit de întreprinzător în aceste împrejurări îl putemconsidera ca unul administrativ, pasiv.

Întreprinzătorul, prin activitatea şi managementul aplicat, cauzează îmbunătăţiri de naturăgraduală asupra produselor şi proceselor existente. Avem astfel de a face cu un rol managerialactiv.

Întreprinzătorul cauzează dezvoltarea economică prin introducerea de inovaţii, care schimbă înmod fundamental alocarea factorilor de producţie. Astfel, el are un rol inovator.

O parte a literaturii economice consideră conceptul de întreprinzător strâns legat de caracteristicilepersonale ale diferiţilor întreprinzători. În consecinţă, se consideră că aceste caracteristici ar avea o valoareabsolută în dobândirea statutului de întreprinzător şi în conducerea cu succes a unei întreprinderi,întreprinzătorii fiind născuţi şi nu făcuţi, formând o categorie distinctă în funcţie de anumite caracteristici,care îi diferenţiază de ceilalţi indivizi. O altă parte a literaturii şi cercetărilor economice consideră căîntreprinzătorii sunt mai bine analizaţi şi definiţi în funcţie de contextul social în care se află şi grupurilesociale de care sunt legaţi. Factorul social are, aşadar, un rol primordial în dobândirea statutului deîntreprinzător şi în conturarea anumitor caracteristici.

Există prin urmare două abordări ale procesului de analiză a întreprinzătorilor: abordarea clasică, conform căreia analiza trebuie să aibă la bază valorile individuale ale

întreprinzătorilor; abordarea bazată pe contextul social în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea.

Teoretic se pot formula interpretări diferite referitoare la conturarea motivaţiilor principale, ladorinţa de a deveni întreprinzător, dobândirea ideilor despre noua afacere, la decizia de a intra în afaceri şirolul intervenţiei guvernului.

Tabelul 1 Abordarea procesului de analiză a întreprinzătorilor:

Elemente deanaliză

Abordarea bazată pevalorile individuale

Abordarea bazată pecontextul social

Formareamotivaţiei

principale

"Înnăscută" şi conştientizatăde mult timp

Rezultatul unei game largide influenţe (familia, şcoala,

cariera).

Influenţele dintimpul vieţii adultuluişi dorinţa de a deveni

întreprinzător

Dorinţa vine din interior, ea fiind unrăspuns dat personalităţii.

Rezultatul interacţiunii cualţii

Dobândireaideilor despre noua

afacere

Şansă, noroc şi datorităcaracteristicilor personalităţii

În conformitate cucunoştinţele individului şi cutipurile de situaţii sociale în

care el se găseşte.

Explicaţia pentrudecizia de a intra în

afaceri

Văzută ca un eveniment personal.Caracteristicile noului întreprinzător sunt

moştenite, existând o căutaresubconştientă pentru o justă oportunitate

Poate fi explicată prinintermediul relaţiilor la nivelul

grupului şi a structurii vieţiicotidiene

Elementele deanaliză

Abordarea bazată pe valorileindividuale

Abordarea bazată pecontextul social

35

Intervenţiaguvernului

Deoarece activitatea de întreprinzătorpresupune o selecţie naturală (existând o

rată de eşec şi natalitate), însemnă căintervenţia externă este marginală.

Această intervenţie este cel mai bineorientată către înlăturarea obstacolelor

mediului (taxe, impozite etc.)

Concepţia că intervenţiasocială poate activa atât

individul cât şi mediul cătrerezultatele dorite.

6.2. Profilul întreprinzătorului

Nu există un model ideal pentru întreprinzătorul de succes, dar analiza profilului mai multorîntreprinzători bine cotaţi pe piaţa românească, precum şi a unor întreprinzători arhicunoscuţi din mediileeconomice dezvoltate, manageri ai întreprinderilor devenite faimoase pe plan internaţional (cazulcreatorilor firmelor Sony, Body-Shop, Apple-Computer, Ben & Jerry, Microsoft etc), a condus ladelimitarea unor caracteristici de esenţiale pentru întreprinzătorul de succes (calităţi, aptitudini,personalitate). Importanţă deosebită prezintă:

- asumarea riscului fără ca aceasta să fie însoţită de sentimente de teamă;- o bună opinie despre propria persoană şi încredere în propriile forţe;- o bună calificare, cunoştinţe şi experienţă într-un anumit domeniu sau chiar talent;- ambiţios, hotărât şi insistent în urmărirea obiectivelor fără să fie stresat de acestea;- curiozitate, creativitate (imaginaţie şi inovaţie), capitalizarea ideilor altora;- extravertit, bune abilităţi comunicaţionale cu angajaţii, clienţii, partenerii de afaceri etc;- nu caută evitarea conflictelor, abordând o manieră deschisă;- raţional, obiectiv, responsabil, consideră întreprinderea o activitate serioasă, acordându-i o

importanţă maximă;- o mare nevoie pentru realizări şi satisfacţii personale;- energic şi sănătos, cu o mare capacitate de muncă;- dispune de arta de a vinde şi de a-şi promova propriile produse şi servicii;- entuziast, având capacitatea de a-şi motiva subordonaţii;- acceptă înfrângerea, având capacitatea de a învăţa din greşelile sale şi ale altora şi de a o lua de

la capăt;- îşi cunoaşte atuurile şi punctele slabe;- dispune de calităţi manageriale, spirit de organizare şi putere de decizie, orientare spre profit şi

aptitudini de lider;- spirit de independenţă;- se bucură de sprijinul familiei;- optimist, dar, în acelaşi timp, realist;- flexibil, cu o mare putere de adaptabilitate, receptiv la schimbări,- spirit de iniţiativă;- se bucură de o bună reputaţie;- banii nu constituie motivaţia principală;- personalitate puternică;- echilibrat, matur din punct de vedere emoţional, are capacitatea de a se controla şi de a trece

peste evenimentele neplăcute.Simpla prezenţă a acestor însuşiri nu poate garanta reuşita în afaceri, dar poate cu certitudine

contribui la lansarea cu succes a unei întreprinderi şi apoi la creşterea acesteia. Trebuie făcută menţiunea că nu toţi potenţialii investitori prezintă aceleaşi înclinaţii şi

disponibilitate pentru activitatea de întreprinzător de succes, unele din trăsăturile anterior enunţate fiindchiar esenţiale (asumarea riscului, nevoia pentru realizări, cunoştinţe şi experienţă într-un domeniu,extravertit, calităţi manageriale). Totuşi, nu înseamnă că indivizii care nu prezintă unele din caracteristicilede mai sus ar trebui excluşi de la această activitate, ci doar că indivizii la care le întâlnim au mai mari şansede a desfăşura o activitate de succes.

Dacă caracteristicile de mai sus se întâlnesc dar nu există o motivaţie bine conturată pentru lansareaîntreprinderii, este evident că activitatea de întreprinzător nu este indicată pentru aceştia, iar riscurile de

36

eşec sunt foarte mari.Din punct de vedere social există o serie de factori care pot determina prezenţa întreprinzătorilor pe

piaţă, influenţându-le totodată comportamentul. Principalii factori sociali cu impact direct asupracomportamentului antreprenorilor sunt:

- influenţele sistemului cultural naţional, bazat pe un sistem de valori;- modul de receptare a activităţii întreprinzătorilor de către opinia publică;- influenţa şcolii şi atitudinea ei relevată prin planul de învăţământ faţă de IMM-uri;- tradiţiile activităţii de întreprinzător în cadrul familiei;- existenţa în societate a conduitei de concepere a carierei în întreprinderi mici şi mijlocii;- intervenţia guvernului în vederea stimulării sectorului mic şi mijlociu şi a realizării unei mai

bune integrări a acestuia în cadrul economiei.Atâta timp cât ambiţiile fiecăruia sunt ancorate într-un context social, iar abordarea bazată pe

valorile individuale este considerată centrală sau unică, posibilitatea intervenţiei printr-o anumită politicăeste de cele mai multe ori limitată. Modelul tradiţional de analiză trebuie depăşit, întreprinzătorul aflându-se atât sub influenţa valorilor sociale, cât şi a celor individuale.

Modelul tradiţional al întreprinzătorului de succes; needucat, necalificat, emigrant sărac, care seconsideră marginalizat social şi care caută să dobândească o poziţie socială18 se regăseşte parţial înmentalitatea socială din ţările aflate în perioada de tranziţie, la care se adaugă alte concepţii întâlnite înrândul populaţiei cum ar fi:

- capitalul de lansare al întreprinzătorilor are de multe ori un caracter ilicit;- unii întreprinzători desfăşoară activităţi pe terenul practicilor ilegale19;- întreprinzătorii se îmbogăţesc exploatând numele altora;- acumularea capitalului va denatura sistemul de valori ale întreprinzătorilor şi îi va împinge spre

etalarea ostentativă a unui stil de viaţii occidental.Acestea constituie unele din cauzele receptării negative a activităţii întreprinzătorilor în rândul unor

indivizi, atât în România, cât şi alte economii de tranziţie. Apare în aceste condiţii necesitatea creării uneiculturi de întreprinzător bazate pe valorile moderne, întâlnite în ţările cu economie de piaţă.

Întreprinzătorul român se individualizează faţă de cel din ţările cu o economie de piaţă, prinurmătoarele elemente:

- o relativă slabă educaţie economică şi o lipsă a experienţei în afaceri;- preocupat în bună măsură de activităţile care conduc spre un profit imediat (comerţ, servicii),

rareori având în vedere obţinerea profitului pe termen lung, lipsindu-i de multe ori viziunea strategică;- se confruntă cu un capital insuficient datorită nivelului scăzut al economiilor personale şi

restricţiilor pe care le prezintă piaţa creditului;- motivaţia principală a demarării unei afaceri constă în dorinţa de a lucra pentru propria persoană,

de a conduce şi de a nu fi condus;- în general, conştient de faptul că seriozitatea şi efortul susţinut sunt factori de bază ai succesului

în afaceri;- multe din elementele afacerii sale (utilaje, produse, servicii, concepţii managenale) sunt

învechite, fiind confruntat permanent, în mod conştient sau inconştient, cu pericolul perpetuăriiunor practici manageriale caracteristice mecanismului economic centralizat.

6.3. Motivaţia creării unei noi întreprinderi

Procesul motivaţional, definit drept "impuls inovativ" sau "nevoia pentru realizări"20, reprezintăscânteia care declanşează procesul de creare, lansare şi creştere a unei întreprinderi mici şi mijlocii, ce poatefi drumul spre succes sau spre eşec al întreprinzătorului. Motivaţia creării unei noi întreprinderi estedeterminată de o serie de factori grupaţi de Cooper în 3 grupe:

18 Scase şi Goffe, 198019 Această concepţie există din cauza unor activităţi speculative desfăşurate în perioada economiei centralizateîntr-o anumită măsură, dar şi în perioada actuală în cadrul pieţei negre sau a economiei subterane;

20 Schumpeter (1942), respectiv Mc Lelland (1961)

37

întreprinzătorul însuşi, incluzând aici aspecte care ţin de persoana întreprinzătorului:- factori genetici;- factori familiali;- factori educaţionali;- experienţele anterioare.

factori organizaţionali legaţi de organizaţia pentru care întreprinzătorul a lucrat;Aceşti factori determină posibilitatea părăsirii respectivei organizaţii(natura experienţei şi a

cunoştinţelor dobândite, condiţiile prezente oferite de organizaţie şi perspectivele acesteia) şi, ulterior, naturanoii întreprinderi.

diverşi factori de mediu, externi individului şi organizaţiei, care conturează un mediu mai mult saumai puţin favorabil pentru crearea unei noi întreprinderi:

- accesibilitatea şi disponibilitatea capitalului de lansare;- existenţa unor servicii de asistenţă pentru întreprinderile mici şi mijlocii etc.

Într-o economie de tranziţie acţiunea acestor factori prezintă unele particularităţi. În primul rând, sedisting drept cei mai importanţi factori organizaţionali. Acţiunea lor se concretizează, în esenţă, în influenţaşomajului sau a ameninţării cu şomajul, în sensul că un individ care este şomer sau pe cale de a deveni estemai predispus să accepte incertitudinea statutului de întreprinzător decât indivizii care au un nivel sigur devenit, iar cariera acestora prezintă reale perspective. Astfel, starea de insatisfacţie în muncă, perspectiveleprogramelor de restructurare a întreprinderii, inclusiv a forţei de munciă constituie un factor hotărâtor înformarea atitudinii de întreprinzător.

Prima categorie de factori, cea care se referă la persoana întreprinzătorului, începe să se manifeste,conturându-se pas cu pas un statut de întreprinzător. În România, înainte de 1989 nu a existat o activitate deîntreprinzător, şi, prin urmare, nu se poate vorbi încă de o influenţă a educaţiei, a familiei sau aexperienţelor anterioare (legate, în primul rând, de activitatea întreprinderilor de stat) în sensul conturăriiunor valori culturale care pot ghida individul către activitatea de întreprinzător.

Motivaţia de bază pentru întreprinzătorul româno reprezintă, în general, maximizarea profitului.Profitul deţine un rol fundamental în procesul de direcţionare a activităţii întreprinzătorilor, de alocare saunealocare a resurselor, constituind bonificaţia pe care aceştia o primesc pentru asumarea riscului sau pentrurolul de inovator pe care îl joacă. El acţionează, de asemenea, nu numai la nivelul întreprinzătorilor, ci şi lanivelul activităţii tuturor angajaţilor. Totuşi opţiunea de a deveni întreprinzător apare sub influenţa unuicomplex de motivaţii, neputând fi redusă la un singur factor - profitul.

Motivaţiile referitoare la crearea unei noi întreprinderi pot fi considerate drept motivaţii "negative"şi/sau motivaţii "pozitive". Motivaţiile negative, cuprind factori care forţează mai mult sau mai puţinindivizii spre a deveni întreprinzători (reducerea personalului, salarii mici, închiderea întreprinderii,concediere, carieră nesatisfăcătoare). Motivaţia este constituită nu din căutarea profitului, ci estedeterminată de încercarea de creare a unui propriu loc de muncă în vederea satisfacerea nevoii de siguranţăa indivizilor, a realizării unor venituri.

O altă grupă de motivaţii, care ar putea fi considerate motivaţii "pozitive", se referă la obiectiveleşi, în final, la avantajele pe care le are în vedere întreprinzătorul în urma creării unei întreprinderi:

dorinţa de a realiza mai mult, inclusiv bani, şi de a lucra pentru profit şi nu pentru salariu; dorinţa de prestigiu şi o nouă poziţie socială; dorinţa de a lucra pentru propria persoană, de a fi propriul său manager; libertatea de a lua decizii prin implicarea în toate aspectele afacerii, oferirea unui sentiment de

independenţă prin eliberarea de sub controlul şi regulile unor organizaţii birocratice, mai alespentru angajaţii dificili, care nu acceptă rolul de subordonaţi;

eliberarea din limitele unei salarizări standardizate, pentru o muncă standardizată; aplicarea unor cunoştmţe dobândite în perioada anterioară ca angajat, referitoare la un produs

sau serviciu la un anumit domeniu de activitate; punerea în practică a unei ambiţii mai vechi, a unei pasiuni sau a unui hobby; sesizarea unei oportunităţi a pieţei şi dorinţa de funcţionare a acesteia; existenţa unei conjuncturi favorabile cum ar fi:

- dorinţa de a investi propriiile resurse financiare;- posibilitatea de a obţine un credit în condiţii avantajoase;- existenţa unor spaţii disponibile.

În acelaşi timp, procesul luării deciziei de a deveni întreprinzător este strâns legat de evidenţiereaproblemelor pe care le poate ridica activitatea de întreprinzător, a posibilelor dezavantaje care pot să apară:

38

permanenta asumare a responsabilităţii; confruntarea cu unele variabile necontrolabile ale mediului extern al întreprinderii; lipsa de securitate în comparaţie cu o slujbă sigură din cadiul unei organizaţii puternice; considerabilă cantitate de muncă şi stres referitoare la derularea propriei afaceri.

Stresul este mai mare pentru proprietarul-manager al unei întreprinderi mici, care trebuie să ia toatedeciziile singur. În acest fel, activitatea de întreprinzător poate conduce, în ciuda independenţei pe care opresupune, la izolare şi la un sentiment de singurătate.

întreprinzătorul riscă mai mult decât perspectiva de a deveni şomer dacă afacerea eşuează.În acest proces deosebit de importantă este evaluarea riscului, a posibilelor consecinţe ale eşecului

în afaceri. În perioada elaborării deciziei de a deveni întreprinzător şi a cristalizării motivaţiilor care vor stala baza creării unei noi întreprinderi, întreprinzătorul se caracterizează printr-un optimism deplin, conceptulde risc fiind greu acceptat, iar eşecul ca un fenomen care apare la alţi întreprinzători. El se concentreazăasupra oportunităţii, neglijând de multe ori analiza riscului. Optimismul trebuie temperat de prudenţă,eforturile trebuind îndreptate spre minimizarea riscurilor şi a incertitudinilor, nu fără să se ajungă laaccentuarea pesimismului, a lipsei de acţiune în fructificarea oportunităţilor. Acestea reprezintă elementeimportante în economiile de tranziţie deoarece pesimismul şi incertitudinea pot influenţa negativ investiţiileşi acţiunile îndreptate spre valorificarea oportunităţilor.

În 1974 Liles a identificat patru zone critice ale riscului:

riscul financiar - propriile economii şi garanţiile bancare; riscul carierei - cei care eşuează pot fi acceptaţi mai greu pe piaţa muncii sau pot stabili mai

dificil relaţii de afaceri; riscul familial - stres, emoţii pentru familie, pierderea prestigiului; riscul psihic- întreprinzătorul se poate identifica atât de mult cu afacerea, încât poate privi

eşecul afacerii ca pe unul personal.

În vederea reducerii riscului, există practica de începere a afacerii în timpul liber, în condiţiilepăstrării locului de muncă, evaluându-se astfel valabilitatea activităţii respective.

Referitor la motivaţii, cercetările efectuate atât în economiile de piaţă, cât şi în cele de tranziţie audemonstrat că prima motivaţie nu ar trebui să o constituie banii, realizarea unor câştiguri financiare cât maimari, ci aplicarea cunoştinţelor, a experienţei şi ideilor într-un anumit domeniu, în direcţia valorificării uneioportunităţi a pieţei. Mai mult, se consideră că întreprinzătorii care sunt motivaţi în mod primar de bani nuconstituie o categorie de întreprinzători care va reprezenta reale perspective pentru succes. Bineînţeles,concentrarea întreprinzătorului asupra oportunităţii va conduce ulterior la realizarea de profit.

Motivaţia obţinerii unui profit cât mai mare nu este în întregime o motivaţie pozitivă la nivelulmultor întreprinzători din economiile de tranziţie. Ei nu au atitudinea economică în direcţia reinvestiriiprofitului pentru creştere, ci au însumarea acestuia în scopuri neproductive, dintr-o tendinţă de copiere aunui mod de viaţă occidental. Aceasta este atât consecinţa unei lipse de educaţie economică, cât şi deînţelegere a valorilor de bază ale activităţii de întreprinzător. Această realitate este cu atât mai gravă cu câtexistă o criză accentută de capital necesar întreprinderilor mici şi mijlocii, comportamentul de mai susagravând fluxul de numerar la nivelul întreprinderilor.

În economiile de piaţă dezvoltate se consideră că noua întreprindere mijlocie în primii 3-5 anitrebuie să reinvestească tot profitul. Întreprinzătorul şi familia acestuia trebuie să folosească pentru consumpe cât posibil alte venituri, nefolosind profitul firmei în acest scop, pentru a reduce riscul eşecului înafaceri.

Perioada de tranziţie la economia de piaţă, afirmarea valorilor pe care se bazează activitateaîntreprinzătorilor pot oferi un remediu lipsei de motivaţie pentru performanţă, caracteristică economieicentralizate, creând un cadru favorabil pentru o evoluţie calitativă în comportamentul agenţilor de piaţă. Pefondul oferirii de către întreprinderile de stat a unor produse de multe ori necorespunzătoare,întreprinzătorii trebuie să fie stimulaţi de ideea creării de produse şi servicii de calitate, conştienţi denecesitatea unor demersuri noi, calitative, în activitatea economică.

Cunoaşterea motivaţiei de creare a unei întreprinderi mici şi mijlocii prezintă numeroase valenţepractice. În primul rând, se consideră că, legat de motivaţia începutului, există sau nu aspiraţia pentrucreşterea întreprinderii.

De exemplu, s-a constatat că mulţi din cei care au fost forţaţi din cauza şomajului să creze o nouăîntreprindere nu au ca obiectiv central creşterea întreprinderii, ei căutând obţinerea sentimentului desiguranţa prin realizarea unui venit mai mare decât atunci când erau angajaţi.

39

6.4. Elementele creării unei noi întreprinderi

Prima opţiune în crearea unei noi întreprinderi o reprezintă decizia de a deveni întreprinzător,urmată în mod firesc de aplicarea efectivă a deciziei (punerea în practică). Aceşti primi paşi sunt deosebitde importanţi, mai ales când se referă la activitatea complexă de creare şi lansare a unei noi întreprinderi şinu la cumpărarea uneia existente sau la recurgerea la franchising.

Exisă o diferenţiere substanţială între firmele noi create faţă de cele deja existente. Tinerele firmetind să fie mai dinamice, mai inovative, jucând un rol central în orice economie, cu precădere într-oeconomie aflată în tranziţie unde întreprinderile mari, specifice sistemului centralizat, încă domină piaţa, iarcapitalul privat se află la început de drum. Apare astfel necesitatea creării unui mediu concurenţial, areducerii gradului de concentrare economică şi oferirii unor alternative pentru preţul şi calitatea produselor.Una dintre cele mai eficiente metode de stimulare concurenţială o constituie activitatea de înfiinţare a unornoi întreprinderi. Şanse mari de reuşită au noile firme care speculează o nişă a pieţei (preţurile pieţei sădepăşească media costurilor pe termen lung). Perspectivele intensificării concurenţei în domeniu conduc laperfecţionarea activităţii firmelor existente în direcţia realizării celor mai eficiente combinări ale factorilorde producţie. În condiţiile în care oportunităţile pe care s-a bazat activitatea firmei dispar, întreprinderea vaieşi de pe piaţă21.

Crearea unei întreprinderi mici şi mijlocii presupune un proces de combinare a factorilor deproducţie, de căutare a pieţelor de aprovizionare şi desfacere, de evaluare şi asumare a riscurilor de cătreîntreprinzător22. Această activitate are la bază trei elemente esenţiale:

existenţa unei oportunităţi a pieţei care poate fi valorificată; întreprinzătorul şi/sau echipa; resursele necesare pentru fructificarea oportunităţii.

Unii autori consideră că oportunităţile pieţei se pot exprima sub forma unor tipuiri de idei23:- ideile de tip A: asigură clienţilor un produs sau serviciu care nu există pe piaţa respectivă, dar

există pe alte pieţe;- ideile de tip B: un nou proces tehnic care poate conduce la un nou produs sau serviciu;- ideile de tip C: prezintă cea mai mare pondere şi se referă la realizarea unei activităţi economice

prin căi noi şi îmbunătăţite.Ideea trebuie să se sprijine pe o reală oportunitate a pieţei, care va face obiectul unei evaluări.

Această evaluare se desfăşoară concomitent cu determinarea necesarului de resurse. Pentru a stabili dacă oafacere este rentabilă şi care este necesarul de capital, trebuie să estimăm potenţialul de vânzare pentruprodusele şi serviciile sale. Astfel, primul pas va fi estimarea vânzărilor urmată de aprecierea costului şi acerinţelor de capital, iar apoi de evaluare.

E dificil să se calculeze în mod riguros costurile înainte de estimarea vânzărilor, deoarece costurileunitare sunt influenţate de volumul vânzărilor care vor determina volumul producţiei Pentru o întreprinderecare funcţionează de mai mult timp, determinarea potenţialului de vânzare se poate realiza prin utilizareatehnicilor de previziune. Pentru o întreprindere nouă lucrurile se complică, neexistând formată o bază declienţi, o bancă de date pe care să ne bazăm tehnicile de previziune.

Teoretic, întreprinzătorul poate avea patru opţiuni de abordare a pieţei, patru combinaţii produs sauserviciu/piaţă:

1. Produs sau serviciu nou/piaţă nouă – întreprinderea se va confrunta cu cea mai dificilă şiriscantă lansare de produse, trebuind să dezvolte atât produsul cât şi piaţa.

2. Piaţă existentă/produs sau serviciu nou – întreprinderea introduce un nou produs sau serviciu,care înlocuieşte sau concurează produsele de pe piaţa existentă, intervenind necesitatea dezvoltăriiprodusului.

3. Piaţa existentă/produs sau serviciu existent – o asemenea abordare este frecvent întâlnită, darprezintă un limitat potenţial de creştere, mai ales în condiţiile unei puternice concurenţe;

4. Produs sau serviciu existent/piaţă nouă. – există o întreagă gamă de întreprinderi mici şimijlocii care comercializează produsele existente, dar pentru care piaţa românească este o piaţă nouă,intervenind un proces de dezvoltare a pieţelor.

21 Pentru acest proces dinamic, prin care întreprinderile creează noi produse şi servicii care vor înlocui tradiţiiletrecutului Schumpeter a folosit sintagma "fenomen de distrugere creativă"22 J.A. Timmons - New Venture Creation. Entreneurship in the 1990’s, Homewood, Boston, 199023 J.G. Longenecker şi C.W. Moore .- Small Busniess Management. An Entrepreneurial Emphasis, South – WesternPublishing Co, Cincinnati, 1991

40

Se consideră că dezvoltarea pieţelor este preferabilă dezvoltării produselor, deoarece crearea de noiclienţi este mai puţin riscantă decât crearea de noi produse. Estimarea potenţialului de vânzare pentru unprodus şi serviciu nou în cadrul unei noi pieţe constituie o sarcină dificilă, prezentând un înalt potenţial derisc, deoarece nu există date iniţiale pentru comparaţii. Cercetările de piaţă realizate de întreprinderile micişi mijlocii, pe lângă faptul că sunt destul costisitoare, pot prezenta şi semnificative erori, deoarece clientulnu are decât o idee generală despre noul produs. De asemenea, comportamentul lui de cumpărare vadepinde de preţul produsului, dar, în condiţiile în care nu cunoşti potenţialul pieţei, acesta e dificil destabilit. Studierea produselor apropiate sau similare poate ajuta la fundamentarea politicii de marketing.

În cazul pieţelor existente sarcina este mai uşoară deoarece, în mod normal, există unele datereferitoare la această piaţă. Pentru multe din produsele vestice pieţele economiilor de tranziţie se constituieîn pieţe noi, existând o oarecare echivalenţă cu caracteristicile întâlnite în prima combinaţie a matricei,respectiv produs sau serviciu nou/piaţa nouă. În astfel de situaţii, la studierea pieţelor noi se vor lua înconsiderare rezultatele obţinute pe alte pieţe care prezintă unele caracteristici comune cu noua piaţăpotenţială.

Plecând de la aceste informaţii, prin comparaţie, se va stabili necesarul de capital, pragul derentabilitate, vom estima încasările, fluxul de numerar şi elemente care se vor regăsi în conţinutul planuluide afaceri şi al strategiilor întreprinderii.

Reuşita lansării unei întreprinderi este condiţionată de corectitudinea şi seriozitatea efectuăriistudiului de fezabilitate sau a planului de afaceri care trebuie să includă: investigarea amplasăriiîntreprinderii, studierea pieţei, a dotărilor, a proceselor tehnologice, a personalului, precum şi previziuneadatelor financiare. Teoretic ar exista trei etape principale ale procesului de creare şi lansare a întreprinderii:

conceptul de afaceri, planificarea, implementarea.

Aceste trei etape se referă în general la structura legală a organizaţiei, atuurile şi punctele slabe aleîntreprinzătorului, analiza clienţilor şi a pieţelor, cunoaşterea cadrului legislativ, planul de vânzări şidistribuţie, politica de credit, elementele strategice şi planul de afaceri etc.

În procesul lansării unei afaceri trebuie avute în vedere câteva etape:

a) dobândirea motivaţiei;b) identificarea ideii;c) validarea ideii de afacere - testarea produsului/serviciului şi a pieţei pentru a stabili dacă este

cazul unei oportunităţi reale;d) identificarea resurselor - dezvoltarea unui plan de afaceri, identificarea surselor de obţinere a

resurselor, a asistenţei şi a consultanţei;e) negocierea pentru demararea afacerii - aplicarea planului de afaceri, negocierea capitalului

necesar, a spaţiilor şi contractelor; selectarea tipului de întreprindere şi înregistrarea acesteia;f) lansarea şi supravieţuirea – demararea afacerii, fundamentarea sistemului întreprindere,

stabilirea de legături cu clienţii, furnizorii şi angajaţii.Pentru activitatea de creare şi lansare cu succes a unei noi întreprinderi, pe lângă etapele anterior

menţionate, sunt absolut necesare următoarele elemente: ideea - bazată pe o reală oportunitate a pieţei; calificarea, cunoştinţele şi experienţa întreprinzătorului; existenţa resurselor necesare şi descoperirea căilor pentru obţinerea lor; motivaţia bine fundamentată; existenţa unui mediu extern favorabil activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii.

41

Mediu extern favorabil

Figura 2Procesul de creare a unei noi întreprinderi este influenţat în mare măsură de caracteristicile

mediului extern, astfel, existenţa un mediu propice favorizează procesul de creare a noilor întreprinderi.Principalii factori favorizanţi sunt:

- disponibilitatea capitalului- tradiţia activităţii de întreprinzător;- prezenţa întreprinzătorilor cu experienţă;- forţa de muncă calificată;- accesibilitatea la input-uri materiale;- gradul de dezvoltare a pieţei şi puterea de cumpărare a clienţilor;- existenţa unei politici guvernamentale favorabile;- disponibilitatea terenurilor, a spaţiilor;- existenţa unei bune infrastructuri;- o bună receptare socială;- conştientizarea importanţei prezenţei întreprinderilor mici şi mijlocii pentru zonă;- disponibilitatea serviciilor de asistenţă.

Lansarea unei întreprinderi este un proces de punere în comun a unor resurse absolut necesare -lucrători, clădiri, echipamente, clienţi, resurse băneşti, furnizori, etc. De multe ori însă tânărul antrepenor,întâmpinând dificultăţi în dobândirea lor, caută în cadrul restricţiilor în care acţionează, să realizeze cea maibună combinare a factorilor de producţie. Pentru unii întreprinzători, decizia de a lansa o întreprinderepoate precede identificarea oportunităţii, aceasta mai ales în cazul întreprinzătorilor antrenaţi de motivaţiinegative. Pentru alţi întreprinzători, în primul rând, pentru cei motivaţi pozitiv, recunoaşterea oportunităţiipoate precede decizia de a lansa o afacere.

După fundamentarea deciziei de creare a întreprinderii şi identificarea oportunităţii, urmeazăidentificarea şi dezvoltarea conceptului de afacere, crearea propriu-zisă a întreprinderii, realizareaproduselor şi/sau serviciilor şi lansarea lor pe piaţă. Ulterior, prin feed-back-ul corespunzător conceptul deafaceri suferă unele modificări în funcţie de realităţile interne ale organizaţiei, precum şi de cele alemediului extern.

În procesul de creare a unei noi întreprinderi, atunci când intervin mai mulţi întreprinzători,asocierea trebuie analizată cu atenţie, fiind o posibilă viitoare sursă de conflicte. Parteneriatul trebuie săaibă la bază două elemente :

- poziţia clară a partenerilor printr-o definire riguroasă a rolului managerial al fiecăruia;- existenţa unor obiective comune; divergenţa obiectivelor poate ridica mari probleme

manageriale.

Toate aceste elemente referitoare la asociere trebuie să fie foarte clar exprimate în contractul deasociere, deoarece deseori pot apare situaţii contradictorii în care, spre exemplu, unul din asociaţi urmăreşteconfortul imediat al lui şi al familiei, în timp ce celălalt doreşte investirea profitului pentru creştereaîntreprinderii.

Existenţaresurselor

Ideea de afacere

Comportament

ele de bază alecreării

întreprinderii

Calificarea,

cunoştinţele şiexperienţa

întreprinzătorului

Motivaţiaîntreprinzătorului

42

Concluzii:În acest capitol sunt prezentaţi paşi pe care trebuie sa îi parcurgă un viitor întreprinzător. Sunt

specificate principalele funcţii majore ce trebuie îndeplinite de un întreprinzător de succes. Totodatătrebuie facută distincţia clară dintre proprietar şi întreprinzător, chiar dacă de multe ori în cazulîntreprinderilor mici şi mijlocii, cele două funcţii sunt deţinute de aceeaşi persoană sau multe din atribuţiilelor se suprapun.

Motivaţia creării unei întreprinderi reprezintă scânteia ce declanşează procesul de creare, lansare şicreştere a întreprinderii şi este rezultatul unei multitudini de factori personali, organizaţionali sau de mediu.Nu trebuie însă minimizat riscul la care se supune întreprinzătorul.

În acest capitol sunt precizate de asemenea care sunt etapele creării unei întreprinderi: dobândirea motivaţiei; identificarea ideii; validarea ideii de afacere - testarea produsului/serviciului şi a pieţei pentru a stabili dacă este

cazul unei oportunităţi reale; identificarea resurselor - dezvoltarea unui plan de afaceri, identificarea surselor de obţinere a

resurselor, a asistenţei şi a consultanţei; negocierea pentru demararea afacerii - aplicarea planului de afaceri, negocierea capitalului

necesar, a spaţiilor şi contractelor; selectarea tipului de întreprindere şi înregistrarea acesteia; lansarea şi supravieţuirea – demararea afacerii, fundamentarea sistemului întreprindere,

stabilirea de legături cu clienţii, furnizorii şi angajaţii.

Cuvinte cheie:- Întreprinzător, proprietar, evaluarea riscului, contract de asociere.

Întrebări de control1. Care sunt principalele funcţii majore ale întreprinzătorului?2. De câte tipuri pot fi inovaţiile?3. Precizaţi care este distincţia dintre proprietarul unei întreprinderi şi întreprinzătorul acesteia?4. Enumeraţi câteva din caracteristicile esenţiale ale întreprinzătorului de succes?5. Definiţi evaluarea riscului.6. Care sunt etapele creării unei noi întreprinderi?7. Care sunt opţiunile de abordare a pieţei?8. Precizaţi care sunt principalii factori favorizanţi în procesul creării unei noi întreprinderi?

43

CAPITOLUL 7. ACTIVITĂŢILE ÎNTREPRINDERII

Rezumat:Activităţile reprezintă modul de particularizare a funcţiilor în cadrul fiecărei întreprinderi.

Cunoaşterea activităţilor fiecărui tip de întreprindere şi a modului de desfăşurare reprezintă un elementesenţial pentru asigurarea conducerii eficiente.

Activităţile desfăşurate într-o întreprindere pot fi grupate după rolul pe care acestea îl au ţinândcont de specificul întreprinderii în două grupe:

1. activităţi specifice sectorului;2. activităţi comune cu celelalte sectoare economice.În cadrul activităţilor specifice sunt cuprinse activităţi care se desfăşoară în cadrul funcţiilor de

producţie, de cercetare-dezvoltare şi comercială.Din cea de a doua gupă sunt incluse activităţi precum cea financiar-contabilă, marketing şi de

personal. Aceste activităţi deşi sunt comune mai multor sectoare de activitate, prezintă o serie departicularităţi în cadrul întreprinderii turistice, particularităţi dictate de legătura de interdependenţă aactivităţii ce formează prima grupă.

7.1. Mecanismul de funcţionare a întreprinderii

În economia de piaţă întreprinderea comercială se confruntă cu anumite reguli de joc. Acest tip deîntreprindere parcurge un ciclu compus din: geneză, apariţie a pe piaţă (lansarea), dezvoltarea, maturitatea,declinul şi lichidarea. Durata existenţei unei firme este într-o relaţie directă cu posesia capacităţii şi aresurselor necesare adaptării rapide la mutaţiile intervenite în mediul economico-social, adică în macro şimicromediul economic.

Abordarea întreprinderii comerciale din unghiul de vedere al conceptului de sistem permiteconsiderarea firmei ca o sinteză, o expresie a unei multitudini de subsisteme complexe interconectate. Caagent economic plasat în spaţiul şi timpul care separă producţia (producătorul) de consum (consumatorulfinal sau intermediar), firma comercială efectuează numeroase şi complexe operaţiuni, procese, tehnologii,fluxuri, creează şi antrenează multiple structuri organizaţionale integrate, interconectate şi subordonateatingerii obiectivului ei general.

Vânzarea şi producerea bunurilor economice, prestarea serviciilor comerciale necesită înfăptuirea anumeroase operaţiuni precum:

a) aprovizionarea cu bunuri de consum, mijloace de producţie, materii prime, materiale,combustibili, energie, echipamente, instalaţii etc.;

b) operaţiuni de recepţie, păstrare, stocare, pregătirea pentru vânzare;c) selecţia, angajarea, pregătirea, folosirea resurselor umane;d) operaţiuni financiar-contabile (atragerea capitalului, alegerea plasamentelor, investiţiilor,

organizarea şi ţinerea evidenţei contabile, evidenţierea profitului şi a pierderilor etc.);e) operaţiuni de transport pentru aprovizionare, respectiv livrare, manipulare în incinta SC;f) întreţinerea capitalului tehnic, exploatarea programelor create pentru conducerea asistată de

calculator;g) publicitate;h) comerţ exterior;i) relaţii cu publicul şi clienţii;j) relaţii cu statul.Toate aceste elemente se află în interacţiune dinamică în cadrul unui sistem deschis care, de cele mai

multe ori, se autoreglează.Schema surprinde operaţiunile, conducerea, autoreglarea, relaţiile cu mediu, combinarea factorilor de

producţie, ca aspecte general valabile pentru orice tip de firmă comercială.

44

7.2. Activitatea de aprovizionare

Este o componentă a funcţiei comerciale, bunurile de aprovizionat şi serviciile utilizate sunt specificefiecărei categorii de prestaţii. Pe această bază ele se pot grupa în următoarele categorii: (exemplu pentruîntreprinderea turistică).

echipament turistic şi hotelier precum mobilier, aparatură electrică şi electronică etc.; maşini şi utilaje necesare serviciilor de masă (mobilier pentru servirea mesei, maşini şi aparate

pentru pregătirea hranei şi prepararea băuturilor etc.); materii prime şi materiale necesare realizării preparatelor culinare; mărfuri vândute în cadrul prestărilor de servicii; echipament de agrement; angajarea unor prestaţii necesare desfăşurării activităţii turistice (organizare de spectacole,

concerte etc.).Bunurile şi serviciile de aprovizionat pot fi grupate în funcţie de alte criterii, însă gruparea făcută

anterior prezintă o importanţă deosebită în activitatea de organizare a întreprinderii turistice.Activitatea de aprovizionare în cadrul activităţii turistice presupune realizarea unor acţiuni precum

sunt: stabilirea necesarului de aprovizionare; alegerea furnizorilor; alegerea contractelor şi urmărirea derulării lor (transportul recepţia mărfurilor, depozitarea,

întocmirea documentelor pe baza cărora se va efectua plata).

7.2.1. Principalele atribuţii şi obiective ale aprovizionăriiAprovizionarea regrupează ansamblul operaţiunilor care au ca scop punerea la dispoziţia

întreprinderii a produselor şi serviciilor pe care trebuie să le procure din afară, în vederea realizăriiobiectivelor sale. În esenţă, aprovizionarea include cumpărarea resurselor materiale (materii prime,materiale, combustibili, energie, apă) şi gestionarea stocurilor.

Dintre principalele atribuţii ale aprovizionării menţionăm: procurarea în termene stabilite a materiilor prime, materialelor şi produselor de care are nevoie

întreprinderea; urmărirea în permanenţă a evoluţiei pieţei produselor utilizate de întreprindere şi ţinerea la

curent cu noutăţile; stabilirea modalităţilor de aprovizionare care să fie respectate de diferitele compartimente ale

întreprinderii; elaborarea programelor de aprovizionare în funcţie de previziunile cu privire la fabricaţie, pentru

evitarea rupturilor de stoc; definirea standardelor de calitate şi a preţurilor care vor trebui respectate de cei care fac

cumpărarea;

Intrări

Resurse umane

Capital

Mărfuri

Servicii

Informaţii

Subsisteme: cercetări prelucrare activităţi

publicitare

Combinări defactori

Mărfuri şi servicii Dividende Salarii Rate de dezvoltare Stabilitate Inovare

Ieşiri INFORMARE

Procesul de feed-back

Evaluare – control – reacţie

45

fixarea regulilor de control al mărfurilor recepţionate; stabilirea criteriilor unei bune gestiuni a stocurilor.Obiectivele responsabililor cu aprovizionarea sunt duble, pe de o parte, ei trebuie să aducă în

întreprindere şi să stocheze resursele materiale la cel mai mic cost, iar pe de altă parte, să asiguredisponibilitatea lor, în scopul satisfacerii nevoilor celor care le utilizează (compartimentele de producţie saude vânzare). Distingem, astfel, obiective privind costul, care trebuie să fie minimizat, şi obiective cu privirela servicii, care trebuie să fie maximizate.

În ceea ce priveşte aprovizionarea la cel mai scăzut cost, aceasta presupune: a cumpăra cât mai ieftin posibil, ţinând cont de nivelul de calitate cerut; a stoca cu costuri cât mai mici, adică în cele mai mici cantităţi posibile; a imobiliza, pe cât posibil, mai puţini bani.Aşadar, cu privire la costuri, trebuie avute în vedere trei criterii: costul de cumpărare sau raportul

calitate/preţ (de exemplu, costul de cumpărare să nu crească mai mult de 10%, pentru o calitate dată aprodusului); costul stocării (de exemplu, costul de stocare să fie inferior faţă de valoarea produselor stocatecu 25%); imobilizarea capitalurilor în stoc.

7.2.2. Elaborarea strategiei de aprovizionare materială a întreprinderiiO cerinţă de bază a realizării obiectivelor de către întreprindere este asigurarea în timp util, ritmic, în

cantităţile, calitatea şi structura sortimentală a tuturor resurselor materiale necesare pentru toate destinaţiilede consum. Această cerinţă impune elaborarea, încă înaintea perioadei de gestiune, a unui plan strategic şi aunor programe de aprovizionare.

Planul strategic de aprovizionare nominalizează cererile de resurse materiale ale întreprinderii pe oanumită perioadă (de regulă, de până la un an), pe categorii de resurse (materii prime şi materiale diverse,echipamente tehnice, piese de schimb), nivelul acestora şi sursele de acoperire. Datele şi informaţiilenecesare sunt estimate în funcţie de elementele certe cunoscute şi de previziunile referitoare la activitateaîntreprinderii. Pe baza comenzilor ferme de producţie şi a contractelor încheiate se creează un anumit grad decertitudine în asigurarea resurselor materiale.

Conţinutul final al strategiei de aprovizionare trebuie să evidenţieze o situaţie reală, judiciosdimensionată în ceea ce priveşte volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu strategiagenerală a întreprinderii, cu tendinţele şi mutaţiile ce se înregistrează pe piaţa internă şi externă de materiiprime. Ca urmare, strategia în aprovizionare se va afla continuu sub influenţa modificărilor de ordin tehnic,tehnologic şi organizatoric, cât şi de schimbările posibile în volumul şi structura activităţilor specificeîntreprinderii.

Strategia de aprovizionare a întreprinderii se concretizează într-un plan care, la rândul său, estedefinit prin două categorii de indicatori:

indicatori care reflectă necesităţile (cererile) de consum de resurse materiale destinateîndeplinirii obiectivelor strategice finale (fabricaţia de produse sau prestarea de servicii);

indicatori care evidenţiază sursele şi potenţialul de acoperire cantitativă şi structurală cu resursemateriale a necesităţilor de consum.

Necesităţile de consum de resurse materiale exprimă cantităţile de materii prime, materiale,combustibili etc. care vor fi consumate pentru realizarea planului şi formarea stocurilor de la sfârşitulperioadei de gestiune.

Sursele pentru acoperirea necesităţilor de consum, după provenienţa lor, pot fi interne (proprii) şi dinafara întreprinderii. Sursele interne (proprii) ale întreprinderii sunt constituite din: stocul preliminat deresurse materiale pentru începutul perioadei de gestiune şi alte resurse interne .

Sursele din afara întreprinderii sunt exprimate prin cantitatea de aprovizionat cu resurse materiale aîntreprinderii. Pentru ca activitatea generală a întreprinderii să se desfăşoare în bune condiţii trebuie să existe unechilibru perfect şi stabil între necesităţi şi resurse pe întreaga perioadă de gestiune.

7.3. Stocarea mărfurilor

Continuitatea procesului de alimentare a consumului de materiale într-o nouă perioadă de gestiune impuneexistenţa unui stoc de materiale la începutul perioadei de gestiune. Baza materială principală de formare esteasigurată de stocul efectiv de producţie care s-a constituit în perioada de gestiune precedentă. Întrucât planul strategicde aprovizionare materială pe o perioadă de gestiune se elaborează înainte de începerea acesteia, stocul la începutulperioadei de gestiune este un stoc preliminat.

În perioada de gestiune se constituie stocuri de materiale de producţie (stoc curent, stoc în curs de

46

transport, stoc de siguranţă, stoc de pregătire, stoc de iarnă) cu scopul asigurării continuităţii consumului,transportului etc. Aceste stocuri, pe întreaga perioadă de gestiune, vor cunoaşte un proces permanent deformare şi consum.

Pentru buna desfăşurare a activităţii întreprinderile constituie stocuri materiale de producţie. Acestestocuri se formează în funcţie de condiţiile de aprovizionare, de natura resurselor materiale, decaracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea şi dispersarea teritorială a subunităţilor de consum, destrategia şi politica adoptate în constituirea stocurilor.

În categoria stocurilor de materiale de producţie, stocul curent deţine cel mai important rol înasigurarea continuităţii activităţii economice.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de combustibilişi lubrifianţi, de piese de schimb etc. care se acumulează în depozitele şi magaziile unei întreprinderi cuscopul acoperirii cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea necesare în intervalul dintredouă aprovizionări succesive.

Mărimea intervalului între două aprovizionări succesive, include cel puţin durata de aprovizionare,adică timpul care se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-ainiţiat acţiunea de aprovizionare) până la sosirea cantităţii livrate de furnizor în depozitul întreprinderii.

Stocul de siguranţă reprezintă o rezervă permanentă pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute, legatede ritmul consumului şi al termenelor de livrare. Astfel, din diverse motive, consumul poate să crească maimult decât s-a prevăzut, sau furnizorii să nu poată respecta termenele promise. Stocul curent nu permite să seaştepte livrarea decât în cazul ideal în care realizările sunt conforme cu previziunile. Cel mai mic decalaj, încaz de întârziere, poate avea consecinţe grave. De aceea, apare necesitatea de a prevedea o marjă desiguranţă care să pună întreprinderea la adăpost în astfel de situaţii.

Pentru declanşarea comenzilor către furnizori cu scopul de a menţine stocul curent şi stocul desiguranţă în limite normale se determină pragul de declanşare a comenzii care corespunde aşa numitului stocde alertă.

Menţinerea stocului curent la un nivel optim depinde de stabilirea corectă a cantităţii de comandat.Cu privire la această problemă pot fi avute în vedere două politici de aprovizionare:

un număr redus de comenzi axate pe cantităţi mari. În acest caz stocul este mare, ca şi costul destocare; dimpotrivă, cheltuielile cu derularea comenzilor şi a livrării sunt mai scăzute iar condiţiile decumpărare mai bune;

un număr mare de comenzi axate pe cantităţi mici. Această situaţie implică stoc şi cost de stocajdiminuate, dar cheltuielile cu derularea comenzilor şi livrarea cresc.

Cantităţile comandate trebuie să fie calculate de aşa manieră încât să minimizeze ansamblul acestorcosturi şi să evite rupturile de stoc.

În afara tipurilor de stocuri destinate continuităţii activităţii, întreprinderile pot constitui şi stocuristrategice. Aceste stocuri sunt formate din resurse materiale cumpărate în volum mare în momentul în carese consideră că preţul de achiziţie este cel mai favorabil, iar în viitor acesta are tendinţă de creştere.

În unele cazuri se constituie stocuri şi cu scopul de a avea o situaţie de monopol. Dacă oîntreprindere cumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii, întreprinderea se situeazăpe poziţia de monopson, determinând celelalte întreprinderi să-şi adapteze structura producţiei la consumulaltor resurse materiale. În această situaţie se conturează perspectiva de dumping pe care intenţionează să ofolosească pe piaţă.

7.4. Activitatea de desfacere

Dintre relaţiile întreprinderii cu beneficiari săi se detaşează relaţiile de vânzare - cumpărare prinintermediul cărora întreprinderea îşi vinde produsul. Aceste relaţii se caracterizează prin diferite activităţigrupate sub denumirea de desfacere – componentă principală a funcţiei comerciale.

Desfacerea produsului se realizează fie direct prin unităţi proprii întreprinderii, fie prin intermediaricare acţionează ca întreprinderi distincte sau aparţinând altor întreprinderi.

Desfacerea produsului presupune gruparea unor activităţi care asigură realizarea sa ca marfă, precumcontractul şi urmărirea derulării contractelor, încasarea contravalorii prestaţiilor vândute etc.

7.4.1. Acţiuni premergătoare vânzăriiVânzarea este precedată de abordarea clientului şi de negociere. Abordarea clientului în scopul de a i

se face o propunere de vânzare se poate realiza prin contact direct şi prin contact indirect.Contactul direct se realizează, fie cu ocazia prezenţei spontane a clientului la locul de vânzare, fie

47

în urma receptării de către client a unui mesaj publicitar care îl determină să se deplaseze la întreprindere.Contactul direct cu clientul are loc şi atunci când vânzătorul vizitează cumpărătorul potenţial. De exemplu,vânzarea de cărţi la domiciliu. Adesea, vânzătorul întreprinderii efectuează un turneu sistematic, anunţatdinainte, la cumpărătorii potenţiali. Un alt exemplu îl constituie reprezentanţii producătorilor de încălţămintecare efectuează vizite clienţilor detailişti pentru a le prezenta colecţiile de sezon şi a le lua comenzi.

Contactul indirect are loc atunci când clientul trimite prin corespondenţă comanda sa către furnizor;această modalitate este practicată atunci când întreprinderile publică un catalog amănunţit al produselor şiserviciilor, din care clientul poate face o alegere fără să aibă nevoie de informaţii complementare.

Contactul indirect mai poate fi stabilit atunci când vânzătorul răspunde la un apel de oferte, care provinede la clienţii potenţiali doritori să cumpere în cantităţi mari sau să achiziţioneze produse specializate pentru careeste necesar un deviz prealabil. De exemplu, o întreprindere care doreşte să-şi reînnoiască echipamentulinformatic va alcătui un caiet de sarcini în care va consemna nevoile sau exigenţele sale şi va lansa un apel deoferte către câteva întreprinderi constructoare de calculatoare.

Dacă abordarea clientului a decurs în condiţii bune, urmează faza de negociere, fază care nu se maireferă la produsul însăşi, ci numai la condiţiile de vânzare, respectiv la preţ, condiţii de plată, condiţii delivrare şi condiţii de anulare a vânzării.

Negocierea preţului are loc prin acordarea de remize asupra preţului publicat sau asupra preţului decatalog, remize prevăzute dinainte în funcţie de numărul de articole cumpărate, în funcţie de mărimeacumpărării sau de tipul de client. De exemplu, preţul de vânzare diferă, după cum clientul cumpără ocantitate mai mare sau mai mică din produs. De asemenea, există preţuri diferite pentru materialele deconstrucţii vândute publicului în raport de cele vândute antreprenorilor.

Remizele (reducerile) mai pot fi personale, acordate unui cumpărător deosebit pentru o comandăspecială, atunci când vânzătorul urmăreşte să câştige fidelitatea unui client interesant. De exemplu, se acordăremiză excepţională unui client pentru a-l determina să facă o comandă mare, să nu cumpere de laconcurenţă sau pentru a-l atrage de la concurenţă. De asemenea, se mai acordă reduceri şi în funcţie de stareaproduselor oferite sau pentru debarasarea de produse desperecheate, incomode, respectiv greu vandabile.Este cazul soldurilor la comercianţii care vând articole de modă sau al rabaturilor pentru defecte minore defabricaţie.

Condiţiile de plată pot fi negociate sub două aspecte: al termenului şi al fracţionării plăţii. Astfel,termenul poate fi stabilit în momentul livrării, la 30, 60 zile după livrare, sau după vânzarea mărfii de cătreclient. De asemenea, se poate stabili şi o fracţionare a plăţii produselor vândute.

Condiţiile de livrare fac obiectul negocierii sub aspectul locului, al transportului şi al suportăriicheltuielilor de transport şi de condiţionare. De exemplu, este vorba de stabilirea condiţiilor de franco, adicăal locului de livrare a produselor de către vânzător, cu toate implicaţiile inerente (transport, costuri, ambalaje,asigurări etc.).

Condiţiile de anulare a vânzării se referă la returnarea mărfurilor în caz de insatisfacţie, la renunţareade a mai vinde după un anumit interval de timp. În aceste condiţii poate fi anulată vânzarea atunci când unelearticole de imprimerie (ziare, cărţi etc.) rămân nevândute o anumită perioadă de timp.

7.4.2. Elemente caracteristice vânzărilor de produseDupă finalizarea negocierii urmează încheierea unui contract de vânzare care, conform prevederilor

Codului civil, reprezintă o convenţie prin care una din părţi se obligă să livreze un lucru şi cealaltă parte seobligă să îl plătească. Contractul de vânzare conţine obligaţii reciproce de îndată ce există un consimţământmutual al celor două părţi; acest consimţământ poate fi tacit (cazul cumpărărilor din comerţul cu amănuntulde către populaţie), dar în majoritatea cazurilor el este însoţit de emiterea de documente doveditoare.

Decizia cumpărătorului se manifestă, în general, prin trimiterea unui document denumit bon decomandă către vânzător. Acordul cumpărătorului poate fi dat şi verbal dar trebuie confirmat în scris printr-osimplă scrisoare, telex sau fax. Indiferent de forma sa, documentul trebuie să cuprindă:

informaţii referitoare la client (numele, numărul de înmatriculare din registrul comerţului, codulfiscal, adresa etc.);

modul de livrare, termenul şi adresa; condiţiile şi modul de plată, contul bancar şi sediul băncii; descrierea produselor comandate (natură, calitate, colorit, dimensiune), cu referinţele extrase din

nomenclatorul furnizorului; cantităţile comandate; preţul unitar şi valoarea totală a comenzii.Răspunsul vânzătorului la comanda clientului, ca acord definitiv, este dat prin confirmarea de

48

primire a comenzii. Acest document reia datele esenţiale ale comenzii la care adaugă o precizie asupradisponibilităţii produselor cerute şi eventual propune modificări. În acest caz, este necesară o confirmare dinpartea clientului.

După primirea bonului de comandă şi încheierea acordului final între cei doi parteneri, întreprindereava derula livrarea, care poate prezenta două situaţii:

produsele comandate sunt disponibile în stoc şi se întocmesc imediat toate documentele de livrare; produsele comandate nu sunt disponibile în stoc, ele trebuind să fie fabricate; în acest sens se

emite un document, denumit de obicei ordin de fabricaţie, care se transmite compartimentelor de producţie.În cazul unei întreprinderi angrosiste care primeşte comenzi de la detailişti, fără să aibă produse în

stoc, aceasta va emite la rândul său comenzi către furnizori.Odată cu livrarea se face şi facturarea. Aceasta constă în calculul sumei datorate de client către

furnizor, întocmindu-se un document denumit factură (document obligatoriu şi tipizat).

7.4.3. Activităţile post-vânzareÎn principal, aceste activităţi se referă la: rezolvarea reclamaţiilor clienţilor, acordarea de garanţii şi

întreţinerea sau mentenanţa produselor vândute.Reclamaţiile clienţilor pot fi preîntâmpinate, deseori, printr-o simplă transmitere de informaţii în

legătură cu produsul vândut. De exemplu, se explică clientului, printr-o notiţă ataşată la produs, modul demontaj, de întreţinere sau de utilizare a produsului respectiv. Anumite reclamaţii se referă la conţinutullivrării şi pot antrena returnări care sunt acceptate în cazul în care a avut loc o eroare de livrare sau în cazulunei proaste calităţi a produsului.

În cazul în care întreprinderea vinde bunuri de echipament sau bunuri de consum durabile, ea seangajează la garantarea formală (prin certificat) a calităţii produselor sale. Astfel, livrarea este însoţită de unbuletin de garanţie (sau certificat de calitate) care cuprinde: natura produsului, data livrării către utilizatorulfinal, numele şi adresa vânzătorului, condiţiile şi limitele garanţiei. Acest buletin de garanţie conţine, îngeneral, două părţi: una este păstrată de utilizator şi cealaltă este trimisă întreprinderii producătoare.

Întreţinerea sau mentenanţa este asimilată deseori serviciului post-vânzare şi presupune asigurarea pentruclient a reviziei periodice sau curăţirea produsului (întreţinere preventivă) şi repararea acestuia. Ea constituie unexcelent argument de vânzare pentru aparatele complexe care fac necesară intervenţia specialiştilor. Anumiteîntreprinderi şi-au legat politica lor comercială de calitatea asistenţei acordate clientului. De exemplu, întreţinereapreventivă a fotocopiatoarelor, a calculatoarelor etc.

7.5. Activitatea de promovare

Promovarea este strâns legată de vânzare, de servicii, de introducerea, consolidarea, menţinerea şidezvoltarea firmei pe piaţă.

Conform dicţionarului comercial al Academiei de Ştiinţe Comerciale din Franţa, promovareavânzărilor este expresia cercetării, studiul prin care se pun la punct şi se asigură punerea în aplicare a ideilor,iniţiativelor care concură la dezvoltarea vânzărilor în vederea atingerii obiectivelor comerciale. Promovareavânzărilor cuprinde toate acţiunile care au capacitatea de a mări vânzările, începând cu prescrierea(recomandarea) şi continuând cu distribuţia bunurilor şi serviciilor fără a se aduce prejudicii consumatorilorsau utilizatorilor finali.

Acţiunile promoţionale au un caracter general şi concură la atingerea scopurilor particulare depromovare pe lângă consumatori, distribuitori, prescriptori, utilizatori, agenţi de montaj. Aceste acţiuni sereferă la marcă, ambalaj, personalitatea, prestigiul firmei, lansarea produselor, publicitatea (colectivă,mobilă), expoziţii, itinerarii, conferinţe, magazine expoziţie, magazine pentru demonstraţii sportive, sărbătorinaţionale, regionale, locale, sponsorizări.

În domeniul bunurilor de consum acţiunile promoţionale sunt orientate către consumul final în scopulasigurării şi răsplătirii fidelităţii, reînnoirii cumpărării, reducerii obiecţiilor, reţinerilor de la un anumit nivel depreţ etc. Printre acţiunile acestui gen de promovare a vânzărilor se regăsesc: jocurile (diverse), concursurile,reducerile de preţ, prime, eşantioane, cadouri etc. Promovarea se realizează cu precădere la locul vânzării(publicitate la locul vânzării sau promoţie la locul vânzării).

Cele mai utilizate mijloace de promovare la locul vânzării sunt: diferite tipuri de ambalaje, diversemateriale şi mijloace, prezentare-etalon. Dintre diversele mijloace şi materiale menţionăm: organizarea degalerii, insule de expunere-vânzare, stive reprezentate în bloc compact, în ansamblu, în asociere, încomplementaritate, regizări de vânzări, standuri de degustări etc.

Printre tehnicile noi de promovare a vânzărilor o atenţie şi apreciere aparte i se acordă

49

merchandisingul care urmăreşte asigurarea locurilor optime pentru amplasarea produselor în spaţiul destinatvânzării, amplificarea rolului factorilor vizuali şi asigurarea sprijinului produselor între ele în procesul devânzare.

Promovarea vânzărilor pe lângă distribuitori (firmele de comerţ cu ridicata şi firme de comerţ cuamănuntul) are ca obiectiv incitarea la emiterea comenzii către producători, importatori, crearea şimenţinerea fidelităţii asupra gamei complete de produse realizate, reducerea unor reţineri la preţul cu care seoferă bunul economic acceptat şi dezvoltarea mărcii, notorietate etc. Atingerea acestor obiective necesităapelarea la materiale de publicitate şi promovare la locul vânzării, la publicitatea exterioară, concursuri întredistribuitori, cadouri, formarea distribuitorului şi a personalului unui distribuitor pentru metode moderne degestiune şi vânzare, prime, avantaje financiare, sprijin financiar etc. Asemenea acţiuni sunt desfăşurate deproducători, importatori şi, în anumite cazuri, de firmele comerciale cu ridicata pe lângă comercianţii cuamănuntul.

Orice firmă angajată în relaţiile de piaţă este interesată şi obligată, prin regulile de joc ale pieţei, sămanifeste o preocupare constantă, susţinută pentru intrarea, menţinerea şi extinderea acţiunilor depromovare. Înscrierea acestei preocupări printre acţiunile firmei este o obligaţie derivată din funcţiacomercială şi funcţia de marketing. Lipsa unei asemenea activităţi echivalează cu diminuarea funcţiilorfirmei, cu pierderea posibilităţilor de obţinere a unei eficienţe maxime.

7.6. Activitatea de transport (exemplu pentru întreprinderea turistică)

Întreprinderii turistică desfăşoară şi activitate de transport. Aceasta este realizată fie pentrutransportul turiştilor, a materiilor prime şi materialelor necesare activităţii de producţie culinară şi prestaţilorde cazare şi agrement, precum şi transportul maşinilor utilajelor, a altor componente ale echipamentuluituristic.

Transportul se poate efectua cu mijloace proprii, fie cu mijloace aparţinând terţilor. Transportul depersoane, în general, vizează turişti şi se realizează atunci când întreprinderea practică aranjamente care includ înpachetul de servicii şi transportul turiştilor de la locul de reşedinţă la locul de sejur şi invers. O astfel de activitateeste proprie întreprinderilor intermediare, însă, activitatea de transport-turişti se poate întâlni şi în întreprinderituristice prestatoare de servicii de bază pentru organizarea unor excursii ca prestaţie suplimentară de diversificarea ofertei turistice.

Transportul de persoane se poate oferi nu numai turiştilor ci şi pentru personalul propriu, în cazul în carese asigura deplasarea acestuia de la şi la locul de domiciliu către întreprinderea turistică.

Transportul mărfurilor se referă în mod deosebit la cele care fac obiectul activităţi de aprovizionare.Printre acţiunile care se desfăşoară în cadrul activităţii de transport fac parte:

alegerea mijlocului de transport; stabilirea necesarului de mijloace de transport; organizarea circuitelor de aprovizionare a unităţilor operative; încheierea contractelor cu toate persoanele pentru prestarea unor servicii de transport necesare.

7.7. Activitatea de producţie

Producţia constituie raţiunea de a fi a oricărei întreprinderi. În cadrul funcţiunii de producţie seinclud ansamblul proceselor de bază şi auxiliare prin care se realizează obiectivele întreprinderii în domeniulfabricării produselor sau al prestării serviciilor.

Procesul de producţie cuprinde totalitatea acţiunilor conştiente şi organizate ale lucrătorilor care auca scop transformarea resurselor materiale în produse sau servicii.

Există o mare varietate de procese de producţie, determinate de o multitudine de factori: loculrealizării, specificul metodelor şi tehnicilor de execuţie, finalitatea lor etc. Principalele tipuri de procese deproducţie pot fi evidenţiate în funcţie de următoarele trei criterii:

modul de participare la transformarea resurselor materiale în produse sau servicii; din punct de vedere al modului de realizare; în raport cu mijloacele de execuţie.După modul de participare la transformarea resurselor materiale în produse sau servicii, procesele de

producţie se grupează în procese de fabricaţie (de bază) şi procese auxiliare.Procesele de fabricaţie cuprind acţiunile legate direct, nemijlocit de transformarea resurselor

materiale în produse şi servicii. Aceste procese formează conţinutul principal al procesului de producţie. În

50

industrie, de exemplu, un mare număr de procese de fabricaţie cuprind mai multe stadii: pregătire,prelucrare, de finisaj sau, după caz, de montaj-finisaj.

Paralel cu procesele de fabricaţie se desfăşoară procese auxiliare care conţin un complex de acţiuninelegate direct de transformarea resurselor materiale în produse sau servicii, dar care condiţionează procesulde fabricaţie, cum sunt: confecţionarea sculelor, întreţinerea şi repararea utilajului de producţie, producerea,transformarea şi distribuirea energiei, transportul intern etc.

Din punct de vedere al modului de realizare sau al succesiunii operaţiilor tehnologice, în acţiunea detransformare a resurselor materiale în produse sau servicii, procesele de producţie se clasifică în procesemonolineare, procese convergente şi procese divergente.

În urma proceselor monolineare, produsele se obţin prin transformări succesive ale uneia şiaceleiaşi materii prime. Aceste procese nu includ stadii de montaj, de exemplu procesele realizate înindustria zahărului, cimentului etc.

Procesele convergente cuprind un ansamblu de stadii de transformare a unui tip sau mai multortipuri de materii prime în piese sau subansamble independente care prin asamblare conduc la obţinerea unuiprodus finit. Astfel de procese sunt specifice industriei constructoare de maşini, mobilei, confecţiilor etc.

Procesele divergente sunt acelea care, din aceeaşi materie primă, prin executarea de operaţii, seobţin produse diferite. De exemplu, în industria petrochimică prin prelucrarea ţiţeiului se obţin: benzine,uleiuri, parafine etc.

În raport cu mijloacele de execuţie, procesele de producţie pot fi: manuale, manual - mecanice,mecanice, automate şi de aparatură.

7.7.1. Structura de producţie a întreprinderiiStructura de producţie sau operaţională este o componentă principală a structurii organizatorice a

unei întreprinderi, deoarece în cadrul verigilor care o compun îşi desfăşoară activitatea cea mai mare parte apersonalului.

Într-o accepţie generală, prin structură de producţie se înţelege forma materială de organizare aprocesului de producţie care îşi găseşte expresia în numărul, felul şi mărimea verigilor de producţie,corespunzând diviziunii muncii din întreprindere. Verigile organizatorice de bază, într-o întreprindereindustrială, sunt secţiile şi atelierele de producţie independente.

Secţiile şi atelierele de producţie independente sunt subunităţi distincte, din punct de vedereadministrativ, în care se execută produse ori faze ale proceselor tehnologice, sau se efectuează servicii pentruterţi şi necesităţi interne productive. Secţiile şi atelierele de producţie, în funcţie de rolul pe care îlîndeplinesc în procesul de producţie, pot fi:

de fabricaţie (de bază); auxiliare; anexe.Subunităţile de fabricaţie (de bază) sunt secţiile şi atelierele independente în cadrul cărora se realizează

nemijlocit scopul pentru care a fost creată întreprinderea: executarea de produse sau servicii.Subunităţile auxiliare sunt secţiile sau atelierele de sculărie, reparaţii, staţiile de transformare a

energiei, depozite de materii prime, laboratoare de proiectare şi cercetare etc.Subunităţile anexe sunt secţiile sau atelierele care, la unele întreprinderi, execută produse din

prelucrarea deşeurilor rezultate în procesul de fabricaţie.Structura de producţie a întreprinderii depinde de o multitudine de factori, cum sunt: forma de

specializare internă a întreprinderii, specificul tehnologic, profilul, dimensiunea întreprinderii şi gradul deintegrare a producţiei.

Forma de specializare internă a întreprinderii influenţează într-o măsură considerabilă structura deproducţie şi se concretizează în apariţia următoarelor tipuri:

structură tehnologică; structură pe obiecte; structură mixtă.În întreprinderile cu structură tehnologică, secţiile şi atelierele de producţie se organizează după

principiul omogenităţii proceselor tehnologice. Fiecare secţie sau atelier execută numai unele faze omogeneale procesului tehnologic de obţinere a produselor, dar pentru toate produsele pe care le fabricăîntreprinderea.

În întreprinderile cu structură pe obiecte fiecare secţie sau atelier de producţie se specializează înfabricarea unui produs şi execută întregul proces tehnologic de la materia primă până la produsul finit.Fiecare subdiviziune organizatorică a secţiei sau atelierului de producţie este specializată pe o anumită fază a

51

procesului tehnologic, iar capacităţile de producţie ale subdiviziunilor organizatorice sunt rigurosarmonizate. În aceste condiţii secţiile sau atelierele de producţie ale întreprinderii sunt independente unele dealtele. Deoarece întregul proces tehnologic de fabricare a produsului finit se desfăşoară în cadrul unei secţiisau a unui atelier de producţie, acestea mai sunt denumite şi secţii sau ateliere cu ciclul de fabricaţie închis.

În întreprinderile cu structură de producţie mixtă, unele secţii sau ateliere sunt specializatetehnologic, iar altele pe obiecte.

Specificul tehnologic diferenţiază structura de producţie sub aspectul felului subunităţilor deproducţie. Într-o întreprindere constructoare de maşini, specificul tehnologic face să existe secţii deturnătorie, forjă, prelucrări mecanice, tratament termic, montaj, în timp ce într-o întreprindere de ţesături,specificul tehnologic va face să existe secţii de vopsire fire, preparaţie, ţesut, finisaj.

Profilul întreprinderii va impune diferenţieri structurale sub aspectul numărului, felului şi gradului dedezvoltare al subunităţilor de producţie.

Dimensiunea diferenţiază întreprinderile având acelaşi specific tehnologic şi profil din punct devedere al numărului şi mărimii subunităţilor de producţie; la întreprinderea de dimensiune mai mare vor fimai multe subunităţi de producţie sau vor fi mai dezvoltate.

Gradul de integrare a producţiei reflectă sfera de cuprindere, în cadrul aceleiaşi întreprinderi, afazelor întregului proces tehnologic prin care se ajunge de la materia primă la produsul finit. În funcţie deacest factor, întreprinderile cu grad de integrare mai mare, având acelaşi specific tehnologic, profil şidimensiune, se vor diferenţia de întreprinderile cu grad redus de integrare prin felul subunităţilor deproducţie. Întreprinderea cu grad de integrare mai mare are o structură de producţie mai complexă.

7.7.2. Tipuri de producţiePrin tip de producţie se înţelege ansamblul factorilor care caracterizează volumul producţiei,

stabilitatea nomenclaturii produselor fabricate, modul de mişcare a produselor în timpul prelucrării, gradulde specializare a subdiviziunilor de producţie, precum şi relaţiile de interdependenţă ce se stabilesc întreaceşti factori.

În practica întreprinderilor se întâlnesc următoarele tipuri de producţie: producţie de masă; producţie de serie mare; producţie de serie mijlocie; producţie de serie mică;

producţie unicat.Producţia de masă şi de serie mare se caracterizează prin proporţiile mari ale producţiei,

nomenclatură redusă şi stabilă în timp. Aceste condiţii conferă fiecărui loc de muncă un înalt grad despecializare întrucât i se pot atribui spre executare, cu caracter permanent sau de durată, o singură operaţie.Fixarea unei singure operaţii la fiecare loc de muncă facilitează utilizarea unui echipament tehnologicspecial, de mare productivitate, care asigură o eficienţă economică ridicată. Deplina specializare a locurilorde muncă şi stabilitatea fluxurilor tehnologice permit amplasarea utilajelor în ordinea desfăşurării operaţiilorsub forma unor linii tehnologice specializate în execuţia unui obiect sau a unui număr restrâns de obiecte.Organizarea fabricaţiei pe linii tehnologice prezintă multiple avantaje, între care:

un înalt nivel al productivităţii muncii; ritmicitate maximă în desfăşurarea fabricaţiei; ciclul de fabricaţie scurt; costuri de producţie mici; o conducere operativă simplă.Tipul producţiei de serie mijlocie, comparativ cu producţia de masă şi de serie mare, se

caracterizează printr-o reducere a gradului de specializare a locurilor de muncă. Diversele produse se executăîn proporţii mai mici, nomenclatura producţiei este mai largă şi instabilă. Ca urmare, folosirea integrală atimpului de lucru al unui loc de muncă se asigură prin repartizarea spre executare a unui număr mare deobiecte. Această necesitate, coroborată cu existenţa unor fluxuri tehnologice diferite de la produs la produs,limitează posibilitatea organizării fabricaţiei pe linii tehnologice. În condiţiile producţiei de serie mijlocie, îngeneral, locurile de muncă se amplasează pe grupe, după criteriul omogenităţii tehnologice a lucrărilor.Principalele caracteristici ale organizării producţiei de serie mijlocie sunt:

echipament tehnologic universal, apt pentru executarea unui nomenclator larg de obiecte; fabricaţia este organizată pe loturi; o conducere operativă mai complicată.În ţările puternic industrializate, producţia de serie mijlocie este organizată sub forma "sistemului

flexibil de fabricaţie" capabil să execute, prin adaptări automate, mai multe tipuri de produse.Producţia de serie mică şi unicat se caracterizează prin fabricarea de produse în cantităţi mici sau

unicate, produse care nu se mai repetă sau se repetă neperiodic şi, de regulă, într-o concepţie constructivă

52

modificată. Aceste tipuri de producţie corespund întreprinderilor sau subunităţilor lor destinate să executecomenzi pentru diverşi beneficiari. În condiţiile de serie mică şi unicat, spaţiul de producţie cunoaşte formade organizare după omogenitatea procesului tehnologic. Într-o pondere redusă se întâlnesc şi formele deorganizare pe sisteme flexibile de fabricaţie şi chiar producţia pe linii tehnologice, denumite „liniitehnologice de grup”. Principalele caracteristici ale organizării producţiei de serie mică şi unicat sunt:

echipament tehnologic universal; fabricaţia este organizată pe comenzi; volum mare al activităţii de pregătire a producţiei; numeroase întreruperi în procesul tehnologic; durată lungă a ciclului de fabricaţie al unui produs; o conducere operativă foarte complicată.Unele surse consideră, în afara tipurilor de producţie menţionate, şi tipul de producţie de proces. În

acest caz se realizează un singur produs de mare serie, printr-un proces unic. Sistemul de organizare aproducţiei nu admite nici o flexibilitate. De exemplu, producţia de oţel în combinatele siderurgice sau deîngrăşăminte în combinatele chimice.

Din punct de vedere al gradului de continuitate, producţia de proces nu se deosebeşte de producţia demasă, fapt pentru care, în mod frecvent, specialiştii o asimilează acesteia din urmă. Aşadar, cel mai adesea sevorbeşte de trei tipuri de producţie: de unicate (producţie discontinuă), de serie (producţie repetitivă) şi demasă (producţie continuă).

7.8. Activitatea de investiţii

Extinderea şi consolidarea întreprinderii presupune desfăşurarea activităţilor de investiţii, activităţicomponente ale funcţiei de dezvoltare.

Activitatea de investiţie se concretizează în extinderea bazei tehnico-materiale, recuperarea,modernizarea sau înlocuirea echipamentelor necorespunzătoare, retehnologizarea proceselor de producţie, deprestaţie, îmbunătăţirea dotărilor etc.

În esenţă, activitatea de investiţii grupează activităţi precum: fundamentarea tehnico-economică ainvestiţiei, estimarea indicatorilor de eficienţă, eşalonarea în timp a activităţilor operative pe care lepresupune respectiva activitate de investiţii, recepţia, asigurarea condiţiilor material-financiare, umane,pentru punerea în funcţiune a obiectivului investiţiei.

Activitatea de investiţie pe care o realizează întreprinderea se poate efectua în regie proprie(utilizează forţe de muncă, utilaje proprii) în cazul unor investiţi mici sau în antrepriză atunci cândîntreprinderea apelează la alte societăţi specializate în domeniu prin care se realizează investiţia (es te cazulinvestiţilor mari).

7.9. Activitatea de planificare macroeconomică

Conducerea întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă presupune realizarea de către aceasta, înprimul rând a activităţii de planificare şi programare a activităţilor pe care le desfăşoară. Planulîntreprinderii reprezintă instrumentul prin care se pune în aplicare strategia şi tacticile clare de cătreîntreprindere pentru realizarea obiectivelor propuse.

Activitatea de planificare are legături cu activitatea de marketing, deseori, bazându-se perezultatele acesteia. Economia de piaţă elimină sistemul centralizat de planificare; subordonareaîntreprinderii prin plan de către unele organisme statale este de asemenea eliminată.

În cadrul economiei de piaţă trebuie să existe şi autonomie reală. Întreprinderea utilizeazăplanul ca instrument de organizare curentă şi de perspectivă şi desfacere pentru a asigura asamblarea şicorelarea firească a tuturor activităţilor.

Planul pune la dispoziţia tuturor departamentelor structurale ale întreprinderii elemente defundamentare a activităţilor proprii asigurând astfel coordonarea şi etalonarea în timp a activităţilor aflate îninterdependenţă.

În funcţie de orizontul la care se referă, activitatea de planificare se poate grupa înplanificare de perspectivă, curentă şi planificare operativă.

Planificarea de perspectivă se elaborează de regulă pe perioade mai lungi de timp reflectând prinintermediul unor indicatori sintetici, strategia de dezvoltare a întreprinderii în ansamblu.

În cadrul acestei forme de planificare nu este posibilă nici necesară detalierea indicatorilor sintetici,deoarece condiţiile activităţii întreprinderii sunt în continuă schimbare. Detalierea este realizată prin

53

elaborarea planificării curente, prilej cu care sunt actualizate de fiecare dată planurile de perspectivă. Deregulă, planurile de perspectivă sunt elaborate pe o perioadă de 3-5 ani.

Planificarea curentă se realizează pentru activităţi pe termen scurt: an, trimestru, lună şi reprezintăexpresia detaliată pe perioada respectivă a planului de perspectivă. Ca urmare, planul curent se află inclus înplanul de perspectivă.

Planificarea operativă - programarea activităţilor reprezintă activitatea prin intermediul căreiaîntreprinderea detaliază planurile curente pe perioade de timp extrem de scurte ( zi, schimb, decadă) şi petotalitatea formelor organizatorice.

7.10. Prestarea serviciilor (exemplu pentru întreprinderea turistică)

Funcţia de bază a întreprinderii turistice o reprezintă funcţia de producţie (de prestaţie). Aceastăactivitate grupează o serie de activităţi care se concretizează în realizarea serviciilor turistice – reprezintă înansamblu oferta turistică. Aceste servicii turistice sunt grupate în:

servicii de bază - cazare, masă, transport; servicii complementare.Prestarea acestor servicii presupune realizarea unor activităţi foarte diverse, activităţi care generează

consum de materii prime, materiale şi resurse financiare foarte diverse.Prestarea serviciilor de bază, precum şi a celor complementare, implică desfăşurarea unor activităţi

specifice care, indiferent de particularităţile fiecărui grup de servicii, presupune existenţa unor ansambluri deelemente materiale şi imateriale. Aceste elemente pot fi sintetizate astfel:

Procesul de prestaţie propriu-zisă reuneşte personalul de execuţie, echipamentul turistic şimaterialele necesare desfăşurării acestuia. El influenţează total pe categorii de servicii, astfel:

în cadrul serviciilor de cazare - procesul de prestaţie are drept scop asigurarea cazării în cele maibune condiţii. Se materializează în echiparea spaţiilor de cazare, asigurarea funcţionalităţii acestora,prestarea serviciilor suplimentare hoteliere;

în cadrul serviciilor de masă, procesul de prestaţie este mult mai complex. El cuprinde pe de oparte activitatea de producţie culinară, iar pe de altă parte activitatea de servire a consumatorilor.

Activitatea de producţie culinară este similară, în principiu, activităţilor de producţie industrială,baza constituind-o tehnologia de fabricaţie în care sunt angrenaţi specialişti în artă culinară, echipamentul depreparare a produselor şi o serie de materii prime, materiale specifice prin a căror transformare se obţinpreparatele.

Un rol deosebit de important în desfăşurarea procesului de producţie culinară îl determină planulmeniu şi reţetele de fabricaţie a preparatelor culinare.

Servirea consumatorilor se realizează, la rândul ei, prin desfăşurarea unor activităţi specifice. Şi încadrul acestei activităţi personalul şi echipamentul necesar este diferenţiat în funcţie de forma de servire(clasică, autoservire).

Conducerea activităţii de prestaţie este delimitată de conducerea celorlalte activităţi, la care serealizează în forme specifice, existând un şef de compartiment, de serviciu care deţine un loc important însistemul de organizare şi conducere;

Activităţile auxiliare sunt elemente ale procesului de prestaţie care contribuie la realizareaprestaţilor propriu-zise. Ele includ o serie de servicii de producţie (prestaţie) desfăşurate înainte în paralelsau după lichidarea procesului propriu - zis de prestaţie.

Activităţile desfăşurate înaintea procesului de prestaţie au drept scop organizarea şi pregătireacorespunzătoarea a acestuia. Aceste activităţi pot fi grupate în:

activităţi generale - se pot regăsi şi în alte întreprinderi din alte sectoare; activităţi specifice întreprinderii turistice:Din categoria activităţilor generale amintim: proiectarea prestaţiei; elaborarea specificaţiilor tehnice; descrierea modului de determinare a prestaţie; fundamentarea costurilor; stabilirea necesarului de aprovizionare; stabilirea necesarului de personal.Din categoria activităţilor specifice putem aminti: activitatea de cazare; activitatea de pregătire a camerelor de cazare, precum curăţenia camerelor, a holurilor,

54

verificarea instalaţiilor sanitare, electrice, punerea în funcţiune a echipamentelor electrice şi electronice,schimbarea lenjeriei;

serviciile de masă includ: activitatea de elaborare a planului mesei, de pregătire a materiilorprime şi materialelor necesare, prepararea produselor culinare, pregătirea spaţiilor de servire a mesei.

Activităţile din turism, concomitent prestaţiei, însoţesc şi susţin realizarea acesteia; aceste suntspecifice prestaţiei care se află în cadrul serviciilor de cazare, sanitare, diferitelor activităţi, prin care seasigură apa caldă, rece, încălzirea spaţiilor de cazare, activităţi de recepţie, comunicare prin telefon, curăţireacamerei etc.

În cadrul producţiei culinare sunt diferite activităţi de depozitare, de transport, asigurare afuncţionării utilajelor, de controlul calitativ şi cantitativ al produselor. În cea ce priveşte nevoiaconsumatorilor sunt diferite activităţi de debarasare a meselor, umplerea paharelor etc.

Activităţi care sunt desfăşurate după realizarea prestaţiei sunt, ca pondere, mai reduse în cadrulîntreprinderii turistice, aceasta deoarece specificul activităţilor întreprinderii turistice presupune reluareaprocesului de cazare sau servire o dată cu ocuparea locului de către alţi clienţi astfel încât activităţile care sedesfăşoară după încheierea prestaţiei se confundă cu cele dinaintea prestaţiei.

Concluzii:În economia de piaţă întreprinderea comercială se confruntă cu anumite reguli de joc. Acest tip de

întreprindere parcurge un ciclu compus din: geneză, apariţie a pe piaţă (lansarea), dezvoltarea,maturitatea, declinul şi lichidarea. Durata existenţei unei firme este într-o relaţie directă cu posesiacapacităţii şi a resurselor necesare adaptării rapide la mutaţiile intervenite în mediul economico-social,adică în macro şi micromediul economic.

Abordarea întreprinderii comerciale din unghiul de vedere al conceptului de sistem permiteconsiderarea firmei ca o sinteză, o expresie a unei multitudini de subsisteme complexe interconectate. Caagent economic plasat în spaţiul şi timpul care separă producţia (producătorul) de consum (consumatorulfinal sau intermediar), firma comercială efectuează numeroase şi complexe operaţiuni, procese, tehnologii,fluxuri, creează şi antrenează multiple structuri organizaţionale integrate, interconectate şi subordonateatingerii obiectivului ei general.

Cuvinte cheie:– capital; mărfuri; servicii; aprovizionare; stocare; desfacere; activităţi post-vânzare; promovare.

Întrebări de control:1. Care sunt operaţiunile ce trebuie realizate în vederea producerii şi vânzării de bunuri economice,

precum şi de prestare a bunurilor comerciale?2. În ce constă activitatea de aprovizionare a unei întreprinderi?3. Care sunt principalele atribuţii ale aprovizionării?4. Ce este stocul curent?5. Ce este stocul de siguranţă?6. Din ce sunt formate stocurile strategice?7. Cum se realizează contactul direct cu clientul?8. Când are loc contactul indirect cu clientul?9. Cum se defineşte promovarea vânzărilor?10. Care sunt cele ai utilizate mijloace de promovare la locul vânzării?11. Care este scopul promovării pe lângă distribuitori?12. În ce constă activitatea de producţie?13. Care este componenţa proceselor auxiliare?14. Cum se clasifică procesele de producţie din punct de vedere al modului de realizare sau

succesiune a operaţiunilor tehnologice?15. Care sunt principalele tipuri de producţie din întreprinderi?16. Cum se poate realiza activitatea de investiţie a unei întreprinderi?17. Cum se poate grupa planificarea în funcţie de orizontul la care se referă şi ce reprezintă aceste

planificări?18. Care este componenţa activităţilor generale ale unei întreprinderi turistice?19. Care sunt activităţile ale unei întreprinderi turistice?

55

CAPITOLUL 8. EFICIENŢA ÎNTREPRINDERII

Rezumat:Motivaţia înfiinţării unei întreprinderi constă în obţinerea profitului, consecinţă a mobilizării şi

punerii în valoare a resurselor financiare, materiale şi umane.Eficienţa activităţii desfăşurate în cadrul firmei nu se rezumă însă la estimarea profitului, având un

conţinut mult mai larg. În accepţiune generală, eficienţa reflectă calitatea unei acţiuni de-a produce efectulscontat.

Din punct de vedere economic, eficienţa reprezintă raportul dintre ansamblul efectelor utile(rezultatelor) şi eforturile (cheltuielile) ocazionate de desfăşurarea unei activităţi economice.

Componentele eficienţei întreprinderii – eficienţă economică şi eficienţă socială – nu pot fidisociate, ele reprezentând un tot unitar în ce priveşte diagnosticarea globală a activităţii. Interdependenţaexistentă între aceste două părţi componente se accentuează în cadrul întreprinderii comerciale datorităcontactului direct cu un număr ridicat de consumatori.

8.1. Indicatorii eficienţei întreprinderii

EFICIENŢA ECONOMICĂ EFICIENŢA SOCIALĂ volumul vânzărilor (mii lei); număr mediu de locuitori serviţi de o

unitate comercială; vânzări medii pe mp sală de vânzare; număr de clienţi serviţi de un vânzător; vânzări la 1000 lei fonduri fixe; distanţa medie parcursă de cumpărător

pentru aprovizionare; vânzări la 1000 lei mijloace circulante; timp mediu parcurs pentru procurarea

mărfii; vânzări la 1000 lei fonduri de circulaţie; locul ocupat de prestarea serviciilor

comerciale. vânzări medii pe lucrător; suma cheltuielilor de circulaţie; nivelul cheltuielilor de circulaţie; suma adaosului comercial; cota medie de adaos comercial; gradul de ocupare a sălii de vânzare cumobilă şi utilaje.

Specific eficienţei sociale este dificultatea cuantificării acesteia în unele situaţii, îndeosebi în cepriveşte estimarea prin prisma aprecierilor consumatorilor.

8.1.1. VeniturileCunoaşterea situaţiei încasărilor întreprinderilor comerciale, într-un interval de timp, prezintă interes

pentru firmă deoarece îi permite evaluarea performanţelor, dar şi pentru organismele din mediul exterior, dea căror acţiuni şi influenţă poate beneficia întreprinderea (bănci, potenţiali investitori etc.).

În funcţie de natura activităţii, veniturile pot fi: venituri din exploatare, venituri financiare şi venituriexcepţionale.

Veniturile din exploatare reprezintă cea mai mare parte ale încasărilor unei firme comerciale şiinclud două categorii de venituri, diferenţiate în funcţie de sursa de provenienţă:

venituri din activitatea de bază (vânzarea mărfurilor cu amânuntul sau cu ridicata); venituri din alte activităţi (activităţi de producţie, prestări servicii etc.)Activităţile desfăşurate în mod frecvent, în perioada actuală, în afara celor aferente obiectului de

activitate al întreprinderii comerciale, vizează transportul de mărfuri şi închirierea spaţiilor comerciale aflatela dispoziţia societăţii cu activitate de comerţ.

Veniturile financiare asigură întreprinderii de comerţ o pondere redusă în totalul veniturilor obţinuteşi se referă la încasări de dobânzi, venituri din diferenţe de curs valutar, încasări din participaţii, venituri din

56

conturi deţinute etc.Veniturile excepţionale provin din operaţiuni de gestiune, din redarea activelor, subvenţii pentru

investiţii virate la venituri etc.O tendinţă manifestată în sfera comerţului românesc este reducerea activităţii întreprinderilor

comerciale cu ridicata în domeniul comerţului cu amânuntul prin crearea unor reţele proprii de distribuţiedirectă a produselor către consumatorul final. Ca urmare a acestei mutaţii survenite la nivelul profiluluifirmei comerciale, încasările din cadrul comerţului cu amănuntul manifestă tendinţe de creşteri în totalulvânzărilor întreprinderilor ce au ca activitate de bază comerţul de gros.

Din multitudinea de factori exogeni şi endogeni întreprinderii care influenţează mărimea veniturilorşi, în acest sens, performanţele firmei se disting în special următorii:

volumul vânzărilor determinat de politica de aprovizionare a firmei, intensitatea concurenţială,stadiul de viaţă al produsului şi, în strânsă relaţie cu aceasta, mărimea cererii;

preţul produselor a cărui evoluţie este dependentă de adaosul comercial practicat, de costurile deaprovizionare şi efectele inflaţioniste. De asemenea, valoarea vânzărilor poate fi consecinţa apariţiei unor noiproduse pe piaţă şi strategiei de marketing adoptată de întreprindere în raport cu concurenţa.

Analiza eficienţei activităţii comerciale într-o anumită perioadă de timp reflectă situaţia pozitivă aunei perioade curente faţă de o perioadă de referinţă în condiţiile creşterii veniturilor într-un ritm mai maredecât cel al sporii cheltuielilor.

8.1.2. CheltuielileSpecificul activităţii de comerţ impune abordarea şi caracterizarea cheltuielilor întreprinderii pe total

şi pe elemente componente: costul mărfurilor vândute; cheltuieli de circulaţie la vânzarea mărfurilor cu amănuntul (sau cu ridicata).Cheltuielile întreprinderii comerciale reflectă consumul de mijloace de producţie, forţă de muncă şi

capital, efectuate în scopul satisfacerii necesităţilor de distribuţie şi comercializare a mărfurilor.Necesitatea înregistrării unui nivel minim al cheltuielilor astfel încât acesta să nu influenţeze în mod

negativ volumul şi calitatea activităţii, constituie pentru orice întreprindere o premisă esenţială aeficientizării activităţii.

Structurarea cheltuielilor totale ale întreprinderii poate fi efectuată pe baza mai multor criterii declasificare.

A. În funcţie de natura cheltuielilor se disting: cheltuieli de exploatare: cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri, cheltuieli cu lucrările şi

serviciile executate de terţi, cheltuieli cu impozite şi taxe, cheltuieli cu personalul; cheltuieli financiare: cheltuieli privind dobânzile, sconturile acordate, titlurile de plasament

cedate etc.; cheltuieli excepţionale: despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii, subvenţii, cheltuieli privind

activele cedate etc.Mărimea cheltuielilor de exploatare este dependentă de următorii factori: cifra de afaceri realizată; preţuri de vânzare (exclusiv TVA); costurile produselor.Sporirea cifrei de afaceri influenţează în acelaşi sens volumul cheltuielilor de exploatare datorită

majorării cheltuielilor variabile. De asemenea, cheltuielile de exploatare sunt influenţate de structuramărfurilor comercializate ca urmare a costurilor de achiziţionare a acestora şi a preţurilor de vânzare.

B. Dependenţa de volumul activităţii economice delimitează două categorii de cheltuieli: variabileşi fixe (constante).

a) Mărimea cheltuielilor variabile este direct proporţională cu volumul activităţii economice. Dincategoria acestor cheltuieli fac parte cheltuielile cu transportul, cheltuielile cu personalul, dobânzile şispezele bancare.

Analiza eficienţei cheltuielilor variabile contribuie la stabilirea strategiilor de aprovizionare prinorientare câtre produse mai rentabile şi la determinarea pragului de rentabilitate.

Deoarece cheltuielile variabile se află în strânsă legătură cu costurile variabile pe produs, analizacheltuielilor variabile ale unei întreprinderi comerciale recurge frecvent la examinarea lor în funcţie devolumul realizărilor pe grupe de produse, costurile variabile pe produse şi preţurile medii de vânzare(exclusiv TVA) pe categorii de produse.

b) Cheltuielile fixe sunt independente de volumul activităţii economice şi includ cheltuieli de

57

organizare şi conducere, cheltuieli de întreţinere etc.Majorarea eficienţei cheltuielilor fixe este dependentă de sporirea volumului de mărfuri

comercializate. Modificarea mărimii cheltuielilor fixe se poate datora unor mutaţii la nivelulmanagementului firmei, în sistemul de amortizare.

Extinderea sau diminuarea reţelei comerciale poate constitui, de asemenea, cauza modificării sumeicheltuielilor fixe.

C. După natura economică, cheltuielile sunt formate din cheltuieli materiale (costuri deaprovizionare, consumuri de materii prime) şi cheltuieli pe munca vie.

În totalul cheltuielilor de exploatare, costurile de achiziţionare a mărfurilor ce fac obiectul vânzăriiîntreprinderii comerciale deţin pondere preponderentă atât în cazul comerţului cu amănuntul cât şi a celui curidicata.

La rândul lor, cheltuielile materiale pot fi analizate din punct de vedere al variabilităţii faţă deactivitatea economică. Mărimea cheltuielilor materiale este dependentă, în principal, de gama sortimentalăcomercializată, costurile de achiziţionare şi volumul de marfă vehiculat.

Cheltuielile cu munca vie includ cheltuielile salariale şi deţin pondere prioritară în costulcheltuielilor de circulaţie ale întreprinderii comerciale cu amănuntul. Dimensiunea acestei categorii decheltuieli este în funcţie de numărul de personal, structura acestuia privită prin prisma dimensiunii calitativea resurselor umane şi sistemul de salarizare utilizat în comerţ.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor salariale se utilizează următorii indicatori principali: cheltuieli cu personalul pe un salariat; cheltuieli salariale la un nr. specificat de unităţi monetare venituri; cheltuieli salariale la un nr. specificat de unităţi monetare cifră de afaceri.Cheltuielile cu munca vie aferente întreprinderilor comerciale depind de talia punctului de vânzare,

forma de vânzare utilizată, modul de mecanizare şi automatizare în cadrul depozitelor etc.

Cheltuielile de circulaţieCheltuielile de circulaţie constituie pentru întreprinderile comerciale un indicator major de analiză a

activităţii şi de apreciere a eficienţei. Această categorie de cheltuieli reprezintă consumul de resurse umane,materiale şi financiare generat în procesul de derulare a distribuţiei mărfurilor.

Ponderea cheltuielilor de circulaţie în totalul cheltuielilor întreprinderii comerciale este diferenţiatăde la o unitate la alta în funcţie de specificitatea obiectului de activitate şi dimensiunea întreprinderii.

O altă categorie de factori ce influenţează mărimea şi variaţia cheltuielilor de circulaţie vizeazămăsurile intervenite la nivel macroeconomic, respectiv microeconomic cu efecte directe asupra diferitelorcapitole de cheltuieli.

Avem în vedere în acest sens consecinţele pe care modificările legislative le pot avea, precum şisistemul propriu fiecărei întreprinderi de organizare şi realizare a contractelor cu agenţii economici şi aactivităţii proprii.

Pe baza criteriilor menţionate, în mod sintetic pot fi delimitaţi următorii factori de influenţă acheltuielilor de circulaţie:

talia întreprinderii comerciale (cifră de afaceri, suprafaţă comercială etc.); natura operaţiunilor îndeplinite de întreprindere (comerţ cu amănuntul, cu ridicata sau integrat); gradul de specializare a activităţii comerciale (în funcţie de formele de servire sau de

nomenclatorul grupelor de mărfuri comercializate); măsuri legislative de impozitare, reglementări salariale, chirii etc.; efecte inflaţioniste manifestate prin majorarea tuturor capitolelor de cheltuieli; majorări de preţuri (sporirea preţurilor la carburanţi cu efect asupra cheltuielilor de transport,

majorarea cheltuielilor de întreţinere etc.); sistemul managerial propriu fiecărei întreprinderi ce se constituie într-un ansamblu complex de

influenţare a cheltuielilor de circulaţie prin intermediul următorilor factori: mărimea şi modul de repartiţie a cheltuielilor de organizare şi administrativ-gospodăreşti; apelarea la surse de finanţare externe generatoare de dobânzi şi, în consecinţă, gradul de

dificultate financiară; selectarea partenerilor de afaceri, ce asigură dispersarea optimă a cheltuielilor de transport, cu

comisioane etc.În funcţie de natura consumului de resurse, distingem, în activitatea comercială, următoarele

categorii de cheltuieli: cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal;

58

O trăsătură a firmei cu activitate de comerţ prin care se deosebeşte de întreprinderi cu alt profil oconstituie rolul de intermediar pe care comerciantul şi-l asumă între producător sau distribuitor şi consumatorulfinal respectiv comerciantul cu amănuntul. Exercitarea acestei misiuni antrenează permanente cheltuieli detransport al mărfurilor de la o verigă a circulaţiei mărfurilor la alta.

Întreprinderile de comerţ cu ridicata, ca urmare a vehiculării unei cantităţi mai mari de mărfuri şi acontactelor directe cu un număr sporit de parteneri de afaceri, furnizori, dar şi clienţi, înregistrează o ponderesuperioară a cheltuielilor cu transport de mărfuri, comparativ cu întreprinderile de comerţ cu amănuntul. Defapt, această grupă de cheltuieli este preponderentă în totalul cheltuielilor de circulaţie ale întreprinderilorcomerciale de gros.

cheltuielile aferente sortării şi pregătirii mărfurilor pentru vânzare;Tendinţa manifestată în ce priveşte evoluţia acestor cheltuieli evidenţiază diminuarea lor la nivelul

verigii cu amănuntul ca urmare a aprovizionării cu mărfuri direct de la producător sau de la comerţul curidicata.

cheltuieli de depozitare a mărfurilor care ocupă un loc primordial în totalul cheltuielilorîntreprinderii de comerţ cu ridicata;

perisabilităţi;În procesul circulaţiei mărfurilor, pierderile naturale de mărfuri variază pe grupe de produse,

îndeosebi în cazul mărfurilor alimentare în funcţie de natura produsului şi lungimea canalului de distribuţie.Existenţa unor condiţii optime de depozitare şi transport al mărfurilor determină diminuarea mărimiicheltuielilor cu perisabilităţi, dar apariţia acestora în procesul de circulaţie este inerentă. Esenţial sub acestaspect este menţinerea perisabilităţilor în limitele normale emiţându-se sporiri artificiale ca urmare adistrugerii sau degradării prin manipulare.

cheltuieli salariale (remuneraţii, contribuţii privind asigurările sociale şi cheltuieli cu impoziteleasupra salariilor);

În cadrul întreprinderilor comerciale cu amănuntul, cheltuielile salariale deţin locul principal înansamblul cheltuielilor legate de procesul circulaţiei mărfurilor.

cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe; cheltuieli pentru întreţinerea şi repararea bazei tehnico-materiale; dobânzi şi speze bancare; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate;Consecinţă a dificultăţilor financiare cu care se confruntă o mare parte a societăţilor comerciale ce au

ca obiect de activitate comerţul, cheltuielile cu publicitatea deţin o pondere extrem de redusă, în special lanivelul întreprinderii comerciale cu amănuntul.

cheltuieli administrative şi de organizare; cheltuieli generale – CIC.

8.1.3. ProfitulIndicator de bază al aprecierii eficienţei economice, profitul are un pronunţat caracter specific.

Împreună cu alţi indicatori financiari calculaţi prin raportarea diferitelor posturi cuprinse în situaţiapatrimonială şi în situaţia veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor, profitul permite identificareadisponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare a firmei.

Aprecierea simplistă a profitului prin evidenţierea masei acestuia, static, la un anumit moment esteinsuficientă în demersul de apreciere a profitabilităţii firmei. Analiza acestui indicator, precum şi aindicatorilor financiari calculaţi pe baza datelor incluse în bilanţul contabil dobândeşte semnificativitate înmomentul comparării cu indicatorii calculaţi în perioada precedentă pe baza rezultatelor firmei analizate saua unor firme de dimensiuni şi cu activităţi similare.

Profitul întreprinderilor comerciale reprezintă rezultatul diferenţei dintre suma veniturilor şi sumacheltuielilor efectuate (inclusiv TVA şi accize) pentru desfăşurarea activităţii.

Corespunzător tipurilor de venituri şi cheltuieli determinate în raport cu natura activităţii, secalculează profitul din exploatare, profitul financiar şi profitul excepţional.

Distingem în acelaşi timp profitul brut – determinat în faza precedentă impozitării, şi profitul net,calculat prin aplicarea cotei stabilite prin reglementare legală.

Mărimea profitului este influenţată de totalitatea factorilor determinanţi ai dimensiunii veniturilor şicheltuielilor.

Principala sursă de venituri pentru comerţ şi în acelaşi timp element determinant în obţinereaprofitului o reprezintă adaosul comercial. Prin specificul său, comerţul îşi recuperează cheltuielile decirculaţie din adaosurile cedate de beneficiarii mărfurilor pe care le comercializează.

59

Adaosul comercial aferent unei perioade date se calculează în sumă absolută şi sub forma unei cotemedii procentuale. Pe grupe de mărfuri şi sectoare de activitate în comerţ, adaosul comercial sefundamentează în mod diferenţiat.

Suma adaosului comercial pe grupă de mărfuri sau pe sortiment se determină pe baza formulei:

Suma adaosului comercial =100

CD ad, în care:

D – volumul desfacerilor pe grupă de mărfuri sau pe sortiment;Cad – cota procentuală de adaos comercial pe grupă de mărfuri sau pe sortiment.Pe total întreprindere, formula de calcul este următoarea:

Suma adaosului comercial =100

CD, în care:

D – volumul total al desfacerilor de mărfuri;C – cota medie de adaos comercial.Diferenţierea cotelor de adaos comercial pe grupe de mărfuri este consecinţa variaţiei cheltuielilor de

circulaţie corespunzătoare aprovizionării şi distribuirii respectivelor categorii de produse şi a perceperii saunu a taxei pe valoarea adăugată.

Factorii de influenţă a sumei adaosului comercial (volumul vânzătorilor şi cotele de adaos)acţionează direct proporţional asupra mărimii acestui indicator.

Vânzările de mărfuri se reflectă favorabil asupra adaosului comercial în condiţiile aprovizionării cumărfuri adecvate cererii populaţiei a căror cote de adaos comercial depăşesc cota medie pe întreprindere. Spredeosebire de influenţa pozitivă pe care adaosul comercial o exercită asupra veniturilor, cheltuielile de circulaţieacţionează invers proporţional asupra sumei adaosului comercial.

În concluzie, putem preciza că dimensiunea profitului este în funcţie de creşterea veniturilor cecontribuie la sporirea sumei adaosului comercial, de modificările în structura cererii şi de suma cheltuielilorde circulaţie dependentă de volumul de activitate şi de nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie la unanumit nr. de unităţi monetare desfacere.

8.2. Rentabilitatea activităţii comerciale

Motivaţia înfiinţării şi desfăşurării activităţii în cadrul unei întreprinderi o reprezintă deţinerea deprofit. Pornind de la această raţiune de-a fi, starea de rentabilitate a unei firme este reflectată de capacitateaîntreprinderii de-a obţine profit în condiţiile mobilizării resurselor de care dispune.

Rentabilitatea reprezintă o latură esenţială a eficienţei economice şi constituie un elementfundamental al determinării valorii de randament a unei întreprinderi. O activitate comercială devinerentabilă atunci când veniturile obţinute depăşesc cheltuielile.

Situaţia în care cheltuielile de exploatare sunt egale cu cifra de afaceri marchează pragul derentabilitate a oricărei firme, denumit şi cifră de afaceri critică. Rentabilitatea se exprimă prin intermediulindicatorilor profit şi rata rentabilităţii.

Dimensiunea profitului reflectă modul de gospodărie a resurselor consumate şi are drept componentedeterminante veniturile şi cheltuielile din activitatea economică (tratate anterior).

Rata rentabilităţii este un indicator sintetic de eficienţă şi poate fi determinată prin diverse modelede calcul, variabile în funcţie de efortul (cheltuială) utilizat ca bază de raportare. Această mărime relativăexprimă gradul în care capitalul (total, permanent sau propriu) aduce profit.

În funcţie de modul de exprimare a profitului şi ratei rentabilităţii, distingem următorii indicatorifundamentali de apreciere a eficienţei activităţii comerciale;

profit brut; profit net; rata rentabilităţii economice (profit brut la ... lei capital permanent); rata rentabilităţii financiare (profit net la ... lei capital propriu); rata rentabilităţii veniturilor (profit brut la ... lei cifra de afaceri).Pentru aprecierea rentabilităţii activităţii comerciale modelul de calcul cel mai frecvent utilizat

constă în determinarea marjei de profil brut/net.

100D

PR r

P – mărimea profitului (brut, respectiv net);D – volumul activităţii economice.

60

Spre deosebire de rata rentabilităţii economice care face abstracţie de modul de finanţare şi sistemulfiscal, rata rentabilităţii financiare ia în considerare raportul dintre capitalul împrumutat, respectiv datoriile(D) şi capitalul propriu (Kpr).

Rata rentabilităţii financiare poate fi exprimată prin rata rentabilităţii economice şi a coeficientuluinumit „pârghie financiară” (raportul D/Kpr) pe baza formulei:

100

C1

K

DRRRR i

prdeef

Rf – rentabilitate financiară;Re – rentabilitate economică;Rd – rata dobânzii;D – datorii;Kpr – capital propriu;Ci – cota de impozit pe profit.Relaţia dintre rentabilitate economică şi financiară evidenţiază faptul că o societate comercială poate

avea o rată redusă a rentabilităţii în raport cu activitatea economică, dar ridicată în raport cu capitalul,datorită creşterii numărului de rotaţii ale acestuia:

propriucapital

iactivitativolumul

iactivitativolumul

netprofit

propriucapital

netprofit

ultimul raport reprezintă coeficientul de rotaţie a capitalului.Alte forme de calcul a ratei rentabilităţii raportează rezultatul exerciţiului aferent la resursele

consumate (capitalul avansat şi circulant).

100CC

PR

hcc

C – costurile de achiziţie ale mărfurilor supuse vânzării;Chc – cheltuielile de circulaţie ale întreprinderii.Mutaţiile intervenite în sortimentul de mărfuri comercializat de unităţile comerciale se reflectă

asupra cheltuielilor de exploatare nu numai prin costurile unitare, ci şi prin modificări ale niveluluicheltuielilor de transport şi depozitare.

Principalul indicator utilizat pentru dimensionarea şi aprecierea cheltuielilor de exploatare este rata deeficienţă a cheltuielilor de exploatare. Acest indicator are în vedere, în cazul activităţii comerciale, cheltuielileaferente volumului de mărfuri comercializate în cadrul exerciţiului financiar.

Rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare (cheltuieli la ... lei venituri din exploatare) secalculează prin modelul următor:

exploataredecicluluialecomponenteactivitatidefeluripevenituri

exploataredeciclulcompuncareloractivităctaferentecheltuieliR ce

În mod similar, poate fi determinată rata de eficienţă a cheltuielilor totale:

similaregrupărupăpeor veniturilsuma

leexceptionaşifinanciare,exploataredelorcheltuielisumactR

Modificarea nivelului cheltuielilor la un nr. determinat de unităţi monetare cifră de afaceri se reflectăasupra preţului aferent cifrei de afaceri, eficienţei utilizării bazei tehnico-materiale, a forţei de muncă şi acapacităţii de autofinanţare a întreprinderii. Problemele supuse analizării eficienţei comerciale corespundurmătoarelor obiective: determinarea modului în care conţinutul funcţiei comerciale este conform cutehnicile, metodele şi cunoştinţele corespunzătoare stadiilor atinse la nivelul ştiinţei şi tehnologiilorcomerciale; verificarea competitivităţii produselor şi în consecinţă a bunei utilizări a metodelor şi tehnicilorcomerciale.

Concluzii:În acest capitol a fost prezentat conceptul de eficienţă (raportul dintre eforturi şi efecte, respectiv,

invers, efecte şi eforturi) ocazionate de desfăşurarea unei activităţi economice. Astfel, au fost prezentaţiindicatorii eficienţei economice (venituri, cheltuieli, profit) şi rentabilitatea activităţii comerciale. Prinurmare, motivaţia înfiinţării şi desfăşurării activităţii în cadrul unei întreprinderi o reprezintă obţinereaprofitului.

61

Cuvinte cheie:– eficienţă; venituri; cheltuieli; profit; rentabilitate.

Întrebări de control:1. Ce este eficienţa?2. Cum se clasifică veniturile în funcţie de natura activităţii?3. Care sunt factorii exogeni şi endogeni care influenţează mărimea veniturilor unei S.C.?4. Cum se clasifică cheltuielile în funcţie de natura acestora?5. Cum se clasifică cheltuielile după natura economică?6. Care sunt factorii ce influenţează cheltuielile de circulaţie?7. Ce categorii de cheltuieli se disting în activitatea comercială în funcţie de natura consumului de

resurse?8. Ce reprezintă profitul unei întreprinderi comerciale?9. Ce este rata rentabilităţii?10. Care sunt indicatorii fundamentali de apreciere a eficienţei activităţii comerciale?

62

CAPITOLUL 9. STRATEGIILE ÎNTREPRINDERII

Rezumat:Forţa economiei de piaţă constă în supremaţia proprietăţii private, în creativitatea generată de

spiritul de iniţiativă economică. Mecanismul principal al economiei de piaţă rezidă într-un sistem deîntreprinderi apte să ofere produse şi servicii în conformitate cu cererea, antrenate în exerciţiul concurenţeilibere, capabile de profitabilitate şi flexibile la schimbări permanente.

9.1. Nevoile obiective ale firmelor în tranziţia la economia de piaţă

Dacă privim la economia românească în tranziţie spre economia de piaţă vom observa anumiteparticularităţi ale formării relaţiilor de tip concurenţial.

În primul rând se situează politica economică de dereglementare, prin creşterea autonomiei agenţiloreconomici şi relaxarea deciziilor acestora în materie de preţuri, relaţii contractuale, strategia generală a firmei.Tot în acest context se includ şi politicile vizând restrângerea monopolurilor unor societăţi comerciale şi regiiautonome, inclusiv prin măsuri de restructurare concretizate în segmentarea unor unităţi în funcţie de criteriuleconomic general al centrelor de profit.

Crearea concurenţei se sprijină, deopotrivă, prin reglementări (Legea concurenţei) şi instituţiispecifice (Consiliul concurenţei). De asemenea, dezvoltarea sectorului privat bazat pe liberă iniţiativăsporeşte în mod natural numărul competitorilor pe piaţa internă, ca şi înfiinţarea de societăţi mixte sau cucapital integral străin.

Problema concurenţei ca factor activ şi pozitiv de restructurare nu este, însă, de natură teoretică.Firmele resimt concurenţa ca o presiune, ca o solicitare permanentă.

Pentru societăţile comerciale a devenit de maximă actualitate dobândirea capacităţii de a interpretaun mediu economic în care se întăresc elementele concurenţionale. Este vorba despre un demers practic,sistematic, integrat în strategia generală a firmelor orientate spre piaţă. Experienţa acumulată a firmeloroccidentale evidenţiază seriozitatea cu care trebuie privită această problemă. Încorporate în ceea ce senumeşte „strategia de marketing” informaţiile despre mediul concurenţional presupun metode de colectare,prelucrare, valorificare.

Lumea afacerilor cunoaşte astăzi un nivel al concurenţei fără precedent. Tendinţa de mondializare apieţei a transformat relaţia piaţă internă – piaţă mondială într-un mijloc de integrare. Pieţele geografice vastes-au apropiat ca rezultat direct al progresului tehnico-ştiinţific.

Distribuitorul şi producătorul au trebuit să reaşeze clientul în centrul întregii sale strategiicomerciale. De aceea firmele şi-au dezvoltat compartimentul de marketing. Capacitatea de reacţie faţă de ocerere în continuă schimbare şi confruntarea permanentă pe planul calităţii se impun drept criterii principaleale competitivităţii.

În acest context, al noilor rigori economice, intervine informatica, oferind soluţii, creândoportunităţi. Unul din motivele profunde ale consolidării rolului calculatorului în cadrul firmei ţine deperformanţele sale în gestiunea proceselor economice. Informatica s-a impus în toate firmele nu numai cainstrument algoritmic, ci şi ca un veritabil suport de comunicare. Pentru distribuitori, tehnologia furnizeazăinformaţii şi oferă posibilităţi de ameliorare a relaţiilor cu clienţii. Internetul are astăzi o importanţăcovârşitoare în dezvoltarea comerţului electronic, care este extrem de eficient pentru că permite descrierea îndetaliu a produselor, facilitarea şi accelerarea comenzilor.

Pentru a fi competitive firmele au trebuit să se restructureze, să se specializeze şi să-şi redefineascăconceptul de „produs”. Crearea de valoare începe prin evaluarea preţului pe care consumatorul este dispus să-lplătească şi nu al preţului care permite compensarea costurilor producătorului.

Pentru a răspunde aşteptărilor noului consumator, managerii au trebuit să insufle o culturăpiramidală, să asigure difuzarea ideilor noi în toată firma.

Creşterea productivităţii reprezintă obiectivul strategic al fiecărui manager. Negocierile de stabilire acostului forţei de muncă au la bază creşterea productivităţii. Dacă „Renault” a luat decizia închiderii unităţiide producţie din Belgia, atunci când s-au confruntat cu probleme recesionale temporare, acest fapt s-a produspe criterii de evoluţie a productivităţii. Dacă corporaţia „Motorola” a decis concedierea a 10% din numărulangajaţilor, scopul a fost creşterea productivităţii pentru a nu pierde competiţia eficienţei în faţa altorcompanii de profil. Acelaşi criteriu al creşterii productivităţii a fost aplicat şi în firmele româneşti în procesulde restructurare.

63

De asemenea, în întreaga economie, s-a dezvoltat o cultură a subcontractării. Nu trebuie să seproducă totul în cadrul întreprinderii. Marile societăţi s-au divizat şi s-au dezvoltat în firmele specializate pecomponente, care satisfac tendinţele principale ale segmentului de piaţă în care acestea operează. Tot carăspuns la concurenţa existentă într-o economie de piaţă, firmele au început marcarea tuturor produselor.Realizarea unei imagini sau a unui nume este esenţială pentru dezvoltarea pe termen lung.

Viitoarea dezvoltare a economiei mondiale va avea un impact decisiv în strategia fiecărei firme.Creşterea interdependenţei economice în întreaga lume influenţează dinamica dezvoltării economiilornaţionale. Mondializarea va ridica noi şi complexe probleme în viitorul politicilor economice ale firmelor.

9.2. Importanţa strategiilor economice pentru activitatea întreprinderii

Într-o economie de piaţă, o întreprindere îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unei puternicecompetiţii atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Pentru a-şi putea realiza obiectivele propuse, ea trebuiesă-şi desfăşoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, bine fundamentate sub raport tehnic şieconomic.

Conducerea şi organizarea activităţii întreprinderii pe baza unei strategii economice capătă oimportanţă crescândă ca urmare a faptului că, în mod deosebit, după anii 1960, pe plan mondial s-au realizatmari progrese în teoria şi tehnologia practică a managementului, privind definirea şi aplicarea unor conceptemoderne şi noi mutaţii pe piaţa internă şi externă.

Importanţa şi necesitatea crescândă a adoptării unei strategii economice este determinată de acţiuneatot mai puternică a unor factori, dintre care pot fi amintiţi, următorii:

a) accentuarea competiţiei între firme pe pieţele interne şi externe, intrând în competiţie şi firmeaparţinând ţărilor în curs de dezvoltare;

b) creşterea considerabilă a calităţii produselor oferite pe piaţă de firme, ceea ce a condus la ridicareaexigenţelor consumatorilor sub raportul calităţii;

c) extinderea folosirii calculatoarelor electronice, ceea ce a condus la optimizarea deciziilor şi lacreşterea performanţelor pe plan economic şi tehnic.

Ţinând seama de acţiunea crescândă a unor astfel de factori, o strategie economică are rolul de adefini, prin obiective cât mai precise, direcţiile de desfăşurare a activităţii firmei astfel încât aceasta să-şimenţină competitivitatea şi dacă este posibil, să realizeze o creştere a acesteia.

O bună strategie economică a întreprinderii trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:1. să permită o confruntare eficientă a întreprinderii cu alte întreprinderi, într-un proces economic

concurenţial, în condiţiile unui mediu în permanentă evoluţie;2. să facă faţă cu succes, prin produse, servicii noi sau modernizate, exigenţelor sporite ale

consumatorilor sub raportul calităţii şi al preţurilor;3. să realizeze o perfecţionare continuă a structurilor existente, astfel încât acestea să fie cât mai

bine adaptate noilor exigenţe impuse de modificările care survin în tehnologii, pe pieţele de desfacere şicerinţelor crescânde, în continuă schimbare, ale consumatorilor.

9.3. Definirea conceptelor de strategie economică şi politică economică. Componentele uneistrategii economice

Strategia economică reprezintă un concept complex care defineşte ansamblul obiectivelor economicepe care conducerea unei unităţi economice îşi propune să le realizeze, obiective stabilite pe bază de studii,cercetări ştiinţifice şi prognoze, acţiunile ce trebuie întreprinse pe diferite orizonturi de timp şi modul dealocare a resurselor în vederea menţinerii competitivităţii şi a dezvoltării viitoare.

Aşa cum rezultă din definirea acestui concept, stabilirea obiectivelor reprezintă o componentă debază a strategiei economice.

Prin definiţie, obiectivul reprezintă acea componentă a strategiei economice care stabileşte ce îşipropune să realizeze o unitate economică, la un anumit nivel de atingere şi în cadrul unui anumit orizont detimp. Pentru a-şi putea atinge scopul, un obiectiv trebuie să fie precis formulat, cuantificabil şi măsurabil.Aşa de exemplu, o întreprindere poate să-şi propună ca obiective mărirea în decursul a trei ani a cifrei deafaceri cu 12%, în fiecare an cu o medie de 4%, în condiţiile creşterii productivităţii muncii cu 10% şi areducerii costurilor cu 8%.

În raport cu orizontul de timp stabilit, obiectivele pot fi pe termen scurt, pe termen mediu şi petermen lung, iar în raport cu nivelul şi extinderea influenţei pe care o exercită asupra activităţii, ele pot fiobiective stabilite pentru nivelul organizaţiei superioare (corporaţie, holding, grup de întreprinderi ş.a.),

64

obiective cu caracter divizionar (când se referă la o latură de activitate a întreprinderii) sau obiective cucaracter departamental (când se referă numai la un anumit departament al organizaţiei).

Pentru punerea în aplicare a unei strategii economice se stabilesc anumite politici economice saulinii de conduită.

Prin politică economică se înţelege acea componentă a strategiei prin care se precizează acţiunilecare trebuie întreprinse pentru punerea în aplicare a strategiei pe orizonturi de timp mai mici şi limitele încadrul cărora trebuie realizate obiectivele. Prin elaborarea politicii economice se stabileşte un ghid larg,general de a acţiona pentru punerea în practică a unei anumite strategii, canalizând acţiunile care trebuieefectuate.

Pentru a putea fi în mod judicios elaborată, o strategie economică trebuie să definească în mod clartrei componente de bază şi anume:

a) sfera de aplicare;b) desfăşurarea resurselor;c) caracteristica distinctivă.Sfera de aplicare a strategiei economice sau anvergura de aplicare, care defineşte domeniile sau

direcţiile în care urmează să-şi desfăşoare activitatea întreprinderea.Desfăşurarea resurselor reprezintă acea componentă a strategiei economice care precizează modul

cum întreprinderea îşi va utiliza resursele de muncă, materiale şi băneşti pentru realizarea obiectivelorpropuse.

Caracteristica distinctivă (sau competenţa distinctivă cum mai este denumită) defineşte domeniulde activitate sau activităţile în care, potrivit strategiei, întreprinderea trebuie să exceleze. Aşa de exemplu, oîntreprindere bancară îşi poate fixa drept caracteristică distinctivă realizarea unei calităţi deosebite pentruserviciile puse la dispoziţia clienţilor, comparativ cu alte întreprinderi componente.

9.4. Tipologia strategiilor economice. Conceptul de strategie economică de dezvoltare şi proces deconducere strategică

Strategiile economice, de diverse tipuri, se clasifică după diferite criterii.1. În raport cu nivelul de adaptare strategiile se pot clasifica în: strategii la nivel de organizaţie

superioară (corporaţie, holding, grup de întreprinderi), strategii de afaceri la nivel de întreprindere şi strategiifuncţionale.

Strategia la nivel de organizare superioară se stabileşte pentru ansamblul întreprinderilor care suntsub conducerea acesteia, indiferent de ramura economică din care fac parte. Prin această strategie se stabilescdomeniile economice în care organizaţia îşi va concentra activitatea, evoluţia indicatorilor economici propuşipentru perioada considerată, modul de alocare a resurselor, acţiunile principale care urmează a fi întreprinse.

Strategia de afaceri la nivel de întreprindere defineşte modul de a intra în competiţie pentru operioadă dată. Întreprinderea – ca centru de afaceri sau unitate strategică de afaceri – se conduce de omanieră independentă, chiar în cazul în care face parte dintr-o organizaţie de tip superior, având proprii eiconcurenţi şi obiective specifice, sprijinindu-se însă, dacă este cazul, pe strategia de ansamblu a organizaţieide tip superior.

Strategiile funcţionale se elaborează pe diferitele activităţi funcţionale ale întreprinderii, de regulă peperioade mai scurte. Se pot deosebi, ca strategii funcţionale: strategii de marketing, de personal, financiare,de producţie, precum şi strategii elaborate pe categorii de servicii, pe tipuri de consumatori ş.a.

Strategiile funcţionale, prin conţinutul lor, trebuie să susţină strategiile economice elaborate la nivelde organizaţie superioară sau la nivel de întreprindere (ca unitate strategică de afaceri).

2. În raport cu dinamica obiectivelor propuse, strategiile economice pot fi: de redresare, deconsolidare şi de dezvoltare.

Strategiile economice de redresare se elaborează la nivelul acelor întreprinderi care sunt în prag defalimentare din cauza diferitelor greutăţi întâmpinate. Practica arată că, în numeroase cazuri, o strategie deredresare bine elaborată poate reduce întreprinderea la o funcţionare normală, sub raport economic.

Strategia de consolidare se recomandă a fi utilizată în acele întreprinderi care au devenit viabile saucare se menţin într-o stare de echilibru fragil, urmărindu-se, prin obiective judicios stabilite, ca acesteîntreprinderi să devină viabile şi eficiente.

Strategiile economice de dezvoltare se elaborează de câtre întreprinderile viabile din punct de vedereeconomic, care dispun de condiţiile Şi de capacitatea necesară pentru amplificarea viitoare a activităţii.

În condiţiile actuale, când, în ţara noastră, există încă numeroase întreprinderi neviabile sau cu oviabilitate redusă, elaborarea judicioasă a unor strategii de redresare şi de consolidare reprezintă cerinţe

65

prioritare, puse în faţa managerilor români.3. În raport cu scopul urmărit, se pot deosebi strategii inovaţionale, strategii de piaţă, strategii pe

produse.4. În raport cu sfera de cuprindere se pot deosebi strategii globale şi strategii parţiale.5. În raport cu gradul de independenţă se pot deosebi strategii independente şi strategii integrate.Strategiile globale, prin obiectivele fixate, au ca sferă de cuprindere ansamblul subsistemelor

existente în cadrul organizaţiei în timp ce strategiile parţiale au ca obiect numai un anumit subsistem alorganizaţiei. La rândul lor, strategiile independente se caracterizează prin faptul că organele de conducere îşifixează obiectivele de dezvoltare fără limitări sau restricţii din partea altor organe sau organizaţii, în timp cela elaborarea strategiilor integrate organul de conducere trebuie să ţină seama de liniile directoare alestrategiei economice stabilite la nivelul organizaţiei superioare din care face parte (corporaţie, holding şialtele) sau de ansamblul obiectivelor stabilite la nivelul întreprinderii.

Între diferitele tipuri de strategii nu există bariere formale, ele oglindind diferitele faţeteinterdependente. Astfel, o strategie la nivel de întreprindere poate fi de consolidare, având un caracter globalşi independent.

În cadrul strategiilor economice un loc deosebit îl ocupă strategiile economice de dezvoltare datorităcomplexităţii lor şi a efectelor asupra activităţii economice de perspectivă a întreprinderii.

Prin strategia economică de dezvoltare se înţelege acel tip de strategie care defineşte obiectivele dedezvoltare viitoare a întreprinderii, modul de alocare a resurselor şi acţiunile ce trebuie întreprinse, peorizonturi de timp bine precizate, ţinând seama de accentuarea competiţiei pe diferitele pieţe şi de cerinţeleasigurării unei anumite rentabilităţi pentru activităţile desfăşurate.

Pentru a fi în mod judicios elaborată, o strategie economică de dezvoltare trebuie să ţină seama deutilizarea raţională a potenţialului productiv existent prin valorificarea posibilităţilor oferite de factorii deproducţie, acordându-se o grijă deosebită introducerii în producţie a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şitehnicii.

Dat fiind caracterul ei complex şi datorită importanţei deosebite pe care o prezintă elaborarea ei,strategia economică de dezvoltare trebuie să se bazeze pe o analiză a interdependenţelor care există întreactivitatea întreprinderii şi celelalte domenii de activitate, pe luarea în consideraţie a conjuncturii internaţionaleşi pe rezultatele prognozelor privind evoluţiile viitoare ale produselor, pieselor, tehnologiilor etc.

Elaborarea unei strategii economice de dezvoltare reprezintă rezultatul unui proces de conducerestrategică la nivelul întreprinderii. Deşi, sub o formă sau alta, acest proces poate fi întâlnit la toateîntreprinderile el diferă de la o întreprindere la alta prin:

a) gradul de formalizare;b) gradul de instituţionalizare;c) nivelul de aplicare.Prin proces de conducere strategică se înţelege un ansamblu de activităţi desfăşurate la nivelul

conducerii superioare a întreprinderii, care are ca obiect adoptarea unui set de decizii şi prevederea, peaceastă bază, a unor acţiuni pe un orizont mai mare de timp prin care să se asigure:

a) fixarea misiunii întreprinderii;b) stabilirea obiectivelor de realizat;c) elaborarea strategiei de dezvoltare;d) corectarea operativă a obiectivelor şi acţiunilor în raport cu procesul evolutiv pe care îl

înregistrează activitatea întreprinderii.

9.5. Model de elaborare a unei strategii economice

Elaborarea unei strategii economice, în general, şi a unei strategii de dezvoltare, în special,reprezintă un proces complex şi dinamic, care necesită numeroase analize cu caracter cantitativ şi calitativ, ofoarte bună cunoaştere a factorilor cu caracter intern şi extern care pot influenţa activitatea întreprinderii. Eapresupune, de asemenea, studierea evoluţiei viitoare a cerinţelor pe diferitele pieţe şi o bună documentareprivind prognoza evoluţiilor tehnologiilor, a serviciilor, a vieţii economice, politice şi sociale.

În literatura de specialitate se prezintă mai multe modele de elaborare a unei strategii economice.Există un model de elaborare a unei strategii economice, adoptat după cel cuprins în lucrarea „Strategicmanagement” de Leslie W. Rue şi Phylis G. Holland, apărută în Editura McGraw Hill în 1986.

Potrivit acestui model, elaborarea unei strategii economice se face în patru etape la care se adaugă oactivitate finală de evaluare a strategiei şi de control.

Astfel, prima etapă, intitulată „Analiza situaţiei curente” necesită o identificare a misiunii

66

întreprinderii, iar în raport cu aceasta, o identificare a strategiei prezente şi trecute, respectiv o diagnoză aperformanţei prezente şi trecute.

Identificarea misiunii are ca obiect stabilirea măsurii în care aceasta corespunde sau nu misiuniifixate, dacă ea corespunde noilor condiţii sau se impun anumite corecturi.

Prin identificarea strategiei trecute şi prezente trebuie să se constate dacă acestea au fost aplicatecorect şi dacă au corespuns sau nu obiectivelor stabilite. În mod similar, efectuarea diagnozei performanţelortrecute şi prezente trebuie să permită a se aprecia în ce măsură performanţele obţinute pe linia indicatorilortehnici şi economici de bază s-au situat sau nu la nivelul cerinţelor.

Cea de-a doua etapă, „Examinarea perspectivelor pentru viitor”, trebuie să permită stabilirea unuiset de obiective pe termen lung. În acest scop se face o analiză a factorilor din mediul înconjurător şi oanaliză a situaţiei interne care să ofere informaţiile necesare şi să se asigure, pe această bază, desprindereasetului de obiective pe termen lung, prin precizarea produselor care urmează a fi fabricate şi desfăcute pepieţe, a costurilor şi preţurilor, a produselor noi ce urmează a fi lansate pe piaţă, investiţiilor ce trebuieefectuate şi a termenelor de recuperare a acestora, a acţiunilor cu caracter social ce urmează a se realiza, amărimii profiturilor ş.a.

Factorii din mediul înconjurător pot fi grupaţi în factori ce se referă la tendinţele sociale, politice,tehnologice şi la condiţiile economice generale şi factori ce exprimă mediul înconjurător de competiţie, dinrândul acestora făcând parte factorii care se referă la întreprinderile concurente, la furnizori, clienţi, acţionari,sindicate ş.a.

Efectuarea analizei situaţiei interne are ca scop de a evidenţia aspectele pozitive şi aspectele negativedin întreprindere, măsura în care structura organizatorică, sistemul funcţional, modul de stabilire şiîndeplinire a sarcinilor pe diferitele nivele ierarhice sunt corespunzătoare etc.

Cea de-a treia etapă a modelului, „Elaborarea unui set de alternative strategice pentru viitor şialegerea strategiei de urmat”, presupune, ca element de bază, elaborarea unui set de alternative strategiceposibile, compararea acestora cu obiectivele prioritare fixate şi adoptarea, pe această bază, a strategieieconomice de aplicat.

Elaborarea setului de alternative strategice pentru viitor presupune elaborarea în prealabil a unui setde alternative strategice la nivel de organizaţie superioară (corporaţie, holding etc.) şi a unor alternativestrategice la nivel de întreprindere – ca centru de afaceri, din analiza cărora să se desprindă direcţiile optimede dezvoltare viitoare, ţinând seama de procesul concurenţial şi de cerinţele de rentabilitate ce trebuiesatisfăcute la un anumit nivel.

Etapa a patra, „Punerea strategiei economice adoptate în funcţiune”, necesită stabilirea strategiilorfuncţionale ce urmează a fi adoptate şi precizarea măsurilor prin intermediul cărora să se acţioneze asuprafactorilor de natură organizatorică pentru a se crea condiţiile cele mai bune pentru punerea în funcţiune astrategiei adoptate. Un rol important în aplicarea cu succes a strategiei economice adoptate îl are activitateade evaluare a strategiei şi de control.

Evaluarea strategiei trebuie să se facă pe baza unor criterii obiective care să stabilească:a) compatibilitatea;b) consonanţa;c) avantajul aplicării;d) fezabilitatea.Analiza compatibilităţii trebuie să arate că strategia adoptată corespunde cu misiunea şi scopurile

definite de câtre întreprindere, că nu duce la conflicte între compartimentele structurale şi la antagonisme cucultura organizaţională şi că poate să dea un impuls corespunzător înţelegerii reciproce şi coordonăriieficace.

Consonanţa presupune existenţa unui acord între cuprinsul strategiei şi tendinţele majore care semanifestă în mediul înconjurător şi care pot afecta condiţiile economice ale ramurilor în care întreprindereaîşi desfăşoară activitatea.

Analiza avantajului aplicării trebuie să demonstreze că aplicarea strategiei adoptate oferă avantajeîntreprinderii în raport cu celelalte întreprinderi concurente sub aspectul folosirii unor resurse superioare, subaspectul material, al existenţei unui personal cu o calificare superioară şi ocupării unei poziţii pe pieţeleprevăzute.

Fezabilitatea strategiei economice presupune că întreprinderea poate să aplice cu succes strategiaadoptată, că pe lângă resursele de muncă, materiale şi băneşti dispune şi de aptitudinile şi competenţelenecesare, de capacitatea de coordonare şi integrare şi că stimulează şi motivează suficient personalul pentrurealizarea obiectivelor propuse. Controlul aplicării strategiei economice se efectuează cu regularitate, avândrolul de a scoate la iveală lipsurile existente în aplicarea ei şi adoptarea de măsuri pentru redresarea situaţiei.

67

9.6. Planul – instrument de concretizare şi realizare a strategiei economice

La nivelul unităţilor economice, desfăşurarea în mod organizat a acţiunilor prevăzute şi aplicarea cusucces a strategiei economice adoptate necesită o anumită activitate de planificare, mai mult sau mai puţinadâncită şi dezvoltată, în raport cu gradul de instituţionalizare şi de formalizare acordat întreprinderii deconducerea sa.

Efectuată la un nivel ştiinţific corespunzător, folosind metode şi tehnici de lucru adecvate,planificarea reprezintă o funcţiune de bază a managementului.

Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şiconducerea pe bază de plan a activităţii economice.

A planifica înseamnă a concretiza în documente scrise, cu caracter imperativ, prevederile strategieişi politicii adoptate pentru o anumită perioadă, sub formă de indicatori cantitativi şi calitativi, termenele lacare acestea trebuie realizate, resursele ce trebuie alocate pentru îndeplinirea lor, sarcinile concrete care revinexecutanţilor la nivel de conducere şi compartimente funcţionale, măsurile ce trebuie aplicate pentru creareacondiţiilor necesare şi modul de urmărire şi control al felului cum sunt îndeplinite prevederile pe toatenivelele ierarhice.

Planificarea economică se concretizează într-un ansamblu de planuri care devin astfel instrumenteesenţiale în activitatea de conducere şi organizare.

Prin plan se înţelege documentul elaborat sub o anumită formă scrisă, pe baza unei metodologii bineprecizate, prin care se concretizează prevederile strategiei economice luate în ansamblul ei sau pe diferitecomponente şi se precizează sarcinile care revin compartimentelor de producţie şi funcţionale pe anumiteperioade de timp.

Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte necesitând oclasificare după mai multe criterii.

În raport cu gradul de instituţionalizare şi de formalizare se poate deosebi o planificare formală şi oplanificare neformală sau informală. În general, se poate afirma că în toate întreprinderile se elaboreazăanumite planuri şi se desfăşoară o anumită activitate de planificare, deosebirea constând în structurileadoptate pentru activitatea de planificare şi în metodele folosite pentru realizarea acesteia.

Planificarea formală se întâlneşte la acele întreprinderi unde sunt create şi funcţionează compartimente deplanificare specializate, se foloseşte un set sistematic de proceduri metodice şi se elaborează un ansamblu dedocumente scrise sub formă de planuri agregate sau pe domenii de activitate.

Spre deosebire de aceasta, planificarea neformală nu se bazează pe compartimente funcţionale deplanificare şi nu foloseşte metode tehnice şi proceduri bine stabilite de planificare, având de multe oricaracter de discontinuitate.

După orizontul de timp la care se referă, planificarea poate fi pe termen lung sau de perspectivă şiplanificare curentă, care poate fi pe termen scurt sau foarte scurt. De regulă, într-o economie de piaţă,planificarea pe termen lung are ca orizont de timp o perioadă de la 2 la 5 ani, planificarea curentă pe termenscurt are un orizont de timp de la 3 luni la un an, iar cea curentă pe termen foarte scurt are un orizont de timpo perioadă de circa o săptămână .

În raport cu nivelul la care se realizează, planificarea poate fi la nivel de organizaţie superioară(corporaţie, holding, grup de întreprinderi ş.a.) sau la nivel de întreprindere.

În raport cu gradul de importanţă a indicatorilor stabiliţi şi cu orizontul de timp la care se referăaceştia, se pot deosebi o planificare strategică şi o planificare tactică.

Planificarea strategică se realizează, de regulă, la nivelul conducerii de vârf, pe un termen lung,concretizând obiectivele strategiei economice adoptate, iar planificarea tactică concretizează acţiunile şiactivităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade de timp mai scurte.

În România, în condiţiile unei planificări formale, activităţile de planificare care se desfăşoară lanivelul unei unităţi economice sunt reunite şi definite prin termenul de planificare internă de întreprindere.Această planificare internă are două componente aflate într-o strânsă interdependenţă şi anume:

a) planificarea tehnico-economică;b) planificarea operativă (sau planificarea operativ-calendaristică denumită şi programareaactivităţii).La nivelul unităţilor, pentru o bună elaborare a strategiilor economice şi în vederea fundamentării şi

estimării obiectivelor economice şi a indicatorilor economici de dezvoltare, pe o perioadă mai lungă de timp,se elaborează prognoze economice pe termen lung privind evoluţia cererii populaţiei pe diferite servicii,privind mutaţiile ce vor surveni pe plan intern şi internaţional în domeniul conducerii şi al organizării,schimbările ce pot surveni sub raportul conjuncturii economice, politice şi sociale, pe plan intern şi

68

internaţionalÎn condiţiile unei planificări formale, fiecare întreprindere îşi întocmeşte un plan economic de

ansamblu, denumit şi agregat, care, la rândul său, cuprinde un ansamblu de planuri, elaborate pe diferiteledomenii de activitate denumite potrivit practicii existente, şi secţiuni ale planului.

Conceput în mod unitar şi reflectând particularităţile întreprinderii pentru care se elaborează prinsecţiuni de plan specifice şi indicatori economici adecvaţi, planul economic va trebui să oglindească, prinsistemul de indicatori, ceea ce îşi propune întreprinderea să realizeze pe diferite perioade de timp îndomeniul activităţii de bază, pe linia introducerii progresului tehnic, a investiţiilor, în privinţa niveluluiresurselor de muncă şi materialelor ce vor fi folosite pentru realizarea diferitelor activităţi, a vânzărilor deservicii propuse pe piaţa internă şi externă, a rezultatelor financiare ş.a.

Fiecare secţiune de plan cuprinde un sistem de indicatori economici specifici, al căror cuprins şinivel de realizare se determină folosind metode şi tehnici de calcul specifice.

Între diferitele secţiuni de plan, prin indicatorii pe care îi conţin, există o strânsă unitate şiinterdependenţă, nivelul de realizare prevăzut pentru anumiţi indicatori constituind punctul de plecare pentrucalculul altor indicatori.

Ca urmare a unităţii şi interdependenţei existente între indicatorii economici, există o anumită ordinede elaborare în timp a diferitelor secţiuni de plan. După elaborarea acestor secţiuni şi în funcţie de cuprinsulşi nivelul indicatorilor acestora, se elaborează în final secţiunea „Planul financiar”, care oglindeşte înexpresie valorică, într-un sistem de indicatori adecvaţi, întreaga activitate a întreprinderii şi rezultatelefinanciare prevăzute a se obţine.

Concluzii:În acest capitol au fost prezentate nevoile obiective ale unei firme în procesul de tranziţie la

economia de piaţă, în cadrul căreia concurenţa este un factor activ şi pozitiv de relansare a activităţiieconomice.

Într-o economie de piaţă, o întreprindere îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unei puternicecompetiţii atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Pentru a-şi putea realiza obiectivele propuse, eatrebuie să-şi desfăşoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, bine fundamentate sub raporttehnic şi economic.

Elaborarea unei strategii economice, în general, şi a unei strategii de dezvoltare, în special,reprezintă un proces complex şi dinamic, care necesită numeroase analize cu caracter cantitativ şi calitativ,o foarte bună cunoaştere a factorilor cu caracter intern şi extern care pot influenţa activitatea întreprinderii.Ea presupune, de asemenea, studierea evoluţiei viitoare a cerinţelor pe diferitele pieţe şi o bunădocumentare privind prognoza evoluţiilor tehnologiilor, a serviciilor, a vieţii economice, politice şi sociale.

La nivelul unităţilor economice, desfăşurarea în mod organizat a acţiunilor prevăzute şi aplicareacu succes a strategiei economice adoptate necesită o anumită activitate de planificare, mai mult sau maipuţin adâncită şi dezvoltată, în raport cu gradul de instituţionalizare şi de formalizare acordat întreprinderiide conducerea sa.

Cuvinte cheie:– politică economică; strategie economică; conducerea strategică; planificare economică; plan.

Întrebări de control:1. Care sunt factorii ce determină adoptarea unei strategii economice?2. Care sunt exigenţele urmărite de strategia economică a unei întreprinderi?3. Ce reprezintă strategia economică?4. Cum se defineşte obiectivul unei întreprinderi?5. Ce se înţelege prin politică economică?6. Enumeraţi şi definiţie componentele de bază ale strategiei economice?7. Cum se clasifică strategiile în raport cu nivelul de adoptare?8. Care sunt strategiile în raport cu dinamica obiectivelor propuse?9. Ce se înţelege prin strategie economică de dezvoltare?10. Ce se înţelege prin conducere strategică?11. Care sunt etapele elaborării unei strategii economice?12. Enumeraţi şi prezentaţi criteriile de evaluare a unei strategii.13. În ce constă conceptul de „a planifica”?

69

SOCIETĂŢI COMERCIALEÎntrebări de control şi răspunsuri

Societăţi comerciale. ConstituireCe înseamnă constituirea unei societăţi comerciale?Prin constituirea unei societăţi comerciale trebuie să înţelegem nu simpla încheiere a actului

constitutiv al societăţii (statut si contract de societate), ci îndeplinirea ansamblului de formalităţi necesareconstituirii legale a societăţii.Acte constitutive

Care sunt actele constitutive ale unei societăţi comerciale ?Pentru societăţile comerciale în nume colectiv si în comandită simplă actul constitutiv este contractul

de societate. Pentru societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, acteleconstitutive sunt contractul de societate şi statutul. Pentru societăţile cu răspundere limitată cu un singurasociat, actul constitutiv este statutul.Acte constitutive. Autentificare

Unde se face autentificarea actelor constitutive ale societăţilor comerciale ?Autentificarea actelor constitutive ale tuturor societăţilor comerciale se face de către Notariat.

Subiect de dreptCând poate o societate comercială dobândi drepturi şi asuma obligaţii ?Deoarece numai din momentul dobândirii personalităţii juridice, societatea comercială este subiect de

drept distinct, din acest moment poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma valabil obligaţii.Dispoziţiile Legii 31/1990 referitoare la societăţile pe acţiuni sunt aplicabile şi societăţilor curăspundere limitată ?Dispoziţiile Legii 31/1990 referitoare la societăţile pe acţiuni sunt aplicabile societăţilor cu

răspundere limitată în măsura în care se face referire expresă la ele în actul constitutiv.Statut

Ce este statutul unei societăţi comerciale ?Statutul este un act accesoriu al contractului de societate, menit să întregească prevederile acestuia;

face parte integrantă din cuprinsul lui.Care este cuprinsul statutului societăţii comerciale ?Legea nr.31/1990 nu determină conţinutul statutului. Acest act poate fi complex, dezvoltând fiecare din

clauzele contractului de societate sau succint, precizând îndeosebi atribuţiile şi modul de funcţionare aorganelor de conducere şi administraţie, condiţiile concrete de adoptare a hotărârilor de către aceste organe etc.

Care sunt menţiunile minime din contractul de societate şi statut referitoare la structura funcţionalăa societăţii ?Menţiunile minime referitoare la structura funcţională a societăţii sunt: desemnarea organelor de

conducere executivă, a celor de deliberare şi decizie, ca şi de administrare curentă. Aceasta înseamnănominalizarea cel puţin a administratorilor, cu specificarea celor care reprezintă societatea, precum şi adirectorilor executivi.

Ce se întâmplă în cazul în care prin contract sau statut se încalcă o prevedere legală ?In cazul în care, prin contract sau statut, se încalcă o prevedere legală de la care părţile nu pot

deroga, instanţa va autoriza funcţionarea societăţii numai dacă se aduc clauzelor respective modificărilenecesare.Dovada sediului

Cum se face dovada sediului?În cazul în care sediul este construit dintr-un spaţiu deţinut în proprietate sau în folosinţă numai de

către unul din asociaţi, extrasul de carte funciară sau contractul de închiriere constituie dovada sediului. Dacăînsă spaţiul este deţinut în proprietate sau în folosinţă alături de asociat şi de alte persoane, este necesarădeclaraţia notarială a acestora din urmă, din care să rezulte că sunt de acord cu situarea sediului societăţiicomerciale în acel spaţiu.Aport asociaţi

Aportul fiecărui asociat al unei societăţi comerciale trebuie să fie determinat în actul constitutiv alacesteia ?Aportul fiecărui asociat trebuie să fie determinat în chiar actul constitutiv al societăţii.

70

Drepturi. AsociaţiCare sunt drepturile esenţiale ale asociatului ?Drepturile esenţiale ale asociatului sunt:1. Dreptul la beneficii şi participare la împărţirea finală a patrimoniului societăţii, prin lichidare;2. Dreptul de a lua parte la administrarea societăţii, care se manifestă în dreptul de a lua parte la

toate adunările generale şi exprimarea votului;3. Dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, când acestea sunt luate contrar actului constitutiv,

statului sau legii, precum şi dreptul de a controla gestiunea, când celelalte organe sunt deficitare.In aceste cazuri asociatul lucrează nu atât în interes propriu cât în interes comun.

4. Dreptul de a se retrage din societate.Obligaţii. Asociaţi

Care sunt obligaţiile unei persoane ce devine asociat după constituirea societăţii ?Asociatul nou dintr-o societate deja construită răspunde împreună cu ceilalţi de toate obligaţiile

contractate înainte de admiterea lui, după cum va răspunde şi de cele ulterioare.Poate fi scutit un asociat dintr-o societate comercială de a participa la pierderi ?Este un principiu esenţial ca toţi asociaţii să participe atât la pierderi cât şi la câştig. Dacă totuşi, s-a

procedat împotriva acestui principiu şi unul dintre asociaţi a fost scutit de pierderi sau lipsit de beneficii, contractulsocial (contractul de societate şi, eventual, statutul) se socoteşte nul. Nulitatea operează atât în raporturile dintreasociaţi cât şi fată de terţi, deoarece regulile prevăzute de legiuitor în ce priveşte răspunderea sunt de ordinepublică, prevăzute pentru apărarea intereselor creditorilor.Participare la beneficii

Este posibilă acordarea de beneficii si unor persoane ce nu au calitatea de asociaţi sau acţionari ?Fondatorii, administratorii si personalul societăţii vor participa la beneficii dacă aceasta este

prevăzută în contractul de societate sau statut ori, în lipsa unor asemenea prevederi, participarea la beneficii afost aprobată de adunarea generală extraordinară.Asociat. Încetarea activităţii

Care sunt cazurile în care poate înceta calitatea de asociat într-o societate comercială ?Calitatea de asociat poate înceta în următoarele condiţii:1. Prin retragere; 2. Prin excludere; 3. Prin decesul asociatului.

RetragereSe poate retrage un asociat dintr-o societate cu răspundere limitată ?Contractul de societate sau statutul poate să prevadă dreptul de retragere al asociatului care nu este

de acord cu modificările actelor constitutive ale societăţii, pe bază de declaraţie de retragere.Care sunt consecinţele retragerii unui asociat dintr-o societate comercială ?Potrivit legii, retragerea unui asociat are efectele pe care le are şi excluderea.

ExcludereaCine are dreptul să ceară excluderea unui asociat dintr-o societate comercială ?Excluderea unui asociat, în cazurile stabilite prin actele constitutive ale societăţii, poate fi cerută de

societate sau de oricare dintre asociaţi.Cine pronunţă excluderea unui asociat dintr-o societate comercială ?Excluderea asociatului se pronunţă numai de instanţa de judecată.Ce forme de publicitate trebuie îndeplinite pentru cunoaşterea de către terţi a hotărârii de excluderea unui asociat ?Hotărârea definitivă de excludere a unui asociat pronunţată de instanţă se va depune, în termen de 15

zile, la Registrul Comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica în Monitorul Oficial.Care sunt efectele excluderii unui asociat dintr-o societate comercială ?Asociatul exclus răspunde de pierderi si are dreptul la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va

putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor contractului de societate.Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care săreprezinte valoarea acestuia. Asociatul exclus rămâne obligat fată de terţi pentru operaţiile făcute în societate pânăîn ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dacă în momentul excluderii sunt operaţii în curs deexecutare, asociatul exclus este obligat să suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea cuvenită decât dupăterminarea acelor operaţiuni.Asociaţi. Drepturi creditori personali.

Care sunt drepturile creditorilor personali ai asociaţilor unei societăţi comerciale ?Creditorii personali ai asociaţilor nu pot să exercite drepturile lor asupra patrimoniului societăţii, ci

numai asupra cotei de beneficii ce se cuvine asociatului.

71

Obiect de activitateCe este obiectul de activitate ?Obiectul de activitate sau obiectul social cuprinde activităţile pe care le poate desfăşura o societate

comercială.Ce nu poate face obiectul activităţii unei societăţi comerciale ?Nu pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legii, constituie infracţiuni sau sunt contrar unor alte dispoziţii legale cu

caracter imperativ; activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât medicamente; remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie); imprimarea hărţilor cu caracter militar; fabricarea sau comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare de convorbiri

telefonice ori de codificare, fără avizul Ministerului de Interne, sau cu încălcarea acestui aviz; fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de frecventă

radioelectronică, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor sau cu încălcarea acestui aviz.Care sunt modificările ce pot fi aduse obiectului de activitate al unei societăţi comerciale ?Modificările ce pot fi aduse obiectului de activitate (obiectul social) pot consta în restrângerea sau

lărgirea activităţilor, cu respectarea interdicţiilor legale.Capital social

Ce se înţelege prin capital social ?Prin capital social se înţelege valoarea bunurilor (numerar şi natură) aduse ca aport în societate

(exprimată în moneda ţării respective).Ce este aportul la capitalul social ?Aportul la capitalul social este partea contributivă a fiecărui asociat la constituirea capitalului social.Toţi asociaţii unei societăţi comerciale trebuie să facă aporturi ?Toţi asociaţii trebuie să participe la formarea capitalului social, dar nu este necesar ca participarea să

fie egală.Care este natura juridică a aportului la capitalul social ?Asociatul care aduce ca aport în societate un bun mobil sau imobil, în plină proprietate (ipoteza cea mai

frecventă) este, din punct de vedere juridic, cu societatea, în raporturi analoage cu acelea ale unui vânzător cucumpărătorul său, cu diferenţa că locul preţului îl ia aici partea socială sau acţiunea din capitalul social.

Care este regimul juridic al întârzierii depunerii aportului în numerar la capitalul social ?Când aportul la capitalul social constă în numerar, în principiu, între asociaţi se stabilesc aceleaşi

raporturi ca între creditorul şi debitorul unei sume de bani, cu o singură particularitate: asociatul care întârzievărsarea aportului său este obligat la plata dobânzii legale din momentul în care trebuia să facă vărsământul,fără a fi necesară punerea în întârziere. Debitorul asociat va răspunde şi pentru daunele cauzate societăţii prinnedepunerea la timp a aportului subscris.

Ce este capitalul subscris ?Prin capital subscris se înţelege valoarea totală a aporturilor asumate de toţi asociaţii aceleaşi

societăţi comerciale, independent de efectuarea în fapt a vărsămintelor.Cum se reflectă în contabilitate vărsămintele în contul capitalului subscris ?Vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris, valoarea acţiunilor emise sau a altor titluri se

reflectă distinct în contabilitate.Ce este capitalul vărsat?Capitalul vărsat este suma valorică a aporturilor intrate efectiv în patrimoniul societăţii.Ce se înţelege prin patrimoniu ?Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare economică, precum şi a

bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparţin unei persoane (fizice sau juridice).Care este raportul dintre capitalul social şi patrimoniul societăţii ?Fată de capitalul social, ce are o valoare nominală fixă (cu excepţia cazurilor de majorare sau

micşorare), patrimoniul societăţii are în compoziţie şi valori variabile, în raport cu fluctuaţiile vieţiieconomice, cu afacerile eficiente sau mai puţin eficiente pe care societatea le efectuează.

Unde se depune capitalul social subscris în numerar la constituirea societăţii comerciale ?Capitalul social subscris în numerar la constituirea societăţii comerciale se depune la banca la care

societatea îşi deschide contul.Cum se efectuează vărsarea capitalului social subscris în numerar ?

72

Odată cu depunerea numerarului la bancă, se depune formularul „Foaie de vărsământ”, din care fila1, se restituie depunătorului (vizată de bancă) aceasta constituind şi dovada efectuării vărsământului.

Cum se face dovada capitalului social ?Dovada capitalului social constituit din numerar se face prin actul bancar (foaie de vărsământ) din

care să rezulte atât contul bancar al societăţii comerciale cât şi suma în numerar depusă în acest cont. Pentruaportul în natură, dovada se face prin actele de proprietate a acestora (factură, raport de expertiză) iar încazul imobilelor, extrasul de carte funciară, cu menţiunea sarcinilor ce-l grevează.

Capitalul social depus la bancă la constituirea societăţii poate fi folosit pentru nevoile societăţii ?Sumele depuse la constituire pot fi folosite pentru nevoile societăţii numai din momentul în care

societatea este legal constituită neexistând nici o diferenţă între aceste sume şi oricare alte sume încasatelegal în cont.

Prin ce căi poate creste capitalul social la societăţile pe acţiuni ?Capitalul social poate creşte prin: a) emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni; b) reevaluarea lui.Care sunt condiţiile impuse de lege pentru mărirea capitalului social ?La mărirea capitalului social este obligatoriu: 1) publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii adunării

extraordinare privitoare la mărirea capitalului social; 2) acordarea unui termen de cel puţin 1 lună, cuîncepere din ziua publicării, pentru exerciţiul dreptului de preferinţă.

Ce este dreptul de preferinţă ?Dreptul de preferinţă reprezintă dreptul recunoscut asociaţilor de a subscrie noi părţi sociale, pentru

mărirea capitalului social, înaintea altor persoane din afara societăţii comerciale. Acest drept este recunoscutdeoarece noile părţi sociale care ar intra în mâinile străinilor de societate ar putea duce la o reducere abeneficiilor vechilor asociaţi, întrucât un număr mare de persoane devin părtaşe la patrimoniul societăţii.

Pot administratorii decide mărirea capitalului social ?Numai adunarea generală are calitatea să decidă o modificare a actelor constitutive ale societăţii

comerciale, iar mărirea capitalului social este neîndoielnic o modificare. Prin urmare nu s-ar putea delegaacest drept administratorilor, fără a nega adunării generale însăşi drepturile fundamentale. Clauza statutarăcare permite delegarea de puteri în acest sens trebuie socotită nulă.

În ce condiţii se reduce capitalul social ?Capitalul social de reduce frecvent în două situaţii: a) datorită pierderilor societăţii, când capitalul

social trebuie să fie micşorat si reconsiderat la suma rămasă (care nu poate fi mai mică decât valoarea prevăzutăîn Legea 31/1990); b) când se constată că cifra capitalului este prea mare în raport cu scopul societăţii.

Care sunt condiţiile prevăzute de lege pentru reducerea capitalului social la societăţile curăspundere limitată ?

1. Capitalul social la societăţile cu răspundere limitată nu se poate reduce sub minimulprevăzut de lege;

2. Reducerea se va putea face publică numai după trecerea a două luni din ziua în carehotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial;

3. Hotărârea de reducere va trebui să arate motivele pentru care se face reducerea;4. În hotărârea de reducere se va arăta procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.

Ce forme practice poate îmbrăca reducerea de capital social ?Reducerea de capital social al unei societăţi comerciale se poate produce în una din următoarele forme:

1. Scutirea asociaţilor de a mai face restul vărsământului la care s-au obligat;2. Rambursarea către asociaţi a unei sume egale pentru toţi din capitalul vărsat;3. Reducerea capitalului social la valoarea patrimoniului.

Aceste forme au un numitor comun: tratarea în mod egal a tuturor asociaţilor şi a tuturor părţilorsociale. Rezultă deci, că neefectuarea vărsământului la data promisă dă dreptul societăţii să ceară obligareaasociatului la plata sau adoptarea hotărârii de modificare a statutului pentru reducere de capital social.

Care este scopul publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de reducere de capital social ?Raţiunea obligativităţii publicării în Monitorul Oficial derivă din importanţa ce trebuie acordată de

lege protejării creditorilor societăţii. Aşa fiind, orice creditor al societăţii poate face opoziţie în instanţă, întermen de două luni de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii de reducere a capitalului social. Numaicreditorii anteriori acestei hotărâri pot face opoziţie. Opoziţia suspendă executarea hotărârii până laretragerea sau respingerea acesteia printr-o sentinţă definitivă a instanţei.

Care sunt sancţiunile nerespectării obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial a hotărârii dereducere de capital ?Sancţiunea nerespectării obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial a hotărârii de reducere o

constituie lipsa de opozabilitate fată de terţi a acestei hotărâri. Creditorii societăţii vor putea exercita

73

împotriva asociaţilor o acţiune în restituirea sumelor încasate. Administratorii şi directorii sunt directrăspunzători pentru daunele pricinuite creditorilor.

Ce trebuie să dovedească creditorul ce se opune hotărârii de reducere a capitalului social ?Creditorul ca trebui să dovedească că este păgubit prin această reducere, în sensul că, creanţa sa nu

mai găseşte în capitalul astfel redus o suficientă protecţie. Societatea, la rândul ei, poate să dovedească că,creanţa creditorului nu este primejduită de reducerea capitalului social.Fondul de rezervă

Ce este fondul de rezervă ?Fondul de rezervă reprezintă rezerva instituită de lege şi a cărei constituire este obligatorie.Cum se constituie fondul de rezervă ?Fondul de rezervă se constituie prin preluarea din beneficiile societăţii, în fiecare an, a cel puţin 5%

din acestea, până la atingerea a minimum a cincea parte din capitalul social.Cât poate fi cuantumul fondului de rezervă ?Fondul de rezervă se constituie în cotă de 5% calculată asupra diferenţei rezultată între totalul

veniturilor si totalul cheltuielilor inclusiv impozitul pe circulaţia mărfurilor până când fondul cumulat, astfelconstituit, va atinge următoarele limite minime fată de capitalul social: 20% din capitalul social pentru:societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii 31/1990 si regiile autonome; 25% din capitalul social pentrusocietăţile comerciale cu participare de capital din străinătate înfiinţate potrivit Legii 35/1991, dacă prinreglementările legale în baza cărora s-au constituit nu se prevede altfel.

Care este destinaţia fondului de rezervă ?Legiuitorul nu arată care este destinaţia fondului de rezervă şi nici natura sa juridică. Este fără nici o

îndoială că în opoziţie cu rezerva statutară şi facultativă, create prin decizia adunării generale, fondul derezervă este sustras liberei dispoziţii a societăţii comerciale. Fondul de rezervă are aceeaşi natură juridică cucapitalul social. Fondul de rezervă este considerat astfel o prelungire a capitalului social, fiind deci destinatsă umple pierderile de capital social şi să ajute societatea în alte împrejurări grave.

Dacă fondul de rezervă depăşeşte minimul legal, adunarea generală poate dispune cu privire ladestinaţia depăşirii ?Dacă statutele prevăd o sporire a fondului de rezervă peste plafonul de o cincime din valoarea capitalului

social, adunarea generală este liberă să-i dea surplusului destinaţia ce va crede de cuviinţă.Ce obligaţii legale au societăţile în cazul micşorării fondului de rezervă ?Dacă după constituire fondul de rezervă s-a micşorat, din orice cauză, el va fi completat până la

valoarea corespunzătoare plafonului legal.Rezerva statutară

Ce este rezerva statutară ?Rezerva statutară ia naştere în virtutea unei prevederi a contractului de societate sau statutului, iar

constituirea ei nu poate fi înlăturată decât printr-o modificare a acestor acte constitutive.Rezerva facultativă

Ce este rezerva facultativă ?Rezerva facultativă se formează în virtutea hotărârii adunării generale ordinare, care decide

aprobarea bilanţului.Părţi sociale

Ce se înţelege prin părţi sociale ce compun capitalul social al unei societăţi comerciale curăspundere limitată ?Părţile sociale sunt fracţiuni ale capitalului social al societăţii cu răspundere limitată şi în mod

obligatoriu au valoare egală, de minimum 100 000 lei fiecare.Care sunt principalele drepturi ale deţinătorului de părţi sociale într-o societate comercială ?Principalele drepturi pe care le conferă asociaţilor deţinerea de părţi sociale sunt: a)fiecare parte

socială dă dreptul la un vot; b)părţile sociale dau dreptul asociaţilor de a participa la împărţirea beneficiilor.Este posibilă transmiterea părţilor sociale către terţi ?Transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost

aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.Cum se face publicitatea fată de terţi a transmisiunilor de părţi sociale ?Transmiterea părţilor sociale a asociaţilor trebuie înscrisă în Registrul Comerţului şi în registrul de

asociaţi al societăţii. Această înscriere este obligatorie, fiind expres prevăzută de lege.Adunarea generală

Ce este adunarea generală ?

74

Adunarea generală a asociaţilor se constituie din totalitatea asociaţilor care participă la formareavoinţei societăţii comerciale, în proporţie cu valoarea aportului la capitalul social.

Adunările generale ale societăţilor comerciale cu răspundere limitată pot fi diferenţiate în adunărigenerale ordinare si extraordinare?Deoarece nu există nici o interdicţie legală în acest sens, în actele constitutive ale societăţii este

recomandabil să se facă distincţia dintre adunarea generală ordinară si cea extraordinară. Se recomandăadoptarea unei asemenea soluţii deoarece cele două tipuri de adunări sunt diferenţiate atât prin problemele cese pot cuprinde în ordinea de zi cât si prin sistemul de votare diferit.

Care sunt principalele obligaţii ale adunării asociaţilor în cadrul unei societăţi cu răspunderelimitată ?Adunarea asociaţilor are următoarele obligaţii principale:

a) să aprobe bilanţul şi să stabilească repartizarea beneficiului net;b) să desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare de activitate;c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;d) să modifice statutul.

Care sunt atribuţiile ce pot fi acordate adunării generale extraordinare în actele constitutive alesocietăţii cu răspundere limitată ?Cu titlu de recomandare atribuţiile ce pot fi acordate prin actele constitutive ale unei societăţi curăspundere limitată adunării generale extraordinare sunt:a) prelungirea duratei societăţii (dacă a fost constituită cu termen limitat);b) mărirea capitalului social;c) schimbarea obiectului social;d) mutarea sediului;e) schimbarea formei societăţii;f) reducerea capitalului social(cu condiţia de a se încadra în limita minimă admisă de lege)g) desfiinţarea privilegiilor acordate unora dintre asociaţi;h) dizolvarea anticipată a societăţii;i) fuziunea cu alte societăţi;j) orice altă modificare a contractului de societate si a statutului convenită de asociaţi ca de exemplu

reconstituirea capitalului social, limitarea lui la suma rămasă, numirea lichidatorilor;k) participarea la beneficii a fondatorilor, administratorilor si personalului societăţii.Cine convoacă adunarea generală ?Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor. Un asociat sau un număr de asociaţi,

ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, vor putea cere convocarea adunării generale, arătândscopul acestei convocări. În anumite situaţii, adunarea generală mai poate fi convocată de către cenzori sitribunalul din localitatea unde îşi are sediul societatea.

Este posibilă desfăşurarea unei adunări generale în afara oricărei convocări ?Asociaţii (acţionarii) care reprezintă întregul capital vor putea să tină adunări şi să ia decizii de

competenţa Adunării Generale, fără a fi obligaţi să respecte formalităţile arătate pentru convocare, cucondiţia însă ca nici unul dintre ei să nu se opună.

Când asociaţii nu au drept de vot în adunarea generală ?Asociaţii exercită dreptul de vot în adunarea generală proporţional cu numărul părţilor sociale pe

care le posedă. Dreptul de vot se poate exercita însă cu condiţia ca aportul subscris la capitalul social să fifost vărsat. În caz contrar, asociaţii nu au drept de vot recunoscut prin lege şi prin actele sociale.

Care sunt cazurile de limitare a dreptului de vot ale unui asociat în adunările generale ?Un asociat nu-si poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la

aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate. Asociatul care, într-o operaţiedeterminată, are pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua partela nici o deliberare sau decizie privind această operaţie.

Se poate vota prin corespondentă pentru adoptarea deciziilor adunării generale ale societăţii curăspundere limitată ?Prin statut se va putea stabili că votarea se poate face şi prin corespondenţă.CvorumCe este cvorumul ?Numărul minim de asociaţi (acţionari) care reprezintă o anumită cotă de capital social necesar pentru

ca adunarea generală să poată lucra se numeşte cvorum.

75

De câte feluri poate fi cvorumul ?Cvorumul poate fi de două feluri: de persoane, când legea sau actele constitutive ale societăţii se referă la

numărul de persoane (ca în adunările constitutive, unde fiecare persoană are dreptul la un vot) şi de capital, cândse referă la capitalul deţinut de persoane şi nu la numărul acestora.

Câţi asociaţi trebuie să fie prezenţi pentru valabilitatea adunării generale ordinare ?Pentru adunările generale ordinare ale asociaţilor este necesară prezenta asociaţilor care să reprezinte

cel puţin jumătate din capitalul social.Câte voturi sunt necesare pentru valabilitatea deciziilor adunării generale ordinare ?Pentru valabilitatea deciziilor adunării generale a asociaţilor este necesar votul reprezentând

majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.Ce se întâmplă în cazul în care nu sunt prezenţi asociaţii care să asigure valabilitatea adunării

generale ordinare?Dacă adunarea generală legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii

majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul deasociaţi şi partea de capital reprezentată de asociaţii prezenţi.Adunarea generală extraordinară

Care este prezenta necesară pentru valabilitatea adunării generale extraordinare?Pentru valabilitatea deliberărilor adunării extraordinare, când contractul de societate sau statutul nudispun altfel, sunt necesare:a) La prima convocare prezenta acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iarhotărârile să fie luate cu votul unui număr de asociaţi care să reprezinte cel puţin jumătate dincapitalul social;b) La convocările următoare, prezenţa asociaţilor reprezentând jumătate din capitalul social, iarhotărârile să fie luate cu votul unui număr de asociaţi care să reprezinte cel puţin o treime dincapitalul social. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea contractului de societate sau astatutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de dispoziţii legale contrare.

Adunarea generală. Paritate de voturiCe se întâmplă în caz de paritate de voturi în adunarea generală?În caz de paritate, cu alte cuvinte când se exprimă jumătate din voturi pentru o părere şi cealaltă

jumătate pentru o altă părere, propunerea se socoteşte respinsă, imposibilitatea luării deciziei fiinddeterminată de neîntrunirea numărului de voturi necesar.Adunarea generală. Hotărâri.

Sunt obligatorii hotărârile adunării generale şi pentru asociaţii care au lipsit sau au votat împotrivă ?Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, contractului de societate sau statutului sunt

obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.Pot fi atacate hotărârile adunării generale a asociaţilor ?Hotărârile adunării generale contrare contractului de societate, statutului sau legii pot fi atacate în

justiţie de oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut săse consemneze aceasta în procesul verbal al şedinţei.Societate comercială. Reclamantă, pârâtă în instanţă

Societate comercială poate sta în justiţie ca reclamantă sau pârâtă ?Gratie personalităţii juridice, societatea poate acţiona ca reclamantă în justiţie, prin reprezentanţii săi,

fără a fi necesar să se indice numele tuturor asociaţilor ce o compun. De asemenea, societatea poate fichemată în judecată ca pârâtă, direct ca subiect de drept, distinct de acela al asociaţilor, printr-o singurăcitaţie, prin reprezentanţii legali.

Cine reprezintă în justiţie societatea comercială în cazul atacării hotărârilor nelegale saunestatutare ale adunării generale ?

În cazul în care hotărârile nelegale sau nestatutare sunt atacate de către asociaţi, societateacomercială va fi reprezentată în justiţie de administratorul desemnat pentru aceasta. Dacă această hotărâreeste atacată de toţi administratorii, societatea va fi reprezentată în justiţie de persoana desemnată depreşedintele instanţei dintre asociaţii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până ce,adunarea generală adunată în acest scop, va alege altă persoană.Administratori

Cine sunt administratorii unei societăţi comerciale ?Administratorii unei societăţi comerciale reprezintă organul de gestiune permanentă. Ei sunt aceia

care, cel puţin teoretic, duc pe umeri, zi de zi, sarcina îndeplinirii tuturor acelor activităţi care au drept scoprealizarea obiectului social al societăţii.

76

Cine numeşte administratorii unei societăţi ?Numirea administratorilor este de competenţa adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.Este obligatoriu ca administratorii unei societăţi comerciale să fie asociaţi sau acţionari ?Nu este obligatoriu ca în societăţile pe acţiuni şi cele cu răspundere limitată să fie acţionari sau asociaţi.

Legea permite ca administratorii să fie neasociaţi sau neacţionari. La societăţile în nume colectiv, în comandităsimplă şi în comandită pe acţiuni nu pot fi administratori decât asociaţii.

Sunt necesare anumite condiţii de moralitate ale administratorilor unei societăţi comerciale ?Deşi nu se precizează necesitatea ca administratorii să aibă anumite calităţi, aceasta rezultă însă prin

interpretare.Ca atare, administratorii ar trebui să aibă o pregătire minimă, care să le permită îndeplinireasarcinilor, să nu fi fost condamnaţi. Când administratorii au şi dreptul de a reprezenta, ar trebui să aibă şi opregătire profesională corespunzătoare.

Este posibilă numirea administratorilor unei SRL şi în alte societăţi ?Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administratori în alte

societăţi concurente sau având acelaşi obiect, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe contpropriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.

Când se numesc administratorii unei societăţi comerciale ?Administratorii unei societăţi comerciale sunt numiţi:a) la constituirea societăţii prin contractul de societate;b) În timpul funcţionării societăţii în două cazuri:1. automat, la împlinirea mandatului (a termenului pentru care au fost numiţi);2. la intervenţia unei cauze de încetare a acestei calităţi: moarte, incompatibilitate, retragere prin

demisie, în cazul unei boli îndelungateEste necesară publicitatea numirii administratorilor unei societăţi comerciale ?Calitatea de administrator nu interesează numai raporturile dintre cele două părţi, căci administratorii

sunt organele purtătoare ale voinţei societăţii în raporturile cu terţii, iar aceştia din urmă au interesul săcunoască cine sunt reprezentanţii societăţii. Sistemul de publicitate îl constituie atât completarea cererii deînmatriculare la oficiul Registrului Comerţului, cât şi punerea în registru a specimenului de semnătură.

Este legal constituită o societate comercială dacă nu are numiţi administratorii ?Administratorii deţin o funcţie necesară şi esenţială pentru existenta societăţii. Presupunând totuşi, că

nici prin actul constitutiv si nici ulterior, prin adunarea generală nu s-a făcut o asemenea numire, societateatrebuie considerată ca nelegal constituită, fiindcă lipseşte unul din elementele esenţiale prevăzute de legepentru actul constitutiv.

Cum se rezolvă situaţia în care prin actul constitutiv al societăţii comerciale nu au fost numiţiadministratorii ?

În cazul în care prin actul constitutiv al societăţii comerciale nu au fost numiţi administratorii, instanţapoate autoriza funcţionarea acestei societăţi, dar Oficiul Registrului Comerţului nu o poate înmatricula. În acestcaz, un proces verbal al asociaţilor de numire a administratorilor şi determinare a puterilor fiecăruia va suplinimenţiunile lipsă din contractul social.

Care este temeiul juridic al răspunderii administratorilor ?Deoarece îndatoririle si puterile administratorilor derivă nu numai din contractul de societate şi statut,

ci şi din lege (Lege 31/1990), răspunderea administratorilor va fi atât o răspundere contractuală cât si legală.Este posibilă răspunderea administratorilor pentru predecesori ?Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă având

cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor.Care sunt posibilităţile administratorilor de a fi scutiţi de răspundere pentru deciziile greşite ale

consiliului de administraţie ?În societăţile care au mai mulţi administratori, răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru

omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului deadministraţie împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta în scris pe cenzori.

Care este forma răspunderii administratorilor unei societăţi comerciale ?Deoarece administratorii societăţilor pe acţiuni şi ai celor cu răspundere limitată sunt simpli

mandatari, ei nu răspund personal pentru obligaţiile societăţii, fiindcă nu se obligă în nume propriu, ci înnumele societăţii, cu condiţia să se menţină în limitele puterilor acordate. La celelalte tipuri de societăţicomerciale, administratorii îşi asumă o răspundere personală.

Cine poate înainta acţiunea în răspundere împotriva administratorilor ?Acţiunea în răspundere contra administratorilor aparţine adunării generale, care va decide cu

majoritatea prevăzută de lege pentru adunarea ordinară. Aceasta deoarece adunarea generală este cea care a

77

încredinţat mandatul de administrator şi este singura în măsură să aprecieze, dacă activitateaadministratorului a dăunat societăţii. Oricare dintre asociaţi (acţionari), luaţi izolat, nu vor putea exercitaaceastă acţiune, fiindcă prin activitatea sa administratorul a lezat numai indirect patrimoniul acţionarului(asociatului).Acţionarii (asociaţii) individuali nu se pot folosi de acţiunea în răspundere decât atunci când aufost personal vătămaţi prin acte îndreptate direct împotriva lor.

De ce administratorul unei societăţi comerciale este mandatar ?Administratorul unei societăţi comerciale este mandatar deoarece, în schimbul unei sume de bani, se

obligă să facă pentru societatea comercială acte de gestiune, pentru care urmează să răspundă.Consiliu de administraţie. Hotărâri

Cum se iau hotărârile în cadrul unui consiliu de administraţie al societăţii cu răspundere limitată ?Dacă contractul de societate dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în

unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritateaabsolută a capitalului social.

Care este cvorumul necesar adoptării deciziilor în consiliul de administraţie ?Deciziile în consiliul de administraţie se iau cu majoritatea absolută a celor prezenţi.Ce prezenţă a membrilor consiliului de administraţie este necesară pentru valabilitatea deciziilor ?Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie este necesară prezenţa personală a cel

puţin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin contractul de societate şi statut nu se prevede unnumăr mai mare.

Administratorul care nu participă la o şedinţă a consiliului de administraţie este răspunzător pentrudeciziile luate în acea şedinţă ?Pentru deciziile luate în şedinţele la care administratorul nu a asistat el rămâne răspunzător, dacă în

termen de o lună de când a luat cunoştinţă de acestea nu a făcut împotrivirea în formele arătate de lege(menţionarea expresă în registrul deciziilor consiliului de administraţie şi încunoştiinţarea în scris acenzorilor.

Este posibilă luarea unei decizii de către un singur administrator din cadrul consiliului deadministraţie al unei societăţi comerciale ?Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar putea cauza o pagubă mare societăţii, poate decide un

singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte laadministraţie.Consiliul de administraţie. Registrul deciziilor

Ce este registrul deciziilor consiliului de administraţie ?Registrul deciziilor consiliului de administraţie este prevăzut de Legea 31/1990 pentru societăţile pe

acţiuni, dar prevederea poate fi extinsă şi pentru societăţile cu răspundere limitată; se prezintă ca registru alşedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie şi registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului dedirecţie.Comitetul de direcţie

Ce este comitetul de direcţie ?Comitetul de direcţie este compus din membrii aleşi dintre administratori, căruia consiliul de

administraţie i-a delegat o parte din puterile sale. În practică, comitete de direcţie există numai în acelesocietăţi în care funcţionează un număr mare de administratori, a căror întrunire pentru necesităţile zilniceale administraţiei este imposibil de realizat.

Care sunt principalele sarcini ale comitetului de direcţie ?Principalele sarcini ale comitetului de direcţie se referă la conducerea si supravegherea serviciilor

societăţii, încadrarea funcţionarilor societăţii, încheierea actelor juridice necesare funcţionării societăţii, cade exemplu: cumpărări de materii prime, vânzări de mărfuri, aprovizionări în general, semnarea de cambii şicecuri, intentarea de acţiuni în justiţie şi reprezentarea în instanţă, când societatea este pârâtă. Trebuie socotitca netransmisibil comitetului de direcţie dreptul de a face împrumuturi, indiferent de valoarea acestora,înstrăinări, altele decât produsele destinate acestui scop, conform obiectului societăţii.Comitet de direcţie. Revocare

Este posibilă revocarea membrilor comitetului de direcţie ?Consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale poate revoca oricând persoanele numite în

comitetul de direcţie.Directori

Cine sunt directorii executivi ?Directorii executivi sunt funcţionari ai societăţii, ce nu pot fi membri ai consiliului de administraţie

şi care au sarcina executării operaţiunilor societăţii.

78

Directori executivi. RevocareEste posibilă revocarea directorilor executivi ?Revocarea directorilor executivi nu este posibilă deoarece, fiind funcţionari, legătura lor cu

societatea se face pe baza unui contract de muncă şi nu este admisibilă această modalitate de încetare aactivităţii. Înlăturarea unui director executiv din funcţie se va putea face numai prin desfacerea contractuluide muncă din iniţiativa uneia din părţi sau încetarea acestui contract prin înţelegerea părţilor.

Care este relaţia dintre directorii executivi, consiliul de administraţie şi adunarea generală ?Dacă nu a fost prin contractul de societate, statutul sau decizia adunării generale, numirea directorilor

executivi aparţine consiliului de administraţie sau, în lipsa acestuia, asociatului unic, deoarece directorul este unfuncţionar, iar numirea tuturor funcţionarilor se face de către administratori.

Numirea directorului(directorilor) nu poate avea loc dacă a fost prevăzută în contractul de societate,statut sau de adunarea generală. În lipsa unei astfel de prevederi, consiliul nu poate face numirea, căci prinaceasta ar face o delegare generală de putere incompatibilă cu funcţionarea consiliului de administraţie. Încaz de nerespectare a acestor dispoziţii, numirea poate fi anulată, dacă nu este ratificată de adunareagenerală.Cenzori

Este obligatorie alegerea cenzorilor la societăţile comerciale cu răspundere limitată ?Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor. Dacă

numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.Dizolvare societăţi

În ce condiţii poate fi dizolvată o societate cu răspundere limitată ?O societate cu răspundere limitată poate fi dizolvată în următoarele situaţii:a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;b) când se constată imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau la realizarea acestuia;c) prin hotărârea adunării generale;d ) falimentul societăţii;e) micşorarea capitalului social sub minimul legal, dacă asociaţii nu decid completarea lui;f) incapacitatea asociatului;g) excluderea asociaţilor;h) retragerea asociaţilor;i) moartea unuia dintre asociaţi;Cauzele prevăzute la lit.f,g,h şi i pot conduce la rămânerea în societate a unui singur asociat. În acest

caz, actele constitutive ale societăţii cu răspundere limitată pot prevedea că aceste situaţii nu duc ladizolvarea societăţii, activitatea acesteia continuând cu singurul asociat. Există şi alternativă inversă, însensul de a se prevedea de la început că rămânerea unui singur asociat prin intervenţia uneia din situaţiileenumerate la lit.f-i duce la dizolvarea societăţii.

Cum se face publicitatea dizolvării societăţilor comerciale ?Dizolvarea societăţilor comerciale trebuie să fie înscrisă în Registrul Comerţului şi publicată în

Monitorul Oficial, în afară de cazul în care dizolvarea s-a produs ca urmare a împlinirii termenului pentrucare societatea a fost înfiinţată. Înscrierea si publicarea se vor face cu respectarea prevederilor Legii 31.1990şi a condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute pentru încheierea lor, dacă dizolvarea va avea loc în bazaunei hotărâri a adunării generale. Dacă dizolvarea a fost pronunţată de justiţie, înscrierea şi publicarea se vorface în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Care sunt consecinţele dizolvării unei societăţi comerciale ?Societatea fiind dizolvată, administratorii trebuie să înceapă procedura de lichidare, dacă legea, contractul

de societate, statutul, adunarea generală sau autoritatea judecătorească ce a pronunţat sentinţa nu hotărăşte altfel.Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţii; în caz contrar ei sunt personal sisolidar răspunzători pentru operaţiile pe care le-au întreprins. Această interdicţie se aplică din ziua expirăriitermenului fixat pentru durata societăţii, ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea generală saudeclarată prin sentinţă judecătorească.Comerciant

Ce este un comerciant ?Comerciantul este o persoană fizică ce se ocupă cu comerţul = negustor; persoană care are comerţul

ca profesiune obişnuită.Ce este un comisionar?

79

Comisionarul este un intermediar în operaţiuni comerciale care primeşte în schimbul serviciilorfăcute un comision; partea din contractul de comision care săvârşeşte acte juridice în numele său, dar pesocoteala altei persoane.Comisionar

Comisionarul este comerciant ?Comisionarul, care lucrează pe socoteala comitentului, este comerciant, căci lucrează în numele său

propriu faţă de terţi şi obligă propria sa persoană, ca şi bunurile sale.Acţiune

Ce se înţelege prin acţiune?Prin acţiune se înţelege o hârtie de valoare, care constituie titlul ce atestă participarea la capitalul

unei societăţi si care dă deţinătorului dreptul să primească dividende. Acţiunile sunt hârtii de valoarenegociabile la bursă, care atestă participarea deţinătorului la capitalul societăţii pe acţiuni, care a emis titlulpe baza căreia deţinătorul primeşte o parte corespunzătoare din profitul acestei societăţi sub formadividendelor sau suportă o parte din pierderi.

Cum pot fi vândute acţiunile societăţilor comerciale cu capital de stat ?Acţiunile societăţilor comerciale pot fi vândute prin:a) oferte de vânzare de acţiuni către public;b) vânzări de acţiuni pe bază de licitaţie deschisă sau licitaţie cu participanţi preselecţionaţi;c) vânzări de acţiuni prin negociere directă;d) orice combinaţie a procedurilor amintite mai sus.Cui pot fi vândute acţiunile societăţilor comerciale ?Acţiunile societăţilor comerciale pot fi vândute către persoane fizice sau persoane juridice, române

sau străine.Care sunt persoanele care pot cumpăra acţiuni de la societăţile comerciale cu capital de stat în

condiţii preferenţiale ?Salariaţii societăţilor comerciale şi membrii conducerii acestora pot participa la cumpărarea de

acţiuni prin oricare din procedurile prevăzute la art.46 din Legea cu privire la privatizarea societăţilorcomerciale. Condiţiile preferenţiale sunt după cum urmează:

a) în cazul unei vânzări de acţiuni prin ofertă publică, salariaţii şi membrii conducerii au dreptul săcumpere, într-un termen limitat, până la 10% din acţiunile scoase la vânzare, cu o reducere de 10% faţă depreţul ofertei publice;

b) în cazul unei vânzări de acţiuni prin licitaţie, orice salariat sau membru al conducerii, ori o asociaţiea acestora, va avea dreptul de cumpărare preferenţială a acţiunilor, în situaţia în care oferă un preţ cu cel mult10% mai mic decât preţul cel mai mare oferit în cadrul licitaţiei şi respectă celelalte condiţii din ofertă.Acţiuni, active

Persoanele fizice şi persoanele juridice străine pot participa la cumpărarea de acţiuni sau active ?Persoanele fizice sau persoanele juridice străine pot participa, în condiţiile prevăzute de lege, la

operaţiuni de cumpărare de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale, fără a avea obligaţia de a seînregistra în prealabil la Agenţia Română pentru Dezvoltare.Participaţii

Ce este sistemul participaţiilor ?Sistemul participaţiilor este sistemul participării prin cumpărare de acţiuni, uneori cumpărare masivă

prin acapararea pachetului de control al acţiunilor.Dividende

Ce se înţelege prin dividend ?Prin dividend se înţelege o parte din profitul unei societăţi comerciale care se repartizează

acţionarilor sau asociaţilor pentru fiecare acţiune sau parte socială.În ce proporţie se plătesc dividendele ?

Dividendele se plătesc asociaţilor în raport cu cota de participare la capitalul social.Când pot fi încasate dividendele ?Când prin actul constitutiv, care de obicei cuprinde o reglementare specială a acestei chestiuni nu s-a

prevăzut un alt mod de împărţire a beneficiilor (de pildă la doi sau mai mulţi ani, ori în momentul lichidării,urmând ca până atunci să se acumuleze) perioada anuală este uzuală şi se presupune.

Este posibilă restituirea dividendelor plătite contrar statului ?Dividendele plătite contrar statutului se vor restitui, dacă nu sunt distribuite din beneficiile reale ale

societăţii sau au fost stabilite şi plătite în alte proporţii decât cota de participare la capitalul social.Care este termenul de acţionare în justiţie pentru restituirea dividendelor nelegal încasate ?

80

Dreptul de acţiune de restituire a dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor.Activ

Ce se înţelege prin activ ?Prin activ, ca post de bilanţ, se înţelege totalitatea mijloacelor existente, exprimate în bani la un

moment dat, cât şi componenta mijloacelor de care dispune un agent economic.Ce reprezintă activele din cadrul societăţilor comerciale ?Activele din cadrul societăţilor comerciale reprezintă unităţi care pot fi organizate şi funcţiona

independent. Ele pot fi vândute potrivit prevederilor legii.Cum pot fi vândute activele societăţilor comerciale ?Activele prevăzute de lege pot fi vândute pe bază de licitaţie publică sau licitaţie în plic, cu

adjudecarea la cel mai ridicat preţ.Cine poate participa la cumpărarea de active ?La cumpărarea de active ale societăţilor comerciale cu capital de stat pot participa persoane fizice

sau juridice, române sau străine.Cine nu poate cumpăra active ?Active ale societăţilor comerciale cu capital de stat nu pot fi cumpărate de membrii conducerii

societăţii comerciale vânzătoare.Ce facilităţi se acordă la cumpărarea de active ale societăţilor comerciale cu capital de stat ?Salariaţilor din cadrul societăţii comerciale vânzătoare şi pensionarilor, în cazul în care cumpără

active, li se pot acorda, pe principii comerciale, următoarele facilităţi: credite, plata la termen, plata în rate,alte facilităţi ţinând seama de specificul activelor vândute.Investitor

În ce situaţie se eliberează certificatul de investitor ?În situaţia în care persoane fizice sau juridice cumpără acţiuni sau active ale societăţilor comerciale,

cu respectarea prevederilor Legii privatizării, Agenţia Română pentru Dezvoltare are obligaţia eliberăriicertificatului de investitor prevăzut de lege.

Locaţia de gestiuneCe este locaţia de gestiune ?Locaţia de gestiune este acordarea de către regia autonomă sau societatea comercială, uneia sau mai

multor persoane fizice sau juridice, române sau străine, dreptului de gestionare a unor secţii, uzine, fabrici ori altesubunităţi, pe baza unui contract de locaţie a gestiunii pe o perioadă determinată.

Ce se stabileşte prin contractul de locaţie de gestiune ?Prin contractul de locaţie de gestiune se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor, cu respectarea

prevederilor contractului cadru prevăzut de lege.Credit

Ce este creditul?Creditul este relaţia bănească apărută în legătură cu acordarea de împrumuturi în bani unor persoane

fizice sau juridice, cu condiţia de a fi rambursate la un termen numit scadenţă sau în legătură cu amânareaplăţii pentru mărfurile livrate şi serviciile prestate.Creditor

Ce se înţelege prin creditor ?Prin creditor se înţelege titularul unui drept de creanţă.

CreditCu ce se poate garanta un credit contractat de o societate comercială cu răspundere limitată ?Creditul contactat se poate garanta cu :

a) bunurile din patrimoniul societăţii comerciale cu răspundere limitată (clădiri, utilaje, materiiprime, produse finite etc.);b) cu bunurile proprietate personală ale asociaţilor (case de locuit, case de vacantă, autoturisme,tractoare, aparatură electronică, obiecte de artă bijuterii etc.);c) cu bunurile altor persoane fizice, ce nu au calitatea de asociaţi ai firmei care solicită credit(locuinţe proprietate personală, autoturisme, utilaje, aparatură electronică etc.).

Ce este perioada de graţie ?Perioada de graţie reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul de credite nu are obligaţii de

rambursare a creditului, dar este obligat să plătească dobânzile aferente creditului angajat. Perioada de graţieeste de până la 12 luni de la data acordării creditului, în funcţie de destinaţia creditului.Creanţă

Ce se înţelege prin creanţă ?

81

Prin creanţă se înţelege dreptul creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă sau să nu facăceva; act care stabileşte acest drept.Gaj

Ce este gajul ?Gajul este garanţia formată din bunuri mobile, care este constituită în mâinile creditorului sau ale

unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligaţii de valoare.Când devin bunurile gajate sau ipotecate garanţii reale în vederea obţinerii creditelor bancare

solicitate ?Bunurile gajate sau ipotecate devin garanţii reale creditelor solicitate numai după înregistrarea

acestora la notariat şi la primărie, ca ipotecă sau gaj, în favoarea băncii, prevenindu-se astfel înstrăinarea lorde către proprietari. Pentru toate bunurile considerate drept garanţie este obligatorie asigurarea la societăţilede asigurare.Ipoteca

Ce este ipoteca ?Ipoteca este dreptul în temeiul căruia, creditorul poate urmări imobilul ce a fost ipotecat (afectat în

garanţie) în orice mâini s-ar găsi şi obţine satisfacerea creanţei sale din preţul obţinut prin vânzarea silită aimobilului.Dobânda

Ce este dobânda ?Dobânda este suma de bani pe care debitorul împrumutat o plăteşte creditorului împrumutător la un

termen stabilit anterior, pentru folosinţa temporară a sumei de bani împrumutate printr-un contact deîmprumut.Garanţie bancară

Obiectul cumpărat pe creditul acordat de o bancă poate constitui garanţie bancară ?Obiectul cumpărat pe creditul acordat de o bancă constituie garanţie în limita a cel mult 50% din

valoarea creditului contractat şi dobânda aferentă acestuia.Bonitate financiară

Ce este bonitatea financiară ?Bonitatea financiară este o formă a încrederii pe care o prezintă o persoană juridică sau fizică în

momentul solicitării unui credit - garanţia ce o prezintă o persoană că va rambursa la scadenţă creditulsolicitat. Se apreciază pe baza bilanţului contabil, a indicatorilor cu care se exprimă calitatea activităţiieconomico-financiare.Solvabilitatea

Ce este solvabilitatea ?Prin solvabilitatea se înţelege capacitatea unui agent economic de a putea plăti la scadenţă datoriile

faţă de creditorii săi.Cum se stabileşte solvabilitatea unui agent economic ?Solvabilitatea unui agent economic se stabileşte cu ajutorul formulei:

100ss

pc s

CK

E C

unde:Ks = coeficientul solvabilităţiiCs = capital socialEpc = elemente patrimoniale constituite din crediteCe se cuprinde în elementele patrimoniale constituite în credite ?În elementele patrimoniale constituite în credite se cuprind credite pe termen scurt, mijlociu şi lung.Cum se interpretează coeficientul solvabilităţii ?Coeficientul solvabilităţii este pozitiv în situaţia în care se apropie de 100%.Când acest coeficient

variază între 40% si 60%, solvabilitatea agentului este bună. Când acest coeficient scade sub 30%, situaţiaagentului economic este critică.Lichiditatea

Ce este lichiditatea ?Lichiditatea este capacitatea unor active de a fi transformate într-un anumit moment în bani.De câte feluri este lichiditatea ?Lichiditatea este de două feluri: primară (absolută) şi secundară.Ce se înţelege prin lichiditate primară ?

82

Lichiditatea primară sau absolută este soldul contului „Casa în lei”, respectiv banii existenţi încasieria agentului economic la data respectivă.

Ce se înţelege prin lichiditate secundară ?Totalitatea activelor transformabile fără dificultăţi în bani reprezintă lichiditatea secundară.

ObligaţiuneCe se înţelege prin obligaţiune ?Prin obligaţiune se înţelege o hârtie de valoare, care conferă posesorului său calitatea de creditor al

unei societăţi şi dreptul de primi pentru sumele împrumutate un venit fix sub formă de dobândă. Poate finominală (în care este specificat numele beneficiarului) sau la purtător (are dreptul persoana care o deţine).

BancrutaCe este bancruta frauduloasă ?Prin bancruta frauduloasă se înţelege falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societăţii

sau ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrelesocietăţii, în alt act ori în bilanţ a unor sume nedatorate precum şi, în caz de faliment al societăţii,înstrăinarea în frauda creditorilor, a unei părţi însemnate din activ.Inflaţia

Ce este inflaţia ?Inflaţia constă în emiterea si punerea în circulaţie a unei cantităţi excedentare de bani de hârtie sau

reducerea volumului de producţie şi circulaţie a mărfurilor si serviciilor pe piaţă, cantitatea de bani rămânândaceeaşi, ceea ce determină deprecierea banilor de hârtie faţă de aur. Inflaţia este reflectată în creşterea maseibanilor în circulaţie într-un ritm mai rapid decât al creşterii producţiei.Deflaţie

Ce este deflaţia ?Deflaţia constă în retragerea din circulaţie, în perioada inflaţiei, a biletelor de bancă neconvertibile în

aur, care au curs forţat. Căi de realizare: creşterea impozitelor şi taxelor, majorarea dobânzilor, reducereamasei monetare în circulaţie, restrângerea activităţii economice şi implicit creşterea şomajului.Moratoriul

Ce este moratoriul?Moratoriul constă în amânarea plătii datoriilor publice şi particulare scadente, stabilită prin lege, pe

un anumit timp datorită unor împrejurări speciale (criză, război, calamităţi etc.).Acreditiv

Ce este acreditivul ?Acreditivul este dispoziţia dată de emitent unei bănci de a bloca din disponibilul pe care îl are la

bancă sau din creditul pe care aceasta i-l acordă, o sumă de bani în favoarea beneficiarului. El constituieforma de asigurare anticipată a plăţii şi se foloseşte în cazul în care în contractele de vânzare-cumpărare seprevede ca modalitate de decontare acreditivul.Fixing

Ce este operaţia de fixing ?Fixingul este operaţia de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă. În economia de

piaţă valuta are două cursuri:a) cursul oficial, stabilit de autoritatea monetară;b) cursul liber, stabilit de piaţă în funcţie de cererea şi oferta valutei respective.

Bibliografie:Codul civil, art.1513,H.G.1323/1990, H.G. nr.1228/1990,Norme metodologice ale Ministerului de Finanţe nr.2519/1991,Legea 82/1991, Legea 58/1991, Legea 26/1990, Legea 31/1990Instrucţiunile Ministerului de Finanţe nr.3614/1991),Codul comercial art.405, 406, 1532

83

BIBLIOGRAFIE

1. Allen, J. (coordonator) - Ghidul întreprinzătorului particular, Editura Tehnică, Bucureşti, 19932. Bărbulescu, C., Gavrilă, T. (coordonatori) – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Economică,

Bucureşti, 19993. Bob, A.,C.(coordonator) – Economia întreprinderii, ASE Bucureşti, 19974. Bressy, G., Konkuyt, C. – Economie d’entreprise, Edition Dalloz, Paris, 19955. Deaconu, A. – Economia întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică –R.A. Bucureşti, 19986. Dinulescu, D., Cantor, M., Popa, M., Tudora, M. – Cheia succesului în afaceri, Editura Bravox, Braşov,

19927. Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G. – Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 19978. Ionescu, I, Ionaşcu, V., Popescu, M. - Economia întreprinderii de turism şi comerţ, Universitatea

Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 20019. Jaba, O., Niţă, V. – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,

199910. Jaba, O. – Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 199911. Kerbalek, I. (coordonator) – Economia întreprinderii, Editura Forum Consulting Partners, Bucureşti,

200012. Mihuleac, E. – Întreprinderile mici şi mijlocii, o soluţie optimă pentru economia românească,

Editura LIBREX, Bucureşti, 199613. Olaru, D. – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 199914. Olteanu, V. – Economia întreprinderii de servicii, ASE Bucureşti, 199415. Raţiu Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C. – Economia ramurilor, Editura SELECT, Alba-Iulia, 199616. Tăchiciu, L. – Economia întreprinderii. Note de curs, ASE Bucureşti, 199317. Zahiu, L. – Curs de economia întreprinderii, ASE Bucureşti, 2005

Legislaţie:

*** Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţicomerciale (Monitorul Oficial nr. 98/8 august 1990)*** Decretul lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza libereiiniţiative*** Hotărârea Guvernului României nr. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a Decretului legenr. 54/1990*** Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului (Monitorul Oficial nr. 121/7 noiembrie 1990)*** Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale (Monitorul Oficial nr. 33/29 ianuarie 1990)*** Legea nr.35/1991 modificată prin Legea nr.57/1993 privind investiţii străine de capital în România*** Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale