Efectele Neexecutarii Contractelor Sinalagmatice-Drept Civil Anul 2,Sem 2,Facultatea de Drept

CAPITOLUL I ( CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A

l PUITORULUI PENTRU NEEXECUTAREA(HJLIGAŢIILOR SAU EXECUTAREA LOR NECORESPUNZĂTOARE

ORI CU ÎNTÂRZIERE

Secţiunea I Principiul libertăţii de a contracta

Corolar al principiului autonomiei de voinţă1, libertatea de a înnlracta este un principiu care guvernează materia contractelor i ivi le şi comerciale.

Hementul specific al contractului este acordul de voinţă al prii ţilor dat în scopul de a produce efecte juridice.

Teoria autonomiei de voinţă a fost doctrina comentatorilor Codului i ivii francez şi a filosofiei dreptului în cursul secolului al XlX-lea. (>i iginile ei se află în dreptul canonic şi în şcoala dreptului natural.

O contribuţie importantă în conturarea şi elaborarea acestei loorii au avut-o filosofii iluminişti, mai ales J.J. Rousseau şi I. Kant2.

Plecându-se de la premisa că voinţa este autonomă, se afirmă că voinţa părţilor contractante creează, numai prin ea însăşi, contractul şi efectele sale.

Potrivit acestei concepţii, contractul este considerat principalul i/vor al obligaţiilor, celelalte izvoare de obligaţii fiind excepţionale.

1A se vedea, Al. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, 4 e, Ed. Dalloz, 1986, p. 48-54; B. Stark, H. Roland, L. Boyer, Obligations. Contracts, 5 e, Ed. Litec, 1995, p. 3-12; J. Carbonier, Droit civil. Tome 4. Les Obligationes, 20 e, Ed. Puf, 1996, p. 50-52.

2 A se vedea, J.J. Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 28-35; Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 118-130.

în secolul al XX-lea, teoria autonomiei de voinţă a înregistrat un evident declin, deoarece în formarea raporturilor dintre oameni, voinţa individului prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii. Ea dobândeşte această putere de lege, iar contractele pot exista şi se pot desfăşura doar într-un cadru legal, stabilit de dreptul obiectiv1.

Societatea, prin intermediul statului, stabileşte ce raporturi sociale urmează a fi reglementate de lege, scopul, cuprinsul şi caracterul imperativ sau supletiv ale normelor juridice, precum şi consecinţele nerespectării lor.

In legislaţia noastră, deşi nu este enunţată expres, libertatea de a contracta derivă din libertatea comerţului pe care statul trebuie să o asigure în temeiul art. 135 alin. 2 lit. a) din Constituţia României. Ea se manifestă sub dublu aspect:

• libertatea de a contracta;• libertatea de a stabili condiţiile de fond şi de formă ale contractului.Libertatea de a contracta sau de a se abţine de a contracta rezultă din dreptul oricărui subiect de a

încheia un contract atunci când doreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar.în doctrina juridică2 s-a apreciat că libertatea contractuală este un drept fundamental al omului, ce ar

trebui recunoscut, ca atare, în dreptul internaţional al drepturilor omului prin convenţii internaţionale şi, totodată, este un drept natural pe care orice adunare constituantă sau legiuitoare are datoria să-1 recunoască, să-l consacre ca drept fundamental al omului, să-i acorde deci valoare constituţională.

într-adevăr, libertatea contractuală nu este reglementată, în mod autonom, în dreptul internaţional al drepturilor omului.

Convenţiile internaţionale generale, cu vocaţie universală sau regională, nu recunosc, în mod distinct, un asemenea drept fundamental al omului.

Este adevărat însă că Pactul internaţional relativ la drepturile i ivile şi politice interzice privarea de libertate ca sancţiune pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale 1.

Chiar dacă evocă şi libertatea contractuală, această interdicţie are o esenţă proprie, ea consacrând un principiu juridic modern: în materie civilă executarea silită are ca obiect doar bunurile persoanei, iar nu persoana însăşi.

Deşi acest principiu nu figurează în Constituţia României, el este consacrat de multă vreme în jurisprudenţa şi literatura de specialitate, care au interpretat în acest sens câteva dispoziţii din Codul Civil şi clin Codul de procedură civilă.

De altfel, în România nu au existat niciodată închisori ale datornicilor (o lege din 1864, care instituia privarea de libertate pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale nu a fost aplicată, astfel încât a căzut în desuetudine)".

Libertatea de a contracta face parte din conţinutul capacităţii civile a persoanelor civile şi a persoanelor juridice.

Dreptul de a încheia acte juridice, desemnat prin locuţiunea de „libertate contractuală" este consacrat şi recunoscut prin textul art. 5 din Codul civil, unde se dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravurF.

Prin urmare, se consacră implicit principiul libertăţii de a contracta, cu condiţia de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.

Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) prevăzut de art. 969 Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Astfel, puterea contractului, în raporturile dintre părţi, este asimilată forţei legii.

Termenul „legal făcute" se referă nu numai la contractele numite (anume, reglementate) ci şi la cele nenumite, incontestabil posibile în dreptul nostru.

Părţile sunt, aşadar, libere să încheie nu numai convenţii pe care legea le reglementează, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, împrumutul, mandatul, depozitul, locaţiunea, ci şi alte contracte care cuprind elemente ale mai multor tipuri de contracte3.

1' A se vedea, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, 1998, p. 32-34.2 Asupra raportului dintre principiul libertăţii contractuale şi Consituţie, a se vedea, V. Babiuc, V. Stoica Libertatea

contractuală şi dreptul constituţional, în Dreptul nr. 7/1995, p. 8-12.? în acest sens sunt şi dispoziţiile primului articol din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.3 T. lonaşcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Eeonomu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, I.

Rucăreanu, V.D. Zlătescu, Tratat de drept civil, Voi. 1, Partea generală. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967, p. 238-239.

13 Aurelian GHER(.III

Principiul forţei obligatorii a contractului prelungeşte principiul libertăţii contractuale şi dincolo de încheierea contractului, în domeniul executării contractului şi în cel al existenţei sale.

Din interpretarea coroborată a celor două texte legale (art. 5 şi art. 696 C. civ.) rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept, cu respectarea următoarelor limite generale:

ordinea publică şi bunele moravuri.De asemenea, ca efect al tendinţelor sociale care s-au suprapus peste teoria autonomiei de voinţă,

expresia kantiană a concepţiei contractual iste, caracterul ilicit sau imoral al cauzei determină nulitatea absolută a contractului.

Astfel, conform art. 966 Cod civil „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar în art. 968 Cod civil se adaugă „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

Aceasta înseamnă că voinţa părţilor nu se poate manifesta în orice fel în contract, ci ea trebuie să fie în conformitate cu idealul de morală pe care societatea respectivă îl are; ea trebuie să fie conformă cu bunele moravuri şi trebuie să fie conformă cu interesele superioare ale statului respectiv.

Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acelea contrare moralei sexuale1.

în doctrină2 s-a arătat că bunele moravuri nu sunt decât ecoul conştiinţei morale a societăţii respective, arătând ceea ce poate, ceea cc trebuie să facă şi ceea ce nu trebuie să facă cineva.

Elementul normativ, ideea de „ trebuie ", se introduce astfel, ca o pecete în voinţa de fapt şi o alterează în esenţa ei.

Ordinea publică este cuprinsă în toate principiile din dreptul public care, privind interesele superioare ale statului, nu pot fi înfrânte de o voinţă individuală.

Pe de altă parte, în dreptul privat sunt de ordine publică toate dispoziţiile imperative prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii şi se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor3.

Secţiunea a Il-a Limitele libertătii de a contracta

Părţile contractante au libertatea de a stabili clauzele (conţinutul) contractului sub rezerva de a nu încălca dispoziţiile imperative sau prohibitive ale legii.

De asemenea, în privinţa formei, dată fiind regula consensual ismului3, părţile pot contracta aşa cum cred ele de cuviinţă.

Numai prin excepţie, în cazul în care legea impune o anumită formă „ad validitatem", părţile sunt obligate să se conformeze acesteia.

Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că părţile au o libertate absolută sau discreţionară de a contracta, adică de a-şi stabili legea.

Chiar din textul art. 969 alin. 1 C. civ., rezultă că legea recunoaşte forţa juridică deplină doar convenţiilor „legal făcute", aşadar, acelora care nu derogă de la „ordinea publică şi bunele moravuri" (art. 5 C. civ.).

Limitările constituţionale ale libertăţii contractuale decurg fie din esenţa teoriei potrivit căreia libertatea fiecărui individ este ţărmurită de libertatea celorlalţi indivizi, fie din concepţiile sociale care au influenţat pe redactorii Constituţiei României.

Sub primul aspect, în art. 57 din Constituţia României se precizează: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună- credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

Sub al doilea aspect, în art. 1 alin. 3 se menţionează că România este nu numai un stat de drept, democratic, ci şi social.

1V. Babiuc, V. Stoica, op. cit., p. 9-10.2 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura AII Restitutio, Bucureşti, 1995, p.

187-189.3L. Pop, op. cit., p. 35.? A se vedea, Al. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 63 şi urm.? A se vedea, LM. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică 1970, p. 27; I. Albu, Drept civil.

Contractul şi răspunderea contractuală. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 235.

/ /< •< tele neexecutării contractelor sinalagmatice 14

în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 53 alin. 1 din Constituţia României, în temeiul căruia Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale;

ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", alin. 2 adăugând că „restrângereapoate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".

Pe lângă dispoziţiile legale imperative care îngrădesc într-un fel sau altul libertatea de a contracta, aceasta, din diferite raţiuni, mai poate fi limitată prin:

• alte dispoziţii legale;• contractuale./V *

In acest context, se vorbeşte la ora actuală, de un adevărat „declin al libertăţii contractuale"'.Considerăm că ambele tipuri de limitări, au consecinţe atât asupra încheierii, cât şi asupra executării

contractelor.Când părţile contractante încalcă limitele libertăţilor contractuale sau când una din părţi ar restrânge

în mod ilicit (fraudulos) libertatea contractuală a celeilalte, instanţele judecătoreşti de drept comun sau, după caz, tribunalele arbitrale sunt competente să se pronunţe.

Secţiunea a III-a Condiţiile angajării răspunderii contractuale

1. Consideraţii introductive

însemnătatea executării obligaţiilor decurge, neîndoielnic, din importanţa considerabilă, din punct de vedere practic şi teoretic, a instituţiei obligaţiilor.

Teoria obligaţiilor constituie baza vieţii juridice a tuturor persoanelor care, în orice caz, încheie contracte ori îşi angajează răspunderea.

Executarea obligaţiilor ridică probleme noi atât datorită evoluţiei obligaţiilor sub raport tehnic, cât şi influenţei, mai ales a factorului economic asupra dreptului obligaţiilor, care a trebuit să se adapteze necontenit noului mediu economic spre a satisface mai bine noile nevoi sociale.

în aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului, art. 1073 C. civ. prevede: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare ".

Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură şi la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia care i se datorează sau de constrângere economică a debitorului în acelaşi scop1.

Răspunderea contractuală este o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea unei obligaţii asumată printr-un contract.

Neexecutarea obligaţiei în obiectul ei specific, atrage după sine obligarea debitorului la daune, astfel încât creditorul nu rămâne nedespăgubit.

Despăgubirile datorate de debitor pentru repararea prejudiciului poartă denumirea de daune-interese (art. 1021, art. 1069, art. 1082 C.civ.), dar Codul Civil mai foloseşte şi alte expresii pentru a desemna acelaşi lucru şi anume: daune (art. 1044, art. 1081, art. 1556, art. 1575 C. civ.) sau de despăgubiri (art. 1073, art. 1075 C. civ.).

Daunele-interese cuprind, în genere, atât pierderea suferită de creditor, cât şi beneficiul de care a fost lipsit (damnum emergens şi lucrum cessans).

Din economia art. 1073 C. civ., rezultă că pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

• să existe un creditor şi un debitor, adică să existe o legătură contractuală, un contract (valabil încheiat) între cel îndreptăţit la despăgubiri şi persoana responsabilă;

• să existe un prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei1;

• să existe un fapt prejudiciabil, adică un fapt al debitorului care să fî cauzat paguba (o neexecutare, o executare necorespunzătoare sau o executare cu întârziere). Este reversul „îndeplinirii exacte a obligaţiei";

• să existe o relaţie de cauză la efect, deci paguba să fie rezultatul faptei debitorului. Articolul 1073 C. civ. nu conţine o indicaţie în acest sens, dar o clarificare sub acest aspect găsim în art. 1086 C. civ., care


dispune că daune le-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este „o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei";

• să existe o culpă (vinovăţie) din partea debitorului. Este, ceea ce rezultă, necontestat, din conţinutul art. 1082 şi art. 1083 C. civ.

2. Existenţa unei obligaţii contractuale. Neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.

Premisa angajării răspunderii contractuale o constituie existenţa unui contract valabil încheiat.Obligaţia a cărui neexecutare constituie cauza prejudiciului adus creditorului trebuie, deci, să rezulte

dintr-un contract.Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte

părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale1.Sintagma „neexecutarea obligaţiilor contractuale" are două accepţiuni:• „lato-sensu", constă în neexecutarea, executarea nccorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor

şi• „stricto-sen.su", constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.Inspirându-se din dreptul francez, legiuitorul român consideră că întârzierea este o formă distinctă a

violării obligaţiilor contractuale, alături de neexecutare2.Insă, în marea majoritate a cazurilor, obligaţiile contractuale nu sunt încălcate prin neexecutare, adică

printr-o inacţiune.în practica judiciară sau arbitrală se întâlnesc, cel mai adesea, litigii privind executarea

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor.Neexecutarea obligaţiilor contractuale poate fi totală sau parţială (de exemplu, vânzătorul nu predă

cumpărătorului bunurile vândute sau predă numai o parte dintre ele).în caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind

obligat să repare întregul prejudiciu cauzat.în caz de neexecutare parţială, se face distincţie între două situaţii, după cum obiectul este indivizibil

sau divizibil.Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă (prin natura sa ori prin convenţia părţilor),

executarea parţială are valoarea unei neexecutări totale.Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată, cu

diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său.în doctrină' s-a evidenţiat că, în general, condiţiile acordării penalităţilor în dreptul comercial, sunt

aceleaşi ca în raporturile de drept civil, însă neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor ce izvorăsc din contractele comerciale poate fi considerată o abatere mai gravă decât cea din dreptul civil, deoarece în fiecare operaţiune comercială se urmăreşte realizarea unui profit ori neexecutarea obligaţiilor contractuale afectează profitul comerciantului3.

3. Existenţa unui prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei

Existenţa unui prejudiciu constituie în cazul răspunderii contractuale o condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului la dezdăunare.

Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din prevederea art. 1082 C. civ., unde se dispune că debitorul datorează daune-interese „de se cuvine ".

în literatura de specialitate s-a arătat că prejudiciid constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea „lato-sensu" a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat3.

în doctrina juridică franceză s-a afirmat că răspunderea contractuală poate fi angajată în absenţa oricărui prejudiciu4; afirmaţia se referă la situaţia în care, printr-o clauză penală, s-au fixat cu anticipaţie

1L. Pop, op. cit., p. 337.2 S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 53.3 De regulă, în raporturile comerciale părţile apelează la o serie de măsuri asigurătorii pentru a atenua sau chiar a înlătura

riscul neîndeplinirii ori îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor (de exemplu, clauza penală).4 în acest sens, a se vedea, Henri şi Leon Mazead, Trăite theorique et practique de la responsabilite civile delictuelle et

contractuelle, Ediţia a Ill-a, Libraire du Reuneil Sirey, Paris, 1938, p. 264.? A se vedea, I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 321.


sumele ce se vor datora în caz de neexecutare a contractului. Apreciem că nici în acest caz nu se poate vorbi de o răspundere contractuală în afara unui prejudiciu.

în realitate, aşa cum s-a arătat în doctrină, clauza penală nu este .illceva decât determinarea anticipată a daunelor suferite de creditor prin neexecutare, iar daunele nu sunt decât expresia bănească a

prejudiciului posibil1.Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert.Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate li stabilită întinderea lui. Sunt certe

prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce.Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor.Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudicii care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce şi pot

fi evaluate în prezent, pe bază de elemente suficiente1.Prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură.Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că sc vor produce.în doctrină s-a exprimat opinia că angajarea răspunderii contractuale pentru prejudiciile

nepatrimoniale nu poate fi luată în discuţie2.în opinia noastră, în cazul neexecutării unei obligaţii contractuale se poate pune problema şi poate fi

luată în discuţie existenţa unui prejudiciu moral. Chiar dacă în această materie ar exista un domeniu restrâns de aplicaţie3.

De exemplu, putem întâlni repararea bănească a unor asemenea prejudicii în cazul contractelor de transport de persoane sau a celor tic valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, precum şi în „alte contracte care cuprind obligaţii implicite de protecţie a persoanelor, cum sunt cele hoteliere, de organizare şi vizionare a spectacolelor sau de organizare a jocurilor sportive .

4. Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.

Pentru angajarea răspunderii contractuale este necesară existenţa raportului de cauzalitate dintre neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.

Această condiţie este prevăzută expres în art. 1086 C. civ., unde se dispune: „Daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".

Existenţa raportului de cauzalitate, în materie contractuală, este prezumată de lege. Astfel, conform art. 1082 C. civ., debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere provin dintr-o „cauză străină, care nu-i poate fi imputată".

Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea „lato-sensu" a prestaţiei sau prestaţiilor se datorează forţei majore sau unui caz fortuit.

Atunci când neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor debitorului se datorează unei „cauze străine" (forţei majore sau cazului fortuit) se produc următoarele consecinţe:

• In contractele unilaterale, obligaţiile debitorului se sting;• Contractele sinalagmatice încetează de plin drept.In contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente.Astfel, obligaţiile fiecăreia dintre părţi nu pot exista fară obligaţiile celeilalte părţi. Aşa încât,

stingerea obligaţiilor uneia din părţi pentru imposibilitate fortuită de executare are ca efect şi stingerea obligaţiilor celeilalte părţi.

Cu alte cuvinte, contractul încetează a mai avea fiinţă. Riscurile neexecutării contractului se suportă de debitorul obligaţiilor imposibil de executat (res perit debitori)4.

Stingerea îndatoririi de executare în natură a prestaţiei sau prestaţiilor face imposibilă transformarea ei în obligaţia de a plăti dfiune-interese compensatorii.

• In contractele cu executare succesivă, forţa majoră şi cazul Ibrtuit, acţionând numai temporar, vor avea ca efect stingerea doar a acelor obligaţii a căror executare a devenit imposibilă.

Aşadar, debitorul va fi ţinut să execute în natură obligaţiile scadente,după încetarea cauzei străine, în afară de cazul când dovedeşte că a făcut imposibilă şi executarea acestora.

1 A se vedea. Trib. Suprem, sect. civ., Dec. nr. 924/1973 în C.D./1973, p. 175; I rib. Jud. Bihor, Dec, pen. nr. 176/1980 în RRD nr. 1/1981; Trib. Suprem, sect. pen.. Dec. nr. 1581/1987 în RR. nr. 3/1988, p. 67.

2 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 322.3 în proiectul noului Cod civil adoptat de Senatul României în 13.09.2004,prejudiciul este reglementat în art. 1007, facându-

se precizarea că „în loate cazurile, debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa". Apreciem că în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale putem lua în discuţie şi existenţa unui prejudiciu moral, deoarece textul din noul Cod civil nu face distincţie intre prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial.

4A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 86-87; L. Pop, op. cit., p. 85-87.


5. Culpa (sau vinovăţia) debitorului.

Condiţia culpei debitorului rezultă din interpretarea art. 1080 şi art. 1082-1083 C. civ., precum şi din alte texte din materia contractelor speciale.

In materie de răspundere contractuală, Codul civil român nu stabileşte un principiu general, ca acela

înscris în art. 998, din care să rezulte că răspunderea debitorului este condiţionată de existenţa unei greşeli în executarea obligaţiei.

Este adevărat că în art. 1082 C. civ. se arată că debitorul va fi obligat la plata de daune-interese, afară numai dacă va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

Pe de altă parte, art. 1080 C. civ., instituie o regulă generală, potrivit căreia diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este întotdeauna aceea a unui bun proprietar.

Considerăm că în materie contractuală culpa se apreciază după criteriul personajului abstract care este „bonus pater familias", avându-se în vedere o diligenţă mijlocie, ceea ce lasă loc dozării culpabilităţii contractuale.

Gradaţia este posibilă în privinţa culpei contractuale în funcţie tic contractul generator de obligaţii sinalagmatice sau unilaterale ale convenţiei (art. 1080 alin. 2 C. civ.).

în cazul contractelor sinalagmatice, în care ambele părţi sunt deopotrivă interesate şi obligate, aprecierea culpei se face după criteriul abstract al bunului proprietar („culpa levis in abstracto"), care depune o diligenţă medie în administrarea propriilor sale treburi1.

în sens contrar, culpa în contractele unilaterale se apreciază „in concreto" {„culpa levis in concreto").Astfel, într-un contract de depozit, în care singurul interesat este deponentul (persoana care lasă lucrul

în păstrarea altuia), depozitarul nu poate fi obligat să aibă o diligenţă mai mare pentru păstrarea bunului deponentului decât o are pentru propriile lui lucruri, aprecierea facându-se concret, întrucât depozitarul îşi asumă o sarcină unilaterală, al cărei beneficiar este deponentul.

Dacă este vorba de un comodat (împrumut gratuit de folosinţă) comodatarul fiind cel care profită de folosirea lucrului altuia, el va răspunde de producerea celei mai mici daune, la fel ca şi autorul unui delict.

în literatura juridică franceză2 ca şi în literatura juridică din ţara noastră s-a pus problema dacă culpa contractuală trebuie sau nu să fie dovedită^.

în cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia culpa debitorului este prezumată.Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a

realizat sau obţinut rezultatul la care s-a obligat.Nerealizarea scopului urmărit constituie faptul vecin şi conex din existenţa căruia legea prezumă

culpa debitorului.Existenţa acestei prezumţii se apreciază a fi consacrată în art. 1073, 1075, 1082 şi art. 1083 C. civ.

Aşadar, creditorul nu este ţinut să probeze culpa debitorului.în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, situaţia este diferită.Prin definiţie, debitorul se obligă să pună în valoare toate mijloacele necesare şi să desfăşoare o

activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat. El nu garantează acel rezultat. De aceea, nerealizarea rezultatului, prin ea însăşi, nu are ca efect prezumarea automată a debitorului ca fiind în culpă.

Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale creditorul (•sie ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit mijloacele adecvate şi a nu fi desfăşurat o activitate diligentă care ar li putut duce la realizarea acelui rezultat3.

în concluzie, din perspectiva textelor actuale ale Codului nostru civil, culpa se impune ca o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii contractuale.

1 l'.C. Vlah ide. Repetiţia principiilor de drept civil. Voi. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 135.2 A se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Dalioz. Paris, 1975. p. 427-442; B. Stark, Droit civil.

Obligations. Librairies Techiques, Paris, 1975, p. 571-579.3contracte sunt ca atare. (P.C. Vlahide, op. cit., p. 26-27). Potrivit acestei opinii, ceea ce caracterizează contractele sinalagmatice nu este reciprocitatea obligaţiilor generate de contract, ci concomitenta naşterii obligaţiilor părţilor contractante.


CAPITOLUL II CONSECINŢELE NEEXECUTĂRII CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Secţiunea I Trăsăturile contractelor sinalagmatice'

In virtutea principiului libertăţii contractuale, persoanele fizice şi persoanele juridice pot încheia, cu respectarea limitelor stabilite de lege, o varietate mare de contracte.

Din această varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante, a căror clasificare se poate face după cele mai diferite criterii, precum: conţinutul lor, modul de formare, scopul urmărit de părţi prin încheierea lor, modul lor de executare etc.

De altfel, unele clasificări sunt prevăzute chiar în Codul civil (art. 943-947). Alte clasificări sunt rezultatul activităţii doctrinei juridice.

1. Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.

Atunci când ne referim la conţinutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora, avem în vedere obligaţiile ce revin părţilor, mai exact, repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.

Contractele sinalagmatice2 (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce.

După exprimarea art. 943 C. civ. „contractul este bilateral sau \liiiilagmatic când părţile se obligă una faţă de cealaltă ". Cu alte■ uvinle, fiecare parte contractantă stipulează o creanţă contra celeilalte,■ i meomitent cu obligaţia pe care şi-o asumă faţă de aceasta.

într-un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi au, în H i-laşi timp, şi drepturi şi obligaţii, fiecare parte este, totodată, şi • ieditor şi debitor.

Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în tiMigaţia reciprocă a celeilalte părţi; ele nu pot exista una faţă de i ealaltă, fiind interdependente.

Ideea de cauză, care explică interdependenţa obligaţiilor în i antractele sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii de scop în momentul încheierii contractului,cât şi pe durata existenţei şi executării contractului1.

Rezultă că specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor.

Atât în materie civilă cât şi în materie comercială, prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare-cumpărare.

Astfel, în contractul de vânzare (denumit şi contract de vânzare- înmpărare tocmai pentru a învedera caracterul său sinalagmatic), vânzătorul este creditor al preţului şi în acelaşi timp debitor cu privire la predarea lucrului vândut, iar în situaţiile în care transmiterea dreptului tic proprietate nu are loc în momentul realizării acordului de voinţă, el csle debitor şi în privinţa transmiterii dreptului de proprietate.

Tot astfel,cumpărătorul este creditor în privinţa predării lucrului (eventual şi cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, dacă acesta nu s-a transmis prin însuşi acordul de voinţă al părţilor2), precum şi debitor al preţului.

Sunt contracte sinalagmatice:• Vânzarea;• Locaţiunea;• Schimbul;• Contractul de asigurare;• Contractul de comision;• Contractul de consignaţie;• Mandatul comercial;• Depozitul comercial3;• Contractul de donaţie cu sarcină (sub modo) etc.

1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 21-23, p. 26-27.2 La baza încheierii actelor juridice stă principiul consensualismului, contractele încheindu-se „so/o consensu". Pentru ca

actele juridice bilaterale să se încheie valabil şi să producă efecte, este necesar şi, totodată, suficient ca părţile să cadă de acord, să consimtă la încheierea contractului. Regula consensualismului a Ibst enunţată de către renumitul jurist francez Jean Domat -1625-1696 (a se vedea, lioris Starche, Droit civil. Obligations, Librairies Techiques, Paris, 1972, p. 342).

Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia

dintre părţi, cealaltă având numai calitatea de creditor.După definiţia dată prin art. 944 C. civ. „contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane

se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige".Intr-un atare contract, o parte se obligă tară să stipuleze pentru ea o creanţă, iar cele ce stipulează o

creanţă nu se obligă, la rândul său, cu nimic, faţă de cealaltă parte1.Cu alte cuvinte, contractul unilateral dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi. O parte

este numai creditor, iar cealaltă parte, numai debitor.De exemplu, în promisiunea unilaterală de vânzare o parte se obligă să vândă, când cealaltă parte îşi

va exprima dorinţa să cumpere; beneficiarul promisiunii, care este creditor, nu şi-a asumat nici o obligaţie.Sunt contracte unilaterale:• împrumutul;• Comodatul;• Depozitul2;• Mandatul gratuit;• Contractul de gaj;• Donaţia fară sarcină etc..In doctrină s-a subliniat că nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral

(actul juridic de formaţie unilaterală)3.într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac

parte din categoria actelor juridice de formaţie bi sau multilaterală.Când vorbim de contracte unilaterale, avem în vedere numai faptul că obligaţia sau obligaţiile

contractuale cad în sarcina numai a uneia dintre cele două părţi contractante4.Actele juridice unilaterale (actele juridice de formaţie unilaterală) nu sunt contracte, întrucât

caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe.

Astfel, dacă în primul caz, criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voinţelor participante, în cazul deosebirii dintre contractul unilateral şi cel bilateral, criteriul îl formează numărul părţilor obligate4.

2. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte.

în doctrină se vorbeşte uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale5.

în practica judiciară întâlnim unele contracte unilaterale care pot, după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naştere la obligaţii în sarcina creditorului, obligaţii pe care nu şi le-a asumat iniţial.

De exemplu: dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea lucrului, până ce cheltuielile vor fi acoperite.

Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.

Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată în doctrină; majoritatea autorilor neagă existenţa acestei categorii.

Ne raliem acestei opinii dominante exprimate în literatura de specialitate, care neagă categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, pentru următoarele două motive1:

3 Cu privire la caracterul sinalagmatic al contractelor comerciale, a se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.B. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000. p. 350-416.

1T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 28.2 Dacă depozitul este cu titlu oneros, în sensul că deponentul se obligă faţă de depozitar să-i plătească o remuneraţie,

contractul are caracter sinalagmatic şi nu unilateral, deoarece ambele părţi sunt reciproc obligate.3C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 30-31.41 Prin parte în contract se înţelege, nu numai o persoană, ci chiar două sau mai multe persoane, care îşi asumă, în acelaşi

timp, aceeaşi obligaţie, faţă de cealaltă parte.5C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31.? A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31; L. Pop, op. cit., p. 37.? Pentru acest punct de vedere, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31, 81.


In primul rând, observăm că cea de-a doua obligaţie este accesorie, accidentală şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual.

Se consideră, pe drept cuvânt, că obligaţia ce apare în sarcina creditorului, în exemplul dat, are ca izvor nu contractul de depozit, ci gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri)2.

în al doilea rând, pentru a ne găsi în faţa unui contract sinalagmatic, trebuie ca obligaţiile născute să fie nu numai reciproce, dar şi interdependente, frecare dintre obligaţiile reciproce trebuind să fie cauza juridică a celeilalte.

în cazul categoriei intermediare a contractelor sinalagmatice imperfecte, deşi există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligaţii, nu există acea interdependenţă cerută pentru a se putea califica contractul drept contract sinalagmatic.

Considerăm că acestea sunt motivele pentru care susţinem că aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte li se aplică regimul liiridic al contractelor unilaterale, atât în ceea ce priveşte proba, cât şi duetele şi executarea lor.

Iată de ce problema riscurilor contractuale nu se pune în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, şi nici rezoluţiunea şi rezilierea nu se aplică acestei categorii juridice contestate în lilcratura de specialitate.

Se admite, totuşi, uneori, că acestor contracte li se aplică excepţia de neexecutare a contractului („exceptio non adimpleti eontractus") care ar îmbrăca forma dreptului de retenţie1. (Acest debitor nu poate fi obligat să restituie lucrul până ce nu i se vor achita cheltuielile făcute).

3. Tendinţa doctrinei de a extinde sfera contractelor sinalagmatice.

în literatura de specialitate s-a încercat extinderea sferei contractului sinalagmatic, spre a cuprinde în ea şi contractele reale unilaterale, şi anume: împrumutul, gajul şi depozitul2.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că, pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului.

Aceste contracte nu se consideră perfectate decât din momentul predării lucrului.înţelegerea părţilor, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni

de a contracta (cu caracter unilateral sau sinalagmatic) în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.

Există în literatura juridică şi o concepţie care neagă categoria contractelor reale, considerându-le, şi pe acestea, ca făcând parte din categoria contractelor consensuale1.

Potrivit acestei concepţii, ceea ce este esenţial pentru formarea oricărui contract, deci şi a contractelor reale, este consimţământul părţilor, chiar neînsoţit de remiterea efectivă a lucrului.

Această remitere ar constitui nu numai o condiţie de încheiere a contractului, ci o executare a contractului anterior încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.

In această concepţie, se consideră că din contractul încheiat prin simplul consimţământ se naşte obligaţia pentru una din părţi de a remite celeilalte lucrul convenit şi obligaţia pentru cealaltă parte de a restitui lucrul pe care 1-a primit în temeiul contractului.

Acest punct de vedere modifică în fond întreaga concepţie despre contractele reale unilaterale.Dacă şi în cazul contractului de împrumut, depozit ori gaj, simplul consimţământ al părţilor este

suficient pentru a da naştere obligaţia unei părţi de a preda lucrul şi, ca urmare a acestei predări, obligaţia primitorului de a restitui lucrul, înseamnă că aceste contracte nu ar fi contracte unilaterale, ci contracte sinalagmatice. Ele ar da naştere unor obligaţii reciproce şi interdependente: una din părţi are obligaţia de a preda lucrul promis, iar cealaltă are obligaţia de a restitui lucrul primit cu împrumut, în depozit ori gaj.

Nu putem fi de acord cu această concepţie care lărgeşte sfera noţiunii de contract sinalagmatic şi include în această categorie contracte considerate în prezent, de majoritatea autorilor, drept contracte unilaterale.

In literatura de specialitate şi în practica judiciară se afirmă că, în cazul contractelor reale, acordul de voinţă al părţilor realizat chiar şi în formă autentică, fără a fi însoţit de remiterea materială a lucrului, constituie în realitate o simplă convenţie nenumită, un antecontract sau o promisiune unilaterală de a contracta.

Din acest antecontract se naşte în sarcina debitorului obligaţia de a încheia contractul real, prin manifestarea consimţământului şi remiterea materială a bunului'.

1momentul remiterii lucrului. Numai din acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa (depozit, gaj, împrumut).? A. Pop., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea liucureşti, 1980, p. 198; Fr. Deak, St.

Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 201.


într-adevăr, nu se poate spune că în cazul contractului real nu s-ar cere o formă specială pentru încheierea lui.

In stadiul actual al legislaţiei noastre, această formă specială este liicmai tradiţiunea, remiterea materială a bunului1.

4. Importanţa clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale.

între cele două categorii de contracte există unele deosebiri de regim juridic în ceea ce priveşte efectele neexecutării obligaţiilor contractuale şi în materie de probe unde sunt instituite anumite reguli speciale relative la înscrisurile care constată contractele •malagmatice şi pe cele unilaterale2.

Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte: deosebirile decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor existente în cazul contractelor sinalagmatice.

Numai în cazul contractelor sinalagmatice se va pune problema excepţiei de neexecutare a contractului („exceptio non adimpleti eontractus"), problema riscului contractual şi aceea a rezoluţiunii (rezil ier ii) contractul ui.

în situaţia neexecutării obligaţiilor contractuale datorită forţei majore sau a cazului fortuit, numai în cazul contractelor sinalagmatice, nu şi în acela al contractelor unilaterale, se va pune problema de a şti cine va suporta riscul contractului, adică de a determina soarta obligaţiei corelative cu aceea care nu se poate executa.

Stingerea obligaţiilor uneia dintre părţi ca urmare a imposibilităţii fortuite de executare are ca efect, implicit, şi stingerea obligaţiilor celeilalte părţi, precum şi încetarea contractului.

Numai în cazul contractelor sinalagmatice se poate pune problema rezoluţiunii (sau rezilierii) contractului la cererea părţii care şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea, dacă cealaltă parte nu-şi execută obligaţia sau o execută în mod necorespunzător.

între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale există deosebiri şi sub aspect probatoriu.Formalitatea multiplului exemplar este reglementată de art. 1179 din Codul civil ca o excepţie de la

regula că înscrisurile sub semnătură privată sunt valabile dacă poartă semnătura părţii sau părţilor3.Potrivit acestui articol, actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt

valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interes contrar.Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes. Fiecare

exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit sau întreit nu poate fi

opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act.Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă:• condiţia multiplului exemplar este cerută numai înscrisurilor sub semnătură privată care constată

convenţii sinalagmatice, adică a celor care nasc obligaţii reciproce şi interdependente între părţi;• numărul exemplarelor se stabileşte în raport de numărul părţilor cu interese contrare şi nu în raport

de cel al participanţilor;• pe flecare exemplar trebuie să se facă menţiune de numărul originalelor, însă lipsa acestei

menţiuni nu poate fi opusă de cel care a executat convenţia4;• fiecare exemplar are caracterul de original.în Codul civil francez5 avem dispoziţii identice cu cele din Codul civil român.Scopul condiţiei instituite prin art. 1179 C. civ. român şi art. I }25 alin. 1 C. civ. francez, este acela de

a asigura părţilor dintr-un contract sinalagmatic o poziţie egală din punct de vedere probatoriu, mlică

1 Trib. Mun. Buc., secţia a Ill-a, Dec. nr. 2705 din 22 sept. 1983, cu notă aprobatorie de L. Mihai şi C. Turuianu, în RRD nr. 5/1985, p. 52-58.

2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Voi. II, Editura Restitutio AII, Bucureşti, 1998, p. 487.

3A se vedea, M. Fodor, Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 159-163.4 V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, Voi. I, Casa Editorială „Calistrat Hogaş", Bucureşti,

2000, p. 263; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 214-215.

5 Art. 1325 C. civ. francez, corespunzător art. 1179 C. civ. român, prevede: „Actele sub semnătură privată ce conţin convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile decât dacă au fost tăcute în tot atâtea exemplare originale câte sunt părţile cu interese contrare.

Este suficient un exemplar original pentru toate persoanele cu acelaşi interes.Fiecare original trebuie să conţină menţionarea numărului de exemplare în care a fost întocmit.în acelaşi timp, lipsa menţiunii că actul s-a întocmit în două, trei...exemplare, nu poate fi opusă (invocată) de cel ce a executat

convenţia cuprinsă în actul respectiv".


fiecare contractant să aibă o dovadă scrisă de care să se poată servi în cazul în care celălalt sau ceilalţi contractanţi nu îşi îndeplinesc obligaţia asumată1.

Dacă s-ar întocmi un singur exemplar şi acela ar rămâne în păstrarea uneia dintre părţi, cealaltă parte ar fi în imposibilitatea de a dovedi raportul juridic respectiv, în cazul în care partea ce deţine înscrisul şi

pentru care convenţia n-ar mai prezenta vreun interes l-ar distruge sau ar refuza să-1 prezinte în instanţă, negând existenţa convenţiei.

Formalitatea multiplului exemplar se cere numai pentru convenţiile sinalagmatice perfecte, adică în care există reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi, cum sunt: vânzarea, locuţiunea, schimbul etc.

în literatura juridică recentă2 s-a evidenţiat că formalitatea trebuie respectată şi în cazul transformării unei convenţii unilaterale in una sinalagmatică3, adică acele convenţii care iniţial dau naştere la o obligaţie unilaterală, însă ulterior se naşte o obligaţie şi în sarcina celeilalte părţi.

Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere exprimat în doctrină, deoarece în cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, contractul este conceput iniţial drept unilateral, însă pe parcursul existenţei lui se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.

Cea de-a doua obligaţie este accesorie, accidentală, şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual.

In cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, deşi există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligaţii, nu există acea interdependenţă cerută pentru a se putea califica contractul drept, contract sinalagmatic, fiecare dintre obligaţiile reciproce trebuind să fie cauza juridică a celeilalte.

In concluzie, considerăm că formalitatea multiplului exemplar nu este necesară în cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, ea trebuie respectată numai în cazul contractelor sinalagmatice perfecte1 care dau naştere la obligaţii reciproce şi interdependente.

In doctrină2 şi în practica judiciară s-a arătat că formalitatea multiplului exemplar nu este necesară în cazul convenţiilor sinalagmatice comerciale, cărora li se aplică dispoziţiile Codului Comercial, acestea nefiind supuse condiţiei pluralităţii de exemplare4.

Profesorul I.L. Georgescu aprecia că regula dublului exemplar rămâne aplicabilă, în principiu, şi în materie comercială, potrivit art. 1 C. com.

Valoarea sa practică însă este anulată, datorită faptului că art. 46 C. com, admite proba cu martori, fară restricţiile prevăzute de art. 1191 C. civ., adică independent de valoarea obligaţiei şi, prin urmare, obligaţia va putea fi dovedită chiar dacă înscrisul a fost invalidat prin aplicaţia regulii art. 1179 C. civ.5.

In doctrina franceză există două opinii cu privire la aplicarea formalităţii multiplului exemplar în materie comercială.

Intr-o opinie se consideră că această cerinţă este perfect aplicabilă şi în materie comercială, din moment ce nici o dispoziţie specială,comercială, nu o înlătură, având în vedere principiul că unde legea comercială nu prevede, se aplică legea

civilă. In fapt, însă, se recunoaşte că admiterea prezumţiilor restrânge sfera sa de aplicaţie.După o altă opinie, care s-a generalizat astăzi, regula multiplului exemplar nu este obligatorie în

materie comercială, deşi, se recunoaşte, nici un text nu dispensează de aplicaţia art. 1325 C. civ. francez6.

1în acest sens, a se vedea, A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 119; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editiaa 11-a, I ditura AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 99; I.L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 73-74.

2 A se vedea, M. Fodor, Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 160-161.3A se vedea, A. Ionaşcu, op. cit., p. 119.? Şi în practică s-a decis că art. 1179 C. civ. „îşi are aplicarea numai când contractul sinalagmatic, prin natura lui, va da

naştere la două obligaţii actuale şi reciproce. Când contractul, deşi sinalagmatic, prin natura sa abstractă şi teoretică, nu dă naştere în momentul formaţiunii sale decât la o singură obligaţiune unilaterală, art. 1179 C. civ., nu-şi mai are aplicaţiune" (C. Hamangiu, N. Georgescu, op. cit., Speţa nr. 17 de sub art. 1179 C. civ.).

4 Regula multiplului exemplar nu se aplică nici în cazul în care un act este comercial numai pentru una din părţi, deoarece, potrivit art. 56 C. com.: „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de cazurile în care legea nu dispune altfel".

5 l.L. Georgescu, op. cit., p. 75, care trimite la practica judiciară: Cas. 111, 24 mai 1938, RDC 1938. p. 511; Cas. 111, 27 februarie 1945, RDC 1945, p. 218; Cas. III, 28 mai 1945, RDC 1945, p. 526; Cas. It„ 28 iulie 1928, Riv. Dir. Com. 1928, p. 530.

6 Colin et Capitant, Trăite de droit civil refondu par Leon Julliot de la Morandiere, Tome premier, Dalloz, Paris, 1957, p. 281-282.


Nerespectarea formalităţii multiplului exemplar atrage nulitatea înscrisului ca instrument probator, Iară să afecteze valabilitatea convenţiei, a operaţiunii juridice constatate prin înscris1.

Ca urmare, neafectând valabilitatea convenţiei, aceasta va putea li dovedită prin alte mijloace de probă.

Nulitatea înscrisului sub semnătură privată pentru nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 1179 C. civ., este o nulitate relativă, în sensul că ea va putea fi invocată numai de părţile contractante şi de succesorii lor, iar nu de terţele persoane, întrucât regula dublului exemplar este un mijloc de ocrotire a părţilor, nu a terţilor.

Secţiunea a Il-a Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice

1. Conţinutul şi importanţa principiului.

Contractele sinalagmatice dau naştere la obligaţii, în sarcina ambelor părţi contractante (art. 943 Cod civil), fiecare parte având în acelaşi timp calitatea de creditor şi debitor, astfel că executarea uneia dintre obligaţii depinde de executarea obligaţiilor corelative.

Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante1.

Fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor, ceea ce se exprimă în ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, ceea ce creează interdependenţa acestor obligaţii.

Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele sinalagmatice, obligaţiile celor două părţi, nu pot fi concepute una fără cealaltă.

Totodată, executarea uneia din obligaţii depinde de executarea de către cealaltă parte a propriei obligaţii.

Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice nu este prevăzut expres şi direct în Codul civiF.

în schimb, art. 1020 C. civ., face aplicarea lui şi prevede posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţi.

într-o astfel de ipoteză, cealaltă parte nu poate fi ţinută să execute obligaţia sa corelativă, fiindcă în contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor sunt interdependente.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractele sinalagmatice au deci consecinţe pe planul forţei obligatorii a acestor contracte, iar faptul care afectează executarea obligaţiei uneia dintre părţi are „incidenţă asupra obligaţiei celeilalte părţi, în sensul că, dacă una dintre ele nu-şi execută obligaţia, cealaltă nu mai poate fi obligată să-şi execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o are dreptul să revină şi să ceară înapoierea prestaţiei efectuate" .

Ne-am afla, cu alte cuvinte, în faţa unei diminuări a forţei obligatorii a contractului dar, în acelaşi timp, a unei amplificări a acesteia, determinată de ameninţarea, pentru fiecare parte contractantă, de a pierde beneficiul dreptului său de creanţă, ceea ce csle de natură să atragă tocmai executarea propriei sale obligaţii2.

In cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală.

Este necesar ca reciprocitatea obligaţiilor să existe la momentul încheierii contractului, deoarece este posibil ca obligaţiile părţilor să lie reciproce, dar născute din izvoare diferite, contractuale sau extracontractuale.

1 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., 2002, p. 216; I.L. Georgescu, op. cit., p. 74; A. Ionaşcu, op. cit., p. 124-125.în acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară: „...lipsa dublului exemplar şi a menţiunii numărului exemplarelor atrage

nulitatea înscrisului ca atare, nu însă şi nulitatea actului juridic a cărui existenţă poate fi dovedită prin alte mijloace de probă prevăzute de lege.

Pe de altă parte, înscrisul însuşi constituie un început de probă scrisă" (T.S., sect. civ., Dec. nr. 730/1970, în 1. Mihuţă, Al. Lesviodax, op. cit., p. 374).

? T.R. Popcscu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. p. 130; C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 79; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1992, p. 465-466; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, Tom II, Voi. I., „Les obligations", Sirey, Paris, 1962, p. 252.

? T.R. Popescu, op. cit., p. 130.


Este cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, care IUI la naştere caracter unilateral, dar după încheierea lor, pe parcursul executării contractului, se naşte obligaţia în sarcina părţii neobligate iniţial.

Cea de-a doua obligaţie are caracter secundar şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt

juridic exterior contractului iniţial.în doctrina recentă1 se apreciază că nu trebuie să se confunde ideea de reciprocitate a obligaţiilor

sau a datoriilor cu ideea de reciprocitate a prestaţiilor.Pentru a argumenta această teorie au fost invocate instituţia slipulaţiei pentru altul şi contractul de

societate.în asemenea situaţii, prestaţiile părţilor nu sunt reciproce (promitentul îşi execută prestaţia faţă de

terţul beneficiar, iar nu faţă dc stipulant; tot astfel, părţile din contractul de societate, civilă sau comercială, nu se obligă la prestaţii reciproce, ci se obligă unii faţă de alţii să pună ceva în comun, eventual în favoarea societăţii viitoare ca persoană juridică)2.

In concluzie, reciprocitatea obligaţiilor este necesară pentru existenţa oricărui contract sinalagmatic.De cele mai multe ori, prestaţiile care formează obiectul acestor obligaţii sunt, şi ele, reciproce;

alteori, însă, una sau toate prestaţiile se execută în favoarea unei terţe persoane ori pentru realizarea unui scop comun sau pentru constituirea unei persoane juridice (contractul de societate).

In acest sens, este corectă afirmaţia potrivit căreia contractele sinalagmatice nasc nu numai obligaţii, ci şi prestaţii în sarcina tuturor părţilor3 (întotdeauna însă fiecare parte are de executat cel puţin o prestaţie).

Interdependenţa obligaţiilor reciproce născute dintr-un contract sinalagmatic a fost explicată în literatura de specialitate pe ideea de scop (cauză) a actului juridic, şi anume pe ideea că neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi3.

Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă,împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

In contractele sinalagmatice, cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o constituie perspectiva executării prestaţiei promise de către cealaltă parte.

Obiectul creanţei fiecăruia dintre părţi este cauza juridică a obligaţiei sale; partea care se obligă, acţionează astfel numai în vederea contraprestaţiei promise de cealaltă parte.

Astfel, într-un contract de vânzare, cumpărătorul se obligă să plătească preţul numai fiindcă în acest mod va dobândi lucrul; transmiterea dreptului de proprietate, obiect al creanţei cumpărătorului, constituie cauza juridică a obligaţiei sale de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

în doctrina franceză4 s-a arătat că numai în măsura în care ideea de scop este privită dincolo de terenul formării contractului, în faza de executare a obligaţiilor, se înţelege exact în ce sens neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi.

în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu opinia exprimată recent în doctrină2, că noţiunea de scop (cauză), care stă la baza interdependenţei obligaţiilor reciproce născute dintr-un contract sinalagmatic, trebuie asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului pentru a fundamenta efectele neexecutării convenţiilor bilaterale.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic conferă forţei obligatorii a acestui contract aspecte specifice: legătura dintre obligaţiile corelative ale părţilor este de aşa natură, încât un fapt care afectează obligaţia uneia dintre părţi, are incidenţă asupra obligaţiei celeilalte părţi, în sensul că dacă una dintre ele nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte nu mai poate fi obligată să-şi execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o, are dreptul să revină şi să ceară înapoierea prestaţiei efectuate5.

Ar părea deci că datorită caracterului sinalagmatic al contractului, puterea obligatorie a acestuia ar fi, oarecum, diminuată, dar tot astfel se poate spune că tocmai, dimpotrivă, această legătură dintre obligaţiile corelative contribuie la amplificarea forţei obligatorii a contractului în sensul că, sub ameninţarea de a

1 A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, 1997, p. 20-21.2 L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts synalagmatiques eu droit allemand, Rousseau & Ge. Editeurs, Paris, 1940,

p. 87-92.3V. Stoica, op. cit., p. 21.4 A se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme Edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 288-289.5T.R. Popescu-Brăila, Drept civili, Bucureşti, 1993, p. 147.


pierde beneficiul dreptului său de creanţă, fiecare dintre părţi va fi îndemnată să-şi execute propria obligaţie.

2. Enunţarea efectelor specifice neexecutării contractelor sinalagmatice.

In contractele sinalagmatice, caracterizate prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor, neexecutarea prestaţiei asumate, din orice motive (culpa debitorului sau cazului de forţă majoră), produce următoarele efecte specifice:1

• In situaţia în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va putea să invoce în apărare, excepţia de neexecutare a contractului „exceptio non adimpleti contractus ".

Procedând astfel, contractantul opune excepţia neexecutării contractului pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa.

In acest mod „exceptio non adimpleti contractus" prezintă avantaje multiple deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci, a neexecutării obligaţiei de către aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.

Refuzul de a executa obligaţia, până când şi cocontractantul şi-o va îndeplini pe a sa, nu trebuie să facă neapărat obiectul unei acţiuni judecătoreşti, fiind suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea, iar dacă totuşi ar fi acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă excepţia arătată, dacă, bineînţeles, executarea nu este afectată de un termen suspensiv.

Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat, deoarece în contractele sinalagmatice, regula este că obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan.

• In cazul în care una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, iar cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să şi-o execute pe a sa, creditorul obligaţiei neexecutate poate să opună excepţia de neexecutare a contractului (dar în cazul în care el şi-a executat propria obligaţie, „exceptio non adimpleti contractus", nu mai poate fi utilă), ori să ceară executarea silită, cu riscul de a suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului insolvabil, ceea ce îi poate reduce posibilităţile de a-şi satisface creanţa în timp ce propria lui obligaţie este executată în întregime.

De aceea, partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o, preferă, uneori, să ceară desfiinţarea sau încetarea contractului spre a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi spre a i se înapoia integral prestaţia ce a efectuat-o, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri.

Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea de rezoluţiune. încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor, poartă denumirea de reziliere.

• în situaţia în care una dintre părţi se află în imposibilitatea fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale.

Cu alte cuvinte, este problema riscului contractului, adică de a şti cine va suporta riscul consecinţelor pe care le determină imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii.

Atât excepţia de neexecutare a contractului,cât şi rezoluţiunea se întemeiază pe forţa obligatorie a contractului şi reprezintă o formă specifică de sancţiune a încălcării obligativităţii contractului2.

Determinarea părţii care va suporta riscul contractului, îşi are temeiul nu numai în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor dar şi, în acelaşi timp, în caracterul obligatoriu al contractului în general: această obligativitate impune găsirea unei soluţii finale pentru contractul încheiat dar neexecutat pentru cauze independente de voinţa pârtilor.

Secţiunea a lîî-a Neexecutarea obligaţiilor contractuale

1. Noţiunea de neexecutare a obligaţiilor contractuale.

Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract reprezintă legea părţilor, formulă care exprimă principiul forţei obligatorii a contractului reglementat expres în art. 969 alin. 1 C. civ.

1 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 79; T.R. Popescu, op. cit., p. 150- 151; L. Pop, op. cit., p. 75; P.C. Vlahide, op. cit, p. 117; Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 69.

2 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 80.


Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale semnifică şi încălcarea legii dacă nu există împrejurări sau clauze care să înlăture caracterul ilicit al faptei1.

In Codul civil român nu există o definiţie a noţiunii de neexecutare a obligaţiilor contractuale2.în doctrină3 s-a arătat că în sensul normal, tradiţional, al termenului „neexecutare" acoperă atât faptul

strict al neexecutării cât şi atingerea adusă conformităţii contractului toate decalajele existenţei între satisfacerile promise creditorului prin contract şi satisfacţiile procurate prin executare.

Pentru stabilirea existenţei oricărui tip de neexecutare a obligaţiei contractuale este necesar să se identifice mai întâi obligaţiile contractuale şi să se determine înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor.

Claritatea clauzelor contractuale este de natură să înlăture necesitatea aplicării regulilor generale şi speciale de interpretare a contractelor4.

Problema determinării conţinutului contractului apare în strânsă legătură cu chestiunea calificării juridice a contractului, acesta fiind primul rezultat al operaţiunii de interpretare.

Interpretarea corectă a contractului prin clarificarea obligaţiilor contractuale permite o corectă determinare a forţei obligatorii a acestuia, iar în acest mod se poate aprecia măsura executării obligaţiilor reciproce şi interdependente.

Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai puţin complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa.

Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii, ori când contractul este incomplet.

Codul civil precizează că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor"'.

Deci, interpretarea contractului presupune stabilirea voinţei reale a părţilor, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimat sunt nepotrivite.

In interpretarea contractului trebuie să se pornească de ia împrejurarea că acesta poate să aibă, pe lângă efectele expres arătate de părţi, şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului .

Este ceea ce se exprimă în art. 970 alin. 2 C. civ. unde, referitor la contracte, se spune că „ ele obligă nu numai la ceea ce este expres intr-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".

Numai după determinarea înţelesului exact al clauzelor contractuale şi după clarificarea obligaţiilor asumate de părţi se poate aprecia măsura executării obligaţiilor contractuale.

în literatura juridică recentă5 s-a evidenţiat că neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi prestaţia efectiv executată de debitor, intră în sfera noţiunii de neexecutare.

în opinia noastră, prin neexecutare („lato-sensu"), înţelegem orice neîndeplinire exactă a obligaţiilor contractuale din partea unei părţi, inclusiv executarea necorespunzătoare (defectuoasă) ori cu întârziere (tardivă) a acestora, indiferent de cauzele care au provocat- o (forţa majoră „lato-sensu"sau vina creditorului sau a debitorului)6.

Prin sintagma „executarea exactă a obligaţiei"", legiuitorul a avut în vedere executarea acelei obligaţii la care s-a angajat debitorul. în cazul când aceasta nu este îndeplinită, creditorul are dreptul la dezdăunări.

Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale de către debitor angajează răspunderea contractuală şi obligaţia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese.

în sens restrâns („stricto-sensu") neexecutarea constă numai în neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale7.

1 A se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972,p. 151-170.2 Pentru delimitarea în mod strict a cazurilor de neexecutare a obligaţiilor contractuale în Codul civil german (Burgerliches

Gesetzbuch - BOB) a se vedea, L.- J. Constantinesco, La resolution des contracts synallagmatiques en Droit Allemand, Librairie Rousseau & Ge, Editiens, Paris, 1940, p. 93-241, 488-514, citat de V. Stoica, în Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, 1997, p. 57.

3 S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 48.4371; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 162-163.

5V. Stoica, op. cit., p. 586' în acest sens este art. 1073 C. civ.: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar

are dreptul de dezdăunare ".7 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 337.


2. Formele neexecutării.

Analizarea formelor neexecutării este importantă şi prezintă utilitate pentru stabilirea faptei ilicite care constă în neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor contractuale asumate de debitor prin contractul

valabil încheiat cu creditorul.Astfel, neexecutarea îmbracă diverse forme, ea poate să fie culpabilă sau. fortuită, dacă se are în

vedere cauza; poate să fie totală sau parţială, din punct de vedere cantitativ sau calitativ, pozitivă sau negativă, în funcţie de clasificarea obligaţiilor, în pozitive („a da" şi „a face") şi negative („a nu face") sau poate fi temporară sau definitivă şi ireversibilă.

2.1. Neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.

Codul civil român face distincţia între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită a obligaţiilor contractuale.

Astfel, conform art. 1082-1083 C. civ. (corespunzătoare art. 1147- 1148 C. civ. francez)1

neexecutarea generează răspunderea contractuală şi obligaţia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese, numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică, forţei majore (în sens larg, incluzând şi fapta creditorului sau fapta unui terţ, dacă acestea au valoarea forţei majore) sau cazului fortuit.

In planul efectelor specifice neexecutării contractelor sinalagmatice această clasificare prezintă o importanţă deosebită deoarece vinovăţia (culpa) fiind o condiţie a răspunderii contractuale în general, este relevantă numai pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi pentru rezoluţiunea (rezilierea) contractului.

Numai în cazul acestor două instituţii putem reţine o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.Atât rezoluţiunea (sau rezilierea) cât şi „exceptio non adimpleti eontractus" presupun o neexecutare a

contractului, imputabilă uneia dintre părţi.Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a

imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi.Datorită faptului că imposibilitatea de executare este independentă de voinţa părţilor, fiindcă una din

părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale pe care şi le-a asumat, nu este locul nici pentru o acţiune în despăgubiri (daune- interese) din cauza neexecutării2.

2.2. Neexecutarea totală şi neexecutarea parţială

In funcţie de un criteriu cantitativ sau în funcţie de un criteriucalitativ, se poate face distincţie între neexecutarea totală şi neexecutarea parţială.

în doctrină' s-a considerat iniţial că neexecutarea totală sau parţială este rezultatul aplicării criteriului cantitativ, în timp ce prin aplicarea criteriului calitativ s-ar putea distinge între executarea de calitate inferioară, executare afectată de vicii, executare defectuoasă şi executare de proastă calitate.

în literatura juridică franceză s-a arătat că uneori şi nerespectarea condiţiilor de calitate cu ocazia executării unei obligaţii contractuale are, în ultimă instanţă, semnificaţia unei neexecutări parţiale sau a unei neexecutări totale3.

în caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat.

în caz de neexecutare parţială, se face distincţie între două situaţii, după cum obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil.

Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă, prin natura sa ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei neexecutări totale4.

Rezultatul este acelaşi şi în ipoteza când debitorul nu execută o obligaţie accesorie, care a fost considerată de părţi o clauză esenţială la încheierea contractului.

1 Art. 1147 C. civ. francez: „Le debiteur est condamne, s'il y a lieu au payement de dommages et interets, soit â raison de l'inexecution de l'obligation, soit â raison du retard dans l'execution, toutes les fois qu'il ne justiţie pas que l'inexecution provient d'une cause etrangere qui ne peut lui entre imputee, encore qu'il n'y ait ancune movaise, de sa part".

2 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII, 1994, p. 86.3 în acest sens, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme Edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 394,

citat de V. Stoica în Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor sinalagmatice, Editura AU, Bucureşti, 1998, p. 59-60.4A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 337-338.


Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată, cu diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său.

Este evident că o neexecutare, chiar parţială, obligă la reparaţie pe cel care a produs paguba. în acest caz, instanţa de judecată va putea micşora penalitatea (art. 1070 C. civ.) proporţional cu partea din

obligaţia principală executată.Caracterul total sau parţial al neexecutării prezintă relevanţă în materia rezoluţiunii şi rezilierii,

deoarece în privinţa excepţiei de neexecutare a contractului, aceasta poate fi invocată chiar în cazul neexecutării parţiale, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant.

Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat, sunt posibile, după caz, două soluţii:1

• Reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi; debitorul va suporta riscul contractului numai în măsura în care obligaţia a devenit imposibil de executat;

• Desfiinţarea sau desfacerea, în întregime, a contractului, în măsura în care partea ce ar putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

In cazul rezoluţiunii sau rezilierii, neexecutarea parţială poate duce fie la desfiinţarea totală2 a contractului, fie la desfiinţarea parţială a contractului, fie doar la reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului care este gata să-şi execute sau care şi-a executat prestaţia.

2.3. Neexecutarea obligaţiilor pozitive şi neexecutarea obligaţiilor negative.

Dispoziţiile art. 1074-1078 Cod civil conţin distincţia dintre neexecutarea obligaţiilor pozitive şi neexecutarea obligaţiilor negative.

Criteriul de distincţie al acestei forme de neexecutare ţine fie de natura pozitivă sau negativă a obligaţiei, fie de natura prestaţiei care implică obligaţia: obligaţia de a da, a face sau a nu face3.

In cazul obligaţiilor pozitive, neexecutarea poate îmbrăca forma unei abstenţiuni, caz în care debitorul rămâne în pasivitate, fie forma unei acţiuni inadecvate sau chiar contrare faţă de prestaţiile pozitive de care este ţinut debitorul4.

Neexecutarea obligaţiilor negative speciale presupune însă întotdeauna săvârşirea unei acţiuni contrare clauzelor contractuale.

Clasificarea neexecutării, în funcţie de natura pozitivă sau negativă a obligaţiei, prezintă interes în materia probaţiunii executării.

In cazul obligaţiilor negative, creditorul trebuie să facă dovada acţiunii prin care debitorul şi-a încălcat angajamentul de abstenţiune.

In cazul obligaţiilor pozitive, dovada neexecutării depinde de clasificarea acestor obligaţii, în obligaţii de rezultat (determinate) şi în obligaţii de mijloace (obligaţii de prudenţă şi diligenţă).

Delimitarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace prezintă un interes practic deosebit în privinţa dovedirii neexecutării ca faptă ilicită în raport cu răspunderea contractuală generală şi efectele specifice neexecutării contractelor sinalagmatice.

La obligaţiile de rezultat, răspunderea debitorului pentru neexecutare este angajată obiectiv prin simplul fapt că rezultatul promis n-a fost atins1.

Creditorul nu trebuie să facă dovada culpei debitorului, ci numai a faptului că rezultatul avut în vedere n-a fost obţinut5.

Culpa debitorului este prezumată prin lipsa rezultatului, iar prezumţia de culpă îi angajează răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei, de care nu va putea fi exonerat decât făcând dovada că neobţinerea rezultatului se datorează unor cauze străine ce nu-i sunt imputabile.

1 A se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 131-132; C. Stătescu, C Bârsan, op. cit., p. 87; L. Pop, op. cit., p. 94.2 Ori de câte ori este vorba de o obligaţie indivizibilă, fie prin natura ei, fie prin voinţa părţilor, orice fel de neexecutare are

semnificaţia unei neexecutări totale.3A se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 64.

4„de a face" este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care încadrează în noţiunea de „a da". Obligaţia de „a nu face" constă într-o abţinere de la care este îndatorat subiectul activ, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.

5 Aceasta înseamnă că, la obligaţiile de rezultat, culpa debitorului nu constituie o condiţie necesară a răspunderii sale, răspundere care este angajată obiectiv, prin neobţinerea rezultatului respectiv. în practica judiciară putem întâlni cazuri în care creditorul să aibă interesul de a dovedi culpa debitorului, de exemplu, în situaţia livării de produse necorespunzătoare, caz în care s-a considerat că prezumţia de culpă devine subsecventă dovedirii de către creditor a lipsurilor respective (a se vedea B. Starck, op. cit., p. 615-616).


In cazul obligaţiilor de mijloace, creditorul nu beneficiază de o prezumţie simplă de neexecutare.Răspunderea pentru neexecutare este angajată numai dacă debitorul n-a depus diligenţă la care s-a

îndatorat. La aceste obligaţii debitorul este ţinut la diligenţă şi ca atare, numai lipsa sa de diligenţă îi poate angaja răspunderea.

Faptul că rezultatul urmărit n-a fost atins nu conduce la prezumţia de culpă, ca la obligaţiile de rezultat, ci culpa debitorului trebuie dovedită1.

Creditorul poate dovedi neexecutarea obligaţiei de mijloace făcând proba că debitorul său n-a depus diligenţă cuvenită, cu alte cuvinte, că el răspunde pentru neexecutarea obligaţiei de diligenţă datorată şi în consecinţă, se naşte şi în sarcina debitorului prezumţia legală de culpă.

2.4. Neexecutarea şi întârzierea în executare.

în concepţia Codului civil român, întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale este o formă distinctă a violării obligaţiilor contractuale în raport cu neexecutarea propriu-zisă a acestora.

Această idee, inspirată din dreptul francez, se desprinde din dispoziţiile art. 1082 C. civ. (textul corespunde art. 1147 C. civ. francez) care precizează că daunele-interese se plătesc fie în caz de neexecutare a obligaţiei, fie pentru întârzierea în executare.

Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu.

Distincţia instituită de legiuitorul român, între neexecutarea propriu-zisă (totală sau parţială) şi întârzierea nu se justifică deoarece întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale nu este decât o formă de neexecutare, iar efectele lor în planul declanşării răspunderii contractuale sunt acelaşi.

în împrejurări diferite, întârzierea poate îmbrăca forma unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive şi irevocabile2.

De asemenea, executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale poate fi considerată, uneori, o neexecutare propriu-zisă, totală sau parţială, a obligaţiilor.

Astfel, întârzierea constituie o neexecutare totală când obligaţia, prin natura sa, potrivit art. 1081 C. civ.,nu poate fi executată decât până Ia un anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat2.

Când executarea ulterioară devine imposibilă datorită întârzierii, neexecutarea parţială şi temporară se transformă într-o neexecutare definitivă şi irevocabilă.

Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se cauzează creditorului un prejudiciu, iar debitorul va fi obligat să repare prejudiciul prin despăgubiri, care se numesc daune-interese moratorii3.

Acestea reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor.

Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor.

în doctrină,4 s-a evidenţiat că această clasificare nu este la adăpost de critică deoarece şi daunele moratorii au caracter compensatoriu (ele compensează prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiilor cu întârziere) iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare.

Principala deosebire dintre cele două categorii de daune-interese constă în aceea că daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor contractuale şi, prin urmare, nu se cumulează cu aceasta, ele având tocmai menirea de a o înlocui5.

Dimpotrivă, daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu executarea în natură a obligaţiei sau plata de daune- interese compensatorii6.

1' A se vedea, I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, 1984 , p. 110-111.2De exemplu, obligaţia de a pune la dispoziţia creditorului alimente şi de a-i presta anumite servicii la o anumită dată pentru

sărbătorirea unui eveniment.3 în limba latină cuvântul „ mora " înseamnă „ întârziere ".4 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan , op. cit., p. 289.5 A se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 319; I.M. Anghel, F. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 303.6 A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Dec. nr. 661/1995, în Revista Dreptul nr. 5/1996, p. 125.? Revine instanţei judecătoreşti dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea temporară justifică rezoluţiunea sau

rezilierea contractului.


în cazul neexecutării temporare a obligaţiilor contractuale, creditorul, în funcţie de interesul pe care îl are în momentul opţiunii, poate alege între executarea silită în natură a obligaţiilor sau executarea indirectă a obligaţiilor şi desfiinţarea contractului (rezoluţiune sau reziliere).1

Dacă însă neexecutarea este definitivă şi irevocabilă, creditorul nu mai are posibilitatea de a cere

executarea silită în natură şi nici nu mai poate pretinde să se conformeze principiului executării în natură în funcţie de interesul său pentru o astfel de executare.

Creditorul are doar un drept de opţiune între executarea prin echivalent şi desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, cu eventuale daune-interese1.

Dacă neexecutarea temporară îşi are cauza în forţa majoră care îl împiedică pe debitor pentru moment să execute obligaţia, creditorul are dreptul şi posibilitatea să invoce „exceptio non adimpleti contractus ".

Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă şi irevocabilă, vom fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare, punându-se problema suportării riscurilor contractuale.

în această situaţie, având în vedere că imposibilitatea de executare este independentă de voinţa părţilor, nu se poate promova la instanţele judecătoreşti o acţiune în despăgubiri din cauza neexecutării.

Secţiunea a IV-a Efectele specifice neexecutării sinalagmatice şi punerea în întârziere

1. Aspecte introductive

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul civil român, în materie contractuală, debitorul nu este de drept socotit, în principiu, ca fiind pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin expirarea termenului stabilit pentru executarea obligaţiei, potrivit principiului „dies non interpellat pro homine".

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.

Ceea ce trebuie evidenţiat este că punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale1.

Debitorul contractual este necesar să fie pus în întârziere, în mod formal, adică să i se pună în vedere că trebuie să execute ceea ce datorează.

Această regulă rezultă din prevederea art. 1079 C. civ., unde sunt prevăzute şi cazurile de excepţie, când punerea în întârziere operează de plin drept2.

Principiul „dies non interpellat pro homine" se întemeiază pe prezumţia că neexecutarea nu cauzează nici un prejudiciu, atâta timp cât creditorul nu se plânge2.

Potrivit art. 1079 C. civ., punerea în întârziere a debitorului se face printr-o notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc.

Acelaşi efect îl produce şi introducerea unei cereri de chemare în judecată a debitorului, chiar la o instanţă necompetentă.

Punerea în întârziere a debitorului prezintă relevanţă din punct de vedere al efectelor pe care le produce .

2. „Exceptio non adimpleti contractus" şi punerea în întârziere.

în situaţia în care una dintre părţile contractante pretinde executarea contractului, fară ca ea însăşi să-şi fi executat obligaţia sa (ori fară să se ofere a o executa), cealaltă parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei, atâta vreme cât reclamantul nu-şi va executa obligaţia sa corelativă.

Prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, partea care o invocă obţine, tară intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.

In acest mod, excepţia de neexecutare prezintă avantaje multiple deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci a neexecutării obligaţiei de către aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.

1 în acest sens, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 66.2L. Josserand, C.ours de droit civilpositiffrancais, Tom. II, Paris, 1930, p. 301.


„Exceptio non adimpleti contractus" operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, nefiind necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea.

Literatura juridică română este unanimă în a aprecia că nu se poate condiţiona invocarea excepţiei de

neexecutare a contractului de punere în întârziere a debitorului deoarece excepţia este cel mai simplu şi eficient mijloc preventiv de apărare a părţii care o invocă fiind şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi1.

In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu doctrina că punerea în întârziere nu este determinantă pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, chiar dacă efectul obţinut prin folosirea acestui mijloc de apărare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului.

Partea care se foloseşte de excepţia de neexecutare a contractului, nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi.

3. Rezoluţiunea (sau rezilierea) şi punerea în întârziere.

In mod tradiţional în literatura juridică română se apreciază că în materie civilă, pentru pronunţarea rezoluţiunii este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului2.

Condiţionarea punerii în întârziere de pronunţarea rezoluţiunii se face deoarece în contractele civile debitorul nu este de drept pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazurile expres prevăzute în art. 1079 Cod civil.

De altfel, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de neexecutare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.

In această concepţie, se consideră că punerea în întârziere este de dorit, atunci când urmează a se pune problema obligării la plata de daune-moratorii.

în doctrina juridică s-a afirmat că „punerea în întârziere nu este însă necesară dacă creditorul pretinde despăgubiri compensatorii când executarea a devenit imposibilă din culpa debitorului"3.

Recent s-a evidenţiat tendinţa literaturii juridice de a atenua exigenţa principiului „dies non interpellat pro homine''' care, uneori, rămâne fară relevanţă practică4.

Considerăm că punerea în întârziere este necesară şi extrem de importantă în ipoteza neexecutării temporare atunci când principiul „dies non interpellat pro homine"''' condiţionează acordarea de daune- interese moratorii, în această situaţie fiind relevată valoarea practică a punerii în întârziere.

însă, ori de câte ori se face dovada unei neexecutări definitive şi irevocabile, punerea în întârziere nu mai are însă nici o semnificaţie5.

în cazul contractelor comerciale din care se nasc obligaţii pecuniare, debitorul este de drept pus în întârziere din ziua în care devin exigibile (art. 43 C. com.).

în astfel de situaţii, pentru pronunţarea rezoluţiunii nu este necesară punerea debitorului în întârziere6.Această regulă se întemeiază pe faptul că circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea

creditorului7.Totuşi, şi în materie comercială, uneori nu este lipsit de interes ca creditorul să-1 someze pe debitor

să execute obligaţia.

4. Riscurile contractuale şi punerea în întârziere.

Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia din părţi.

în contractele translative de proprietate asupra unui bun cert trebuie să se ţină seama că pot interveni, în acelaşi timp, atât riscul lucrului, cât şi riscul contractual.

1C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81; L. Pop, op. cit., p. 78-80.2care, de altfel, dat fiind că rezoluţia este judiciară, ea se efectuează prin însăşi acţiunea în justiţie; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 83; L. Pop, op. cit., p. 86-87.

3 P. Demetrescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, p. 160.4 V. Stoica, op. cit., p. 102.5 în acest sens, a se vedea, L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts synallagmatiques, en droit Alternând, Librairie

Rousseau & Ce Editiens, Paris, 1940, p. 44-48.6 Art. 43 C. com., se aplică numai dacă este vorba de o obligaţie comercială şi care constă într-o sumă de bani.7 A se vedea, S. Angheni, ML Voloneiu, C. Stoica, M.G. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p.

309.


Potrivit art. 971 C. civ., la contractele ce au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, proprietatea se transmite prin efectul realizării acordului de voinţă al părţilor.

Dacă între momentul încheierii contractului - când s-a transmis dreptid de proprietate - şi cel al

predării, bunul piere datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră, riscul îl va suporta creditorul obligaţiei de predare, deci dobânditorul bunului, proprietar din momentul realizării acordului de voinţă.

Codul nostru civil adoptă soluţia care leagă trecerea riscurilor de transmiterea proprietăţii; creditorul devine, din momentul acordului de voinţă, proprietarul lucrului şi, în această calitate, el suportă riscurile pierii fortuite a acestuia.

Această regulă se aplică la toate contractele sinalagmatice translative de drepturi reale, în care obiectul prestaţiei îl constituie un lucru individual determinat1.

Cu privire la aplicarea regulii „respierit domino", legea prevede o singură excepţie: dacă debitorul a fost pus în întârziere, acesta suportă riscul pierii lucrului, deşi proprietatea a fost transmisă cumpărătorului din momentul consimţământului părţilor; în această situaţie datorită punerii în întârziere cu privire la obligaţia de a preda lucrul, dacă lucrul piere după data punerii în întârziere, legea pune în sarcina vânzătorului riscurile pierii fortuite a lucrului2.

Potrivit art. 1156 alin. 2 C. civ., debitorul pus în întârziere va fi scutit de suportarea riscului pierii fortuite a bunului, numai dacă va dovedi că acesta a pierit şi la creditor, adică chiar şi atunci când şi-ar fi executat obligaţia de predare la termen.

1Această regulă a fost criticată în doctrină ca fund severă şi s-au propus „ de lege ferenda" alte soluţii posibile, fie soluţia suportării riscului de către vânzător, fie o soluţie de repartizare a riscului între cele două părţi ale contractului, în acest sens, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 88.

2 Art. 1074 alin. 2 C. civ. prevede: „Lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului".

? A se vedea, T.R. Popescu, Contractul în Teoria generală a obligaţiilor de T.R. Popescu, P.Anea, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p. 135-138; C. Stătescu, ('ontractul în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor de C. Stătescu, C. Bârsan, Ldiţia a IlI-a, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 84; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 1998, p.7; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil roman. Tratat. Teoria generală a obligaţiilor, Voi. 111 , Editura Omnia Wnistast, Braşov, 1998, p. 127.


CAPITOLUL III EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE ACONTRACTULUI („Exceptio non adimpleti contractus")

Secţiunea I Originea şi evoluţia instituţiei

Atât în dreptul civil cât şi în dreptul comercial, în cadrul contractelor bilaterale (sinalagmatice) şi comutative, prestaţiile reciproce ale părţilor trebuie să se execute, în principiu, concomitent.

De aceea, datorită interdependenţei obligaţiilor şi egalităţii juridice a părţilor, oricare dintre ele este îndreptăţită să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte îşi execută obligaţiile ei1.

Acest posibil refuz al executării, de natură privată, care se invocă de către o parte, fără intervenţia judecătorului, mijloc de apărare, dar şi de presiune asupra celeilalte părţi dintr-o relaţie contractuală, constituie excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)1.

Excepţia de neexecutare a contractului are la bază ideea finală de scop, pe care o cunoaştem de la teoria cauzei actului juridic civil.

Cauza nu se confundă cu consimţământul, ci dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

In cazul contractelor sinalagmatice ne întrebăm: pentru ce s-a încheiat contractul şi care a fost scopul pentru care s-au angajat părţile?

Părţile au avut în vedere la încheierea contractului reciprocitatea obligaţiilor ce face ca fiecare să fie creditor şi debitor; numai datorită legăturii dintre cele două obligaţii, părţile pot să-şi îndeplinească scopul pentru care au contractat.

In contractele sinalagmatice, cauza proxima rezidă în reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă).

Deci, conexitatea obligaţiilor, unul din elementele esenţiale ale voinţei contractanţilor în contractele sinalagmatice, este un efect voit al părţilor şi un mijloc pentru a atinge scopul ce le-a determinat la contractare.

Exceptio non adimpleti contractus nu era formulată în dreptul roman, deoarece în dreptul roman clasic obligaţiile nu se puteau forma decât prin stipulaţii independente: unul fiind creditor, iar celălalt debitor. Şi, dacă creditorul vrea să fie debitor al debitorului său, şi debitorul vrea să fie creditor al creditorului său, trebuia formată o noua stipulaţie în care să-şi inverseze rolurile'.

în dreptul roman, aceste două stipulaţii, făcute prin două acte deosebite, aveau o existenţă separată, în sensul că, dacă o obligaţie înceta, cealaltă îşi ducea totuşi mai departe existenţa sa independentă.

în concluzie, existau două raporturi juridice distincte între cele două părţi, fiecare stipulaţie având soarta sa juridică, obligaţiile născute din cele două stipulaţii distincte, nefiind reciproce şi interdependente.

Acesta este motivul pentru care dreptul roman clasic nu a cunoscut excepţia de neexecutare a contractului ce se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi şi presupune simultaneitatea executării obligaţiilor şi necesitatea ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.

In dreptul medieval, în cursul căruia a decăzut formalismul dreptului roman, juriştii au observat că la baza contractului stă voinţa părţilor contractante şi că vorbele leagă pe oameni, deci nu se putea ndmite ca o parte să execute obligaţia şi cealaltă să nu execute obligaţia asumată.

Aceştia au evidenţiat ca neîndeplinirea unei obligaţii, născute dintr-un contract sinalagmatic, produce consecinţe deosebite, după cum obligaţiile se execută simultan sau nu.

Când contractul nu prevede nici un termen, executarea obligaţiilor este concomitentă, iar consimţământul dat de o parte se întemeiază pe consimţământul părţii celeilalte; fiecare dintre ele contractează în vederea obţinerii unui rezultat bine determinat.

Plecând de la aceste observaţii Glosatorii din dreptul medieval, printre care şi Bartol, au formulat în limba latină a evului mediu „exceptio non adimpleti contractus ".

Glosatorii au evidenţiat că în contractele unde părţile şi-au asumat obligaţii reciproce şi nu s-a stipulat vreun termen pentru executarea uneia dintre obligaţii, prestaţiile trebuie executate în acelaşi timp.

1' A se vedea, T. Ionaşcu, Izvoarele obligaţiilor f.a. 400 p., p. 241-242.

Dacă una din părţi nu-şi execută prestaţia, cealaltă este în drept tic a nu executa nici ea pe a ei, originea excepţiei de neexecutare a contractului găsindu-se în principiul „pacta sunt servanda" din dreptul canonic.

In dreptul modern excepţia de neexecutare a contractului nu a fost consacrată ca o instituţie generală,

nefiind reglementată de legislaţia civilă modernă.Codul civil roman, care a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, nu

reglementează în mod distinct excepţia de neexecutare a contractului, formulată ca principiu general, dar găsim aplicaţii a acestui principiu în diverse materii.

Cu toate că nu este consacrată în Codul civil ca o instituţie generală, totuşi,ea constituie o noţiune tradiţională în dreptul civil român şi este mereu aplicată în jurisprudenţă.

Literatura juridică română şi străină' consideră că „ exceptio non adimpleti contractus " este un principiu general ce se aplică la toate contractele sinalagmatice.

In perioada interbelică, s-a încercat şi în România, reglementarea de principiu a excepţiei de neexecutare a contractului, în proiectul Codului Civil Carol al II-lea, în art. 1047 care avea următorul conţinut:

„In contractele sinalagmatice, fiecare contractant poate refuza să-şi execute obligaţiunea dacă cealaltă parte nu o execută pe a sa, afară numai dacă au fost convenite termene deosebite pentru executarea celor două obligaţiuni" (alin. 1).

In art. 1047 alin. 2 se prevedea:„Totuşi, executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinăndu-se seama de unica

însemnătate a prestaţiunii neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe "1.In legătură cu reglementarea excepţiei de neexecutare a contractului în art. 1047 din proiectul

Codului civil Carol al II-lea, ministrul justiţiei, Victor Iamandi, arată în referatul către Consiliul de Miniştri nr. 160192 din 06 noiembrie 1939 că „Inovaţia adusă în legătură cu funcţionarea excepţiei „non adimpleti contractus", consistă în aceea că s-a dat judecătorilor putinţa să considere că refuzul uneia din părţi de a-şi executa obligaţiile sub cuvânt că nici cealaltă parte nu şi le-a executat pe ale ei, nu este justificată, atunci când, avându-se în vedere unica importanţă a obligaţiilor neexecutate de cel care cere respectarea contractului sau împrejurării speciale al cauzei, refuzul apare ca fiind contrar bunei- credinţe (art. 1047)".

Secţiunea a Il-a Noţiunea şi temeiul juridic al excepţiei

Când una dintre părţile care au încheiat un contract sinalagmatic pretinde executarea obligaţiei cocontractantului său, fără să-şi fi îndeplinit propria sa obligaţie, cocontractantul îi poate opune, pe cale de excepţie, obiecţia că nu poate să-i ceară prestaţia datorată, atâta vreme cât nu şi-o îndeplineşte pe a sa.

Procedând astfel, cocontractantul opune excepţia neexecutării contractului pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa.

In doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind „ un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii"'.

Refuzul de a executa obligaţia până când şi cocontractantul şi-o va îndeplini pe a sa, nu trebuie să facă neapărat obiectul unui proces, fiind suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea, iar dacă totuşi ar fi acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă excepţia arătată, dacă, bineînţeles, executarea nu este afectată de un termen suspensiv.

în acest mod, excepţia de neexecutare prezintă avantaje multiple deoarece nu implică intervenţia instanţei de judecată, evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci al neexecutării obligaţiei de către aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.

în situaţia când contractul nu prevede nici un termen, executarea obligaţiilor este concomitentă: în momentul când vânzătorul predă bunul, cumpărătorul îi plăteşte preţul.

în acest caz, consimţământul dat de o parte se întemeiază pe consimţământul părţii celeilalte; fiecare din ele contractează în vederea obţinerii unui rezultat bine determinat2.

1 în proiectul Codului Civil Carol al II-lea, ce urma să intre în vigoare la I Martie 1940, „exceptio non adimpleti contractus" era reglementată în Cartea a IV-a, Despre obligaţiuni, despre contracte şi despre regimuri matrimoniale, Titlul I, Dispoziţiuni generale, Cap. I, Despre izvoarele obligaţiilor, Secţiunea 1 Despre contracte, Subsecţiunea a Vll-a, Despre efectele contractelor.

2 C. Hamangiu, 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Voi. II, Editura AII, 1998, p. 539.


Reciprocitatea obligaţiilor corespunde cu reciprocitatea prestaţiilor deoarece fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative şi acest lucru implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii.

In literatura juridică s-a evidenţiat că temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a

contractului constă în principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice1.

In Codul civil român nu există un text care să consacre expres şi cu valoare de principiu posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului, existenţa ei fiind dedusă în mod implicit din prevederile art. 1020 C. Civ. unde este reglementată rezoluţiunea contractului.

Articolul 1020 din Codul civil dă dreptul părţii contractante să ceară de la instanţa de judecată desfiinţarea contractului pentru caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi.

In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu majoritatea doctrinei actuale, că dacă legiuitorul consacră rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate, „a fortiori"2 a consacrat şi „exceptio non adimpleti contractus", în mod implicit, astfel încât partea să nu execute obligaţiile sale dacă cealaltă parte nu şi-a executat propriile obligaţii, dar pretinde celeilalte părţi executarea acestora.

Astfel, recunoaşterea de către lege a unui drept mai larg implică, într-un caz asemănător (în speţă rezoluţiunea contractului pentru neexecutare culpabilă), recunoaşterea unui drept mai restrâns, căci cine poate mai mult poate şi mai puţin (quipotestplus, potest minus).

Deci, din moment ce rezoluţiunea, pronunţată la cererea uneia dintre părţi, duce la desfiinţarea contractului, pentru acelaşi motiv, partea interesată poate refuza executarea propriei sale obligaţii, consecinţă mai puţin gravă decât rezoluţiunea3.

Deşi, „exceptio non adimpleti contractus" nu este consacrată ca o instituţie generală, formulată ca principiu general, în mod explicit, găsim în Codul civil român aplicaţii ale acestui principiu în diverse materii, cum ar fi: vânzare4, schimb5 şi de depozit remunerat6.

In toate aceste cazuri se face aplicarea excepţiei de neexecutare a contractului, iar de aici se desprinde ideea că în cazul contractelor sinalagmatice, pe terenul executării contractului, scopul unui contractant nu poate fi realizat decât dacă, mai întâi, cealaltă parte îşi execută obligaţia sa.

Secţiunea a JH-a Fundamentul excepţiei de neexecutare a contractului

Exceptio non adimpleti contractus, constituie unul din efectele speciale ale neexecutării contractelor sinalagmatice, alături de rezoluţiune (reziliere) şi teoria riscurilor contractuale.

în literatura de specialitate română şi străină s-au conturat mai multe explicaţii pentru a fundamenta acest efect special al neexecutării contractelor sinalagmatice; de aceea vom face o scurtă prezentare a punctelor de vedere exprimate în legătură cu această problemă.

1. Fundamentarea pe ideea de voinţă prezumată a părţilor.

Potrivit acestei opinii, fundamentul excepţiei de neexecutare a contractului, se află în voinţa prezumată a părţilor, care s-au angajat într-un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului că obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit un termen contractual pentru executare7.

Iniţial această idee a fost invocată, în special, pentru a fundamenta teoria riscurilor contractuale8.

1 L. Pop, Drept civil roman. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, 1998, p. 76.2 Argumentul „a fortiori" extinde aplicarea normei juridice la un caz neprevăzut de ea, pentru că motivele avute în vedere la

stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă putere în cazul dat (a se vedea, A. Ionaşcu în Tratat de drept civil, Voi. I, Partea generală, Cap. IV., Interpretarea normelor de drept civil, de I. Ionaşcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, 1. Rucăreanu, V.D. Zlătescu, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti, 1967, p. 145.

3A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 76.4A se vedea, art. 1322 C. civ.5A se vedea, art. 1407 C. civ.6A se vedea, art. 1619 C. civ.7 în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu-Braila, Drept civil t, Bucureşti, 1993, p. 151.8 Pentru critica acestei teorii a se vedea V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 181.

1 1 . . lele neexecutării contractelor sinalagmatice 36

Această fundamentare nu poate rezista criticii deoarece se afirmă câ obligaţiile au fost asumate „ numai în consideraţia executării obligaţiei corelative"1, ceea ce ar însemna, potrivit acestei opinii, că executarea obligaţiei este inclusă în noţiunea de cauză (scop) al actului juridic bilateral, adică obiectivul urmărit la încheierea acestuia.

In opinia noastră cauza actului juridic nu se confundă cu noţiunea de executare a obligaţiilor asumate reciproc de părţi şi pentru acest motiv nu putem susţine că la baza excepţiei se află voinţa prezumată a părţilor.

2. Fundamentarea pe ideea de echitate şi pe ideea de bună- credinţă.

Potrivit acestei fundamentări, ar fi contrar bunei-credinţe şi echităţii, ca una dintre părţile contractului sinalagmatic să poată beneficia de prestaţia celeilalte părţi, fară ca, în acelaşi timp, să-şi execute propria obligaţie2.

Fără îndoială că aceste reguli nu pot fi ignorate în cazul recunoaşterii dreptului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, dar sunt nişte idei de principiu cu caracter general pentru încheierea şi executarea contractelor sinalagmatice.

Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca „ exceptio non adimpleti contractus" se urmăreşte asigurarea echilibrului contractului în faza de executare a acestuia, iar fundamentarea acestei instituţii, recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă, doar pe principiul echităţii şi bunei-credinţe este incompletă şi insuficientă.

Trebuie subliniat totuşi că principiul bunei-credinţe a fost avut în vedere în Proiectul Codului Civil Carol al II-lea, în art. 1047 alin. 2, care instituia o derogare de la funcţionarea excepţiei „non adimpleti contractus " şi anume: „ Totuşi executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinându-se seama de unica însemnătate a prestaţiunii neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe ".

3. Fundamentarea pe ideea reciprocităţii cauzelor obligaţiilor din contractele sinalagmatice.

Atât doctrina cât şi jurisprudenţa română, în mod tradiţional a fundamentat efectele specifice neexecutării contractelor sinalagmatice pe ideea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate în aceste contracte.

în acest sens, s-a afirmat că „caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre ele are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de creditor: obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt interdependente "'.

în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu critica formulată în doctrină3 că această concepţie este tributară fundamentării cauzaliste, motiv pentru care nu poate oferi explicaţia reală pentru etapa executării contractelor (etapa în care se produc efectele speciale ale contractelor sinalagmatice) ci numai pentru etapa încheierii contractelor, în care acţionează ideea de cauză juridică.

Autorii acestei teorii arată mai degrabă modul de producere a efectelor neexecutării contractelor sinalagmatice decât o fundamentare care să justifice modul de producere a acestor efecte.

4. Fundamentarea pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a contractului şi pe ideea simultaneităţii executării obligaţiilor4.

Cea mai modernă şi recentă concepţie este aceea care aşează la baza excepţiei de neexecutare a contractului ideea bivalentă de scop.

Pentru a permite invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi pentru a înţelege de ce neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, ideea de scop trebuie privită atât pe terenul formării contractului cât şi pe terenul executării acestuia.

Numai în măsura în care ideea de cauză (scop) este privită şi în faza de executare a contractului se poate explica interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic.

Neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, iar creditorul acestei obligaţii are un drept de opţiune, el putând alege între invocarea excepţiei de

1 T.R. Popescu, Teoria generala a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 132.2 Aceasta teorie a fost fundamentata de G. Ripert, La regie morale dans Ies obligations civiles, Paris, Librairie generale de

droit et jurisprudence, 1927, p. 136-139.3 V. Babiuc, op. cit., p. 184-185.4Această teorie a fost formulată recent în literatura de specialitate de către V. Stoica, Rezoluţiunea si rezilierea contractelor

civile, Editura AII. 1997, p. 27.

37 Aurelian GHERGHI ,

neexecutare acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent.

In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu opinia exprimată de profesorul Valeriu Stoica, că pentru fundamentarea excepţiei de neexecutare a contractului ideea bivalentă de cauză trebuie asociată cu

principiul forţei obligatorii a contractului şi regula simultaneităţii şi executării obligaţiilor născute din convenţiile sinalagmatice.

Noţiunea bivalentă de cauză şi principiul „pacta sunt servanda" justifică toate cele trei efecte specifice ale neexecutării contractelor sinalagmatice, însă ceea ce diferenţiază excepţia de neexecutare a contractului de rezoluţiune şi teoria riscurilor contractuale din punctul de vedere al fundamentării instituţiei este tocmai regula executării simultane a obligaţiilor celor două părţi, care reprezintă în fond şi o condiţie necesară pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului se asigură echilibrul contractual iniţial în faza de executare a obligaţiilor şi respectarea principiilor de echitate şi de bună-credinţă.

Secţiunea a IV-a Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului

Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie contractele sinalagmatice^, adică acele contracte care dau naştere la obligaţii reciproce în sarcina părţilor contractante, fiecare lîind, în acelaşi timp, creditor şi debitor, obligaţia fiecărei părţi fiind asumată în considerarea obligaţiei pe care cealaltă parte şi-a asumat- o. Obligaţiile sunt nu numai reciproce, ci şi interdependente, adică fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Interdependenţa obligaţiilor reciproce este o trăsătură specifică a contractelor sinalagmatice.în doctrina română şi străină1 s-a pus întrebarea dacă „exceptio non adimpleti contractus" poate fi

invocată numai în cazul contractelor sinalagmatice perfecte şi numai în domeniul pur contractual, sau poate fi invocată şi în contractele ce nu sunt sinalagmatice şi în cazul obligaţiilor care se nasc una din contract, alta din lege sau dintr-un fapt extracontractual, fiind suficient să existe doar reciprocitate între ele?

Este cazul contractelor sinalagmatice imperfecte care se nasc iniţial drept contracte unilaterale, când, pe parcursul executării contractului, se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual (de regulă, această ultimă obligaţie născută pe terenul executării contractului are ca temei, nu contractul, ci un fapt extracontractual).

De exemplu, depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru conservarea acestui lucru. în situaţia în care deponentul nu va achita aceste cheltuieli, depozitarul are dreptul să reţină lucrul şi să nu-1 restituie.

în practica judiciară s-a admis invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi în cazul controversatelor contracte sinalagmatice imperfecte, în cazul arătat dreptul de retenţie fiind o aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.

în ce ne priveşte, considerăm criticabilă această extindere deoarece în cazul aşa ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, obligaţiile părţilor sunt reciproce dar nu sunt interdependente, iar excepţia de neexecutare a contractului se întemeiază pe ideea bivalentă de cauză asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului şi cu regula simultaneităţii executării obligaţiilor.

în realitate se face o confuzie între modul tehnic de funcţionare a dreptului de retenţie şi excepţia de neexecutare a contractului.

De altfel, dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă, iar „exceptio non adimpleti contractus" este un mijloc preventiv de apărare pentru partea care o invocă şi o sancţiune pentru partea care pretinde executarea obligaţiei şi nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

Considerăm ca în exemplul dat, dreptul de retenţie nu este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului, ci acesta fiind o garanţie imobiliară pur pasivă, îmbracă, sub aspect procedural, haina juridică a excepţiei de neexecutare a contractului, putând fi invocat pe calea acestei excepţii, însă nu putem pune semnul egalităţii între dreptul de retenţie şi „exceptio non adimpleti contractus".

Dreptul de retenţie are un domeniu de aplicare mult mai vast deoarece se aplică şi unor raporturi juridice născute independent de existenţa oricărui contract, cum se întâmplă în cazul posesorului de bună-

1 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme edition, Dalloz, l'aris, 1986, p. 486; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81; L-J. Constantinesco, La resolution des contracts synalagmatiques en droit allemande; Rousseau & Cie I ;,diteurs, Paris, 1940.


credinţă al unui imobil revendicat de adevăratul proprietar, care poate reţine imobilul până ce i se va restitui, potrivit legii, cheltuielile făcute cu bunul.

în ce ne priveşte, considerăm, în acord cu doctrina actuală, că dreptul de retenţie nu este o formă de manifestare a excepţiei de neexecutare a contractului nici măcar în ipoteza vânzătorului care refuză să

predea bunul până la primirea preţului.în acest caz s-a apreciat în mod corect că în ipoteza susmenţionată este vorba de „exceptio non

adimpleti contractus" şi nu de dreptul de retenţie.Secţiunea a V-a Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare

1. Identificarea condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

In doctrină, condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, au fost formulate în mod nuanţat, ncexistând o viziune unitară asupra modului în care au fost evidenţiate aceste condiţii.

Astfel, într-o primă opinie1, condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului ar fi următoarele:

• obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;• să existe o neexecutare din partea celuilalt cocontractant, chiar parţială, dar suficient de

importantă;• neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia;• părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce;• pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;• invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, Iară a fi necesar să se pronunţe

instanţa de judecată.Potrivit unei alte opinii2, pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie

îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:• obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract;• să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea

celuilalt contractant;• neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care 1-a

împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;• raportul contractual, prin natura sa, trebuie să presupună regula executării simultane a obligaţiilor

celor două părţi.Apreciem că, dintre elementele reţinute în aceste două opinii, unele nu ni se par condiţii pentru a

putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, cum ar fi că invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fară a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată sau că pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

In opinia noastră acestea nu sunt condiţii pentru a putea invoca excepţia de neexecutare, ci consecinţe ce decurg din îndeplinirea condiţiilor deoarece excepţia de neexecutare operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, nefiind necesară nici punerea în întârziere a celeilalte părţi.

în ce ne priveşte, considerăm, în acord cu opinia exprimată de profesorul Liviu Pop, că adevăratele condiţii pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului sunt:

• obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;• să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea

celuilalt contractant;• neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care 1-a

împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;• părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce.

2. Aspecte privind conţinutul condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

2.1. Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este necesar ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.

1A se vedea, T.R. Popescu şi P. Anca, op. cit., p. 137; C. Stăteseu, C. Bârsan, op. cit., p. 81.2A se vedea L. Pop, op. cit., p. 76-77.


Nu este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de cealaltă şi nu este posibilă invocarea excepţiei de către o parte, pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe care şi-o asumase printr-un alt contract decât cel în discuţie1.

Această situaţie trebuie să rezulte din acelaşi raport juridic; obligaţiile neexecutate trebuie să fie

reciproce sau să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.Totuşi, în practica judecătorească, s-a admis invocarea excepţiei de neexecutare în cazul aşa-

numitelor contracte sinalagmatice imperfecte1.Considerăm ca aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte li se aplică regimul juridic al

contractelor unilaterale, atât în ceea ce priveşte proba, cât şi efectele şi executarea lor.în literatura de specialitate s-a arătat că în exemplul de mai sus, dreptul de retenţie este o formă de

aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere exprimat în literatura de specialitate deoarece în timp

ce excepţia de neexecutare este o sancţiune, dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă al cărei mecanism juridic funcţionează în mod asemănător cu mecanismul juridic al excepţiei, însă condiţiile necesare pentru funcţionarea celor două instituţii sunt diferite, ca şi domeniile lor de aplicare2.

Pe cale de consecinţă, apreciem că excepţia de neexecutare se aplică în mod restrictiv numai contractelor sinalagmatice, în celelalte cazuri aplicându-se dreptul de retenţie.

1dreptul unei părţi să nu-şi execute obligaţia până când cealaltă parte a contractului nu şi-o execută pe a sa, presupune ca obligaţiile celor două părţi să-şi aibă izvorul în acelaşi contract" (Code civil, Dalloz, 1988-1989, p. 719, nr. 1 de sub art. 1131).

' Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată în doctrină; ne alăturăm opiniei dominante exprimată în literatura de specialitate, care neagă existenta categoriei contractelor sinalagmatice imperfecte (în acest sens a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81).

2 Pentru aplicarea restrictivă a excepţiei de neexecutare numai cu privire la contractele sinalagmatice, în celelalte cazuri aplicându-se dreptul de retenţie (a se vedea, L-J. Constantinesco, op. cit., p. 75 şi A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 491-492).

2.2. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă sau gravă.

Cauza neexecutării nu interesează; ea poate fi culpa debitorului sau forţa majoră care îl împiedică pentru moment să execute obligaţia.Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă vom fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare.De altfel, pentru o neexecutare parţială, refuzul pe care îl constituie invocarea excepţiei de neexecutare poate fi total sau parţial, adică se poate referi la întregul obiect sau

numai la o fracţiune a obiectului obligaţiei; o asemenea soluţie ar fi conformă cu principiul executării contractelor cu bună-credinţă.Neexecutarea obligaţiilor contractuale are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract este legea părţilor, formulă care exprimă principiul forţei obligatorii a contractului

reglementat expres în art. 969 alin. 1 C. Civ.Neîndep Unirea oricărei obligaţii contractuale semnifică încălcarea legii şi dă dreptul celuilalt contractant să invoce excepţia de neexecutare.

2.3. Pentru invocarea excepţiei este necesar ca neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o altă împrejurare (precum forţa majoră sau culpa debitorului) care nu îi este imputabilă lui.

2.4. Părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce.Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei

de neexecutare.„Exceptio non adimpleti contractus" este un mijloc de apărare la îndemâna debitorului-creditor somat de creditorul-debitor să-şi execute obligaţiile înainte ca acesta din urmă

să-şi fi executat obligaţiile sale şi sancţionează abuzul în ordinea executării? C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilă sinteză, în Revista română de drept nr. 11/1982, p. 14-15. Autorul

califică excepţia de neexecutare a contractului ca fiind o sancţiune civilă directă pasivă, alături de dreptul de retenţie şi ile inopozabilitate.


obligaţiilor în contractele sinalagmatice cu executare simultană, impunând astfel respectarea simultaneităţii executării obligaţiilor (art. 1322 C. Civ., art. 1364 C. Civ. etc.).

Lipsa simultaneităţii, care poate proveni din voinţa părţilor, din lege sau din natura obligaţiilor, atrage inaplicabilitatea acestei sancţiuni1.

3. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de neexecutare se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului.

„Exceptio non adimpleti contractus" operează ca o modalitate de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea.

Astfel, excepţia de neexecutare se deosebeşte de rezoluţiunea contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată, faptul se explică prin aceea că excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv iar rezoluţiunea este un mijloc reparator1.

Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în faţa instanţei judecătoreşti, ca mijloc de apărare a pârâtului. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa de judecată ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.

Astfel, de exemplu, cel căruia i se opune excepţia poate cere instanţei să constate că neexecutarea obligaţiei de către cel căruia i se opune este numai parţială şi cu totul minoră şi că deci, nu justifică refuzul celeilalte părţi de a-şi executa obligaţia.

Secţiunea a Vl-a Efectele excepţiei de neexecutare

Doctrina şi practica judiciară au stabilit că executarea obligaţiilor prevăzute în contractele sinalagmatice trebuie să se facă simultan de către ambele părţi (regula executării simultane).

De asemenea, s-a stabilit că refuzul uneia dintre părţile contractante de a-şi executa obligaţiile asumate prin contract rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât cealaltă parte are dreptul, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor sale obligaţii.

Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o invocă. Deci, contractul rămâne temporar, adică provizoriu neexecutat. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului.

Aceasta rămâne operantă până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fară să-şi fi executat propria sa obligaţie, îşi modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă.

Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract.

Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice.

In schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut născut din contractul respectiv.

Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndrituită să refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi.

In ce ne priveşte, apreciem că după invocarea excepţiei de neexecutare, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează, fiind doar suspendate.

„Exceptio non adimpleti contractus" se justifică şi prin faptul că partea creditoare are posibilitatea să ceară desfiinţarea contractului pentru neexecutare, în virtutea dispoziţiilor art. 1020 C. civ.; „a fortiori", ea poate cere numai suspendarea forţei obligatorii a contractului, atâta vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă.

Secţiunea a VH-a>

1 în acest sens, a se vedea, L. Pop, op. cit., p. 77.


Calificarea juridică a excepţiei şi scopurile sale

In literatura de specialitate, excepţia de neexecutare se analizează ca fiind un mijloc juridic cu dublă valenţă: pe de o parte aceasta constituie un mijloc de apărare a părţii care o invocă, iar pe de altă parte ea

reprezintă un mod de sancţionare a contractantului care nu şi-a executat prestaţia asumată.Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecţia acelei

părţi contractante.Ea constituie pentru creditor o situaţie privilegiată deoarece, refuzând să execute obligaţia, până în

momentul în care cealaltă parte îşi execută obligaţia corelativă, creditorul evită astfel concursul celorlalţi creditori chirografari ai contractantului său.

Astfel, dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deşi nu i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să suporte concursul celorlalţi creditori ai cumpărătorului.

„Exceptio non adimpleti contractus" are un caracter cominator foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt contractant.

în măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze îndată la executarea prestaţiei sau a prestaţiilor la care este îndatorat'.

Excepţia neîndeplinirii contractului constituie deci un mijloc indirect pentru a obţine executarea reală a contractelor.

în literatura juridică, excepţia de neexecutare a fost analizată ca fiind şi o sancţiune civilă directă pasivă, deoarece prin invocarea acesteia se sancţionează abuzul în ordinea executării obligaţiilor în contractele sinalagmatice cu executare simultană impunând astfel respectarea simultaneităţii executării obligaţiilor.'

Secţiunea a VlII-a Cazuri particulare de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului

1. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de vânzare-cumpărare.

1.1. Articolul 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui"".

Vânzarea este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avându-şi cauza imediată în cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul proprietăţii.

In acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul creditor, iar vânzătorul debitor al predării lucrului vândut şi al obligaţiilor de garanţie (pentru vicii ascunse şi evicţiune), vânzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a preţului şi de predare a lucrului vândut.

Ca orice contract sinalagmatic, vânzarea permite invocarea excepţiei de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus") contra părţii care cere executarea contractului fără să-şi fi îndeplinit propriile obligaţii.

1.2. Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-1 garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.

Bineînţeles, părţile pot stipula şi alte obligaţii - legiuitorul prevăzând numai obligaţiile principale (art. 1313 C. civ.) - aşa cum ele sunt în drept să modifice chiar şi obligaţiile reglementate de lege.1

între obligaţiile vânzătorului Codul civil nu prevede obligaţia de a transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul proprietăţii (şi a riscurilor) se produce, de regulă, prin însăşi încheierea contractului2.

în caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a lucrului datorată culpei vânzătorului, potrivit regulilor generale cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus") sau poate cere fie rezoluţiunea vânzării cu daune-interese, fie executarea în natură a contractului (punerea sa în posesie, art. 1320 C. civ.), iar dacă executarea în natură nu este posibilă, daune-

1 A se vedea, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediţia a IV-a actualizată de L. Mihai, R. Popescu, Editura Universul Juridic, p. 93.

2' în situaţiile în care proprietatea nu se transmite prin efectul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să efectueze accle acte ori fapte care sunt necesare pentru a opera transferul dreptului de proprietate (de exemplu: individualizarea lucrurilor de gen).


interese (art. 1075 C. civ.), nefiind exclusă nici posibilitatea procurării lucrurilor de gen de la terţi pe seama vânzătorului (art. 1077 C. civ.)1.

în situaţia în care cumpărătorul sancţionează nerespectarea obligaţiei de predare a lucrului prin invocarea excepţiei de neexecutare, contractul de vânzare-cumpărare rămâne temporar, adică provizoriu

neexecutat, efectul excepţiei constând în suspendarea forţei obligatorii a contractului până când vânzătorul îşi modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă, şi anume obligaţia de predare a lucrului.

Potrivit art. 1337 C. civ. „ Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi fost declarate la facerea contractului "2.

Garantarea cumpărătorului de evicţiune totală sau parţială constituie o obligaţie de drept pentru vânzător.

Când evicţiunea ar rezulta dintr-o împrejurare neprevăzută sau dintr-un caz de forţă majoră, răspunderea vânzătorului nu va mai exista3.

Tulburarea cumpărătorului poate fl provocată de un terţ sau dc faptul personal al vânzătorului; de aceea vânzătorul va garanta pe cumpărător atât de faptele personale, cât şi de cele ale terţilor.

Spre deosebire de garanţia datorată pentru propria faptă, în cazul în care tulburarea cumpărătorului se datorează acţiunii unui terţ, doctrina şi jurisprudenţa sunt mai restrictive în privinţa declanşării răspunderii vânzătorului4.

Vânzătorul este obligat la garanţie numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, iar nu doar de fapt.

In literatura de specialitate s-a arătat că pentru a declanşa garanţia, tulburarea de drept trebuie să se materializeze printr-o acţiune în justiţie îndreptată împotriva cumpărătorului5.

Insă, pentru a justifica răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, tulburarea trebuie să fie actuală sau să rezulte dintr-o ameninţare serioasă de deposedare.

In contra tulburărilor de fapt, cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloace legale, de exemplu, prin acţiunile posesorii.

Simpla probabilitate a unei tulburări nu permite deschiderea acţiunii în garanţie contra vânzătorului, chiar în cazul descoperirii de către cumpărător a unui drept în favoarea unui terţ care l-ar expune unei evicţiuni6.

In schimb nimic nu-i interzice cumpărătorului să invoce „exceptio non adimpleti contractus" conform art. 1364 C. civ. ,JDacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se terne că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau ipotecară sau în revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă se va stipula că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea".

Prin invocarea excepţiei de neexecutare în temeiul acestui articol,cumpărătorul va suspenda plata preţului (este vorba despre suspendarea forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare) până când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune.

In practica judiciară s-a statuat că instanţa de judecată trebuie să examineze şi seriozitatea acţiunii îndreptate împotriva cumpărătorului care, prin intermediul excepţiei de neexecutare întemeiate pe art. 1364 ('od civil, obţine suspendarea plăţii preţului7.

De asemenea, în practică, s-a decis că în cazul cumpărării unui bun vândut prin licitaţie publică adjudecătorul este prezumat că a renunţat la beneficiul art. 1364 C. civ., fiind, ca atare, ţinut să achite în întregime preţul adjudecării, chiar dacă este ameninţat de o evicţiune.

Potrivit acestei opinii, el nu poate nici măcar pretinde ca preţul depus să nu se împartă între creditorii urmăritori până la încetarea ameninţării, căci deşi garanţia contra evicţiunii priveşte în principiu şi vânzările silite, art. 1364 priveşte numai pe vânzător.

1 în acest sens, a se vedea Henri et Leon Mazeaud, Lecons de droit civil, voi. III, Paris, 1963, p. 754-755.2Prin evicţiune vom înţelege atât pierderea totală sau parţială a proprietăţii bunului vândut cât şi tulburarea cumpărătorului în

exercitarea dreptului de proprietate.3 A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, voi. II, op. cit., p. 914.4 în doctrină sunt reţinute drept condiţii ale declanşării acestei răspunderi: existenţa unei tulburări de drept; anterioritatea

cauzei evicţiunii în raport cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare; ignorarea acestei cauze de către cumpărător în momentul încheierii contractului.

5 A se vedea, G. Plastara, Curs de drept civil român, voi. VI, Editura Ancora, Bucureşti, 1927, p. 60.6 A se vedea, în acest sens, C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Editura AII, Ediţia 1997, p. 45-46.7Cas. II, Dec. nr. 70/1927, în „Dreptul" nr. 32/1927, p. 257.


într-o altă opinie, s-a decis în practica judiciară că adjudecătorul, obligat să depună preţul chiar când este ameninţat de evicţiune (în speţă, servitute de vedere şi proces de revendicare în curs), are dreptul să ceară suspendarea distribuirii preţului depus1.

Suntem de acord cu cea de-a doua opinie exprimată în practica judiciară, cu menţiunea că în cazul

descoperii de către cumpărător a unor inscripţii ipotecare asupra imobilului cumpărat, el poate acţiona în garanţie contra vânzătorului său doar dacă acţiunea ipotecară îndreptată împotriva lui a primit un început de executare, dar poate suspenda plata preţului în aşteptarea unei eventuale somaţii de a plăti.

Dacă părţile, în mod convenţional, au înlăturat, Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie contra evicţiunii pentru fapta unui terţ, cumpărătorul nu mai poate invoca „exceptio non adimpleti contractus" în temeiul art. 1364 C. civ. pentru a obţine suspendarea plăţii preţului, deoarece părţile au fost de acord ca plata să se facă chiar dacă ar urma o tulburare din partea unei terţe persoane.

A doua formă de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în transmiterea unui lucru afectat de vicii ascunse.

Viciile ascunse au valoarea unei neexecutări dacă, din cauza acestora, bunul a pierit sau nu mai este bun de întrebuinţat conform destinaţiei sale ori valoarea sa de întrebuinţare a scăzut atât de mult încât este de presupus că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul.

Doctrina a subliniat că în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru vicii2, cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului (art. 1355 C. civ.), iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi daune-interese (art. 1356-1357 C. civ.), inclusiv beneficiul nerealizat („ lucrum cesans").

Deşi în literatura de specialitate nu s-a evidenţiat posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare, considerăm că în situaţia în care cumpărătorul constată că lucrul vândut este afectat de vicii ascunse, iar acesta nu a plătit preţul vânzării, el poate invoca „exceptio non adimpleti contractus" pentru a obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare.

în opinia noastră, cumpărătorul, în această situaţie, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, iar acest lucru echivalează cu suspendarea plăţii preţului vânzării până la momentul când vânzătorul înţelege să facă o reducere a preţului proporţională cu valoarea bunului afectat de vicii ascunse sau face o remediere a defecţiunilor (înlăturarea viciilor) când această reparare este posibilă şi nu contravine intereselor cumpărătorului.

1.3. Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut.Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile vânzării.în caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător,

vânzătorul poate alege între mai multe posibilităţi.Astfel, vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei, care este

totdeauna posibilă (dacă debitorul este solvabil) deoarece are ca obiect o sumă de bani.Practica judiciară a statuat că vânzătorului, care a introdus acţiune pentru plata restului de preţ (optând

deci pentru executarea contractului) nu i se poate impune să ceară rezoluţiunea acestuia3.Vânzătorul nu este însă obligat să ceară executarea silită.El poate, renunţând la această posibilitate, fie să invoce excepţia de neexecutare (dacă lucrul vândut

nu a fost predat cumpărătorului), fie - dacă a predat sau este gata să predea lucrul vândut şi nu înţelege să invoce excepţia - să ceară rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, ambele aceste sancţiuni fiind indivizibile.4

Vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare (confundată cu dreptul de retenţie dacă cumpărătorul a devenit proprietar înainte de invocarea ei), refuzând să predea lucrul vândut, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv (art. 1322 C. civ.).

Dacă vânzătorul a acordat un termen pentru plata preţului, se consideră că a renunţat la acest drept şi nu va putea refuza predarea decât dacă cumpărătorul a decăzut din beneficiul termenului (art. 1025 C. civ.), întrucât, între timp, a căzut în faliment sau a devenit insolvabil, cazuri în care vânzătorul va fi obligat

1Cas II, Dec. nr. 128/1928, în Pandectele române, partea I, p. 159-160.2 Aceste condiţii sunt: viciul să fie ascuns (art. 1352 C. civ.), viciul să fi existat în momentul încheierii contractului (chiar

dacă predarea lucrului se face ulterior) şi viciul să fie grav.3 Trib. Jud. Timiş, Dec. civ. nr. 982 din 22 iulie 1977, în Revista română de drept nr. 6/1978, p. 65.4 Pentru detalii, a se vedea Eugeniu Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul

nr. 8/1990, p. 43 şi urm.


Ia predarea lucrului vândut numai dacă cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen (art. 1323 C. civ.).1

2. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de schimb.

Schimbul este acel contract sinalagmatic prin care părţile se obligă, fiecare, să transmită celeilalte dreptul de proprietate asupra unui bun, altul decât bani2.

Contractul de schimb are un caracter sinalagmatic în sensul ca dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambeloi părţi3.

Potrivit art. 1409 Cod civil, în absenţa unor dispoziţii derogatorii, contractului de schimb i se aplică regulile prescrise pentru vânzare, însă în Codul civil sunt prevăzute două dispoziţii speciale (art. 1407 şi art. 1408 C. civ.).

Conform art. 1407 C. civ., în cazul în care unul dintre copermutanţi a dat în schimb celuilalt copermutant un lucru care nu-i aparţinea, acesta din urmă nu poate fi obligat să predea lucrul pe care, la rândul său, 1-a promis, ci numai să întoarcă lucrul primit de el.

Altfel spus, atunci când se iveşte pericolul unei evicţiuni, copermutantul ameninţat, care însă nu şi-a executat obligaţia de predare a lucrului promis, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, refuzând predarea lucrului.

In acest mod obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului de schimb, punându-se la adăpost de eventualele pierderi ce le-ar putea suferi, dar pentru păstrarea echilibrului patrimonial între părţi el este obligat să restituie ceea ce a primit de la cocontractantul său.

în practica judiciară s-a decis că „Un atare contract neputând fi opus adevăratului proprietar al lucrului, în situaţia în care acesta ar revendica lucrul său, copermutantul, chiar de bună-credinţă, va fi obligat să-i restituie acestuia lucrul primit, cu toate că el însuşi ar fi predat lucrul său copermutantului neproprietar, iar acesta din urmă nu i l-a restituit"4.

Rezultă implicit că schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de predare nu este condiţionat de anularea contractului.

în materie de vânzare, legea prevede numai posibilitatea suspendării plăţii preţului (prin invocarea excepţiei „non adimpleti contractus") dacă există pericol de evicţiune, dar numai până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune (art. 1364 C. civ.), ceea ce nu se aplică la schimb5.

In cazul în care unul dintre copermutanţi este evins de un terţ, el nre posibilitatea în temeiul art. 1408 C. civ., de a alege între a cere daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a evicţiunii sau de a cere întoarcerea lucrului pe care 1-a dat celuilalt copermutant.

3. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de locaţiune.

3.1. Contractul de locaţiune este contractul prin care o persoană, numită locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită locatar, folosinţa unui lucru neconsumptibil individual determinat, pe o perioadă limitată de timp (determinată sau nedeterminată), în schimbul unei sume de bani, numită chirie6.

Locaţiunea este un contract sinalagmatic, obligaţia fiecărei părţi contractante avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte.

3.2. După cum reiese din definiţia locaţiunii, locatorul are obligaţia de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat şi anume:

• obligaţia de a preda lucrul (art. 1420 pct. 1 C. civ.);• obligaţia de a efectua reparaţiile lucrului, cu excepţia celor locative (art. 1040 pct. 3, art. 1422, art.

1224-1428 C. civ.).

1A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 127-128.2exactă, deoarece nu cuprinde ceea ce particularizează schimbul, de contractul de vânzare-cumpărare. Dacă la vânzare se plăteşte o sumă de bani cu titlu de preţ, la schimb se predă un alt bun, în locul celui dat, iar cheltuielile schimbului vor fî suportate în părţi egale de ambele părţi.

3 Dimilrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român, Tomul IX, Bucureşti, Editura Socec, 1910, p. 8.

4 Trib. Jud. Timiş, Sect. civ., Dec. nr. 1089 din 8 septembrie 1971, în Revista română de drept nr. 10/1972, p. 174.5Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale. Editura Lumina Lex,

p. 84.6 Pentru această definiţie a se vedea, D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura „Lumina Lex", 1997, pag. 171; Fr.

Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 185.


în caz de neexecutare a obligaţiei de predare a lucrului, care este una de „a face", locatarul poate fie să ceară executarea (predarea) silită a bunului, fie să solicite rezilierea contractului cu daune- interese.

în funcţie de interesele sale, locatarul, însă, are posibilitatea de a invoca „exceptio non adimpleti contractus" şi va obţine în acest mod suspendarea forţei obligatorii a contractului de locaţiune până când

locatorul predă lucrul închiriat.Obligaţia de garanţie îl apără, prin conţinutul ei, pe locatar împotriva tulburărilor provenite din fapta

locatorului, din fapta terţilor sau din viciile lucrului, dacă aceste tulburări au ca rezultat o împiedicare gravă a folosinţei.

Practica judiciară a statuat că locatarul, întocmai ca şi cumpărătorul căruia îi incumbă obligaţia de plată a preţului (art. 1364 C. civ.), are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului în scopul de a suspenda plata chiriei în cazul în care este ameninţat de un pericol de evicţiune1.

Considerăm că suspendarea plăţii chiriei, prin intermediul excepţiei de neexecutare, poate interveni numai atunci când tulburarea este efectivă sau când există o temere serioasă2 în acest sens, deoarece locatorul este obligat să asigure locatarului, pe toată durata executării contractului, folosinţa bunului dat în locaţiune.

3.3. Potrivit Codului civil, contractul de locaţiune dă naştere, în sarcina locatarului, următoarelor obligaţii:

• de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar confonn destinaţiei sale (art. 1429 alin. 1 C. civ.);• de a mobila îndeajuns casa (art. 1730 pct. 1 C. civ. şi art. 1446 C. civ.);• de a plăti chiria (art. 1429 alin. 2 C. civ.);• de a restitui lucrul la expirarea contractului (art. 1431 şi art. 1432 C. civ.);• de a înştiinţa pe locator de orice uzurpare (art. 1433 C. civ.).Confonn art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul

locaţiunii la termenele stipulate.în lipsă de stipulaţie contrară, plata se face (conform regulilor generale, art. 1104 C. civ.) la

domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă) şi în caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezultă din contract.

în caz de neexecutare, locatorul poate cere, conform regulilor generale, executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C. civ.).

în cazul în care chiria urma să fie plătită în anticipaţie şi lucrul IUI s-a predat, locatorul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus") şi în acest mod obţine suspendarea executării contractului.

Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului (lorţa sa obligatorie nu încetează însă), locatorul (care refuză executarea obligaţiilor sale), nu poate fi obligat să plătească daune- interese moratorii3 pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi, adică locatarului.

4. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de antrepriză.

în baza contractului de antrepriză una din părţi, numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preţ.

Antrepriza prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât pe baza acestui contract se execută lucrări de mare valoare şi importanţă (construire de clădiri, lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii etc.) şi, mai frecvent, aşa-numitele prestări servicii (de exemplu, confecţionarea sau repararea obiectelor de uz personal ori de uz casnic etc.).4

Dacă este valabil încheiat, contractul de antrepriză, fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi; plata preţului lucrării este unul din elementele esenţiale ale contractului3.

Spre deosebire de preţul forfetar, care este determinat de părţi de Ia bun început pentru întreaga lucrare, preţul de deviz este numai determinabil, Ia încheierea convenţiei fiind stabilit doar provizoriu (estimativ) pe articole, urmând ca abia în final, pe baza cheltuielilor efective, să se facă însumarea articolelor şi astfel să rezulte preţul datorat de client.'

1 în acest sens, a se vedea, C. Ap. Constanţa, Dec. nr. 103/1921, cu Notă de D. Alexandresco, în P.R. 1992, II, p. 129.2Este vorba de aşa-zisa „temere de evicţiune".

3 Daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor.

4 R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, laşi, 1982, p. 164; I. Zinveliu, Contractele civile instrumentate de satisfacerea intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 297.


Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, clientul este obligat să plătească preţul stabilit o dată cu recepţionarea şi luarea în primire a lucrării.

în principiu1, plata preţului poate fi cerută doar de antreprenor şi aceasta doar în condiţiile în care el şi-a îndeplinit propriile obligaţii, în caz contrar clientul fiind în drept să invoce excepţia de neexecutare a

contractului („exceptio non adimpleti contractus"), obţinând în acest fel suspendarea forţei obligatorii a contractului.

în cazul unor lucrări complexe, dacă în contract s-a prevăzut plata preţului pe măsura executării lucrării, clientul poate invoca „ exceptio non adimpleti contractus" dacă antreprenorul nu-şi execută obligaţiile potrivit clauzelor contractuale.

5. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de depozit remunerat (cu titlu oneros).

Depozitul este un contract prin care o persoană, numită deponent, remite spre păstrare un lucru unei alte persoane, numită depozitar, cu obligaţia pentru acesta de a-l conserva şi restitui în natură la cererea deponentului (art. 1591 C. civ.).

Deşi art. 1593 alin. 1 Cod civil prevede că depozitul este esenţialmente gratuit, în real itate el poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.

Este eronată dispoziţia acestui articol şi contrazisă de art. 1600 alin. 2 C. civ. care se ocupă de ipoteza când depozitul este remunerat. Prin urmare, depozitul este gratuit numai prin natură (iar nu prin esenţa) sa'.

Literatura de specialitate a subliniat că depozitarul care pretinde o remuneraţie (sumă de bani sau alt avantaj patrimonial) pentru scrviciile prestate trebuie să dovedească stipularea şi cuantumul remuneraţiei.

Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii doar în sarcina depozitarului, în timp ce depozitul oneros este un contract sinalagmatic, întrucât părţile îşi asumă (din momentul încheierii contractului) obligaţii reciproce şi interdependente.

Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, dă naştere la obligaţii decât în sarcina depozitarului.

In sensul executării însă se pot naşte anumite obligaţii extracontractuale2 şi în sarcina deponentului (de exemplu: depozitarul a făcut cheltuieli pentru păstrarea sau conservarea lucrului sau a suferit pagube pricinuite de lucrul depozitat).

In aceste cazuri, în conformitate cu dispoziţiile art. 1618 C. civ., deponentul are obligaţia de a dezdăuna pe depozitar pentru cheltuielile necesare şi utile - nu însă şi pentru cele voluptuorii - lacute de acesta în legătură cu bunul depozitat.

In cazul depozitului oneros, când s-a încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are obligaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată.

In cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de plată a remuneraţiei stipulate, depozitarul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus ") şi va obţine în acest mod suspendarea forţei obligatorii a contractului de depozit (art. 1619 C. civ.)3.

Apreciem că doctrina, în mod corect, a evidenţiat că obligaţia de plată a remuneraţiei este o obligaţie contractuală (nu obligaţie extracontractuală) şi, ca atare, inopozabilă proprietarului lucrului dacă acesta nu are calitatea de parte contractantă.

Depozitarul nu ar putea opune un drept de retenţie lui „ verus dominus" care revendică lucrul, pentru acesta contractul fiind un „res inter alios acta", deci un act inopozabil, rămânându-i doar să se întoarcă împotriva deponentului4.

In schimb, pentru cheltuielile de care profită adevăratul proprietar (necesare şi utile) dreptul de retenţie este opozabil.

Executarea obligaţiilor deponentului5 este garantată prin dreptul de retenţie, prevăzut în mod expres de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat.

1 Prin derogare de la dreptul comun, potrivit căruia convenţiile au putere doar între părţile contractante, art. 1488 C. civ. pune la dispoziţia lucrătorilor întrebuinţaţi de antreprenor (care nu au raporturi juridice directe cu clientul) o acţiune directă pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru lcurările efectuate, în măsura în care clientul (beneficiarul lucrării) este dator antreprenorului în momentul intentării acţiunii.

2 Aceste obligaţii extracontractuale se pot naşte din gestiunea intereselor altei persoane sau din îmbogăţirea fără just temei sau delict civil.

3 Potrivit art. 1619 C. civ. „Depozitarulpoate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului".

4A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 422; D. Chirică, op. cit., p. 229-230.5 Este vorba de obligaţiile extracontractuale ale deponentului fie că avem un depozit cu titlu gratuit, fie că avem un depozit

cu titlu oneros.


Fiind vorba de un „debitam cum re iunctum" el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului.

6. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de mandat remunerat.

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană, numită mandant, împuterniceşte pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru ea anumite acte juridice.

Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1534 C. civ.); în concluzie, legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului1.

în acest sens, art. 1547 C. civ. este şi mai elocvent, prevăzând în mod expres obligaţia mandantului de a plăti onorariul promis de el mandatarului.

în cazul în care mandatul este oneros, contractul are caracter sinalagmatic, în sensul că obligaţia de plată a onorariului cuvenit este legată de îndeplinirea obligaţiilor corelative asumate de mandatar.

Obligaţiile mandatarului fiind însă de mijloace, şi nu de rezultat, neajungerea la rezultat, fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă, nu îndreptăţeşte pe mandant să refuze plata onorariului, acest lucru putându-se întâmpla numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligaţiilor de către mandatar.

în concluzie, dacă mandatarul nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile, mandantul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus") şi poate refuza, total sau parţial, plata onorariului, obţinând în acest mod suspendarea plăţii onorariului.

Doctrina a evidenţiat că, dacă neexecutarea obligaţiilor mandatarului este definitivă şi irevocabilă, nu suntem în prezenţa unei suspendări a plăţii onorariului, ci este vorba de o exonerare de plată care implică desfiinţarea, totală sau parţială, a contractului, iar textul art. 1548 C. civ. ar putea fi interpretat în sensul unei desfiinţări de drept a contractului, ca urmare a unui pact comisoriu expres legal.2

Secţiunea a IX-a Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale în noul Cod civil

Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iunie 2009) la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 22 iunie 2009, instituie principiul potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei" (art. 1516 alin. (1) N.C.C.).

în conformitate cu art. 1555 alin. (1) N.C.C. „dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. Astfel, este instituită regula executării simultane a prestaţiilor promise reciproc de părţile contractante, legiuitorul stabilind ordinea executării obligaţiilor. Lipsa simultaneităţii dc executare poate proveni din convenţia părţilor (de exemplu, atunci când acestea au convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce) sau din alte împrejurări cum ar fi din natura obligaţiilor ori dintr-o prevedere expresă a legii. în măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel (art. 1555 alin.(2) N.C.C.).

Noul Cod civil reglementează în art. 1556, cu caracter general, excepţia de neexecutare a contractului, stabilind cu valoare de principiu că atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una din părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. Potrivit art. 1556 alin. (2) executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe. Astfel este consacrată expres şi cu valoare de regulă generală posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului de către partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

1 Caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de mandat.2 A se vedea, pentru această opinie, V. Stoica, op. cit., p. 82.


Considerăm că, pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, în condiţiile impuse de noul Cod civil, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic să fie exigibile.Potrivit art. 1171 N.C.C. contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt

reciproce şi interdependente, în caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. Noul Cod civil prevede în mod expres şi direct principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice. Aşadar, fiecare parte are, în iicelaşi timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi de creditor. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii, deci posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectată. Excepţia de neexecutare este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

Pentru invocarea excepţiei, legiuitorul impune condiţia exigibilităţii obligaţiilor reciproce şi interdependente ale părţilor. Prin ajungerea la scadenţă, obligaţiile devin exigibile, iar din acest moment oricare dintre creditori poate pretinde executarea obligaţiei.

b) Una din părţi nu execută obligaţia asumată sau nu oferă executarea obligaţiei.Pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este necesar ca una din părţi să nu-şi

execute obligaţia (poate exista chiar şi o neexecutare parţială dar suficient de importantă) sau să nu ofere cxecutarea obligaţiei.

Conform art. 1556 alin. (2) N.C.C. executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei- credinţe. Astfel, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare (s.n.) având în vedere importanţa prestaţiei neexecutate, să refuze executarea propriei obligaţii numai dacă o asemenea soluţie ar fi conformă cu principiul executării contractelor cu bună-credinţă.

Cauza neexecutării nu interesează; ea poate fi culpa debitorului sau forţa majoră care îl împiedică pentru moment să execute obligaţia. Atunci când imposibilitatea de executare este absolută şi permanentă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit (art. 1557 alin. (1) N.C.C.). Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei nu este absolută şi permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul.

c) Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care I-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

In cazul în care neexecutarea este imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 N.C.C., acesta nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.

Pentru invocarea excepţiei este necesar ca neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, deoarece şi în această materie îşi găseşte aplicarea principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans" potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria sa acţiune incorectă sau omisiune pentru a obţine protecţia juridică a unui drept.

d) Obligaţiile asumate prin contract să presupună simultaneitate de executare a acestora de către cele două părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1556 N.C.C. lipsa simultaneităţii de executare poate proveni dintr-o prevedere expresă a legii, din voinţa părţilor (când acestea au convenit că una din ele îşi va executa obligaţia imediat iar cealaltă va beneficia de un termen de executare) sau din uzanţe (în situaţii când anumite uzanţe sau obiceiuri impun unui contractant îndatorirea de a-şi executa primul obligaţiile).


CAPITOLUL IV REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Secţiunea I Noţiunea de rezoluţiune şi reziliere

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt interdependente.

Rezoluţiunea şi rezilierea sunt moduri de desfiinţare ale actului juridic ce sancţionează refuzul culpabil al executării obligaţiilor din contractele sinalagmatice'.

Rezoluţiunea este o sancţiune care constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea uneia din părţi, pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiei sale.

Rezilierea, spre deosebire de rezoluţiune, este o sancţiune ce se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă şi face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor.

Cele două concepte sunt strâns legate de ideea de neexecutare a contractului şi implicit de răspunderea contractuală.

Codul Civil nu conţine o definiţie a noţiunii de neexecutare a obligaţiilor contractuale.Determinarea conţinutului contractului reprezintă operaţiunea logică necesară pentru a stabili

existenţa oricărui tip de neexecutarc a obligaţiilor contractuale.Este firesc să se identifice mai întâi obligaţiile contractuale pentru a se putea apoi verifica, pe această

bază, executarea acestor obligaţii. Odată clarificate obligaţiile contractuale, se poate aprecia măsura executării acestora.

Recent, în literatura de specialitate, s-a arătat că neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi prestaţia efectivă executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare1.

Aşadar, prin conţinutul ei, această noţiune face parte dintre elementele obiective sau materiale ale răspunderii civile contractuale.

Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract este legea părţilor, formulă care exprimă principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat expres în art. 969 Cod Civil.

Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale semnifică deci şi încălcarea legii, dacă nu există împrejurări care să înlăture caracterul ilicit al faptei2.

Codul civil distinge însă între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită a obligaţiilor contractuale.

Excepţia de neexecutare a contractului, rezilierea şi rezoluţiunea intervin în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de părţi, iar problema riscurilor contractuale se pune în cazul neexecutării fortuite a obligaţiilor contractuale.

Secţiunea a Ii-a Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii

In literatura de specialitate, în legătură cu fundamentul rezoluţiunii contractelor sinalagmatice s-au formulat mai multe teorii3.

Conform art. 1020 C. Civ. „Condiţia rezolutorie este subînţe- leasă totdeauna în contractele sinalagmatice în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său".

1 A se vedea cu privire la rezoluţiune şi reziliere, T.R. Popescu, Contractul în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 138-141; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Kditura Ştiinţifică Bucureşti, 1969, p. 429-439; C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 99-102.

2 împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt tratate în materia răspunderii civile delictuale (a se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 151-170). Mutatis mutandis, aceste împrejurări pot înlătura caracterul ilicit al faptei şi în materia neexecutării contractului.

3D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Voi. VI, laşi, 1890, p. 82 şi urm.; C. Hamangiu, N. Georgescu, Codul civil adnotat, Voi. IV, Bucureşti, 1931, p. 657 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit, p. 138 şi urm.

în literatura clasică, pornind de la formularea acestui text, s-a apreciat că fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii s-au aflat într-o condiţie rezolutorie convenită tacit care ar fi tocmai neexecutarea obligaţiei unei părţi.

Astfel, se presupunea că părţile au fost de acord, la încheierea contractului, că în cazul în care una din

ele nu-şi va executa obligaţiile, contractul va fi rezolvat.în acest sens, s-a invocat tradiţia istorică începută în dreptul roman clasic, unde rezoluţiunea pentru

neexecutare era necunoscută, ceea ce a dat naştere la numeroase şi grave incoveniente.Ulterior, practica romană a admis stipularea unei clauze în contractul de vânzare-cumpărare, numită

„lex comisoria", care-i conferea vânzătorului dreptul să desfiinţeze contractul.Această clauză, în Evul Mediu, dacă nu era stipulată expres, s-a considerat a fi subînţeleasă în toate

contractele.Prin urmare, rezoluţiunea ar rezulta dintr-o condiţie rezolutorie tacită existentă în orice contract1.O astfel de încercare de a explica temeiul juridic al rezoluţiunii şi rezilierii este criticabilă2.Realizarea evenimentului cu valoare de condiţie rezolutorie are ca efect desfiinţarea de plin drept a

contractului.Deci, nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti; or, conform art. 1021 C. civ.,

rezoluţiunea are caracter judiciar.Intr-o altă opinie, s-a afirmat că rezoluţiunea şi rezilierea sunt sancţiuni civile cu caracter reparator,

garanţia respectării contractului de natură a contribuit la executarea întocmai şi cu bună- credinţă a obligaţiilor contractuale3.

Creditorul, în caz de neexecutare a contractului, are dreptul de a cere obligarea debitorului la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat. Şi această explicaţie este criticabilă. Rezoluţiunea poate fi pronunţată şi în absenţa oricărui prejudiciu.

Există situaţii când rezoluţiunea poate fi cerută de o parte contractuală chiar şi în ipoteza în care nu a executat propriile prestaţii.

Este vorba de cazul în care una din părţi beneficiază de un termen suspensiv de executare, iar cealaltă parte este îndatorată să execute obligaţiile sale de îndată.

Dacă partea care s-a îndatorat să execute prestaţiile sale imediat după încheierea contractului, nu procedează în consecinţă, cealaltă parte, ale cărei prestaţii sunt afectate de un termen suspensiv de executare, are posibilitatea să ceară pronunţarea rezoluţiunii contractului.

Cea mai răspândită concepţie este aceea care aşează la baza rezoluţiunii şi rezilierii ideea de scop, şi anume asocierea ideii bivalente de cauză cu principiul forţei obligatorii a contractului şi ideea de vinovăţie4. Este teoria sau concepţia determinantă.

Interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice este explicată pe ideea de cauză sau scop, care are un înţeles bivalent, în sensul de scop pe terenul formării sau încheierii contractului şi de scop pe terenul executării contractului.

Recent, în doctrină, s-a exprimat opinia că din asocierea formulată nu este necesar să facă parte şi principiul forţei obligatorii a contractului5.

Autorul arată că pentru fundamentarea rezoluţiunii şi rezilierii trebuie ca analiza să se circumscrie numai la acele idei şi reguli care sunt ■pccifice exclusiv contractelor sinalagmatice. De aceea, asocierea trebuie restrânsă la ideea de cauză, în înţelesul său bivalent, şi la ideea de culpă, singura în măsură să justifice acordarea de daune-interese.

în ce ne priveşte, apreciem că această critică este justificată deoarece rezoluţiunea şi rezilierea îşi au temeiul juridic în toate leoriile enunţate, pentru că nici una nu exclude pe cealaltă.

Considerăm că temeiul juridic al rezoluţiunii şi rezilierii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic.

Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii, lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea (rezolvirea) întregului contract se impune.

în acest mod se restabileşte certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranţă era pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia din părţi de a-şi executa obligaţia; în acelaşi timp, partea care îşi

1 Pentru analiza originilor acestor interpretări, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Drept civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1975, p. 534-535.

2A se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura l umina Lex, Bucureşti, 1998, p. 81.3 A se vedea, C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil. O posibilă sinteză, în RRD nr. 11/1982, p. 18; D. Gherasim, Buna-

credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 82.4 Pentru detalii, a se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AU, Bucureşti, 1997, p. 19-27.5A se vedea, L. Pop., op. cit., p. 82.


executase obligaţia va putea să obţină restituirea prestaţiei făcute, rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei juridic1.

Nimic nu-1 împiedică pe creditor să ceară executarea în natură sau prin echivalent a obligaţiilor, atunci când este posibil şi interesele lui o impun.

Secţiunea a lll-a Domeniul de aplicare al rezoluţiunii şi rezilierii

Rezoluţiunea şi rezilierea se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice.Aceasta, deoarece interdependenţa obligaţiilor contractuale explicată pe ideea bivalentă de cauză este

specifică doar acestor contracte.De altfel, rezoluţiunea şi rezilierea - împreună cu excepţia de neexecutare a contractului şi cu teoria

riscurilor contractuale - sunt considerate în mod tradiţional, ca efecte specifice ale contracteI sinalagmatice2 sau, mai exact, efectele specifice ale neexecutu contractelor sinalagmatice3.

Iată de ce rezoluţiunea şi rezilierea nu se aplică aşa murm-lm contracte sinalagmatice imperfecte. Se admite, totuşi, că acestui contracte li se aplică excepţia de neexecutare a contractului caic III îmbrăca forma dreptului de retenţie.

Din capul locului, precizăm că rezoluţiunea şi rezilierea s« aplică tuturor contractelor sinalagmatice şi comutative. în schimb, ele nu se aplică unora dintre contractele sinalagmatice aleatorii.

Acest domeniu de aplicaţie este restrâns fie prin dispoziţii legali exprese, fie ca efect al unor principii de drept care guvernează anumite contracte sinalagmatice şi sunt incompatibile cu rezoluţiunea şi rezilierea.

Asemenea contracte sunt: contractul de rentă viageră;- contractul de joc sau prinsoare;- contractul de asigurare;- contractul de împărţeală.De cele mai multe ori renta viageră este constituită printr-un contract cu titlu oneros, cu caracter

aleatoriu.Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor atestă, dc asemenea, caracterul sinalagmatic al

contractului de rentă viageră în această ipoteză4.Totuşi, potrivit art. 1647 Cod Civil, neplata ratelor de către debirentier la termenele stabilite nu poate

fî invocată de către II ilucntier ca motiv de rezoluţiune. Aşadar, textul înlătură dreptul de H|i|iune specific contractelor sinalagmatice, lăsând credirentierului, în i|iiikv,a neexecutării culpabile a obligaţiei debirentierului, numai |nr.ibilitatea de a cere executarea silită pentru suma de bani i' luvalentă prestaţiilor neexecutate.

Raţiunea acestui text constă în aprecierea legiuitorului conform i .tu ia ar fi imposibil ca părţile să mai poată fi repuse în situaţia iinlcrioară, mai ales dacă totalul prestaţiilor periodice efectuate de Urc debirentier a egalat sau chiar a depăşit valoarea capitalului sau i hunului primit iniţial de la credirentier5.

Când însă nu a trecut o perioadă de timp prea mare de la i (instituirea rentei, totuşi, credirentierul are posibilitatea de a invoca nvoluţiunea judiciară, dar numai atunci când debirentierul refuză să • onstituie garanţiile promise pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 < . civ.)6.

Prin ipoteză, în acest caz nu ar putea să fie un interval de timp prea mare între momentul înfiinţării rentei şi acela al refuzului debirentierului de a acorda garanţiile promise.

1 Pentru acest punct de vedere, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, ieoria generală a obligaţiilor, Editura AII, 1995, p. 82.

2 A se vedea, de exemplu, C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 96.

3 Pentru o asemenea formulare care situează, în mod firesc, aceste efecte nu pe terenul naşterii, ci pe terenul executării obligaţiilor, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 485.

4 Renta viageră poate fi constituită şi printr-un contract unilateral (în acest sens, a se vedea, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român. Tomul X, Atelierele Grafice SOCEC & Co. Bucureşti, 1911, pag. II1), care de regulă, este cu titlu gratuit, în acest caz nu mai este însă vorba de un contract aleatoriu, pentru că numai contractele cu titlu oneros se împart în contracte comutative şi contracte aleatorii.

5Renta viageră, cu titlu oneros, este unul din contractele atipice în cazul cărora obligaţia unei părţi este cu executare dintr-o dată, iar obligaţia celeilalte părţi este cu executate succesivă.

6 A se vedea, Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 1396/1972, în CD/1972, p. 117-119.


în doctrină', s-a considerat că rezoluţiunea este admisibilă nu numai când debirentierul nu asigură garanţiile promise, ci şi când micşorează aceste garanţii (art. 1025 C. civ.) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres7.

Totodată s-a precizat că în art. 1647 C. civ., există o interdicţie mimai pentru credirentier, dar nu şi

pentru debirentier, acesta din urmă având deschisă calea rezoluţiunii în cazul în care credirentierul nu plăteşte capitalul sau nu predă bunul la termen2.

în contractul de asigurare şi în contractul de joc sau prinsoare se consideră că rezoluţiunea sau rezilierea sunt inaplicabile, deşi acesl lucru nu este prevăzut expres de lege.

La prima vedere, contractul de joc sau prinsoare nu ar avea caracter sinalagmatic, pentru că numai partea care pierde are de executat o obligaţie.

în realitate, în momentul încheierii contractului, se nasc obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina părţilor.

Potrivit art. 1636 C. Civ., „legea nu dă nici o acţiune spre plata unui debit din joc sau din prinsoare". Singura cale pentru executarea obligaţiei este plata (executarea în natură) benevolă făcută de debitor.

Obligaţia născută din contractul de joc sau prinsoare se aseamănă cu o obligaţie civilă imperfectă sau naturală, fară a se identifica însă cu aceasta pentru că nu se poate transforma, prin novaţie într-o obligaţie civilă perfectă'.

Aşadar, creditorul neavând nici o acţiune pentru realizarea creanţei sale, nu poate recurge nici la o acţiune în rezoluţiune.

Cum s-a observat în mod pertinent, jocul şi prinsoarea sunt „convenţii sinalagmatice, încât priveşte stipularea lor, şi unilaterale, încât priveşte executarea lor"3.

Şi contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, totuşi, de regulă, în această materie, rezoluţiunea şi rezilierea nu sunt aplicabile datorită specificului raporturilor de asigurare'.

Fără a fi prevăzută o interdicţie expresă, această concluzie se desprinde totuşi din interpretarea dispoziţiilor legale care reglementează contractul de asigurare.

Datorită efectului declarativ al contractului de împărţeală, care presupune că toate drepturile succesorale se transmit direct de la „de cujus" în patrimoniul succesorilor, rezoluţiunea nu se aplică acestui contract, chiar dacă unul din copărtaşi nu-şi execută obligaţiile, de exemplu, datoria având ca obiect plata sultei.

Deşi nu există nici o dispoziţie legală în acest sens, doctrina şi jurisprudenţa au instituit interdicţia rezoluţiunii în această materie în considerarea efectului declarativ al împărţelii4.

In doctrina juridică s-a încercat să se invoce argumente în favoarea extinderii domeniului de aplicaţie al rezoluţiunii şi rezilierii la toate contractele cu titlu oneros şi chiar la alte contracte5.

Majoritatea autorilor consideră că aceste încercări sunt neîntemeiate.Rezoluţiunea şi rezilierea nu sunt modalităţi de stingere a obligaţiilor, în sensul strict al acestei

noţiuni.Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de o parte generează răspunderea contractuală, altfel

spus, permite executarea silită prin echivalent.Datorită reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice,

neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi permite celeilalte părţi, între altele, să ceară desfiinţarea contractului, cu daune-interese. Nu este vorba deci, pur şi simplu de o stingere a obligaţiilor, ci de o sancţiune civilă specifică.

Aceste particularităţi ale contractelor sinalagmatice, care justifică rezoluţiunea şi rezilierea, nu pot fi înţelese decât în lumina ideii bivalente de cauză.

7 A se vedea. Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 1950/1871 în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă, a TS şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975 de 1. Mihuţă, p. 117-118.

2 în acest sens, a se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 44.

3 D. Alexandresco, op. cit. p. 77.4 în acest sens, a se vedea, M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 286;

C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 254-255; St. Cărpenaru, Dreptul la moştenire, în Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, de Fr. Deak, St. Cărpenaru.

5 Pentru sinteza acestor argumente a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 45-47.


Numai dacă se ţine seama de prelungirea cauzei de pe terenul formării pe cel al executării contractului, se poate explica legătura indisolubilă care există între obligaţiile generate de un contract bilateral.

Secţiunea a IV-a Condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii

în literatura de specialitate nu există o viziune unitară asupra condiţiilor necesare pentru pronunţarea rezoluţiunii sau rezilierii.

Astfel, într-o primă opinie, condiţiile rezoluţiunii ar fi următoarele:• acţiunea în rezoluţiune aparţine contractantului care şi-a executat sau este gata să-şi execute

obligaţia, dar nu poate obţine de bună voie executarea obligaţiei celeilalte părţi;• punerea în întârziere a părţii care nu şi-a executat obligaţia;• pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa judecătorească.1

Potrivit unei altei opinii, neexecutarea obligaţiei, culpa părţiicăreia îi revine această obligaţie, cererea formulată de cealaltă parte, pronunţarea de către justiţie şi punerea în întârziere ar fi condiţiile necesare pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune2.

Dintre elementele reţinute în aceste două opinii, unele nu ni se par a fi condiţii ale rezoluţiunii şi rezilierii. De exemplu, cererea de rezoluţiune sau reziliere este un mijloc procesual cuprins în acţiunea în rezoluţiune, condiţiile necesare pentru aplicarea acestor sancţiuni fiind distincte de mijloacele procesuale care alcătuiesc acţiunea3.

Pe de altă parte, caracterul judiciar al rezoluţiunii şi al rezilierii evidenţiază doar că aplicarea sancţiunilor în discuţie este de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.

Apreciem că adevăratele condiţii ale rezoluţiunii şi rezilierii sunt:a) una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale;b) culpa părţii căreia îi revine această obligaţie;c) punerea în întârziere.Este uşor de observat că aceste condiţii se întâlnesc şi în cazul executării silite prin echivalent a

obligaţiilor contractuale.Codul Civil nu distinge între neexecutarea totală sau parţială. In cazul neexecutării totale a

obligaţiilor, situaţia este simplă.Dacă neexecutarea este totală, se va putea recurge la rezoluţiune, indiferent de mărimea procesului de

neexecutare.în doctrină s-a recunoscut dreptul creditorului de a se folosi de rezoluţiune şi în cazul neexecutării

parţiale a obligaţiei, ipoteză în care s-a relevat că „partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului^.

Având în vedere caracterul facultativ al rezoluţiunii pentru instanţă, în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei judecătorul este liber să aprecieze în ce măsură această neexecutare poate sau nu justifica desfiinţarea contractului.

Atât în literatura de specialitate cât şi în practica instanţelor, nu s-a conturat un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă, pentru exercitarea acţiunii în rezoluţiune (sau reziliere), este sau nu necesar ca neexecutarea obligaţiei să se datoreze culpei părţilor contractante. Au existat opinii care au susţinut, tară rezerve, că este absolut necesară culpa debitorului4.

Dacă neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile debitorului, ar urma să se pună problema riscurilor contractuale şi nu a rezoluţiunii.

în acelaşi sens, Tribunalul Suprem a precizat că „rezoluţiunea contractului se întemeiază pe culpa celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia şi nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte această culpă a debitorului.

Alţi autori au susţinut, dimpotrivă, că nu poate fi tăgăduit dreptul creditorului de a recurge la rezoluţiune chiar şi în cazul în care neexecutarea nu se datorează culpei celeilalte părţi5.

1 A se vedea, P.I. Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 53.

2 în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu, Contractul, în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 138-139.

3 Pentru noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile, în corelaţie cu dreptul subiectiv şi dreptul la acţiune, a se vedea, V.M. Ciobanu. Drept procesual civil, Voi. L, Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 55-64.

4A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, op. cit., p. 139.5 A se vedea, C. Hamangiu, M. Georgean, Codul Civil Adnotat, Voi. VI, Bucureşti, 1931, p. 657.


în materie de executare a contractelor, prin culpă se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiei.

Cu toate acestea, contractul nu este desfiinţat de drept, prin simpla manifestare de voinţă a creditorului, care trebuie să se adreseze instanţei cu acţiune în rezoluţiune.

Instanţa, sesizată cu o asemenea acţiune, are îndatorirea să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi gravă şi dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile debitorului1.

în doctrina de drept civil se apreciază că pentru pronunţarea rezoluţiunii şi a rezilierii este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului2.

Aceasta deoarece, în contractele civile, debitorul nu este de drept pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazurile prevăzute de art. 1079 C. Civ.

în dreptul comercial, potrivit art. 43 Cod comercial „datoriile comerciale lichidate şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile", ceea ce înseamnă că debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen3.

în literatura de specialitate s-a arătat că această regulă se întemeiază pe faptul că circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea creditorului.4

Dispoziţia prevăzută de art. 43 Cod Comercial se aplică numai dacă este vorba de o obligaţie comercială şi care constă într-o sumă de bani (fructificarea de drept a dobânzilor).

Menţionăm că, potrivit art. 44 Cod Comercial, în contractele comerciale, judecătorul nu poate acorda debitorului un termen de graţie pentru executarea prestaţiilor.

Secţiunea a V-a Acţiunea în rezoluţiune şi reziliere

Potrivit art. 1021 C. civ., rezoluţiunea şi rezilierea „ trebuie să se ceară înaintea justiţiei"".Aşadar, neexecutarea obligaţiilor asumate de o parte printr-un contract sinalagmatic, nu determină

desfiinţarea de drept a contractului, ceea ce constituie unul din elementele care diferenţiază rezoluţiunea şi rezilierea de condiţia rezolutorie propriu zisă.

Desfiinţarea contractului se produce numai ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care este admisă acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.

Totodată, menţiunea inclusă în dispoziţiile art. 1021 Cod civil diferenţiază rezoluţiunea şi rezilierea judiciară de rezoluţiunea şi rezilierea convenţională, acestea din urmă operând numai în temeiul unui pact comisoriu expres.

Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii este, totodată, şi fundamentul dreptului creditorului de a opta între executarea silită (directă sau indirectă, după caz) şi desfiinţarea contractului.

Considerăm că asocierea ideii bivalente de cauză cu principiul forţei obligatorii a contractului şi cu ideea de vinovăţie nu conduce, în mod obligatoriu, la desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, ci creează doar posibilitatea aplicării acestor sancţiuni civile. Creditorul va alege însă, în final, între această posibilitate şi aceea a executării silite, în funcţie de interesul pe care îl are în momentul opţiunii.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate5 acest drept de opţiune este expresia echilibrului necesar dintre principiul forţei obligatorii a contractului, principiul executării în natură şi cu bună credinţă a obligaţiilor asumate şi principiul echităţii.

Partea care cere rezoluţiunea sau rezilierea are posibilitatea ca, după ce a survenit faptul neexecutării obligaţiei asumate, să renunţe la dreptul de a cere rezoluţiunea şi să solicite executarea contractului6.

Instanţa de judecată are posibilitatea să cenzureze dreptul de opţiune al creditorului numai în ipoteza în care s-a cerut rezoluţiuncn sau rezilierea.

într-adevăr, dacă creditorul a cerut executarea silită, instanţa dc judecată n-ar putea aprecia că mai potrivită este rezoluţiunea sau rezilierea.

1 A se vedea, Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 366/1971 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a TS şi altor instante judecătoreşti, 1952-959, p. 117.

2 Pentru analiza acestei condiţii, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 101-102.3Curtea Supremă dc Justiţie - Secţia Comercială, Dec. nr. 46/1995 în RDC nr. 11/1996.4 A se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lăstun, Dreptul Comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p.

309.5A se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 107.6 A se vedea, Trib. Jud. Maramureş, Dec. civ. nr. 1288/1988, în RRD nr. 5/1989, p. 72.


în schimb, instanţa poate considera că neexecutarea obligaţiilor pârâtului nu este atât de gravă încât să justifice aplicarea sancţiunii rezoluţiunii sau rezilierii. Dar, pe baza unei asemenea aprecieri, instanţa de judecată nu are dreptul să înlocuiască, din oficiu, obiectul cererii reclamantului şi să dispună executarea silită, în forma ei generală.

în funcţie de circumstanţe, instanţa de judecată poate acorda un termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţiei.

Altfel spus, se acordă debitorului o perioadă de timp în care să-şi îndeplinească îndatorirea. în caz contrar, după expirarea termenului de graţie, va opera sancţiunea rezoluţiunii sau rezilierii.

Posibilitatea de a acorda termen de graţie este menţionată expres în finalul art. 1021 Cod civil. Potrivit acestui text legal, instanţa de judecată „după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate".

Dispoziţia finală din art. 1021 Cod civil este o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 1101 alin. 2 Cod civil1.

Acest ultim text a fost interpretat nu numai ca o posibilitate oferită judecătorului de a eşalona plata, ci şi ca un beneficiu acordat debitorului pentru executarea obligaţiei după scadenţă.

întrucât rezoluţiunea şi rezilierea sunt forme particulare de răspundere contractuală (de executare silită prin echivalent), dispoziţia finală din art. 1021 C. civ., derogă parţial de la dispoziţiile art. 1101 alin. 2 C. civ., în sensul că nu se pot acorda mai multe termene de graţie, ci doar unul singur.

Conform art. 1021, teza a doua, C. civ. ,JPartea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese".

Aşadar, rezoluţiunea şi rezilierea pot fi însoţite, când este cazul, de obligarea pârâtului la plata daunelor-interese.

Cenzurarea dreptului de opţiune al creditorului de către instanţa de judecată se referă şi la dreptul de a cere daune-interese, în sensul că instanţa poate aprecia dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile necesare pentru acordarea daunelor-interese.

Dreptul instanţei de a cenzura acordarea daunelor-interese se referă deci numai la aprecierea împrejurărilor de fapt care atestă sau infirmă îndeplinirea condiţiilor necesare pentru acordarea acestor daune, precum şi, în caz afirmativ, la aprecierea întinderii lor2.

Acest drept de apreciere este expresia puterii suverane a instanţei de judecată de a stabili faptele, ca premisă esenţială a actului de justiţie.

Secţiunea a Vl-a Pactele comisorii exprese

Dispoziţiile art. 1020-1021 din Codul civil român (inspirate din dispoziţiile articolului 1184 din Codul civil francez) reglementează

pactul comisoriu subînţeles sau, altfel spus, rezoluţiunea sau rezilierea judiciară.In acest caz, pentru ca sancţiunea rezoluţiunii sau a rezilierii să opereze, este necesară o hotărâre

judecătorească pronunţată ca urmare a unei acţiuni formulată de partea interesată3.Rezoluţiunea şi rezilierea judiciară prezintă mai multe dezavantaje pentru partea care cere aplicarea

acestei sancţiuni:• necesitatea de a formula o acţiune în justiţie;• posibilitatea judecătorului de a aprecia şi de a dispune că este mai potrivită executarea în natură

decât desfiinţarea contractului sau de a acorda un termen de graţie;• împiedicarea aplicării acestei sancţiuni prin executarea obligaţiilor debitorului în cursul

procesului '.

1 în acest text legal este prevăzută o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii: „Cu toate acestea, judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc".

2 Pentru evaluarea daunelor-interese, a se vedea, M.F. Popa, Condiţiile necesare pentru acordarea daunelor-interese, în Răspunderea civilă, de I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 336-345; S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi dreptul comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 15; M.M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român HI. Teoria generală a obligaţiilor. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 193-198; I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 253-256.

3 A se vedea, I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de practică judiciară privind rezoluţiunea contractului, în Revista română de drept nr. 6/1983. p. 40.


Sintetizând, rezoluţiunea sau rezilierea judiciară nu oferă părţii interesate certitudinea aplicării acestei sancţiuni.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, s-a pus problema conceperii unui instrument juridic de natură să diminueze sau chiar să înlăture, în măsura posibilului, rolul instanţei de judecată în aplicarea sancţiunii

rezoluţiunii sau a rezilierii.Pactele comisorii exprese au tocmai această funcţie.Trebuie însă făcută distincţia între aşa numitul pact comisoriu expres legal şi pactul comisoriu expres

propriu-zis, încheiat de părţi. Un exemplu de aşa numit pact comisoriu expres legal este cel prevăzut în art. 1370 C. civ.

Conform acestui text legal, dacă vânzarea are ca obiect producte sau alte lucruri mobile, rezoluţiunea contractului va opera de drept, fară punere în întârziere, în folosul vânzătorului, după expirarea termenului prevăzut pentru ridicarea lor.

Aşadar, nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut permite vânzătorului să invoce dispoziţiile art. 1370 Cod civil care au o funcţie asemănătoare aceleia a pactului comisoriu expres de ultim grad, încheiat de părţi1.

Rolul instanţei de judecată nu poate fi însă exclus în totalitate pentru că, deşi părţile au încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a acestuia depinde de modul său de redactare.

Posibilitatea de a recurge la justiţie, chiar în prezenţa unui pact comisoriu expres, a fost recunoscută în practica judiciară încă de la sfârşitul secolului trecut, cu precizarea că, într-un asemenea caz, rolul instanţelor judecătoreşti se reduce la recunoaşterea faptului că a intervenit desfiinţarea contractului în baza voinţei părţilor'.

Pactele comisorii exprese pot fi stipulate în orice contracte, chiar dacă nu sunt sinalagmatice.Doctrina, pe baza jurisprudenţei, a conturat o anumită tipologie a pactelor comisorii exprese, în

funcţie de intensitatea efectelor care le produc2.Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin care părţile stipulează că în caz de

neexecutare a obligaţiilor de către una din părţi contractul va fi rezolvit. O asemenea clauză reproduce întocmai prevederile art. 1020 C. civ.

De aceea, în contractele sinalagmatice, este inutilă, deoarece rezoluţiunea este şi rămâne judiciară 3. în schimb, clauza poate avea valoare şi eficienţă în contractele în care rezoluţiunea nu este prevăzută de lege4

sau este prevăzută restrictiv.în cazul pactului comisoriu de gradul al II-lea părţile convin că, atunci când una din ele nu-şi execută

obligaţia, contractul se consideră desfiinţat de drept de către cealaltă parte.S-a considerat că „O asemenea clauză este interpretată în sensul că rezoluţiunea va opera pe baza

declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite "'. Debitorul însă se va putea libera de datorie prin executare până în momentul punerii sale în întârziere5.

Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen, totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune; aşa fiind, instanţa, deşi nu poate acorda un termen de graţie, poate totuşi să constate că rezoluţiunea nu a avut loc.

Pactul comisoriu expres de gradul al III-lea cuprinde clauza cil în caz de neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept.

In acest caz rezoluţiunea sau rezilierea operează de drepl. Instanţa de judecată nu este competentă să acorde termen de graţie debitorului, în contractele civile şi nici să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii sau rezilierii.

Cu toate acestea, în contractele civile, pentru ca rezoluţiunea sau rezilierea să poată opera de plin drept, este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere.

Nu este necesară punerea în întârziere în contractele comerciale şi în contractele civile în care legea prevede că debitorul este de drept în întârziere6.

1 în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, Contractele civile, în Contractele civile şi comerciale, de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 72- 73.

2 A se vedea, R. Petrescu, Din practica Tribunalului Suprem în legătură cu condiţia rezolutorie şi pactul comisoriu expres, în Revista română de drept nr. 8/1974, p. 34-37.

3A se vedea, Trib. Suprem, col. Civ., Dec. nr. 2299/1955 în CD/1955, p. 56.4A se vedea, Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1396/1972 în CD/1972, p. 117.5 A se vedea, Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, Dec. civ. nr. 245/1970, în RRD nr. 2/1971.6 în acest sens, a se vedea, Liviu Pop, op. cit., p. 88-89.


Pactid comisoriu de gradul al IV-lea este cel mai energic pact comisoriu expres şi cuprinde clauza, potrivit căreia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

Instanţa de judecată sesizată de una din părţi nu are altă posibilitate decât să constate că rezoluţiunea

contractului a avut loc de plin drept.Totuşi, creditorul poate opta între rezoluţiunea de plin drept a contractului şi obligarea debitorului la

executare deoarece rezoluţiunea sau rezilierea sunt stipulate exclusiv în favoarea creditorului.Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar

dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.In literatura de specialitate s-a susţinut că înscrierea unor pacte comisorii exprese, cu excepţia

primului exemplu de mai sus care repetă prevederile art. 1020 C. civ., nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti.

Dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune le permit1.

In mod normal, pactele comisorii au caracter bilateral. Altfel spus, ele pot fi utilizate de oricare dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile.

Nimic nu împiedică însă stipularea unui pact comisoriu expres pc baza căruia, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor, numai una dintre părţi să poată determina desfiinţarea contractului printr-o declaraţie de rezoluţiune sau reziliere, în timp ce cealaltă parte Ircbuie să solicite rezoluţiunea sau rezilierea printr-o acţiune în justiţie. In această situaţie, pactul comisoriu are caracter unilateral.

Secţiunea a VH-a Declaraţia unilaterală de rezoluţiune - condiţie esenţială pentru desfiinţarea contractului în cazul stipulării pactului comisoriu expres

în literatura de specialitate recentă1 s-au purtat discuţii în legătură cu mecanismul juridic al desfiinţării contractului în cazul în care părţile au introdus în contractul sinalagmatic o clauză de natură să înlăture caracterul judiciar al rezoluţiunii în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile pentru desfiinţarea contractului pe temeiul acestei clauze.

Controversa a purtat asupra faptului dacă voinţa creditorului de a desfiinţa contractul, exprimată într-un act juridic unilateral, respectiv în declaraţia unilaterală de rezoluţiune, este întotdeauna necesară sau dacă desfiinţarea contractului operează, cel puţin în unele cazuri, numai pe temeiul neexecutării culpabile a obligaţiei de către debitor2.

Tradiţional, în doctrină3 şi în practica judiciară s-a plecat de la ideea că pactele comisorii exprese, în funcţie de gradul lor, determin:! desfiinţarea de drept, de plin drept sau în mod automat a contractului prin simpla neexecutare culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi, fară să fie nevoie de manifestarea de voinţă a părţii în favoarea căreia s-a stipulat această clauză.

Şi în această concepţie, unii dintre autori au subliniat că pactul comisoriu nu poate fi utilizat de către debitor, numai creditorul fiind acela care are dreptul să aprecieze dacă este în avantajul său să invoce pactul comisoriu respectiv, indiferent de forţa juridică a acestuia.

In doctrina franceză4 s-a evidenţiat că, deşi desfiinţarea contractului este de plin drept, ea nu se produce totuşi în mod automat, fiind necesară manifestarea de voinţă a celeilalte părţi.

Apreciem că, pactele comisorii exprese, în măsura în care sunt eficiente, înlătură caracterul judiciar al desfiinţării contractului, dar această desfiinţare nu operează numai pe temeiul neexecutării culpabile a obligaţiilor sale de către o parte, ci pe temeiul manifestării de voinţă a celeilalte părţi.

In realitate, neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor sale născute din contractul sinalagmatic în care s-a stipulat un pact comisoriu expres, dă naştere unui drept potestativ de opţiune cu privire la rezoluţiune în favoarea celeilalte părţi.

1 în acest sens, a se vedea, J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Trăite de droit civil. Les ejfets du contract, 3e edition, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001, p. 638-679; Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil, t. VI, Les obligations, Voi. II, Contracts et quasi-contract, lle edition, Edition Cujas, Paris, 2001, p. 293-295; Ph. Delebecque, F.-J. Pausier, Droit des obligations, 1.1, Contract et quasi-contracts, 3e edition, Editions Litec, Paris, 2003, p. 319 şi 320.

2A se vedea, V. Stoica, Declaraţia unilaterală de rezoluţiune, Revista Dreptul nr. 8/2006, p. 36-67.3 A se vedea, în acest sens, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Voi. IV, Tipografia

Naţională, Iaşi, 1900, p. 100- 104; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Voi. II, Editura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 884 şi 885.

4 în acest sens, a se vedea, Al. Weill, F. Terre, Droit civil. Les obligations, 4e edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 518.


Dreptul creditorului de a desfiinţa contractul, în măsura în care părţile au prevăzut un pact comisoriu expres, iar debitorul nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile născute din contractul sinalagmatic, este un drept potestativ1.

în cazul rezoluţiunii convenţionale (deci când s-a stipulat un pact comisoriu expres) creditorul are

puterea de a desfiinţa contractul Iară intervenţia instanţei de judecată, spre deosebire de rezoluţiunea indiciară (art. 1020-1021 C. civ.), în care dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea contractului printr-o acţiune în justiţie este supus aprecierii instanţei judecătoreşti (sau arbitrale, după caz).

în cazul pactelor comisorii, debitorul nu mai poate împiedica, Iară acordul creditorului, desfiinţarea contractului prin executarea obligaţiilor sale după momentul naşterii dreptului potestativ; astfel creditorul decide cu privire la o situaţie juridică preexistentă în care sunt implicate drepturile unei alte persoane.

în absenţa manifestării de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării contractului, acesta rămâne în fiinţă, iar creditorul poate opta pentru executarea în natură, pentru rezoluţiunea judiciară sau pentru executarea silită prin echivalent de drept comun'.

în concluzie, dreptul de opţiune care se naşte pe temeiul unui pact comisoriu expres şi pe temeiul neexecutării contractului îi conferă titularului său posibilitatea de a alege între mai multe variante:

a) desfiinţarea contractului prin declaraţia de rezoluţiune;b) executarea în natură, fie silită, fie în forma plăţii;c) executarea silită prin echivalent de drept comun;d) introducerea unei acţiuni în rezoluţiune judiciară.2

în măsura în care permite desfiinţarea contractului prin voinţa creditorului, pactul comisoriu expres este fundamentul unui mecanism juridic care înlocuieşte atât acţiunea în rezoluţiune, cât şi hotărârea judecătorească, prin care se dispune rezoluţiunea3.

Din această perspectivă, declaraţia unilaterală de rezoluţiune este un substitut atât al acţiunii în rezoluţiune, cât şi al hotărârii judecătoreşti prin care se dispune rezoluţiunea.

în doctrină s-a susţinut că rezoluţiunea convenţională este mm mult decât o alternativă la rezoluţiunea judiciară, întrucât are şi caracterul unei sancţiuni civile'.

în cazul în care, în doctrină sau în practica judiciară se arată cA desfiinţarea contractului operează de drept, de plin drept sau în mod automat pe baza pactului comisoriu expres, semnificaţia acestor expresii este aceea a înlăturării caracterului judiciar al rezoluţiunii, iar nu aceea a asimilării rezoluţiunii convenţionale cu condiţia rezolutorie propriu-zisă.

De aceea, în mod corect, literatura de specialitate, a subliniat că este eronat să se vorbească de caracterul automat al desfiinţării contractului, întrucât întotdeauna este necesară manifestarea de voinţă a creditorului de a aplica clauza rezolutorie.

Declaraţia unilaterală de rezoluţiune operează în funcţie de forţa juridică a pactului comisoriu expres.în funcţie de conţinutul fiecărui pact comisoriu expres, desfiinţarea contractului se poate produce

numai pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune sau şi pe baza îndeplinirii unei condiţii prealabile emiterii declaraţiei.

De exemplu, dacă clauza rezolutorie nu cuprinde menţiunea că desfiinţarea contractului se produce prin voinţa creditorului, fără nici o altă formalitate prealabilă, creditorul nu va putea să desfiinţeze contractul înainte de punerea în întârziere a debitorului.

Numai dacă părţile au prevăzut în pactul comisoriu expres că actul de punere în întârziere are şi semnificaţia declaraţiei unilaterale de rezoluţiune nu va mai fi necesară trecerea unei perioade de timp între momentul punerii în întârziere şi momentul emiterii acestei declaraţii.

Un asemenea pact comisoriu expres are o forţă juridică mai mare, întrucât este, practic, eliminată formalitatea punerii în întârziere, cerându-se însă ca declaraţia unilaterală de rezoluţiune să îmbrace forma actului de punere în întârziere.

Doctrina şi jurisprudenţa au arătat că forţa juridică a pactului nmiisoriu expres rezultă din conţinutul pactului şi se exprimă în mai multe elemente.

1 în acest sens, a se vedea, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 158 şi 159.2 Doctrina şi practica judiciară au evidenţiat că există interesul pentru creditor să recurgă la o acţiune în rezoluţiune judiciară

chiar dacă poate obţine desfiinţarea contractului în mod direct prin propria sa manifestare de voinţă, în ipoteza în care creditorul, pe lângă desfiinţarea contractului, solicită şi daune-interese, conform art. 1021 C. civ.; în absenţa acordului debitorului, creditorul nu ar putea obţine aceste daune- interese tară un titlu executoriu, respectiv tară o hotărâre judecătorească sau arbitrală.

3 în acest sens, s-a arătat că declaraţia unilaterală de rezoluţiune apare ca un act de justiţie privată, fiind o excepţie de la principiul potrivit căruia, nimeni nu îşi poate face singur dreptate.


Astfel, pentru a fi vorba de un veritabil pact comisoriu, este ucccsar ca el să înlăture caracterul judiciar al rezoluţiunii, astfel spus, M permită desfiinţarea contractului pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.

Dacă clauza prevăzută de părţi trimite, direct sau indirect, la dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ.,

ea nu mai are semnificaţia iuridică a pactului comisoriu expres.într-o decizie a fostului Tribunal Suprem1 se precizează că în ipoteza în care părţile reproduc în

convenţia lor art. 1020 Cod civil, rezoluţiunea contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre liidecătorească.

într-o asemenea situaţie va trebui să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare n termenului de graţie.

Forţa juridică a pactului comisoriu expres se exprimă în libertatea acordată creditorului de a desfiinţa contractul fără punere în întârziere şi tară altă formalitate.

Dacă părţile nu au făcut o asemenea precizare, punerea în întârziere este necesară dacă legea însăşi nu îl consideră pe debitor în întârziere prin simpla neexecutare.

Nu în ultimul rând, pactul comisoriu expres are o forţă juridică mai mică sau mai mare în funcţie de momentul până la care debitorul are posibilitatea de a se elibera prin plată.

Principiul executării în natură a obligaţiilor contractuale, impune ca, în măsura în care mai este posibilă şi prezintă încă interes pentru creditor, plata să poată fi făcută şi după scadenţă.

Astfel, pactul comisoriu prin care se prevede că, în cazul neexecutării contractului, acesta este desfiinţat de drept, de plin drept sau în mod automat, fară a fi însă înlăturată formalitatea punerii în întârziere sau o altă formalitate, a fost interpretat în sensul că plata făcută între momentul scadenţei şi momentul punerii în întârziere sau a altei formalităţi este valabilă2.

Aşadar, dacă instanţa va constata că debitorul şi-a executai obligaţiile, deşi tardiv, dar totuşi înainte de punerea sa în întârziere, rezoluţiunea contractului nu se va aplica. însă, după momentul punerii în întârziere creditorul este îndreptăţit să refuze plata.

în cazul pactului comisoriu de gradul al IV-lea, mult mai energic, potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, dreptul creditorului de a refuza plata se naşte în ziua imediat următoare zilei în care creanţa a devenit exigibilă.

Sub acest aspect, pentru a înlătura orice echivoc, este util ca părţile să precizeze în conţinutul pactului comisoriu expres de când se naşte dreptul creditorului de a refuza plata.

Forţa juridică a pactului comisoriu expres este cu atât mai mare cu cât momentul în care i se conferă creditorului atât posibilitatea de a emite declaraţia unilaterală de rezoluţiune, cât şi posibilitatea de a refuza oferta de plată făcută de către debitor, este mai apropiată de momentul scadenţei.

Dar, pactul comisoriu expres, indiferent de forţa sa juridică, nu are semnificaţia unei renunţări a creditorului la dreptul de a cere executarea în natură sau de a accepta plata.

în consecinţă, creditorul, chiar în prezenţa pactului comisoriu expres, poate oricând să opteze pentru executarea în natură, indiferent dacă aceasta este silită sau benevolă, îmbrăcând forma plăţii.

Astfel, chiar în ipoteza în care s-a născut dreptul creditorului de a refuza plata, în funcţie de momentul precizat în pactul comisoriu expres, nimic nu îl împiedică pe creditor să accepte executarea prestaţiei de către debitor.

în concluzie, creditorul are şi dreptul de a refuza plata, şi dreptul de a cere sau de a accepta plata, spre deosebire de situaţia de drept comun, când dreptul creditorului de a cere sau de a accepta plata este asociat cu obligaţia acestuia de a primi plata.

Dreptul de opţiune al creditorului este un drept potestativ care are la bază pactul comisoriu expres stipulat în contract dar, odată exercitat, indiferent de alegerea pe care a facut-o creditorul, acest drept se stinge.

Atâta timp cât creditorul a optat pentru executarea în natură, acceptând plata, el nu mai poate opta ulterior în favoarea altei forme de exercitare a dreptului potestativ, întrucât acesta s-a stins.

Doctrina a evidenţiat că deşi declaraţia de rezoluţiune este un act juridic unilateral, ce presupune manifestarea de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării contractului, fundamentul său este contractual3.

1 A se vedea, C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil o posibilă sinteză, în RRDnr. 11/1982, p. 18.2 Această clauză rezolutorie a fost calificată ca fiind un pact comisoriu de gradul al III-lea (in acest sens, a se vedea, C.

Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 84; Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 518).


Ca urmare, conţinutul pactului comisoriu expres influenţează şi conţinutul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.

în consecinţă, declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie să Iacă trimitere la pactul comisoriu expres, respectiv la obligaţiile pentru a căror nerespectare s-a prevăzut rezoluţiunea convenţională.

în ceea ce priveşte forma declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, literatura de specialitate a arătat că, deşi, în principiu, dispoziţiile art. 1191 şi urm. C. civ. se aplică în privinţa actelor juridice bilaterale şi multilaterale, totuşi, întrucât este supusă comunicării, iar aceasta se realizează, de regulă, prin corespondenţă, declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în formă scrisă.

în mod excepţional, în măsura în care partea îndreptăţită poate să facă dovada comunicării altfel decât în formă scrisă, s-ar putea accepta că această formă nu este necesară nici pentru declaraţia unilaterală de rezoluţiune.

Având în vedere că declaraţia de rezoluţiune are influenţă asupra drepturilor destinatarului, aceasta este un act juridic unilateral supus comunicării1.

Modalitatea de comunicare este bine să fie stabilită de părţi în conţinutul pactului comisoriu expres.Dacă însă părţile nu au prevăzut în clauza rezolutorie care este modalitatea de comunicare a

declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, ar trebui să aplice prezumţia din dreptul comun în materia încheierii contractului, şi anume că destinatarul declaraţiei a luat cunoştinţă de corespondenţă în momentul primirii ei2 (sistemul primirii acceptării).

Deoarece este un act juridic supus comunicării, iar absenţi comunicării împiedică producerea efectelor juridice, declaraţia unilaterală de rezoluţiune nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului.

In ipoteza în care respectă atât condiţiile generale necesare pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii (neexecutarea obligaţiilor contractuale, prejudiciul, raportul de cauzalitate, vinovăţia şi, dacă este cazul, punerea în întârziere), cât şi condiţiile speciale prevăzute în pactul comisoriu expres, declaraţia unilaterală de rezoluţiune produce toate efectele specifice aceste sancţiuni în raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi terţe persoane.

Secţiunea a VUI-a Efectele rezoluţiunii şi rezilierii

Indiferent dacă avem de-a face cu o rezoluţiune judiciară sau convenţională, efectul esenţial este acelaşi: desfiinţarea retroactivă a contractului.

Rezoluţiunea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului are loc atât pentru trecut („ex tune"), cât şi pentru viitor („ ex nune "), considerându-se că părţile nu l-au încheiatr.

Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare, numai pentru viitor („ex nune"). Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân bine şi definitiv executate.

In concluzie, putem spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere3.Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractante şi faţă de

terţi.în doctrină se consideră că cel mai important efect al aplicării uncia dintre aceste sancţiuni este

desfiinţarea contractului4.în termeni riguroşi, desfiinţarea contractului nu este efectul, ci chiar conţinutul sancţiunii.Sub acest aspect, ideea de desfiinţare a contractului se poate verifica mai ales în cazul rezoluţiunii,

ţinând seama de caracterul retroactiv al acesteia.în cazul rezilierii, contractul nu este propriu-zis desfiinţat, sancţiunea punând capăt efectelor

contractului pentru viitor5.Repunerea părţilor în situaţia anterioară („restitutio in integrum ") care este specifică, în principal,

rezoluţiunii, apare numai in mod indirect ca efect al aplicării acestei sancţiuni.

3 în acest sens, a se vedea, R.E. de Munagorri, L'acte unilateral dans les rapports contractuels, t. II, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1996, p. 58.

1 în acest sens, a se vedea, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 70.2în acest sens, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 50-51.3Liviu Pop, op. cit., p. 91.4 în acest sens, a se vedea, de exemplu, C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria

generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 102.5Pentru acest punct de vedere, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 164-170.

în mod direct, restituirea prestaţiilor efectuate de părţi până în momentul desfiinţării contractului nu are un temei contractual, ci un temei extracontractual, respectiv faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză sau al plăţii lucrului nedatorat.

în cazul în care nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea în natură a prestaţiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire.

Plata daunelor-interese la care este obligat debitorul nu constituie un efect al rezoluţiunii sau rezilierii, ci un efect al contractului.

Din acest punct de vedere, deşi se vorbeşte de desfiinţarea sau incetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, totuşi, în ambele cauze, suntem în prezenţa unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligaţiilor contractuale, deci, în esenţă, în prezenţa unor forme de răspundere contractuală.

Atât desfiinţarea sau încetarea contractului, cât şi obligarea la daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de părţi1.

Aşadar, există o deosebire esenţială între nulitate, pe de o parte şi rezoluţiune şi reziliere, pe de altă parte: prima sancţiune are un temei extracontractual, respectiv o faptă ilicită care generează răspundere civilă delictuală; a doua sancţiune are un temei contractual, fiind o expresie a răspunderii contractuale.

Plecând de la exigenţele principiului relativităţii efectelor contractului „res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potesf x rezoluţiunea şi rezilierea ar trebui să producă efecte numai între părţile contractante. Cu toate acestea sunt anumite situaţii în care efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii se produc şi faţă de terţi.

Astfel, drepturile născute dintr-un contract sinalagmatic pot fi transmise de părţi unor terţe persoane sau părţile pot să constituie pe temeiul drepturilor dobândite de ele drepturi noi în favoarea terţilor. Este vorba, în primul rând, de drepturile reale; nu este exclus însă ca şi drepturile de creanţă să formeze obiectul unor asemenea operaţiuni juridice.

In ceea ce priveşte rezilierea, întrucât efectele ei se produc numai pentru viitor („ex nune"), actele încheiate de părţi anterior rezilierii nu pot fi afectate de această sancţiune decât tot pentru viitor.

De exemplu, un contract de subînchiriere încetează ca urmare a rezilierii contractului de închiriere. în acest caz, nu este însă vorba atât de aplicarea adagiului „rexoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", cât de aplicarea adagiului „accesorium sequiturprincipale2.

în cazul desfiinţării contractului prin rezoluţiune, repunerea părţilor în situaţia anterioară („restitutio in integru/n") nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.

Adagiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" rezolvă această problemă în sensul că, de regulă, actele juridice subsecvente se desfiinţează ca efect al desfiinţării actelor translative de drepturi, nu numai în cazul nulităţii sau al împlinirii condiţiei rezolutorii, ci şi în ipoteza rezoluţiunii.

Această regulă cunoaşte însă şi excepţii, indiferent de cauza de ineficacitate care determină desfiinţarea, cu efect retroactiv, a actului translativ de drepturi.

Astfel, subdobânditorul, cu titlu oneros şi de bună-credinţă, este, în general, la adăpost de acest efect retroactiv3.

De asemenea, subdobânditorul de bună-credinţă mai poate invoca, după caz, uzucapiunea scurtă (de la 10 la 20 de ani) în cazul imobilelor sau dispoziţiile art. 1909-1910 în cazul bunurilor mobile.

In cazul în care, datorită acestor excepţii de la adagiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea în natură a prestaţiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire de către transmiţătorul dreptului.

Secţiunea a IX-a Cazurile specifice de rezoluţiune a unor contracte civile

1. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

1.1. Există două obligaţii principale ale vânzătorului:

1 A se vedea, D. Cosma, op. cit., p. 432.2 Pentru aceste adagii a se vedea, H. Roland, L. Boyer, Adages du droit francais, trosieme edition, Litec, Paris, 1992, p. 785-

792.3 în acest sens, a se vedea, O. Căpăţână, Nulitatea actului juridic, în Tratat de drept civil, Voi. /., Partea generală, de P.

Cosmovici ş.a.. Editura Academiei, Bucureşti, 1999, p. 246; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa. de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 186-187.

a) obligaţia de predare a bunului vândut;b) obligaţia de garanţie (pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse)1.Neexecutarea obligaţiei de predare a lucrului de către vânzător dă dreptul cumpărătorului să opteze

între executarea contractului sau rezoluţiune, potrivit art. 1320 C. civ., iar dacă a suferit un prejudiciu prin nepredare, poate cere şi daune interese.

Este posibil ca vânzătorul să nu poată preda bunul în cantitatea ori întinderea menţionată în act, sau cumpărătorul nu cere ca bunul să-i fie predat în întregime.

în acest caz, vânzătorul va trebui să suporte o reducere proporţională din preţ (art. 1326 şi 1327 C. civ.)2.

Dacă lucrul predat este mai mare, cumpărătorul poate opta între a cere rezoluţiunea contractului sau să plătească excedentul.

Nepredarea bunului la termen oferă posibilitatea cumpărătorului să opteze între executarea contractului sau rezoluţiune.

Dacă încălcarea contractului nu este foarte gravă, judecătorul poate oferi un termen de graţie pentru predare.

Când, prin nerespectarea termenului de predare, cumpărătorul a fost prejudiciat, vânzătorul va datora daune-interese, exceptând situaţia când ar face dovada că nepredarea s-a datorat unor cauze care nu-i sunt imputabile.

Vânzătorul este obligat să-1 garanteze pe cumpărător atât de liniştita folosinţă a bunului (adică împotriva evicţiunii), cât şi pentru utila folosinţă a lui (adică împotriva viciilor ascunse).

Prima forma de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în pierderea proprietăţii bunului de către vânzător (evicţiune totală sau parţială), dar şi tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului său de proprietate.

Evicţiunea este totală atunci când cumpărătorul pierde în întregime proprietatea asupra bunului.în acest caz, cumpărătorul are dreptul să pretindă vânzătorului: restituirea integrală a preţului;- restituirea fructelor, când vânzătorul a fost de rea-credinţă (art. 485 C. civ.);

cheltuielile ocazionate de proces şi despăgubiri civile3.în cazul evicţiunii parţiale, cumpărătorul pierde doar o parte a proprietăţii asupra bunului sau o

restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (de exemplu: grevarea proprietăţii de un uzufruct).

Dacă evicţiunea este importantă, cumpărătorul va putea cere rezoluţiunea, rămânând obligaţia judecătorului să aprecieze gravitatea evicţiunii.

în situaţia în care nu recurge la rezoluţiune, păstrând bunul, va putea cere valoarea părţii pierdute, calculată în raport de data evicţiunii.

Rezoluţiunea contractului, ca urmare a evicţiunii parţiale dă dreptul cumpărătorului să pretindă: restituirea preţului şi a celorlalte cheltuieli, ca şi în cazul evicţiunii totale.

Codul civil român prevede în mod expres dreptul cumpărătorului de a cere rezoluţiunea contractului numai în cazul evicţiunii parţiale, în măsura în care aceasta este atât de importantă încât, dacă ar fi putut să o prevadă, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul (art. 1347, 1349 C. civ.).

în literatura de specialitate4 s-a evidenţiat că şi în cazul evicţiunii totale consecinţa este tot rezoluţiunea vânzării, deşi Codul civil nu prevede în mod expres acest lucru.

în sens contrar, s-a susţinut în doctrină2 că în cazul evicţiunii totale, vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit (ca la rezoluţiune pentru neexecutare sau nulitate pentru vânzarea lucrului altuia), chiar dacă valoarea lucrului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului, cu singura excepţie a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului (art. 1341- 1343 C. civ.).

în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu majoritatea doctrinei actuale, că deşi în Codul civil (art. 1341-1342) nu se menţionează explicit termenul de rezoluţiune, restituirea preţului implică desfiinţarea contractului pentru neexecutarea obligaţiei privind transmiterea dreptului de proprietate şi predarea bunului.

A doua formă de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în transmiterea unui lucru afectat de vicii ascunse1.

1 Pe lângă acestea, mai există şi unele obligaţii accesorii, cum ar fi de exemplu, cea de conservare a lucrului vândut până la momentul predării.2caz cumpărătorul nu poate cere rezoluţiunea contractului, ci numai o scădere proporţională a preţului.

3 Dacă evicţiunea a fost provocată de un terţ, atunci despăgubirile vor fi datorate de acesta.4A se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 70.

în condiţiile în care se descoperă vicii ascunse, cumpărătorul arc la dispoziţie două acţiuni: o acţiune redhibitorie, de desfiinţare a contractului şi o acţiune estimatorie, pentru restituirea de către vânzător a unei părţi din preţ.

Dreptul de opţiune al cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie este consacrat în art. 1355 C. civ.

Acţiunea redhibitorie („actio redhibitoria") este,practic, o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, care urmăreşte desfiinţarea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară. Ea este admisibilă chiar dacă natura viciului n-ar facc bunul absolut impropriu destinaţiei sale normale.

Totuşi, instanţa de judecată poate aprecia că dreptul de opţiune a fost exercitat abuziv şi să acorde doar o reducere din preţ, dacă viciul este de mică importanţă.

Desfiinţarea contractului îl va obliga pe cumpărător să restituie bunul, iar vânzătorul, preţul,

cheltuielile necesare şi utile, inclusiv daunele-interese (când a fost de rea-credinţă).Acţiunea redhibitorie este indivizibilă în ceea ce îl priveşte pe cumpărător.Când bunul a fost cumpărat de mai multe persoane, toţi cumpărătorii trebuie să promoveze acţiunea.Dacă cumpărătorul a decedat, acţiunea redhibitorie va trebui introdusă de toţi moştenitorii săi.Dimpotrivă, împotriva vânzătorului sau a succesorilor acestuia, acţiunea redhibitorie este divizibilă.Dacă cumpărătorul a înstrăinat bunul, acţiunea redhibitorie poate fi exercitată de subdobânditor.în loc de rezoluţiune, atunci când cumpărătorul doreşte menţinerea vânzării, acesta poate cere o

reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului datorită viciului („actio estimatoria").

1.2. Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut.Dacă părţile nu au convenit altfel, cumpărătorul suportă şi cheltuielile vânzării.în caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător,

vânzătorul poate să opteze între obligarea acestuia la executarea în natură a obligaţiei (ceea ce este totdeauna posibilă, deoarece are ca obiect o sumă de bani) şi rezoluţiunea contractului.

Acţiunea în rezoluţiune va putea fi promovată, indiferent dacă obiectul vânzării este mobiliar sau imobiliar.

O asemenea acţiune va putea fi intentată de vânzător, reprezentantul său, moştenitorii săi, cesionarul preţului, de legatarul particular şi creditorii vânzătorului1.

Rezoluţiunea este judiciară, exceptând situaţia în care părţile au încheiat un pact comisoriu expres.Dacă printr-un asemenea pact s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractului pentru neplata preţului

(care operează numai în favoarea vânzătorului), ea se va produce fără intervenţia justiţiei2, însă numai după punerea în întârziere a cumpărătorului (art. 1367 C. civ.)3, afară numai dacă, printr-o clauză expresă, părţile ar fi renunţat şi la necesitatea punerii în întârziere.

In mod excepţional, în materia vânzării de imobile instanţa de judecată nu poate acorda un termen de graţie dacă vânzătorul este în pcricol de a pierde lucrul şi preţul.

Dacă asemenea pericol nu există, instanţa poate acorda un singur termen de graţie la expirarea căruia, dacă cumpărătorul nu plăteşte, sc produce rezoluţiunea de drept a contractului, fară punere în întârziere4.

Conform art. 1368 C. civ., teza a I-a, ,ficţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală", ceea ce înseamnă că urmăreşte nu persoana cumpărătorului, ci chiar bunul în cauză şi, deci, poate fi intentată împotriva persoanei în mâna căreia se află bunul vândut (individual determinat)5.

Astfel, legiuitorul califică acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare referitor la un imobil, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de cealaltă parte (cumpărător), ca fiind reală, deşi altfel ar prezenta trăsăturile unei acţiuni mixte6.

în absenţa dispoziţiilor art. 1368, teza a I-a Cod civil, apreciem că acţiunea în rezoluţiune formulată de vânzător ar fi fost considerată mixtă pentru că o asemenea acţiune tinde atât la valorificarea unui drept de creanţă, cât şi a unui drept real7.

1 A se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 43 şi urm.

2 în caz de litigiu, instanţa de judecată constată doar îndeplinirea condiţiilor.3Art. 1367 C. civ. este aplicabil nu numai în materia vânzării de imobile, dar şi de mobile.4ArL 1366 C. civ.; Cas. I, Dec. nr. 1072/1922, în C. civ. adnotat, p. 482, nr. 10.5 în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 71.6Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 44/1978, CD/1978, p. 252.7 Când este vorba numai de drepturi de creanţă, acţiunea în rezoluţiune (sau reziliere) are caracter personal şi poate fi

mobiliară sau imobiliară, în funcţie de obiectul dreptului de creanţă. în cazul contractelor sinalagmatice, translative de drepturi reale principale, acţiunea în rezoluţiune introdusă de partea care a transmis dreptul real este mixtă.

11.. lele neexecutării contractelor sinalagmatice 64

Acţiunile mixte sunt acele acţiuni (cereri) prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune1.

în ceea ce priveşte plata preţului, jurisprudenţa a stabilit că, în cazul neplăţii, vânzătorul are facultatea de a cere rezoluţiunea sau executarea contractului: „Vânzătorul care, introducând acţiunea pentru plata restului de preţ, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate impune să ceară rezoluţiunea acestuia şi restituirea obiectului vânzării^.

Când vânzătorul ar refuza primirea plăţii, cumpărătorul va putea recurge la procedura ofertei urmată de consemnaţiune.

în practica judiciară s-a evidenţiat că rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de cumpărător pentru refuzul vânzătorului de a primi restul de preţ, întrucât în această situaţie cumpărătorul are

posibilitatea legală de a face oferta de plată şi de consemna suma respectivă2.în situaţia neexecutării obligaţiei de luare în primire a lucrului vândut, vânzătorul are posibilitatea să

opteze pentru rezoluţiunea contractului cu daune-interese, potrivit regulilor generale (art. 1020- 1021 C. civ.).

Prin derogare de la regula rezoluţiunii judiciare, în cazul bunurilor perisabile, Codul civil prevede rezoluţiunea de drept a contractului şi chiar fară punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (art. 1370 C. civ.), dacă nerespectarea termenului de ridicare nu se datorează faptei sale3.

Acelaşi autor susţine că legea ar presupune ,^tipularea unui pact comisoriu expres ".

2. Rezoluţiunea contractului de schimb

Articolul 1405 C. civ., defineşte schimbul ca fiind acel „contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altuF. Aşadar, spre deosebire de vânzare, care implică în mod necesar darea unui lucru contra unei sume de bani, schimbul presupune în mod necesar darea unui lucru pentru alt lucru.

Articolul 1409 Cod civil, stabileşte principiul conform căruia, cu excepţiile prevăzute la art. 1407 şi 1408 Cod civil, regulile de drept aplicabile în materie de vânzare sunt aplicabile şi schimbului.

Aşadar, comentariile privind neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de vânzător şi cumpărător sunt valabile şi în cazul contractului de schimb, cu precizarea că obligaţiile asumate de vânzător sunt analizate în persoana ambilor copermutanţi.

Potrivit art. 1407 Cod civil, dacă unul dintre copermutanţi dovedeşte că lucrul primit este proprietatea unui terţ, poate refuza predarea lucrului promis în schimb, putând fî constrâns numai a întoarce pe cel primit.

Rezultă că lipsa calităţii de proprietar a unui copermutant este sancţionată cu nulitatea absolută şi refuzul de predare nu este condiţionat de anularea contractului.

Copermutanţii au obligaţia să se garanteze reciproc contra evicţiunii.în materie de schimb4, copermutantul evins are un drept dc opţiune între acţiunea în garanţie pentru

evicţiune (daune-interese fară desfiinţarea contractului) şi acţiunea în rezoluţiune cu consecinţa întoarcerii lucrului dat în schimb (adică desfiinţarea contractului cu eventuale daune-interese).

în doctrină5 s-a evidenţiat că, în această situaţie, copermutantul are o situaţie mai avantajoasă decât cumpărătorul căci se bucură de rezoluţiune, care poate fi mai eficace, uneori, decât acţiunea în garanţie pentru evicţiune (de exemplu: în caz de insolvabilitate).

3. Rezoluţiunea contractului de donaţie cu sarcini („sub modo")

Donaţia cu sarcini („sub modo") este un contract sinalagmatic deoarece în schimbul liberalităţii, donatorul îl obligă pe donatar la o obligaţie de a da, a face sau a nu face, deci obligaţiile născute sunt reciproce şi interdependente. Din momentul acceptării donaţiei, donatarul este obligat să o execute.

1E. Herovanu, Principiile procedarei judiciare, Bucureşti, 1932, p. 247.2 Trib. Suprem, col. civ., Dec. nr. 875 din 3 sept. 1965, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1952-

1969, ed. cit., p. 209.3 A se vedea, F. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 72-73, care citează D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Vot.

IV, Bucureşti, 1926, p. 237.4Art. 1408 C. civ.5Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 84.


în cazul neexecutării culpabile1 a sarcinii, donatorul va putea opta între soluţia executării contractului sau cea a revocării donaţiei2.

Deoarece donaţia cu sarcini are caracter sinalagmatic, practic, acţiunea în revocare îmbracă forma acţiunii în rezoluţiune.

Aşadar, neexecutarea sarcinilor poate duce la rezoluţiune dacă sunt îndeplinite condiţiile generale conform art. 1020-1021 Cod civil, donatorul fiind în drept să opteze între a cere executarea silită a obligaţiilor donatarului sau a cere revocarea donaţiei.

In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu doctrina şi jurisprudenţa actuală, că revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor operează în aceleaşi condiţii şi are aceleaşi efecte ca rezoluţiunea convenţiilor sinalagmatice.

în condiţiile art. 1020-1021 Cod civil, revocarea donaţiei nu operează de plin drept, ea trebuind să fie pronunţată de instanţa de judecată care va aprecia gravitatea neexecutării pentru a dispune rezoluţiunea, care poate fi totală sau parţială.

Rezoluţiunea poate fi cerută şi de donatar în situaţia în care donatorul nu-şi îndeplineşte culpabil obligaţia de a preda bunul şi de a-1 păstra până la predare, precum şi obligaţia de garanţie3.

4. Rezoluţiunea contractului de rentă viageră

Prima obligaţie a debirentierului o constituie aceea de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în contract pentru garantarea plăţii rentei şi de a nu diminua aceste garanţii4.

Potrivit art. 1646 Cod civil, rezoluţiunea poate fi cerută de către credirentier în cazul în care debirentierul nu dă asigurările stipulate în contract pentru executare.

Această rezoluţiune nu operează de drept, fiind necesară o hotărâre judecătorească în acest sens.Desfiinţarea contractului de rentă viageră va putea fi evitată dacă, până în momentul pronunţării

hotărârii, debirentierul oferă toate garanţiile.Cât timp trăieşte credirentierul, debirentierul este obligat să plătească renta la termenele stabilite.In situaţia în care debirentierul nu achită renta la scadenţă, va putea opta credirentierul între a cere

executarea silită a contractului sau rezoluţiunea lui?în cazul contractului de rentă viageră, legea a prevăzut o excepţie de la dreptul comun (art. 1020-1021

Cod civil), în sensul că, credirentierul nu va putea solicita niciodată rezoluţiunea pentru neexecutare, ci numai executarea silită a contractului (art. 1647 Cod civil).

Practica judiciară a statuat că „Derogarea prevăzută prin ari, 1647 Cod civil, în cazul contractului de rentă viageră, potrivit căruia în asemenea contracte se poate cere numai executarea, trebuie interpretată numai ca o excepţie de la regula prevăzută în art. 1020 Cod civ"5.

De asemenea, „Contractul de rentă viageră este un contract aleatoriu, a cărui rezoluţiune nu poate fi cerută, potrivit art. 1647 Cod civil de către credirentier pentru neexecutare"6.

După cum s-a reţinut însă, în practica judiciară, această excepţic de la regulile art. 1020 Cod civil, fiind supletivă, nimic nu împiedică părţile ca, în temeiul art. 969 Cod civil combinat cu art. 5 Cod civil, să cadă de acord anticipat printr-un pact comisoriu asupra posibilităţii de a cere în caz de neexecutare şi rezoluţiunea convenţiei7.

Având în vedere că prevederile art. 1647 Cod civil sunt supletive, rezoluţiunea este posibilă prin acordul părţilor, chiar dacă nu s-a stipulat un pact comisoriu expres.

1 în situaţia în care neexecutarea sarcinii nu i se poate imputa donatarului, nu se poate pronunţa rezoluţiunea contractului, deoarece lipseşte culpa donatarului la îndeplinirea sarcinii. în acest sens a se vedea: L. Mihai, Notă (II) la Dec. civ. nr. 851/1981 a Trib. Jud. Arad, în RRD nr. 12/1982, p. 45-46. în speţă a fost vorba de donaţie cu sarcini care nu au putut fi îndeplinite de către donatar deoarece donatorul în favoarea căruia fuseseră stipulate sarcinile a decedat înainte ca executarea să fie posibilă. Instanţa de judecată a respins acţiunea în revocarea donaţiei introdusă de moştenitorii defunctului pe motiv că, urmare decesului donatarului, donaţia s-a transformat într-o donaţie tară sarcini. Autorul menţionat mai sus argumentează - corect - în sensul că soluţia pronunţată este valabilă nu pentru motivele invocate, ci pentru acela al lipsei culpei donatarului la îndeplinirea sarcinii (D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 162-163).

2 Trib. Suprem, sec. civ., Dec. nr. 1573/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, p. 135.3' A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., p. 74.4 Debirentierul poate garanta cu o ipotecă, o fidejusiune etc., pentru plata rentei.5 Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1950 din 12 noiembrie 1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii

1969-1975, p. 118.6 Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1396 din 24 iunie 1972, în Culegere de decizii 1972,?. 117.7 D. Chirică, op. cit., p. 122.


In caz de rezoluţiune a contractului din culpa debirentierului, acesta trebuie să restituie lucrul sau capitalul primit de la credirentier, dar datorită caracterului aleatoriu al contractului el nu va avea dreptul la restituirea ratelor plătite de el1.

Dacă însă contractul se rezoluţionează din culpa credirentierului, debirentierul are dreptul la restituirea ratelor plătite de el, cu titlu de daune-interese.

In contractul de rentă viageră cu titlu oneros, deşi legea nu prevede în mod expres, credirentierul este obligat să asigure plata capitalului promis în schimbul rentei sau de a transfera proprietatea asupra lucrului ce s-a obligat să-1 dea debirentierului.

Totodată, credirentierul este obligat să asigure debirentierului liniştita posesiune a lucrului şi să-1 garanteze pentru viciile acestuia.

în planul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate, obligaţiile credirentierului sunt identice cu cele

ale vânzătorului, motiv pentru care „mutatis mutandis", regulile de la vânzare se nplică şi în cazul rentei viagere2.

5. Rezoluţiunea contractului de întreţinere3.

Contractul de întreţinere este un contract nenumit, nefiind reglementat de Codul civil sau de alte legi speciale, dar existenţa sa a fost recunoscută de jurisprudenţă şi de doctrina juridică4.

în literatura juridică s-a pus problema dacă, în cazul contractului dc întreţinere, se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile art. 1647 Cod civil sau dispoziţiile art. 1020-1021 Cod civil, conform cărora creditorul poate recurge la executarea contractului sau la rezoluţiunea contractului pentru neexecutare.

Considerăm că întreţinerea fiind un contract sinalagmatic, oneros şi aleatoriu, prevederile art. 1020 Cod civil potrivit cărora „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său", sunt aplicabile.

Plenul fostului Tribunal Suprem, într-o decizie de îndrumare, a statuat că „Contractul de întreţinere fiind un contract sinalagmatic, creditorul întreţinerii are dreptul să ceară, în justiţie, în temeiul art. 1021 din Codul civil, fie rezoluţiunea contractului, fie transformarea obligaţiei de întreţinere în despăgubiri echivalente, potrivit art. 1075 Cod civil, în cazul în care debitorul întreţinerii nu-şi îndeplineşte, din cauza unor împrejurări ce-i sunt imputabile, obligaţiile asumate"5.

Regulile de drept aplicabile rezoluţiunii contractului dc întreţinere ca şi contract nenumit, nu pot fi decât cele prevăzute dc art. 1020 şi art. 1021 Cod civil, aplicabile convenţiilor în general, şi nicidecum cele speciale aplicabile contractului de rentă viageră (art. 1647 Cod civil)6.

Practica judiciară a evidenţiat că se va putea dispune rezoluţiunea contractului numai dacă, din culpa pârâţilor, reclamantul nu a primit întreţinerea cuvenită, nu şi în cazul în care obligaţia nu s-a executat total sau parţial, din culpa reclamantului care cere rezoluţiunea. Dacă pârâţii nu au nici o culpă, însă sunt dc acord cu desfiinţarea contractului, ei vor fi în drept să primească cheltuielile făcute7.

In cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de întreţinere, debitorul se află de drept în întârziere şi nici nu i se poate acorda termen de graţie pentru plată; explicaţia se găseşte în faptul că termenele de executare, în cazul contractului de întreţinere, au caracter esenţial

în literatura de specialitate, avându-se în vedere caracterul strict personal al dreptului la întreţinere, s-a pus problema dacă moştenitorii întreţinutului pot promova sau continua acţiunea în rezoluţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor întreţinătorului8. Moştenitorii nu vor putea cere ca debitorul să continue prestaţia în favoarea lor.

1E. Safta-Romano, Contracte civile. încheiere. Executare. Încetare, Editura Collegium Polirom 1999, Ediţia a IlI-a revăzută şi adăugită, p. 323-324.

2 I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 133-134.

3Neexecutarea culpabilă a obligaţiei debitorului întreţinerii atrage rezoluţiunea contractului de întreţinere, deşi prestarea acestuia este în executare succesivă, iar nu rezilierea lui deoarece efectul principal al contractului, şi anume strămutarea proprietăţii bunului înstrăinat, se produce „ uno ictu".

4 Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1114 din 23 iunie 1976, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980, p. 92.

5Plen. Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 3/1988, în Revista română de drept nr. 3/1988, p. 29.6 în acest sens, a se vedea Fr. Deak, Contracte civile şi asigurări, Editura Actami. Bucureşti, 1995, p. 251-252.7 Trib. Suprem, Secf. Civ., Dec. nr. 2179/1987, în Revista română de drept nr. 6/1988, p. 58.8 Dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, nu se transmite prin

succesiune, deoarece se stinge prin moartea beneficiarului.


în practica judiciară s-a decis că deşi creanţa de întreţinere are caracter personal acest lucru „nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului, pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere faţă de beneficiar"1.

în concluzie, moştenitorii vor putea cere rezoluţiunea contractului de întreţinere şi, tot astfel, ei vor putea continua, dacă acţiunea a fost introdusă de creditorul întreţinerii, dar acesta a decedat între timp.

6. Rezoluţiunea contractului de tranzacţie.

Codul civil, în art. 1704, defineşte tranzacţia ca fiind „un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască ".

Această definiţie, dată de legiuitor tranzacţiei a fost criticată în doctrină, deoarece din modul de

exprimare al art. 1704 Cod civil reiese că este vorba de desistare (renunţarea reclamantului la judecată sau la însuşi dreptul pretins) ori achiesare (recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului şi acceptarea de către cel care a pierdut procesul a hotărârii pronunţate contra sa).

în realitate, ceea ce caracterizează tranzacţia este tocmai reciprocitatea concesiilor făcute de părţi, prin renunţarea la anumite drepturi sau prin stipularea de prestaţii noi, în schimbul unor renunţări făcute de cealaltă parte2.

Contractul de tranzacţie este un contract sinalagmatic, deoarece părţile îşi fac concesii reciproce, în schimbul unor foloase.

într-o opinie, s-a susţinut că, dacă o parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale, cealaltă parte, în temeiul art. 1020-1021 Cod civil, va putea cere rezoluţiunea contractului3.

într-o altă opinie, în literatura de specialitate s-a făcut precizarea că rezoluţiunea poate opera numai pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor noi asumate prin contractul de tranzacţie, iar nu pentru neexecutarea obligaţiilor preexistente4.

Acelaşi autor arată că în privinţa concesiilor neexecutarea este exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei.

7. Rezoluţiunea contractului de societate civilă.

Societatea civilă este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral) în sensul că fiecare asociat5 se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare o anumită activitate.

Considerăm că este posibilă rezoluţiunea contractului de societate la cererea unuia dintre asociaţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de alt asociat.

Din dispoziţiile art. 1529 Cod civil rezultă că oricare dintre asociaţii care şi-au executat obligaţiile contractuale poate cere rezoluţiunea contractului de societate încheiat pe termen determinat, înainte de împlinirea acestuia, dacă un alt asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.

Dizolvarea societăţii pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de un asociat reprezintă o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 1020-1021 C.civ., iar temeinicia motivelor de dizolvare se apreciază de instanţa de judecată.

în doctrină, s-a arătat că şi în acest caz, datorită caracterului „intuitu personaen al contractului de societate, rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului operează chiar dacă în societate există un număr mai mare de doi asociaţi, afară de cazul în care prin contractul de societate s-a stipulat altfel (adică excluderea asociatului, care nu şi-a îndeplinit culpabil obligaţiile, cu continuarea societăţii între ceilalţi asociaţi)6.

8. Rezoluţiunea contractului de antrepriză.

în literatura de specialitate s-a evidenţiat că la antrepriză prestarea de servicii, care formează esenţa acestui contract, nu este plătită în raport cu timpul cât durează, cum se întâmplă la locaţiune, ci în raport cu rezultatul final7. în cazul când rezultatul final nu este atins, contractul de antrepriză se consideră neexecutat.

1 Trib. Suprem, Col. Civ., Dec. nr. 2162/1986, în Culegere de decizii 1986, Voi. l,p. 113.2C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălăncscu, Al. Băicoianu, Voi. II, op. cit., p. 1031.3 D. Alexandresco, Voi. X. op. cit., p. 190.4 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 605-606.5' Datorită faptului că în cazul contractului de societate obligaţiile sunt convergente şi scopul este comun, persoanele între

care se încheie contractul nu se numesc creditori sau debitori, ci asociaţi (în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 459).6D. Chirică, op. cit., p. 288.7 D. Chirică, op. cit., p. 244-245.


Pe lângă regulile speciale privind încetarea contractului, antrepriza fiind un contract sinalagmatic, poate fi desfiinţat prin rezoluţiune la cererea uneia dintre părţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către cealaltă parte, în condiţiile dreptului comun (art. 1020-1021 Cod civil).

Principala obligaţie a antreprenorului este de a executa lucrarea sau serviciul promis la termen.Dacă antreprenorul refuză să execute lucrarea promisă, în principiu, clientul poate să ceară în

condiţiile art. 1077 Cod civil, autorizarea justiţiei pentru a o aduce el la îndeplinire pe cheltuiala antreprenorului, eventuala diferenţă de preţ urmând a fi suportată de acesta.

în situaţia în care însă, fie prin natura ei, fie prin intenţia părţilor, prestaţia nu poate fi îndeplinită decât de antreprenor, clientul nu poate cere în acest caz decât rezoluţiunea cu daune-interese pentru neexecutare.

în caz de neîndeplinire la termen a obligaţiei de executare a lucrării, antreprenorul răspunde pentru

întârziere în condiţiile dreptului comun.în ceea ce priveşte răspunderea pentru vicii ascunse', aceasta, ,jnutatis mutandis", subzistă în sarcina

antreprenorului în aceleaşi condiţii în care revine vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare.Dacă clientul nu-şi execută obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată, se va

putea angaja răspunderea lui potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare conservare etc.), iar instanţa va putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecinţele ce decurg din executare (de exemplu: posibilitatea de a cere plata preţului, suportarea riscurilor de către client etc.)1.

Secţiunea a X-a Rezilierea contractului de locaţiune

Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa vremelnică a lucrului închiriat, iar locatarul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.

Totodată, locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp, căci prin natura lucrurilor folosinţa bunului închiriat nu poate fi exercitată decât în timp (elementul timp este de esenţa locaţiunii) şi nu „ uno ictu", la rândul ei chiria fiind şi ea la scadenţă „pro rata temporis", în funcţie de această durată.

Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motivul că una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile se numeşte reziliere.

Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare, numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii.

Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fară însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci2.

în concluzie, putem spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere.Pentru a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat, locatorul este obligat să predea şi să menţină

lucrul în stare de întrebuinţare şi să-1 garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului (art. 1420 C. civ.).

în caz de neexecutare a obligaţiei de predare a lucrului închiria!, care este una de „a face", locatarul poate cere instanţei de judecată fie predarea silită a lucrului, fie rezilierea contractului cu daune- interese.

De asemenea, neexecutarea obligaţiei de a face toate reparaţiile necesare care sunt în sarcina sa pentru menţinerea lucrului în stare bună de funcţionare, dă dreptul locatorului să se adreseze justiţiei, fie pentru obligarea locatorului la executarea lucrărilor, fie pentru autorizarea lui să execute el aceste lucrări în contul locatorului (art. 1077 Cod civil), fie pentru rezilierea contractului în condiţiile dreptului comun (art. 1020-1021 Cod civil).

In Codul civil rezilierea contractului de locaţiune este prevăzută în mod expres în art. 1439 alin. 2 „In caz când una din părţi nu îndeplineşte îndatoririle sale principale, cealaltă parte cere desfiinţarea contractului".

In virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările provenite din propria sa faptă de la terţi şi din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o atingere serioasă folosinţei.

Garanţia pentru tulburările provenite din fapta proprie a locatorului, rezidă într-o obligaţie de abţinere din partea acestuia; încălcarea obligaţiei de abţinere atrage răspunderea locatorului.

1 în acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 322-323.2 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 85.


Potrivit art. 1424 Cod civil, locatorul „nupoate în cursul locaţiunii să schimbe forma lucrului închiriat', fie direct prin transformare materială a lucrului, fie indirect prin schimbarea destinaţiei3.

Dacă însă lucrul închiriat necesită reparaţii urgente, ce nu pot fi amânate până la sfârşitul locaţiunii, locatarul are dreptul să efectueze lucrările necesare, chiar restrângând dreptul chiriaşului de a folosi lucrul.

Dacă reparaţiile durează mai mult de 40 de zile, atunci locatarul are dreptul să ceară o scădere din chirie proporţională cu lipsa parţială a folosinţei.

In cazul în care locatarul pierde folosinţa totală a lucrului, fiind lipsit complet de folosinţa bunului, acesta este în drept să ceară rezilierea contractului (art. 1425 alin. 3 Cod civil) 2, lucru pe care nu-1 poate face dacă este vorba doar de o restrângere a dreptului său de folosinţă.

Potrivit art. 1426 Cod civil, locatorul este răspunzător numai pentru tulburările de drept provenite de

la terţi (evicţiune), iar nu şi pentru tulburările de fapt, faţă de care locatarul se poate apăra singur prin acţiunile posesorii.

Dacă locatarul este evins, deci tulburat prin valorificarea dc către terţ a unui drept real sau altui drept asupra lucrului închiriat, care îi limitează în parte folosinţa sau îl lipseşte complet de aceasta, el are dreptul fie la o scădere propbrţională a chiriei, fie la a cere rezilierea contractului cu daune-interese.

în doctrină s-a evidenţiat că în ambele cazuri locatorul va răspunde numai dacă a fost înştiinţat în timp util de ameninţarea evicţiunii (chemat în garanţie în procesul dintre locatar şi terţul evingător potrivit art. 60-63 Cod civil)3.

Potrivit art. 1422 Cod civil, se instituie răspunderea locatorului pentru stricăciunile şi viciile ascunse ale lucrului închiriat.

Neexecutarea culpabilă a obligaţiei de garanţie împotriva viciilor ascunse, dă dreptul locatorului să ceară fie rezilierea contractului, fie scăderea proporţională a chiriei.

în literatura de specialitate4 s-a arătat că în funcţie de natura şi gravitatea viciilor, instanţa poate respinge acţiunea în reziliere, acordând o reducere proporţională din preţ.

Locatarul este obligat, în temeiul art. 1429 pct. Cod civil, să întrebuinţeze lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale.

Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul (total sau parţial) potrivit destinaţiei sau efectuează transformări neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului în starea anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese.5

Secţiunea a Xl-a Aspecte de drept comparat privind desfiinţarea contractului sinalagmatic în cazul în care una din părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile

asumate

1. Reglementarea rezoluţiunii şi rezilierii în dreptul francez, este aproape identică aceleia din dreptul civil român, deoarece cele mai multe din textele Codului civil român (promulgat la 4 decembrie 1864 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 1865) constituie o traducere, mai mult sau mai puţin fidelă, a textelor corespunzătoare din Codul civil francez6 (traducerea efectivă a dispoziţiilor din Codul civil francez a durat de la 10 octombrie până la 26 noiembrie 1864).

în articolele 1020-1021 din Codul civil român a fost reprodus conţinutul articolului 1184 din Codul civil francez, care dispune:

„La condition resolutoire est toujours sous-entendue dans les contrats synallagmatiques, pour les cas ou l 'une des deux parties ne satisfera point a son engagement. Dans ce cas, le contrat n 'est point resolu de plein droit.La pârtie envers laquelle Vengagement n'a point ele execute, a le choix ou de forcer l 'autre â l 'execution de la convention lorsque 'elle est possible, ou d'en demander la resolution avec demmages et interets. La resolution doit etre demandee en justice, et il peut etre accorde au defendeur un delai selon les circonstances ".

3Fr. Deak, Tratat de drept civil - Contracte speciale, Ediţia a Il-a actualizată şi completată, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 194-195.

2 Legiuitorul a folosit în mod greşit în art. 1425 alin. 2 termenul de „anulare" in locul termenului de „ reziliere".3' A se vedea, L. Mihai, Obligaţiile locatorului şi natura juridică a drepturilor corelative ale locatarului, SCJ nr. 1, 1986, p. 12

şi urm.4Fr. Deak, op. cit., p. 198.5Fr. Deak, op. cit., p. 200.6 A se vedea, E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L.,

Bucureşti, 1991, p. 201-202.


Trebuie să observăm că în art. 1184 Cod civil francez se utilizează termenul de rezoluţiune1, spre deosebire de art. 1020 şi art. 1021 din Codul civil român care reglementează, la modul general, această problemă şi foloseşte termenul desfiinţare.

în dreptul civil francez, acţiunea pentru vicii redhibitorii, care este o specie a acţiunii în rezoluţiune, este reglementată în art. 1644- 1359 Cod civil francez.

Codul civil francez distinge între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită a obligaţiilor contractuale.

Astfel, conform art. 1147-1148 Cod civil francez (corespunzătoare art. 1082-1083 Cod civil român) neexecutarea generează răspunderea contractuală şi obligaţia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese, numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forţei majore (în sens larg, incluzând şi fapta creditorului sau fapta unui terţ, dacă acestea au valoarea forţei majore) sau cazului

fortuit.Literatura juridică franceză a evidenţiat că această distincţie este relevantă şi în privinţa rezoluţiunii

sau rezilierii, vinovăţia fiind o condiţie nu numai a răspunderii contractuale în forma ei generală, ci şi a manifestărilor particulare de răspundere contractuală, cum este cazul rezoluţiunii şi al rezilierii.

Astfel, în dreptul francez ca şi în dreptul român, răspunderea civilă contractuală îmbracă o formă generală, căreia i se aplică principiile instituite de Codul civil, dar şi forme particulare, cum sunt cele reglementate în art. 1184 Cod civil francez şi în art. 1 188 Cod civil francez.

Acestor forme particulare de răspundere contractuală li se aplică, pe lângă principiile generale, dispoziţiile speciale cuprinse în textele legale menţionate.

Potrivit Codului civil francez ar exista o diferenţă între noţiunea de neexecutare şi noţiunea de întârziere în executare; la această concluzie ne conduce dispoziţiile art. 1147 Cod civil francez, care precizează că daunele-interese se plătesc fie în caz de neexecutare a obligaţiei, fie pentru întârzierea în neexecutare.

Doctrina a opinat că, întârzierea nu este decât o formă de neexecutare. In împrejurări diferite întârzierea poate îmbrăca forma unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive şi irevocabile.

Astfel, dacă obligaţia nu este executată la termen, dar poate fi executată totuşi ulterior, fără să-şi piardă interesul pentru creditor, întârzierea constituie practic o neexecutare temporară (daunele- interese moratorii acoperă tocmai prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare).

Dacă obligaţia nu mai poate fi executată sau, deşi s-ar mai putea executa n-ar mai prezenta interes pentru creditor după scadenţă, întârzierea are semnificaţia unei neexecutări definitive şi irevocabile (în acest caz prejudiciul suferit de creditor este reparat prin intermediul daunelor compensatorii).

Apreciem, în acord cu opinia exprimată de majoritatea doctrinei, că distincţia instituită în art. 1 147 Cod civil francez (preluată şi în dispoziţia art. 1082 din Codul civil român) între neexecutare şi întârziere nu se justifică pentru motivele arătate mai sus.

In materia rezoluţiunii, doctrina şi jurisprudenţa din Franţa referitoare la această problemă au constituit un model pentru doctrina şi jurisprudenţa din România care au urmat, în principiu, soluţiile adoptate pe baza Codului civil francez.

2. In provincia canadiană Quebec, regulile generale privind rezoluţiunea şi rezilierea, sunt de inspiraţie franceză şi se găsesc în Codul civil al provinciei Quebec în art. 1604-16062.

Potrivit art. 1604 C. civ. Quebec, creditorul poate cere rezoluţiunea contractului cu executare dintr-o dată sau rezilierea contractului cu executare succesivă în ipoteza în care debitorul nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile3.

Când însă neexecutarea este lipsită de importanţă, nu se recunoaşte dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea sau rezilierea, nici în cazul în care părţile au introdus în contract un pact comisoriu expres.

1 Doctrina franceză a opinat că redactorii Codului civil francez au transpus în mod eronat în dispoziţiile art. 1184 esenţa unui paragraf din Tratatul despre obligaţii, de Pothier; este vorba de paragraful în care sunt tratate condiţiile rezolutorii ca modalităţi de stingere a obligaţiilor.

2 Codul civil al provinciei Quebec, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994, este cel mai modern Cod civil de inspiraţie romano-germanică şi a fost ales ca model de Comisia pentru redactarea noului Cod civil român.

3 Acest Cod este singurul în care se face, în mod expres, distincţia între rezoluţiune şi reziliere, în funcţie de natura contractului cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă.


In situaţia în care nu se poate cere rezoluţiunea sau rezilierea datorită aspectului minor al neexecutării din partea debitorului, creditorul are totuşi dreptul la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative, iar aceasta se apreciază în funcţie de toate circumstanţele potrivite.

Reducerea proporţională a obligaţiei creditorului este efectul unei rezoluţiuni sau rezilieri parţiale.în ipoteza în care nu este posibilă reducerea proporţională, neexecutarea parţială nu dă dreptul la

rezoluţiune, creditorul având dreptul doar la plata de daune-interese.în concepţia legiuitorului canadian, rezoluţiunea şi rezilierea sunt sancţiuni civile pentru că ele sunt o

alternativă la executarea silită în natură, creditorul având un drept de opţiune între dreptul de a cere executarea silită, în măsura în care aceasta este posibilă, şi dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului sinalagmatic.

în principiu, este posibilă cumularea rezoluţiunii şi rezilierii cu daunele-interese, deşi Codul civil din Quebec nu prevede acest lucru în mod expres.

La fel ca şi în dreptul civil român, rezoluţiunea şi rezilierea au caracter judiciar, însă în ipoteza în care debitorul este de drept în întârziere pentru executarea obligaţiei sale sau când nu a executat această obligaţie în termenul fixat prin punerea în întârziere, aceste sancţiuni pot fi aplicate direct de către creditor, printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune şi reziliere (art. 1606).

Rezoluţiunea operează retroactiv şi are ca efect desfiinţarea contractului, părţile fiind obligate să restituie toate prestaţiile primite, iar rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare, numai pentru viitor (art. 1606).

3. In dreptul civil german, potrivit dispoziţiilor art. 325 alin. 1, fraza I-a din Codul civil german (Burgerliches Gesetzbuch-BGB)1, o parte are opţiunea între dreptul de a cere daune-interese şi dreptul de a rezilia contractul sinalagmatic în cazul în care acesta a devenit imposibil de executat ca urmare a unei împrejurări pentru care este responsabilă cealaltă parte.

Când imposibilitatea de executare este parţială, dar există interesul de a se obţine executarea integrală a contractului sinalagmatic, creditorul poate opta între a cere obligarea debitorului la daune-interese reprezentând echivalentul neexecutării întregii obligaţii sau a rezilia contractul, soluţie prevăzută în art. 325 alin. 1, fraza a 11-a, BGB.

Conform art. 280 alin. 2 BGB (text care se aplică nu numai contractelor sinalagmatice, ci şi celor unilaterale), dacă imposibilitatea de executare este parţială, creditorul poate refuza să primească acea parte din obiectul obligaţiei care mai este posibil de executat, având dreptul, pe cale de consecinţă, să ceară daune- interese pentru neexecutarea în totalitate a prestaţiei.

Refuzul de a accepta executarea parţială a obligaţiei trebuie să fie justificat însă de faptul că o asemenea executare nu prezintă interes pentru creditor.

Din aceste dispoziţii legale consacrate de Codul civil german (BGB) rezultă că rezoluţiunea contractului sinalagmatic, în dreptul civil german, nu se întemeiază pe simpla neexecutare a obligaţiilor asumate de părţi, ci numai pe imposibilitatea de executare care trebuie să fie reală şi culpabila2.

Potrivit art. 283 BGB, creditorul poate să acorde debitorului (după ce acesta a fost condamnat la îndeplinirea prestaţiilor printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat) un termen rezonabil pentru executarea obligaţiei, declarând totodată că va refuza să accepte primirea prestaţiilor după expirarea termenului.

După expirarea termenului, dacă prestaţiile nu au fost îndeplinite total sau parţial de către debitor, creditorul nu mai poate cere executarea în natură a obligaţiei, ci numai daune-interese.

Doctrina şi jurisprudenţa germană au arătat că în art. 283 BGB este reglementată o imposibilitate fictivă de executare, deoarece ea nu decurge dintr-o împrejurare obiectivă, ci este rezultatul declaraţiei de voinţă a creditorului prin care se precizează că nu se va accepta executarea în natură după expirarea termenului acordat.

în ipoteza unui contract sinalagmatic, creditorul poate să opteze între dreptul de a cere daune-interese şi dreptul de a rezilia contractul, soluţie ce rezultă din art. 325 alin. 2 BGB coroborat cu art. 283 BGB.

In concluzie, din dispoziţiile art. 325, 280 alin. 2 şi 283 BGB, reiese că numai imposibilitatea culpabilă de executare, în diferite forme, poate întemeia rezoluţiunea contractului sinalagmatic.

1 Codul civil german a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900; pentru o analiză în detaliu a BGB, a se vedea: F. Sturm, Preface, Codes Allemand, Editura „Jupiter", Paris, 1967, p. 7-15.

2 Imposibilitatea reală se deosebeşte de imposibilitatea fictivă de executare reglementată în art. 325 alin. 2 BGB (acest ultim text, este aplicabil tuturor contractelor, iar nu doar celor sinalagmatice).


întârzierea în executare sau neexecutarea obligaţiilor la o anumită dată ori într-un anumit termen fixat de părţi poate justifica rezoluţiunea contractului sinalagmatic numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 326 şi 361 BGB.

în dreptul civil german, pentru a se naşte dreptul creditorului de a declara rezoluţiunea, sunt necesare trei condiţii care trebuiesc îndeplinite cumulativ':

• debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea prestaţiei sale;• creditorul trebuie să acorde un termen convenabil pentru executarea obligaţiei debitorului;• creditorul trebuie să declare expres, odată cu fixarea termenului, că va refuza orice prestaţie după

expirarea acestuia.Din analiza textelor legale menţionate rezultă că neexecutarea parţială a obligaţiei debitorului permite

creditorului să aleagă între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului sinalagmatic.

Conform art. 361 BGB, chiar dacă părţile nu au prevăzut expres o clauză de rezoluţiune, dar au convenit în cadrul unui contract sinalagmatic, că prestaţia unei părţi trebuie să fie efectuată exact la o dată determinată riguros sau într-un termen riguros fixat, se prezumă că cealaltă parte este autorizată să rezilieze contractul dacă prestaţia nu a fost îndeplinită la data fixată sau în termenul fixat.

Practica judiciară şi doctrina germană1 au arătat că dispoziţiile acestui text consacră un caz de rezoluţiune legală, iar partea care are dreptul la rezoluţiunea contractului poate fie să declare rezoluţiunea imediat, fie să ceară daune-interese pentru neexecutare, fie să ceară executarea în natură a contractului cu daune-interese moratorii.

Ceea ce particularizează desfiinţarea pentru neexecutarea culpabilă a contractului în dreptul civil german este faptul că dispoziţiile art. 325 şi 326 BGB consacră expres caracterul subsidiar al rezoluţiunii în raport cu executarea în natură.

Regula instituită de BGB demonstrează că principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul executării în natură sunt prioritare în dreptul civil german, spre deosebire de dreptul civil francez, care conţine o reglementare mai suplă şi elastică în art.l 184 C. civ. francez (preluată şi în art. 1020-1021 C. civ. român).

In concepţia Codului civil francez şi codului civil român, efectele specifice ale contractelor sinalagmatice nu derogă de la principiul forţei obligatorii a contractului, ci se întemeiază pe acesta, şi în consecinţă, rezoluţiunea (sau rezilierea) se poate cumula cu daunele-interese2.

Codul civil german (BGB), prin dispoziţiile art. 325, 383 şi 326, instituie interdicţia de a cumula rezoluţiunea cu daunele-interese, oferind creditorului numai dreptul de a opta între rezoluţiune şi daunele-interese.

Spre deosebire de Codul civil francez şi Codul civil român, care au impus regula caracterului judiciar al rezoluţiunii (legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi de a aprecia cauzele rezoluţiunii; declaraţia de rezoluţiune fiind posibilă numai în cazul stipulării unui pact comisoriu expres), Codul civil german (BGB) consacră regula caracterului nejudiciar al rezoluţiunii.

In dreptul civil german rezoluţiunii convenţionale nu i se opune rezoluţiunea judiciară, ci rezoluţiunea legală3.

Conform art. 349 BGB, rezoluţiunea operează prin intermediul unei declaraţii adresate celeilalte părţi.Declaraţia de rezoluţiune este un act unilateral care trebuie să fie comunicat celeilalte părţi. Efectele

declaraţiei se produc din momentul în care a fost recepţionată de debitor.Acest act unilateral, este irevocabil, astfel încât nu se mai poate renunţa unilateral la efectele

rezoluţiunii, aceste efecte putând li evitate numai prin încheierea unui nou contract.Desfiinţarea contractului operează în mod retroactiv („ ex tune ") în cazul contractelor cu executare

dintr-o dată sau numai pentru viitor („ex nune") în cazul contractelor cu executare succesivă.

4. In dreptul civil italian, regula generală privind rezoluţiunea este prevăzută în art. 1453 alin. 1 din Codul civil italian, care dispune că dacă una din părţile contractului sinalagmatic nu-şi îndeplineşte obligaţiile, cealaltă parte poate, la alegerea sa, să ceară executarea sau rezoluţiunea contractului, precum şi daune-interese'.

Astfel, rezoluţiunea este consacrată ca principiu general în cazul în care o parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile şi, totodată, această sancţiune civilă se poate cumula cu daunele-interese.

1 Pentru trimiteri la practica judiciară şi doctrina germană, a se vedea, L-J. Constantinesco, op. cit., p. 221-233.2în acest sens, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 30-32.3 Diferenţa între rezoluţiunea convenţională şi rezoluţiunea legală, constă în aceea că, în primul caz, sunt prevăzute în mod

restrictiv cauzele care pot determina rezoluţiunea, iar în al doilea caz contractul sinalagmatic conţine o clauză conform căreia, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte poate rezilia contractul (art. 357, 358 şi 360 BGB).


Totuşi, Codul civil italian reglementează în mod separat desfiinţarea contractului în ipoteza în care debitorul se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile datorită unei cauze care nu îi este imputabilă (art. 1463 Cod civil italian) şi în ipoteza în care se află în dificultatea de a executa ca urmare a caracterului excesiv de oneros pe care îl are prestaţia (art. 1467 C. civ. italian)1.

Conform art. 1453 alin. 1 Cod civil italian, rezoluţiunea are caracter judiciar, iar punerea în întârziere a debitorului se realizează chiar prin cererea de chemare în judecată.

Codul civil italian (art. 1453 alin. 3) interzice debitorului să execute obligaţia după introducerea cererii de rezoluţiune2.

Instanţa de judecată poate să aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, inclusiv sub aspectul importanţei neexecutării.

în acest sens, Codul civil italian prevede expres că rezoluţiunea contractului nu poate avea loc decât

în cazul unei neexecutări suficient de importante care creează un dezechilibru între interesele economice urmărite de părţi prin încheierea contractului (art. 1445 C. civ. italian).

Rezoluţiunea de plin drept a contractului sinalagmatic în dreptul civil italian are loc în trei ipoteze.în primul caz, părţile au posibilitatea să prevadă în contract un pact comisoriu expres, adică o clauză

prin care convin în mod explicit că, dacă o obligaţie determinată nu este executată conform modalităţilor stabilite, contractul este desfiinţat (art. 1456 alin. 1 C. civ. italian), chiar şi în această situaţie rezoluţiunea nu operează în mod automat, ca simplu efect al neexecutării, fiind necesară declaraţia expresă făcută de partea interesată în sensul că înţelege să utilizeze pactul comisoriu expres (art. 1456 alin. 2 C. civ. italian).

în cel de-al doilea caz, rezoluţiunea contractului sinalagmatic poate opera prin intermediul somaţiei de a executa „dijfida ad adempiere " prevăzute în art. 1454 Cod civil italian.

în această situaţie, deşi nu există un pact comisoriu expres, creditorul poate totuşi să obţină rezoluţiunea de plin drept a contractului; în acest scop, creditorul trebuie să îi comunice în scris debitorului noul termen de executare, cu precizarea că după expirarea acestui termen contractul va fi considerat ca desfiinţat.

în cel de-al treilea caz, potrivit art. 1457 Cod civil italian, contractul se desfiinţează de plin drept dacă o parte nu şi-a executat prestaţiile înăuntrul termenului fixat, termen care este esenţial din punctul de vedere al intereselor celeilalte părţi.

în această situaţie, rezoluţiunea operează imediat după expirarea termenului,fară nici o altă formalitate, însă instanţa de judecată dacă este sesizată, poate să aprecieze existenţa culpei dar şi gravitatea neexecutării.

5. în dreptul civil spaniol, art. 1124 Cod civil spaniol prevede că facultatea de a desfiinţa obligaţiile este implicită în obligaţiile reciproce în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte datoriile.

Creditorul are posibilitatea de a cere executarea sau rezoluţiunea contractului, în ambele situaţii putând cere daune-interese pentru prejudiciul cauzat.

Rezoluţiunea are o accepţiune mai largă în dreptul civil spaniol deoarece cuprinde atât desfiinţarea contractului ca sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor unei părţi, cât şi desfiinţarea contractului ca urmare a aplicării regulilor de rezolvare a problemei riscurilor contractuale.

Doctrina şi jurisprudenţa spaniolă au statuat că rezoluţiunea poate fi pronunţată de judecător numai dacă este vorba de o încălcare gravă a obligaţiilor contractuale, aceasta nefiind aplicabilă în cazul neexecutării ce are un caracter minor, nesemnificativ.

întârzierea în executare, justifică rezoluţiunea dacă, din această cauză, creditorul nu mai are interesul să ceară executarea în natură a obligaţiei.

în dreptul civil spaniol regula este că rezoluţiunea are caracter judiciar; instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze asupra cazurilor de neexecutare care justifică aplicarea acestei sancţiuni.

Practica judiciară din Spania a admis şi rezoluţiunea extrajudiciară, fară a preciza dacă este necesară sau nu o clauză contractuală expresă care să prevadă posibilitatea desfiinţării contractului pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.

în cazul contractelor cu executare instantanee („uno ictu") efectul principal al rezoluţiunii este repunerea părţilor în situaţia anterioară („restitutio in integrum"), deci restituirea prestaţiilor executate de părţi.

1 Articolul 1467 C. civ. italian conţine, în fapt, o clauză legală privind împrejurarea, în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi se datorează schimbării împrejurărilor în perioada de timp dintre încheierea şi executarea contractului (regula „rebus sic s tanti bus").

21 în dreptul civil francez şi dreptul civil român, debitorul are posibilitatea să-şi îndeplinească prestaţiile în timpul procesului şi să împiedice astfel pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa de judecată.


în situaţia contractelor cu executare succesivă, desfiinţarea contractului produce efecte numai pentru viitor („ex nune") şi nu produce efecte retroactive („ex tune").

6. Potrivit dreptului englez, clauzele contractuale sunt fie esenţiale (conditions), fie neesenţiale (warranties); după anul 1962 s- a admis în dreptul englez o a treia categorie, de clauze contractuale, având o natură intermediară (innominates terms).

Distincţia între aceste trei categorii de clauze contractuale nu depinde, în primul rând, de termenii folosiţi în cuprinsul convenţiei, ci de voinţa internă a părţilor.

Dacă o parte nu execută una din clauzele esenţiale, cealaltă parte are dreptul să aleagă între a confirma sau a desfiinţa contractul (repudiation sau rescission).

în primul caz, contractul este menţinut în fiinţă, iar debitorul obligaţiei neexecutate poate fi obligat la

plata daunelor-interese.Deoarece contractul nu este desfiinţat, creditorul nu are dreptul să ceară executarea silită a prestaţiei

debitorului.In cea de-a doua ipoteză, creditorul desfiinţează contractul, astfel încât părţile nu mai trebuie să

execute prestaţiile la care s-au obligat; de asemenea, rezoluţiunea poate fi asociată cu daunele- interese.Creditorul are dreptul însă numai la daunele-interese pentru repararea prejudiciului previzibil.Neexecutarea clauzelor neesenţiale dă dreptul creditorului să ceară daune-interese, dar el nu poate

desfiinţa contractul.Clauzele de natură intermediară (innominates terms) permit părţilor să aprecieze efectele neexecutării

nu în raport cu caracterul esenţial sau neesenţial al acestor clauze, ci în funcţie de consecinţele neexecutării: dacă acestea sunt importante, creditorul poate desfiinţa contractul; când consecinţele neexecutării nu au o gravitate deosebită, creditorul are dreptul doar la daune-interese.

în dreptul englez, creditorul obligaţiei neexecutate nu are o opţiune între executarea silită în natură a datoriei şi rezoluţiune, ci doar dreptul de a alege între executarea silită indirectă şi rezoluţiune.

în situaţiile în care creditorul are dreptul la rezoluţiune, această sancţiune nu are caracter judiciar, fiind suficientă voinţa creditorului dc a desfiinţa contractul.

In cazul în care este sesizată, instanţa de judecată nu are posibilitatea să aleagă între obligarea la daune-interese şi rezoluţiune, această opţiune aparţinând numai creditorului.

în dreptul englez rezoluţiunea poate fi asociată cu daunele- interese, dar judecătorul poate acorda despăgubiri numai dacă creditorul le-a cerut.

Deşi în dreptul englez nu se distinge între rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea convenţională, totuşi, părţile pot să introducă în contracte clauze conform cărora, în cazul în care intervin anumite evenimente sau anumite împrejurări ulterioare încheierii contractului, ;icesta va fi desfiinţat de drept, fară a se mai aprecia dacă este vorba dc neexecutarea unei clauze esenţiale şi fară a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea creditorului.

7. Spre deosebire de dreptul român şi dreptul francez, caru aparţin sistemului de drept romano-germanic, dreptul american aparţine sistemului de drept common law care are la bază trei principii fundamentale:

• respectarea precedentului judiciar;• recurgerea la juraţi pentru a hotărî asupra stării de fapt în litigiul respectiv;• supremaţia dreptului, adică supunerea oricărei persoane fizice sau juridice de drept privat sau

public regulilor juridice.In dreptul american nu se face distincţie între contracte civile şi contracte comerciale.Codul comercial uniform (Uniform comercial Code-UCC)1conţine, pe lângă reglementările aplicabile

unor specii de contracte, şi reguli cu caracter general.In măsura în care UCC nu a modificat însă reglementările privind tranzacţiile având ca obiect bunuri,

rămân aplicabilc principiile „common law and equity" (1-103 UCC).Sistemul „common law and equity''' consacră patru posibilităţi în favoarea creditorului în situaţia în

care debitorul nu-şi execută obligaţiile2.Noţiunea de rezoluţiune („rescission") este folosită mai mult în legătură cu desfiinţarea contractului

ca urmare a erorii (mistake) în care se află una sau ambele părţi în momentul încheierii contractului ori în

1 Acest cod se aplică tranzacţiilor cu privire la bunuri (transaction in goods); noţiunea de bunuri are însă un înţeles specific, desemnând „toate lucrurile (incluzând în specia! bunurile manufacturate) care sunt mobile la data executării contractului"

2 în acest sens, a se vedea, R.H. Folsom, A.A. Levasseur, Pratique du droit des affaires aia Etats-Unis, Dalloz, Paris, 1995, p. 201-206.


cazul în care, într-un contract bilateral, părţile convin să desfiinţeze vechiul contract şi să încheie, în locul acestuia, un nou contract.

Termenul de rezoluţiune (rescission) este utilizat pentru a explica evoluţia istorică a restituirii (restitution), adică una dintre cele patru posibilităţi pe care le are creditorul obligaţiei neexecutate.

In dreptul american, în situaţia neexecutării obligaţiilor (breach of contract), creditorul poate să ceară în justiţie daune-interese1reprezentând:

• valoarea a ceea ce ar fi trebuit să obţină dacă s-ar fi executat contractul (expectation damages)',• valoarea prestaţiilor executate de o parte în favoarea celeilalte care refuză să-şi execute obligaţiile

(restitution);• valoarea cheltuielilor făcute de creditor pentru desfăşurarea anumitor acţiuni pe baza credinţei că

va fî executat contractul încheiat cu debitorul (reliance damages) sau obligarea debitorului la executarea silită în natură (specificperformance)2.

Este important să subliniem că în dreptul american creditorul are dreptul să ceară pentru neexecutarea contractului, daune-interese, dar nu este posibil cumulul între două sau mai multe dintre posibilităţile arătate mai sus.

Din cele patru posibilităţi, numai restitution şi reliance damages presupun desfiinţarea contractului, deoarece în aceste ipoteze prestaţiile neexecutate (total sau parţial) nu mai există în sarcina părţilor.

Totuşi, prestaţiile executate de creditor nu se mai restituie în natură, debitorul fiind obligat numai la daune-interese reprezentând valoarea acestor prestaţii.

Secţiunea a XII-a Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor în lumina noului Cod civil

Potrivit art. 1516 alin. (2) NCC atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;2) să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz,

reducerea propriei obligaţii corelative;3) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut delege pentru realizarea dreptului.Dacă nu se cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau,

după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin (art. 1549 alin. (2) NCC).Remarcăm inovaţia introdusă prin noul Cod civil în ceea cc priveşte modul de operare al rezoluţiunii

în sensul că aceasta poate li dispusă de instanţă, la cerere, sau după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. în concepţia legiuitorului desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere poate avea loc şi pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punere în întârziere (art. 1552 alin. (1) NCC).

Astfel, declaraţia unilaterală de rezoluţiune reprezintă manifestarea de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării contractului sinalagmatic, fiind mecanismul juridic care înlocuieşte atât acţiunea în rezoluţiune cât şi hotărârea judecătorească prin care se dispune rezoluţiunea. în acest caz desfiinţarea contractului operează pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune fiind necesară notificarea scrisă a debitorului, în următoarele trei situaţii:

a) atunci când părţile au introdus în contractul sinalagmatic o clauză de natură să înlăture caracterul judiciar al rezoluţiunii sau rezilierii. Neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor sale născute din contractul sinalagmatic în care s-a stipulat un pact comisoriu, dă naştere unui drept potestativ de opţiune cu privire la rezoluţiune în favoarea celeilalte părţi.

Conform art. 1553 alin. (l)N.C.C. pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. în acest caz, rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării [art. 1553 alin. (2) N.C.C.]. Punerea în întârziere

1 A se vedea, D.H. Vernon, Contracts: Theory and practice, Matthero Bender & Co, New York, San Francisco, 1980, p. 6-106.

2 Cea de-a patra posibilitate (specific performance) are caracter subsidiar în raport cu celelalte trei posibilităţi.


nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează [art. 1553 alin. (3) N.C.C.].b) atunci când debitorul se află de drept în întârziere.

Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.Potrivit art. 1523 N.C.C. debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla

împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:

- obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi există urgenţă;

- prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;

debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;

nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;

- obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.în aceste cazuri, dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt

în întârziere decât după trecerea a 8 zile de la data la care creditorul i-a notificat [art. 1523 alin. (3) N.C.C.]. Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă [art. 1523 alin. (4) N.C.C.];c) atunci când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Şi în această situaţie creditorul poate solicita rezoluţiunea sau rezilierea contractului sinalagmatic pe baza declaraţiei unilaterale prin notificare scrisă adresată debitorului.

Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora [art. 1552 alin. (2) N.C.C.]. în cazurile prevăzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice, pentru a li opozabilă terţilor [art. 1552 alin. (3) N.C.C.].

Declaraţia unilaterală de rezoluţiune sau reziliere produce efecte juridice numai dacă sunt îndeplinite condiţiile generale necesare pentru angajarea răspunderii contractuale şi acordarea daunelor interese, dacă acestea i se cuvin creditorului.

Noul Cod civil reglementează alături de rezoluţiune şi reziliere, o instituţie juridică nouă şi anume reducerea prestaţiilor. Astfel, potrivit art. 1551 alin. (1) N.C.C. creditorul nu are dreptul In rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. In cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă arc caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. în aceste ipoteze, creditorul are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. DacA reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese [art. 1551 alin. (2) şi alin. (3) N.C.C.].

Reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului care este gata să-şi execute sau care şi-a executat prestaţia intervine în ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, adică în situaţia în care neexecutarea este minimă, neesenţială şi nu prezintă un caracter grav sau important. în cazul contractelor cu executare succesivă, noul Cod civil instituie dreptul de reziliere al creditorului chiar dacă neexecutarea este neesenţială (de mică însemnătate) dai evidenţiază caracterul repetat al neexecutării care imprimă acesteia caracter grav.

Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale poate fi şi parţială dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile asumate sau a executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos. Potrivit art. 1549 alin. (2) N.C.C. rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă.

Rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea lui şi, implicit, a raportului juridic născut între părţile contractante. Conform art. 1554 alin. (1) N.C.C. contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

Rezoluţiunea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului are loc atât pentru trecut (ex tune), cât şi pentru viitor (ex nune), considerându-se că părţile nu l-au încheiat. Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractante şi faţă de terţi. In cazul în care contractul a fost executat într-o oarecare măsură, rezoluţiunea are ca efect şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in


integrum). Deci părţile sunt ţinute, ori de câte ori este posibil, să restituie una alteia tot ceea ce au prestat în temeiul contractului rezolv it.

în conformitate cu art. 1554 alin. (2) N.C.C. rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte în caz de rezoluţiune.

Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motivul că una din părţi nu-şi execută obligaţiile se numeşte reziliere. Noul Cod civil dispune în art. 1549 alin. (3) că dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.

Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare, numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 1554 alin. (3) N.C.C. contractul reziliat încetează doar pentru viitor.

Sancţiunea rezilierii nu determină o desfiinţare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce pentru viitor. Ca urmare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii, se consideră că nici nu s-a încheiat un contract între părţi, dispărând astfel izvorul raporturilor juridice dintre acestea. Altfel spus, rezoluţiunea desfiinţează retroactiv contractul, pe când rezilierea, datorită caracterului prestaţiilor succesive, face să înceteze efectele contractului ex nune, momentul în care operează sancţiunea rezilierii lîind identic cu momentul în care încetează contractul.

In concluzie, din dispoziţiile noului Cod civil rezultă că neexecutarea culpabilă a obligaţiilor părţilor conduce fie la rezoluţiunea sau rezilierea totală a contractului sinalagmatic, fie la rezoluţiunea parţială a contractului sinalagmatic, fie doar la reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.


CAPITOLUL V NEEXECUTAREA FORTUITĂ A OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE (TEORIA RISCURILOR CONTRACTUALE)

Secţiunea I Noţiunea de risc contractual

Rezoluţiunea şi rezilierea presupun o neexecutare a obligaţiilor contractuale imputabilă uneia dintre părţi.

însă, neexecutarea obligaţiilor contractuale poate să se datoreze unui eveniment străin de orice culpă a debitorului.

Codul civil nu prevede un text care să reglementeze - la modul general - desfiinţarea contractului în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare 1.

Dacă această imposibilitate fortuită se referă la o obligaţie născută dintr-un contract sinalagmatic se pune problema suportării riscurilor contractuale.

în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii fortuite de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind şi desfiinţarea contractului.

în literatura de specialitate, s-a arătat că teoria riscului contractual este utilă pentru că indică partea care suportă riscul contractului.

' Imposibilitatea fortuită de executare mai este analizată în domeniul răspunderii civile contractuale, de regulă cu referire la contractele unilaterale, ca o cauză care înlătură vinovăţia şi, prin aceasta, însăşi răspunderea (a se vedea, Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 333; T.R. Popescu, Efectele obligaţiilor, în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 321; M.F. Popa, Condiţiile necesare pentru acordarea daunelor-interese, în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 328-329; C. Bârsan, Efectele obligaţiilor, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 327-328).

Problema riscurilor contractuale se ridică în situaţia în care, dintr-o cauză independentă de voinţa sa şi fară nici o culpă, debitorul este în imposibilitate de a-şi executa obligaţia asumată1.

Este o problemă legată de un eveniment care survine, în timp, între naşterea obligaţiei şi executarea acesteia şi, punând pe debitor în imposibilitatea de executare a obligaţiei, produce un anumit prejudiciu.

In materie de răspundere civilă delictuală, riscul constituie fundament al răspunderii indiferent dacă este vorba de opinia doctrinei, potrivit căreia reparaţia se datorează de către cel care profită de activitatea ce desfăşoară, de opinia care pune accentul pe ideea de cauză producătoare de pagube sau de opinia care pune accentul pe ideea de risc-autoritate 2.

Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a uneia din părţi.

Dată fiind împrejurarea că imposibilitatea de executare este independentă de voinţa părţilor, nu este locul nici pentru o acţiune în despăgubiri din cauza neexecutării.

Secţiunea a Il-a Fundamentul teoriei riscurilor contractuale

Fundamentată pe ideea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor născute din convenţiile sinalagmatice, teoria riscurilor contractuale este, în absenţa unui text de principiu, rezultatul eforturilor doctrinei de generalizare a unor dispoziţii cuprinse în mai multe materii din Codul civil:

a) efectele convenţiilor (art. 971);b) stingerea obligaţiilor (art.l 156);c) locaţiunea (art. 1423 şi 1481);d) contractul de societate (art. 1525)'.Din aceste dispoziţii disparate ale Codului civil se poate construi însă teoria legiuitorului în materie

de risc.Potrivit art. 1156 C. civ. „Când obiectul obligaţiei este un cor/) cert şi determinat, de piere, de se

scoate din comerţ, sau se pierde astfel încât absolut să nu se ştie de existenţa lui, obligaţia este stinsă; dacă lucrul a pierit sau s-a pierdut, fără greşeala debitorului sau înainte de a fi pus în întârziere".

1 în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 13.

2 Pentru detalii, a se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 22

Finalul art. 1156 C. civ., anume al 4-lea al acestui text, are o indubitabilă valoare de principiu: „Obligaţia se stinge întotdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii".

Textul este edificator asupra contractului său de principiu. Mutatis mutandis, principiul poate fi extins la toate contractele în care obligaţiile uneia dintre părţi au devenit imposibil de executat din cauză de forţă majoră sau caz fortuit.

Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat: „res perit debitori ".

Riscurile cazurilor fortuite sau de forţă majoră sunt, aşadar, în sarcina debitorului, Codul îl scuteşte pe acesta de a presta obiectul obligaţiei, pentru motivul că ea nu mai poate fi adusă la îndeplinire, fără ca debitorul să fie în culpă1.

La baza teoriei riscului în contractele sinalagmatice se găseşte ideea de cauză. Dacă debitorul obligaţiei nu-şi poate îndeplini obligaţia sa, înseamnă că datoria corelativă rămâne fără cauză.

Riscurile sunt deci ale debitorului obligaţiei a cărei aducere la îndeplinire a devenit imposibilă datorită forţei majore: „res perit debitori.

Temeiul juridic al regulii îl găsim, şi aici, în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte2.

Aşa fiind, neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Recent, în literatura de specialitate, s-a arătat că neexecutarea de către o parte a obligaţiilor contractuale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, iar contractul sinalagmatic este desfiinţat de drept dar aceasta operează numai în cazul imposibilităţii fortuite de executare, când problema riscului contractual se rezolvă potrivit regulii „resperit debitori".

In concepţia aceluiaşi autor, teoria riscului contractual se fundamentează nu numai pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a contractului, ci şi pe ideea imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor3.

Codul civil prevede câteva cazuri de aplicaţie practică a regulii potrivit căreia, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat4.

în materie de locaţiune, art. 1423 Cod civil, prevede că dacă, în timpul locaţiunii, lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de plin drept. Deci, locatorul, fiind debitor al obligaţiei imposibil de executat, suportă şi riscul contractului.

în cazul contractului de antrepriză, potrivit art. 1481 Cod civil, dacă, înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere în mod fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului. Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.

în materia contractului de societate, art. 1515 C. civ., dispune că, atunci când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a fi fost adus efectiv în societate, societatea încetează în privinţa tuturor asociaţilor.

Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul neexecutării contractului de societate.

în toate situaţiile avute în vedere mai sus, am pornit de la ideea că întreaga obligaţie a uneia dintre părţi a devenit imposibil de executat pentru cauze neimputabile.

în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că atunci când obligaţia n devenit doar parţial imposibil de executat, sunt posibile, după caz, două soluţii5:

Prima soluţie constă în reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi, caz în care debitorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el.

A doua soluţie este aceea de încetare în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu este de natură a asigura nici măcar parţial scopul contractului.

1 în acest sens, a se vedea, P.C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil. Voi. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 121-125.

2 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII, 1994, p. 86.3' Pentru acest punct de vedere a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 27.4 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 93-94.5în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p. 131-

132; C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 87.


în această situaţie, riscul contractului este suportat integral dc către debitorul obligaţiei imposibil de executat, asemenea situaţiei în care întreaga obligaţie nu s-ar fi putut executa.

Secţiunea a îll-a înlăturarea responsabilităţii debitorului pentru neexecutarea obligaţiei datorită forţei majore sau a cazului fortuit

Problema riscurilor contractuale fiind legată de evenimente care survin între naşterea obligaţiei şi executarea acesteia, evenimente produse independent de voinţa debitorului şi fară nici o culpă a acestuia, este necesară examinarea relaţiei dintre riscuri şi cauzele ce împiedică pe debitor să-şi execute obligaţiile contractuale fară a răspunde pentru neexecutare.

în literatura de specialitate s-a arătat că de esenţa teoriei riscurilor contractuale este ca neexecutarea contractului să fie determinată de cauze străine debitorului şi în legătură cu care acesta nu are nici o culpă1.

în dreptul civil român, la fel ca şi în dreptul francez, culpa reprezintă fundamentul răspunderii civile, iar în materie de răspundere contractuală între culpă şi faptul neexecutării există o condiţionare reciprocă.

Dacă exceptăm neexecutarea datorată cauzei de forţă majoră sau cauzei străine, toate celelalte cauze nu pot fi decât culpabile2.

în esenţă, culpa constă în atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sau inacţiunea sa ilicită, faţă de rezultatul produs. Atitudinea autorului este conturată de cele două elemente: voinţa şi conştiinţa.

Elementul volitiv este o condiţie necesară culpei, mai cu seamă în cazul culpei intenţionate. Este adevărat însă, că în materie contractuală, rareori culpa îmbracă forma intenţiei.

Factorul intelectiv (conştiinţa) se caracterizează prin prevederea, anticiparea de către individ a consecinţelor faptelor sale, a legăturii dintre faptă şi rezultat3.

în materie contractuală, de regulă, culpa nu trebuie dovedită. Simpla neexecutare face să fie prezumată culpa.

Creditorul care dovedeşte neexecutarea nu trebuie să mai probeze existenţa culpei, primul fapt prezumându-1 pe cel de-al doilea. Sarcina probei este inversată, debitorul având posibilitatea să răstoarne această prezumţie făcând dovada contrară4.

Prezumţia de culpă a debitorului poate fi înlăturată dacă debitorul dovedeşte că neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere se datorează unei cauze străine, neimputabile lui.

Riscurile contractuale şi culpa se exclud. în momentul când neexecutarea obligaţiilor contractuale este culpabilă, nu mai suntem pe tărâmul riscurilor, ci pe cel al rezoluţiunii (rezilierii) pentru neexecutare şi/sau al răspunderii contractuale pentru neexecutarea obligaţiei asumate.

în ambele situaţii, răspunderea contractuală se bazează pe culpă şi se angajează în funcţie de prejudiciu, fară vreo legătură cu problema riscurilor contractuale.

Debitorul este responsabil de faptul neexecutării până la limila cauzei străine sau exoneratoare.Astfel, art. 1082 Cod civil, stabileşte că debitorul va fi obligat la plata de daune-interese, afară numai

dacă va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.Ideea este reluată de art. 1085 Cod civil, în care se prevede că debitorul nu va fi obligat la daune-

interese, dacă a fost împiedicat să execute obligaţia datorită forţei majore sau cazului fortuit.Cauzele străine neimputabile debitorului sunt: forţa majoră, cazul fortuit şi fapta terţului.In materia răspunderii civile contractuale nu există deosebiri, sub aspectul efectelor, între cazul fortuit

şi forţa majoră. încercarea de a se face o distincţie între cele două este inutilă şi nu are nici un temei legal.Legiuitorul foloseşte cele două noţiuni, când împreună (art. 1083, art. 1435, 1475 Cod civil etc.), când

separat (art. 760, 995, 1156, 1358, 1457 Cod civil etc.)5.Se admite, în general, că forţa majoră constă în evenimente naturale care ies din sfera de activitate a

debitorului (de exemplu: cutremurele, inundaţiile, starea de război, trăznetele etc.), iar în cazul fortuit constă în evenimentele care au legătură cu activitatea debitorului (de exemplu: un incendiu, o explozie, etc.).

1 în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 20.

2 Pentru acest punct de vedere, a se vedea, S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial. Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 82:

3 Pentru analiza acestei probleme, a se vedea, T.R.Popescu, P. Anca, op. cit., p. 188.4„Reus in excipiendofit actor".5 A se vedea, în acest sens, S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi dreptul comercial, p. 90-91.


Inspirându-se din doctrina şi jurisprudenţa franceză, în literatura noastră de specialitate, forţa majoră este definită de majoritatea autorilor ca fiind un eveniment imprevizibil şi de neînlăturat (insurmontabil, invincibil)1.

Cele două trăsături: imprevizibilitatea şi invincibilitatea trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, adăugându-se uneori şi caracterul extern2.

Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil.

Principalul efect al forţei majore este excluderea răspunderii civile.In materia răspunderii contractuale, forţa majoră mai produce, uneori, încă două efecte: unul extinctiv

şi altul suspensiv de executare.

Astfel, atunci când debitorul contractual este în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile asumate printr-un contract civil din cauză de forţă majoră, potrivit art. 1083 Cod civil, obligaţia se stinge.

Deci forţa majoră are şi un efect extinctiv, în sensul că duce la stingerea obligaţiilor asumate de debitor prin contract, obligaţii pe care el este în imposibilitatea de a le executa în natură.

Stingerea îndatoririi de executare în natură a obligaţiilor contractuale, va împiedica şi transformarea acestora în daune- interese compensatorii.

în cazul contractelor cu executare succesivă, forţa majoră, acţionând numai temporar, va avea ca efect stingerea doar a acelor obligaţii a căror executare a devenit imposibilă înăuntrul acelui interval de timp.

Aşadar, debitorul va fi ţinut să execute în natură obligaţiile scadente, după încetarea forţei majore, în afară de cazul când dovedeşte că forţa majoră a făcut imposibilă şi executarea acestora.

Forţa majoră produce în materie contractuală şi un efect suspensiv de executare. Efectul este propriu numai contractelor cu executare succesivă şi a celor afectate de un termen şi constă în suspendarea executării obligaţiilor3.

Exonerarea de răspundere a debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate produce efecte diferite, după cum forţa majoră constituie o împiedicare totală sau parţială, definitivă sau parţială.

Dacă împiedicarea de executare este totală şi definitivă, forţa majoră face imposibilă executarea şi, în consecinţă, în cazul contractelor unilaterale, obligaţia se va stinge, iar în cazul celor bilaterale se va pune problema suportării riscului contractului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Imposibilitatea de executare pentru cauză de forţă majoră produce efecte numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii4:

a) forţa majoră să nu se datoreze culpei debitorului, deci să fie neimputabilă debitorului;b) debitorul să nu-şi fi asumat prin contract obligaţia de a răspunde şi pentru caz de forţă majoră;c) debitorul să nu fi fost pus în întârziere sau să nu se fi aflat în întârziere în momentul producerii

(survenirii) cazului de forţă majoră.In situaţia când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, cazul de forţă majoră rămâne în sarcina debitorului;

în consecinţă, obligaţia sa nu se stinge prin imposibilitate de executare ci se transformă în dezdăunări.Mijloacele de probă utilizate pentru dovedirea cazului de forţă majoră sunt, de regulă, prevăzute de

părţi în contract. în lipsa vreunei stipulaţiuni, forţa majoră fiind în fapt, se poate dovedi cu orice mijloc de probă5.

In general, proba cazului de forţă majoră este mai uşor dc realizat atunci când este vorba de dovedirea unor fapte cunoscute, deci de notorietate, cum sunt: inundaţiile, incendiile etc.

In consecinţă, forţa majoră rămâne un eveniment imprevizibil, obiectiv şi de neînlăturat care-1 pune pe debitor în imposibilitatea dc a-şi executa obligaţiile.

Celelalte situaţii, şi anume, fapta unei terţe persoane sau fapta creditorului sunt împrejurări care nu îndeplinesc, în mod cumulativ, cele două condiţii: imprevizibilitatea şi insurmontabilitatea şi nu pot fi calificate cauze de forţă majoră.

In materie contractuală, prin terţ se înţelege orice persoană, alta decât creditorul sau debitorul.Terţul care a pus pe debitor în imposibilitatea executării obligaţiilor sale (de exemplu: a distrus bunul

vândut înainte ca vânzătorul să-şi fi executat obligaţia de predare) trebuie să nu poată fi identificat.

1 A se vedea în acest sens, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Codului civil român, Voi. VI, Iaşi, 1900, p. 348; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român. Voi. II, Bucureşti, 1929, p. 523

2Fr. Deak în Răspunderea civilă, op. cit, p. 209.3 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 374-377.4A se vedea, S. Angheni, op. cit., p. 92.5 A se vedea, M. F. Popa în Răspunderea civilă, Editura „Ştiinţifică", Bucureşti, 1970 de I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa.


Dacă a fost identificat, iar fapta nu are caracterul forţei majore, debitorul se poate regresa împotriva terţului, şi, în acelaşi timp, trebuie să răspundă faţă de creditorul său1.

Prin comportarea sa şi creditorul poate contribui exclusiv sau în comun cu debitorul, la punerea acestuia în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată.

Când fapta creditorului întruneşte trăsăturile caracteristice ale forţei majore, fie că obligaţia debitorului se stinge, fie că se amână doar, problema riscurilor contractuale se rezolvă la fel ca în cazul forţei majore.

Secţiunea a IV-a Particularităţile riscului contractual în contractele translative de

proprietate

Problema riscurilor contractuale trebuie distinsă, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, de cea a riscului lucrului2.

In cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate se pune, în cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pierii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului. De aceea, este necesar să observăm cine suportă, în principiu, cele două riscuri.

In ceea ce priveşte suportarea riscurilor contractuale pentru neexecutarea fortuită am arătat că se aplică regula „res perit debitori".

Riscul pierii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit, aplicându-se principiul „res perit domino".

Aşadar, rezolvarea problemei suportării riscului pierii fortuite a bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de la înstrăinător la dobânditor3.

Pentru a înţelege această regulă trebuie să avem în vedere împrejurarea că potrivit legislaţiei noastre, transferul proprietăţii în contractele translative de proprietate având ca obiect bunuri cerlc, operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar dacîi bunul nu a fost predat încă, iar preţul nu a fost încă plătit.

în acest sens avem în vedere dispoziţiile art. 971 C. civ. „in contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului".

Codul civil face aplicaţia practică a acestei reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare.Astfel, art. 1295 alin. 1 dispune: „Vinderea este perfectă între părţi proprietatea este de drept

strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat".

în această situaţie, riscul contractului îl va suporta cumpărătorul, deoarece el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu îi fusese predat.

El va trebui să achite preţul lucrului pierit către vânzător, deşi acesta nu va mai fi în măsură să predea lucrul vândut.

Regula „res perit domino" înseamnă aici, „res perit creditori". în concluzie, riscul contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat.

în literatura de specialitate4, s-a arătat, pe deplin justificat, că această regulă este severă şi nedreaptă.Considerăm, de „lege ferenda", că legiuitorul nu trebuie să găsească alte soluţii pentru rezolvarea

acestei probleme, fie în sensul suportării riscului de către vânzător (ca debitor al obligaţiei de predare imposibil de executat), fie o soluţie de repartizare a riscului între cele două părţi ale contractului.

De la regula „res perit domino" legea prevede o singură excepţie: conform art. 1074 alin. 2 C. civ., şi art. 1156 alin. 2 C. civ..riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat, totuşi, de înstrăinător atunci când, înainte de acest eveniment, el a fost pus în întârziere de către debitor pentru motivul că nu şi-a executat, în termen, obligaţia de predare.

1A se vedea. V. Babiuc, op. cit., p. 30.2 A se vedea, T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 130.3A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 94-96.4 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII, p. 88-89.


In situaţia în care prin contract se înstrăinează lucruri de gen şi bunuri imobile în sistem de carte funciară sau părţile au convenit ca transferul proprietăţii să opereze la un anumit termen, riscul pierii fortuite a lucrului,între momentul încheierii contractului şi acela al transmiterii proprietăţii, îl va suporta înstrăinătorul, conform principiului „resperit domino"

Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrăinătorul care, neputând transmite dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de la cealaltă parte.

Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat, conform celuilalt principiu „res perit debitori

Apreciem că această regulă se aplică şi dacă este vorba de lucruri viitoare, având în vedere că transferul proprietăţii va opera la momentul predării acestor bunuri.

O situaţie specială apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.In situaţia când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pierii fortuite a

bunului se suportă de către înstrăinător, el fiind proprietarul său.In situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, dacă

lucrul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile contractuale se vor suporta de către dobânditor, care este proprietarul său.

în concluzie, se poate constata că în toate situaţiile când transferul proprietăţii unui bun este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit, riscurile contractului vor fi suportate, în principiu, de către partea contractantă care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.

Secţiunea a V-a Imposibilitatea fortuită de executare în noul Cod civil

Noul Cod civil instituie în art. 1350 alin. (1) principiul potrivii căruia orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care Ic n contractat. Atunci când, fară justificare, nu îşi îndeplineşte aceaslft îndatorire, partea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte j>;n |i şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Insa. neexecutarea obligaţiilor contractuale poate să se datoreze unul eveniment străin de orice culpă a debitorului. Conform art. 1321 N.('.( contractul încetează în ipoteza imposibilităţii fortuite de executau Debitorul este liberal atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executam din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimenlc asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere [art. 1634 alin. (1) N.C.C.]. Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face, nu şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor esle întotdeauna posibilă potrivit adagiului latin ,genera non pereunl Pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avui loc fară vina (culpa) debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

Potrivit art. 1634 alin. (2) N.C.C. debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar li putut să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza forţei majore sau a cazului fortuit, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

Noul Cod civil reglementează forţa majoră şi cazul fortuit în art. 1351. Astfel, dacă legea nu prevede altfel, sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.

Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemai să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Conform art. 1351 alin. (4) N.C.C. dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare poate fi, potrivit legiuitorului, absolută şi permanentă sau temporară.

Atunci când imposibilitatea de executare este absolută şi permanentă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul esle desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit [art. 1557 alin. (l)N.C.CJ.

Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei nu este absolută şi permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul. în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător [art. 1557 nlin. (2) N.C.C.].


Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata ,şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3) N.C.C],

în conformitate cu art. 1634 alin. (5) N.C.C. debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului [art. 1634 alin. (4) N.C.C].Dacă imposibilitatea fortuită de executare priveşte o obligaţie ce rezultă dintr-un contract sinalagmatic

se pune problema riscului contractului. Doctrina a evidenţiat că teoria riscului contractual este utilă pentru că indică partea care suportă riscul contractual; acest risc va fi suportat, în principiu, de către debitorul

obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).Suportarea riscului contractual este o problemă legată de un eveniment care survine, în timp, între

naşterea obligaţiei şi executarea acesteia şi, punând pe debitor în imposibilitatea de executare a obligaţiei, produce un anumit prejudiciu. Aşadar, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită forţei majore sau cazului fortuit, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi, în general, toate daunele pe care le antrenea/ă imposibilitatea fortuită de executare. Fundamentul regulii res perii debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor în cazul contractului sinalagmatic (art. 1171 N.C.C). In contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului.

In ceea ce priveşte suportarea riscului în contractul translativ de proprietate, noul Cod civil în art. 1274 alin. (1) prevede că în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare, pierde dreptul Ia contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.

Astfel, potrivit noului Cod civil, dacă bunul piere după momentul încheierii contractului dar înainte de a-1 preda dobânditorului, riscul pieirii fortuite în contractele sinalagmatice translative de proprietate va fi suportat nu de acela care este proprietarul său la momentul dispariţiei (potrivit regulii res perii domino) ci de debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului, aplicându-se principiul res perii debitori.

Nu putem decât să salutăm soluţia adoptată de legiuitor în această materie, deoarece, de lege lata, suportarea riscului pieirii fortuite a lucrului în cazul contractelor translative de proprietate ce au ca obiect un bun cert este supusă principiului res perit domino ce înseamnă aici res perit creditori (riscul contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat), regulă criticată în mod justificat de literatura juridică ca fiind nedreaptă şi inechitabilă.

Conform art. 1274 alin. (2) N.C.C. cu toate acestea, chiar dacă bunul a pierit din cauze fortuite înainte de a fi fost predat dobânditorului, riscul contractului va fi suportat nu de debitorul obligaţiei de predare, ci de către creditor dacă, înainte de pieirea bunului, creditorul fusese pus în întârziere întrucât nu-şi executase la termenul prevăzut obligaţia sa.

Creditorul nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.

în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii fortuite de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind şi desfiinţarea contractului. în cazurile în care problema riscului contractual se rezolvă potrivit regulii res perit debitori, creditorul nu mai poate fi silit să execute propriile obligaţii sau are dreptul să ceară restituirea prestaţiilor deja executate, ceea ce înseamnă că în aceste situaţii se impune cu necesitate desfiinţarea contractului. în aceste cazuri, imposibilitatea fortuită de executare constituie o cauză de încetare a contractului sinalagmatic. Potrivit art. 1322 N.C.C. la încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fară drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale


cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora [art. 1635 alin. (1) N.C.C.].

Potrivit art. 1636 N.C.C. dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii.

Noul Cod civil stabileşte principiul restituirii prestaţiilor în natură, prin înapoierea bunului primit. Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori acesta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent.

CAPITOLUL VI EFECTELE NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE ÎN DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea IDelimitări conceptuale. Corelaţia dintre contractele civile şi cele comerciale

în literatura juridică1 s-a evidenţiat că regulile care guvernează contractele civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, in măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (art. I Cod comercial).

Astfel fiind, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) obiective de comerţ datorită naturii lor (art. 3 Cod comercial) şi în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerţ întrucât sunt încheiate de comercianţi în cadrul exercitării comerţului (art. 4 C. com.) sunt aplicabile legile comerciale, dar în subsidiar, dacă legea comercială nu dispune, sunt aplicabile cele civile.

Dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile dreptului privat, iar în aceste condiţii şi reglementările specifice dreptului comercial se vor completa, facându-se trimitere la normele juridice de drept civil.

în doctrină2 s-a opinat că din pricina caracterului lacunar al dreptului comercial, problema raporturilor dintre dreptul comercial şi dreptul civil domină întreaga materie a teoriei generale a obligaţiilor civile sau comerciale.

în concluzie, rezultă, pe de o parte, că reglementarea contractelor civile este aplicabilă, în lipsa unor reguli speciale, şi în privinţa contractelor comerciale, iar pe de altă parte, că reglementarea contractelor comerciale este aplicabilă nu numai în cazul contractelor încheiate de comercianţi, dar şi în cazurile în care reprezintă fapte obiective de comerţ.

în ceea ce priveşte corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor (civile sau comerciale) şi teoria generală a obligaţiilor civile sau comerciale, apreciem că prioritate au regulile speciale prevăzute - în Codul civil sau Codul comercial ori în alte acte normative speciale - pentru contractul în cauză.

în măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau prin convenţia dintre părţi) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a teoriei generale a obligaţiilor, care cuprinde norme aplicabile tuturor contractelor sau contractelor de o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc.), aceste norme fiind incidente ori de câte ori nu există prevederi speciale.

Secţiunea a II-a Particularităţile obligaţiilor comerciale

1. Consideraţii introductive.

Datorită specificului relaţiilor comerciale, obligaţiile din dreptul comercial prezintă anumite trăsături, fiind reglementate prin unele dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cum ar fi: solidaritatea obligaţiilor (art. 42 C. com); fructificarea de drept a banilor („dies interpellat pro hominem", art. 43 C. com.), termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de judecător în obligaţiile comerciale 3, iar retractul litigios prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 din Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt comercial (art. 45. C. com.).

1Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 5-8.2 I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-

cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 10.3 Potrivit art. 44 C. com., „în obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din C.

civ.".


2. Solidaritatea obligaţiilor

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei obligaţii.In dreptul civil, care joacă rolul de drept comun în materni dreptului privat, divizibilitatea creanţei

este regula iar solidaritate,i excepţia (solidaritatea nu se prezumă)'.In literatura de specialitate, solidaritatea a fost definită ca fiind acea modalitate a obligaţiilor care

împiedică diviziunea lor, chiai dacă, prin natura lor, sunt divizibile.Ea are drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în ca/ de pluralitate activă, să ceară

executarea integrală a creanţelor oricărui debitor.Solidaritatea debitorilor reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori, care pot urmări pe

debitorul solvabil realizându-şi astfel creanţa1.In acest mod, creditorul este pus la adăpost de eventualele riscuri ale insolvabilităţii unuia dintre

debitori, putând alege pe oricare dintre codebitori pentru întreaga creanţă.în dreptul civil, în afara cazurilor reglementate de solidaritate pasivă legală (art. 1003, 918, 1483,

1551, 1571 C. civ.), aplicarea solidarităţii necesită o stipulare expresă a părţilor.în dreptul comercial, legiuitorul, având în vedere necesitatea asigurării creditului în relaţiile

comerciale, dispune în art. 42 din Codul comercial, următoarele: „In obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrarie ".

în materia comercială, regula este deci solidaritatea, părţile putând să o înlăture numai prin stipulaţie expresă2.

în dreptul german sunt solidare toate obligaţiile, oricare ar fl natura lor, comercială sau civilă3.în dreptul francez, solidaritatea nu este reglementată în mod expres de legiuitor (în afară de unele

cazuri particulare), însă, în obligaţiile comerciale, aceasta a fost aplicată în practica judiciară ca regulă cutumiară, fiind o prezumţie simplă4.

Din dispoziţiile art. 42 C. com., rezultă că solidaritatea în materie comercială se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori, deci i/.vorăşte dintr-un fapt de comerţ lato-sensu. Acest caracter rezultă din alin. 3 al art. 42 C. com. potrivit căruia „Solidaritatea nu se aplică la necomercianţi, pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ ".

b) Solidaritatea nu trebuie să fie stipulată în materie comercială5 însă prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată printr-o manifestare de voinţă exteriorizată într-o anumită formă scrisă, verbală sau chiar din faptul executării.

Dacă în ipoteza codebitorilor necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, în cazul în care obligaţia este garantată de fidejusari, legiuitorul extinde solidaritatea la toţi fidejusorii, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant, supunându-li-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune.

3. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellatpro homine).

Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Debitorul are de executat o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul obligaţiei.Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care acesta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine

de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat: „creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţieF, dispune art. 1073 C. civ.

Cu alte cuvinte, se angajează răspunderea civilă contractual.i .1 debitorului, care va fi obligat să plătească creditorului sume dc Imul cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat; acenlv despăgubiri se numesc daune-interese .

Daunele-interese sunt despăgubirile în bani pe care debilului este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului sulei II de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătonn sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

1 în acest sens, a se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 306-307.

2 Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care nu permite înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor, din cauza caracterului său de ordine publică, de exemplu, în cazul pluralităţii de mandatari (art. 389 C. com).

3 Potrivit art. 427 C. civ. german: „Dacă mai multe persoane se obligă în comun prin contract la o prestaţie divizibilă, în caz de îndoială, ele răspund solidar".

4A se vedea, I.L. Georgescu, op. cit., p. 47.5 Curtea de Casaţie, Decizia nr. 412/1937, în Practică judiciară în materie comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991,

p. 60.


Acestea trebuiesc dovedite de cel care le pretinde în situa|iii când obligaţia debitorului constă în „a face" sau „a da" un bun altul decât o sumă de bani.

Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani executarea ei în natură este întotdeauna posibilă, iar daunele suni prezumate şi, ca atare, nu mai trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente sumelor neachitate.

In cazul obligaţiilor care constau în sume de bani, dobânzile reprezintă echivalentul daunelor cauzate creditorului.

In sistemul Codului civil român, în materie contractual;; daunele-interese sub forma dobânzilor, sunt datorate numai din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere printr-una din modalităţile prevăzute de lege.

Dobânda nu curge prin simplul fapt al ajungerii la termen, fiind necesar ca debitorul contractual să fie

pus în întârziere, în mod formal, adică să i se pună în vedere că trebuie să execute ceea ce datorează (dies non interpellat pro hominem) .

In literatura de specialitate s-a evidenţiat că această regulă din dreptul civil îşi are temeiul în prezumţia că atâta timp cât creditorul rămâne în pasivitate, neexecutarea sau întârzierea în executare nu i-a provocat nici un prejudiciu şi că a consimţit tacit la prorogarea termenului de executare3.


în dreptul comercial, potrivit art. 43 C. com. „datoriile comerciale lichidate şi plăţile în bani produc dobânda de drept din iita când devin exigibile", ceea ce înseamnă că debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, potrivit regulii „i/ies interpellatpro hominem"x.

în doctrină1 s-a arătat că această regulă se întemeiază pe faptul că circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea creditorului, deoarece orice sumă de bani aflată în mâinile unui comerciant trebuie să producă bani".

Dispoziţia prevăzută de art. 43 C. com. se aplică numai dacă este vorba de o obligaţie comercială (datoria este comercială ori de câte ori obligaţia sau raportul juridic însuşi din care izvorăşte este comercial) şi care constă într-o sumă de bani (datoria trebuie să fie lichidă şi exigibilă).

Regula „dies interpellat pro homine" se justifică în materie comercială prin prezumţia economică a productivităţii banilor.

1 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 309.

! |||

l

i

1

<

89 Aurelian GHFR(.III

Aici capitalurile nu sunt imobilizate ca în mâinile unor necomercianţi, ci sunt apte să producă beneficii din chiar momentul posedării lor.

Evaluarea unei productivităţi se face fie la nivelul dobânzii legale potrivit art. 1088 Cod civil, fie prin evaluare convenţională (dobânda convenţională sau clauză penală)1.

Această regulă se mai justifică prin specificul comerţului unde conexiunea şi celeritatea operaţiunilor comerciale ca şi apărarea creditorilor impun o respectare riguroasă a termenelor contractuale.

Neplata la termen a unei datorii comerciale atrage efecte negative în lanţ, datorită strânsei interdependenţe a operaţiunilor comerciale, fiecare operaţie fiind, de regulă, o verigă legată de operaţii anterioare şi/sau ulterioare.

Pe de altă parte, celeritatea operaţiilor comerciale reclamă înlăturarea formalităţilor de felul punerii în

întârziere.

1 I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Ediţia a Ii-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 26.


91 Aurelian GHFR(.III

în situaţia în care debitorul comercial nu plăteşte la scadenţii, mai ales în condiţiile deprecierii monetare, el se foloseşte de bani, îmbogăţindu-se fară justă cauză în detrimentul creditorului.

Comerţul presupune cu necesitate apărarea şi dezvoltare® creditului, ca unul dintre pilonii activităţii comerciale.

în acest sens, practica arbitrală a statuat că în cazul stipulăm unei clauze penale pentru întârzierea în plata unei obligai u comerciale, având ca obiect o sumă de bani, aceasta operează dc drept, din ziua în care creanţa a devenit exigibilă, fară a li condiţionată de punerea în întârziere a debitorului'.

Şi practica judiciară a evidenţiat că în cazul raporturilor juridice comerciale, potrivit art. 43 C. com., debitorul este de drept în întârziere din momentul în care obligaţia a devenit exigibilă1.

4. Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează IUI drept derivând dintr-un fapt comercial2.

în dreptul civil, este de principiu că, afară de cazurile prevăzute de lege, orice drept cu conţinut patrimonial poate fi cesionat, chiar dacă asupra acestuia există un litigiu, adică o contestaţie injustiţie.

Conform art. 1402 C. civ., dacă un drept litigios este vândut, cel contra căruia acesta subzistă „se poate libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii".

Dreptul la retractul litigios a fost creat de legiuitor, în materie civilă, pentru a preveni specularea drepturilor litigioase, scopul instituirii acestuia fiind acela de a pune la dispoziţia celui contra căruia subzistă dreptul litigios un instrument juridic eficient de ţinere în frâu a eventualelor tendinţe speculative ce i-ar putea amâna pe cesionarii de drepturi litigioase, care ar cumpăra pe un preţ inferior celui real, în ideea de a obţine un profit din diferenţă în caz de câştigare a procesului.

Potrivit art. 45 C. com. „Retractul litigios prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 din Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt comercial".

Literatura de specialitate a arătat că retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept derivând dintr-un fapt comercial, deoarece în materie comercială nu se admite o asemenea operaţie juridică pentru că ar stânjeni libera circulaţie a creanţelor şi a drepturilor incorporale în general, care impune o diferenţă între preţul de cumpărare şi cel de vânzare'.

Secţiunea a IlI-a Particularităţile rezoluţiunii şi rezilierii în dreptul comercial

1. Inexistenţa termenului de graţie în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor comerciale.

în materie civilă, instanţa de judecată are posibilitatea, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale, să opereze, în funcţie de circumstanţe, dacă este cazul să acorde debitorului un termen de graţie pentru aducerea acestora la îndeplinire3.

Posibilitatea de a acorda termen de graţie este menţionată expres în finalul art. 1021 C. civ. şi anume „Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termi n părţii acţionate ".

Termenul de graţie este o amânare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii sau rezilierii dincolo de data la care hotărâivn judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă şi, totodată, este un beneficiu acordat debitorului în vederea executării în natură n obligaţiilor asumate'.

în literatura de specialitate s-a evidenţiat că acest beneficiu al acordării termenului de graţie trebuie să fie însoţit de menţiunea înscrisă expres în dispozitivul hotărârii în sensul că, dacă nu se execută obligaţiile până la expirarea termenului de graţie, va deveni eficientă sancţiunea rezoluţiunii sau rezilierii.

în situaţia în care nu există această menţiune, creditorul ar trebui să introducă, după expirarea termenului de graţie, o nouă cerere de rezoluţiune sau reziliere, ceea ce ar fi o sarcină împovărătoare2.

1 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Dec. nr. 655 din 8 februarie 2000-RDC nr. 6/2001.2 Retractul litigios îşi are rădăcinile în dreptul roman, fiind menţinut până în zilele noastre; cumpărătorii de procese erau

consideraţi încă din vechime speculatori („emptores fortunis alienis inhintes"), iar asemenea operaţiuni indezirabile. La început vânzarea de drepturi litigioase a fost considerată nulă prin constituţiile împăraţilor Gratian, Valentinian şi Teodosie, iar apoi admisă ca valabilă, dar a fost descurajată indirect, mai întâi, prin restrângerea posibilităţilor de speculare a dreptului litigios de către cesionar prin limitarea dreptului de a urmări pe debitorul cedat doar în limitele preţului plătit de el cedentului, iar apoi prin instituirea posibilităţii exercitării retractului, consacrate prin celebrele constituţii Per diversas, Ab Anastasio şi Mandati vel contra ale împăraţilor Anastasie şi Iustinian (pentru detalii a se vedea, T.C. Briciu, M. Nicolae, Notă la C.A. Braşov, sec. civ., Dec. nr. 1383/2001, PR, III, nr. 5/2002, p. 113 şi urm; I. Popa, Vânzarea de drepturi litigioase - retractul litigios, PR, VI, nr. 4/2004, p. 201 şi urm.

3 V. Stoica, op. cit., p. 117.

92 AurelianGHER(;ill

Dispoziţia finală din art. 1021 C. civ., este o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 1101 C. civ.J.în doctrină s-a apreciat că în aceeaşi cauză, în care se cere rezoluţiunea sau rezilierea, se poate acorda

un singur termen de graţie.în Codul civil român interdicţia de a acorda mai multe termene de graţie este stipulată expres şi cu

referire Ia un caz particular dc rezoluţiune, în materia contractului de vânzare-cumpărare.Astfel, în art. 1366 alin. 2, teză finală, se arată că, dacă nu există pericol pentru vânzător de a pierde

lucrul sau preţul, judecătorul poate, într-o cerere de rezoluţiune a vânzării, să acorde cumpărătorului „un termen mai mult sau mai puţin lung, după împrejurări, fără să poată da în nici un caz, un al doilea termen ".

Există cazuri, în materie civilă, în care nu este permisă acordarea termenului de graţie, cum este aceea reglementată de art. 1366 alin. 1 C. civ. „Rezoluţiunea vânzării de imobile se pronunţă îndată, dacă

vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul sau preţul".Dreptul instanţei de a aprecia, în unele situaţii, dacă este cazul să pronunţe rezoluţiunea, precum şi

posibilitatea acesteia de a acorda un termen de graţie, constituie, în opinia noastră, inconvenienţe pentru partea care a înţeles să-şi execute obligaţia, punând-o în situaţia de a întârzia în clarificarea situaţiei sale în contract.

Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de instanţa de judecată în obligaţiile comerciale, deoarece necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile comerciale să se execute întocmai şi la termenul stipulat1.

Potrivit art. 44 C. com. „In obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil".

Obligaţiile comerciale sunt, în general, conexe, aflându-se în strânsă legătură, neexecutarea uneia atrăgând cele mai grave urmări, cum ar fi insolvabilitatea, cu consecinţa falimentului.

în doctrină2 s-a arătat că inadmisibilitatea acordării de către judecător a unui termen de graţie, în materie comercială, este o măsură raţională pentru că dacă instanţa de judecată ar acorda termen de graţie, ar însemna să dezorganizeze comerţul, putând să ajungă la efecte dezastruoase ca: executări silite, faliment etc.

Nimic nu împiedică însă partea care şi-a executat obligaţiile, să acorde ea însăşi un „termen de graţie" celeilalte părţi.

în obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial, aplicarea art. 44 C. com. nu împiedică însă partea în culpă să execute tardiv chiar în instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ca şi în obligaţiile civile, în vreme ce până la această dată contractul încă îşi produce efectele între părţi.

Este adevărat că instanţa de judecată nu poate acorda un termen de graţie în obligaţiile comerciale, dar nimic nu dă dreptul instanţei să respingă o executare legitimă.

1' Nu trebuie să se confunde termenul de graţie cu termenul de judecată acordat de instanţa de judecată în vederea executării obligaţiilor asumate de către pârât prin contractul sinalagmatic, deoarece în acest caz, dacă pârâtul îşi execută obligaţiile până la termenul ce i s-a acordat, instanţa nu va mai pronunţa rezoluţiunea sau rezilierea şi nici nu se mai poate pune problema acordării unui termen de graţie.

2 Gr. Dimitresco, De la condition resolutione dans les contracts, V. Girard & E. Briere, Libraires- Editens, Paris, f.a., p. 132-133.


în acest sens, doctrina comercială1 a arătat că regula impusă prin art. 44 C. com., are caracter excepţional şi derogatoriu şi, în consecinţă, este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă dincolo de limitele legii.

2. Rezoluţiunea contractului în cazul termenului esenţial.

In obligaţiile comerciale în care termenul este esenţial, acesta operează ca o clauză rezolutorie expresă.

Termenul este esenţial atunci când are o importanţă decisivă în executarea contractului şi a fost considerat ca un element determinant la încheierea contractului.

Nerespectarea termenului esenţial atrage rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea părţii în folosul căreia s-a stipulat termenul esenţial.

Efectele sale se produc automat, iar judecătorul nu pronunţă rezoluţiunea, ci numai o constată.Producând efecte retroactive, partea în culpă nu mai poate înlătura consecinţele neexecutării la termen

printr-o executare posterioară termenului, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii respective.Având în vedere că rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea termenului esenţial constituie o

măsură de favoare, partea în folosul căreia s-a stipulat termenul poate să renunţe la efectele rezoluţiunii, cerând executarea chiar după împlinirea termenului.

In doctrină s-a evidenţiat că opinia, potrivit căreia, s-ar deduce din interdicţia art. 44 Cod comercial că termenul este întotdeauna esenţial în materie comercială, este neîntemeiată2.

în materie comercială, termenul poate fi esenţial prin natura însăşi a contractului, cum ar fi: contractul de report3 sau operaţiunile la bursă şi, în special, contractele de vânzare cu titlu de credit sau valută, pe termen.

Termenul este esenţial, dacă din intenţia părţilor, o prestaţie satisface interesele creditorului numai atunci când se execută în limitele termenului stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare pentru acesta sau nu mai poate fi executată.

De lege lata, nu există o dispoziţie cu caracter general privitoare la termenul esenţial. Insă, art. 67 Cod comercial, reglementează termenul esenţial în cazul contractului de vânzare-cumpărare, ca modalitate a contractului.

Practica judiciară a extins această regulă la toate obligaţiile comerciale4.De lege ferenda, considerăm că instituţia termenului esenţial ar trebui reglementat cu caracter general

în viitorul Cod comercial român.

3. Rezilierea contractelor comerciale cu executare succesivă.

3.1. In cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către una din părţi produce efecte „ex nune" (pentru viitor) şi nu efecte „ex tune" (pentru trecut), lăsând neatinse prestaţiile succesive care ar fi fost făcute anterior rezilierii.

Partea care şi-a executat obligaţiile, pentru a beneficia de dreptul de a cere rezilierea trebuie ca după prima neexecutare să pună în întârziere cealaltă parte, urmând ca rezilierea să se producă la prima neîndeplinire, ulterioară puneri i în întârziere.

3.2. Rezilierea de drept a contractului de închiriere.

Recent, în practica judiciară s-a statuat că pactul comisoriu care prevede rezilierea de drept a contractului de închiriere nu dă dreptul debitorului, care nu şi-a executat la termen obligaţia de plată a chiriei, să-1 invoce5.

In această speţă, Tribunalul Braşov, prin Sentinţa civilă nr. 80/C din 24 ianuarie 2001, a admis parţial acţiunea şi a obligat pârâta S.C.„R.P.C." S.R.L. la plata chiriei restante şi a penalităţilor (i| întârziere, dar a admis şi cererea reconvenţională, constatând rezilin! de drept contractul de închiriere la data de 20 octombrie 1999.

Instanţa a reţinut că părţile au încheiat un contract de închincn cu stabilirea drepturilor şi obligaţiilor reciproce printre care şi plniii penalităţilor în cazul întârzierii la plata chiriei şi rezilierea de drept pentru

1I.L. Georgescu, op. cit., p. 58.2 I.L. Georgescu, op. cit., p. 58.3Termenul prevăzut de art. 74 C. com. în materie de report este esenţial.4I.L. Georgescu, op. cit., p. 59.5 înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 1114 din 21 feb.2003 - RDC nr. 9/2004.'


întârzierea mai mult de 30 de zile, conform art.13 din Contract, considerând că începând cu 20 octombrie 1998, convcn|m părţilor a încetat să-şi mai producă efectele juridice.

Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 248/Ap din 17 mai 2001, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentin|a atacată, admiţând acţiunea în totalitate cu obligarea pârâtei la plata chiriei restante şi a penalităţilor de întârziere şi evacuarea acesteia.

Instanţa de apel, în mod corect, a considerat că părţile au încheiat un proces-verbal de predare-primire a terenului în 1999, iai pactul comisoriu stipulat în contractul de închiriere la art. 13 nu dă dreptul debitorului care nu şi-a executat obligaţiile contractuale să-l invoce, aşa încât rezoluţiunea contractului nu poate opera.

Pârâta a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 13 din contract, pentru că neplata chiriei intervine ca urmare a nefolosirii terenului, iar rezilierea operează de

drept.De altfel, în cererea reconvenţională, s-a solicitat constatarea rezilierii contractului potrivit clauzei

contractuale, ignorată dc instanţa de apel.Apreciem că într-o interpretare judicioasă a clauzelor contractuale şi a dispoziţiilor legale, instanţa de

apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, şi în mod just înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, ca nefondat.

în realitate, prin contractul de închiriere, încheiat între părţi s-au stabilit drepturi şi obligaţii decurgând din închirierea suprafeţei de teren pentru depozitarea materialului lemnos, iar art. 13 din contract prevedea plata penalităţilor de 0,5% pe fiecare zi de întârziere şi rezilierea de drept, când întârzierea plăţii chiriei ar fi mai mare de 30 de zile.

în contractele sinalagmatice existenţa unei clauze accesorii de rezoluţiune (sau reziliere) în caz de neexecutare a obligaţiei uneia dintre părţi este prezumată.

Părţile pot stipula expres un pact comisoriu, înlocuind acţiunea III rezoluţiune judiciară cu o condiţie rezolutorie convenţională.

Pactul comisoriu, astfel definit, se interpretează restrictiv, pentru i ă el derogă de la principiul rolului activ al judecătorului.

Dacă părţile prevăd numai situaţia ca, în caz de neexecutare, contractul să fie desfiinţat, această clauză nu face decât să reproducă regula prevăzută de art. 1020 C. civ., că rezoluţiunea să-şi păstreze caracterul judiciar, putând fi pronunţată de către instanţă. Iar în condiţiile în care părţile au exprimat expres rezoluţiunea de plin drept, ea va opera numai odată cu punerea în întârziere a debitorului.

în speţă, punerea în întârziere a pârâtei s-a realizat când reclamanta a solicitat plata sumei reprezentând despăgubiri pentru perioada 20 septembrie 1999-20 aprilie 2000.

3.3. Rezilierea contractului de leasing în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de părţi.

Leasingul este un contract de finanţare, fiind o fuziune de tehnici juridice (vânzare-cumpărare, mandat, locaţiune şi promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului - utilizator); ca natură juridică acesta este o modalitate de finanţare la termen, pe plan internaţional fiind unul dintre cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor1.

Un element esenţial al contractului de leasing îl constituie părţile în contract, şi anume locatorul-finanţatorul şi utilizatorul.

Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, pentru că ambele părţi se obligă reciproc, dând naştere unor obligaţii corelative şi interdependente, fapt ce permite aplicarea principiilor generale relative la neexecutarea obligaţiilor asumate (excepţia de neexecutare a contractului şi reziliere).

în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte culpabil obligaţiile asumate, încetarea contractului de leasing se poate produce prin reziliere chiar şi înaintea încheierii termenului contractual.

1 Pentru detalii a se vedea: S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 407-412; T.R. Popescu, op. cit., p. 157-168; I. Rucăreanu, B. Ştefanescu, op. cit., p. 223-229.

95 AurelianGHER(;ill

Clauzele de reziliere stipulate în contractul de leasing pot fi în interesul finanţatorului sau al utilizatorului.

Rezilierea contractului de leasing are ca efect obligarea utilizatorului la restituirea bunului către societatea de leasing şi plata de daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la termenul stipulat în contractul de leasing sau de neexecutarea obligaţiei de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive (fiind obligat şi la plata ratelor scadente).

Efectuarea plăţilor cu titlu de redevenţe, la termenele fixe, prestabilite contractual, decurge din efectele specifice contractului de leasing'.

In practica judiciară s-a evidenţiat că neplata ratelor de leasing atrage rezilierea în condiţiile art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12

ianuarie 2000), iar litigiile privind rezilierea sunt de natură comercială, fiind de competenţa instanţelor comerciale, deoarece leasingul este o operaţiune de finanţare a comerţului sub forma închirierii temporare de investiţii imobiliare ori servicii; sub acest aspect, este nelegală, pentru lipsă de competenţă, soluţia de reziliere a unui contract de leasing, pronunţată de o instanţă civilă1.

Jurisprudenţa a statuat că în cazul în care părţile au convenit un pact comisoriu prin care s-a stabilit că în situaţia în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţei 2 (două) luni consecutiv, locatorul are dreptul de a rezilia contractul cu daune-interese2.

în speţă se arată că în această situaţie, instanţa de judecată nu putea să cenzureze opţiunea reclamantei în favoarea acţiunii în rezilierea acestui act juridic, rolul său reducându-se la analiza împrejurărilor de fapt invocate pe baza cărora să poată constata că s- a produs desfiinţarea contractului conform voinţei părţilor.

Prin stipularea în contractul de leasing a pactului comisoriu s-a înlăturat puterea judecătorului de a aprecia în ce măsură neîndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei, două luni consecutiv, constituie o neexecutare gravă a contractului, de natură să justifice aplicarea sancţiunii rezilierii.

O atare putere putea fi exercitată doar în condiţiile pactului comisoriu subînţeles, prevăzut de art. 1020 Cod civil şi al rezilierii judiciare prevăzută de art. 1021 Cod civil, care însă nu se regăsesc în speţă, întrucât desfiinţarea contractului nu se putea produce ca efect al voinţei instanţei de judecată, ci pe baza pactului comisoriu expres, ca efect al voinţei iniţiale a părţilor, urmare a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor specifice acestui pact şi a faptului că reclamantul-locator a optat în favoarea desfiinţării contractului.

Cu referire la critica neacordării termenului de graţie permis de art. 1021 Cod civil, se remarcă faptul că în materie comercială acest termen nu poate fi acordat, conform art. 44 Cod comercial, care interzice judecătorului să se prevaleze de facultatea pe care legiuitorul i-a conferit-o în materie civilă, în situaţia când ar avea a aplica dispoziţiile art. 1021 Cod civil, aspecte ce înlătură motivul încălcării esenţiale a legii care să determine soluţionarea greşită a cauzei, pe fond, de către instanţele care au pronunţat hotărârile atacate.

Şi practica arbitrală a evidenţiat că în situaţia în care părţile au stipulat un pact comisoriu expres, are loc rezilierea de drept a contractului de leasing pentru neplata unor rate de leasing, deoarece utilizatorul a încălcat esenţial obligaţiile de plată ce îi reveneau3.

In această speţă, Tribunalul arbitrai a constatat rezilierea de drept a contractului de leasing financiar şi a obligat pârâta (utilizatorul) la plata ratelor restante, la restituirea bunurilor date în leasing şi la plata taxei de reziliere a contractului.

3.4. Rezilierea convenţională a contractului de prestări servii n prin stipidarea unui pact comisoriu expres.

Potrivit art. 1021 Cod civil, partea îndreptăţită în privinţa cărau angajamentul nu s-a executat se poate adresa instanţei de judecaţii pentru a cere desfiinţarea contractului cu daune-interese, dar p&r|lli pot insera în contractul sinalagmatic cu executare succesivă o clau/ii privind rezilierea convenţională.

Prin Sentinţa civilă nr. 984/S din 3 noiembrie 199S n Tribunalului Braşov, a fost respinsă cererea reclamantei R.A. I împotriva pârâtei S.C. „C" S.A. Braşov, instanţa reţinând efl reclamanta nu a dovedit

1 A se vedea Curtea de Apel Timişoara, Secţia civ., Dec. nr. 89 din 21 iunie 2001 (nepublicată) referitoare la cererea de recurs care a fost anulată pentru netimbrare (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civ., Dec. nr. 881 din 1 martie 2002 (nepublicată), în Revista Dreptul nr. 11/2002, p. 245.

2 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Dec. nr. 6442 din 1 nov. 2002, RDC nr. 1/2004.1 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional -CCIRB, Sentinţa arbitrală nr. 35 din 26 februarie 2003. Tribunalul arbitrai

compus din: V.M. Ciobanu, supraarbitru;3 Băcanu şi R. Leşe, arbitri, RDC nr. 10/2003.

96 Aurelian GHERCj 11 !■

care dintre obligaţiile contractuale nu a fost îndeplinită de pârâtă, în legătură cu rezilierea contractului de prestiii i servicii1.

Prin Decizia nr. 278/A din 17.03.2000, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ, investită ca urmare a admiterii cererii de strămutare a judecăţii, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa primei instanţe, admiţând acţiunea şi a obligat pârâta să predea bunurile transmise iu baza contractului.

In motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că în contractul de prestări servicii au fost concretizate obligaţiile pârâtei prestatoare.

Din probele administrate, înscrisuri şi expertiză tehnică efectuată în cauză, a rezultat că pârâta nu a manifestat interes şi preocupare în executarea contractului, nerealizând nici o reparaţie capitală, nici o extindere şi nici o reînnoire, ba mai mult, prin modificările admise sistemului de asigurare, centralele

termice prezintă o reducere a siguranţei în exploatare.Cu referire la art. 9 din contract, în baza pactului comisoriu stipulat, reclamanta a comunicat pârâtei

prin două adrese urmarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract.Datorită rămânerii fară răspuns Ia primul avertisment, reclamanta a declarat rezilierea potrivit

pactului comisoriu, iar pârâta

1 A se vedea, R.I. Ţigăeru, Disciplina contractuală. Formarea şi executarea contractelor comerciale. Legislaţie. Practică judiciară, Ediţia a V-a revizuită şi actualizată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 413-416.

ii declarat recurs în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat clauzele contractului şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1020-1021 Cod civil.

Curtea Supremă de Justiţie - Secţia comercială, prin Decizia nr. 159 din 30 ianuarie 2002, a respins recursul ca nefondat.S-a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pel. 2 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârile sunt vădit netemeinice liind pronunţate cu încălcarea greşită a

legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.S-a relevat, în raport cu temeiurile diferite ale rezilierii judiciare şi a rezilierii convenţionale şi faţă de formularea ambiguă a cererii reconvenţionale şi a precizărilor ulterioare,

că era necesar ca instanţa să stabilească dacă trebuia să se constate rezilierea de drept a contractului.Or, aplicând dispoziţiile art. 9 din contract, prin care se instituia un pact comisoriu expres de gradul III, instanţa nu avea dreptul să examineze dacă pârâta se află sau nu în

culpă.S-a mai susţinut că cele două avertismente comunicate pârâtei de către reclamantă nu sunt relevante sub aspectul aplicării art. 9 din contract, întrucât din actele dosarului

rezultă că părţile au continuat executarea contractului şi ulterior emiterii acestora, ceea ce atestă că nu a intervenit rezilierea convenţională.Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că prin art. 9 din contractul de prestări servicii încheiat la 17 mai 1993 între reclamantă în calitate de clientă şi

pârâtă în calitate de prestator, s-a convenit un pact comisoriu expres de gradul III, prevăzând rezilierea contractului de plin drept, la simpla iniţiativă a părţii îndreptăţite în cazul în care al doilea avertisment a rămas fară efect în termen de 10 zile.

S-a mai prevăzut că partea va proceda la un prim avertisment, solicitând părţii în culpă îndeplinirea obligaţiilor contractuale într-un termen de 15 zile.Totodată, s-a mai stabilit condiţia ca al doilea avertisment să precizeze intenţia părţii lezate de a proceda la rezilierea contractului.în speţă, reclamanta a comunicat pârâtei primul avertisment la 10 august 1995, al doilea avertisment la 13 septembrie 1995, iar la 22 septembrie 1995 a comunicat pârâtei

rezilierea contractului.

97 Aurelian GHFI« ,111

Apreciem că în mod corect instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa atacată, deoarece potrivit art. 9 din contract, părţile au prevăzut expres o clau/fi rezolutorie, înlocuind astfel acţiunea în reziliere judiciară cu rezilierea convenţională în baza unui pact comisoriu expres de gradul al III-lea, iar reclamanta s-a conformat dispoziţiilor privind condiţiile declarării rezilierii.

Valorificând pactul comisoriu de gradul III, potrivit cămin simpla împlinire a scadenţei antrenează rezilierea contractului, instanţa s-a pronunţat în limitele sesizării, conform art. 129 alin. 6 ('. proc. civ., aşa încât prima critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată.

In raport cu efectul menţionat al pactului comisoriu, faţă de care instanţa de judecată nu are decât a constata rezilierea convenţională a contractului, executarea ulterioară a obligaţiilor este lipsită dc relevanţă, aşa încât aceste împrejurări nu pot fi apreciate nici ca o anulare a efectelor pactului comisoriu,

nici ca un nou contract al părţilor, astfel că şi cea de a doua critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată.

Pe de altă parte, urmează a considera neîntemeiată şi cea de a treia critică formulată prin recursul în anulare, faţă de constatarea rezilierii convenţionale şi concluziile expertizei efectuate în cauză, cc nu exclude culpa pârâtei.

însă, potrivit art. 1021 Cod civil, rezilierea nu operează de plin drept, partea îndreptăţită trebuind a se adresa instanţei de judecată, dar părţile pot insera în contractul sinalagmatic cu executare succesivă o clauză privind rezilierea convenţională, clauză perfect valabilă.

Examinând prin comparaţie rezilierea judiciară şi rezilierea convenţională, se constată că ambele au ca temei juridic reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, iar neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractante are ca efect încetarea efectelor contractului, în ambele cazuri.

Diferenţa între acestea constă în modul de valorificare, rezilierea convenţională (cu referire la pactele comisorii mai energice de gradul II şi mai ales de gradul III) înlătură inconvenientele decurgând din clarificarea cu întârziere a situaţiei creditorului în timp ce această situaţie se întâlneşte prin sesizarea instanţei, în cazul rezilierii.

Ca atare, constatarea rezilierii convenţionale a contractului a înlăturat obligaţia examinării cererii ulterioare a reclamantei. în consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare ca nefondat1.

3.5. Rezilierea contractului de concesiune1

Potrivit art. 2 alin. (2) din OUG nr. 54/2006, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract prin care o autoritate publică denumită „concendenf, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane denumită „concesionar", care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani numită „redevenţă".

Contractul de concesiune poate să înceteze în mai multe moduri prevăzute de OUG nr. 54/2006.Conform art. 57 lit. b) din Ordonanţă, în cazul când interesul naţional sau local o impune, contractul

de concesiune poate înceta prin denunţarea unilaterală de către concedent; în acest caz, însă el va fi obligat la plata unei juste şi prealabile despăgubiri concesionarului, despăgubire ce poate fi stabilită prin înţelegerea părţilor, iar în caz de dezacord, aceasta urmează a fi stabilită de instanţa de judecată.

în măsura în care concesionarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, art. 57 lit. c) din OUG nr. 54/2006 îndreptăţeşte pe concendent să rezilieze unilateral contractul, iar, dacă este cazul, cu obligarea concesionarului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul astfel suferit de concedent. La rândul său, aceeaşi posibilitate, cu aceleaşi consecinţe, este pusă de ordonanţă şi la îndemAlm concesionarului, în măsura în care concendentul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sale contractuale (art. 57 lit. d).

în doctrină2, s-a opinat că denunţarea unilaterală nu este explesm arbitrară a voinţei concedentului, ea fiind legitimă numai în cazul m care interesul naţional sau local o impune.

1 Regimul juridic al concesiunilor a fost stabilii prin Legea nr. 219/1998; în prezent aceasta lege este abrogată expres prin OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune dc servicii, publicată în M. Of. nr. 418/15.05.2006 şi aprobată prin Legea nr. 337/2006, publicată în M. Of. nr. 625/20.07.2006 şi OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în M. Of. nr. 569/30.07.2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007.

2 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 454-455.


Dreptul de denunţare unilaterală nu trebuie să fie confundat eu rezilierea contractului cerută de concedent, care poate opera numai III cazul culpei concesionarului; denunţarea unilaterală se deosebeşte şl de refuzul de a prelungi concesiunea, în acest ultim ca/, concendentul neputând fi obligat la plata unei despăgubiri1.

Rezilierea contractului de concesiune poate fi cerută de oricare dintre părţi dacă cealaltă nu îşi îndeplineşte, în mod culpabil obligaţiile prevăzute în contractul de concesiune.

în practică s-a arătat că, după ce, în mod corect, eclamanta a recurs la procedura prevăzută în contractul de concesiune ce implica recurgerea la arbitraj pentru a se cere desfiinţarea contractului, ulterior reclamanta a invocat încetarea de drept a contractului ceea ce implica (aşa cum rezultă din adresa sa) sesizarea arbitrajului „pentru constatarea desfiinţării contractului de concesiune"2.

Or, în speţă, contractul nu cuprindea o clauză care să prevadă încetarea/rezilierea/desfiinţarea sa de

drept, cu alte cuvinte, un pact comisoriu expres care să fie prevăzut, fară echivoc, că în caz dc neexecutare de către una din părţi a obligaţiilor sale contractul se consideră reziliat de plin drept, fară alte formalităţi şi fară intervenţia instanţei judecătoreşti/arbitrale.

Un asemenea pact comisoriu operează numai în favoarea creditorului care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde desfiinţarea contractului.Teza reclamantei - a retragerii concesiunii şi încetării de drept a contractului, ca urmare a expirării

scrisorii de garanţie de participare era infirmată şi de art. 70 din Normele Metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin HG nr. 216/1999 potrivit căruia „în cazul nerespectării din culpă a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi prin contractul de concesiune sau al incapacităţii îndeplinirii acestora, cealaltă parte este îndreptăţită să ceară instanţei judecătoreşti sau, după caz, celei arbitrale să se pronunţe cu privire la rezilierea contractului, cu daune-interese "'.

în concluzie, în această speţă, raporturile contractuale dintre părţi au continuat şi după încetarea " contractului de concesiune, iar pentru motivele arătate mai sus, Tribunalul arbitrai a reţinut că retragerea concesiunii cu consecinţa rezilierii contractului de concesiune nu s-a lăcut cu procedura prevăzută în acest contract şi ca atare, nu poate crea efecte juridice, astfel că sus-menţionatul contract este în vigoare şi pe deplin valabil, urmând a-şi produce toate efectele.

în lipsa unui pact comisoriu expres rezilierea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică are caracter judiciar (în art. 28 alin. 5 din Legea nr. 219/1998, în prezent abrogat, se preciza că părţile vor putea să introducă în contractul de concesiune clauze specifice referitoare la reziliere).

în toate cazurile, partea îndreptăţită poate să ceară şi daune- interese, dacă sunt îndeplinite condiţiile de acordare a acestora, încetarea dreptului de concesiune în ipoteza rezilierii depinde de natura rezilierii.

în cazul rezilierii judiciare, contractul încetează cu efecte numai pentru viitor la data expirării termenului de graţie sau la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea.

în cazul rezilierii convenţionale, dacă prin pactul comisoriu expres, s-a înlăturat rolul instanţei de judecată în aplicarea acestei sancţiuni civile, încetarea contractului are loc în momentul în care debitorul a luat cunoştinţă de punerea în întârziere, dacă aceasla rt rămas necesară, sau în momentul emiterii declaraţiei unilaterale de reziliere. In momentul încetării contractului, încetează şi dreptul do concesiune asupra bunurilor proprietate publică.

4. Consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumiiU în contractul de vânzare-cumpărare comercială.

4.1. Consideraţii introductive privind contractul de vânzare- cumpărare comercială.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială constituie instrumentul juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor, prezentând un interes deosebit în activitatea comercială.

Vânzarea imobiliară este reglementată exclusiv în dreptul civil (Codul civil sau legi speciale) în timp ce vânzarea mobiliară poate li civilă sau comercială.

In primul caz contractului i se vor aplica regulile dreptului civil, iar în cel de-al doilea regulile dreptului civil completate cu acelea ale dreptului comercial.

1 în acest sens, a se vedea, S. Gherghina, Ai. Sebeni, Efectele şi încetarea contractului de concesiune, în Dreptul nr. 11/1999, p. 3-9.

2 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional - CCIRB, Sentinţa arbitrală nr. 93 din 30 mai 2003; Tribunalul arbitrai compus din I. Băcanu, supraarbitru; M. Constantinescu şi I. Nestor, arbitri, RDC nr. 12/2003.

99 Aurelia n GHEK(illl

In Codul comercial sunt cuprinse numai anumite norme juridice prin care se reglementează aspecte specifice vânzării-cumpărării comerciale (art. 60-73), cum ar fi: transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vândut şi al riscurilor, preţul vânzării, consecinţele nerespectării obligaţiilor.

In aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în Codul civil vor fi completate cu reglementările din Codul comercial care stabilesc condiţiile în care o vânzare-cumpărare are caracter comercial.

Având în vedere că obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului, nerespectarea obligaţiilor contractuale produce consecinţele reglementate de Codul civil şi Codul comercial.

In situaţia în care una dintre părţi nu îşi execută în mod culpabil obligaţiile asumate, cealaltă parte este îndreptăţită să invoce excepţia de neexecutare, să solicite rezoluţiunea contractului ori să ceară executarea obligaţiei în cauză.

în caz de neexecutare, creditorul beneficiază de un drept de opţiune, în sensul că are la dispoziţie alegerea între a cere executarea sau rezoluţiunea contractului cu daune-interese.

4.2. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) ,şi contractul de vânzare-cumpărare comercială.

A) Aspecte introductive.Literatura juridică a evidenţiat că executarea obligaţiilor prevăzute în contractele sinalagmatice

trebuie să se facă simultan de către ambele părţi, cu respectarea principiului executării cu bună- credinţă a obligaţiilor asumate.

Vânzarea-cumpărarea comercială, fiind un contract sinalagmatic, oricare dintre părţi este îndreptăţită să refuze să îşi execute obligaţia proprie cât timp cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă.

în practica judiciară şi arbitrală, s-a stabilit că refuzul uneia dintre părţile contractante de a-şi executa obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât cealaltă parte are dreptul, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor sale obligaţii.

Excepţia de neexecutare constituie atât un mijloc preventiv de apărare, care poate fi folosit atât de vânzător cât şi de cumpărător, prin care se realizează protecţia acelei părţi contractante, cât şi un important mijloc de presiune asupra celuilalt contractant, având un caracter cominator foarte eficace.

Efectul excepţiei de neexecutare a contractului de vânzare- cumpărare comercială constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fară să-şi fi executat propria sa obligaţie, îşi modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă.

B) Invocarea excepţiei de neexecutare de către vânzător.în temeiul contractului, vânzătorul are obligaţia să predea cumpărătorului lucrul vândut, adică să pună

la dispoziţia cumpărătorului bunul vândut, în aşa fel încât cumpărătorul să intre în detenţia acestuia.Executarea obligaţiei de predare nu se confundă cu obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate

şi nici a posesiei.Cumpărătorul este proprietar, şi deci posesor al bunului din momentul realizării acordului de voinţă

chiar dacă nu a intrat III detenţia bunului1 (corpore alieno).Potrivit legii, vânzătorul nu este obligat să predea lucrul vândut în cazul în care cumpărătorul nu

plăteşte preţul şi în contract nu s-n stipulat un termen pentru plată (art. 1322 Cod civil).Deci dacă, fară să-şi fi exercitat obligaţia de plată a preţului, cumpărătorul cere predarea lucrului,

vânzătorul poate refuza predarea lucrului invocând „exceptio non adimpleti contractus".Excepţia de neexecutare se confundă cu dreptul de retenţie, dacă cumpărătorul a devenit proprietar

înainte de invocarea ei.Vânzătorul nu poate refuza predarea bunului când el a acordai cumpărătorului un termen pentru plata

preţului; în acest caz se consideră că vânzătorul a renunţat la dreptul său de a invoca excepţia de neexecutare.

Potrivit legii, vânzătorul nu va fi obligat să predea lucrul vândut, chiar când în contract s-a stipulat un termen pentru plata preţului, dacă, după încheierea contractului, cumpărătorul a fost declarat în faliment, afară de cazul când cumpărătorul a dat o cauţiune care să garanteze plata preţului la termen (art. 1323 C. civ.).

1 Formularea art. 1314 C. civ. a fost criticată în literatura juridică română şi franceză; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 72; Mazcaud, op. cit., p. 763-764.


C) Invocarea excepţiei de neexecutare de către cumpărător.Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de plată a preţului.Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art. 1361 Cod civil), cumpărătorul este obligat să plătească

preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 Cod civil)1.Cumpărătorul nu este obligat să plătească preţul dacă vânzătorul nu predă lucrul vândut şi în contract

nu s-a prevăzut un termen de predare.In consecinţă, dacă, fără să îşi fi executat obligaţia de predare a lucrului, vânzătorul cere plata

preţului, cumpărătorul poate refuza plata preţului, invocând excepţia de neexecutare2.în practica arbitrală s-a statuat că în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei uneia dintre părţi fiind

obligaţia celeilalte, numai partea care şi-a executat obligaţia, sau care este gata să execute, poate cere executarea obligaţiei celeilalte părţi.

O parte nu poate cere nimic fară a oferi ea însăşi îndeplinirea obligaţiei sale, căci altfel cererea sa ar fi respinsă prin excepţia non adimpleti contractus3.

Excepţia implică simultaneitatea obligaţiilor reciproce, buna- credinţă a celui care o invocă şi proporţionalitatea cu gravitatea neexecutării.

în speţă, reclamanta-vânzătoare şi-a îndeplinit obligaţia sa de predare a mărfii, iar pârâta-cumpărătoare a preluat marfa, fară obiecţiuni, clauza de livrare fiind ,franco fabrica" (Ex Works).

Plata mărfii este subsecventă predării, urmând a se face, conform contractului, în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii.

Pârâta a susţinut însă că, întrucât marfa prezenta defecte calitative, acestea trebuiau reclamate cu ocazia preluării pentru a fi remediate de vânzător.

Pârâta-cumpărătoare şi-a motivat refuzul de plată pe excepţia non adimpleti contractus, în sensul de a nu mai achita sumele cuvenite pentru o parte din aceste produse până în momentul în care ar fi avut garanţia că cheltuielile efectuate de ea cu derularea acestui contract ar fi fost cel puţin recuperate.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că susţinerea pârâtei contravine prevederilor contractuale şi situaţiei de fapt.

Conform contractului, dacă marfa prezenta defecte calitative, acestea trebuiau reclamate cu ocazia preluării pentru a fi remediate de vânzător. Este însă necontestat în cauză că marfa a fost preluată fără obiecţiuni.

De altfel, în contract este stipulată o clauză cu privire la defectele calitative ale mărfurilor în sensul că vânzătorul are obligaţia de a le remedia.

Nici o clauză a contractului nu permite cumpărătoarei să rel'u/v plata preţului pentru eventualele reclamaţii de calitate survenite In sosirea la destinaţie a mărfurilor.

Faţă de aceste considerente, în mod corect, Tribunalul arbitrai .1 reţinut că s-a făcut dovada în dosar că reclamanta-vânzătoare şi n îndeplinit obligaţiile contractuale de confecţionare şi de livrare n tricotajelor, în timp ce pârâta-cumpărătoare, în mod nejustificat, 1111 şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de plată a preţului contractual, nefiind îndeplinite nici condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

4.3. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

A) Aspecte introductive.Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de părţi în contractul de vânzare-cumpărare poate avea

drept consecinţă rezoluţiunea contractului.Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială poate avea loc în condiţiile Codului civil

sau Codului comercial.

B) Rezoluţiunea contractului potrivit Codului civil.Neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una din părţi dă dreptul celeilalte părţi să ceară

rezoluţiunea contractului de vânzare- cumpărare.

1 Regula este aplicabilă şi în cazul vânzărilor comerciale CSJ, Secţia comercială, Dec. nr. 699/1997, în Jurisprudenţa CSJ, 1997, p. 447-448.

2Fr. Deak, S. Cărpenaru, op. cit., p. 304-305.3 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa nr. 117 din 2

iulie 1999. Tribunalul arbitrai compus din: I. Băeanu, supraarbitru; G. Cojocaru şi A. Savin, arbitri, RDC nr. 6/2000.


în cazul în care cumpărătorul a plătit preţul sau este gata să facă plata, iar vânzătorul refuză să predea lucrul vândut, cumpărătorul are dreptul, la alegerea sa, de a cere rezoluţiunea contractului sau executarea contractului, prin punerea în posesia lucrului (art. 1330 Cod civil)1 .

Tot astfel, dacă lucrul a fost predat, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea contractului (art. 1368 Cod civil).

în sistemul Codului civil, desfiinţarea contractului de vânzare- cumpărare pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de vânzător şi de cumpărător este fundamentată pe ideea de rezoluţiune lacită în condiţiile stabilite de art. 1020 şi 1021 Cod civil, cu precizarea că instanţa judecătorească căreia i s-a cerut pronunţarea rezoluţiunii nu poate acorda termen de graţie (art. 44 C. com).

Normele care reglementează rezoluţiunea au caracter supletiv, astfel încât, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot stipula în contract şi clauze exprese de rezoluţiune comercială (pacte

comisorii)2.în ceea ce priveşte, nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei de luare în primire a lucrului

vândut, legiuitorul civil prevede şi un caz de rezoluţiune de plin drept, în situaţia neexecutării obligaţiei de ridicare de către cumpărător a unor bunuri mobile sau producte.

Astfel, în materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 1370 Cod civil, prevede „La vânzările de denaritate (producte) şi la lucrurile mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare (punere în întârziere) în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor".

Aşadar, dacă bunurile mobile sau productele cumpărate nu sunt ridicate de către cumpărător la termenul stabilit cu vânzătorul, contractul de vânzare-cumpărare este rezolvit de plin drept. Este singurul caz de rezoluţiune de plin drept prevăzut de Codul civil.

în doctrină3 s-a arătat că, în acest caz, legea prezumă stipularea în contract a unui pact comisoriu, în scopul simplificării formalităţilor de desfiinţare a contractului pentru neexecutare.

Condiţiile de exerciţiu ale acestei rezoluţiuni de plin drept rezultă din însăşi redactarea textului art. 1370 C. civ.

în primul rând, trebuie ca vânzarea să aibă drept obiect producte sau bunuri mobile corporale, singurele care reclamă o ocrotire a vânzătorului, pentru care obligaţia de păstrare şi întreţinere poate deveni dificilă.

în al doilea rând, este necesar un termen de ridicare a bunurilor.Literatura juridică4 a subliniat că termenul de ridicare apare astfel în intenţia legiuitorului civil de

natură esenţială, iar simpla sa nerespectare de către cumpărător atrage rezoluţiunea de plin drept, fară necesitatea unei somaţii sau a altei puneri în întârziere.

Deoarece contractul este rezolvit în folosul vânzătorului, acesta poate dispune imediat de bunurile în cauză pe care le poate vinde altei persoane, iar pentru eventualele prejudicii suferite prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de luare în primire a lucrului vândut, vânzătorul are dreptul la despăgubiri.

C) Rezoluţiunea de plin drept, ca urinare a ofertei de executare prealabilă termenului contractual, potrivit Codului comercial (art. 67).

Plecând de la ideea că vânzarea-cumpărarea comercială este un inel în lanţul producţiei şi al schimbului de mărfuri şi produse în drumul lor de la producător la consumator, legiuitorul comercial a instituit anumite reguli-speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

In dreptul comercial rezoluţiunea contractului de vânzare- cumpărare se produce de drept („ope legis"), potrivit art. 67 Cod comercial, care prevede următoarele:

„Când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiunii, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului, şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci condiţiunea rezolutorie se împlineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase obligaţiunea sa.In lipsă de asemenea oferte sau de stipulaţiuni exprese, rezilierea contractului se reglementează după dispoziţiile Codidui civil privitoare la condiţiunea rezolutorie tacită. în amândouă cazurile cel în culpă răspunde de daunele-interese cauzate ".

1 în acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem, Secţia civilă. Dec. nr. 784/1982 în CD 1982, p. 61.2 A se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 43;

Trib. Supr.. Sect. civ., Dec. nr. 2266/1984 şi Dec.'nr. 1672/1984, în RRD nr. 7/1985, p. 69.3" în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 305-306.4 I.L. Georgescu, op. cit., p. 226.' A se vedea: I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 225-226; Fr. Deak, St.

Cărpenaru, Contractele civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 306; I.Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Formare şi executare, Voi. II, Executarea contractelor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 480-481.


In consecinţă, rezoluţiunea contractului operează în favoarea oricăreia dintre părţile contractante, în ipoteza în care cealaltă parte nu execută prestaţiile la care s-a obligat.

Astfel, dacă în contract s-a stabilit un tennen de predare a lucrului cu plata preţului la acelaşi termen, contractul se desfiinţează în cazul când, înainte de expirarea termenului, cumpărătorul oferă preţul, iar vânzătorul nu predă lucrul la termenul convenit.

Tot astfel, contractul se desfiinţează în cazul când, înainte de împlinirea termenului convenit pentru predarea lucrului şi plata preţului, vânzătorul oferă lucrul, iar cumpărătorul nu plăteşte preţul la termenul stabilit.

Aplicarea art. 67 Cod comercial, în temeiul căruia rezoluţiunea de plin drept operează în favoarea ambilor contractanţi, spre deosebire de aceea a art. 1370 Cod civil de care beneficiază numai vânzătorul, presupune că părţile nu au stipulat un pact comisoriu, că deci ele se află în situaţia juridică a art. 1020-

1201 Cod ci vil.în acest mod legiuitorul pune la dispoziţia părţilor în cursul executării contractului un instrument

juridic pentru a deroga de la dreptul comun în materia rezoluţiunii (art. 1020-1021 Cod civil) şi de a provoca rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare- cumpărare, prin manifestarea de voinţă unilaterală, înaintea expirării termenului de executare, pe calea ofertei de executare.

Pentru a opera rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare comercială trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:1

• Una din părţi să facă oferta de executare a obligaţiei proprii (predarea lucrului sau plata preţului).Nu este necesar ca oferta să fie însoţită de executarea efectivă a prestaţiei.Oferta de executare se poate face prin orice mijloc: scrisoare, telegramă, verbal etc.Oferta prevăzută de art. 67 Cod comercial, având caracterul unei puneri în întârziere de cea mai mare

gravitate, trebuie să fie reală, precisă, fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să reprezinte voinţa neîndoielnică că partea ofertantă este în situaţia de a-şi executa propria obligaţie.

Doctrina a arătat că instanţele judecătoreşti vor trebui sa aprecieze aceste calităţi ale ofertei de executare în mod restrictiv (sever) pentru a nu expune pe cealaltă parte în mod injust, unei desfiinţări a contractului prin simpla expirare a termenului.

Literatura juridică şi practica judiciară au evidenţiat că nu poale fi socotită ofertă în sensul art. 67 C. com., simpla invocare a excepţiei „non adimpleti contractus^.

,JExceptio non adimpleti contractus" este un mijloc preventiv de apărare, având şi un caracter cominator foarte eficace, fiind un mijloc de presiune asupra celuilalt contractant; prin invocarea excepţiei dc neexecutare se obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului.

în cazul ofertei de executare prevăzută de art. 67 Cod comercial, legiuitorul a dorit să uşureze rezoluţiunea în materie comercială deoarece prin intermediul ei s-a urmărit să se precizeze poziţia părţilor şi să se înlăture orice nesiguranţă a părţilor privind executarea, având în vedere că interesul comerţului şi cerinţele activităţii comerciale reclamă acest lucru.

• Cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să aibă acelaşi termen de executare.în afară de oferta de executare, pentru a opera rezoluţiunea de plin drept în temeiul art. 67 Cod

comercial, este necesar să existe un termen unic de executare pentru prestaţia ambelor părţi.Dacă însă una din părţi beneficiază de un alt termen de executare, ea poate opune celeilalte părţi

existenţa acelui termen.• Oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea

contractului.Dacă partea căreia i s-a făcut oferta de executare mai înainte de termen nu-şi îndeplineşte obligaţia sa,

contractul este desfiinţat prin simpla expirare a termenului, fară necesitatea îndeplinirii unei alte formalităţi.

După îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii se produc efectele art. 67 din C. com., iar partea în culpă pentru rezoluţiunea de drept a contractului datorează despăgubiri pentru prejudiciu] cauzat.

D) Rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului esenţial (art. 69 C. com.).Articolul 69 din Codul comercial mai prevede încă un caz de rezoluţiune de plin drept a vânzării

comerciale prin expirarea termenului esenţial naturii operaţiei sau prestaţiei.Nerespectarea termenului esenţial atrage rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea părţii în

folosul căreia s-a stipulat termenul esenţial.

1 I.L. Georgescu, op. cit., p. 226, care trimite la practica judiciară interbelică, Jud. Sect. I Urban Bucureşti, 4 octombrie 1926, PR 1926, III, p. 157.


Termenul de executare este esenţial atunci când prestaţia, datorită naturii sale sau acordului de voinţă al părţilor, nu poate fi executată decât până la un anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat1.

Doctrina a opinat că această rezoluţiune reprezintă o aplicare în materie comercială a soluţiei consacrată de art. 1370 Cod civil, care priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a termenului stabilit pentru ridicarea bunurilor care se deteriorează uşor datorită naturii lor".

în literatura juridică s-a pus problema de a şti dacă dispoziţia din art. 1370 Cod civil este sau nu aplicabilă şi în vânzările comerciale, potrivit principiului consacrat de art. 1 Cod comercială, că acolo unde legea comercială nu dispune se aplică dreptul civil.

Jurisprudenţa a statuat că din moment ce Codul comercial nu cuprinde nici o dispoziţie derogatorie la dispoziţia articolului 1370 Cod civil, iar art. I Cod comercial, prevede că Codul civil se aplică acolo unde

Codul comercial nu dispune, urmează că art. 1370 Cod civil, îşi are aplicarea şi în materie comercială1.Rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului esenţial în temeiul art. 69 Cod comercial, poate

fi invocată numai de partea în beneficiul căreia a fost stipulat termenul.Partea are însă dreptul de a renunţa la rezoluţiune, optând pentru executarea prestaţiilor chiar după

împlinirea termenului2.Opţiunea pentru executare trebuie să fie comunicată celei ia lle părţi în 24 de ore de la împlinirea

termenului esenţial.In caz contrar, intervine decăderea din dreptul de opţiune şi va opera rezoluţiunea de plin drept a

contractului în temeiul art. 69 Cod comercial.în practica arbitrală3 s-a stabilit că depăşirea termenului dc livrare şi neefectuarea de către reclamantă

a autorecepţiei apar a li simple pretexte invocate în cadrul unui litigiu, în încercarea dc a justifica încălcarea flagrantă de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare.

Totodată, s-a reţinut că aceste deficienţe ale reclamantei vânzătoare nu îndreptăţeau pârâta-cumpărătoare să nu ridice marfa şi să nu plătească restul de preţ.

Depăşirea termenului de livrare este sancţionată, conform contractului, cu obligaţia vânzătorului de a plăti penalităţi de 0,4% pe zi din valoarea mărfii nelivrate. A atribui alte efecte sau sancţiuni depăşirii termenului de livrare este în afara contractului.

Tocmai de aceea, prin invocarea art. 67 şi 69 din Codul comercial, pârâta încearcă să dea altă semnificaţie juridică termenului contractual de livrare, susţinând că depăşirea lui a avut ca efect rezoluţiunea de drept a contractului.

Considerăm că, în mod corect, Tribunalul arbitrai a reţinut că art. 67 Cod comercial nu este aplicabil în această speţă întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţei prevăzută de acest text ca partea care voieşte să beneficieze de rezoluţiunea de drept să fi oferit celeilalte părţi executarea prestaţiei sale mai înainte de expirarea termenului.

Simpla expirare a termenului de livrare, fără această ofertă, nu poate da naştere decât acţiunii în rezoluţiune, în temeiul art. 1020- 1021 Cod civil.

Tot astfel, rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului esenţial, prevăzută de art. 69 Cod comercial, nu este aplicabilă în speţă întrucât termenul de livrare, stipulat în contractul dintre părţi, nu este un termen esenţial nici prin voinţa părţilor şi nici prin natura operaţiei.

în această speţă părţile au convenit un termen de 45-60 de zile de la o anumită dată, fară a rezulta din contract că depăşirea acestui termen ar face inutilă livrarea.

Dacă pârâta considera că termenul stipulat în contract este un termen esenţial, în sensul art. 69 din Codul comercial, ea avea cel puţin obligaţia de a avertiza din timp pe reclamantă că recipienţii sunt neapărat necesari în cadrul termenului contractual, pentru a-i nu pune în pericol executarea la termen a contractelor încheiate cu terţe persoane.

O atare avertizare, unilaterală şi posterioară încheierii contractului, nu schimbă natura termenului contractului de livrare, dar se impunea ca cerinţă elementară în relaţiile comerciale dacă pârâta ar fi fost de bună-credinţă.

1 în acest sens, a se vedea, I.L. Georgescu, op. cit., p. 226-227.2 Literatura juridică a statuat că rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea termenului esenţial constituie o măsură de

favoare pentru partea în folosul căreia s-a stipulat termenul, iar aceasta poate renunţa la efectele rezoluţiunii.3 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţională - CC1RB. Sentinţa arbitrală nr. 135 din 17 iulie 2003. Tribunalul arbitrai

compus din: arbitru unic I. Băcanu, RDC nr. 1/2004.


E) Efectele rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare comercială (între părţile contractante şi faţă de terţi).

Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială are ca efect desfiinţarea lui şi implicit, a raportului juridic născut între părţile contractante.

Ea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului are loc atât pentru trecut {ex tunej, cât şi pentru viitor (ex nune), considerându-se că părţile nu l-au încheiat.

între părţile contractante efectele rezoluţiunii contractului sunt diferite în funcţie de împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei sau a invocat-o în temeiul unui pact comisoriu expres (ori în cazul rezoluţiei de plin drept) a executat sau nu prestaţiile sau o parte din prestaţiile la care s-a îndatorat.

De asemenea, este posibil ca şi cealaltă parte să fi executat, dar necorespunzător, ori parţial, prestaţiile datorate.

în situaţia în care părţile nu au executat contractul, intervenirea rezoluţiunii va însemna că acel contract, fiind desfiinţat, nu mai poate fi executat, considerându-se că nu a fost încheiat.

în ipoteza în care contractul a fost executat de către una din părţi sau, parţial, şi de cealaltă parte, până la pronunţarea sau intervenirea rezoluţiunii, efectele vor consta în desfiinţarea contractului şi restituirea prestaţiilor executate. Părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului (restitutio in integrum).

Ele trebuie să-şi restituie reciproc ceea ce fiecare a primit, prin executarea totală sau parţială a contractului.

Cumpărătorul va restitui lucrul împreună cu fructele percepute ţinând seama de îmbunătăţirile aduse bunului, cât şi de deteriorările acestuia, în primul caz având dreptul la rambursarea lor, în cel de-al doilea caz trebuind să răspundă pentru deteriorare.

La rândul său, vânzătorul va rambursa cumpărătorului preţul sau partea din preţ primită împreună cu dobânzile cuvenite, din ziua efectuării plăţii.

în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare comercială prin rezoluţiune, repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.

Principiul ,j*ezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis''' rezolv A această problemă, în sensul că actele juridice subsecvente, de regulă, se desfiinţează ca efect al desfiinţării actelor translative de drepturi, nu numai în cazul nulităţii sau al împlinirii condiţiei rezolutorii, ci şi în ipoteza rezoluţiunii.

Prin urmare, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială atrage şi desfiinţarea contractului subsecvent, încheiat dc o parte cu o terţă persoană.

De la regula „rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" suni şi unele excepţii, care atenuează sau anulează efectele sale.

Astfel, subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă este, în general, la adăpost de acest efect retroactiv1.

Tot astfel, rezoluţiunea nu poate fi opusă subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună credinţă a unui imobil, care şi-a intabulai dreptul în cartea funciară.

De asemenea, subdobânditorul de bună-credinţă mai poate invoca, după caz, uzucapiunea scurtă (de la 10 la 20 de ani) în cazul imobilelor sau dispoziţiile art. 1909-1910 în cazul bunurilor mobile1.

Atunci când creditorul suferă şi un prejudiciu din cauza neexecutării totale sau parţiale, sau executării defectuoase a prestaţiilor de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară obligarea debitorului şi la plata de daune-interese.

în cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială, daunele datorate de partea în culpă constă în diferenţa între preţul contractului şi acela curent din ziua şi locul în care ar fi trebuit predată marfa.

în doctrina juridică2 s-a arătat că această regulă trebuie combinată cu principiul potrivit căruia despăgubirile trebuie să acopere daunele efectiv suferite de partea ce nu este în culpă.

Astfel, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită („damnum emergens") cât şi câştigul nerealizat de către creditor („lucrum cesans").

în ceea ce priveşte paguba efectiv suferită, în practica arbitrală s- a arătat că aceasta constituie, în cazul unei vânzări compensatorii, diferenţa dintre preţul stabilit în contractul dintre părţile în litigiu, care nu a mai fost executat, şi suma realizată de vânzător prin vânzarea aceleiaşi mărfi către alţi clienţi.

1 A se vedea, Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, Voi. I., Partea generală, de Fr. Ionaşcu ş.a., Editura Academiei Bucureşti, 1967, p. 350-352.

2I. L. Georgescu, op. cit., p. 223.


Cu privire la câştigul nerealizat, în practica arbitrală s-a precizat că acesta se stabileşte în funcţie de profitul net (iar nu cel brut) pe care cumpărătorul l-ar fi obţinut prin revânzarea mărfurilor ce nu i-au fost livrate.

Daunele-interese pot fi evaluate anticipat printr-o clauză penală1sau se vor stabili, de către instanţa de judecată, conform dreptului comun în materie (art. 1084 C. civ.).

Secţiunea alV-a Riscurile contractuale în dreptul comercial

1. Noţiunea de risc în dreptul comercial. Riscurile contractualc şi riscurile comerciale.

Intr-o accepţiune largă riscul a fost definit ca fiind „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă "'.

In materie comercială, riscul a fost definit ca un pericol ce planează asupra oricărei relaţii contractuale şi, în general, asupra oricărei operaţii comerciale a cărei executare se prelungeşte în timp.

Astfel, riscurile sunt evenimente posibil a se produce după încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot provoca pierderi pentru cel puţin una din părţi.2

In categoria riscurilor comerciale intră riscurile economice (valutare sau nevalutare), cele politico-administrative şi evenimentele naturale.

Putem observa că în materia dreptului comercial, noţiunea de risc are o accepţiune mult mai largă decât în dreptul civil, riscurile economice putându-se concretiza în: insolvabilitatea sau falimentul debitorului, în modificarea cursului de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă (sau de clacul) etc.

In teoria generală a obligaţiilor civile sau comerciale, riscul are o accepţiune restrânsă: problema riscurilor contractuale ridicându-se în cazul neexecutării obligaţiei dintr-un contract sinalagmatic, pentru că neexecutarea a devenit imposibilă dintr-o cauză independentă de voinţa sa şi fără nici o culpă debitorul este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată.

In această situaţie se pune problema de a şti dacă cealaltă parte mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine; sau, alte cuvinte, cine va suporta riscul consecinţelor pe care le determină imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii.

Astfel, dacă o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia celeilalte părţi (deoarece aceasta a devenit imposibilă), este totuşi ţinută să-şi execute obligaţia sa, aceasta înseamnă că partea respectivă suportă riscul („res perit creditori").

Dacă, dimpotrivă, datorită faptului că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai este ţinută să- şi execute obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie nu mai poate fi executată va suporta riscurile („resperit debitori").

Regula, în această privinţă, este „res perit debitori". Riscul este suportat de partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze străine de voinţa sa, nu mai poate fi executată.

In materie comercială, teoria riscurilor contractuale trebuie distinsă net de problema riscurilor comerciale.

Riscurile comerciale reprezintă un pericol ce planează asupra oricărei relaţii comerciale şi pot influenţa în mod negativ echilibrul contractului.

Acestea îşi au originea în anumite măsuri economice adoptate de Stat (cum ar fi: adoptarea de măsuri fiscale sau vamale restrictive, sau alte măsuri de protejare a concurenţei) sau măsuri politico- administrative (cum ar fi: grevele, conflictele militare, blocada economică etc.).

Doctrina a opinat că riscurile comerciale nu trebuie privite ca o fatalitate, ci drept o circumstanţă survenită pe parcursul executării contractului ce influenţează negativ executarea, dar ale cărei efecte nedorite de părţi pot fi evitate sau neutralizate printr-un set de mijloace juridice adecvate 3 (cum ar fi: clauza suspensivă, clauza rezolutorie sau clauza de denunţare unilaterală).

Insă, ceea ce caracterizează teoria riscurilor contractuale este ca neexecutarea contractului să fie determinată de distrugerea sau avarierea bunului ce face obiectul contractului, din cauze străine debitorului şi în legătură cu care acesta nu are nici o culpă.

1 Pentru o analiză aprofundată a clauzei penale, a se vedea, S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial. Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996.

2 A se vedea, V. Babiuc, M. Constantinescu, Aspecte ale riscurilor comerciale în activitatea de comerţ exterior, în SCJ nr. 1/1981, p. 48.

3 Th. Mrejeru, B.C. Mrcjcru, M.G. Mrejeru, Neexecutarea contractului de comerţ internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 30.


în situaţia neexecutării contractului din cauze economice (riscuri comerciale), bunurile ce formează obiectul contractului rămân intacte în materialitatea lor, astfel că nu ne aflăm într-o situaţie specifică riscurilor contractuale, ci într-una caracteristică pentru neexecutarca obligaţiilor din cauze pentru care nu răspunde debitorul fără ca teoria riscurilor contractuale să joace vreun rol.

2. Riscurile contractuale şi rezoluţiunea contractului.

Atât în cazul suportării riscurilor contractuale cât şi în cazul rezoluţiunii (sau rezilierii) contractului, ne aflăm în situaţia neexecutării unei obligaţii contractuale.

In cazul rezoluţiunii, neexecutarea este consecinţa comportării culpabile a debitorului, care determină pe creditor să ceară rezolvirea contractului cu eventuale daune-interese.

In ipoteza suportării riscurilor, neexecutarea a fost determinată de o cauză neimputabilă debitorului

deoarece acesta nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor asumate dacă aceasta provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată (art. 1082 C. civ.).

Riscurile contractuale şi culpa se exclud.Culpa este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de faptă şi rezultatele ei, apreciată după

criterii obiective, cu ajutorul stării de valori a societăţii din momentul săvârşirii faptei1.Pentru angajarea răspunderii contractuale, când obiectul contractului îl constituie o obligaţie de

rezultat, creditorul nu este ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă, deoarece operează o prezumţie de culpă2.

Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a obligat.

In situaţia în care neexecutarea obligaţiei contractuale este culpabilă, nu se pune problema suportării riscurilor contractuale, ci suntem în prezenţa angajării răspunderii contractuale pentru neexecutarea obligaţiei asumate şi/sau a rezoluţiunii contractului pentru neexecutare culpabilă.

In timp ce în situaţia riscurilor efectele imposibilităţii de executare operează de drept şi sunt inevitabile, creditorul nedispunând de nici o opţiune, pentru că forţa majoră a desfiinţat obligaţia şi a liberat pe debitor, astfel că nu se mai poate cere executarea, în cazul rezoluţiunii efectele acesteia pot fi înlăturate, creditorul beneficiind de un drept de opţiune între desfiinţarea contractului cu daune-interese sau executarea în natură a obligaţiilor asumate de părţi.

3. Riscurile contractuale şi cauzele care determină imposibilitatea fortuită de executare. Forţa majoră şi cazul fortuit în dreptul comercial.

Neexecutarea, de către una dintre părţi, a uneia dintre obligaţii datorită unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit determină, de plin drept, desfiinţarea obligaţiei corelative, deoarece această soluţie constituie o consecinţă directă a caracterului sinalagmatic al contractului.

Fără îndoială că forţa majoră şi cazul fortuit intră în noţiunea generală de „cauză străină neimputabilă" prevăzută de art. 1082 C. civ. Astfel, art. 1083 C. civ. dispune că forţa majoră şi cazul fortuit exclud, deopotrivă, răspunderea civilă'.

Doctrina a arătat că, de regulă, în materia răspunderii contractuale, forţa majoră şi cazul fortuit alcătuiesc una şi aceeaşi cauză care exclude angajarea răspunderii.

Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat să răspundă şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit.

Astfel, în materia contractului de transport, cărăuşul este ţinut să suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite.

La fel, în situaţia contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante etc., răspunderea depozitarului se va angaja chiar şi atunci când lucrurile depozitate au fost furate sau distruse.

în schimb, depozitarul, potrivit art. 1625 C. civ., nu va răspunde dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate a avut loc ca urmare a unor cazuri de forţă majoră.

1 Textul se aplică răspunderii civile (delictuale şi contractuale), dar şi răspunderii contractuale din materia dreptului comercial.

2 în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligentă, pentru angajarea răspunderii contractuale creditorul este ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit mijloacele adecvate şi nu a desfăşurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea acestui rezultat (în acest sens, a se vedea, B. Stark, Droit civil. Obligations, Librairies Tehniques, Paris, 1972, p. 574-576.


Forţa majoră este o cauză străină neimputabilă debitorului, constând într-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau nebiruit, a cărui intervenţie exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă producerea prejudiciului a fost determinai;! exclusiv de această împrejurare'.

Forţa majoră se analizează ca fiind o împrejurare de fapl imprevizibilă şi de neînlăturat care, excluzând culpa debitorului, îl împiedică pe acesta să-şi execute obligaţia contractuală asumată.

Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea împrejurării respective şi la efectele sau urmările sale.

Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă este în culpă deoarece nu a prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea urmărilor păgubitoare.

Literatura de specialitate a evidenţiat că forţa majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut.

Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luând ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa.

Un eveniment nu poate fi calificat drept caz de forţă majoră, chiar dacă este imprevizibil, în ipoteza în care există posibilitatea de a preîntâmpina producerea lui şi aceea de a evita efectele sale păgubitoare.

Atât practica judiciară1 cât şi cea arbitrală2 au statuat că blocajul financiar ori lipsa disponibilităţilor băneşti nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece nu întruneşte condiţiile forţei majore sau cazului fortuit (în speţă pentru justificarea neplăţii integrale a preţului, pârâta a invocat blocajul financiar ori lipsa disponibilităţilor băneşti).

într-adevăr, potrivit art. 1083 C. civ., nu poate fl loc la daune- interese când, dintr-o forţă majoră sau dintr-un caz fortuit, debitorul a fost împiedicat de a-şi îndeplini obligaţia.

în sensul art. 1083 C. civ., constituie forţă majoră sau caz fortuit acea împrejurare care nu a fost previzibilă în mod normal şi care a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia asumată.

Or, nici blocajul financiar şi lipsa disponibilităţilor băneşti (şi nici greutăţile legate de importuri) nu întrunesc aceste condiţii, astfel că nu pot constitui o cauză exoneratoare de răspundere.

în jurisprudenţa comercială1 recentă s-a evidenţiat că forţa majoră operează în puterea legii, fară a fi necesar să fie prevăzută în contract sau într-un act normativ.

Considerăm că susţinerea reclamantului, din speţa menţionată mai sus, în sensul că exonerarea de răspundere pentru cauză de forţă majoră trebuia prevăzută în legea care reglementa operaţiunea comercială ori în contractul părţilor, nu este întemeiată.

Codul civil român nu prevede o definiţie a cauzei de forţă majoră, însă este unanim acceptat în doctrina şi practica judiciară că aceasta constă într-o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fară nici o culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei contractuale pe care acesta şi-a asumat-o.

Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte că forţa majoră operează numai dacă este prevăzută în actul care reglementează operaţiunea comercială sau că părţile sunt obligate să o prevadă în contract, însă o dată constatată, forţa majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 şi 1083 Cod civil.

Aşa fiind, înseamnă că forţa majoră este o cauză de exonerare de răspundere care operează în puterea legii şi împiedică pe creditor să ceară executarea obligaţiei ori daune-interese de la debitor, chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contract sau într-un act normativ.

Astfel, atunci când debitorul contractual este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile asumate printr-un contract civil sau comercial din cauză de forţă majoră, potrivit art. 1083 C. civ., obligaţia se stinge.

Deci, forţa majoră are şi un efect extinctiv, în sensul că duce la stingerea obligaţiilor asumate de debitor prin contract, obligaţii pe care el este în imposibilitatea de a le executa în natură'.

In cazul în care obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă pentru forţă majoră, s-a născut dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema de a şti dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, din moment ce el nu mai poate obţine contraprestaţia în considerarea căreia şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, sau dacă, dimpotrivă, şi el este liberat de obligaţia sau obligaţiile sale.

1 CSJ, S. com.. Dec. nr. 630/1996, în Revista „Dreptul" nr. 3/1997, p. 124; CSJ, S. com., Dec. nr. 63/1995, în Revista „Dreptul" nr. 12/1995, p. 83.

2 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Tribunalul arbitrai compus din: V. Babiuc, supraarbitru, I. Băcanu şi G. Cojocaru, arbitri, Sentinţa nr. 101 din 29 iunie 1998, RDC nr. 9/1998.

' Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 414 din 27 ianuarie 2000, extras, RDC nr. 7-8/2001.' A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 213; L. Pop, op. cit., p. 375.


Este vorba despre sensibila şi controversata problemă a suportării riscurilor contractuale, cu alte cuvinte, cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi?

Forţa majoră produce în materie contractuală şi un efect suspensiv de executare.Efectul este propriu numai contractelor cu executare succesivă şi a celor afectate de un termen şi

constă în suspendarea executării obligaţiilor.Aceasta înseamnă că, pentru durata de timp cât acţionează forţa majoră, creditorul nu poate pretinde

de la debitor îndeplinirea obligaţiilor contractuale, cum ar fî predarea lucrului, şi nici daune- interese moratorii.

Doctrina a opinat că împrejurarea de caz fortuit se plasează în zona care desparte forţa majoră de culpă, în sensul că aceasta începe unde încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră.

Cazul fortuit este acea împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ invincibilă, neavând caracter extraordinar, care înlătură culpa celui ce acţionează sub influenţa ei, dar care poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil.

In practica judiciară1 s-a reţinut că întârzierile la plată determinate de neprimirea la timp a creditelor bugetare repartizate nu constituie o împrejurare imprevizibilă şi de neînlăturat cu consecinţa exonerării a răspunderii contractuale a unităţii sanitare pârâte.

în această speţă s-a arătat că situaţia de caz fortuit constă într-o împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică, în mod obiectiv şi fară nici o culpă din partea debitorului executarea obligaţiei sale contractuale, antrenând exonerarea lui de răspundere.

In materia răspunderii contractuale, dovada unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit nu are ca efect stingerea obligaţiei şi excluderea răspunderii debitorului în următoarele cazuri:

a) când debitorul a fost pus în întârziere pentru a executa obligaţiile asumate şi evenimentul de forţă majoră sau de caz fortuit s-a produs ulterior acestui moment, el va fi obligat să răspundă, deoarece, dacă ar fi executat la timp acele obligaţii, cazul de forţă majoră le-ar fi găsit gata executate2;

b) când printr-o convenţie sau clauză în contract, debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru anumite cazuri de forţă majoră sau caz fortuit, care se numesc „cazuri exceptate ".

Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor, care s-au obligat, firesc, numai în consideraţia executării obligaţiei corelative.

De aceea, această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni, cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.

4. Riscul pierii fortuite a lucrului şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului.

în materie contractuală, riscul neexecutării obligaţiilor asumate de părţi sunt suportate de debitorul obligaţiei imposibil de executat („res perit debitori"), în sensul că acesta nu va mai putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat3.

Literatura de specialitate a arătat că problema riscurilor contractuale trebuie distinsă de cea a riscului pierii fortuite n lucrului'.

In dreptul civil român, riscul pierii fortuite a lucrului constituie o problemă care se pune independent de vreo legătură contractuală, în cazul în care un bun piere sau este deteriorat din cauza unui ca/ fortuit sau de forţa majoră, şi se rezolvă în funcţie de dreptul de proprietate asupra bunului, riscul fiind al proprietarului: „res peri! domino ".

Numai în situaţia în care bunul care a pierit sau a fost deteriorai face obiectul unei obligaţii contractuale, se pune problema riscurilor contractuale.

In contractele sinalagmatice translative de proprietate se pune, în cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pierii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului; de aceea este necesar să vedem cine suportă în principiu cele două riscuri.

1 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 414 din 27 ianuarie 2000, extras, RDC nr. 7-8/2001.2în practica judiciară şi în doctrină s-a sublinait că debitorul se va putea apăra de răspundere când va dovedi că, şi dacă ar fi

executat obligaţiile la timp, efectele forţei majore ar fi fost aceleaşi, în sensul că lucrul ar fi pierit chiar dacă se afla la creditorul său.

3 Această regulă nu are o formulare generală în Codul civil, ci are numai uncie aplicaţii, în diferite materii, care îi confirmă existenţa ca principiu şi în legislaţia actuală.


Riscurile contractuale sunt suportate de debitorul obligaţiei imposibil de executat („resperit debitori"), iar riscul pierii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit, aplicându-se regula „ res perit domino ".

Astfel, rezolvarea problemei suportării riscului pierii fortuite a bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de la înstrăinător la dobânditor.

In cazul contractelor sinalagmatice ce implică transmiterea dreptului de proprietate pentru lucrurile individual determinate, riscul lucrului influenţează în mod direct soluţia privind suportarea riscurilor contractuale, regula „res perit debitori" transformându-se în „res perit creditorF (de ex: în cazul contractului de vânzare- cumpărare).

Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscurile contractuale sunt suportate de către acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul

pierii fortuite a acestuia („resperit domino").Acest principiu, statornicit de modelul francez al Codului nostru civil, a fost preluat din dreptul

roman, unde se considera că lucrul piere pe seama stăpânului.Potrivit dispoziţiilor legale,transferul proprietăţii în contractele translative de proprietate având ca

obiect bunuri certe operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat încă, iar preţul nu a fost plătit1.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, dacă obligaţia de a preda lucrul se stinge, deoarece nu mai poate fi executată datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci riscurile contractuale le suportă cumpărătorul.

In consecinţă, el (creditorul) este ţinut să plătească preţul, deşi debitorul este liberat de obligaţia de a-i preda lucrul.

în acest mod, aplicându-se principiul „res perit domino", regula generală din materia suportării riscurilor contractuale şi anume „res perit debitori" se transformă în „ res perit creditori", adică riscul contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat (adică de către cumpărător, deoarece el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii contractului deşi vânzătorul nu va mai fi obligat să predea lucrul vândut).

Considerăm „de lege ferenda", că în viitorul nostru Cod civil, legiuitorul trebuie să renunţe la soluţia preluată din Codul civil francez2, deoarece în materia contractelor translative de proprietate, regula suportării riscurilor contractuale („res perit creditori") este exigentă şi totodată, nedreaptă, cu creditorul obligaţiei de predare imposibil de executat, adică cumpărătorul.

Aşa cum am arătat şi în capitolul V al lucrării, apreciem că într-o viitoare reglementare, legiuitorul ar trebui să renunţe în acest caz la soluţia tradiţională „res perit domino" şi să găsească alte solii11• pentru rezolvarea acestei probleme, fie în sensul suportării riscuri Im de către debitorul obligaţiei de predare imposibil de executat, adkfi de către vânzător, fie o soluţie de repartizare a riscului între ce Ic două părţi contractante.

5. Riscurile contractuale în vânzarea-cumpărarea comercială.

5.1. Consideraţii introductive.

Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor în contraclul de vânzare-cumpărare comercială este guvernată de regulile generale stabilite în Codul civil şi regulile specifice prevăzute de Codul comercial.

Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contracl translativ de proprietate (dreptul de proprietate asupra lucrului se transmite de la vânzător la cumpărător) Codul civil instituie regula, potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar momentul încheierii contractului.

Codul civil face aplicaţia practică a principiului general consacrat de art. 971 Cod civil, în materia contractului de vânzare- cumpărare în art. 1295 alin. 1 care dispune „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul însă nu se va fi predat şi preţul însă nu se va fi n umărat".

1 în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Tendinţe modeme de reglementare a riscurilor în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în Revista română de drept nr. 8/1977, p. 31.

2 Dreptul român consacră principiul „res perit creditori". Acest principiu a fost conservat şi în dreptul civil francez; Pothier spunea în această privinţă că: „c 'est un principe etabli que aussitat que le contract de vente est parfait la chose vendue devient aux risque de l 'acheteur, quoiqu 'ell ne lui aitpas encore ele livre ".


Analiza dispoziţiilor de mai sus, permite să constatăm că soluţionarea problemei suportării riscurilor trebuie legată de regula consacrată de dreptul civil român, că simplul acord de voinţă are ca efect transferarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător („solo consensu"), chiar dacă lucrul nu a fost predat, iar preţul nu a fost plătit.

Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de la vânzător la cumpărător şi riscurile (art. 971 C. civ.).

Conform principiului „res perit domino", riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat de acela care este proprietarul său în momentul dispariţiei, adică de cumpărător.

Cu alte cuvinte, obligaţia principală a vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului fiind executată prin şi din momentul consimţământului părţilor, el este în drept să reclame plata preţului.

Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-cumpărare operează numai dacă

sunt îndeplinite următoarele condiţii:a) contractul să fie valabil încheiat;b) vânzătorul să fie proprietarul lucrului;c) lucrul vândut să fie un bun individual determinat.Regula, potrivit căreia lucrul piere pe seama debitorului, este inversată în materie de vânzare-

cumpărare, deoarece, potrivit principiului din dreptul român „res perit domino", riscurile contractuale sunt suportate de creditorul obligaţiei imposibil de executat, şi anume, cumpărătorul.

Transmiterea de drept a proprietăţii, astfel cum este reglementată în art. 1295 C. civ. a dat naştere la serioase inconveniente în practica judiciară deoarece cumpărătorul este nevoit să achite preţul lucrului pierit către vânzător, deşi acesta nu va fi în măsură să predea lucrul vândut.

Tocmai aceste inconveniente ale automatismului trecerii riscurilor o dată cu transmiterea proprietăţii a făcut ca în doctrina modernă1 să se preconizeze legarea transferului riscurilor de predarea mărfii, iar nu de transmiterea proprietăţii, părăsindu-se astfel regula supletivă „res perit domino".

Regula transmiterii de drept a proprietăţii, reglementată prin art. 1295 C. civ., nu are caracter imperativ, ci dispozitiv, astfel părţile vor putea, în mod licit, să prevadă trecerea atât a proprietăţii cât şi a riscurilor într-un moment posterior acordului de voinţă.

Codul comercial reglementează în mod special situaţiile când transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc la un alt moment, decât acela al încheierii contractului (de pildă, în cazul bunurilor determinate generic).

' Având în vedere că în vânzarea comercială internaţională transferul riscurilor contractuale are loc la predarea mărfii şi nu la momentul transmiterii proprietăţii, în doctrina română de drept comercial s-a propus consacrarea acestei soluţii în legislaţie (în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea-cumpărarea internaţională. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 192.

5.2. Suportarea riscurilor contractuale in cazul bunurilor determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului.

In cazul în care lucrul vândut constă în anumite bunuri determinate generic, transmiterea dreptului de proprietate nu poate avea loc în momentul încheierii contractului, deoarece nu se cunoaşte care anumite bunuri din genul respectiv urmează să fie înstrăinate de vânzător.

Concretizarea bunurilor se realizează prin individualizare care, de regulă, se face de părţi, după caz, prin numărare, cântărire sau măsurare.

în dreptul comercial1, doctrina şi practica judiciară, au considerat că individualizarea bunurilor şi, în consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor, operează în momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea transportului.

De aceea, operaţiunea de individualizare a bunurilor, cu ocazia predării pentru transport se efectuează de către vânzător şi cărăuş, iar nu între vânzător şi cumpărător.

în literatura de specialitate unii autori au considerat că această soluţie nu constituie o abatere de la regula potrivit căreia individualizarea este un act bilateral, deoarece cărăuşul este un reprezentant al cumpărătorului sau că destinatarul-cumpărător ar fi consimţit anticipat la o individualizare a bunurilor fară participarea sa2.

1 Această soluţie a fost prevăzută în art. 396 din proiectul Codului comercial din 1938: „în vânzarea de la o piaţă la alta de lucruri fungibile, proprietatea şi riscurile trec asupra cumpărătorului din momentul predării mărfii cărăuşului, afară numai dacă prin convenţie expresă vânzătorul nu ia asupra sa riscurile transportului. Clauza prin care vânzătorul ia asupra sa cheltuielile transportului şi asigurării nu modifică regula precedentă".

2 Intr-o altă opinie s-a arătat că nu este necesar ca operaţiunea individualizării să fie bilaterală, ea putând fi şi unilaterală.


în realitate, individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport de către vânzătorul-expeditor şi căruş, în temeiul contractului de transport.

Dar, această individualizare produce efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în baza contractului de vânzare- cumpărare, operând transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor1.

Astfel, într-o vânzare-cumpărare comercială ce are ca obiect bunuri de gen, cumpărătorul nu devine proprietar în momentul încheierii contractului, ci numai în momentul în care lucrul este individualizat; până atunci, cumpărătorul este creditorul obligaţiei de a i se transmite proprietatea lucrului.

Dacă lucrul piere mai înainte de individualizarea lui, riscurile le suportă vânzătorul care este şi proprietar al lucrului (se aplică aici regula „res perit domino"), şi în acelaşi timp debitor al obligaţiei de a transmite proprietatea lui, ceea ce înseamnă că se aplică şi regula „res perit debitori".

Acesta este de altfel şi considerentul pentru care se afirmă că lucrul determinat numai prin categoria

din care face parte nu poate pieri (,.genera non pereunt"), deoarece se va putea găsi practic oricând un obiect de acelaşi gen. Vânzătorul nu se va afla niciodată în imposibilitatea absolută de a-şi procura lucruri de acelaşi gen.

In practica judiciară recentă s-a evidenţiat că stipularea clauzei potrivit căreia în cazul constatării la destinaţie a deprecierii unor mărfuri perisabile vândute, neimputabile cărăuşului, părţile vor suporta în mod egal pierderea, are ca efect faptul că aceasta operează independent de clauza prin care s-a convenit ca o dată cu încheierea încărcării mărfii şi a formalităţilor de livrare-facturare, dreptul de proprietate şi riscurile trec de la vânzător la cumpărător2.

In această speţă, instanţa de apel a reţinut că marfa a fost livrată cu respectarea condiţiilor impuse de cumpărător şi având în vedere prevederile art. 70 alin. 2 din Codul comercial, potrivit cărora cumpărătorul este dator a denunţa viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi două zile de la constatare, iar potrivit clauzelor contractuale odată cu încheierea încărcării mărfii şi a formalităţilor de livrare- facturare dreptul de proprietate şi riscul trec de la vânzător la cumpărător, a concluzionat că acţiunea reclamantei este întemeiată.

în recursul declarat împotriva acestei decizii, din examinarea actelor existente la dosar, a rezultat că marfa a fost livrată la exporl cu recepţia cantitativă şi calitativă din partea reprezentantului pârâtei care a asigurat şi mijloacele de transport, fiind însoţită de certificatul fitosanitar, iar la destinaţie s-a constatat că prezintă deficiente de calitate, constatare făcută de un organ neutru.

S-a concluzionat că din moment ce culpa cărăuşului în legătură cu degradarea mărfii este exclusă, în speţă sunt incidente dispoziţiile clauzei înscrise în contractul de vânzare-cumpărare potrivit cărora daunele rezultate din aplicarea la destinaţie a unor bonificaţii asupra mărfii degradate se suportă în mod egal, independent de culpa constatată în sarcina uneia sau alteia dintre părţi.

Or, această clauză a fost acceptată de ambele părţi şi va produce efectele prevăzute de art. 969 din Codul civil.

Această clauză operează independent de clauza pe care instanţa de apel a avut-o în vedere la soluţionarea cauzei şi care referindu-se la risc, avea în vedere dispariţia materială a mărfii, în întregul ei, iar nu degradarea acesteia constatată abia la destinaţie.

5.3. Suportarea riscurilor contractuale în cazul bunurilor determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta.

Codul comercial reglementează problema suportării riscurilor în cazul când contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect bunuri determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta.

Potrivit art. 62 C. com. „Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o altă indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă cu executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare ".

Literatura de specialitate a interpretat în mod diferit dispoziţiile art. 62 C. com., datorită sensului neclar al textului din final, care se referă la expedierea sau sosirea mărfurilor împiedicată de o cauză oarecare3.

1Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 286.2Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Dec. nr. 7727 din 9 decembrie 2001, RDC nr. 7-8/2003.3în acest sens, a se vedea, C. Petrescu-Ercea, Curs de drept comercial, Voi. IN, 1946, p. 54.


într-o primă opinie, s-a considerat că textul are în vedere situaţia expedierii unor mărfuri determinate generic ori a împiedicării sosirii acestora de la vânzător la cumpărător.

în această interpretare, de vreme ce, potrivit legii, vânzătorul rămâne obligat să predea bunurile la termenul convenit, înseamnă că art. 62 C. com., consacră o abatere de la principiul potrivit căruia individualizarea bunurilor cu ocazia predării mărfii către cărăuş, operează transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător.

într-o altă opinie s-a apreciat că art. 62 C. com., cuprinde dispoziţii care fac aplicarea regulii generale privind transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor prevăzută de art. 971 C. civ.'.

în prima parte a textului este reglementată situaţia când vânzătorul a avut la dispoziţia sa bunurile determinate generic, în chiar momentul încheierii contractului, sau şi le-a procurat ulterior în vederea executării contractului.

Dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea lor (individualizare), vânzătorul rămâne obligat să predea bunuri în cantitatea şi calitatea convenită (maxima „genera non pereimf' sintetizează această idee).

în partea a doua a textului este reglementată situaţia în care, vânzătorul, neavând bunurile contractate, a căutat să şi le procure de la un terţ.

Deşi terţul le-a expediat, bunurile nu au sosit la vânzător. Şi în acest caz, întrucât bunurile au pierit fortuit înainte de a fi predate cumpărătorului, riscul îl suportă vânzătorul. Acesta rămâne obligat să predea cumpărătorului cantitatea de bunuri convenită la termenul prevăzut în contract1.

5.4. Suportarea riscurilor în cazul în care lucrul vândut este un bun viitor.

în situaţia în care lucrul vândut îl formează anumite bunuri viitoare, dreptul de proprietate nu se poate transmite în momenlul încheierii contractului, deoarece bunurile nu există încât ele urmând să existe în viitor, prin fabricare, recoltare etc.

în asemenea cazuri, transmiterea dreptului de proprietate şi n riscurilor va avea loc în momentul în care bunul a dobândit existenţfl şi poate fi predat cumpărătorului, dacă bunul este individual determinat, sau în momentul individualizării, dacă bunurile suni determinate generic.

5.5. Suportarea riscurilor în cazul în care vânzătorul a fost pus în întârziere.

în cazul vânzării, din momentul realizării acordului de voinţă, proprietatea şi riscurile trec în mod concomitent de la vânzător la cumpărător, aplicându-se regula „res perit domino".

în acest caz, riscurile îl privesc pe cumpărător, deoarece el este proprietarul lucrului.Dacă vânzătorul nu şi-a executat, în termen, obligaţia dc predare, iar cumpărătorul îl notifică şi îl

pune în întârziere, riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat totuşi de vânzător, deşi acesta nu este proprietar2.

Punerea în întârziere a vânzătorului de către cumpărător în legătură cu predarea lucrului face ca riscurile să rămână în sarcina vânzătorului, iar cumpărătorul este exonerat de obligaţia de a face plata preţului.

5.6. Suportarea riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă3.

Potrivit art. 63 C. com., „vânzarea mărfurilor care se află în călătorie, cu arătarea vasului care le transportă, este supusă condiţiei sosirii în bună stare a acelui vas.

în consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă, cu arătarea vasului cu care se efectuează transportul, este considerat un contract încheiat sub condiţia suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie; Aceasta înseamnă că dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci, înainte de îndeplinirea condiţiei (sosirea vasului la destinaţie), riscurile sunt suportate de către vânzător (art. 1018 C. civ.).

Acesta nu va avea dreptul la plata preţului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri şi nici să plătească despăgubiri.

Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabileşte anumite condiţii privind desemnarea vasului şi termenul de sosire a vasului la destinaţie.

în ceea ce priveşte desemnarea vasului, legea prevede că vânzătorul trebuie să desemneze în contract vasul cu care se transportă mărfurile.

1 A se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 287.2De la regula „res perit domino" legea prevede o singură excepţie în art. 1074 alin. 2 C. civ. şi art. 1156 alin. 2 C. civ.3A se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 287-289.


El îşi poate rezerva dreptul ca, într-un anumit termen prevăzut în contract, să arate vasul care transportă sau urmează să transporte mărfurile vândute (art. 63 alin. 2 C. com.).

Dacă în cursul transportului, datorită unei împrejurări fortuite, vasul desemnat se află în imposibilitate de a continua călătoria şi mărfurile sunt transbordate pe alt vas, contractul încheiat subzistă şi noul vas se consideră, pentru toate efectele contractului, substituit vasului iniţial (art. 65 C. com.).

Referitor la termenul pentru sosirea vasului, legea prevede că, prin contract sau ulterior, trebuie să arate termenul pentru sosirea vasului la destinaţie.

Codul comercial reglementează şi consecinţele avarierii mărfurilor în cursul transportului.Potrivit art. 66 C. com., aceste consecinţe sunt diferite:• avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluţiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de

deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate;

• dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuinţării, cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în care se vor afla la sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.

Deci, art. 66 C. com., consacră o derogare de la regulile generale privind suportarea riscurilor, în cazul pierii fortuite parţiale a bunului. în acest mod legiuitorul comercial a urmărit să il protejeze pe cumpărător.

Dacă în dreptul comun în materie (art. 1018 C. civ.), în cazul pierii parţiale a bunului, cumpărătorul suportă riscul, fiind obligat să ia bunul în starea în care se află şi să plătească preţul convenit, în cazul similar, reglementat de art. 66 C. com., contractul se desfiinţează sau bunul este preluat cu o scădere a preţului.

în cazul mărfurilor care se transportă pe apă, regulile stabilite de Codul comercial privind transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pot li modificate prin stipularea în contractul de vânzare-cumpărare comercială a clauzelor c.i.f. sau c.a.f. şi f.o.b}.

în contractul de vânzare-cumpărare cu clauza c.i.f. sau c.a.f., vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinaţie şi să plătească navlu, să asigure marfa şi să încarce marfa pe navă.

Riscurile privind marfa trec asupra cumpărătorului din momentul trecerii mărfii peste bordul navei.în contractul de vânzare-cumpărare comercială cu clauza f.o.b., vânzătorul se obligă, în schimbul unei

sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit; transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului.

Riscurile privind pierderea fortuită a mărfii se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada navei.


CAPITOLUL VII EFECTELE NEEXECUTĂRII CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE POTRIVIT PRINCIPIILOR UNIDROIT

Secţiunea IConsideraţii introductive privind Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului

Privat (UNIDROIT) şi obiectivele acestuia

Institutul internaţional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT), organizaţie interguvernamentală independentă care are sediul la Roma, s-a născut în anul 1926 ca organism auxiliar al Societăţii Naţiunilor şi s-a reconstituit ca organism interguvernamental independent în anul 1940, cu scopul declarat „de a studia mijloacele de armonizare şi de coordonare a dreptului privai al Statelor sau grupurilor de State şi de a pregăti treptat adoptarea de către diverse State a unor reguli uniforme de drept privat''.

UNIDROIT, având ca obiective examinarea modurilor prin care se poate armoniza şi coordona dreptul privat al statelor sau grupurilor de state şi pregătirea unor reguli uniforme de drept privat, pentru a fi adoptate de statele membre, a publicat în 1994 prima ediţie a Principiilor UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale.

Principiile UNIDROIT au cunoscut un mare succes imediat după lansarea primei ediţii în 1994 ceea ce a condus la constituirea în anul 1997 a unui nou grup de lucru alcătuit din 17 persoane, jurişti provenind din medii culturale şi juridice complet diferite1.

La finalul dezbaterilor acestui grup de lucru, Institutul internaţional pentru unificarea dreptului privat a aprobat în aprilie 2004 cea de-a doua ediţie a Principiilor UNIDROIT2.

Obiectivul principal al Principiilor este a promova uniformitatea în aplicarea lor, adică de a asigura că, în practică, Principiile sunt interpretate şi aplicate în cea mai mare măsură posibilă în acelaşi fel în ţări diferite.

Astfel, art. 1.6. din Capitolul I „Prevederi generale" articol intitulat „Interpretarea şi completarea Principiilor" stabileşte expres modalitatea de interpretare a Principiilor.

„în interpretarea Principiilor, trebuie avut în vedere caracterul lor internaţional şi scopurile lor, inclusiv nevoia de uniformitate în aplicarea lor.

Problemele din sfera acestor Principii, netratate în mod expres de acestea, vor fi soluţionate în conformitate cu principiile generale de bază ale acestora".

Principiile UNIDROIT 2004, în varianta integrală, reprezintă un document complex, având 10 (zece) capitole şi 185 de articole, pentru fiecare articol în parte existând un set de comentarii şi exemple pentru explicarea noţiunilor folosite în cuprinsul articolului, la care se adaugă şi Anexa în care este inclus doar textul articolelor, pentru a fi uşor de utilizat de către comercianţi3.

Principiile reprezintă un set de reguli autonome, elaborate în vederea aplicării lor într-o manieră uniformă la un număr infinit de contracte comerciale încheiate între comercianţii din diferite locuri ale lumii.

Având în vedere că principiile reprezintă un sistem de reguli de drept al contractelor care fie sunt comune diverselor sisteme juridice naţionale existente, fie sunt mai bine adaptate condiţiilor speciale ale operaţiunilor comerciale internaţionale, pot exista motive întemeiate ca părţile să decidă aplicarea acestora ca lege care guvernează contractul dintre ele.

Astfel, părţile se pot referi exclusiv la Principii sau în legătură cu o anumită lege internă care să se aplice unor chestiuni neacoperite de principii.

în opinia noastră, în această ipoteză este vorba de recepţiunea (încorporarea) contractuală a Principiilor UNIDROIT deoarece părţile unui contract fac trimitere nu pentru ca acestea să se aplice contractului lor cu titlu de „lex causae" (respectiv „lex voluntatis", fiind vorba de un context contractual), ci cu scopul de a face din Principii un mijloc de interpretare sau completare a contractului respectiv4.

1 în acest sens, a se vedea Michael Joachim Bonell, UNIDROIT Principles 2004 - The New Edition of the Principles of internaţional Comercial Contract adopted by the internaţional Institute for the Unification of „Private Law" publicat în Uniform Law Reviero, 2004, p. 5-40.

2 în cadrul celei de a 84-a ediţii a Consiliului UNIDROIT din 2005, secretariatul a fost însărcinat să constituie un nou grup de lucru care să pregătească a 3-a ediţie a Principiilor UNIDROIT, care să includă noi capitole.

3Această anexă este intitulată de UNIDROIT „Black rules" .4 în acest sens, a se vedea, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, voi. II, Editura Actami, 1995, p. 127-128; T.R. Popescu,

Drept internaţional privat, Editura Romfel Bucureşti, 1994, p. 180-187; D.A. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Editura Lumina Lex, 2001, p. 51-52.

Prin urmare, alegerea Principiilor va fi considerată ca un simplu acord privind încorporarea acestora contractului încheiat, în timp ce legea aplicabilă contractului va fi determinată pe baza regulii de drept internaţional privat „lexforf .

în această ipoteză, părţile nu vor fi legate de aplicarea Principiilor decât în măsura în care acestea nu contravin dispoziţiilor imperative de la care părţile nu pot deroga.

Potrivit art. 1.4. principiile nu limitează aplicarea normelor imperative, de origine naţională, internaţională sau supranaţională, aplicabile conform dispoziţiilor relevante ale dreptului internaţional privat".

Având în vedere natura particulară a Principiilor, în mod firesc acestea nu prevalează asupra normelor imperative aplicabile, de origine naţională, internaţională sau supranaţională.

în concluzie, în cazul în care trimiterea făcută de părţi la Principii este considerată doar o convenţie

privind încorporarea acestora în contract, Principiile vor fi limitate de normele imperative ale legii care guvernează contractul, adică vor obliga părţile doar în măsura în care nu încalcă regulile aplicabile de la care părţile nu pot deroga contractul.

Părţile care doresc să aleagă Principiile ca lege a contractului sunt sfătuite să includă în contract şi o clauză compromisorie.

Trebuie însă subliniat că Principiile au un caracter internaţional, ceea ce înseamnă că termenii şi concepţiile lor trebuie interpretate autonom, adică în contextul Principiilor şi nu prin referire la înţelesul care le-ar putea fi dat în mod tradiţional de către o anumită lege internă.

Unele noţiuni folosite în cuprinsul Principiilor UNIDROIT 2004 sunt explicate şi interpretate şi prin referire la anumite convenţii internaţionale ratificate sau la care România a aderat, convenţii cunoscute şi utilizate de comercianţii români1.

Scopul Principiilor UNIDROIT este acela de a stabili un ansamblu echilibrat de reguli menite a fi utilizate în întreaga lume, indiferent de tradiţiile juridice şi condiţiile economice şi politice ale ţărilor în care ele trebuie să fie aplicate şi, de asemenea, de a asigura respectarea bunei credinţe şi negocierii corecte în relaţiile contractuale.

In cadrul acestui capitol ne-am propus să examinăm soluţiile adoptate în cadrul Principiilor UNIDROIT (ediţia 2004) în ceea ce priveşte efectele neexecutării contractelor comerciale internaţionale şi anume: noţiunea de neexecutare şi formele acesteia, dreptul la executare, încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale, dreptul la daune în cazul neexecutării contractului.

Secţiunea a Il-a Neexecutarea contractului şi formele neexecutării

1. Conceptul de neexecutare a contractelor de comerţ internaţional potrivit Principiilor UNIDROIT

In concepţia Principiilor UNIDROIT (2004) prin neexecutare se înţelege „orice aducere la îndeplinire din partea unei părţi a oricărei dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere" (art. 7.1.1.).

Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract reprezintă voinţa părţilor, iar acesta se fundamentează pe principiul „pacta sunt servanda" reglementat expres în art. 1.3.2.

Observăm că neexecutarea este definită astfel încât să includă atât faptul strict al neexecutării cât şi atingerea adusă conformităţii contractului, avându-se în vedere toate formele de executare defectuoasă sau executarea cu întârziere (de exemplu, este considerată neexecutare, îndeplinirea unei obligaţii care este doar parţial conformă cu clauzele contractuale sau executarea obligaţiei cu întârziere, atunci când termenul avea caracter esenţial).

Conceptul de neexecutare acoperă orice formă de neexecutare, imputabilă sau nu debitorului.Considerăm că se poate invoca exonerarea de răspundere în caz de neexecutare din culpa celeilalte

părţi (de exemplu prin invocarea excepţiei „non adimpleti contractus") sau datorită unor evenimente exterioare neaşteptate (cazurile de forţă majoră).3

1 De exemplu, Convenţia din 1965 pentru reglementarea diferendelor privind2 Potrivit art. 1.3. „Contractul valabil încheiat are caracter obligatoriu între părţile contractante. Contractul poate fi modificat

şi poate înceta numai în condiţiile stipulate prin clauzele sale, prin acordul părţilor sau în orice mod prevăzut dePrincipii."3investiţii între state şi cetăţeni ai altor state, ratificată de România prin Decretul nr.


In dreptul francez, în baza prevederilor art. 1148 C. Civ., instanţele judecătoreşti admit exonerarea de răspundere a debitorului care nu şi-a executat obligaţiile sale contractuale, ca urmare a intervenţiei, după momentul încheierii actului, a unui obstacol extern, în mod normal imprevizibil şi irezistibil1.

Potrivit Principiilor UNIDROIT, o parte nu este îndreptăţită să solicite daune sau executarea în natură în caz de neexecutare neimputabilă celeilalte părţi, însă o parte care nu a obţinut executarea unei prestaţii va avea, de regulă, dreptul să înceteze contractul încheiat, indiferent dacă neexecutarea este imputabilă sau nu.

Cumulul de sancţiuni, în caz de neexecutare, nu este reglementat de nici o prevedere cu caracter general. La baza Principiilor stă regula că toate sancţiunile care nu sunt incompatibile din punct de vedere logic pot fi cumulate.

în concluzie, o parte care insistă cu succes pentru obţinciou executării în natură nu va fi îndreptăţită să solicite şi daune, dar mi există nici un motiv pentru care o parte să înceteze contractul penlm neexecutare neimputabilă şi să ceară în acelaşi timp şi daune interese.

2. Exonerarea de răspundere în caz de neexecutare

Potrivit Principiilor, o parte nu se poate prevala de neexecutarea din partea celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzalii de propria acţiune sau omisiune ori de un alt eveniment al cărui risc îl suportă.

în acest sens, este important să se acorde o atenţie particulara faţă de cele două tipuri de exonerare de răspundere, prevăzute de ari 7.1.2. şi anume, cazul în care neexecutarea este cauzată de un act sau de omisiunea părţii care invocă neexecutarea şi situaţia în care neexecutarea este cauzată de un eveniment al cărui risc îl suporta partea care invocă neexecutarea.

Pentru a putea invoca încetarea contractului pentru neexecutare, trebuie ca neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, fapta care 1-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

Poate exista o exonerare de răspundere în caz de neexecutare datorită comportamentului manifestat de cealaltă parte contractuală sau datorită unor evenimente externe neaşteptate.

Neexecutarea poate să fie rezultatul unui eveniment al cărui risc este suportat expres sau implicit, prin contract, de partea care invocă neexecutarea.

3. „Exceptio non adimpleti contractus"

în materia dreptului comerţului internaţional „exceptio non adimpleti contractus" reprezintă un mod de sancţionare a contractantului care nu şi-a executat prestaţia asumată şi, totodată, constituie un mijloc de apărare care este utilizat de contractantul căruia i se pretinde executarea prestaţiei ce şi-a asumat-o de către partenerul său contractual într-un moment când nici acesta nu-şi executase propria lui prestaţie.

în practica judiciară şi arbitrală s-a statuat cu valoare de principiu că în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt obligate să le execute astfel, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă contrariul.

Dacă executarea obligaţiei doar a uneia dintre părţi prin însăşi natura ei necesită un termen, de exemplu în contractele de construcţii, regula este că acea parte este obligata să-şi execute obligaţia prima.

Potrivit Principiilor, în situaţia în care o parte este ţinută să execute prestaţia sa simultan cu cealaltă parte, poate suspenda executarea până când cealaltă parte se oferă să-şi execute prestaţia sa.2

în situaţia în care o parte este ţinută să-şi execute prestaţia sa după cealaltă parte, poate suspenda executarea până când cealaltă parte îşi execută prestaţia sa.

Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu situaţia când el ar fi beneficiat de un termen.

Efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului. Aceasta rămâne operantă până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fară să-şi fi executat propria sa obligaţie îşi modifică atitudinea, trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă.

162 din 30 mai 1975, privind ratificarea Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la

2Art. 7.1.3., Principiile UNIDROIT, Editura 2004.


O problema deosebită se ridică în situaţia în care una dintre părţi execută obligaţiile contractuale doar parţial1.

în lumina Principiilor, partea care are dreptul la executare nu poate suspenda executarea obligaţiilor sale, decât dacă, în circumstanţe normale, o asemenea atitudine este în conformitate cu principiul bunei-credinţe.2

4. Remedierea neexecutării obligaţiilor contractuale

In numeroase sisteme juridice naţionale este reglementată instituţia juridică a remedierii neexecutării obligaţiilor asumate în contract, partea în culpă putând lua măsuri, dacă anumite condiţii sunt îndeplinite, pentru îndreptarea neexecutării.

In fapt, îndeplinind aceste condiţii, partea în culpă poate prelungi termenul de executare cu o scurtă perioadă peste cea stipulată în contract, cu excepţia cazului în care executarea la un moment dat este

cerută de contract sau de circumstanţe.Potrivit Principiilor, partea care nu îşi execută obligaţiile poate, pe cheltuiala sa, să remedieze

neexecutarea obligaţiilor sale cu respectarea următoarelor condiţii:• să facă cu promptitudine o notificare în care să indice modalitatea de remediere şi momentul în

care va fi realizată;• modalitatea de remediere să fie adecvată circumstanţelor date;• partea prejudiciată să nu aibă nici un interes legitim de a

refuza;• remedierea să fie efectuată prompt.

5. Termenul suplimentar pentru neexecutare

Potrivit Principiilor3 în caz de neexecutare, partea prejudiciată poate notifica cealaltă parte pentru acordarea unui termen suplimentar pentru executarea obligaţiilor sale.

înainte de expirarea termenului acordat, partea prejudiciată poate suspenda executarea propriilor obligaţii corelative şi poate solicita daune, dar nu se poate prevala de nici un alt mijloc legal de sancţionare a neexecutării.

Partea prejudiciată poate să invoce orice alt mijloc legal prevăzut în prezentul capitol dacă cealaltă parte îi transmite o notificare prin care îl informează că nu îşi va executa obligaţiile în termenul suplimentar acordat sau dacă, pe durata termenului suplimentar, nu s-a făcut o executare valabilă.

Partea prejudiciată care a acordat un termen suplimentar rezonabil poate, dacă executarea cu întârziere nu constituie o neexecutare fundamentală, să înceteze contractul la expirarea termenului suplimentar.

Un termen suplimentar nerezonabil poate fi prelungit cu o durată rezonabilă. Partea prejudiciată poate să prevadă în notificarea sa că, în situaţia în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile în termenul acordat, atunci contractul va înceta automat.

Articolul 7.1.5. tratează situaţia în care una dintre părţi execută contractul cu întârziere, iar cealaltă parte doreşte să acorde un termen suplimentar pentru executare. Este inspirat de conceptul german de Nachfrist, deşi sunt obţinute rezultate similare prin mijloace legale conceptuale diferite în alte sisteme juridice.

Articolul recunoaşte că executarea cu întârziere este semnificativ diferită de alte forme de executare defectuoasă. Executarea cu întârziere nu poate fi niciodată remediată, deoarece trecerea datei pentru executare este ireversibilă, dar cu toate acestea, în multe cazuri, partea care are dreptul la executare va prefera o executare cu întârziere decât neexecutarea completă.

In al doilea rând, momentul în care o parte nu îşi execută obligaţiile la timp este deseori greu de stabilit care va fi în fapt întârzierea la executare.

Interesul comercial al părţii prejudiciate poate fi deseori de aşa natură încât o neexecutare rezonabil rapidă, deşi întârziată, să fie perfect acceptabilă, iar o executare întârziată foarte mult să nu fie acceptabilă.

1 Textul Principiilor nu tratează în mod explicit situaţia în care una dintre părţi execută contractul doar parţial. în literatura juridică franceză s-a arătat că, în caz de neexecutare parţială, trebuie să se facă distincţie între două situaţii, după cum obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă, prin natura sa sau prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei neexecutări totale. Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată, în diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său.

2 Buna-credinţă şi negocierea corectă pot fi considerate a fi unele dintre ideile fundamentale aflate la baza Principiilor şi trebuie interpretate în lumina condiţiilor speciale ale comerţului internaţional.

3 Art.7.1.5. din Principiile UNIDROIT, Ediţia 2004.


Procedura permite părţii să îi acorde celeilalte o a doua şansă, cu posibilitatea aplicării altor sancţiuni pentru neexecutare. •

Partea care acordă un termen suplimentar nu poate înceta contractul şi nici nu poate cere executarea în natură pe durata termenului acordat. Dreptul de a recupera daunele rezultate din executarea cu întârziere nu este afectat.

Efectele juridice la împlinirea termenului suplimentar depind de situaţia executării la momentul acordării termenului, anume dacă executarea cu întârziere constituia deja neexecutare fundamentală.

In această situaţie, dacă contractul nu este complet executat pe durata termenului suplimentar, dreptul de a înceta contractul pentru neexecutare fundamentală renaşte la expirarea termenului suplimentar.

Pe de altă parte, dacă executarea cu întârziere nu constituia neexecutare fundamentală, încetarea contractului este posibilă numai la sfârşitul termenului suplimentar, dacă durata a fost rezonabilă.

6. Clauze exoneratoare.Conform art. 7.1.6., o parte care nu se poate prevala de o clauză care limitează sau exclude

responsabilitatea în caz de neexecutare n unei obligaţii sau care permite executarea unei obligaţii substanţial diferite de cea la care cealaltă parte se poate aştepta în mod rezonabil dacă aceasta ar fi în mod manifest inechitabilă, având în vedere scopul contractului.

Principiile nu conţin nici o regulă generală care să permită unei instanţe de judecată să elimine clauzele abuzive sau nerezonabile.

In afara principiului bunei credinţe (art. 1.7) care poate li invocat în mod excepţional în acest sens, există o singură prevedere care să permită anularea în orice moment a întregului contract sau a oricărei clauze, atunci când acestea acordă în mod nejustificat un avantaj excesiv celeilalte părţi (art. 3.10).

Motivul includerii unei prevederi specifice referitoare la clauzele exoneratoare este acela că sunt obişnuite în practica contractuală internaţională şi tind să producă multe controverse între părţi.

în definitiv, prezentul articol a optat în favoarea unei reguli care dă instanţei de judecată o largă putere de discreţie bazată pe principiul echităţii.

Clauzele care reglementează consecinţele neexecutării sunt în principiu valabile, dar instanţa de judecată poate ignora clauzele care sunt în mod manifest inechitabile.

Potrivit acestui articol, clauzele exoneratoare sunt în primul rând acele clauze care limitează sau exclud, în mod direct, responsabilitatea părţii în culpă în caz de neexecutare.

Aceste clauze pot fi exprimate în diferite moduri (de exemplu, sumă fixă, plafon, procentaj din executarea în cauză, reţinerea unui depozit).

Clauzele exoneratoare sunt considerate şi cele care permit unei părţi să execute obligaţii substanţial diferite de cele pe care cealaltă parte le aştepta în mod rezonabil.

în practică, clauzele de acest tip sunt în special acelea al căror scop sau efect este de a permite părţii în culpă să modifice unilateral caracteristicile prestaţiilor promise astfel încât să transforme contractul.

Aceste clauze trebuie diferenţiate de acelea care se limitează la definirea obligaţiilor asumate de respectiva parte.

Clauzele exoneratoare trebuie diferenţiate de clauzele de penalităţi care îi permit unei părţi să se retragă dintr-un contract după plata unei penalităţi. în practică, totuşi, pot exista clauze de penalităţi care sunt, în realitate, concepute de către părţi pentru a acţiona ca şi clauze exoneratoare deghizate.

O clauză contractuală care prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă către partea prejudiciată pentru această neexecutare poate, de asemenea, avea ca efect limitarea reparaţiilor datorate părţii prejudiciate. în acest caz, partea în culpă nu se poate prevala de o asemenea clauză dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate în acest articol.

Ca urmare a abordării adoptate în majoritatea sistemelor juridice naţionale, acest articol pleacă de la premisa că în aplicarea doctrinei libertăţii contractuale (art. 1.1.) clauzele exoneratoare sunt, în principiu, valabile.

O parte nu poate totuşi invoca o astfel de clauză, dacă ar fi inechitabil într-o mare măsură să facă acest lucru.

Acesta va fi cazul, mai ales în situaţia în care clauza este inechitabilă în sine, iar aplicarea sa ar duce Ia un dezechilibru evident între prestaţiile celor două părţi.

Mai mult, pot exista circumstanţe în care nu se poate invoca o clauză chiar dacă nu este inechitabilă în sine: spre exemplu, atunci când neexecutarea este rezultatul unui comportament extrem de neglijent sau atunci când partea prejudiciată nu ar fi putut să prevadă consecinţele limitării sau excluderii responsabilităţii luându-şi asigurările necesare.


în toate cazurile trebuie avut în vedere scopul contractului şi mai ales ce anume ar fi putut aştepta o parte în mod legitim de la executarea contractului.

7. Imposibilitatea fortuită de executare (Cazul de forţă majorii).

Potrivit Principiilor1 este exonerată de răspundere pentru neexecutare partea care dovedeşte că neexecutarea se datorează unui impediment pe care nu îl poate controla şi pe care nu l-ar fi putut lua în considerare în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, sau pe care nu l-ar fi putut evita ori depăşi.

Atunci când impedimentul este doar temporar, exonerarea arc efect pentru o perioadă rezonabilă, având în vedere efectul impedimentului asupra executării contractului.

Partea în culpă trebuie să notifice cealaltă parte despre existenţa impedimentului şi a consecinţelor asupra posibilităţii sale de a executa contractul.

Dacă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil din momentul în care ia la cunoştinţă sau ar fi trebuit să fi luat la cunoştinţă de impediment, partea în culpă datorează daune pentru prejudiciul rezultat din neprimire.

Nimic din acest articol nu împiedică o parte să îşi exercite dreptul de a înceta contractul, de a suspenda executarea acestuia sau de a cere dobânda pentru suma datorată.

Articolul 7.1.7. acoperă domeniul impus în sistemele de drept anglo-saxon de către doctrinele de frustrare şi imposibilitate de executare şi în sistemele de drept romano-german prin doctrinele cum ar fi forţa majoră, Unmoglichkeit etc., dar nu este identic cu nici una dintre aceste doctrine.

Expresia de „forţă majoră'''' a fost aleasă deoarece este larg cunoscută în practica comercială internaţională, aşa cum este confirmat de includerea în multe contracte internaţionale a aşa- numitelor clauze de „forţă majoră".

Articolul nu limitează drepturile părţii care nu a obţinut executarea de a considera contractul încetat dacă neexecutarea este fundamentală.

Scopul acestui articol, atunci când se aplică, este să exonereze partea în culpă de responsabilitatea de a plăti daune.

In unele cazuri, impedimentul va face imposibilă orice executare, dar în multe alte cazuri va întârzia pur şi simplu executarea şi scopul articolului este de a oferi un termen suplimentar pentru executare.

Ar trebui să se observe că, în acest caz, termenul suplimentar ar putea fi mai mare (sau mai mic) decât durata întreruperii, deoarece întrebarea crucială va fi referitoare la efectul întreruperii asupra evoluţiei contractului.

Chiar dacă o parte contractantă suportă pierderi grele în loc de profitul aşteptat sau dacă executarea contractului a devenit lipsită de sens pentru acea parte, în temeiul principiului general al forţei obligatorii al contractului, clauzele contractului trebuie, cu toate acestea, respectate.

Există „hardship" atunci când apariţia unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului că spezele executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită faptului că valoarea prestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel:

• evenimentele apar sau devin cunoscute părţii dezavantajate după încheierea contractului;• evenimentele nu ar fi putut fî luate în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată

la momentul încheierii contractului;• evenimentele sunt în afara controlului părţii dezavantajate;• riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.Având în vedere definiţiile date clauzei de „hardship" şi forţei majore în baza acestor principii pot

exista situaţii de fapt care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de „ hardship" şi de forţă majoră.în aceste situaţii, partea afectată de aceste evenimente va stabili mijlocul juridic ce va fi folosit.Dacă invocă forţa majoră, se urmăreşte justificarea neexecutării prestaţiilor sale. Dacă o parte invocă

clauza de hardship, se urmăreşte renegocierea clauzelor contractului astfel încât să permită menţinerea acestuia cu clauzele revizuite.

Contractele comerciale internaţionale conţin deseori prevederi mult mai precise şi mai elaborate în această privinţă.

Prin urmare, părţile pot considera că este adecvat să se adapteze conţinutul acestui articol astfel încât să ia în calcul particularităţile respectivei tranzacţii.

Secţiunea a IlI-aA

1 Art. 7.1.7. din Principiile UNIDROIT, Ediţia 2004.


încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale

1. Dreptul de a înceta contractul.

în conformitate cu art. 7.3.1 o parte poate considera contractul încetat atunci când neexecutarea unei obligaţii de către cealaltă parte constituie o neexecutare fundamentală.

Pentru a determina caracterul esenţial al unei neexecutări, trebuie avute în vedere următoarele circumstanţe:

• Neexecutarea lipseşte partea prejudiciată de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să obţină în baza contractului, cu excepţia cazului în care cealaltă parte nu prevăzuse sau nu ar fi putut să prevadă, în mod rezonabil, un astfel de rezultat;

• Stricta respectare a obligaţiei care nu a fost executată este de esenţă contractului;• Neexecutarea este intenţionată sau din neglijenţă;• Neexecutarea dă părţii prejudiciate motive să creadă că nu se poate baza pe executarea

contractului în viitor;• Partea în culpă va suferi pierderi disproporţionate ca rezultat al pregătirilor sau executării

contractului, în caz de încetare a contractului;• în caz de întârziere partea prejudiciată poate, de asemenea, să considere contractul încetat dacă

cealaltă parte nu îl execută înainte ca termenul acordat în baza art. 7.1.5. să expire.Regulile expuse în această secţiune au fost prevăzute pentru a fi aplicate atât în cazurile în care partea

în culpă este răspunzătoare pentru neexecutare cât şi în cazurile în care este exonerată de răspundere, astfel încât partea prejudiciată nu poate cere nici executarea în natură, nici daune pentru neexecutare.

Problema de a şti dacă, în caz de neexecutare din partea unei părţi, cealaltă parte ar trebui să aibă dreptul să considere contractul încetat depinde de mai mulţi factori.

Pe de o parte, executarea poate fi atât de întârziată sau atât de defectuoasă încât partea prejudiciată nu o poate folosi în scopul dorit

sau comportamentul părţii care nu a executat poate fi de aşa natură, încât partea prejudiciată ar trebui să aibă dreptul să înceteze contractul.

Pe de altă parte, încetarea contractului cauzează deseori un prejudiciu important părţii care nu a executat întrucât cheltuielile pentru prepararea şi executarea prestaţiilor nu pot fi recuperate.

Pentru aceste motive, alin. (1) al acestui articol prevede că partea prejudiciată nu poate înceta contractul decât dacă neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte este „fundamentală", adică substanţială şi nu doar de o importanţă minoră.

Alin. (2) al acestui articol prezintă o listă cu un număr de circumstanţe care sunt relevante pentru determinarea caracterului fundamental al neexecutării unei obligaţii.

• Neexecutarea privează, în mod substanţial, cealaltă parte de aşteptările sale.Primul element este acela că neexecutarea trebuie să fie atât de importantă, încât partea prejudiciată

să fie lipsită în mod substanţial de ceea ce avea.Partea prejudiciată nu poate considera contractul încetat dacă cealaltă parte poate demonstra că nu

prevăzuse şi că nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil că neexecutarea era esenţială pentru partea prejudiciată.

• Stricta executare este esenţială contractului.în această situaţie nu se ia în calcul gravitatea efectivă a neexecutării, ci natura obligaţiei contractuale

a cărei executare ar putea fi esenţială.Aceste obligaţii a căror executare este strictă nu sunt neobişnuite în contractele comerciale. De

exemplu, în contractele de vânzare de bunuri, momentul livrării este în mod normal considerat a fi esenţial, iar într-o operaţiune cu un acreditiv documentar, documentele oferite trebuie să fie în strictă conformitate cu termenii acreditivului.

• Cazul în care nu se poate pune bază pe o executare viitoare.Faptul că neexecutarea dă părţii prejudiciate motive că nu se

poate baza pe executarea viitoare a contractului este semnificativ.Dacă o parte trebuie să îşi execute obligaţiile în rate, şi este clar că un defect găsit în una dintre

executările anterioare va fi repetat în toate executările, partea prejudiciată poate considera contractul încetat chiar dacă efectele executării anterioare nu ar justifica în sine încetarea.


Uneori, o neexecutare intenţionată poate arăta că nu se poate avea încredere în acea parte contractantă.

• Pierderi disproporţionate.In acest caz sunt reglementate situaţiile în care o parte care nu execută contractul se bazase pe

contract şi făcuse pregătiri sau oferise executarea.în aceste cazuri, trebuie avută în vedere măsura în care acea parte suferă pierderi disproporţionate în

cazul în care neexecutarea este tratată drept fundamentală.Neexecutarea este mai puţin probabil să fie tratată ca fundamentală dacă apare târziu, după pregătirea

executării, decât dacă apare devreme, înainte de aceste pregătiri.Dacă o executare oferită sau prestată poate fi de vreun ajutor părţii în culpă dacă este refuzată sau

trebuie returnată acelei părţi este de asemenea un element relevant.Alin. (3) face referire la art. 7.1.5., al cărui alin. (3) prevede că creditorul poate folosi procedura

Nachfrist pentru a înceta un contract care nu poate fi încetat în caz de întârziere.

2. Notificarea privind încetarea.

Potrivit art. 7.3.2. dreptul unei părţi de a înceta un contract este exercitat prin transmiterea unei notificări către cealaltă parte.

Atunci când oferta de executare este tardivă sau când executarea nu este conformă, partea prejudiciată va pierde dreptul său de a considera contractul încetat dacă nu transmite celeilalte părţi o notificare într-un termen rezonabil din momentul în care a ştiut sau ar fi trebuit să ştie de ofertă de executare sau de executarea necorespunzătoare.

Alin. (1) al acestui articol reafirmă principiul conform căruia dreptul unei părţi de a înceta un contract se exercită printr-o notificare către cealaltă parte.

Condiţia notificării permite părţii în culpă să evite orice prejudiciu datorat incertitudinii generate de eventuala acceptare ori respingere a executării de către partea prejudiciată. In acelaşi timp, împiedică partea prejudiciată să speculeze o creştere sau scădere a valorii executării în detrimentul celeilalte părţi.

Atunci când obligaţia contractuală este scadentă dar nu a fost executată, partea prejudiciată va putea întreprinde mai multe acţiuni în funcţie de dorinţele şi cunoştinţele sale.

Poate exista situaţia în care partea prejudiciată nu ştie dacă cealaltă parte intenţionează să execute contractul şi fie nu mai doreşte executarea, fie este indecis.

în acest caz, partea prejudiciată poate aştepta să vadă dacă se oferă executarea până la urmă şi să decidă după caz. în mod alternativ, poate dori ca cealaltă parte să execute contractul, caz în care trebuie să ceară executarea într-un termen rezonabil după ce a luat cunoştinţă sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă de neexecutare.

Acest articol nu tratează situaţia în care partea în culpă cere părţii prejudiciate să accepte o executare întârziată. Nu tratează nici situaţia în care partea prejudiciată află din altă sursă că partea în culpă intenţionează totuşi să execute contractul.

în aceste cazuri, buna credinţă (art. 1.7.) poate cere părţii prejudiciate să notifice cealaltă parte dacă nu doreşte să accepte executarea întârziată. Dacă nu face acest lucru, poate fi ţinut responsabil pentru daune.

Partea prejudiciată care intenţionează să pună capăt contractului trebuie să notifice cealaltă parte într-un termen rezonabil după ce ia cunoştinţă sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă de neexecutare (alin. 2).

Caracterul „rezonabil" depinde de circumstanţe. în situaţiile în care partea prejudiciată poate uşor să obţină o altă executare şi poate astfel să speculeze o creştere sau o scădere a preţului, notificarea trebuie dată fară întârziere. Atunci când trebuie să facă cercetări dacă poate să obţină o altă executare termenul rezonabil va fi mai lung.

Notificarea pe care trebuie să o facă partea prejudiciată produce efecte atunci când ajunge la cealaltă parte.

3. Neexecutarea anticipată.

Potrivit art. 7.3.3., o parte poate considera contractul încetat dacă, înainte de data scadenţei, este clar că va exista o neexecutare esenţială a obligaţiei de către cealaltă parte.

Acest articol stabileşte principiul conform căruia neexecutarea care se aşteaptă că va avea loc trebuie să fie considerată neexecutare la scadenţă. Este necesar să se manifeste ca o neexecutare; o suspiciune,


chiar dacă este bine fondată, nu este suficientă. Mai mult, este necesar ca neexecutarea să fie esenţială, iar partea care era beneficiara executării să dea o notificare de încetare a contractului.

Un exemplu de neexecutare anticipată este cazul în care una dintre părţi declară că nu va executa contractul; totuşi, circumstanţele pot, de asemenea, să indice că va exista o neexecutare fundamentală.

4. Asigurarea bunei executări.

Conform art. 7.3.4., o parte care crede în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială de către cealaltă parte poate solicita o garantare adecvată a executării la termen şi poate, între timp, să suspende executarea obligaţiilor sale. Atunci când această garanţie nu este oferită într-un termen rezonabil partea care o cere poate considera contractul încetat.

Acest articol protejează interesele unei părţi care are motive să creadă că cealaltă parte nu va putea

sau nu va dori să execute contractul la scadenţă, care nu poate invoca art. 7.3.3. deoarece încă există posibilitatea ca cealaltă parte să dorească sau să poată executa contractul.

In absenţa regulii expuse în prezentul articol, prima parte ar fi deseori într-o dilemă. Dacă ar trebui să aştepte până la scadenţa contractului, iar executarea nu ar avea loc, ar putea suferi pierderi. Dacă, pe de altă parte, ar considera contractul încetat, iar ulterior s-ar descoperi că cealaltă parte ar fi executat contractul, acţiunea sa ar fi considerată neexecutare a contractului şi ar fi ţinut responsabil pentru daune.

Acest articol permite unei părţi care crede, în mod rezonabil, că va exista o neexecutare esenţială din partea părţii în culpă să ceară o asigurare a bunei executări şi, în acelaşi timp, să suspende executarea obligaţiilor sale.

Problema de a şti ce constituie o asigurare adecvată va depinde de circumstanţe. în unele cazuri, declaraţia celeilalte părţi că va executa va fi suficientă, în timp ce altele, o garanţie din partea unei terţe persoane poate reprezenta o cerere justificată.

Dacă o asigurare adecvată a executării la termen nu este dată, cealaltă parte poate considera contractul încetat.

5. Efectele încetării în general.

Potrivit art. 7.3.5. încetarea contractului eliberează ambele părţi de obligaţiile de a executa şi de a primi prestaţii viitoare.

încetarea nu împiedică o cerere de daune pentru neexecutare.încetarea nu afectează clauzele contractului referitoare la soluţionarea litigiilor şi nici o altă clauză a

contractului destinată să producă efecte după încetarea contractului.Alin. (1) al acestui articol stipulează regula generală potrivit căreia încetarea produce efecte pentru

viitor şi liberează ambele părţi de obligaţiile contractuale viitoare.Faptul că, în virtutea încetării, contractul este terminat, nu privează partea prejudiciată de dreptul său

de a cere daune pentru neexecutare în conformitate cu regulile stipulate în Secţiunea a IV-a a acestui Capitol.

în ciuda regulii generale expuse în alin.(l), pot exista prevederi ale contractului care să rămână în vigoare după încetarea acestuia. Acesta este, în particular, cazul prevederilor referitoare la soluţionarea litigiilor, dar pot exista alte clauze care, prin însăşi natura lor, au ca scop intrarea în vigoare chiar după încetare.

6. Restituirea în cazul încetării contractului.

Potrivit art. 7.3.6, la încetarea contractului, fiecare parte poate cere restituirea a ceea ce a furnizat, cu condiţia ca această parte să restituie la rândul său ceea ce a primit. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, atunci acea parte trebuie, dacă este rezonabil, să execute prin echivalent.

Totuşi, dacă executarea contractului s-a prelungit în timp şi contractul este divizibil, această restituire poate fi cerută doar pentru perioada de după încetare a contractului.

Alin. (1) al acestui articol prevede dreptul fiecărei părţi de a cere restituirea a ceea ce a furnizat în baza contractului, cu condiţia ca aceasta să restituie la rândul său ceea ce a primit.

Dacă partea în culpă nu poate restitui, trebuie să ramburseze în bani valoarea pe care a primit-o.Regula se aplică de asemenea atunci când partea prejudiciată .1 făcut o afacere proastă.Prezentul articol se aplică de asemenea, în situaţia în care partea prejudiciată a furnizat bani în

schimbul unor bunuri, servicii etc.. care nu au fost primite sau care sunt defectuoase.


Banii restituiţi pentru servicii sau lucrări care nu au fost executate sau pentru bunuri care au fost refuzate ar trebui restitui|i părţii care i-a plătit, iar acelaşi principiu se aplică custodiei mărfurilor şi închirierii bunurilor.

Există cazuri în care în loc de restituirea în natură trebuie executată restituirea prin echivalent. Acesta este în primul rând cazul în care restituirea în natură nu este posibilă.

Executarea prin echivalent este avută în continuare în vedere de alin. (1) al acestui articol ori de câte ori restituirea în natură nu ar li „adecvată". Aceasta este situaţia în care partea prejudiciată a primit o executare parţială şi doreşte să reţină acea parte.

Scopul specificării faptului că această restituire ar trebui făcută prin echivalent „ori de câte ori este rezonabiF este de a clarifica faptul că restituirea prin echivalent ar trebui făcută doar dacă, şi în măsura în care, executarea primită a conferit un beneficiu părţii care cere restituirea.

Dacă executarea s-a prelungit pe o anumită perioadă de timp, restituirea, conform alin. (2) al acestui articol, poate fi cerută doar pentru perioada de după încetarea contractului.

Această regulă se aplică doar dacă contractul este divizibil.Atât regula din art. 7.1.3. referitoare la dreptul de a suspenda executarea şi cea din art. 7.2.2.

referitoare la executarea unor obligaţii care nu au ca obiect o sumă de bani, se aplică cu adaptările de rigoare unei cereri de restituire.

Astfel, partea prejudiciată nu poate solicita restituirea bunurilor, atunci când acest lucru a devenit imposibil sau ar pune cealaltă parte în situaţia de a face eforturi sau cheltuieli nerezonabile. în aceste cazuri, partea în culpă trebuie să restituie prin echivalent.

In comun cu alte articole ale Principiilor, în acest caz este reglementată relaţia dintre părţi şi nu drepturile pe care terţe persoane pot să le aibă asupra bunurilor în cauză.

Faptul că, spre exemplu, un creditor al cumpărătorului, lichidatorii cumpărătorului în faliment, sau un cumpărător de bună credinţă se pot opune restituirii bunurilor vândute, trebuie determinat de legea naţională aplicabilă.

Secţiunea a IV-a Dreptul la daune în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale

1. Dreptul la daune.

Conform art. 7.4.1., orice neexecutare a unei obligaţii dă părţii prejudiciate dreptul la daune, cu titlu exclusiv sau complementar cu alte mijloace legale de sancţionare, cu excepţia cazurilor exoneratoare prevăzute de aceste Principii.

Acest articol stabileşte principiul unui drept general la daune în caz de neexecutare a contractului, cu excepţia cazului în care există un caz de exonerare de răspundere în baza Principiilor, ca în cazul de forţă majoră (art. 7.1.7.) sau a unei clauze de exonerare (art. 7.1.6.). Cazul de hardship (art. 6.2.1) nu dă, în principiu, naştere la un drept la daune.

Articolul reaminteşte că dreptul la daune, ca şi alte mijloace legale de sancţionare a neexecutării, se naşte din simplul fapt al neexecutării.

Partea prejudiciată trebuie doar să dovedească neexecutarea, adică faptul că nu a primit ceea ce îi fusese promis. In particular, nu este necesar să dovedească că neexecutarea se datorează culpei celeilalte părţi. Gradul de dificultate al probării neexecutării depinde de conţinutul obligaţiei şi în special de faptul dacă obligaţia este de rezultat sau de diligenţă.

Dreptul la daune există în cazul neexecutării oricăreia dintre obligaţiile născute din contract. Astfel, nu este necesar să se facă o distincţie între obligaţiile principale şi cele accesorii.

Acest articol stabileşte că partea prejudiciată poate cere daune ca mijloc legal de sancţionare exclusiv (spre exemplu, daune moratorii în caz de executare întârziată sau pentru executare defectuoasă acceptată de partea prejudiciată; daune în caz de imposibilitate d i executare imputabilă părţii care nu a executat), sau corelat cu nlu mijloace legale de sancţionare.

Astfel, în cazul încetării contractului, pot fi cerute daune penliu a compensa prejudiciile rezultate din încetare sau, din nou, în cazul executării silite, pentru a despăgubi întârzierea executării şi cheltuielile suportate de creditor. Daunele pot fi, de asemenea, însoţite de alte forme de reparare (remedierea, publicarea în ziare, spre exemplu, a unei admiteri a erorii etc.).


Dreptul la daune poate apărea nu numai în contextul neexecutării contractului, ci şi în perioada pre-contractuală. Regulile care guvernează daunele pentru neexecutare, aşa cum sunt expuse în această secţiune, pot fi aplicabile prin analogie acelor situaţii.

2. Repararea prejudiciului rezultat din faptul neexecutării.

Potrivit art. 7.4.2. partea prejudiciată are dreptul la repararea integrală a prejudiciului rezultat din faptul neexecutării. Acest prejudiciu include atât pierderile pe care Ie-a suferit cât şi câştigurile de care a fost privat, luând în considerare orice câştig al părţii prejudiciate rezultând dintr-o cheltuială sau din evitarea unei pierderi.

Acest prejudiciu poate fi atât material cât şi moral, rezultând din suferinţa fizică sau stresul

emoţional.Alin. (1) al acestui articol stabileşte principiul conform căruia partea prejudiciată are dreptul la

repararea integrală a prejudiciului rezultat din neexecutarea contractului.Paragraful stipulează în continuare necesitatea unei legături cauzale între neexecutare şi prejudiciu.

Neexecutarea contractului nu trebuie să aducă creditorului nici beneficii nici pierderi.Soluţia care se regăseşte în unele sisteme juridice care permite instanţei de judecată să reducă suma

daunelor, având în vedere circumstanţele, nu a fost urmată, deoarece în ordinea internaţională ar putea să creeze un grad mare de incertitudine şi, mai mult, aplicarea sa ar putea să varieze de la o instanţă la alta.

In vederea determinării prejudiciului pentru care sunt datorate daune, alin. (1) al acestui articol, conform regulii stipulate în art. 74 din CVIM stipulează dreptul creditorului atât la repararea prejudiciului efectiv cât şi a beneficiului nerealizat.

Noţiunea de prejudiciu efectiv trebuie înţeleasă într-un sens larg. Aceasta poate acoperi o reducere a activelor creditorului sau o creştere a pasivelor sale care apare atunci când un creditor, care nu a fost plătit de debitorul său, trebuie să împrumute bani pentru a-şi onora angajamentele.

Pierderea profitului sau, aşa cum este numit uneori, beneficiul nerealizat este beneficiul care ar fi fost în mod normal obţinut de creditor dacă contractul ar fi fost executat corespunzător. Beneficiul este, de multe ori, nesigur şi, de aceea, el va lua deseori forma pierderii unei şanse de câştig.

Totuşi, creditorul nu trebuie să se îmbogăţească din daunele pentru neexecutare. Pentru acest motiv, alin. (1) prevede de asemenea, că trebuie luat în considerare orice câştig rezultat pentru creditor din neexecutare, chiar dacă acesta ia forma unor cheltuieli pe care astfel nu le-a plătit (de exemplu, nu trebuie să plătească costul unei camere de hotel pentru un artist care nu vine), sau a unei pierderi pe care a evitat-o (spre exemplu, în cazul neexecutării a ceea ce ar fi fost o afacere proastă pentru creditor).

In aplicarea principiului reparării integrale, trebuie avute în vedere orice modificări ale prejudiciului, inclusiv a evaluării în bani, care poate să apară între momentul neexecutării şi momentul hotărârii instanţei.

Regula totuşi are şi excepţii: spre exemplu, dacă partea prejudiciată a reparat deja prejudiciul pe cheltuiala sa, daunele acordate corespunde totalului sumelor cheltuite.

Alin. (2) al acestui articol prevede expres repararea prejudiciilor morale. Prejudiciul moral se poate referi la durere sau suferinţă, pierderea unor plăceri ale vieţii, prejudicii estetice etc., ca şi prejudicii rezultând din atacuri la onoare şi reputaţie.

Regula se poate aplica, în comerţul internaţional, la contractele încheiate de artişti, sportivi recunoscuţi şi consultanţi angajaţi de către o companie sau organizaţie.

In aceste cazuri, cerinţa existenţei sigure a prejudiciului trebuie, de asemenea, satisfăcută împreună cu celelalte condiţii necesare pentru naşterea dreptului la daune.

Repararea unor prejudicii morale poate lua diferite forme şi instanţa de judecată este aceea care decide care dintre acestea asigură repararea integrală a prejudiciului.

Instanţa de judecată poate acorda daune şi poate, de asemenea, să decidă alte forme de reparare, cum ar fi publicarea unui anunţ în ziare, anunţ decis de instanţă (spre exemplu, în cazul încălcării unei clauze de non-concurenţă sau de redeschidere a unei afaceri sau în cazul insultei, etc.).

3. Certitudinea prejudiciului.

Articolul 7.4.3. dispune că repararea prejudiciului este datorată doar pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un grad rezonabil de certitudine.

Compensarea poate fi datorată pentru pierderea unei şanse proporţional cu probabilitatea realizării acelei şanse.


Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei de judecată.

Acest articol reafirmă bine cunoscuta cerinţă a existenţei certe a prejudiciului, deoarece nu este posibil să se ceară debitorului să repare un prejudiciu ipotetic sau eventual.

Alin. (1) permite şi repararea unui prejudiciu viitor, adică a unui prejudiciu care nu a avut loc încă, cu condiţia ca acesta să fie suficient de sigur.

Alin. (2), în plus, acoperă pierderea unei şanse, evident doar proporţional cu probabilitatea realizării acestuia: astfel, proprietarul unui cal care ajunge prea târziu pentru a alerga într-o cursă ca rezultat al întârzierii transportului nu poate recupera întregul premiu, chiar dacă calul său era favorit.

Certitudinea este legată nu doar de existenţa prejudiciului ci şi de întinderea acestuia. Pot exista prejudicii a căror existenţă nu poate fi pusă la îndoială, dar care sunt dificil de evaluat. Acesta va fi deseori

cazul pierderii unei şanse (nu sunt întotdeauna „cote" cum se întâmplă în cazul unui cal, de exemplu, în cazul unui student care se pregăteşte pentru un examen) sau în ceea ce priveşte repararea unui prejudiciu moral (atingerea adusă reputaţiei cuiva, preţul suferinţei etc.).

Conform alin. (3), atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de certitudine, atunci, mai degrabă decât să se refuze orice reparare sau să se decidă daune simbolice, instanţa de judecată are dreptul să facă o evaluare echitabilă a prejudiciului suferit.

Există o legătură clară între caracterul cert şi caracterul direct al prejudiciului. Deşi cerinţa aceasta din urmă nu este tratată expres de Principii, ea este implicită în art. 7.4.2. (1) care se referă la prejudiciul suferit „ca rezultat al neexecutării" şi care, prin urmare, presupune o legătură de cauzalitate suficientă între neexecutare şi prejudiciu. Prejudiciul indirect este de obicei nesigur şi imprevizibil

4. Previzibilitatea prejudiciului.

Conform art. 7.4.4. partea în culpă este ţinută doar pentru prejudiciul pe care 1-a prevăzut au pe care l-ar fi putut prevedea în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului ca fiind consecinţa probabilă a neexecutării.

Principiul limitării prejudiciului reparabil la prejudiciul previzibil corespunde soluţiei adoptate în art. 74 din CV1M.

Această limitare este legată de însăşi natura contractului: nu toate beneficiile de care creditorul este privat au legătură cu contractul, iar debitorul nu trebuie împovărat cu repararea prejudiciilor pe care nu le-ar fi putut prevedea la momentul încheierii contractului şi pentru care nu s-a putut asigura.

Cerinţa previzibilităţii trebuie văzută în legătură cu aceea a certitudinii prejudiciului stipulată în art. 7.4.3.

Conceptul previzibilităţii trebuie clarificat deoarece, soluţia conţinută în principii nu corespunde anumitor sisteme juridice naţionale care permit repararea prejudiciului, chiar imprevizibil, atunci când neexecutarea se datorează unei conduite incorecte sau neglijenţei grave. Deoarece prezenta regulă nu prevede o asemenea excepţie, este firesc să se dea definiţiei mai restrânsă a conceptului previzibilităţii.

Definiţia trebuie să se refere la natura şi la tipul prejudiciului, dar nu şi la întinderea sa, cu excepţia cazului în care întinderea este de o aşa natură încât să transforme prejudiciul într-unui de o altă natură.

în orice caz, previzibilitatea este un concept flexibil care lasă judecătorului o marjă largă de apreciere.Previzibilitatea se apreciază la momentul încheierii contractului şi în persoana debitorului (inclusiv a

reprezentanţilor şi angajaţilor acestuia), iar criteriul de apreciere este ceea ce o persoană diligentă ar fi putut prevedea în mod rezonabil ca fiind consecinţele neexecutării în ordinea normală a lucrurilor şi în circumstanţele speciale ale contractului, de exemplu, informaţiile furnizate de către părţi sau tranzacţiile anterioare ale acestora.

Spre deosebire de anumite convenţii internaţionale, mai ales în domeniul transporturilor, Principiile au ca model CVIM şi nu prevăd, în cazul neexecutării intenţionate, repararea integrală a prejudiciului, adică şi a prejudiciului imprevizibil.

5. Dovada prejudiciului în caz de înlocuire a tranzacţiei.

Articolul 7.4.5. prevede că în situaţia în care partea prejudiciată a încetat contractul şi încheie un alt contract pentru înlocuirea contractului iniţial într-un termen rezonabil şi într-o manieră rezonabilă, poate recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul noului contract ca şi daunele pentru orice alt prejudiciu.


Pe lângă regulile generale aplicabile probei existenţei şi valorii prejudiciului, s-a considerat necesar să se stabilească prezumţii care pot uşura sarcina părţii prejudiciate.

Prima dintre aceste prezumţii este oferită de acest articol care corespunde din punct de vedere al conţinutului cu art. 75 din CVIM. Acesta are în vedere situaţia în care partea prejudiciată încheie un contract de înlocuire, care poate fi impus de obligaţia de a atenua prejudiciul sau de uzanţe.

în aceste cazuri, prejudiciul este considerat a fi diferenţa dintre preţul contractului iniţial şi preţul contractului de înlocuire.

Prezumţia intră în vigoare doar dacă există un contract de înlocuire şi nu atunci când creditorul însuşi a executat obligaţia neafectată de debitor (spre exemplu, atunci când un armator face el însuşi reparaţiile unei nave, după ce şantierul naval care a fost însărcinat cu repararea, nu o realizează).

Şi nu există înlocuire, aplicându-se regulile generale, atunci când o companie, după încetarea unui

contract, îşi foloseşte echipamentele pentru executarea unui alt contract pe care l-ar fi putut executa în acelaşi timp cu primul („volum pierdut").

Contractul de înlocuire trebuie executat într-un termen şi de o manieră rezonabilă, pentru a evita ca debitorul să nu fie prejudiciat printr-o conduită grăbită sau neloială.

Regula, conform căreia partea prejudiciată poate recupera diferenţa dintre cele două preţuri contractuale, stabileşte un plafon minim de recuperare. Partea prejudiciată poate, de asemenea, să obţină daune pentru prejudiciile suplimentare pe care le-ar fi putut suferi.

6. Proba prejudiciului prin referire la preţul curent.

Potrivit art. 7.4.6., partea prejudiciată care, după încetarea contractului, nu a făcut un alt contract pentru înlocuirea contractului iniţial, dar există un preţ curent pentru prestaţiile contractuale, poate recupera diferenţa dintre preţul contractual şi preţul curent din momentul încetării contractului precum şi daunele pentru orice alte prejudicii suplimentare.

Preţul curent este preţul folosit în mod uzual pentru bunurile livrate sau pentru serviciile prestate în circumstanţe comparabile la locul la care contractul ar fi trebuit executat sau, dacă nu există un preţ curent la acel loc, preţul curent de la orice alt loc care pare rezonabil să fie luat drept referinţă.

Scopul acestui articol, care corespunde din punct de vedere al conţinutului cu art. 76 din CVIM, este acela de a facilita proba prejudiciului atunci când nu s-a încheiat nici un contract de înlocuire, dar există preţ curent pentru prestaţia neexecutată.

In aceste cazuri, prejudiciul se consideră a fi egal cu diferenţa dintre preţul contractului şi preţul curent la momentul încetării contractului.

Conform alin. (2) „preţul curent" este preţul folosit în general pentru bunurile sau serviciile în cauză. Preţul va fi determinat prin comparaţie cu ceea ce este încasat pentru bunuri sau servicii identice sau similare. Acesta va fi deseori, dar în mod necesar, preţul unei pieţe organizate. Proba preţului curent poate fi obţinută de la organizaţii profesionale, camere de comerţ etc.

Potrivit acestui articol, locul relevant pentru determinarea preţului curent este locul unde contractul ar fi trebuit executat, sau, dacă nu există un preţ curent în acel loc, locul care pare rezonabil să fie luat drept referinţă.

Regula, conform căreia partea prejudiciată poate recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul curent la momentul încetării contractului, stabileşte doar un plafon minim de recuperare.

Partea prejudiciată poate obţine de asemenea daune pentru prejudiciile suplimentare pe care le-ar fi suferit ca urmare a încetării contractului.

7. Prejudiciul parţial imputabil părţii prejudiciate.

Potrivit art. 7.4.7. atunci când prejudiciul este parţial imputabil unei acţiuni sau omisiuni a părţii prejudiciate sau unui alt eveniment pentru care şi-a asumat riscul, valoarea daunelor este redusă în măsura în care aceşti factori au contribuit la producerea prejudiciului, având în vedere conduita fiecăreia dintre părţi.

In aplicarea principiului general stabilit de art. 7.1.2. care limitează exerciţiul mijloacelor legale atunci când neexecutarea este parţial imputabilă părţii prejudiciate, prezentul articol limitează dreptul la daune al părţii în măsura în care a contribuit la realizarea prejudiciului. Ar fi într-adevăr injust ca partea respectivă să obţină repararea integrală a prejudiciului la realizarea căruia a contribuit în parte.

Contribuţia părţii prejudiciate la realizarea prejudiciului poate consta în fapta sa ori într-un eveniment pentru care şi-a asumat riscul.


Fapta sa poate lua forma unei acţiuni (spre exemplu, a dat transportatorului o adresă greşită) sau a unei omisiuni (spre exemplu, nu a dat toate instrucţiunile necesare producătorului echipamentului necorespunzător).

Fapta părţii prejudiciate constă în cel mai frecvent în nerespectarea unei obligaţii contractuale; dar poate fi şi de natură delictuală sau poate rezulta din neexecutarea unui alt contract. Evenimentele exterioare pentru care partea respectivă îşi asumă riscul pot fi fapte ale unor persoane pentru care acesta este răspunzător, cum ar fi angajaţii sau mandatarii săi.

Fapta părţii prejudiciate sau evenimentele exterioare pentru care aceasta îşi asumă riscul pot pune pe cealaltă parte în imposibilitatea absolută de a exercita contractul. Dacă condiţiile art. 7.1.7. (Forţa majoră) sunt satisfăcute, partea care nu a executat este exonerată complet de răspundere.

Altfel, exonerarea va fi parţială în măsura în care partea prejudiciată a contribuit la producerea

prejudiciului.Determinarea contribuţiei fiecărei părţi la realizarea prejudiciului poate deveni foarte dificilă şi va

depinde, în mare măsură, de puterea de apreciere a instanţei.Pentru a oferi un indiciu instanţei, acest articol prevede că instanţa de judecată va lua în considerare

comportamentul fiecărei părţi. Cu cât o parte a greşit mai mult, cu atât va avea o contribuţie mai mare la prejudiciu.

Acest articol trebuie citit în completare cu următorul articol privind atenuarea prejudiciului (art. 7.4.8.). în timp ce prezentul articol se referă la fapta creditorului în realizarea prejudiciului iniţial, art. 7.4.8. priveşte conduita sa ulterioară.

8. Atenuarea prejudiciului.

Potrivit art. 7.4.8. partea în culpă nu este răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de cealaltă parte în măsura în care aceasta din urmă l-ar fi putut reduce prin mijloace rezonabile.

Partea prejudiciată este îndreptăţită să recupereze orice cheltuieli rezonabile efectuate în încercarea de a reduce prejudiciul".

Scopul acestui articol este acela de a evita ca partea prejudiciată să aştepte pasiv să primească o despăgubire pentru un prejudiciu pe care l-ar fi putut evita sau reduce.

Orice prejudiciu pe care partea respectivă l-ar fi putut evita luând măsurile necesare nu va fi reparat.Evident, unei părţi care a suferit deja consecinţele neexecutării contractului nu i se poate cere, în plus,

să ia măsuri care costă timp şi bani.Pe de alta parte, ar fi nerezonabil din punct de vedere economic să se permită creşterea prejudiciului

care ar fi putut fi redus prin luarea măsurilor necesare.Măsurile care trebuie luate de către partea prejudiciată pot limita întinderea prejudiciului, mai ales

atunci când există riscul ca acesta să dureze mai mult dacă aceste măsuri nu sunt luate (deseori aceste masuri vor consta într-un contract de înlocuire) sau pot evita creşterea prejudiciului iniţial.

Reducerea daunelor în măsura în care partea prejudiciată nu a luat măsurile necesare pentru a atenua prejudiciul nu trebuie totuşi să cauzeze pierderi acelei părţi. De aceea, partea prejudiciată trebuie să recupereze de la partea în culpă cheltuielile suportate pentru a atenua prejudiciul, cu condiţia ca acele cheltuieli să fie rezonabile având în vedere circumstanţele (alin. 2).

9. Dobânda pentru neplata unor sume de bani.

Conform art. 7.4.9. dacă o parte nu plăteşte o sumă de bani la scadenţă, partea prejudiciată are dreptul să ceară dobânda pentru acea sumă de la data scadenţei plăţii până la data plăţii, indiferent dacă este sau nu exonerată de răspundere.

Rata dobânzii va fi rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt pentru moneda de plată a contractului la locul plăţii prevăzut în contract sau, atunci când nu există o asemenea rată a dobânzii în acel loc, va fi acea rată a dobânzii din statul monedei de plată. în absenţa ratei dobânzii atât la locul plăţii cât şi în statul monedei de plată, rata dobânzii va fi cea corespunzătoare fixată de legea statului monedei de plată.

Partea prejudiciată are dreptul la daune pentru prejudicii suplimentare.Acest articol reafirmă regula larg acceptată conform căreia prejudiciul rezultat din întârzierea la plată

a unei sume de bani este supusă unui regim special şi este calculată printr-o sumă forfetară corespunzătoare dobânzii acumulate între momentul scadenţei plăţii sumei de bani şi momentul plăţii efective.


Dobânda este datorată ori de câte ori întârzierea la plată este imputabilă debitorului şi curge din momentul scadenţei plăţii, fară a fi nevoie să fie pus în întârziere.

Dacă întârzierea este consecinţa unui caz de forţă majoră (spre exemplu, debitorul este împiedicat să obţină suma datorată din cauza introducerii unor noi reguli în materia schimbului valutar), dobânda va fi în continuare datorată, dar nu cu titlu de daune, ci cu titlul de compensare pentru îmbogăţirea debitorului ca rezultat al neplăţii pentru că debitorul continuă să primească dobânda pentru suma pe care nu poate să o plătească.

Repararea are caracter forfetar. Cu alte cuvinte, conform art. 3 al acestui articol, creditorul nu poate să probeze că ar fi putut să depună suma datorată cu o rată mai mare a dobânzii şi nici debitorul nu poate să probeze că respectivul creditor ar fi obţinut o dobândă mai mică decât rata medie de împrumut la care s-a

făcut referire în alin. (2).Părţile pot bineînţeles să convină un avans asupra unei rate diferite a dobânzii (care ar fi în fapt

supusă art. 7.4.13.).Alin. (2) al acestui articol stabileşte, în primul rând, că rata dobânzii este rata medie practicată de

bănci pentru împrumuturi pe termen scurt.Această soluţie pare a fi cea mai potrivită pentru cerinţele comerţului internaţional şi cea mai

adecvată pentru a asigura o reparare a prejudiciului suportat.Rata în cauză este rata la care creditorul ar împrumuta în mod normal banii pe care i-a primit de la

debitor. Acea rată normală este rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt, la locul unde plata trebuie făcută pentru moneda de plată a contractului.

Totuşi, poate să nu existe o asemenea rată pentru moneda de plată la locul plăţii. In aceste cazuri, se face referire în primul rând la rata medie a dobânzii în statul monedei de plată. De exemplu, dacă se face un împrumut în franci elveţieni plătibil în Maroc şi nu există o rată pentru împrumuturi în franci elveţieni pe piaţa financiară marocană, se va face referire la rata din Elveţia.

în absenta unei astfel de rate atât la locul plăţii cât şi în statul monedei de plată, rata dobânzii va fi „corespunzătoare" fixată de legea statului monedei de plată.

în cele mai multe cazuri, aceasta va fi rata legală a dobânzii şi, cum poate exista mai mult decât una, aceea care este cea mai corespunzătoare pentru tranzacţii internaţionale. Dacă nu există o rată legală a dobânzii, rata va fi cea mai adecvată rata bancară.

Dobânda are ca scop repararea prejudiciului suferit în mod normal drept consecinţă a întârzierii la plata unei sume de bani.

Această întârziere poate însă să cauzeze un prejudiciu suplimentar creditorului pentru care are dreptul la daune, totuşi cu condiţia ca acesta să poată dovedi existenţa unui astfel de prejudiciu şi faptul că îndeplineşte condiţiile de certitudine şi previzibilitatc (alin. 3).

10. Dobânda la daune.

Potrivit art. 7.4.10, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel, dobânda la daune pentru neexecutarea obligaţiilor care nu au ca obiect o sumă de bani se calculează de la momentul neexecutării.

Acest articol determină momentul de Ia care se calculează dobânda la daune în caz de neexecutare a unor obligaţii care nu au ca obiect o sumă de bani.

In aceste cazuri, la momentul neexecutării valoarea daunelor nu este încă evaluată în bani. Evaluarea va fi făcută doar după producerea prejudiciului, fie prin înţelegerea părţilor, fie de către instanţa de judecată.

Acest articol fixează ca punct de plecare pentru calcularea dobânzii data realizării prejudiciului. Această soluţie esve cea mai potrivită pentru comerţul internaţional unde nu este uzual ca oamenii de afaceri să îşi ţină blocaţi banii.

In fapt, activele creditorului sunt diminuate de la apariţia prejudiciului, în timp ce debitorul, atât timp cât daunele nu au fost încă plătite, beneficiază de dobândă la suma pe care va trebui să o plătească. Este normal ca acest câştig să fie atribuit creditorului.

Totuşi, atunci când se face evaluarea finală a prejudiciului, trebuie avut în vedere faptul că daunele-interese sunt acordate de la data realizării prejudiciului, astfel încât să se evite dubla compensare, spre exemplu atunci când o monedă se depreciază ca valoare.

Acest articol nu are în vedere problema dobânzii compusă care este supusă, în unele sisteme legale naţionale, regulilor de ordine publică care limitează dobândă la dobândă în vederea protejării debitorului.


11. Modalitatea de reparare prin echivalent bănesc.

Articolul 7.4.11. dispune că daunele trebuie plătite dintr-odată. Totuşi, pot fi plătite în rate, atunci când natura prejudiciului face ca acest lucru să fie potrivit.

Daunele care vor fî plătite în rate trebuie indexate.Deşi acest articol nu impune o regulă fixă privind modul în care trebuie plătite daunele, plata

daunelor ca sumă integrală este considerată în general a fi modalitatea de plată cea mai potrivită pentru comerţul internaţional. Există totuşi situaţii în care plata în rate va fi mai adecvată, având în vedere natura prejudiciului, spre exemplu atunci când prejudiciul este în derulare.

Alin. (2) al acestui articol ia în considerare posibilitatea indexării daunelor care vor fi plătite în rate astfel încât să se evite mecanismul complex al revizuirii hotărârii judecătoreşti iniţiale pentru a se lua în

calcul inflaţia. Indexarea poate însă să fie interzisă de legea forului.

12. Moneda în care se evaluează daunele.

Conform art. 7.4.12. daunele trebuie evaluate în moneda în care este exprimată obligaţia care are ca obiect o sumă de bani sau în moneda în care a fost suferit prejudiciul, care este mai adecvată.

Prejudiciul rezultând din neexecutarea unui contract internaţional poate să apară în diferite locuri şi se ridică prin urmare problema monedei în care trebuie evaluat.

Această problemă este tratată de prezentul articol şi trebuie diferenţiată de aceea a monedei de plată a daunelor tratată în art. 6.1.9.

Articolul oferă posibilitatea alegerii dintre moneda în care este exprimată obligaţia care are ca obiect o sumă de bani şi aceea în care s-a produs prejudiciul, oricare dintre acestea fiind mai adecvat, având în vedere circumstanţele.

In timp ce prima alternativă nu necesită nici un comentariu specific, a doua ia în considerare faptul că partea prejudiciată poate să fi suportat cheltuieli într-o anumită monedă pentru a repara daunele care i-au fost produse.

în acest caz, trebuie să poată cere daune în acea monedă, chiar dacă aceasta nu este moneda contractuală.

O altă monedă care poate fi considerată ca fiind cea mai adecvată este aceea în care ar fi fost realizat profitul.

Alegerea aparţine creditorului, cu condiţia respectării principiului reparării integrale.In final, trebuie observat ca în absenţa oricărei indicaţii contrare, o parte are dreptul la dobândă şi la

penalităţi în aceeaşi monedă în care este exprimată obligaţia principală.

13. Plata convenită pentru neexecutare.

Potrivit art. 7.4.13. atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă pentru această neexecutare, partea prejudiciată are dreptul la această sumă, indiferent de prejudiciile suferite în mod real de aceasta.

Totuşi, în ciuda oricărei înţelegeri contrare, suma specificată poate fi redusă la una rezonabilă atunci când este exagerat de mare faţă de prejudiciul rezultat din neexecutare şi având în vedere celelalte circumstanţe.

Acest articol dă o definiţie intenţionat mai largă a înţelegerilor de a plăti o anumită sumă în caz de neexecutare, fie că aceste înţelegeri au ca scop uşurarea recuperării daunelor (daune-interese stabilite prin contract în dreptul anglo-saxon) sau operează ca mijloc de a preveni neexecutarea (clauza penală) sau ambele.

Legile naţionale sunt destul de diferite în ceea ce priveşte validitatea tipurilor de clauze, de la acceptarea lor în ţările sistemului româno-german, cu sau fară posibilitatea modificării judiciare a acelor clauze deosebit de oneroase, până la respingerea clară în sistemele de drept anglo-saxon a clauzelor cu caracter cominatoriu, cum ar fi clauza penală.

Având în vedere frecvenţa acestora în practica contractuală internaţională, alin. (1) al acestui articol admite validitatea oricărei clauze care prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă creditorului pentru neexecutare, cu consecinţa că aceasta din urmă are dreptul la suma convenită, indiferent de prejudiciul real pe care 1-a suferit.

Partea care nu a executat contractul nu poate să pretindă că a suferit creditorul un prejudiciu mai mic sau nu a suferit nici un prejudiciu.


în mod normal, neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului deoarece este dificil de conceput o clauză care să prevadă plata unei sume convenite în caz de neexecutare pe motive de forţă majoră.

în mod excepţional, totuşi, o astfel de clauză poate fi interpretată de către părţi în sensul că acoperă şi neexecutarea care nu este imputabilă debitorului.

în caz de neexecutare parţială, suma poate fi redusă proporţional, cu excepţia cazurilor în care s-a prevăzut altfel de către părţi.

Pentru a împiedica posibilitatea abuzurilor la care aceste clauze pot da naştere, alin. (2) al acestui articol permite reducerea sumei convenite dacă aceasta este exagerat de mare „prin comparaţie cu prejudiciul rezultat din neexecutare şi având în vedere celelalte circumstanţe". Acelaşi paragraf clarifică faptul că părţile nu pot exclude această posibilitate de reducere.

Suma convenită poate fi doar redusă şi nu suprimată aşa cum ar putea fi cazul atunci când judecătorul, în ciuda înţelegerii părţilor, ar acorda daune corespunzătoare sumei exacte a prejudiciului. Ea nu poate fi mărita, cel puţin în baza acestui articol, atunci când suma convenită este mai mică decât prejudiciul suferit în mod real.

Mai mult, este necesar ca suma convenită să fie „exagerat de mare", adică să pară în mod clar astfel oricărei persoane rezonabile. Trebuie avută în vedere mai ales relaţia dintre suma convenită şi prejudiciul suferit în mod real.

Tipul de clauze tratate în prezentul articol trebuie diferenţiate de clauza forfetară şi alte clauze similare care permit unei părţi să se retragă dintr-un contract fie prin plata unei anumite sume, fie prin pierderea unui avans.

Pe de altă parte, o clauză conform căreia creditorul poate reţine sume deja plătite ca parte a preţului se încadrează în sfera de aplicare a acestui articol.


CUPRINS

Cuvânt înainte..............................................................................Abrevieri.....................................................................................11

CAPITOLUL IConsideraţii generale privind răspunderea contractuală a debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor sau executarea lor necorespunzătoare ori cu întârziere 13

Secţiunea I. Principiul libertăţii de a contracta....................13Secţiunea a Il-a. Limitele libertăţii de a contracta...............17Secţiunea a IlI-a. Condiţiile angajării răspunderii contractuale 191. Consideraţii introductive................................................192. Existenţa unei obligaţii contractuale. Neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei..........................................................203. Existenţa unui prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârzierea obligaţiei..........................................................................224. Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea Jato- sensu" a obligaţiilor contractuale şi prejudiciulsuferit de creditor................................................................245. Culpa (sau vinovăţia) debitorului...................................25

CAPITOLUL IIConsecinţele neexecutării contractelor sinalagmatice............28

Secţiunea I. Trăsăturile contractelor sinalagmatice.............281. Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.....................................282. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte...........31

3. Tendinţa doctrinei de a extinde sfera contractelor sinalagmatice334. Importanţa clasificării contractelor în sinalagmaticeşi unilaterale..........................................................................35Secţiunea a Il-a. Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice........................................................................391. Conţinutul şi importanţa principiului................................392. Enunţarea efectelor specifice neexecutării contractelor sinalagmatice 44Secţiunea a IlI-a. Neexecutarea obligaţiilor contractuale.. 461. Noţiunea de neexecutare a obligaţiilor contractuale... 46

2. Formele neexecutării........................................................48Secţiunea a IV-a. Efectele specifice neexecutării sinalagmatice şi punerea în întârziere 551. Aspecte introductive.........................................................552. „Exceptio non adimpleti contractus" şi punerea în întârziere 563. Rezoluţiunea (sau rezilierea) şi punereaîn întârziere...........................................................................574. Riscurile contractuale şi punerea în întârziere..................59

CAPITOLUL IIIExcepţia de neexecutare a contractului („Exceptio non adimpleti contractus'''') 61

Secţiunea 1. Originea şi evoluţia instituţiei..........................61Secţiunea a Il-a. Noţiunea şi temeiul juridic al excepţiei.. 65 Secţiunea a IlI-a. Fundamentul excepţiei de neexecutare a contractului................................671. Fundamentarea pe ideea de voinţă prezumatăa părţilor...............................................................................672. Fundamentarea pe ideea de echitate şi pe ideea de bună-credinţă 68

3. Fundamentarea pe ideea reciprocităţii cauzelor obligaţiilor din contractele sinalagmatice.69

4. Fundamentarea pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a contractului şi pe ideea simultaneităţii executării obligaţiilor....................................69Secţiunea a IV-a. Domeniul de aplicare a excepţiei deneexecutare a contractului....................................................71Secţiunea a V-a. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare731. Identificarea condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului

732. Aspecte privind conţinutul condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutarea contractului........................................................................743. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi 77Secţiunea a Yl-a. Efectele excepţiei de neexecutare.............78Secţiunea a VH-a. Calificarea juridică a excepţiei şiscopurile sale........................................................................79Secţiunea a VUI-a. Cazuri particulare de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului........................................................................801. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de vânzare-cumpărare 802. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de schimb 853. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de locaţiune 874. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de antrepriză 895. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de depozit remunerat (cu titlu oneros)..................................................................................90

6. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul


contractului de mandat remunerat..........................................92Secţiunea a IX-a. Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale în noul Cod civil...............................................................................................93

CAPITOLUL IVRezoluţiunea şi rezilierea contractelor sinalagmatice............97

Secţiunea I. Noţiunea de rezoluţiune şi reziliere....................97Secţiunea a Il-a. Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii..........99Secţiunea a IlI-a. Domeniul de aplicare al rezoluţiunii şirezilierii................................................................................101

Secţiunea a IV-a. Condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii... 106Secţiunea a V-a. Acţiunea în rezoluţiune şi reziliere...........109Secţiunea a Vl-a. Pactele comisorii exprese........................111Secţiunea a VH-a. Declaraţia unilaterală de rezoluţiune - condiţie esenţială pentru desfiinţarea contractului încazul stipulării pactului comisoriu expres............................115Secţiunea a VUI-a. Efectele rezoluţiunii şi rezilierii...........122Secţiunea a IX-a. Cazurile specifice de rezoluţiune a unor contracte civile 125Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare................125Rezoluţiunea contractului de schimb...................................131Rezoluţiunea contractului de donaţie cu sarcini

modo")......................................................................132Rezoluţiunea contractului de rentă viageră..........................133Rezoluţiunea contractului de întreţinere..............................135Rezoluţiunea contractului de tranzacţie...............................137Rezoluţiunea contractului de societate civilă.......................138Rezoluţiunea contractului de antrepriză...............................138Secţiunea a X-a. Rezilierea contractului de locaţiune..........140Secţiunea a Xl-a. Aspecte de drept comparat privind desfiinţarea contractului sinalagmatic în cazul în care una din părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile asumate.................................................................................143

1. In dreptul francez. .........................................................1432. în provincia canadiană Quebec......................................1453. în dreptul civil german...................................................1464. în dreptul civil italian....................................................1505. în dreptul civil spaniol.......................... ........................1516. în dreptul englez............................................................1527. în dreptul american........................................................154

Secţiunea a XII-a. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor în lumina noului Cod civil..............................................................................................155

CAPITOLUL VNeexecutarea fortuită a obligaţiilor contractuale(teoria riscurilor contractuale)....................................................................160

Secţiunea I. Noţiunea de risc contractual..................160Secţiunea a Il-a. Fundamentul teoriei riscurilorcontractuale...............................................................161Secţiunea a IlI-a. înlăturarea responsabilităţii debitorului pentru neexecutarea obligaţiei datorită forţeimajore sau a cazului fortuit.......................................164


Secţiunea a IV-a. Particularităţile riscului contractual incontractele translative de proprietate........................169Secţiunea a V-a. Imposibilitatea fortuită de executare în noul Cod civil 172

CAPITOLUL VIEfectele neexecutării obligaţiilor contractuale în dreptul comercial..........176

Secţiunea I. Delimitări conceptuale. Corelaţia dintre contractele civile şi cele comerciale 176Secţiunea a Il-a. Particularităţile obligaţiilor comerciale.. 1771. Consideraţii introductive...............................................1772. Solidaritatea obligaţiilor................................................178

3. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellat pro homine)1794. Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept derivând dintr-un fapt comercial...........................................................................182Secţiunea a IlI-a. Particularităţile rezoluţiunii şirezilierii în dreptul comercial.............................................1831. Inexistenţa termenului de graţie în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor comerciale 1832. Rezoluţiunea contractului în cazul termenului esenţial.1863. Rezilierea contractelor comerciale cu executare succesivă1874. Consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate în contractul de vânzare-cumpărarecomercială.........................................................................1984.3. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială 202Secţiunea a IV-a. Riscurile contractuale în dreptul comercial2121. Noţiunea de risc în dreptul comercial. Riscurile contractuale şi riscurile comerciale 2122. Riscurile contractuale şi rezoluţiunea contractului. ..2143. Riscurile contractuale şi cauzele care determină imposibilitatea fortuită de executare. Forţa majoră şicazul fortuit în dreptul comercial......................................2154. Riscul pierii fortuite a lucrului şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului.......................................................................2195. Riscurile contractuale în vânzarea-cumpărarea comercială222

CAPITOLUL VIIEfectele neexecutării contractelor comerciale internaţionalepotrivit principiilor unidroit...................................................231

Secţiunea I. Consideraţii introductive privind Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat(UNIDROIT) şi obiectivele acestuia...................................231Secţiunea a Il-a. Neexecutarea contractului şi formele neexecutării 2341. Conceptul de neexecutare a contractelor de comerţ internaţional potrivit Principiilor UNIDROIT........................................................................2342. Exonerarea de răspundere în caz de neexecutare...........2363. „Exceptio non adimpleti contractus".............................2364. Remedierea neexecutării obligaţiilor contractuale.... 2385. Termenul suplimentar pentru neexecutare.....................2387. Imposibilitatea fortuită de executare (Cazul de forţă majoră) 242

Secţiunea a IlI-a. încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale 2441. Dreptul de a înceta contractul........................................2442. Notificarea privind încetarea.........................................2463. Neexecutarea anticipată.................................................2474. Asigurarea bunei executări............................................2485. Efectele încetării în general...........................................249


6. Restituirea în cazul încetării contractului......................249Secţiunea a IV-a. Dreptul la daune în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale 2511. Dreptul la daune.............................................................2512. Repararea prejudiciului rezultat din faptul neexecutării2523. Certitudinea prejudiciului..............................................2544. Previzibilitatea prejudiciului.........................................2555. Dovada prejudiciului în caz de înlocuire a tranzacţiei. .256


6. Proba prejudiciului prin referire la preţul curent...........2577. Prejudiciul parţial imputabil părţii prejudiciate............2588. Atenuarea prejudiciului.................................................2599. Dobânda pentru neplata unor sume de bani..................26010. Dobânda la daune........................................................26211. Modalitatea de reparare prin echivalent bănesc..........26312. Moneda în care se evaluează daunele..........................26313. Plata convenită pentru neexecutare.............................264

Bibliografie........................................................................ ......267

287 Aurelian GHERGHI

Documents

Efectele Neexecutarii Contractelor Sinalagmatice-Drept Civil Anul 2,Sem 2,Facultatea de Drept