Upload
others
View
3
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 1. Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrăriiTema 2. Uniunea Europeană: instituții și state membreTema 3. Politici europeneTema 4. Integrarea monetarăTema 5. România și Uniunea Europeană
http://europa.eu/
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 1. Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene : istoric şi etape
ale integrării
2
Uniunea Europeană: 497 de milioane de locuitori – 27 de ţări
Statele membre ale Uniunii Europene
Ţările candidate
Viziuni asupra integrării europene
• Federalismul: suveranitatea naţională şi satul –naţiune constituie un sistem fragil, predispus la război. Pentru a preveni alt ciclu al tensiunilor şi rivalităţilor naţionale care ar putea duce la al treilea război mondial, naţiunile ar trebui înglobate într-o structură federalistă, o organizaţie supranaţionalăînzestrată cu puteri exercitate până atunci de statele – naţiuni
• Interguvernamentalismul: consideră statele –naţiune cea mai eficientă formă de guvernare. Integrarea europeană ar trebui să ia forma unei cooperări mai strânse, în special în domeniul economic, realizându-se pe bază interguvernamentală
3
Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrării
• VIZIUNEA AMERICAN Ă:– Primii paşi: Planul Marshall, OCEE şi UEP
• Planul Marshall: a apărut ca reacţie la condiţiile economice existente în Europa după război şi ca replică americană la ameninţarea comunistă;
– George Marshall, ministru de externe al SUA a anunţat că Statele Unite vor oferi asistenţă financiară tuturor ţărilor europene “aflate la vest de Urali” dacă sunt de acord cu un program comun de reconstrucţie economică;
– Congresul SUA a aprobat finanţarea Planului Marshall în aprilie 1948, după ocuparea Cehoslovaciei de către comunişti;
– Din 1948 până în 1952 ajutorul financiar prin Planul Marshall a fost de 1 miliard USD, din care jumătate au mers către Marea Britanie, Franţa şi Germania de Vest
– OCEE – Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană:
• a fost înfiinţată în 1948 cu scopul de a împărţi ajutorul financiar american între statele membre şi avea ca obiectiv major promovarea integrării europene;
• Statele membre erau Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Grecia, Austria, Portugalia, Danemarca, Irlanda, Suedia, Norvegia, Elveţia, Turcia, Islanda. Nu făceau parte Finlanda şi Spania.
• Ca urmare a presiunilor SUA OCEE a decis să înlăture restricţiile cantitative asupra importurilor private, ceea ce a dus la o creştere fără precedent a fluxurilor comerciale.
4
• Uniunea European ă de Plăţi– După 1945, majoritatea ţărilor europene se afla în
faliment, astfel încât comerţul se realiza pe baza acordurilor bilaterale, implicând adesea barterul
– UEP a multilateralizat aceste afaceri bilaterale: în fiecare lună, membri UEP au adăugat deficitele şi surplusurile în conturile comerţului bilateral cu alţi membri, acestea s-au compensat între ele, astfel încât se ajungea la deficit sau surplus net în raport cu UEP pentru fiecare ţară
– Ca urmare, comerţul intra-european s-a dublat în perioada 1950 – 1958;
– În 1958 membrii UEP au revenit la convertibilitatea propriilor monede
Originile şi dezvoltarea Uniunii Europene: istoric şi etape ale integrării
• VIZIUNEA EUROPEANĂ• Interguvernamentalismul a dominat
primii ani de după război: OCEE, Consiliul Europei şi Curtea Drepturilor Omului
• CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului - expresie a federalismului
• Artizanii: Robert Schumann şi Jean Monnet
5
Părinţii fondatori
Idei noi pentru o pace şi o prosperitate de durată…
Konrad Adenauer
Robert Schuman
Winston Churchill
Alcide De Gasperi
Jean Monnet
6
Etapele constituirii:• 1948: devine operaţională uniunea vamală
BENELUX;• 1951: CECO are ca participanţi Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanada, Luxemburg• 1957: prin Tratatul de la Roma au fost create
Comunitatea Economică Europeană şi Euratomcu cele 6 ţări membre
Extinderea Uniunii Europene –opt etape succesive
1952 1973 1981 1986
1990 1995 2004 2007
7
• Prima extindere : 1973 - devin membre CE Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca;
• A doua extindere: 1981 - Grecia este admisă în CE;
• A treia extindere: 1985 - Spania şi Portugalia;• A patra extindere: 1995 - aderă Austria,
Finlanda şi Suedia• A cincea extindere: 1 mai 2004 - Cehia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru şi Malta
• Etapa a doua – a cincea extindere: 1 ianuarie 2007: România, Bulgaria
Extinderea – o altă numerotare a etapelor
Politica de extindere
• Țări ce vor adera la UE (acceding countries):– Croația 1 iulie 2013
• Țări candidate (candidate countries):– Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei– Islanda– Muntenegru– Serbia – Turcia
• Țări potențial candidate (potential candidates):– Albania– Bosnia și Herzegovina– Kosovo
8
• Integrarea europeană a fost condusă de factori politici: ţelurile au fost politice, mijloacele economice;
• Au fost trei mari progrese în integrarea europeană: – Formarea uniunii vamale între 1958 şi 1968 a eliminat
tarifele şi cotele comerţului intraeuropean;– Piaţa Unică (1986 – 1982) a liberalizat şi circulaţia
capitalului; – Uniunea Economică şi Monetară
• Efectul de domino: paşii către integrarea profundă au produs efecte discriminatorii pentru ţările nemembre, efecte care au creat o puternică forţă de gravitaţie care i-a atras în UE şi pe eurosceptici.
Tratatele – baza cooperării democratice fondate pe principii de drept1952
Comunitatea European ă a Cărbunelui şi Oţelului
1958Tratatele de la Roma:
Comunitatea Economic ă European ăComunitatea European ă a Energiei Atomice
(EURATOM)
1987Actul Unic European: pia ţa
unic ă
1993Tratatul privind Uniunea European ă – Maastricht
1999Tratatul de la Amsterdam
2003Tratatul de la Nisa
2007Tratatul de la Lisabona
(semnarea)
9
Integrarea economicăPot fi identificate cinci tipuri majore de integrare economică:• Zona de liber schimb – un grup de ţări în care sunt anulate toate
barierele din circulaţia bunurilor• Uniunea vamală – o zonă de liber schimb ce practică o politică
comercială comună faţă de terţi• Piaţa comună – o uniune vamală în care este permisă libera
circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă• Uniune economică – o piaţă comună în cadrul căreia ţările
participante îşi armonizează politicile economice şi sociale, cu scopul de a asigura o circulaţie eficientă a bunurilor, capitalului şi forţei de muncă, precum şi politici economice armonizate prin care să se asigure fluxuri comerciale nedistorsionate
• Uniunea Economică şi Monetară – este o Uniune Economică la care se adaugă politică monetară comună.
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 2
INSTITUȚIILE UNIUNII
EUROPENE
10
Instituţiile Uniunii Europene
• Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.
Tratatul de la Lisabona – Europa în secolul al XXI-lea
Cu acest Tratat, Uniunea Europeană va fi:
Mai eficientă: proceduri mai simple, numirea unui preşedinte permanent al Consiliului etc.
Mai democratică: un rol mai important pentru Parlamentul European şi parlamentele naţionale, „Iniţiativa cetăţenilor", Carta drepturilor fundamentale etc.
Mai transparentă: atribuţii clar definite, ameliorarea accesului publicului la documente şi întâlniri etc.
Mai unită pe scena mondială: Înaltul Reprezentant pentru politica externăetc.
Mai sigură: noi posibilităţi de a combate schimbările climatice şi terorismul şi de a asigura aprovizionarea cu energie etc.
La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intr at în vigoare, încheind astfel mai mul ţi ani de negocieri pe tema aspectelor institu ţionale.
11
Populaţia UE în raport cu populaţia altor ţări
Populaţia în milioane, 2011
502
1354
127 143
318
UE China Japonia Rusia SUA
1215
India
Suprafaţa UE în raport cu suprafaţa altor ţări
Suprafaţa, 1 000 km²
UE China Japonia Rusia SUA
16 889
9327 9159
4234
365
12
Cât de bogată este UE în comparaţie cu restul lumii?
UE China Japonia Rusia SUA UE China Japonia Rusia SUA
12 600
5 200 4 200
1 300
10 800
25 200
5 800
26 300
12 000
37 100
Importan ţa economic ă: produsul intern brut, înmiliarde de euro, în 2011
Bog ăţia pe cap de locuitor: produsul intern brutpe cap de locuitor în 2011
1 2002 600
India India
Suprafaţa statelor UE
Suprafaţa în 1 000 km²
Fra
nţa
Spa
nia
Sue
dia
Ger
man
ia
Pol
onia
Fin
land
a
Italia
Reg
atul
Uni
t
Rom
ânia
Gre
cia
Bul
garia
Ung
aria
Por
tuga
lia
Aus
tria
Rep
ublic
a C
ehă
Irla
nda
Litu
ania
Leto
nia
Slo
vaci
a
Est
onia
Dan
emar
ca
Ola
nda
Bel
gia
Slo
veni
a
Cip
ru
Luxe
mbu
rg
Mal
ta
544
506
410
357
313
305
295
244
230
131
111
93 92 83
77 68 63 62 49 43
43 34 30
20 9
3 0,3
13
Populaţia statelor UE
Populaţia în milioane de locuitori, 2011
500 de milioane în total81
,7
65,0
62,4
60,6
46,1
38,2
21,4
16,6
11,3
10,9
10,6
10,5
9,9
9,4
8,4
7,5
5,5
5,4
5,3
4,5
3,2
2,2
2,0
1,3
0,8
0,5
0,4
Fra
nţa
Spa
nia
Sue
dia
Pol
onia
Fin
land
a
Italia
Reg
atul
Uni
t
Rom
ânia
Gre
cia
Bul
garia
Ung
aria
Bel
gia
Aus
tria
Rep
ublic
a C
ehă
Irla
nda
Litu
ania
Leto
nia
Slo
vaci
a
Est
onia
Dan
emar
ca
Ola
nda
Por
tuga
lia
Slo
veni
a
Cip
ru
Luxe
mbu
rg
Mal
ta
Ger
man
ia
GDP per inhabitant: the spread of wealth
2011 GDP per inhabitant
Index where the average of the 27 EU-countries is 100
275
127131 129 125 118120107 101 99100 92
82848083
77 67 6673
62 5865
49 45
126108
116
Luxe
mbu
rg
Irla
nda
Ola
nda
Aus
tria
Sue
dia
Dan
emar
ca
Reg
atul
Uni
t
Ger
man
ia
Fin
land
a
Bel
gia
Fra
nţa
Spa
nia
Italia
UE
-27
Cip
ru
Gre
cia
Slo
veni
a
Rep
ublic
a C
ehă
Mal
ta
Por
tuga
lia
Slo
vaci
a
Est
onia
Ung
aria
Litu
ania
Pol
onia
Leto
nia
Rom
ânia
Bul
garia
14
UE, o putere comercială majoră
Comerţ internaţional cu bunuri (2007)
Comerţ internaţional cu servicii (2007)
Altele53,2%
UE17%
SUA14,5%
Japonia5,8%
China9,5%
Altele40,6%
UE28,5%
SUA18,2%
Japonia6,8%
China5,9%
Trei actori cheie
Parlamentul European- vocea cetăţenilorJerzy Buzek, preşedinteleParlamentului European
Consiliul de Miniştri- vocea statelor membreHerman Van Rompuy, preşedintele ConsiliuluiEuropean
Comisia Europeană- promotoarea interesului comunJosé Manuel Barroso, preşedinteleComisiei Europene
15
Parlamentul
European
Instituţiile UE
Curtea deJusti ţie
Curtea deConturi
Comitetul Economic şi Social
Comitetul Regiunilor
Consiliul de Mini ştri(Consiliul UE) Comisia European ă
Banca European ă de Investi ţii
Banca Central ă European ăAgen ţii
Consiliul European(summit)
Cum se elaborează legislaţia UE
Cetăţeni, grupuri de interese, exper ţi: discu ţii, dezbateri
Comisia: înaintarea propunerii oficiale
Parlamentul şi Consiliul de Mini ştri: luarea unei decizii comune
Comisia şi Curtea de Justi ţie: monitorizarea implement ării
Autorit ăţi na ţionale şi locale: implementare
16
Ungaria 22
Parlamentul European – vocea cetăţenilor
9
12
99
12
74
Lituania
Letonia
73Italia
Irlanda
22Grecia
Germania
Franţa
13Finlanda
6Estonia
13Danemarca
6Cipru
18Bulgaria
22Belgia
19Austria
� � � � Adoptă legislaţia şi bugetul UE, împreună cu Consiliul de Miniştri� � � � Asigură controlul democratic al activităţii tuturor instituţiilor UE
Total 753
20Suedia
54Spania
8Slovenia
13Slovacia
33România
22
72Regatul Unit
22Portugalia
51Polonia
26Olanda
6Malta
6Luxemburg
Numărul deputa ţilor ale şi în fiecare ţară (ianuarie 2012)
Republica Cehă
Grupuri politice în Parlamentul European
Distribuirea locurilor în Parlamentul European pe grupuri politice (ianuarie 2012)
Alian ţa Liberalilor şiDemocra ţilor pentru Europa
84
Conservatorii şi Reformi ştiiEuropeni53
Membri neafilia ţi30Total : 785
Grupul Europa Libert ăţii şiDemocra ţiei33
Total : 753
Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordic ă
34
Alian ţa Progresist ăa Sociali ştilor şi Democra ţilor
Pentru Europa190
Grupul Verzilor/Alian ţa Liber ă European ă
58
Grupul Partidului Popular European(Creştin-Democrat)271
17
Consiliul de Miniştri – vocea statelor membre
����Un ministru din fiecare stat membru
����Preşedinţie de şase luni, prin rotaţie
����Adoptă legislaţia şi bugetul UE,
împreună cu Parlamentul
����Gestionează Politica Externă şi de
Securitate Comună
Consiliul de Miniştri – numărul de voturi peţară
345Total:
3Malta
4Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia
7Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia
10Austria, Bulgaria şi Suedia
12Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria
13Olanda
14România
27Spania şi Polonia
29Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit
„Majoritatea calificată” necesară pentru luarea multor decizii:255 de voturi şi majoritatea statelor membre
Din 2014: 55% din statele membre cu 65% din populaţie
18
Summitul Consiliului EuropeanSummitul şefilor de stat şi de guvern din ţările membre
����Are loc de cel puţin 4 ori pe an����Stabileşte liniile generale ale politicilor UE
����Preşedinte: Herman Von Rumpuy
Comisia Europeană – promotoarea interesului comun
27 de membri independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru
����Propune acte legislative����Este organ executiv����Este „gardian al tratatelor”����Reprezintă Uniunea pe scena internaţională
19
Curtea de Justiţie – respectarea legislaţiei
27 de judecători independenţi,câte unul pentru fiecare stat membru
����Stabileşte regulile de interpretare a legislaţiei UE����Garantează că legislaţia UE se aplică uniform în toate statele membre
����Garantează stabilitatea preţurilor
����Gestionează rezervele monetare şi stabileşte rata dobânzilor
����Este independentă faţă de guvernele naţionale
Banca Centrală Europeană - gestionarea monedei euro
Mario DraghiPreşedintele Băncii Centrale
20
Funcţionari publici în slujba Uniunii Europene
Comisia angajează aproximativ 23 000 de funcţionari titularişi 11 000 de agenţi temporari sau contractuali
Alte instituţii ale UE: aproximativ 10 000 de angajaţi
����Funcţionari permanenţi
����Selecţionaţi prin concurs
����Originari din toate statele membre
����Salarii fixate prin acte normative
����Administraţia UE îl costă pe cetăţeanul european 15 € pe
an
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 3. POLITICI EUROPENE
21
CLASIFICAREA POLITICILOR EUROPENE
• POLITICI ORIZONTALE– includ obiectivele, mijloacele şi măsurile luate în comun de
statele membre în cinci domenii principale: dezvoltare regională, progres social, fiscalitate şi protecţia mediului;
– Corespunzător lor, identificăm politica regională, politica socială, politica fiscală, politica privind concurenţa, politica de mediu
• POLITICI SECTORIALE – sunt politicile care vizează principalele sectoare ale
economiei statelor membre– politica industrială, politica privind cercetarea şi
tehnologia, politica energetică, politica de transport, politica agricolă, politica privind pescuitul
• POLITICI PRIVIND CETĂŢENII
POLITICA REGIONALĂ
• Tratatul privind crearea Comunităţii Europene: “comunitatea va urmări să reducă disparităţile dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, precum şi slăbiciunile celor mai puţin favorizate regiuni sau insule, inclusiv ale zonelor rurale”
• În perioada 1957 – 1973 principalele instrumente folosite pentru finanţarea procesului de dezvoltare au fost: Fondul Social European, Banca Europeană de Investiţii, Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă;
22
• După aderarea la UE a Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei în 1973, din 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională
• Iniţial, fondul a fost creat pentru a sprijini regenerarea regiunilor industriale aflate în declin din Marea Britanie şi de a compensa fondurile reduse pe care aceasta le primea prin intermediul Politicii Agricole Comune.
• Integrarea Greciei şi, ulterior a Spaniei şi Portugaliei, au făcut ca fondul să se adreseze tuturor regiunilor rămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării
Obiectivele politicii regionale
• La nivel european, obiectivul principal al politicii regionale a Uniunii Europene îl constituie reducerea disparităţilor regionale existente şi prevenirea unor noi dezechilibre regionale printr-un transfer de resurse comunitare către zonele cu probleme, prin intermediul instrumentelor financiare cunoscute sub denumirea de fonduri structurale.
• Începând cu 2007 obiectivele politicii regionale sunt:– Convergenţa– Competitivitate regională şi ocupare
– Cooperare teritorială europeană
23
• Coeficienţii maximi de cofinanţare sunt:– Convergenţă: intre 75% si 85%;– Competitivitate şi ocuparea forţei de
muncă: intre 50% si 85%;– Cooperare teritorială europeană: între 75%
şi 85%;– Fondul de Coeziune: 85 %.
• Fondurile Structurale sunt instrumente financiare prin care UE acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
• Pentru intervalul 2007 – 2013 există – trei Fonduri Structurale:
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);• Fondul Social European (FSE);• Fondul de Coeziune (FC);
– doua Acţiuni Complementare, respectiv:• Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
(FEADR);• Fondul European pentru Pescuit (FEP).
24
Dezvoltarea regională în România
Regiunile din România sunt constituite pe criteriul proximităţii spaţiale:
1. NE: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui2. SE: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,
Vrancea3. S: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,
Prahova, Teleorman4. SV: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea5. V: Arad, Caraş – Severin, Hunedoara, Timiş6. NV: Bihor, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu
Mare, Sălaj7. Centru: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş,
Sibiu8. Bucureşti: Ilfov, Municipiul Bucureşti
• Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraşdin judeţul respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii economice din acea zonă;
• Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor probleme sociale acute.
• Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.
• La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.
• Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii.
25
POLITICA SOCIALĂ
• Politica regională şi politica socială pot fi considerate complementare, atât din punctul de vedere al obiectivelor urmărite, cât şi al instrumentelor utilizate.
• Politica regională urmăreşte creşterea şanselor regiunilor defavorizate , în timp ce politica socială urmăreşte creşterea şanselor persoanelor defavorizate . Şi una şi alta urmăresc aplanarea inegalităţilor economice şi sociale în cadrul Uniunii şi să distribuie rezultatele favorabile generate de piaţa comună către toate zonele şi către toţi cetăţenii.
POLITICA SOCIALĂ – definiţie şi obiective
• Politica social ă include activităţi desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
• Distingem: – Bunăstarea socială, care în sens larg se referă la furnizarea
sau primirea, recepţionarea colectivă a bunăstării;– Bunăstarea economică, care descrie acele forme ale
bunăstării asigurate prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;
– Bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.
26
• Statul crează un sistem al protecţiei sociale care are rolul de a furniza acel minim acceptabil de bunăstare într-un context economico – social dat. Sistemul protecţiei sociale se bazează pe principiul subsidiarităţii, care are în vedere: – subsidiaritate pe orizontală: piaţă – familie –
comunitate – stat – instituţii transnaţionale.– subsidiaritate pe verticală: nivel comunitar –
naţional – regional – local.
• Repere în definirea politicii sociale:• Tratatul de la Roma (1957):
• Actul Unic European (1986)• Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale
Muncitorilor (1989)
• Carta Drepturilor Fundamentale – Nisa (1990)
• Tratatul de la Maastricht (1992)
• Tratatul de la Amsterdam (1997)
• Consiliul european de la Lisabona/Strategia de la Lisabona (2000)
• Politica socială în condiţiile extinderii UE (2006 – 2010)
• Strategia Europeană pentru Ocuparea Forței de Muncă• Europa 2020
27
Distingem 4 etape în politica socială europeană
• Reglementările privind libera circulaţie a forţei de muncă după 1957;
• Directivele privind sănătatea şi siguranţa după Actul Unic European din 1986;
• Acorduri realizate de partenerii sociali europeni după Tratatul de la Maastricht(1993);
• Debutul unei metode de coordonare pentru implementarea Strategiei Europene privind ocuparea după Tratatul de la Amsterdam(1997).
Provocările
• Îmbătrânirea popula ţiei – intervalul 2006 este ultimul în care UE se dezvoltă fără povara unui raport de dependenţă dificil de gestionat:– Ponderea populaţiei tinere va scădea de la 15% în 2000
până la 11% în 2015 şi până la 6% în 2030; ponderea grupelor de vârstă tinere în forţa de muncă va scădea şi mai rapid;
– Grupele de vârstă peste 65 de ani vor avea o pondere în creştere de la 25% în 2002 (calculată la populaţia în vârstă de muncă), la 27% în 2010, 30% în 2015, 32% în 2020, 40% în 2030 şi 48% în 2040 după care va rămâne relativ constantă;
– Până în anul 2050 populaţia în vârstă de muncă (15 – 64 de ani) va fi cu 18% mai redusă decât în prezent, iar numărul celor de peste 65 de ani va fi cu 60% mai mare. Drept urmare, rata medie a pensionarilor se va dubla de la 24% în prezent la peste 50% în 2050. Gradul de dependenţă va varia în 2050 de la 36% în Danemarca, la 61% în Italia.
28
• Extinderea UE – pentru politica socială este o provocare datorită decalajelor de dezvoltare reflectate şi în rata şomajului, costul for ţei de munc ă şi protec ţia social ă ;
Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
• UE şi-a propus ca, până în 2020, să atingă următoarele obiective:
• integrarea pe pia ţa muncii a 75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani
• reducerea sub 10% a abandonului şcolar şi cre şterea pân ă la cel pu ţin 40% a ponderii absolven ţilor de studii superioare în rândul popula ţiei în vârst ă de 30-34 de ani
• reducerea cu cel pu ţin 20 de milioane a num ărului persoanelor care sufer ă de pe urma s ărăciei şi a excluziunii sociale.
29
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA
• Scurt istoric al politicii privind politica privind concurența
• Argumente economice pentru existența politicii concurenței
• Politica privind concurența în Uniunea Europeană
• Politica privind concurența în România
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA
Bibliografie selectivă capitolul 4• Drăgan, G. (2005), Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.
Politici comune ale UE, http://biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb, capitolul VI
• Gavrilă, I., Gavrilă, T. (2008), Competitivitate și mediu concurențial. Promovarea și protejarea concurenței în UE, Editura Economică
• Motta, M. (2009), Competition Policy. Theory and Practice, Cambridge University Press, 2009
• Porfiroiu, M., Porfiroiu, A., Popescu, I. (2008), Instituții și politici europene, Editura Economică, 2008 – cap. 7 Politica în domeniul concurenței, pp. 215 - 240
• Vives, X. (editor) (2009), Competition Policy in the EU. Fifty Years from the Treaty of Rome, Oxford University Press, 2009
Link-uri• http://ec.europa.eu/competition/• http://www.consiliulconcurentei.ro/
• http://ec.europa.eu/competition/consumers/quiz/index_en.html
30
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA - ISTORIC
• Legislația anti-trust din Statele Unite ale Americii: Sherman Act – Originile politicii concurenței în varianta sa modernă
pot fi regăsite la sfârșitul secolului XIX, apărută ca reacție la formarea trusturilor în SUA.
• Legislația europeană privind concurența:– Germania 1929 – lege cu privire la carteluri
– UK Profiteering Act 1919
– Comunitatea Europeană: Tratatul de la Paris (1951); Tratatul de la Roma (1957)
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA – argumente economice
• Concurența perfectă asigură alocarea optimă a resurselor
• Monopolul – opusul concurenței perfecte;• Tendințele de formare a monopolului trebuie împiedicate
• Bunăstarea – obiectivul principal al politicii concurenței
• Bunăstarea consumatorului• Bunăstarea producătorului• Bunăstarea totală
– Politica privind concurența: bunăstarea totală versus bunăstarea consumatorului
31
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN UE
• Politica UE privind concurența = ansamblul politicilor și legislației europene ce asigură manifestarea liberei concurențe în condițiile maximizării bunăstării totale.
• Obiectivele politicii privind concurența:• Maximizarea bunăstării totale;
• Maximizarea bunăstării consumatorului;
• Apărarea firmelor mici;
• Promovarea integrării și a pieței comune;
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN UE
• Concurența asigură o alocare optimă a resurselor pe piață. Comisia Europeană monitorizează: – înțelegerile între firme ce au drept scop restricționarea
concurenței;– abuzul de poziție dominantă;– fuziunile;– liberalizarea piețelor transportul, energia, serviciile
poștale și telecomunicațiile;– ajutoarele de stat;– cooperarea cu autoritățile naționale responsabile cu
concurența.
32
POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN ROMÂNIA
• Legea concurenței 21/1996
• Consiliul concurenței
POLITICI SECTORIALE
– sunt politicile care vizează principalele sectoare ale economiei statelor membre
– politica industrial ă, politica energetică, politica agricolă, politica privind cercetarea şi tehnologia, politica de transport,, politica privind pescuitul
33
POLITICA INDUSTRIALĂ
• Politica industrială vizează implementarea coerentă şi eficientă a tuturor acelor politici care induc ajustarea structurală a industriei în vederea promovării competitivităţii.
• Obiectivul politicii industriale al UE: asigurarea unui cadru orizontal în care industria se poate dezvolta şi prospera
• Cele trei abordări principale ale politicii industriale:– politica bazată pe piaţă sau politica industrială
negativă
– politica intervenţionistă sau politica industrială pozitivă
– intervenţia selectivă sau politica industrială strategică
34
Politica bazată pe piaţă sau politica industrială negativă:
• mecanismul pieţei este singurul capabil să asigure o alocare eficientă a resurselor, respectiv o industrie competitivă.
• politica industrială este considerată necesară doar atunci când apar situaţii semnificative de eşec al pieţei.
• externalităţile pozitive duc la investiţii prea mici în cercetare – dezvoltare sau în pregătirea personalului şi atunci guvernul poate interveni pentru a asigura corectarea acestei situaţii.
• politica industrială bazată pe piaţă este negativă, întrucât urmăreşte prevenirea abuzului de putere şi eliminarea piedicilor legale în calea comerţului liber .
Politica interven ţionist ă sau politica industrial ă pozitiv ă:
• se bazează pe ipoteza că eşecurile pieţei în domenii precum cercetare-dezvoltare şi pregătirea forţei de muncă sunt cele mai importante piedici în dezvoltarea industriei.
• considerente regionale şi sociale sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare în elaborarea unei politici industriale „bune”. Factorii regionali şi sociali au efecte importante asupra eficienţei economice datorită pierderii potenţialului productiv şi cheltuielilor publice importante pe care le generează şomajul.
• orice politică industrială încearcă să îmbunătăţească potenţialulproductiv al unei regiuni sau al unui sector defavorizat sau urmăreşte efecte pozitive asupra nivelului şomajului sau al venitului.
• acţiunile pozitive şi suportul financiar al guvernului pentru investiţii în cercetare – dezvoltare sau acordarea de ajutor regiunilor defavorizate sunt considerate a fi componente esenţiale ale politicii industriale.
35
Interven ţia selectiv ă sau politica industrial ă strategic ă
• în această viziune rolul cel mai important al politicii industriale este de a sprijini creşterea industriilor aflate în proces de dezvoltare, având în vedere că acestea vor înlocui industriile aflate în declin.
• este impusă de imperfecţiunea mediului concurenţial, în special în situaţia în care există economii de scară semnificative şi se manifestă aşa-numita curbă a experienţei sau învăţării.
• acordarea selectivă de ajutoare guvernamentale poate sprijini companiile în crearea unui avantaj competitiv.
• statul poate ajuta companiile autohtone în procesul de „catching-up” în raport cu companiile străine.
• principala dificultate în cazul acestui tip de politică industrială este identificarea corectă a potenţialilor „câştigători”.
POLITICA ENERGETICĂProgramul Uniunii Europene de integrare a pie ţelor
energetice
Piaţa energiei din UE: caracterizare generală• Piaţa europeană a energiei, ca de altfel majoritatea pieţelor pentru
energie electrică la nivel mondial poate fi caracterizată ca o piaţă cu grad ridicat de reglementare. Necesitatea reglementării este impusă de obiectivele uneori contradictorii pe care trebuie să le atingă dezvoltarea sectorului energetic. Principalele obiective de politică economică legate de sectorul energetic sunt (IEA 1999):
– Eficienţa economică;– Securitatea ofertei;– Protecţia mediului;– Obiective sociale (inclusiv obiectivul de a se constitui într-un serviciu
universal).• Necesitatea reformării actualului sistem energetic a venit în
principal din incapacitatea acestuia de a-şi dovedi eficienţa economică.
36
• Oferta de energie se caracterizează prin:– costuri mari la intrarea pe piaţă;
– structurare verticală (generare, transport, distribuţie şi vânzare) cu scară de producţie optimă diferită;
– energia este un bun nestocabil care impune egalitatea cererii cu oferta în fiecare moment.
Paşii necesari pentru liberalizare:
• restructurarea sectorului energetic;
• introducerea concurenţei în generarea energiei (pentru oferta en-gros) şi în oferta cu amănuntul;
• reglementări încurajatoare a reţelelor de transport şi distribuţie;
• privatizare.
37
• Restructurarea trebuie să fie: a. Verticală: separarea producţiei de energie (generare) care are
potenţial competitiv de monopolul natural din transport şi distribuţie;
b. Orizontală: pentru a crea concurenţă în producţie/generareşi în vânzarea cu amănuntul.
În practică, măsurile vor trebui să ţină cont atât de paşii necesari pentru transformarea sectorului energetic, cât şi de caracteristicile naţionale ale acestor sisteme. Durata acestui proces poate fi foarte diferită de la o ţară la alta. Crearea concurenţei în producerea energiei electrice a necesitat 10 ani în Marea Britanie, în timp ce separarea producţiei de transport a necesitat 18 ani în Chile. Motivele sunt legate de complexitatea obiectivelor pe care şi le propun politicile în domeniul energiei.
Directivele Uniunii Europene cu privire la piaţa energiei
• 1996• Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în decembrie 1996,
o directivă pentru crearea pieţei comune a energiei electrice. Statele membre au fost obligate, cu anumite excepţii, să implementeze directiva în termen de doi ani. Directiva a vizat în principal accesul la reţea, mecanisme de intrare în producţia de energie şi posibilitatea unor utilizatori finali de a-şi alege furnizorul de energie.
• Directiva asupra Electricităţii din 1996 a stabilit regulile comune pentru generarea, transportul, distribuţia şi oferta din industria energiei electrice în toate ţările Uniunii Europene.
38
Principiile stabilite prin aceastădirectivă au fost
• unbundling of accounts- liberalizarea conturilor cu scopul de a preveni subvenţionarea şi distorsionarea competiţiei în firmele integrate vertical;
• concurenţă în construcţia unor noi furnizori de energie, fie printr-o procedură de autorizare, care permite pieţei să determine criteriile de investire, fie printr-o procedură de ofertare, care permite planificatorului central să determine când şi unde să construiască o capacitate suplimentară de producţie;
• deschiderea accesului la reţelele de transport şi distribuţie garantat prin înfiinţarea obligatorie a unui operator de sistem transparent, practicarea de tarife de transport nediscriminatorii, în care numai pe bază de reciprocitate sau din motive de siguranţă a sistemului să li se permită ţărilor să blocheze intrarea;
• consumatorii să aibă dreptul să îşi aleagă furnizorul, urmând ca aproximativ 26,5% din oferta totală să fie deschisă liberei concurenţe până în februarie 1999, 28% până în februarie 2000 şi 33% până în februarie 2003.
• Scopul nedeclarat al Comisiei Europene a fost ca prin Directiva cu privire la Electricitate să reducă rolul proprietăţii de stat şi a planificării centralizate, înlocuindu-le cu regulile pieţei.
• Dând consumatorilor dreptul să-şi aleagă furnizorul de energie electrică, UE a stimulat concurenţa pe piaţa cu amănuntul, în timp ce obligativitatea ofertelor competitive pentru noii producători de energie a fost primul pas în crearea unei pieţe cu ridicata pe care generatorii şi ofertanţii de energie o tranzacţionează ca pe un bun, en-gros.
39
Carta Verde a Energiei (martie 2006) – O strategie europeană pentru energie sigură,
competitivă şi durabilă
• Carta Verde a energiei este un document prin care Uniunea Europeană îşi stabileşte principalele coordonate ale politicii energetice pentru perioada care urmează. Documentul identifică 6 domenii prioritare, menite să răspundă principalelor provocări cu care se confruntă politica energetică actuală.
• Energie pentru creştere şi ocupare în Europa: realizarea pieţelor comune europene pentru electricitate şi gaz.
• O piaţă internă a energiei care să asigure securitatea aprovizionării: solidaritate între statele membre.
• Securitate şi competitivitate în aprovizionarea cu energie: pentru o energie durabilă, eficientă şi diversă.
• Abordare integrată pentru lupta împotriva schimbărilor climatice;
• Politică externă coerentă în domeniul energiei.
40
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)
• Politica agricolă a Europei se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre și este pusă în aplicare de catre statele membre.
• Aceasta politică urmarește sprijinirea veniturilor agricultorilor, încurajându-i totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piață și să găsească noi modalități de a-și îmbunatăți activitatea, precum sursele ecologice regenerabile de
• Articolul 39 al Tratatului de la Roma, a stabilit cinci obiective esențiale:– Ameliorarea productivității;– Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru
producători;
– Stabilizarea piețelor;
– Garantarea securității aprovizionării;
– Prețuri rezonabile pentru cumpărători.
41
42
43
PAC către 2020: provocări legate de alimente, resurse
naturale și distribuție teritorială (Comisia Europeană, 18.11.2010)
• Provocări economice:• Siguranța alimentară• Stabilitatea prețurilor• Criza economică
• Provocări de mediu• Emisii de carbon• Deteriorarea solurilor• Calitatea apei/aerului• Habitate și biodiversitate
• Provocări legate de distribuția teritorială• Vitalitatea ariilor rurale• Diversitatea agriculturii în UE
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 4.UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
44
EURO – MONEDA UNICĂ• Euro este moneda unică a Uniunii Europene. În anul
1999 dousprezece dintre cele 15 state membre de la acel moment o introduc pentru tranzacţiile încheiate fără plată în numerar şi în anul 2002 pentru toate plăţile, moment în care se emit bancnotele şi monedele euro.
• Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară.
• Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini criteriile necesare.
• În paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa economică
I. Istoria cooperării monetare (a) Sistemul monetar european (SME)• În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre
dolar şi preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare.
• Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operaţional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
– o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor membre;
– un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;
– mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond comun.
45
(b) De la SME la UEM • Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În
1992, după reunificarea Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european (marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă unică.
• În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare . Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.
II. Uniunea economică şi monetară (UEM)
• Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
• libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare);
• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);
• convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.
46
• A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:
• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;
• independenţa băncilor centrale naţionale; • reglementarea privind reducerea deficitelor
bugetare.
• A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în zona euro.
• La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.
47
Uniunea Economică şi Monetară (UEM)
• În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmatobiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şiMonetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unuicomitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceeapreşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studiaşide a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.
• Raportul Delors întocmit de acest comitet propunearealizarea uniunii economiceşi monetare în trei etapedistincte, dar evolutive.
Prima etapă a UEM (1)• Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie
1989, ca prima etapă a realizării uniunii economiceşi monetare sădebuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toaterestricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.
• Comitetul guvernatorilor• Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale
Comunităţii Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai1964, a deţinut un rol tot mai important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultăriprivind politicile monetare din statele membreşi promovarea coordonăriiacestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.
• Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitateaatribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demaratşi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precumşi definirea mandateloracordate subcomitetelorşi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.
48
Prima etapă a UEM (2)• Pregătirile juridice• În vederea realizării etapelor a douaşi a treiaşi pentru a pune bazele
structurii instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţăinterguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.
• Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind UniuneaEuropeană, aprobat în luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierileînregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatulde instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumitTratatul de instituire a Comunităţii Europene –şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europeneşi Protocolulprivind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoareabia la data de 1 noiembrie 1993.
Cea de-a doua etapă a UEM, înfiin ţarea IME şi a BCE(1)
• Înfiin ţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie1994 a marcat atât debutul celei de-a doua etape a UEM, câtşidizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrulComunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetareîn Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilornaţionale –şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară.
• Cele două atribuţii principale ale IME: – consolidarea cooperării între băncile centraleşi a coordonării
politicii monetareşi– desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea
Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicareapoliticii monetare uniceşi introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă.
49
Cea de-a doua etapă a UEM, înfiin ţarea IME şi a BCE(2)
• IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şischimburi de opiniişi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndepliniatribuţiile în cea de-a treia etapă.
• În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenitasupra denumirii „euro” pentru moneda unică europeanăcare urma să fie introdusă la începutul celei de-a treiaetape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999. A fost anunţat în avansun calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliateformulate de IME.
MCS II(ERM II)
• În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetareşi valutare dintremembrii zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintatConsiliului European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privindprincipiile şi elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost adoptată în luna iunie 1997.
• Noile bancnote• În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior, publicului
larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse încirculaţie la data de 1 ianuarie 2002.
• Pactul de stabilitateşi creştere• Pentru a completaşi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul
European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitateşi creştere – cuprinzânddouă regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai1998, Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmauangajamentele statelor membre.
50
Primele state membre participante
• La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunitla nivel de şefi de stat sau de guvern – a hotărât înunanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiilenecesare pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugaliaşi Finlanda. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic înprivinţa persoanelor desemnate, la recomandareaConsiliului, ca membri ai Comitetului executiv al BănciiCentrale Europene (BCE).
Pregătirile în vederea fixării irevocabile a cursurilor de schimb
• Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilorcentrale naţionale din ţările respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale monedelor statelor membreparticipante – valabile în MCS la momentul respectiv – în fixareairevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.
• Desemnarea organelor de decizie• La data de 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au
numit preşedintele, vicepreşedinteleşi pe ceilalţi patru membri aiComitetului executiv al BCE. Preluarea funcţiilor de către aceştia la data de 1 iunie 1998 a marcat înfiinţarea BCE. BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care elaborează şistabileşte politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.
• IME şi-a încheiat misiunea odată cu înfiinţarea BCE la data de 1 iunie 1998. În conformitate cu articolul 123 (fostul articol 109l) din Tratatul de instituirea Comunităţii Europene, IME s-a dizolvat înmomentul creării BCE. Toatepreparativele încredinţate IME au fost finalizate la timp, iar BCE a consacratrestul anului 1998 testării finale a sistemelorşi procedurilor
51
Cea de-a treia etapă a UEM, fixareairevocabilă a cursurilor de schimb
• Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedelecelor 11 state membre participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.
• Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturatzonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipruşi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. In ianuarie 2011 Estonia devine cel de-al 17-lea stat membru al zonei Euro. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestorţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.
• Criteriile de convergenţă• Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci
criterii de convergenţă pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:
• stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
• rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
• deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PIB;
• datoria publică: nu poate depăşi 60% din PIB; • stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să
rămână în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.
52
• Pactul de Stabilitate şi de Creştere• Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în
iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fostrevizuit în martie 2005.
• Eurogrupul• Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai
statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale
• Noile state membre şi UEM• Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în
care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este primul dintre statele devenite membre ale UE în 2004 care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007. Au urmat Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009 și Estonia în 2011.
ECONOMIE EUROPEANĂ
Tema 5.ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
53
Etape ale procesului de aderare (1)
• 1993 -1 februarie - Romania semneaza Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte)
• 1995 - 1 februarie - intră în vigoare Acordul European- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană
• 1997 - Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană
• 1998 - Noiembrie - Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană
• 1999 - Iunie - România adoptă Planul National de Aderare la Uniunea Europeană
- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România
• 2000 - Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României
Etape ale procesului de aderare (2)
• 2002- 13 noiembrie - Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru Romania şi Bulgaria- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru
aderarea României la Uniunea Europeană- 12-13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state
membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria• 2003 - 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de
Aderare cu România• 2004 - 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană• 2005 - 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de
Neumunster din Luxemburg este semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană• 2007 - Româniadevine Stat Membru al Uniunii Europene
54
Relația României cu UE se derulează pe planuri multiple:
• Instituțional• Reprezentare în instituțiile europene
– Parlamentul European• Primele alegeri europene în România au avut loc la 25 noiembrie 2007 când alegătorii
români au ales direct 35 de reprezentanţii în forul legislativ european. La 7 iunie 2009, cetăţenii români au votat 33 deputaţi europeni din numărul total 736, baza legală cu privire la componenţa Parlamentului European fiind Tratatul de la Nisa (numărul membrilor Parlamentului European a fost redus la 736 de la 785).
– Comisia Europeană• 1 comisar european
– Etc.• Ministerul afacerilor europene
– http://www.maeur.ro/• Economic• Personal/ individual
Link-uri
Reprezentanţa Comisiei Europene în România• http://ec.europa.eu/romania/index_ro.htmBiroul de informare al Parlamentului European în România• http://www.europarl.roSite-ul guvernului României• http://www.gov.ro/• http://www.maeur.ro/Diverse• http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/romania/index_ro.htm• http://ec.europa.eu/stages/index_en.htm• http://ec.europa.eu/europe2020/making-it-happen/key-areas/index_en.htm
55
Strategia Europa 2020 – documentul esențial
în domeniul strategiilor economico-sociale
• Pentru a permite realizarea de comparații între statele membre au fost realizate sumare tematice. Acestea permit statelor membre să plaseze obiectivele economice proprii într-un context mai larg. Sumarele acoperă majoritatea ariilor tematice relevante pentru Europa 2020. Pentru fiecare temă au fost aleși indicatori care permit realizarea de comparații.
Politica fiscală, sustenabilitatea pe termen lung și impozitarea
• Finanțele publice și cheltuielile publice care favorizează creșterea economică
• Impozitarea • Sustenabilitatea finanțelor publice • Pensiile • Sănătate și sistem de sănătate • Reglementări fiscale • Economia subterană
56
Sectorul financiar
• Sectorul financiar și gospodăriile
• Accesul IMM la finanțare
Promovarea creșterii și a competitivității
• Servicii • Agenda digitală • Industrii de tip rețea – energia • Industrii de tip rețea – transporturile • Cercetarea & Dezvoltarea și obiective privind
inovația • Obiective privind energia și clima • Eficiența resurselor
57
Piața muncii, educația și politicile sociale
• Obiective cu privire la rata ocupării • Slujbe verzi (Green jobs)• Agenda digitală: contribuția TIC la crearea de locuri de muncă • Impozitarea muncii • Șomajul în rândul tinerilor • Legislația cu privire la protecția angajaților • Politici active privind piața muncii • Servicii publice privind ocuparea forței de muncă • Stabilirea salariilor • Decalaje privind calificarea și mobilitatea forței de muncă • Educația terțiară • Abandonul școlar • Calitatea educației • Participarea femeilor la piața muncii • Ajutorul de șomaj • Sărăcia și excluziunea socială
Modernizarea administrației publice
• Calitatea administrației publice
58
Economia subterană
Industriile de tip rețea - energia
59
Industriile de tip rețea - energia
Industriile de tip rețea - energia
60
Industriile de tip rețea - energia
Eficiența utilizării resurselor
61
Ponderea persoanelor cu studii superioare în grupa de vârstă 30-34 de ani
Gruparea țărilor în funcție de procentul celor cu
studii superioare și progresul acestui indicator
Average annual change in tertiary attainment rate (%) over the period 2008-2011
Tertiary attainment rate 2011