E . G . W h i t e

EXPERIENTE SI VIZIUNI

E D I T U R A P Ă Z I T O R U L A D E V Ă R U L U I

2 0 0 0

PREFAŢA

“În timpurile din vechime Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin profeţi şi apostoli. În aceste zile, El le vorbeşte prin mărturiile Duhului Sfânt. N-a fost niciodată un timp în care Dumnezeu să instruiască poporul Său mai puternic de cum o face acum, în legătură cu voinţa Sa şi drumul sau comportarea pe care El ar dori ca ei să o aibă.

Pe măsură ce timpul se apropie şi lucrarea de vestire a ultimei avertizări adresate lumii se extinde, este foarte important ca aceia care primesc adevărul prezent să aibă o clară înţelegere a naturii şi influenţei Mărturiilor pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, le-a legat de lucrarea soliei îngerului al treilea, chiar de la începuturile ei. În paginile ce urmează sunt redate paragrafe din ceea ce am scris în ultimii patruzeci de ani cu referire la experienţa mea de la început în această lucrare specială, prezentând, de asemenea, ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit cu privire la natura şi importanţa Mărturiilor, modul în care sunt date şi cum trebuie să fie privite.

Nu mult după 1844, am primit prima mea viziune. Eram în vizită la o scumpă soră în Hristos, a cărei inimă era legată de a mea. Cinci dintre noi, toate femei, am îngenuncheat liniştit la altarul familial. În timp ce mă rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea aşa cum n-am simţit-o niciodată mai înainte. Am avut simţământul că sunt înconjurată de lumină şi că mă înalţ mai sus şi tot mai sus de la pământ.

La data aceea am văzut experienţa credincioşilor adventişti, venirea Domnului Hristos şi răsplata celor credincioşi.

“În a doua viziune, care a urmat imediat după prima, mi s-au arătat încercările prin care trebuia să trec şi că aveam datoria să merg şi să spun şi altora ce-mi descoperise Dumnezeu. Mi-a fost arătat că lucrarea mea va fi întâmpinată cu o mare apostazie şi că inima îmi va fi sfâşiată de suferinţă, dar harul lui Dumnezeu va fi îndestulător şi mă va susţine în toate aceste încercări. Învăţătura din această viziune m-a tulburat nespus de mult, căci îmi arăta datoria pe care o aveam, de a merge în mijlocul poporului şi a prezenta adevărul.

O mare teamă ce mă apăsa a fost aceea că, dacă ascult chemarea datoriei şi merg, declarându-mă favorizată de Cel Prea Înalt cu viziuni şi descoperiri pentru poporul lui Dumnezeu, aş putea să cad în păcatul înălţării de sine şi să mă înalţ mai presus de poziţia ce este numai drept pentru mine să o ocup, aducând în felul acesta asupra mea neplăcerea lui Dumnezeu şi pierzându-mi astfel mântuirea. Aveam în faţa mea numeroase cazuri asemănătoare şi o strângere de inimă în faţa calvarului chinuitor.

Acum mă rog fierbinte ca, dacă totuşi trebuie să merg şi să spun ceea ce mi-a arătat Domnul, să fiu ferită de o înălţare necuvenită. Îngerul a spus: ‘Rugăciunile tale au fost ascultate şi vei primi răspuns la ele. Dacă acest rău de care te temi te ameninţă, mâna lui Dumnezeu va fi întinsă ca să te salveze; prin suferinţă, El te va atrage la Sine şi te va păstra în umilinţă. Transmite solia cu credincioşie. Suferă până la sfârşit şi vei mânca din fructele pomului vieţii şi vei bea din apa vieţii”.

E.G. White

Iubite cititor, îţi recomand Cuvântul lui Dumnezeu ca normă de conducere în credinţă şi practică. Prin acest cuvânt noi toţi vom fi judecaţi. Dumnezeu ne-a făgăduit în acest cuvânt că în “zilele din urmă” ne va da viziuni, dar nu pentru a ne da noi reguli de credinţă, ci pentru mângâierea poporului Său şi pentru a corecta pe cei care se abat de la adevărul biblic. E.G.White

Experienţe şi viziuni

La rugămintea iubiţilor mei prieteni m-am hotărât să dau publicităţii un scurt rezumat al experienţelor şi viziunilor mele în speranţa că acestea vor servi spre mângâierea şi întărirea copiilor umili ai lui Dumnezeu.

La vârsta de unsprezece ani am fost convertită, iar la vârsta de doisprezece ani am fost botezată şi am devenit membră a comunităţii metodiste*. În al treisprezecelea an al vieţii mele luam parte la a doua serie de prelegeri, pe care William Miller le ţinea în Portland Maine. Eu mă simţeam însă nevrednică şi nepregătită pentru a întâmpina pe Isus. La invitaţia adresată membrilor comunităţii şi a păcătoşilor de a trece în faţă spre a se face rugăciuni am profitat de prima ocazie, fiind convinsă că pentru mine e nevoie de o mare lucrare spre a mă pregăti pentru Împărăţia Cerurilor. Sufletul meu era însetat după o mântuire deplină; nu ştiam însă cum s-o dobândesc.

În anul 1842 am frecventat mereu conferinţele despre a doua venire a lui Hristos în Portland Maine şi credeam cu tărie că Domnul va veni în curând. Eu flămânzeam şi însetam după o mântuire deplină şi după o desăvârşită armonizare cu voia lui Dumnezeu. Zi şi noapte mă luptam să dobândesc această preţioasă

comoară care nu se poate cumpăra cu toate bogăţiile lumii. Pe când eram plecată în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi-L rugam pentru această binecuvântare mi s-a cerut şi mie să fac rugăciune într-o adunare publică. Nu mai făcusem niciodată rugăciune cu voce tare în vreo adunare şi am dat înapoi în faţa datoriei, căci mă temeam că mă voi încurca dacă voi încerca să mă rog. Întotdeauna, de cîte ori mă plecam să mă rog în tăcere Domnului mi se înfăţişa această neîmplinită datorie, până când am încetat a mă mai ruga şi am căzut într-o stare de descurajare şi în cele din urmă în profundă deznădejde.

În această stare sufletească am petrecut trei săptămâni fără ca vreo rază de lumină să împrăştie norii cei deşi care stăteau îngrămădiţi în jurul meu. Apoi am avut două vise, care mi-au dat puţină lumină şi speranţă. După aceea, mi-am deschis inima mamei mele. Ea mi-a spus că eu nu sunt pierdută şi m-a sfătuit să merg la fratele Stockman care predica atunci adventiştilor din Portland. Eu aveam mare încredere într-însul pentru că era un ucenic devotat şi iubit al lui Hristos. Cuvintele sale m-au încurajat şi mi-au dat din nou speranţă. Înapoindu-mă acasă am plecat din nou genunchii în faţa Domnului şi I-am făgăduit că voi suferi şi voi suporta totul, numai să pot dobândi din nou bunăvoinţa lui Isus. Aceeaşi îndatorire mi s-a pus iarăşi în faţă. În acea seară era tocmai o adunare de rugăciune la care am luat şi eu parte şi pe când ceilalţi au îngenuncheat să se roage, m-am plecat şi eu tremurând împreună cu ei şi după ce doi sau trei dintre ei s-au rugat am deschis şi eu gura în rugăciune fără să-mi dau seama. Făgăduinţele lui Dumnezeu mi s-au înfăţişat asemenea multor mărgăritare care se pot dobândi printr-o simplă cerere. Pe cînd mă rugam, povara şi chinul meu sufletesc care mă făcuseră să sufăr atât de mult m-au părăsit, iar binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca o rouă dulce. Pentru aceasta am dat slavă lui Dumnezeu, dar doream încă după mai mult. Nu puteam fi mulţumită pînă cînd nu am primit plinătatea lui Dumnezeu. O nespusă iubire pentru Isus mi-a umplut sufletul. Undele măririi se revărsau în valuri asupra mea, pînă cînd puterea mea trupească m-a părăsit. Totul a dispărut din faţa mea, afară de Isus şi mărirea Sa şi eu nu-mi mai dădeam seama de cele ce se petreceau în jurul meu.

În această stare am rămas mai multă vreme şi când am început să-mi dau seama, mi se păreau toate schimbate. Toate păreau noi şi strălucite şi parcă toate lăudau şi preamăreau pe Dumnezeu. Apoi m-am declarat gata a mărturisi pretutindeni pe Hristos. Timp de şase luni de zile, spiritul meu nu a mai fost întunecat de nici un nor, iar sufletul sorbea zilnic din undele mântuirii. Eu îmi închipuiam că acei care iubesc pe Isus trebuie să iubească de asemenea şi venirea Lui, şi în această convingere am mers la adunarea pe clase a comunitaţii şi le-am istorisit ceea ce a făcut Isus pentru mine şi ce bucurie deplină am dobândit prin credinţa în venirea în curînd a Domnului. Conducătorul claselor m-a întrerupt cu cuvintele: “Prin metodism”, dar această onoare eu nu o puteam da metodismului, deoarece Hristos şi speranţa în venirea Sa în curând mă eliberaseră.

Cea mai mare parte din familia tatălui meu erau pe deplin încredinţaţi de venirea Domnului şi pentru mărturia pe care o dădeau despre această solemnă învăţătură şapte dintre noi au fost excluşi din comunitatea metodistă. În acest timp cuvintele profetului ne erau foarte preţioase: “Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: “Să-Şi arate Domnul slava; dar El Se va arăta spre bucuria voastră şi ei vor rămânea de ruşine!” (Isaia 66,5, engl.)

De la această dată pînă în Decembrie 1844 bucuriile, încercările şi decepţiile mele erau asemenea cu ale iubiţilor mei prieteni adventişti.

În acel timp am vizitat o soră şi în dimineaţa aceea ne-am plecat în rugăciune la altarul familiar. Aceasta nu era o ocazie anume rânduită şi nu eram decît cinci surori. În timpul rugăciunii puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca niciodată până atunci şi eu am fost răpită într-o viziune de mărirea lui Dumnezeu. Mi se părea că sunt ridicată din ce în ce mai sus de la pământ şi mi s-a arătat cîte ceva din călătoriile adventiştilor către cetatea sfântă, ceea ce voi istorisi în cele ce urmează.

PRIMA MEA VIZIUNE*

Deoarece Dumnezeu mi-a arătat călătoria adventiştilor către sfânta cetate şi bogata răsplătire pe care o vor primi cei care aşteaptă înapoierea Domnului lor de la nuntă, desigur că e de datoria mea să dau un rezumat despre ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit. Sfinţii cei iubiţi au de învins multe greutăţi. Dar “întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare pe cînd cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Cor.4:17-18). Pentru o mai bună dovadă am încercat ca să iau cu mine câţiva struguri din Canaanul ceresc, pentru care unii au vrut să mă omoare cu pietre, după cum şi

adunarea lui Israel a vrut să omoare cu pietre pe Caleb şi pe Iosua pentru raportul lor. (Numeri 14,10). Dar eu vă asigur, iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul că este un pămînt bun şi noi suntem în stare să-l luăm în stăpînire.

Pe cînd ne rugam la altarul familiar, Spiritul Sfânt a venit asupra mea şi mi se părea că sunt ridicată din ce în ce mai sus, mult deasupra acestei lumi întunecate. Eu căutam împrejurul meu să văd pe adventiştii de pe pămînt, dar nu puteam să-i găsesc deloc; atunci o voce mi-a zis: “Priveşte încă odată, dar ceva mai sus.” De data aceasta, ridicând ochii mei mai sus am văzut o cărare îngustă şi dreaptă care era întinsă sus, deasupra acestei lumi. Pe aceasta călătoreau adventiştii către cetatea sfântă, care era situată la celălalt capăt al căii. În urma lor la începutul căii era o lumină strălucitoare, care era “strigătul de la miezul nopţii”, - după cum mi-a spus un înger. Aceasta lumina întreaga cărare de-a lungul ei şi era o lumină pentru picioarele lor, ca să nu se poticnească în mersul lor. Isus Însuşi mergea în fruntea poporului Său, spre a-i conduce către cetate şi atât timp cât ei ţineau privirea aţintită asupra Lui, ei erau siguri. Dar curând unii dintre ei au obosit şi au zis că cetatea e prea departe şi ei se aşteptaseră să intre mult mai curând într-însa. Isus i-a îmbărbătat însă ridicând braţul Său cel drept din care ieşea o lumină strălucitoare şi care s-a revărsat asupra adventiştilor şi ei au strigat: “Aleluia!” Alţii însă au dispreţuit fără chibzuinţă această lumină din urma lor şi ziceau că nu Dumnezeu a fost Cel care i-a dus atât de departe. În urma acestora lumina a dispărut, iar picioarele lor au rămas într-un desăvârşit întuneric; ei s-au poticnit, au pierdut pe Isus din ochii lor şi au căzut de pe cărare, în lumea întunecată şi rea de sub ei.

Curînd am auzit vocea lui Dumnezeu asemenea sunetelor multor ape, care ne-a descoperit ziua şi ora venirii lui Isus. Sfinţii cei vii, 144.000 la număr, au înţeles vocea pe cînd nelegiuiţilor li se părea că este tunet şi cutremur. Cînd Dumnezeu a făcut cunoscut acest timp a revărsat asupra noastră Spirit Sfânt şi atunci feţele noastre au început să se lumineze şi mărirea lui Dumnezeu strălucea de pe ele, asemenea lui Moise, cînd s-a pogorât de pe muntele Sinai.

Cei 144.000 erau toţi sigilaţi şi erau într-o desăvârşită unire. Pe frunţile lor era scris: “Dumnezeu, Noul Ierusalim” şi o stea strălucitoare, care conţinea numele cel nou al lui Isus. Asupra stării noastre fericite şi sfinte, nelegiuiţii s-au înfuriat vrând să năvălească cu furie şi să ne prindă pentru a ne arunca în închisoare, dar când noi am ridicat mâinile în numele lui Isus, ei au căzut neputincioşi la pământ. Atunci sinagoga lui Satana a cunoscut că Dumnezeu ne iubeşte pe noi - care spălăm picioarele unii altora şi care putem saluta pe fraţi cu o sărutare sfîntă - şi ei s-au închinat la picioarele noastre. Îndată privirea noastră a fost îndreptată spre răsărit de unde a apărut un nor mic, întunecos, cam cât jumătatea mâinii unui om; noi am cunoscut toţi că acesta este semnul Fiului omului. Toţi priveam într-o linişte solemnă la nor, cum se apropia de noi devenind din ce în ce mai strălucitor şi mai măreţ, până ce a devenit un nor mare şi alb. Partea de dedesubt a norului părea ca focul; deasupra norului era un curcubeu, iar norul era înconjurat de zeci de mii de îngeri, care cântau o melodie plăcută, iar deasupra norului stătea Fiul Omului. Părul Lui era alb şi ondulat şi se lăsa pe umerii Săi, iar pe capul Său erau multe coroane. Picioarele Sale erau asemenea focului; în mâna Sa cea dreaptă avea o seceră ascuţită, iar în cea stângă avea o trâmbiţă de argint. Ochii Săi erau asemenea flăcării de foc, care cercetau amănunţit pe copiii Săi.

Deodată toate feţele s-au îngălbenit, iar pe acei care lepădaseră pe Dumnezeu i-a cuprins întunericul. Atunci noi am strigat cu toţii: “Cine va putea sta? E haina mea nepătată?” Apoi îngerii au încetat de a mai cânta şi o tăcere înfricoşătoare s-a făcut câtva timp, apoi Isus a zis: “Cei care au inima şi mâinile curate, aceia vor putea să stea; Harul Meu este îndeajuns pentru voi.” La aceasta feţele noastre s-au luminat şi bucuria a umplut orice inimă. Îngerii au început iarăşi să cânte în coruri înalte, pe când norul se apropia şi mai mult de pămînt. Atunci Isus a sunat din trâmbiţa Sa de argint în timp ce Se cobora pe nor înconjurat de flăcări de foc. Apoi privind spre mormintele sfinţilor adormiţi şi ridicând ochii şi mâinile spre cer, a strigat: “Deşteptaţi-vă! Deşteptaţi-vă, voi care dormiţi în pământ şi sculaţi-vă! “ A a fost un cutremur de pământ foarte puternic, mormintele s-au deschis, iar morţii s-au ridicat îmbrăcaţi în nemurire. Când cei 144.000 au recunoscut pe prietenii lor pe care moartea îi răpise de la ei toţi au strigat: “Aleluia”, şi în acelaşi moment noi am fost schimbaţi şi luaţi împreună cu ei spre întâmpinarea Domnului în văzduh.

Toţi am fost înconjuraţi de nor şi şapte zile am urcat către marea de cristal, unde Isus a adus coroanele şi cu mâna Sa dreaptă le-a pus pe capetele noastre. El ne-a dat apoi harfe de aur şi ramuri de palmier triumfale. Cei 144.000 stăteau într-un careu perfect pe marea de cristal. Unii dintre ei aveau coroane foarte strălucitoare, alţii mai puţin strălucitoare. Unele păreau a fi împodobite cu multe stele, pe când altele nu aveau decât câteva, dar toţi erau pe deplin mulţumiţi cu coroanele lor. Toţi erau îmbrăcaţi de sus până jos cu mantii albe strălucitoare. Îngerii erau toţi împrejurul nostru pe când noi mergeam pe marea de cristal către poarta cetăţii. Isus a ridicat braţul Său cel măreţ şi puternic, a apucat poarta de mărgăritar care s-a rotit pe stâlpii ei strălucitori şi ne-a spus: “Voi v-aţi spălat veşmintele în sângele Meu, aţi apărat cu tărie

adevărul Meu, intraţi înăuntru!” Noi am intrat cu toţii şi simţeam că avem dreptul la cetate. Aici am văzut pomul vieţii şi tronul lui Dumnezeu. De la tron ieşea un râu de apă cristalină şi pe amândouă părţile râului era pomul vieţii. De fiecare parte a râului era o tulpină a pomului de aur curat strălucitor.

La prima privire, mi se părea că văd doi pomi; atunci eu m-am uitat din nou şi am observat că aceste tulpini erau unite împreună într-un singur trunchi deasupra râului. Astfel pomul vieţii stătea de amândouă părţile râului de viaţă. Ramurile sale se plecau spre locul unde ne găseam noi; fructele sale erau măreţe şi la prima vedere asemenea aurului amestecat cu argint. Noi am mers cu toţii şi ne-am aşezat sub pom, pentru a privi măreţia locului, pe când fraţii Fitch şi Stockman, care au predicat Evanghelia Împărăţiei şi pe care Dumnezeu, pentru a-i salva, îi luase să se odihnească în mormânt, au venit la noi şi ne-au întrebat despre cele petrecute în timpul somnului lor. Noi am încercat să istorisim greutăţile cele mai mari ale noastre, dar ele ni se păreau atât de neînsemnate faţă de mărirea care ne înconjura, că nici nu mai puteam vorbi despre aceasta, decât numai să strigăm cu toţii: “Aleluia, cerul este destul de ieftin!” Noi am atins harfele noastre de aur, făcând bolta cerului să răsune.

Cu Isus în fruntea noastră am coborât apoi cu toţii din cetate pe acest pământ, pe un munte înalt, care neputând suporta prezenţa Domnului s-a despicat în două şi a dat loc unui şes mare. Apoi ne-am uitat în sus şi am văzut Cetatea cea mare cu douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, de fiecare parte trei porţi şi la fiecare cîte un înger. Noi am strigat cu toţii: “Cetatea, Cetatea cea mare a venit şi s-a coborât de la Dumnezeu din cer!” Ea a venit şi s-a lăsat apoi pe locul unde stăteam noi. Noi am contemplat din afară măreţele lucruri din Cetate. Acolo am văzut case măreţe, care erau la vedere asemenea argintului, spirijinite de patru stâlpi, împodobiţi cu mărgăritare foarte măreţe la privire. Acestea erau locuinţele sfinţilor; în fiecare se afla câte o poliţă de aur. Eu am văzut cum mulţi dintre sfinţi au intrat în case, şi-au luat coroanele lor strălucitoare de pe cap şi le-au aşezat pe poliţă; apoi au mers pe câmpul din jurul caselor şi au început să lucreze pământul, dar nu aşa cum lucrăm noi aici pe pământ, nu, nu! O lumină măreaţă strălucea peste capetele tuturor, iar ei lăudau pe Dumnezeu.

După aceea am văzut un alt câmp plin cu tot felul de flori, iar eu am strigat culegând: “Aceste flori nu se vor vesteji niciodată”. Apoi am văzut un alt câmp cu iarbă înaltă, foarte măreaţă la privire, viu înverzită; şi când se legăna semeaţă spre onoarea Regelui Isus, părea asemenea argintului şi aurului. Apoi am mers pe o altă câmpie, unde erau tot felul de animale: leul, lupul, mielul, leopardul, toate erau într-o desăvârşită armonie împreună. Noi am trecut prin mijlocul lor, iar aceste animale ne urmau foarte paşnice. După aceea am mers într-o pădure nu ca pădurile întunecate pe care le avem noi aici, nu, nu! Ci aceasta era luminoasă şi peste tot plină de măreţie. Ramurile pomilor se legănau în sus şi în jos, iar noi strigam cu toţii: “Noi vom locui în siguranţă în pustiu şi vom dormi în păduri.” Noi am mers apoi mai departe prin pădure, căci ne aflam pe cale spre muntele Sion.

În drumul nostru am întâlnit o grupă care privea de asemenea la măreţia locului. Eu am observat o bandă roşie pe marginea veşmintelor lor; coroanele lor străluceau, iar veşmintele lor erau curate şi albe. După ce i-am salutat am întrebat pe Isus cine sunt aceştia. El mi-a răspuns că aceştia sunt martirii care şi-au dat viaţa pentru El. Împreună cu aceştia se afla o ceată nenumărată de copii care aveau de asemenea marginea veşmintelor lor roşie. Muntele Sion sta acum în faţa noastră şi pe el se afla un templu măreţ; împrejurul lui se aflau alţi şapte munţi, pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi eu am văzut pe micuţi urcând pe munte, sau cînd voiau se serveau de micile lor aripi şi zburau pe vârful munţilor, de unde culegeau flori ce nu vestejesc niciodată. Împrejurul templului erau tot felul de pomi pentru înfrumuseţarea locului. Brazi, pini, iasomie, măslini, rodii şi smochinul se pleca de greutatea fructelor lui - această privelişte făcea locul peste măsură de măreţ. Pe când noi eram în perspectivă să intrăm în templul sfânt, Isus a ridicat glasul Său plăcut şi a zis: “Numai cei 144.000 au voie să intre în acest loc”, iar noi am strigat: Aleluia!

Acest templu era sprijinit de şapte stâlpi, toţi de aur luminos, şi împodobiţi cu mărgăritare foarte măreţe. Nu pot descrie măreţele lucruri pe care le-am văzut acolo. O, de aş putea vorbi în limba Canaanului, atunci aş putea să istorisesc ceva din măreţia acelei lumi mai bune. Acolo am văzut mese de piatră pe care numele celor 144.000 erau gravate în litere de aur. După ce am privit mărirea templului, am ieşit afară, iar Isus ne-a părăsit şi a mers la cetate. Curând apoi am auzit iarăşi graţiosul Său glas, spunând: “Vino poporul Meu, voi aţi venit din marea strâmtorare, aţi făcut voia Mea şi aţi suferit pentru Mine, veniţi acum la cină şi Eu Mă voi încinge şi vă voi servi.” Noi am strigat: “Aleluia, glorie Ţie!” şi am intrat în cetate. Acolo am văzut o masă de argint curat, lungă de mai multe mile, totuşi ochii o puteau cuprinde. Eu am văzut pe ea fructe din pomul vieţii, mană, migdale, smochine, rodii, struguri şi multe alte fructe. Eu am rugat pe Isus să-mi dea voie să mănânc din acele fructe, dar El mi-a zis: “Nu acum, cei care mănâncă din fructele acestei ţări nu se mai pot înapoia iarăşi pe pământ. Dar dacă vei fi credincioasă atunci peste puţin timp vei putea mânca din pomul vieţii şi bea din apa vieţii. Şi El a spus: “Tu trebuie să te înapoiezi iarăşi pe pământ şi să

istoriseşti şi celorlalţi ceea ce ţi-am arătat.” Apoi un înger m-a purtat cu grijă iarăşi spre această lume întunecată. Uneori mă gândesc că n-aş putea sta mai mult aici, căci toate lucrurile acestei lumi par foarte triste. Aici mă simt prea singuratică, căci am văzut o ţară mai bună. O, de aş avea aripi ca un porumbel, atunci aş zbura înapoi şi m-aş odihni.

După ce m-am întors din viziune mi se păreau toate schimbate; un văl întunecos acoperea totul în faţa mea. Ah, cît de întunecoasă mi se părea această lume! Plîngeam cînd m-am văzut iarăşi aici şi un dor de patria cerească m-a cuprins. Văzusem o ţară mai bună şi eram cu totul dezgustată de acest pământ. Eu am istorisit această viziune în mica noastră adunare din Portland şi toţi credeau că este de la Dumnezeu. Era un timp solemn. Solemnitatea veşniciei plana asupra noastră a tuturor. O săptămână mai târziu, Dumnezeu mi-a dat o altă viziune şi mi-a arătat greutăţile ce aveam să le întâmpin şi că eu trebuie să merg şi să istorisesc şi celorlalţi ceea ce El mi-a descoperit, dar că voi avea de luptat cu multe împotriviri şi voi suferi multe chinuri sufleteşti. “Dar harul lui Dumnezeu”, a spus un înger, “este suficient pentru a te întări.”

După această viziune eram foarte tulburată. Sănătatea îmi era foarte şubredă şi eu de-abia eram de şaptesprezece ani. Ştiam că unii au căzut prin înălţarea de sine şi ştiam de asemenea că dacă eu, într-o formă sau alta, mă voi înălţa, Dumnezeu mă va părăsi şi voi fi desigur pierdută. Atunci m-am plecat în rugăciune către Domnul şi L-am rugat să dea această sarcină altuia, căci mie mi se părea că n-o voi putea duce. Am stat multă vreme cu faţa la pământ, dar toată lumina pe care o puteam dobândi era: “Fă cunoscut celorlalţi ceea ce Eu ţi-am arătat ţie.”

În viziunea următoarea am rugat serios pe Domnul ca atunci când voi istorisi ceea ce El mi-a arătat, să mă păzească de înălţare. Atunci El mi-a arătat că rugăciunea îmi va fi ascultată şi când voi fi în primejdie de a mă înălţa mâna Lui va fi asupra mea şi eu voi fi lovită cu suferinţă. Îngerul mi-a zis: “Dacă tu vei prezenta cu credincioşie soliile şi vei stărui cu răbdare până la sfârşit, atunci vei mânca din pomul vieţii şi vei bea din apa râului de viaţă.”

Curând s-a răspândit pretutindeni vestea că viziunile ar fi un produs al mesmerismului (hipnotismului) şi mulţi dintre adventişti credeau aceasta şi răspândeau asemenea zvonuri. Un doctor care a fost un hipnotizor vestit mi-a spus că viziunile mele sunt produse prin hipnotism, că eu aş fi foarte uşor de hipnotizat, şi că el îmi va putea da o viziune. Eu i-am spus că Domnul mi-a arătat în viziune că hipnotismul e de la cel rău, din fântâna adâncului şi că el împreună cu toţi care se lasă a fi amăgiţi de acesta, vor merge curând în acest adânc. Apoi i-am dat voie să mă hipnotizeze dacă poate. El a făcut tot felul de încercări, timp de mai bine de o jumătate de oră şi apoi a renunţat. Prin credinţa în Dumnezeu am putut fi în stare să rezist influenţei sale, astfel că eu nu am suferit nici o vătămare.

Când se întîmpla să am în adunare vreo viziune, atunci unii ziceau că aceasta e numai din supraexcitare şi că aş fi hipnotizată. Atunci mă duceam singură în pădure, unde nimeni afară de Dumnezeu nu mă putea vedea şi auzi şi mă rugam Lui şi adesea aveam şi acolo câte o viziune. Apoi mă bucuram şi istoriseam ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit unde nici o fiinţă omenească nu mă putea influenţa. Dar atunci unii au zis că eu mă hipnotizez singură. Ah, mă gândeam eu, poate fi posibil ca acei care vin cu inima curată şi sinceră la Domnul, cu încredere în făgăduinţele Lui, pentru dobândirea mântuirii să poată fi acuzaţi că sunt sub influenţa pierzătoare a mesmerismului? Rugăm noi pe Tatăl nostru cel ceresc şi bun pentru pâine spre a primi în schimb o piatră sau o scorpie? Aceste întâmplări au rănit spiritul meu şi mi-au umplut sufletul cu un chin care mergea pînă la deznădejde, în timp ce mulţi voiau să mă facă să cred că nu există Spirit Sfânt şi că toate experienţele pe care bărbaţii cei sfinţi ai lui Dumnezeu le-au făcut nu au fost decât efecte ale mesmerismului sau amăgiri ale Satanei.

În acest timp domnea în Maine o stare de fanatism. Unii au încetat absolut de a mai lucra şi excludeau pe toţi acei care nu voiau să le împărtăşească părerea lor în acest punct, cum şi în altele, pe care ei le considerau drept datorii religioase. Dumnezeu mi-a arătat aceste rătăciri într-o viziune şi m-a trimis să învăţ pe copiii Săi rătăciţi; dar mulţi dintre ei au lepădat în totul solia şi ziceau că eu caut să mă asemăn cu lumea. Pe de altă parte adventiştii cu numele mă acuzau de fanatism şi mă socoteau în mod fals ca un conducător al fanatismului, tocmai ceea ce eu căutam să corectez pe orice cale. Timpul pentru venirea Domnului fusese fixat în repetate rânduri şi impus fraţilor spre crezare, dar Domnul mi-a arătat că acest timp va trece, că înainte de venirea Domnului trebuie să vină mai întîi marea strâmtorare şi că orice timp fixat şi care nu se împlineşte va fi numai pentru slăbirea credinţei poporului lui Dumnezeu. Pentru aceasta eu am fost acuzată a fi serva cea rea, care zice în inima sa: “Domnul meu întârzie să vină!”

Toate aceste lucruri apăsau greu asupra sufletului meu şi în această stare confuză eram ispitită uneori să mă îndoiesc de propria mea experienţă. Într-o dimineaţă la rugăciunea familiei puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea; în acest moment mi-a venit în gând că aceasta este mesmerism şi m-am împotrivit. Imediat am căzut jos şi am devenit cu desăvârşire mută şi câteva momente nu-mi puteam da seama de ce se

petrecea în jurul meu. Am văzut apoi că am păcătuit prin aceea că am pus la îndoială puterea lui Dumnezeu şi că pentru aceasta sunt mută, dar că limba mi se va deslega iarăşi mai înainte de a trece douăzeci şi patru de ore. Apoi mi s-a pus înainte o filă pe care erau scrise cu litere de aur capitolele şi versetele a cincizeci de texte* din Scriptură. După viziune am cerut prin semne o tăbliţă; pe ea am scris că nu pot vorbi, cum şi cele ce am văzut şi că aş dori Biblia cea mare. Am luat Biblia şi am deschis la toate textele pe care le văzusem pe filă. Toată ziua nu am putut rosti nici un cuvânt. În dimineaţa zilei următoare sufletul meu a fost plin de bucurie şi limba deslegată pentru a lăuda cu glas tare pe Dumnezeu. Din acest timp nu am mai îndrăznit niciodată să mai pun la îndoială puterea lui Dumnezeu sau să mă mai împotrivesc ei, orice ar voi să creadă alţii despre mine.

În anul 1846, pe când ne aflam în Fairhaven, Massachusetts, sora mea (care mă însoţea de obicei în acel timp), sora A, fratele G şi eu călătoream pe un vas cu pânze, pentru a vizita o familie în Islanda de Vest. Aproape se înserase când am plecat. Străbătusem numai o mică distanţă, când a început o furtună mare. Tunete, fulgere şi o ploaie torenţială a început să curgă peste noi. Fără ajutorul lui Dumnezeu păream a fi într-un pericol sigur de moarte.

Eu am îngenuncheat pe vas în rugăciune, strigând la Dumnezeu pentru salvare. Şi aici, pe valurile furioase ale mării pe când apa se arunca peste bord şi asupra noastră am avut o viziune şi am văzut că mai curând va seca oceanul până la ultima picătură decât să pierim noi, căci lucrarea mea abia începuse. După terminarea viziunii toate temerile mele au dispărut şi noi cântam şi lăudam pe Dumnezeu, iar micul nostru vas era pentru noi un Betel plutitor. Editorul revistei “Advent Herald” spusese că viziunile mele ar fi cunoscute ca un efect al mesmerismului. Dar eu întreb, unde era într-un asemenea moment ocazia pentru o influenţă hipnotică? Fratele G. era ocupat peste puteri cu conducerea vasului. El a încercat să ancoreze, dar ancora n-a prins. Mica noastră corăbioară era aruncată încoace şi încolo de valuri şi de vânt; şi afară de asta era atât de întuneric că noi nu putem zări nimic de la o margine la alta a vasului.

Curând după aceea ancora s-a înfipt, iar fratele G. a strigat după ajutor. Pe insulă nu erau decât două case şi se părea că noi suntem aproape de una din ele, dar nu era casa la care voiam noi să mergem. Întreaga familie se retrăsese deja la odihnă, afară de un băiat care auzise stigătul de ajutor pe mare. Tatăl băiatului a venit îndată, şi ne-a luat într-o luntre pe toţi la mal. O mare parte din noapte am petrecut-o în rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu pentru minunata Sa bunătate faţă de noi.

Textele la care se face referinţă în pagina precedentă:

Luca 1,20; Ioan 16,15; Fapte 2,4; 4,29-31; Matei 7,6-12.15; 24,24; Coloseni 2,6-8; Evrei 10,35-39; 4,10-12; Filipeni 1,6.27-29; 2,13-15; Efeseni 6,10-18; 4,32; 1 Petru 1,22; Ioan 13,34-35; 2 Corinteni 13,5; 1 Corinteni 3,10-13; Fapte 20,28-30; Galateni 1,6-9; Luca 12,3-7; 4,10-11; 2 Corinteni 4,6-9.17-18; 1 Petru 1,5-7; 1 Tesaloniceni 3,8; Marcu 16,17-18; Ioan 9,20-27; 14,13-15; 15,7-8; Marcu 1,23-25; Romani 8,38-39; Apocalipsa 3,7-13; 14,4-5; Filipeni 3,20; Iacob 5,7-8; Filipeni 3,21; Apocalipsa 14,14-17; Evrei 4,9; Apoc. 21,2; 14,1; 22,1-5.

ALTE VIZIUNI

Viziunea următoare mi-a dat-o Domnul în anul 1847, pe când fraţii din Topsham, Maine erau adunaţi în Sabat.

Ne simţeam atraşi în mod deosebit spre rugăciune şi pe când ne rugam Spiritul Sfânt a venit asupra noastră. Eram foarte fericiţi. Îndată am fost răpită de la lucrurile pământeşti şi luată în mărirea lui Dumnezeu. Eu am văzut un înger care zbura repede spre mine şi care m-a luat de la pământ şi m-a dus repede către cetatea cea sfântă. În cetate am văzut un templu în care am intrat. A trebuit să trec mai întâi printr-o uşă înainte de a ajunge la prima perdea. Aceasta a fost ridicată şi eu am intrat în Sfânta. Aici am văzut altarul tămâierii, sfeşnicul cu şapte candele şi masa pe care se aflau pâinile punerii înainte. După ce am privit mărirea Sfintei, Isus a dat la o parte a doua perdea şi am intrat în Sfânta Sfintelor.

În Sfânta Sfintelor am văzut un chivot; deasupra şi pe margini era de aur curat. La fiecare capăt al chivotului stătea câte un heruvim maiestuos care avea aripile întinse deasupra chivotului. Feţele lor erau faţă în faţă, iar privirile lor erau îndreptate în jos. Între îngeri se afla un vas de aur cu tămâie. Deasupra chivotului unde stăteau îngerii era o lumină măreaţă şi strălucitoare, ce părea a fi tronul unde tronează Dumnezeu. Isus stătea lîngă chivot şi când rugăciunile sfinţilor erau înălţate către El, atunci tămâia care se afla în vasul de aur începea să fumege, iar Hristos voia să aducă rugăciunile sfinţilor împreună cu fumul tămâierii la tronul Tatălui. În chivot era ulciorul de aur cu mană, toiagul cel înverzit al lui Aron şi tablele de piatră, puse la un loc asemenea unei cărţi. Isus le-a deschis şi eu am văzut cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu. Pe o tablă erau patru, iar pe cealaltă erau şase porunci. Cele patru de pe prima tablă străluceau mai luminos decât celelalte şase. Dar a patra, porunca Sabatului, strălucea mai mult decât toate; căci Sabatul a fost pus de o parte spre a fi ţinut în onoarea Numelui Sfânt al lui Dumnezeu. Sfântul Sabat arăta glorios - un inel de slavă îl înconjura. Am văzut că porunca Sabatului nu a fost pironită pe cruce. Dacă s-ar fi făcut aceasta şi celelalte nouă ar fi fost pironite; şi noi am fi liberi să le desfiinţăm pe toate tot aşa de bine ca şi pe a patra. Eu am văzut că Dumnezeu nu a schimbat Sabatul, căci El nu Se schimbă niciodată. Dar Papa l-a schimbat din ziua a şaptea în ziua întâi a săptămânii pentru că el trebuia să schimbe “vremile şi legea”.

Şi am văzut că dacă Dumnezeu ar fi schimbat Sabatul din ziua a şaptea în prima zi, atunci El ar fi schimbat în consecinţă şi porunca Sabatului scrisă pe tablele de piatră care se află acum în chivot, în Sfânta Sfintelor din templul lui Dumnezeu din cer, şi atunci ar fi sunat astfel: Ziua întâi a săptămânii este Sabatul Domnului Dumnezeului tău; dar eu am văzut că este tot aşa cum era scrisă pe tablele de piatră cu degetul lui Dumnezeu şi date apoi lui Moise pe muntele Sinai: “Dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău.” Eu am văzut că Sabatul cel sfânt este şi va fi zidul de despărţire între Israelul cel adevărat al lui Dumnezeu şi între necredincioşi şi că Sabatul este cea mai importantă problemă care va uni inimile tuturor sfinţilor iubiţi ai lui Dumnezeu care aşteaptă mântuirea.

Eu am văzut că Dumnezeu are încă copii care nu cunosc şi nu ţin încă Sabatul; ei nu sunt dintre acei care au lumina despre Sabat. Şi la începutul timpului de strâmtorare noi vom fi umpluţi de Spirit Sfânt şi vom merge şi vom vesti Sabatul şi mai pe deplin. Aceasta a făcut pe creştinii altor biserici şi pe adventiştii cu numele să se înfurie pentru că ei nu puteau să combată adevărul despre Sabat. În acest timp aleşii lui Dumnezeu au văzut clar că noi avem adevărul şi au ieşit din mijlocul lor şi au răbdat împreună cu noi prigonirile. Eu am văzut sabie, foamete, ciumă şi mare pustiire pe pământ. Nelegiuiţii credeau că noi am adus acea pedeapsă asupra lor; ei s-au sculat şi au ţinut sfat ca să ne piardă pe toţi de pe pământ gândind că prin aceasta vor face să înceteze răul.

În timpul strâmtorării noi am fugit cu toţii din oraşe şi din sate, dar am fost urmăriţi de nelegiuiţii, care intrau cu sabia în mână în casele sfinţilor. Ei au ridicat sabia pentru a ne ucide, dar ea s-a sfărâmat şi a căzut neputincioasă, asemenea unui pai. Apoi noi am strigat ziua şi noaptea pentru salvare şi strigătul nostru s-a suit la Dumnezeu. Soarele a răsărit, iar luna s-a oprit din mersul ei; râurile au încetat de a mai curge. Nori negri şi grei s-au ridicat lovindu-se cu furie unii de alţii. Numai un punct luminos de slavă se zărea pe cer, de unde se auzea vocea lui Dumnezeu asemenea sunetului multor ape, care a făcut să se cutremure cerurile şi pământul. Cerul se deschidea şi se închidea fiind într-o continuă mişcare. Munţii se clătinau asemnea unei trestii bătute de vânt, zvârlind împrejurul lor bucăţi de stânci. Marea clocotea asemenea unei oale şi arunca pietre mari pe uscat. Iar când Dumnezeu a vestit ziua şi ora venirii lui Isus şi a încredinţat veşnicul legământ poporului Său, El rostea o propoziţie şi apoi se oprea, în timp ce cuvintele se rostogoleau pe pământ. Israelul lui Dumnezeu sta cu privirea ridicată spre cer ascultând cuvintele aşa cum ieşeau din gura lui Iehova, şi se rostogoleau pe pământ asemenea celui mai puternic tunet. Aceasta era o solemnitate neobişnuită. După rostirea fiecărei fraze, sfinţii strigau: “Mărire! Aleluia!” Feţele lor erau luminate de mărirea lui Dumnezeu şi străluceau asemenea feţei lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Nelegiuiţii nu mai puteau privi spre ei din cauza strălucirii. Iar când binecuvântările nesfârşite au fost rostite asupra acelora care onoraseră pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său Sfânt s-a ridicat un mare strigăt de bucurie pentru biruinţa câştigată asupra fiarei şi a chipului ei.

Atunci a început anul jubiliar când pământul avea să se repauzeze. Eu am văzut pe robul credincios ridicându-se în triumf de biruinţă şi scuturând lanţurile care l-au ţinut încătuşat, pe când nelegiuitul său stăpân era confuz, nu ştia ce să mai facă, căci nelegiuiţii nu puteau înţelege cuvintele şi glasul lui Dumnezeu. Îndată a apărut norul cel mare şi alb. Acesta era de o măreţie nemaivăzută şi pe el stătea Fiul Omului. La început noi nu L-am văzut pe Isus deasupra norului, dar când norul s-a apropiat de pământ noi am putut distinge persoana Sa maiestuoasă. Apariţia acestui nor este semnul Fiului Omului pe cer. Glasul Fiului lui Dumnezeu a chemat pe sfinţii adormiţi şi ei au fost îmbrăcaţi cu o nemurire glorioasă. Sfinţii cei

vii au fost schimbaţi într-un moment şi răpiţi în carul de nor, împreună cu ceilalţi. Aceasta era o scenă plină de splendoare. De fiecare parte a carului erau aripi şi sub ele erau roate şi când carul se ridica roţile strigau: “Sfânt!” şi aripile mişcându-se strigau: “Sfânt!”, iar alaiul îngerilor sfinţi care înconjurau norul strigau: “Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Dumnezeu cel Atotputernic!” Şi sfinţii din nor strigau: “Mărire, Aleluia!” iar carul se urca către cetatea sfântă. Isus deschise porţile cetăţii de aur, iar noi am intrat pe ele. Aici ni s-a spus bun venit pentru că noi am păzit poruncile lui Dumnezeu şi avem dreptul la pomul vieţii.

SIGILAREA

La începutul zilei sfinte a Sabatului din 5 Ianuarie 1849, noi eram adunaţi la rugăciune cu familia fratelui Belden în Rocky Hill, Connecticut şi Spiritul Sfânt a venit asupra noastră. Eu am fost luată într-o viziune în Sfânta Sfintelor, unde am văzut pe Isus mijlocind încă pentru Israel. Pe marginea veşmântului Său erau numai clopoţei de diferite culori asemenea rodiilor. Eu am văzut că Isus nu avea să părăsească Sfânta Sfintelor mai înainte de a fi hotărât orice caz pentru salvare sau pentru nimicire şi că mânia lui Dumnezeu nu poate veni mai înainte, până nu va termina Isus lucrarea Sa în Sfânta Sfintelor şi până când nu-Şi va dezbrăca veşmântul Său preoţesc şi-l va îmbrăca pe cel al răzbunării. Atunci Isus Se va retrage din poziţia Sa de mijlocitor dintre Tatăl şi oameni şi Dumnezeu nu va mai întârzia mai mult, ci va vărsa mânia Sa cea mare asupra acelora care au lepădat adevărul Său. Eu am văzut că mânia naţiunilor, mânia lui Dumnezeu şi timpul pentru judecarea celor morţi erau evenimente separate unul de altul, urmând în mod succesiv; de asemenea Mihail nu s-a sculat încă şi acel timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată, nu a început încă. Naţiunile se înfurie acum, dar când Marele nostru preot va termina lucrarea Sa în Sanctuar, atunci El Se va scula, va îmbrăca veşmintele de răzbunare şi atunci vor fi vărsate cele şapte plăgi.

Eu am văzut că cei patru îngeri ţineau cele patru vânturi până ce Isus va termina lucrarea Sa în Sanctuar şi atunci vor fi vărsate cele şapte plăgi din urmă. Aceste plăgi fac pe cei nelegiuiţi să se înfurie contra celor drepţi, căci ei gândesc că noi am adus asupra lor aceste pedepse ale lui Dumnezeu, şi că dacă vor reuşi să ne stârpească pe noi de pe pământ, atunci aceste plăgi vor înceta. În acest scop s-a dat un decret pentru nimicirea sfinţilor, care din această cauză strigau zi şi noapte la Dumnezeu pentru salvare. Acesta era timpul strâmtorării lui Iacob. Toţi sfinţii strigau în spaima sufletului lor şi au fost slavaţi la glasul lui Dumnezeu. Cei 144.000 au biruit, iar feţele lor au fost luminate de strălucirea lui Dumnezeu. Apoi mi s-a arătat o ceată care plângea în mare durere. Pe hainele fiecăruia stătea scris cu litere mari: “Ai fost cântărit şi găsit prea uşor.” Eu am întrebat cine sunt aceştia şi îngerul mi-a spus: “Aceştia sunt acei care au păzit odată Sabatul, iar mai târziu l-au lepădat.” Eu i-am auzit strigând cu voce tare: “Noi am crezut în venirea Ta şi am predicat-o cu mare zel.” Dar pe când rosteau aceste cuvinte privirea lor a căzut asupra hainelor lor şi când au văzut inscripţia toţi au plâns cu amar. Eu am văzut că aceştia au băut din apa cea curată, iar restul au murdărit-o cu picioarele - ei au călcat Sabatul în picioare - şi de aceea au fost cântăriţi şi găsiţi prea uşori.

Îngerul meu însoţitor m-a condus înapoi la cetate, unde am văzut patru îngeri care zburau spre poarta cetăţii. Tocmai când aceştia prezentau îngerului de la poarta cetăţii cărţile lor de aur pentru liberă circulaţie, am văzut un alt înger care zbura din direcţia celei mai mari străluciri şi striga cu voce tare către ceilalţi îngeri, mişcând ceva în mâna sa, în sus şi-n jos. Eu am rugat pe îngerul meu conducător pentru o explicaţie a celor văzute. El mi-a spus că eu nu voi mai putea vedea nimic acum, dar îmi va arăta în curând însemnătatea acestor lucruri.

În Sabat după amiază unul dintre noi era bolnav şi ne-a rugat ca să facem rugăciuni pentru restabilirea sănătăţii lui. Noi ne-am unit cu toţii în rugăciune către Doctorul căruia nici un caz nu i-a scăpat nevindecat şi pe când puterea vindecătoare se cobora şi bolnavul era vindecat, Spiritul Sfânt a venit asupra mea şi eu am fost luată în viziune.

Eu am văzut patru îngeri care aveau de săvârşit o lucrare pe pămînt şi erau în perspectivă a o împlini. Isus era îmbrăcat în veşminte preoţeşti. El a privit compătimitor asupra celor rămaşi, apoi a ridicat mâinile Sale şi a strigat cu glas de adâncă compătimire: “Sângele Meu, Tată, sângele Meu, sângele Meu, sângele Meu!” Apoi am văzut cum o lumină strălucitoare a venit de la Dumnezeu, - care stătea pe tronul Său mare şi alb - şi s-a revărsat asupra lui Isus. După aceasta am văzut un înger cu o însărcinare de la Isus zburând repede către cei patru îngeri care aveau de săvârşit o lucrare pe pământ; el mişca ceva în mâna sa în sus şi în jos şi striga cu glas tare: “Staţi! Staţi! Staţi! Staţi! până ce servii lui Dumnezeu vor fi sigilaţi pe frunţile lor.”

Eu am întrebat pe îngerul meu conducător despre însemnătatea celor auzite şi ce vor cei patru îngeri să facă. El mi-a spus că Dumnezeu reţine încă puterile şi a dat instrucţiuni îngerilor asupra lucrurilor de pe

pământ; că cei patru îngeri au putere de la Dumnezeu să reţină cele patru vânturi ale pământului şi că ei erau gata să le dea drumul, dar când mâinile lor slăbeau şi cele patru vânturi erau gata să bată, ochiul cel plin de compătimie al lui Isus a privit asupra rămăşiţei care nu era sigilată şi a ridicat mâinile Sale către Tatăl, rugându-L şi zicând că El Şi-a vărsat sângele Său şi pentru ei. Atunci un alt înger a fost însărcinat să zboare repede către cei patru îngeri şi să le poruncească să stea până ce servii lui Dumnezeu vor fi sigilaţi cu sigiliul viului Dumnezeu pe frunţile lor.

IUBIREA LUI DUMNEZEU PENTRU POPORUL SĂU

Eu am văzut cât de mare este iubirea plină de milă pe care o are Dumnezeu pentru poporul Său. Am văzut pe îngeri cu aripile întinse deasupra sfinţilor. Fiecare sfânt avea un înger însoţitor. Când sfinţii plângeau în descurajare, sau când se găseau în primejdie, îngerii care îi păzeau continuu zburau repede la cer, pentru a duce acolo vestea. Atunci îngerii care se găseau în cetate încetau de a mai cânta. Apoi Isus însărcina pe un alt înger ca să coboare pentru a-i încuraja, pentru a veghea asupra lor şi a încerca să-i păzească ca să nu se abată de la calea cea îngustă. Dar dacă ei nu luau în seamă grija supraveghetoare a acestor îngeri şi nu se lăsau a fi conduşi de ei, ci persistau a merge în rătăcire, îngerii din cetate plângeau. Ei aduceau apoi la cer trista veste şi toţi îngerii din cetate plângeau şi ziceau cu voce tare: Amin! Dar când sfinţii îndreptau privirea lor asupra răsplătirii ce-i aşteaptă şi preamăreau pe Dumnezeu prin lauda lor, îngerii duceau în cetate vestea îmbucurătoare, iar îngerii din cetate atingeau harfele lor şi cântau cu voce tare: Aleluia! şi bolta cerului răsuna iarăşi de plăcuta lor cântare.

În cetatea sfântă domneşte o desăvârşită ordine şi armonie. Toţi îngerii care sunt însărcinaţi a vizita pământul au fiecare câte o carte de aur pe care o arată îngerului de la poarta cetăţii la intrare şi la ieşire. Cerul este un loc foarte bun. O, cât aş dori să fiu acolo şi să privesc pe iubitul meu Isus care Şi-a dat viaţa pentru mine, spre a mă schimba potrivit chipului Său măreţ. O, de aş avea cuvinte pentru a exprima destul slava lumii viitoare! Sufletul meu însetează după râurile de viaţă care împodobesc în mod plăcut cetatea Dumnezeului nostru.

Domnul mi-a dat de asemenea o viziune despre alte lumi. Mi s-au dat aripi şi un înger m-a condus către un loc măreţ, foarte strălucitor în afara cetăţii. Iarba era de un verde viu, iar păsările cântau cântări plăcute. Locuitorii acestui loc erau de mărimi diferite, ei erau frumoşi, maestuoşi şi foarte plăcuţi. Erau foarte asemănători la chip cu Isus, iar feţele lor străluceau de sfântă bucurie, potrivit privilegiilor şi fericirii acestui loc. Eu am întrebat pe unul dintre ei pentru ce locuitorii acestui loc sunt cu mult mai plăcuţi decât locuitorii pământului. Răspunsul a fost următorul: “Noi am trăit în desăvârşită ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi nu am căzut prin neascultare, ca cei de pe pământ.” Apoi am văzut doi pomi, unul dintre aceştia era asemenea pomului de viaţă din cetate. Fructele acestor pomi erau foarte minunate la privire, dar din unul dintre aceştia ei nu puteau mânca. Putere aveau să mănânce din amândoi, dar dintr-unul le era interzis să mănânce. Atunci îngerul conducător mi-a spus: “Nimeni în locul acesta n-a îndrăznit să mănânce din pomul oprit; dar dacă ar mânca ar cădea.” Apoi am fost dusă într-o lume care avea împrejurul ei şapte luni. Acolo am văzut pe bătrânul Enoh care a fost răpit la cer. În braţul său cel drept, el ţinea o ramură măreaţă de palmier şi pe fiecare frunzuliţă era scris “biruinţă”. Pe capul său sta o cunună albă de o frumuseţe orbitoare. Cununa avea şi frunze şi în mijlocul fiecărei frunze sta scris: “Curăţie”, împrejurul frunzelor erau pietre scumpe de diferite culori, care luminau mai strălucitor decât stelele şi aruncau o reflexie de lumină asupra inscripţiei şi o înfrumuseţau. În partea din spate a capului său avea o fundă care împreuna cele două capete ale cununei şi pe fundă era scris: “Sfinţire”. Deasupra cununii se afla o coroană măreaţă care lumina mai strălucitor decât soarele. Eu l-am întrebat dacă nu cumva acesta este locul în care a fost adus de pe pământ. El mi-a spus: “Nu, ci cetatea este patria mea, eu sunt venit numai în vizită în acest loc.” El se comporta în acest loc ca şi când ar fi fost la el acasă. Eu am rugat pe îngerul meu conducător să mă lase să rămân în acest loc. Eu nu puteam suporta gândul reîntoarcerii în această lume întunecoasă. Atunci îngerul mi-a spus: “Tu trebuie să mergi înapoi, dar dacă vei fi credincioasă vei avea privilegiul împreună cu cei 144.000 să vizitezi toate aceste lumi şi să vezi lucrările lui Dumnezeu.

CLĂTINAREA PUTERILOR CERULUI

La 16 Decembrie 1848 Domnul mi-a dat o viziune despre clătinarea puterilor cerului. Eu am văzut că Domnul, la darea semnelor, după cum le găsim în Matei, Marcu şi Luca, când zice “cer” vrea să spună cer, şi când zice “pământ” vrea să zică pământ. Puterile cerului sunt soarele, luna şi stelele. Ele stăpânesc în ceruri. Puterile pământului sunt cele care stăpânesc pe pământ. Puterile cerului vor fi clătinate la glasul lui Dumnezeu. Atunci soarele, luna şi stelele, vor fi mişcate din locurile lor. Ele nu vor pieri, dar vor fi zguduite prin vocea lui Dumnezeu.

Nori grei şi întunecoşi se urcau şi se îngrămădeau lovindu-se cu furie unii de alţii. Atmosfera se despărţea şi se înfăşura ca o carte pe care o faci sul şi noi am putut privi prin acest spaţiu deschis către Orion, de unde venea vocea lui Dumnezeu. Prin acest spaţiu deschis va veni şi cetatea cea sfântă pe pământ. Eu am văzut că puterile pământului vor fi zguduite şi că evenimentele urmează succesiv. Război şi strigăte de război, sabie, foamete şi ciumă vor zgudui mai întâi puterile pământului; apoi glasul lui Dumnezeu va zgudui soarele, luna, stelele şi acest pământ de asemenea. Eu am văzut că zguduirea puterilor Europei nu este după cum învaţă unii clătinarea puterilor cerului, ci este zguduirea naţiunilor înfuriate.

O UŞĂ DESCHISĂ ŞI UNA ÎNCHISĂ

În Sabatul din 24 martie 1849 am avut o adunare frumoasă şi interesantă cu fraţii din Topsham, Maine. Spiritul Sfânt s-a revărsat asupra noastră şi eu am fost luată în viziune la cetatea viului Dumnezeu. Atunci mi s-a arătat că poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus cu privire la uşa închisă nu pot fi despărţite şi că timpul pentru ca poruncile lui Dumnezeu să strălucească în deplina lor valoare şi ca poporul lui Dumnezeu să fie încercat cu adevărul despre Sabat, era timpul când a fost deschisă uşa Sfintei Sfintelor din Sanctuarul ceresc, unde se găsea chivotul în care se aflau cele zece porunci. Această uşă nu a fost deschisă până când nu a fost terminată mijlocirea lui Isus, în Sfânta Sanctuarului, în anul 1844. Atunci Isus s-a ridicat şi a închis uşa Sfintei şi a deschis uşa Sfintei Sfintelor şi a intrat prin a doua catapeteasmă unde El stă acum lângă chivot, unde este îndreptată acum toată credinţa lui Israel.

Eu am văzut că Isus a închis uşa în Sfânta şi că nimeni nu o va putea deschide, şi că tot El a deschis uşa din Sfânta Sfintelor şi nimeni nu o va putea închide (Apoc.3:7-8). De când Isus a deschis uşa în Sfânta Sfintelor care conţine chivotul legii, de atunci poruncile lui Dumnezeu au fost descoperite poporului lui Dumnezeu şi problema Sabatului a fost pusă ca piatră de încercare.

Eu am văzut că cercarea cu Sabatul nu putea să aibă loc înainte ca mijlocirea lui Isus în Sfânta să fie terminată şi până ce El nu avea să treacă mai întâi prin a doua catapeteasmă. De aceea creştinii care au murit înainte de a fi deschisă uşa din Sfânta Sfintelor când strigătul de la miezul nopţii s-a încheiat în luna a şaptea a anului 1844 şi care n-au păzit adevăratul Sabat, se repauzează totuşi în nădejde, pentru că ei nu au avut lumina şi cercarea Sabatului, pe care o avem noi de când a fost deschisă uşa. Eu am văzut că Satana caută să ispitească pe unii din poporul lui Dumnezeu tocmai cu acest punct. Faptul că mulţi creştini cu o purtare bună, au murit în credinţă fără să fi ţinut adevăratul Sabat îi făcea să se îndoiască că acesta ar putea fi o piatră de cercare pentru noi.

Vrăjmaşii adevărului prezent au încercat să deschidă uşa în Sfânta pe care Isus a închis-o şi să închidă uşa în Sfânta Sfintelor pe care El a deschis-o în anul 1844, unde este chivotul legii în care sunt păstrate cele două table de piatră, pe care sunt scrise cele zece porunci de către degetul lui Dumnezeu.

Satana încearcă prin orice fel de vicleşug, în acest timp al sigilării să abată pe poporul lui Dumnezeu de la adevărul prezent şi să-l ducă în rătăcire. Eu am văzut un acoperământ pe care Dumnezeu l-a întins asupra poporului Său, pentru a-l păzi în timp de strâmtorare; şi orice suflet care s-a hotărât de partea adevărului şi are inima curată va fi acoperit cu acoperământul Celui Atotputernic.

Satana ştie aceasta şi e cu mare putere la lucru pentru a aduce cât se poate de mulţi în nesiguranţă şi nestatornicie faţă de adevăr. Eu am văzut că ciocăniturile misterioase ale mesei (la şedinţele spiritiste) în New York şi în alte locuri, nu sunt decât puterea satanică şi că asemenea lucruri vor deveni tot mai populare. Ele sunt ascunse într-un veşmânt religios, pentru a legăna pe cei induşi în rătăcire şi a le da mai multă siguranţă atrăgînd dacă este cu putinţă atenţia poporului lui Dumnezeu asupra acestor lucruri şi pentru a-l face să pună la îndoială învăţătura şi puterea Spiritului Sfânt.

Eu am văzut că Satana lucrează printr-o mulţime de unelte şi în chipuri diferite. El lucrează prin predicatorii care au lepădat adevărul şi care prin amăgiri puternice au fost provocaţi să creadă o minciună, care îi va condamna. Pe când ei predicau sau se rugau, unii dintre ei cădeau în nesimţire, dar nu prin puterea Spiritului Sfânt, ci prin puterea lui Satana pe care el o exercita asupra acestor unelte ale lui, şi prin ei şi asupra poporului. În timpul predicii, rugăciunii sau conversaţiei unii dintre aşa numiţii adventişti care respinseseră adevărul prezent întrebuinţau hipnotismul pentru a câştiga adepţi şi poporul se bucura de

această influenţă crezând că acesta este Spiritul Sfânt. Unii dintre aceştia, care întrebuinţau această putere erau atât de mult cuprinşi de întunericul şi amăgirea lui Satana, că ei credeau că aceasta este puterea lui Dumnezeu pe care El le-a dat-o spre a se folosi de ea. Aceştia toţi socoteau pe Dumnezeu ca pe unul dintre ei înşişi, şi preţuiau puterea Lui ca pe un lucru de nimic.

Unii dintre aceste unelte ale lui Satana au afectat corpurile multora dintre sfinţii care nu se lăsau a fi abătuţi de la calea adevărului prin influenţe satanice. O, de ar putea vedea toţi ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit mie, spre a cunoaşte şi mai bine meşteşugurile lui Satana şi a fi cu mai multă prevedere. Eu am văzut că tocmai în acest timp al sigilării, Satana îşi depune toată silinţa să abată de la adevăr pe poporul lui Dumnezeu, să-l amăgească şi să-l descurajeze. Eu am văzut pe unii care nu erau statornici în adevărul prezent, cum le tremurau genunchii şi cum le alunecau picioarele, pentru că nu erau destul de întemeiaţi în adevăr şi de aceea acoperământul celui Atotputernic nu putea fi întins asupra lor.

Satana caută pe toate căile să-i ţină în această stare până când va trece sigilarea şi până când acoperământul lui Dumnezeu va fi întins asupra poporului lui Dumnezeu şi când ei, lipsiţi de orice scut, vor fi lăsaţi pradă mâniei lui Dumnezeu în cele şapte plăgi din urmă. Dumnezeu a început să întindă acoperământul asupra poporului Său, şi curând va fi întins peste toţi acei care doresc să aibă un scut în ziua măcelului. Dumnezeu lucrează cu putere pentru poporul Său şi lui Satana îi este îngăduit să lucreze deasemenea.

Eu am văzut că semnele miraculoase şi reformaţiunile false vor lua proporţii şi se vor întinde. Reformaţiunile ce mi-au fost arătate nu erau reformaţiuni pentru o întoarcere de la rătăcire la adevăr. Îngerul meu conducător mi-a poruncit să observ dacă aceştia simt asupra lor sarcina de a salva pe păcătoşi ca mai înainte. Eu am căutat să văd, dar nu am putut zări nimic, căci timpul pentru salvarea lor trecuse.*)

Scriitoarea acestor rânduri nu a înţeles prin aceasta că timpul pentru mântuirea tuturor păcătoşilor era trecut. Chiar în timpul când aceste rânduri erau scrise ea însăşi lucra pentru mântuirea păcătoşilor, aşa cum a făcut mereu şi după aceea.

Sensul acestor rânduri, este dat în următoarele paragrafe publicate pentru prima dată în 1854 şi pentru a doua oară în 1888:“‘Reformaţiunile false’ la care se face referire aici se vor vădi şi mai pe deplin. Viziunea se referă în particular la acei care au

auzit şi au respins lumina doctrinei advente. Ei sunt lăsaţi pradă unor puternice amăgiri. Unii ca aceştia nu vor mai avea ‘pe inimă lucrarea salvării păcătoşilor.’ Respingând solia adventă şi fiind cuprinşi de amăgirile lui Satana ‘timpul pentru mântuirea lor a trecut.’ Totuşi aceasta nu se referă la acei care n-au auzit şi n-au respins învăţătura celei de a doua veniri.”

“Este un lucru înfricoşător de a trata cu uşurinţă adevărul care a convins priceperea noastră şi a atins inimile noastre. Noi nu putem respinge fără a fi pedepsiţi avertismentele pe care Dumnezeu ni le trimite din mila Sa. În zilele lui Noe a fost trimisă o solie din cer către lume şi mântuirea oamenilor depindea de modul în care ei tratau acea solie. Pentru că ei au respins avertizarea, spiritul lui Dumnezeu a fost retras de la omenirea păcătoasă şi ei au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam harul a încetat să mai mijlocească pentru locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi în afară de Lot, de soţia sa şi cele două fete ale sale au fost nimiciţi prin focul care a căzut din cer. Tot astfel a fost şi în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu declara iudeilor necredincioşi din acea generaţie: ‘Vi se lasă casa pustie.’ Privind mai departe, în zilele din urmă, aceeaşi putere infinită declară cu privire la cei care ‘n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi’: ‘Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.’ Pentru că ei resping învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu le retrage Spiritul Său şi-i lasă pradă amăgirilor pe care ei le iubesc.”

CERCAREA CREDINŢEI NOASTRE

În acest timp de strâmtorare e nevoie a ne încuraja şi întări unii pe alţii. Ispitele lui Satana sunt în acest timp mai mari ca oricând, căci el ştie că mai are puţin timp şi că în curând orice caz va fi hotărât fie spre viaţă, fie spre moarte. Acest timp preţios nu trebuie pierdut deloc în descurajare şi a ne lăsa biruiţi de ispite, ci trebuie să rezistăm tuturor strâmtorărilor, încrezându-ne în Dumnezeul cel puternic al lui Iacob. Domnul mi-a arătat că harul Său va fi îndestulător pentru toate cercările noastre şi deşi acestea vor fi mai mari ca oricând înainte, dacă vom pune încrederea noastră în Dumnezeu, vom birui orice ispită prin harul Său.

Dacă vom învinge greutăţile noastre şi orice ispită a lui Satana, atunci vom suporta cercarea credinţei noastre care este mai preţioasă decât aurul şi vom deveni mai tari şi mai bine pregătiţi pentru încercarea următoare. Dacă ne vom descuraja şi vom ceda ispitelor lui Satana, atunci vom fi din ce în ce mai slăbiţi neprimind nici o răsplată pentru cercările noastre şi nici nu vom fi destul de pregătiţi pentru a suporta pe cele viitoare. În felul acesta vom fi siliţi a face numai voia lui. Noi trebuie să ne încingem cu toată armătura lui Dumnezeu şi să fim în orice moment gata pentru a lupta contra puterilor întunericului. Când ispitirile şi cercările vin asupra noastră, atunci să mergem la Dumnezeu şi să ne luptăm cu El în rugăciune. El nu ne va lăsa să plecăm cu mâna goală de la El, ci ne va da har şi putere spre a sfărâma puterea vrăjmaşului. O, dacă toţi ar putea vedea aceste lucruri în adevărata lor lumină şi să suporte greutăţile ca buni ostaşi ai lui Isus. Atunci Israel va prospera puternic în Domnul şi în tăria puterii Lui.

Dumnezeu mi-a arătat că El a dat poporului Său o băutură amară pentru a-i curăţi şi lămuri. E într-adevăr o băutură amară, dar ei o pot face şi mai amară prin murmur, plângeri şi nemulţumiri. Dar acei care o iau în felul acesta (adică prin murmur şi nemulţumiri) vor trebui să primească o a doua băutură, căci prima nu şi-a făcut efectul dorit asupra inimii. Şi dacă nici o a doua nu reuşeşte vor trebui să primească pe a treia şi pe a patra, până când îşi va săvârşi lucrarea intenţionată, sau dacă nu, ei vor fi lăsaţi mânjiţi şi cu inima necurăţită. Eu am văzut că această băutură amară poate fi îndulcită prin răbdare, statornicie şi rugăciuni şi că ea va avea efectul dorit asupra inimilor acelora care o primesc astfel şi în felul acesta Dumnezeu va fi onorat şi preamărit. Nu e puţin lucru a fi un creştin recunoscut şi aprobat de Dumnezeu. Domnul mi-a arătat pe unii care mărturisesc adevărul prezent, dar a căror viaţă nu corespunde cu mărturisirea lor. Standardul evlaviei lor este prea coborât şi ei sunt mult prea departe de sfinţirea biblică. Unii se lasă a fi traşi în conversaţii nefolositoare şi necuviincioase, iar alţii caută a se înălţa pe sine. Noi nu putem să ne plăcem nouă înşine, să trăim şi să umblăm potrivit lumii, să avem plăcerile ei, să ne bucurăm de tovărăşia celor care sunt din lume şi apoi să ne aşteptăm să domnim cu Hristos în slavă.

Noi trebuie să fim aici pe pământ părtaşi suferinţelor lui Hristos, dacă vrem să fim după aceea părtaşi strălucirii Sale. Atunci când căutăm numai interesele noastre proprii, şi să ne plăcem nouă înşine, în loc de a plăcea lui Dumnezeu şi de a contribui la progresul măreţei Sale cauze pentru care a suferit, atunci noi dezonorăm prin aceasta pe Dumnezeu şi sfânta Sa lucrare pe care pretindem a o iubi. Numai foarte puţin timp mai avem în care putem încă lucra pentru Dumnezeu. Nimic nu trebuie să fie prea scump de a jertfi pentru mântuirea turmei risipite şi sfâşiate a lui Isus. Acei care fac acum un legământ cu Dumnezeu prin jertfă vor fi adunaţi în curând acasă pentru a primi o bogată răsplată şi a lua în stăpânire împărăţia cea nouă pentru veşnicie.

De aceea să căutăm a trăi în totul pentru Domnul şi printr-o viaţă bine ordonată şi printr-o umblare evlavioasă să arătăm că am fost împreună cu Isus şi că suntem adevăraţi urmaşi amabili şi umiliţi ai Săi. Să lucrăm cât este încă ziuă, căci va veni noaptea întunecoasă a strâmtorărilor şi a groazei şi atunci va fi prea târziu spre a mai lucra pentru Dumnezeu. Isus este în sfântul Său Templu şi primeşte acum jertfele, rugăciunile şi mărturisirile greşelilor şi păcatelor noastre. El va ierta şi va şterge toate fărădelegile lui Israel mai înainte de a părăsi Sanctuarul. După ce Isus va părăsi Sanctuarul, acei care sunt sfinţi şi drepţi vor rămâne sfinţi şi drepţi, căci toate păcatele lor sunt atunci şterse şi ei sunt sigilaţi cu sigiliul viului Dumnezeu. Dar cei nedrepţi şi necuraţi vor rămâne nedrepţi şi necuraţi, căci de la acest timp nu va mai fi nici un preot în Sanctuar, spre a primi jertfele, mărturisirile şi rugăciunile lor şi a le aduce în faţa tronului lui Dumnezeu. De aceea tot ce se poate săvârşi pentru salvarea sufletelor de mânia viitoare, trebuie făcut înainte ca Isus să părăsească Sfânta Sfintelor din ceruri.

CĂTRE MICA TURMĂ

Iubiţi fraţi! La 26 ianuarie 1850, Domnul mi-a dat o viziune pe care vreau s-o istorisesc. Eu am văzut că unii din poporul lui Dumnezeu sunt nechibzuiţi şi leneşi şi nu veghează decât pe jumătate; ei nu recunosc timpul în care trăim astăzi când bărbatul cel cu “mătura” a venit şi că ei sunt în primejdie de a fi măturaţi. Eu am rugat pe Isus pentru salvarea lor să mai îngăduie puţin timp şi să-i facă să-şi dea seama de starea lor primejdioasă spre a se pregăti mai înainte de a fi pentru totdeauna prea târziu. Îngerul a zis: “Nimicirea va veni asemenea unei furtuni puternice. Eu am rugat pe înger să se îndure şi să salveze pe cei ce au iubit această lume care au ţinut prea mult la averile lor şi n-au vrut să renunţe la ele şi să le jertfească pentru a grăbi solii în urma lor să hrănească oile flămânde, care mureau din lipsă de hrană spirituală.

Când am văzut cum sărmanele suflete mureau fără să fi auzit adevărul prezent şi mulţi care pretind a crede adevărul prezent le lăsau să moară prin aceea că reţineau mijloacele necesare pentru săvârşirea lucrării lui Dumnezeu; această imagine era prea dureroasă pentru mine şi am rugat pe înger să o îndepărteze de la mine. Eu am văzut că atunci când lucrarea lui Dumnezeu avea nevoie de mijloacele lor, ei plecau asemenea tânărului din Matei 19:16-22, foarte întristaţi. Curând va veni pedeapsa care nu poate fi oprită şi va mătura averile lor şi atunci va fi prea târziu pentru a mai jertfi bunuri pământeşti pentru adunarea unei comori în ceruri.

Apoi am văzut pe gloriosul Salvator măreţ şi maiestuos cum a părăsit bogăţiile măririi şi a venit în această lume întunecoasă pentru a-Şi da viaţa Sa preţioasă şi a muri, Cel Drept pentru cei nedrepţi. El a purtat cele mai oribile batjocuri şi dispreţ, a purtat cununa de spini şi picături mari de sânge şi sudoare au curs în grădina Ghetsimani atunci când povara păcatelor întregii lumi zăcea asupra Lui. Îngerul a întrebat: “Pentru cine”? Ah! Eu am văzut că din cauza noastră. El a suferit toate acestea pentru păcatele noastre, pentru ca prin preţiosul Său sânge să ne răscumpere pentru Dumnezeu.

Apoi mi-au fost înfăţişaţi înaintea ochilor acei care nu sunt gata să jertfească bunurile acestei lumi pentru salvarea sufletelor, spre a le trimite adevărul, cât timp Isus mai stă în faţa Tatălui spre a prezenta sângele, suferinţele şi moartea Sa şi pe când solii lui Dumnezeu aşteaptă, fiind gata a merge şi a le duce adevărul salvator, spre a fi sigilaţi cu sigiliul viului Dumnezeu. Multora dintre aceştia care se pretind a crede adevărul prezent le vine foarte greu de a da solilor lui Dumnezeu ceva din banii pe care El li i-a împrumutat pentru a-i administra.

Iarăşi mi s-a înfăţişat Isus, suferinţele şi iubirea Sa cea mare care L-au determinat să-Şi dea viaţa pentru oameni; de asemenea mi s-a înfăţişat iarăşi viaţa acelora care pretind a fi urmaşi ai Săi, care au bunurile acestei lumi, dar cărora le vine foarte greu a ajuta lucrării de salvare a sufletelor. Îngerul întreabă: “Pot intra unii ca aceştia în împărăţia cerului?” Un alt înger a răspuns: “Nicidecum, niciodată! Acei care n-au simţit nici un interes pentru lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu vor putea niciodată cânta în ceruri acea cântare a iubirii salvatoare.” Eu am văzut că lucrarea grabnică pe care o face Dumnezeu pe pământ va fi în curând scurtată în dreptate şi că solii vor trebui să meargă repede pe toate căile spre a aduna turma cea risipită. Un înger a întrebat: “Sunt toţi aceştia soli?” Un altul a răspuns: “Nu, solii lui Dumnezeu au o solie.”

Eu am văzut că prin unii din aceşti lucrători care n-au primit de la Dumnezeu nici o solie, lucrarea lui Dumnezeu a fost împiedicată şi dezonorată. Unii ca aceştia vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu de fiecare ban cheltuit pentru asemenea călătorii unde nu era datoria lor de a merge, pe când aceşti bani ar fi putut fi întrebuinţaţi pentru a ajuta lucrarea lui Dumnezeu; şi din lipsa hranei spirituale care ar fi putut fi dată prin solii aleşi şi chemaţi de Dumnezeu, dacă aceştia ar fi avut mijloacele necesare, sufletele au flămânzit şi au murit. Eu am văzut că acei care au putere de lucru cu mâinile lor şi să ajute la susţinerea cauzei lui Dumnezeu vor fi tot atât de răspunzători pentru puterea lor ca şi ceilalţi pentru averile lor.

Cernerea cea mare a început deja şi toţi acei care nu sunt voioşi de a lua o poziţie hotărâtă pentru adevăr şi de a jertfi pentru Dumnezeu şi lucrarea Sa vor fi cernuţi. Îngerul a zis: “Tu crezi că va fi cineva constrâns să aducă jertfă? Cu nici un chip nu; jertfa trebuie să fie de bună voie. Eu am strigat către Dumnezeu să cruţe pe poporul Său, dintre care mulţi erau slabi şi aproape de moarte. Apoi am văzut cum judecăţile celui Atotputernic au venit repede şi eu am rugat pe înger să vorbească el însuşi poporului. El mi-a zis: “Toate tunetele şi fulgerele de pe Sinai nu vor putea mişca pe acei care nu se lasă a fi mişcaţi de adevărurile lămurite ale cuvântului lui Dumnezeu, cum nici o solie a unui înger nu va putea să-i trezească din somnul lor”.

După aceea am văzut frumuseţea şi chipul cel plăcut al lui Isus. Haina Sa era mai luminoasă decât albul cel mai curat. Nici o limbă nu poate descrie mărirea şi graţiozitatea Sa. Toţi care au păzit poruncile lui Dumnezeu vor intra pe porţi în cetate şi vor avea dreptul de a mânca din pomul vieţii şi a fi întotdeauna în prezenţa lui Isus a cărui faţă luminează mai strălucitor decât lumina miezului zilei.

Apoi mi s-a atras atenţia asupra lui Adam şi Eva în Paradis. Ei au mâncat din pomul interzis şi au fost izgoniţi afară din grădină. Apoi a fost pusă o sabie de foc împrejurul pomului de viaţă, pentru ca nu cumva ei să mănânce mai departe din pomul vieţii şi să devină păcătoşi nemuritori, căci pomul vieţii transmite nemurire celor care gustă dintr-însul. Am auzit un înger întrebând: “Cine din familia lui Adam a trecut prin sabia de foc şi a mâncat din pomul vieţii? Am auzit un alt înger răspunzând: “Nici unul din familia lui Adam nu a intrat prin sabia cea de foc şi să fi mâncat din pomul vieţii de aceea nu poate exista nici un păcătos nemuritor. Sufletul care păcătuieşte va primi moartea cea veşnică, o moarte care durează pe vecie, în care nu mai există nici o speranţă de înviere. Atunci mânia lui Dumnezeu va fi împăcată.

“Sfinţii vor locui în cetatea sfântă şi vor domni timp de o mie de ani ca regi şi preoţi; apoi Isus se va coborî împreună cu sfinţii pe Muntele Măslinilor, acesta se va despica în două şi va da naştere unui şes mare pe care se va aşeza Paradisul lui Dumnezeu. Restul pământului nu va fi curăţit până când la sfârşitul celor o mie de ani, cei nelegiuiţi vor învia şi se vor aduna împrejurul cetăţii. Picioarele nelegiuiţilor nu vor pângări niciodată pământul înoit. Atunci va cădea foc din cer şi-i va mistui şi nu le va mai rămâne nici rădăcină, nici ramură. Satana e rădăcina şi fiii săi sunt ramurile. Acelaşi foc care va mistui pe nelegiuiţi, va curăţi de asemenea şi pământul.

CELE DIN URMĂ PLĂGI ŞI JUDECATA

La conferinţa generală care a avut loc la Sutton, Vermont în septembrie 1850 mi-a fost arătat în viziune că acele şapte plăgi din urmă vor fi vărsate (pe pământ) după ce Isus va părăsi Sanctuarul. Îngerul a zis: “Prin mânia lui Dumnezeu şi a Mieluşelului va veni asupra nelegiuiţilor nimicirea sau moartea. Prin vocea

lui Dumnezeu sfinţii vor deveni puternici şi înfricoşători, întocmai ca o oaste sub stindard, dar judecata nu o vor executa atunci. Judecata va fi executată la sfârşitul celor o mie de ani.”

După ce sfinţii vor fi îmbrăcaţi în nemurire şi vor fi luaţi împreună cu Isus, după ce ei îşi vor primi harfele, veşmintele şi coroanele lor şi vor fi intrat în cetate, atunci ei vor sta cu Isus la judecată. Cărţile sunt deschise - cartea vieţii şi cartea morţii. Cartea vieţii conţine faptele bune ale sfinţilor, iar cartea morţii conţine faptele cele rele ale nelegiuiţilor. Aceste cărţi vor fi comparate cu cartea legii, Biblia, şi în armonie cu aceasta oamenii vor fi judecaţi. Sfinţii, în conglăsuire cu Isus rostesc sentinţa de moarte asupra lor. “Iată”, a zis îngerul, “sfinţii stau cu Isus la judecată şi condamnă pe nelegiuiţi după faptele lor şi pedeapsa pe care o vor primi la executarea judecăţii, e trecută sub numele fiecăruia.” Eu am văzut că aceasta e lucrarea sfinţilor cu Isus, în timpul celor o mie de ani în Cetatea Sfântă înainte de pogorârea lor pe pământ. La sfârşitul celor o mie de ani, Isus părăseşte Sfânta Cetate împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii Săi şi în timp ce El coboară pe pământ împreună cu ei, nelegiuiţii morţi sunt înviaţi, şi chiar şi acei care L-au străpuns Îl vor vedea în slava Sa şi pe îngeri şi pe sfinţi împreună cu El şi se vor jeli din pricina Lui. Ei vor vedea semnele cuielor în mîinile şi picioarele Sale şi rana cea din coasta Sa. Semnele cuielor şi a suliţei vor fi podoaba măririi Sale. La sfârşitul celor o mie de ani, Isus va sta pe Muntele Măslinilor, care se va despica şi va face loc unui şes mare. Cei care fug în acest timp, sunt nelegiuiţii de curând înviaţi. Pe acest şes mare se lasă Cetatea cea Sfântă. Satana va umple în acel timp pe nelegiuiţi cu spiritul său; el îi va induce în eroare făcându-i să creadă că oastea din cetate este mică pe când oastea lui este mare, că ei vor putea să învingă pe sfinţi şi să cucerească cetatea.

Pe când Satana îşi rânduia oastea sa de luptă, sfinţii se aflau în cetate şi contemplau frumuseţea şi strălucirea paradisului lui Dumnezeu. Isus era în fruntea lor şi-i conducea. Deodată Domnul ne-a părăsit, dar curând după aceea am auzit vocea Lui plăcută care ne-a zis: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu să moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Noi ne-am adunat împrejurul lui Isus şi tocmai când El încuia porţile cetăţii a fost rostită sentinţa de condamnare a nelegiuiţilor. Porţile au fost închise. Atunci sfinţii servindu-se de aripile lor au zburat pe zidurile cetăţii. Isus era de asemenea cu ei; coroana Sa era la privire plină de măreţie şi strălucire şi era formată din şapte cununi. Coroanele sfinţilor erau din aur curat, împodobite cu stele. Feţele lor străluceau de măreţie, căci ei erau asemenea chipului lui Isus. Când ei s-au ridicat şi au mers cu toţii împreună pe zidurile cetăţii eu am fost uimită cu totul de această privelişte.

Nelegiuiţii au văzut atunci cele ce ei au pierdut şi foc a căzut din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit. Aceasta constituia executarea sentinţei. Nelegiuiţii au primit atunci ceea ce sfinţii în de acord cu Isus hotărâseră pentru fiecare în timpul celor o mie de ani. Acelaşi foc de la Dumnezeu care a mistuit pe nelegiuiţi, va curăţi şi pământul întreg. Munţii despicaţi şi prăpăstioşi se vor topi în văpaia cea mare; atmosfera şi toată miriştea au fost de asemenea mistuite. Apoi am văzut în faţa noastră moştenirea pregătită nouă măreaţă şi strălucitoare şi tot pământul cel nou a devenit moştenirea noastră. Noi am strigat toţi cu voce tare: Mărire! Aleluia!

SFÂRŞITUL CELOR 2300 DE ZILE

Eu am văzut un tron pe care stătea Tatăl şi Fiul. Eu priveam înfăţişarea lui Isus şi admiram chipul Său sublim. Chipul Tatălui nu-l puteam vedea, căci un nor de lumină strălucitoare Îl acoperea. Eu am întrebat pe Isus dacă cumva Tatăl Său are un chip asemănător cu al Lui. El mi-a spus că aşa este, dar că eu nu-L voi putea vedea, căci dacă aş vedea mărirea persoanei Sale ar trebui să mor. În faţa tronului am văzut pe poporul advent - biserica - şi lumea. Am văzut două cete, una plecată în genunchi în faţa tronului cu un interes adânc, pe când cealaltă sta indiferentă şi nesimţitoare. Acei care erau plecaţi în faţa tronului, aduceau rugăciunile lor lui Isus şi priveau numai spre El; apoi El a privit spre Tatăl Său şi părea a Se ruga pentru ei. O lumină s-a revărsat de la Tatăl asupra Fiului şi de la Fiul asupra cetei plecate în rugăciune. Apoi am văzut o lumină de o strălucire deosebită venind de la Tatăl asupra Fiului şi de la Fiul s-a revărsat asupra poporului care sta înaintea Tronului. Dar numai puţini au primit această mare lumină. Mulţi au ieşit de sub influenţa ei şi au respins-o, alţii erau nepăsători şi nu o luau în seamă şi lumina s-a depărtat de la aceştia. Unii însă o preţuiau şi au mers şi au îngenuncheat împreună cu ceata rugătoare. Această ceată au primit cu toţii lumina şi s-au bucurat, iar feţele lor străluceau de mărirea Sa.

Eu am văzut pe Tatăl ridicîndu-Se de pe tron şi intrând într-un car de foc în Sfânta Sfintelor şi aşezându-Se în faţa catapetesmei. Apoi Isus S-a ridicat de pe tron şi cea mai mare parte dintre cei care erau îngenuncheaţi în faţa tronului s-au ridicat împreună cu El. Eu nu am văzut nici o rază de lumină de la Isus revărsându-se peste mulţimea nepăsătoare şi când El S-a ridicat ei au rămas într-un întuneric complet. Acei care s-au ridicat împreună cu Isus păstrau privirea lor îndreptată către El când El a părăsit tronul şi S-a

depărtat puţin. Apoi El a ridicat braţul Său cel drept şi L-am auzit zicând cu voce plăcută: “Aşteptaţi aici. Eu merg la Tatăl Meu spre a primi împărăţia; păstraţi veşmintele voastre curate căci Eu voi veni curând iarăşi de la nuntă şi vă voi lua la Mine.” Apoi a venit un car de nori cu roate asemenea focului, înconjurat de îngeri până la locul unde se afla Isus. El S-a urcat în car şi a fost dus la Sfânta Sfintelor unde stătea Tatăl. După aceea am văzut pe Isus, Marele Preot stând înaintea tronului. Pe marginea veşmântului Său se aflau clopoţei şi rodii. Acei care s-au ridicat împreună cu Isus i-au urmat în credinţă în Sfânta Sfintelor şi se rugau astfel: “Tată, dă-ne Spiritul Tău.” Atunci Isus a suflat Spirit Sfânt peste ei. În această suflare era lumină, putere, multă iubire, bucurie şi pace.Eu m-am întors către ceata care stătea încă îngenuncheată în faţa tronului; ei nu ştiau că Isus îi părăsise. Satana părea a fi lângă tron încercând să săvârşească el lucrarea lui Dumnezeu. Eu am văzut pe aceştia privind către tron şi rugându-se: “Tată dă-ne spiritul Tău.” Satana a suflat atunci asupra lor o influenţă nesfântă; în aceasta era lumină şi multă putere, dar nici o iubire dulce, bucurie sau pace. Lucrarea lui Satan era de a-i amăgi pe aceştia şi de a duce în rătăcire pe copiii lui Dumnezeu.

DATORII CU PRIVIRE LA TIMPUL STRÂMTORĂRII

Domnul mi-a arătat în repetate rânduri că e în contrazicere cu Biblia a ne îngriji de a face provizii pentru trebuinţele noastre vremelnice din timpul strâmtorării. Eu am văzut că atunci când sfinţii îşi vor aduna pentru sine în câmpurile lor rezerve de alimente pentru hrană în timpul strâmtorării, când sabia, foametea şi ciuma vor veni peste pământ, toate cele strânse vor fi răpite de mâini violente, iar ţarinile lor vor fi recoltate de cei străini. Atunci va fi timpul pentru noi de a ne încrede în totul Domnului şi El va purta grija pentru noi. Eu am văzut că pâinea şi apa noastră ne vor fi asigurate în acel timp şi noi nu vom suferi lipsă sau foamete, căci Dumnezeu este în stare să pregătească pentru noi o masă în pustie. Dacă necesitatea va cere, El va trimite chiar corbii pentru a ne hrăni cum a făcut pe vremuri cu Ilie sau va face să cadă mană din cer, cum a făcut cu Israel în pustie.

Case şi ţarini nu vor mai fi sfinţilor de nici un folos în timpul de strâmtorare, pentru că atunci ei vor trebui să fugă din faţa mulţimii înfuriate; în acest timp ei nu mai pot întrebuinţa avutul lor pentru răspândirea adevărului prezent. Eu am văzut că voinţa lui Dumnezeu este ca sfinţii să se libereze de orice povară şi să facă un legământ cu Dumnezeu prin jertfă mai înainte de a veni timpul de strâmtorare. Dacă ei vor fi pus avutul lor pe altarul lui Dumnezeu şi vor ruga serios pe Domnul spre a le face cunoscută datoria lor, atunci El le va arăta când este timpul de a renunţa la aceste lucruri. Astfel, în timpul strâmtorării ei vor fi liberaţi şi nu vor mai avea nici o greutate care să-i împovăreze.

Eu am văzut că dacă unii ţineau cu tărie la avutul lor şi nu întrebau pe Domnul despre datoriile lor, nici Domnul nu le făcea cunoscut aceasta. Lor le-a fost permis să-şi păstreze avutul lor, dar în timpul strâmtorărilor acesta va deveni în faţa lor asemenea unui munte care ameninţă să-i strivească; atunci ei vor încerca să renunţe la el, dar nu vor mai fi în stare. Eu am auzit pe unii plângându-se: “Lucrarea a fost în nevoi, poporul lui Dumnezeu a suferit lipsă pentru adevăr şi noi n-am făcut nici o sforţare pentru a ajuta nevoilor lor; acum toată averea noastră e fără valoare. O, dacă am fi dat-o şi ne-am fi adunat o comoară în cer!” Eu am văzut că o jertfă nu creşte, ci scade şi este consumată. Am mai văzut că Dumnezeu nu cere de la toţi copiii Săi să vândă averile lor toţi în acelaşi timp, ci dacă doresc să fie învăţaţi El îi va învăţa în timpul de nevoie când şi cât de mult să vândă. Unora li s-a cerut în timpurile trecute, să-şi pună averile lor la dispoziţie pentru trebuinţele lucrării advente, pe când altora li s-a permis să le păstreze până când va fi nevoie. Dar când lucrarea va avea trebuinţă atunci datoria lor este de a le vinde.

Eu am văzut că solia: “Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie”, unii nu o vesteau în deplina ei lumină şi scopul cuvintelor Domnului nostru nu le era destul de lămurit prezentat. Scopul vânzării nu este de a da acelora care sunt în stare să lucreze şi să se întreţină pe ei înşişi, ci pentru răspândirea adevărului. E un păcat a sprijini şi încuraja trândăvia unora ca aceştia, care sunt în stare a lucra. Unii vizitează cu mult zel toate adunările, dar nu pentru a preamări pe Dumnezeu, ci numai pentru “pâine şi peşte”. Pentru unii ca aceştia ar fi mai bine dacă ar fi rămas acasă şi ar fi lucrat cu mâinile lor “lucrul care este bun”, pentru satisfacerea trebuinţelor familiilor lor şi de a putea da ceva pentru întreţinerea lucrării solemne a adevărului prezent. Acum este timpul de a aduna comori în cer şi de a pregăti inimile noastre pentru timpul de strâmtorare. Numai acei care au inima şi mâinile curate, vor putea rezista în acel timp de cercare. Acum este timpul ca legea lui Dumnezeu să fie scrisă în minţile, pe frunţile şi în inimile noastre.

Domnul mi-a arătat primejdia de a îngădui ca minţile noastre să fie pline cu cugete şi griji pământeşti. Eu am văzut că spiritul unora a fost abătut de la adevărul prezent şi de la iubirea către sfânta Biblie prin citirea altor cărţi senzaţionale; alţii sunt plini de nelinişte şi de griji despre ce să mănânce şi ce să bea şi ce

să îmbrace. Alţii consideră venirea Domnului ca fiind încă departe. Timpul a durat deja câţiva ani mai mult decât ei au aşteptat, de aceea ei cred că vor fi încă mulţi ani până atunci şi în felul acesta cugetele lor sunt abătute de la adevărul prezent şi întoarse către lume. Am văzut în aceste lucruri o primejdie foarte mare, căci dacă spiritul e plin cu alte lucruri, atunci adevărul prezent va fi neglijat şi pe frunţile noastre nu mai e nici un loc pentru sigiliul viului Dumnezeu. Am văzut că timpul pe care îl petrece Hristos în Sfânta Sfintelor va fi sfârşit în curând şi numai foarte puţin timp mai este. Noi trebuie să întrebuinţăm orele noastre libere, pentru cercetarea Bibliei care ne va judeca în ziua din urmă.

Iubiţii mei fraţi şi surori, lăsaţi ca poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos să stăpânească continuu cugetele voastre şi înlăturaţi cugetele şi grijile lumeşti. Cînd vă culcaţi şi vă sculaţi meditaţi la ele. Trăiţi şi umblaţi în armonie deplină cu venirea Fiului Omului. Timpul sigilării este foarte scurt şi se va sfârşi în curând. Acum este timpul când cei patru îngeri mai ţin încă cele patru vânturi pentru pecetluirea chemării şi alegerii noastre.

CIOCĂNITURILE MISTERIOASE

La 24 august 1850 am văzut că ciocăniturile misterioase nu erau decât puterea lui Satana; unele veneau direct de la el, altele prin agenţii săi, toate însă îşi aveau originea în Satana. Aceasta nu era decât lucrarea sa, pe care el o săvârşea în diferite chipuri, dar mulţi, atât din biserici, cât şi din lume erau învăluiţi într-un întuneric atât de mare încât credeau şi susţineau cu tărie că aceasta ar fi puterea lui Dumnezeu. Îngerul a spus: “Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?” Oare cei vii trebuie să meargă la cei morţi pentru a primi lămuriri? Cei morţi nu ştiu nimic. În loc de viul Dumnezeu mergeţi la cei morţi? Ei s-au despărţit de viul Dumnezeu şi s-au întors la cei morţi, care nu ştiu nimic. (Vezi Isaia 8,19-20).

Am văzut că în curând vorbirea contra acestor ciocănituri misterioase va fi privită ca o hulă; puterea lui Satana se va desfăşura şi va creşte din ce în ce mai mult. Unii dintre urmaşii consacraţi ai săi, vor avea puterea să săvârşească chiar minuni şi să facă să cadă foc din cer înaintea oamenilor. Mi-a fost arătat că aceşti fermecători moderni, prin aceste spirite care se manifestă prin ciocănituri şi mesmerism vor căuta să explice toate minunile Domnului nostru Isus Hristos şi mulţi vor crede că toate aceste mari minuni pe care le-a săvârşit Fiul lui Dumnezeu pe pământ ar fi fost făcute prin aceeaşi putere*. Mi s-a atras atenţia la timpul lui Moise şi am văzut semnele şi minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin el în faţa lui Faraon, dintre care multe au fost imitate de fermecătorii egipteni şi că puţin înainte de salvarea finală a sfinţilor Dumnezeu va lucra cu putere pentru salvarea poporului Său şi fermecătorilor moderni le va fi permis să imite lucrarea lui Dumnezeu.

Acest timp va veni curând şi de aceea noi trebuie să ne ţinem tare de braţul cel puternic al lui Iehova căci toate aceste mari semne şi minuni puternice ale lui Satana tind numai să inducă în rătăcire pe poporul lui Dumnezeu şi să-l piardă. Mintea noastră trebuie să fie îndreptată întotdeauna la Dumnezeu şi noi nu trebuie să ne temem de ceea ce se tem cei nelegiuiţi sau să adorăm ceea ce ei adoră, ci din contră să apărăm adevărul cu credincioşie. Dacă ochii noştri ar fi deschişi, noi am vedea cete de îngeri răi în jurul nostru încercând să inventeze ceva nou pentru a ne tulbura şi a ne nimici. Dar tot atunci am vedea şi pe îngerii lui Dumnezeu care ne apără contra puterii lor, căci ochiul lui Dumnezeu veghează încă mereu asupra lui Israel şi El va ocroti şi salva pe poporul Său dacă acesta îşi va pune încrederea în El. Când vrăjmaşul va năvăli asemenea unui potop, Spiritul Domnului va înălţa un zid protector în faţa lui.

Îngerul mi-a spus: “Nu uita că tu te găseşti pe un pământ fermecat.” Eu am văzut că noi trebuie să veghem înarmaţi cu toată armătura lui Dumnezeu şi având scutul credinţei, atunci vom putea rezista şi săgeţile cele arzătoare ale nelegiuiţilor nu ne vor vătăma.

SOLII

Dumnezeu mi-a arătat adesea în viziune starea şi lipsurile diamantelor răspândite, care n-au venit încă la lumina adevărului prezent şi mi-a arătat că solii trebuie să se grăbească spre a le duce lumina cât mai repede posibil. La mulţi dintre cei ce ne înconjoară nu e nevoie decât de a le îndepărta prejudecăţile şi a le dovedi poziţia noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi vor primi foarte bucuroşi adevărul prezent. Solii trebuie să ia seama asupra sufletelor ca unii care vor trebui să dea socoteală pentru ele. Viaţa lor trebuie să fie o viaţă de activitate şi de un simţământ de răspundere pentru suflete pentru că povara lucrării măreţe - dar adesea neglijată - a lui Hristos, planează asupra lor. Ei vor trebui să dea la o parte privilegiile pământeşti şi o viaţă comodă, şi să simtă ca prima lor misiune de a pune în joc tot ce le stă în putere, pentru progresul adevărului şi pentru salvarea de suflete.

Ei vor primi de asemenea o bogată răsplătire. Acei care vor fi salvaţi prin ei vor străluci în coroanele lor ca stele în etern. În toată veşnicia ei vor avea satisfacţia că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a vesti adevărul în desăvîrşita sa curăţie şi frumuseţe, aşa încât sufletele au învăţat a-l iubi, au fost sfinţite prin el şi ei înşişi se vor bucura de favoarea de a fi îmbogăţiţi, a fi spălaţi în sângele Mieluşelului şi de a fi mântuiţi pentru Dumnezeu.

Eu am văzut că păstorii trebuie să ceară sfat de la acei în care pot avea încredere, care au trăit în solie şi care sunt întemeiaţi în adevărul prezent, mai înainte de a apăra puncte de credinţă noi, importante, care după părerea lor, ar fi susţinute de Biblie. Atunci păstorii vor fi într-o unire desăvîrşită şi această unire între păstori va fi simţită de către comunitate. Am văzut că pe calea aceasta vor fi împiedicate dezbinări nenorocite şi ar fi înlăturată orice primejdie care ar duce la despărţirea turmei preţioase şi la răspândirea oilor fără păstor.

De asemenea, am văzut că Dumnezeu avea soli pe care El voia să-i întrebuinţeze în lucrarea Sa, dar care nu erau încă pregătiţi pentru aceasta. Ei erau prea superficiali şi uşuratici pentru a putea avea o influenţă bună asupra turmei şi nu simţeau importanţa lucrării şi nici valoarea sufletelor, aşa cum ar fi trebuit să simtă solii lui Dumnezeu, spre a avea un bun succes. Îngerul a spus: “Curăţiţi-vă cei care purtaţi uneltele Domnului, curăţiţi-vă cei care purtaţi uneltele Domnului!” Ei nu vor putea săvârşi decât într-o mică măsură binele, până când ei vor fi consacraţi cu desăvârşire Domnului şi vor simţi pe deplin însemnătatea şi sfinţenia ultimei solii a harului care va fi dusă turmei răspândite. Unii care nu sunt chemaţi de Domnul se declară gata să ducă solia, dar dacă şi-ar da seama de însemnătatea şi răspunderea ce trebuie să o aibă un asemenea sol ei s-ar îngrozi şi ar zice împreună cu apostolul: “Cine este destoinic la aceasta?” Motivul care îi face atât de voioşi în a merge să vestească această solie este tocmai faptul că Dumnezeu n-a pus sarcina lucrării Sale asupra lor. Nu toţi cei care au vestit prima şi a doua solie trebuie să predice şi pe a treia, chiar dacă aceştia ar fi primit-o şi pe aceasta în totul. Mulţi au fost stăpâniţi de multe rătăciri şi amăgiri încât abia îşi pot salva propriile lor suflete; dacă aceştia vor încerca să călăuzească pe alţii prin aceasta nu vor fi decât un mijloc de a-i duce spre pieire. Dar eu am văzut că unii care erau adânc căzuţi în fanatism vor fi cei dintâi care vor să meargă să vestească solia mai înainte de a fi trimişi de Dumnezeu şi mai înainte de a fi curăţiţi de propriile lor rătăciri. Prin aceea că ei amestecau adevărul şi rătăcirea, hrănind turma lui Dumnezeu cu aceasta, turma se va îmbolnăvi şi consecinţele vor fi nimicire şi moarte, dacă aceşti păstori chemaţi prin propria lor alegere se vor simţi îndemnaţi a merge mai departe. Am văzut că ei vor trebui să fie cernuţi şi iar cernuţi până când vor deveni în totul liberi de orice rătăcire sau nu vor putea să intre niciodată în Împărăţia lui Dumnezeu. Solii nu pot avea încredere în aprecierea şi puterea de judecată a acelora care au fost stăpâniţi de fanatism şi rătăciri exagerate ca în acei care au umblat în adevăr, iar nu în rătăciri extreme. Mulţi stăruiesc foarte mult tocmai pentru unii care de abia au primit adevărul prezent, ca să fie trimişi în câmpul misionar pe când aceştia au încă mult de învăţat şi de făcut, până când să poată sta cum trebuie faţă de Dumnezeu, cu atât mai puţin să arate altora calea.

Am văzut necesitatea ca solii să vegheze în mod deosebit şi să pună stavilă oricărui fanatism, oriunde s-ar ivi acesta. Satana ne urmăreşte din toate părţile şi dacă noi nu vom veghea, şi nu vom deschide ochii ca să vedem amăgirile şi laţurile sale şi dacă nu vom fi înarmaţi cu toată armătura lui Dumnezeu, atunci vom fi loviţi de săgeţile arzătoare ale celui rău. Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde multe adevăruri preţioase, dar “adevărul prezent” este cel de care turma are nevoie în acest timp. Am văzut primejdia ce ameninţă pe solii care părăsesc punctele importante ale adevărului prezent şi stăruiesc asupra unor lucruri ce nu contribuie la unirea turmei şi la sfinţirea sufletelor. Satana se va folosi de orice împrejurare favorabilă spre a aduce vătămare lucrării.

Dar asemenea lucruri ca Sanctuarul în legătură cu cele 2300 de zile noptimi, poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, sunt cele mai potrivite pentru explicarea mişcării advente din trecut şi pentru a arăta care este poziţia pe care trebuie s-o luăm în prezent pentru a putea contribui la întărirea credinţei celor îndoielnici şi pentru a le da asigurarea viitorului strălucit. Am văzut adesea că acestea sunt principalele puncte asupra cărora solii ar trebui să stăruiască.

Dacă solii aleşi ai lui Dumnezeu ar voi să aştepte până când orice piedică ar fi înlăturată din calea lor, atunci mulţi dintre aceştia nu ar merge niciodată să adune oile risipite. Satana le va înfăţişa o mulţime de obiecţiuni pentru a-i reţine de la datoria lor. Dar ei ar trebui să pornească în credinţă şi cu încredere în Cel care i-a chemat la lucrarea Sa şi El va deschide căile înaintea lor, atât timp cât acestea vor servi spre binele lor şi spre proslăvirea Sa. Isus, Marele Învăţător şi Modelul nostru vrednic de urmat n-a avut unde să-Şi plece capul. El a dus o viaţă de trudă, de grijă şi de suferinţă şi apoi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Acei care în locul lui Hristos roagă sufletele să se împace cu Dumnezeu şi care nădăjduiesc a ajunge să împărăţească cu Hristos în strălucire, trebuie să aştepte a fi aici părtaşi suferinţelor Sale. “Cei ce seamănă

cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.” (Psalm 126:5-6).

SEMNUL FIAREI

Într-o viziune în 27 iunie 1850 îngerul meu însoţitor a spus: “Timpul este aproape sfârşit. Reflectezi tu chipul lui Isus aşa cum ar trebui?” Apoi atenţia mea a fost îndreptată spre pământ şi am văzut că acolo trebuie să aibă loc o mare pregătire între cei care au primit de curând solia îngerului al treilea. Îngerul a spus: “Fiţi gata, fiţi gata, fiţi gata! Voi trebuie să fiţi mai mult ca oricând morţi faţă de lume.” Eu am văzut că pentru ei trebuie săvârşită încă o mare lucrare şi numai foarte puţin timp mai era pentru săvîrşirea ei.

Apoi am văzut că cele şapte plăgi din urmă vor fi curând vărsate peste cei care nu s-au asigurat cu scutul lui Dumnezeu; lumea însă nu va observa aceasta, după cum nu observă picăturile de ploaie care sunt în perspectivă de a cădea. Apoi eu am fost întărită să pot suporta priveliştea înfricoşătoare a celor şapte plăgi ale mâniei lui Dumnezeu. Am văzut că mânia Sa era grozavă şi înfricoşătoare şi când El va întinde mâna Sa sau când o va ridica în mânia Sa, atunci locuitorii pământului vor fi ca şi când nu ar fi fost niciodată; ei vor suferi răni incurabile şi plăgi mistuitoare, care vor veni peste ei şi nu vor găsi nicăieri scăpare, ci vor fi nimiciţi de ele. M-a cuprins groaza şi am căzut în faţa îngerului cu faţa la pământ şi l-am rugat să depărteze de la mine asemenea privelişte, căci era prea înfricoşată. Mai mult ca oricând am cunoscut atunci importanţa cercetării cu îngrijire a cuvântului lui Dumnezeu pentru a şti cum se poate scăpa de plăgile acestea care sunt anunţate în cuvânt şi care vor veni asupra acelora care se închină fiarei şi primesc semnul ei pe fruntea sau pe mâna lor. Eu m-am mirat cum poate cineva călca legea lui Dumnezeu şi să dispreţuiască Sabatul Său sfânt când asemenea ameninţări şi pedepse înfricoşate sunt legate de acesta.

Papismul a schimbat ziua de repaus din ziua a şaptea în prima. El a schimbat adevărata poruncă care era dată cu scopul de a atrage atenţia omului asupra lui Dumnezeu (Creatorul său). El a schimbat cea mai importantă poruncă din decalog şi prin aceasta s-a făcut asemenea cu Dumnezeu sau s-a ridicat pe sine mai pe sus de El. Domnul este în veci neschimbător, de aceea şi legea Sa este neschimbătoare; dar Papismul s-a ridicat mai presus de Dumnezeu prin aceea că a căutat să schimbe preceptele Sale neschimbătoare de sfinţenie, dreptate şi bunătate. El a călcat ziua cea sfântă a lui Dumnezeu în picioare şi prin propria-i autoritate a pus în locul ei una din cele şase zile de lucru. Tot poporul a urmat fiarei şi în fiecare săptămână ei răpesc timpul cel sfânt al lui Dumnezeu. Papismul a făcut o spărtură în legea cea sfântă a lui Dumnezeu, dar eu am văzut că timpul se apropie, când poporul lui Dumnezeu va întocmi iarăşi cele stricate şi va rezidi pe cele dărâmate.

Eu strigam către Dumnezeu în faţa îngerului pentru a salva pe poporul Său, cel dus în rătăcire, pentru a-l mântui prin harul Său. Când vor veni plăgile acei care continuă acum să calce Sabatul cel sfânt nu vor putea să-şi deschidă gura să mai aducă astfel de scuze cum obişnuiesc să aducă acum, pentru a susţine abaterea de la păzirea acestuia. Orice gură va fi închisă în timpul căderii plăgilor, iar marele legiuitor va pretinde dreptate de la acei care au dispreţuit legea Sa cea sfântă, numind-o “un blestem pentru oameni”, “slabă” şi “nedesăvârşită”. Când unii ca aceştia vor simţi asupra lor mâna cea de fier a acestei legi, atunci aceste expresii li se vor înfăţişa în adevărata lor lumină şi ei vor recunoaşte păcatul că au dispreţuit legea lui Dumnezeu pe care cuvântul Său o numeşte “sfântă, dreaptă şi bună.”

După aceea mi s-a atras atenţia la strălucirea cerului, la comorile care se află acolo pregătite pentru credincioşi. Totul era plăcut şi măreţ. Îngerii cântau cu glasuri dulci, apoi încetând, ei au luat coroanele de pe frunţile lor şi le-au aruncat la picioarele lui Isus Cel iubit şi cu o voce melodioasă au strigat: “Glorie! Aleluia!” Eu m-am asociat cu ei în cântările lor de laudă în onoarea Mielului, şi ori de câte ori deschideam gura mea spre a-L lăuda aveam un simţământ nespus de fericit despre mărirea care mă înconjura. Aceasta era o mărire peste măsură de mare, supranaturală şi veşnică. Îngerul a zis: “Ceata cea mică care iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte poruncile Sale şi rămâne credincioasă până la sfârşit va moşteni această strălucire şi va fi pentru totdeauna în prezenţa lui Isus şi va cânta cu sfinţii îngeri.”

Ochii mei au fost întorşi de la această strălucire şi îndreptaţi către rămăşiţa care se afla pe pământ. Îngerul le-a spus: “Vreţi să scăpaţi de cele şapte plăgi din urmă? Vreţi să intraţi în strălucire şi să moşteniţi toate cele pregătite de Dumnezeu pentru acei care Îl iubesc şi sunt binevoitori a suferi pentru El? Dacă vreţi aceasta atunci voi trebuie să muriţi pentru ca să puteţi trăi. Fiţi gata, fiţi gata, fiţi gata! Voi trebuie să fiţi mult mai bine pregătiţi decât sunteţi acum “căci ziua Domnului vine plină de groază, de urgie şi de aprindere a mâniei; ca să prefacă pământul în pustiu şi să nimicească pe păcătoşi de pe el.” Jertfiţi totul Domnului, puneţi totul pe altarul Său - pe voi înşivă, avutul şi toate bunurile voastre - ca o jertfă vie. Trebuie să facem totul pentru a putea intra în slavă. Adunaţi-vă vouă înşivă comori în cer, unde nici un hoţ

nu le poate ajunge şi nici molii nu le pot roade. Voi trebuie să fiţi aici părtaşi suferinţelor lui Hristos dacă vreţi să fiţi mai târziu părtaşi ai slavei Sale.

Cerul e destul de ieftin dacă îl câştigăm prin suferinţe. Noi trebuie să ne tăgăduim încă pe noi înşine, să murim zilnic, lăsând numai pe Isus să apară în noi, având întotdeauna mărirea Lui în faţa ochilor noştri. Eu am văzut că acei care au primit adevărul de curând vor cunoaşte ce înseamnă a suferi pentru Hristos, că ei vor trebui să treacă prin multe greutăţi pentru a fi pregătiţi şi curăţiţi prin suferinţe, să primească sigiliul viului Dumnezeu spre a trece prin timpul strâmtorării, a vedea pe Regele în frumuseţea Sa şi a putea locui în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi şi curaţi.

Când am văzut ceea ce noi ar trebui să fim pentru a putea moşteni Mărirea şi când am văzut cât de mult a trebuit să sufere Isus pentru a dobândi o asemenea moştenire bogată pentru noi, eu am cerut ca să fim botezaţi în suferinţele lui Hristos spre a nu ne mai îngrozi în faţa greutăţilor şi a le suporta cu răbdare şi cu bucurie şi aducându-ne aminte câte a suferit Isus pentru ca noi să fim îmbogăţiţi prin sărăcia şi suferinţele Lui. Îngerul a zis: “Tăgăduiţi-vă pe voi înşivă; voi trebuie să înaintaţi cu repeziciune”. Unii dintre noi au avut destul timp să primească adevărul şi să progreseze pas cu pas spre desăvârşire şi fiecare pas făcut ne-a dat putere să înaintăm. Dar acum timpul va fi sfârşit în curând şi ceea ce noi am învăţat în ani de zile, alţii trebuie să înveţe numai în cîteva luni. Ei vor avea, de asemenea, multe lucruri de care să se dezveţe, dar şi mai multe pe care să le înveţe. Acei care nu vor să primească semnul şi chipul fiarei, când va fi dat decretul trebuie acum să se decidă ca să spună: “Noi nu vrem să luăm în considerare instituţia fiarei.”

ORBI ŞI CONDUCĂTORI DE ORBI

Am văzut cum conducătorii orbi erau la lucru pentru a face sufletele tot atât de oarbe ca ei înşişi. Ei aproape nu-şi dau seama de cele ce vor veni peste ei. Ei se răsculau contra adevărului şi reuşind în întreprinderea lor mulţi dintre acei care au socotit pe aceşti învăţători ca bărbaţi ai lui Dumnezeu şi au aşteptat lumină de la ei se vor tulbura. Ei întrebau pe aceşti conducători cu privire la Sabat şi cum aceştia îşi puseseră în minte să o rupă cu porunca a patra, le răspundeau după părerile lor. Eu am văzut că onestitatea adevărată nu era luată în considerare în luările de poziţie împotriva Sabatului. Scopul principal al acestora este de a ocoli Sabatul Domnului şi de a respecta o altă zi ca sfinţită de Domnul. Când aceştia sunt scoşi dintr-o poziţie ei iau o altă poziţie opusă, chiar poziţia pe care au declarat-o mai înainte ca fiind greşită.

Poporul lui Dumnezeu îşi desăvârşeşte unirea credinţei. Acei care respectă Sabatul biblic sunt uniţi în ce priveşte vederile lor asupra adevărului biblic, dar acei care se opun Sabatului în mijlocul poporului advent sunt dezbinaţi şi fără unire între ei. Unul se răscoală contra Sabatului, îl declară după plac într-un fel sau altul şi în cele din urmă declară chestiunea ca rezolvată. Dar când sforţările sale nu rezolvă problema, şi când cauza Sabatului progresează, iar copiii lui Dumnezeu îl îmbrăţişează, atunci se ridică un altul ca să-l distrugă. Prin susţinerile sale faţă de Sabat el dărâmă cu desăvârşire susţinerile celui dintâi în a combate adevărul şi formează o teorie opusă atât contra aceluia, cât şi contra noastră. Tot astfel se întâmplă şi cu al treilea şi cu al patrulea; dar nici unul dintre ei nu vrea să admită cele conţinute în cuvântul lui Dumnezeu: “Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului Tău.”

Eu am văzut că unii ca aceştia au o gândire firească şi de aceea ei nu sunt supuşi Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ei nu sunt în armonie unii cu alţii, dar lucrează din greu să sucească Scriptura cu concluziile lor nesăbuite şi să producă o spărtură în legea lui Dumnezeu, să schimbe porunca a patra, s-o desfiinţeze sau să facă cine ştie ce din ea, numai să nu fie respectată. Ei doresc să liniştească oamenii asupra acestei chestiuni şi să se măgulească cu speranţa că vor reuşi, deoarece urmaşii lor cercetează atât de puţin Scriptura şi nu văd mai departe decât pe conducătorii lor, încât ei primesc ca adevăr orice rătăcire prezentată sub masca adevărului.

PREGĂTIRE PENTRU SFÂRŞIT

La 7 septembrie 1850, în Oswego, New York, Domnul mi-a arătat că o mare lucrare trebuie săvârşită pentru poporul Său mai înainte de a putea fi pregătit pentru a sta în faţa Domnului în ziua Sa. Mi s-a atras atenţia asupra acelora care mărturisesc a fi adventişti, dar care resping adevărul prezent şi eu am văzut că aceştia erau dezbinaţi între ei căci mâna Domnului era asupra lor pentru a-i despărţi şi a-i împrăştia acum în timpul când ar trebui să se unească, pentru ca pietrelor preţioase dintre ei care au fost amăgite mai înainte să li se deschidă ochii ca să-şi poată recunoaşte adevărata lor stare. Apoi aducându-li-se adevărul, prin solii lui Dumnezeu, ei vor fi pregătiţi a-l asculta, vor pricepe frumuseţea şi armonia sa şi vor părăsi

legăturile şi rătăcirile lor de mai înainte, vor primi adevărul preţios şi vor fi în stare a-şi dovedi şi păstra poziţia lor.

Eu am văzut că acei care se opun Sabatului Domnului nu ne pot aduce dovezi din Biblie că poziţia noastră ar fi greşită; de aceea ei calomniază pe acei care cred adevărul şi atacă caracterele lor. Mulţi care odată erau conştiincioşi şi iubeau pe Dumnezeu şi cuvântul Său au devenit atât de împietriţi prin respingerea luminii adevărului încât ei nu ezită de a prezenta fals, rău intenţionat şi a acuza pe cei care iubesc Sabatul sfânt, dacă făcând astfel pot să vatăme influenţa acelor care declară fără teamă adevărul. Dar acestă atitudine a acelor care urăsc adevărul va fi chiar mijlocul de a deschide ochii unora. Toate pietrele preţioase vor fi alese şi adunate, căci mâna Domnului este întinsă pentru a recupera rămăşiţa poporului Său şi El va îndeplini în mod glorios lucrarea Sa.

Noi, care credem adevărul, trebuie să fim foarte prevăzători pentru ca să nu dăm nici o ocazie spre a se vorbi rău despre noi. Trebuie să luăm seama ca orice pas pe care îl facem să fie în armonie cu Biblia, căci acei care urăsc poruncile lui Dumnezeu vor triumfa şi se vor bucura de greşelile noastre, aşa cum au făcut nelegiuiţii în anul 1843.

La 14 mai 1851 am văzut frumuseţea şi graţiozitatea lui Isus. La privirea măririi Sale niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte că aş putea fi despărţită cândva de prezenţa Sa. Am văzut o lumină venind de la mărirea care înconjura pe Tatăl şi când aceasta s-a apropiat de mine eu am început să tremur întocmai ca frunza unui pom. Am crezut că dacă aceasta s-ar apropia mai mult de mine eu ar trebui să încetez de a mai trăi, dar lumina a trecut numai pe lângă mine. Atunci mi-am putut face o idee despre Dumnezeul cel mare şi înfricoşat cu care noi avem de-a face. Am văzut însă ce idee slabă au unii despre sfinţenia lui Dumnezeu şi cât de fără rost întrebuinţează aceştia numele Său cel sfânt şi onorabil, fără a-şi da seama că aici e vorba de Dumnezeul cel mare şi înfricoşat. În timpul rugăciunii mulţi întrebuinţează din nebăgare de seamă expresii nepotrivite care întristează spiritul cel blând al Domnului şi din această cauză rugăciunile lor nu vor fi primite în ceruri.

Am mai văzut că mulţi nu-şi dau seama de ceea ce ar trebui să fie pentru a putea sta în faţa lui Dumnezeu şi a trăi fără Mare Preot în Sanctuar în timpul strâmtorării. Acei care primesc sigiliul viului Dumnezeu şi care sunt asiguraţi pentru timpul strâmtorării trebuie să reflecte în mod desăvârşit chipul lui Isus.

Am văzut că mulţi neglijau pregătirea atât de necesară şi priveau la timpul “însufleţirii” şi la “ploaia târzie” care să-i pregătească pentru a putea rezista în ziua Domnului şi să poată trăi în faţa Sa. O, cât de mulţi am văzut fără nici un scut în timpul strîmtorării! Ei au neglijat pregătirea necesară şi din această cauză ei nu au putut primi însufleţirea pe care toţi trebuie s-o aibă, pentru a putea trăi în faţa unui Dumnezeu sfânt. Acei care nu se lasă a fi avertizaţi de profeţi, care neglijează a-şi curăţi sufletele lor prin ascultarea de întregul adevăr şi care cred că starea lor ar fi mai bună decât e în realitate, la timpul când vor veni plăgile, se vor deştepta şi vor recunoaşte necesitatea de a fi fost ciopliţi şi bine pregătiţi, spre a putea fi întrebuinţaţi la clădire. Dar atunci nu va mai fi timp pentru pregătire şi nici un Mijlocitor care să mai reprezinte cauza lor în faţa Tatălui. Cu puţin înainte de acest timp va fi rostită sentinţa solemnă şi serioasă: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” Am văzut că nu va putea participa la reînsufleţire nici unul dintre cei care nu au câştigat biruinţa asupra oricărei încercări, asupra mândriei, asupra egoismului, asupra iubirii de lume şi asupra fiecărui cuvânt nedrept şi asupra oricărei fapte nedrepte. De aceea noi trebuie să ne apropiem din ce în ce mai mult de Domnul şi să căutăm cu toată seriozitatea a dobândi această pregătire atât de necesară care ne face capabili pentru luptă şi să putem sta în picioare în ziua cea mare a Domnului. Să ne aducem aminte că Dumnezeu este sfânt şi că numai fiinţe sfinte vor putea locui pe veci în prezenţa Sa.

RUGĂCIUNEA ŞI CREDINŢA

Am văzut foarte adesea că copiii lui Dumnezeu neglijează în general foarte mult rugăciunea, îndeosebi rugăciunea în taină; mulţi nu exercită credinţa, după cum au privilegiul şi datoria, ci aşteaptă adesea sentimentul pe care numai credinţa îl poate inspira. Sentimentul nu este credinţă; e o diferenţă între una şi alta. A exercita credinţa e datoria noastră; a da însă binecuvântări şi sentimente de bucurie, e partea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se revarsă în suflet prin canalul unei credinţe vii şi stă în puterea noastră a exercita această credinţă.

Adevărata credinţă prinde şi pretinde binecuvântările făgăduite, mai înainte ca acestea să fie împlinite şi simţite. Noi trebuie să înălţăm cererile noastre în credinţă dincolo de a doua catapeteasmă şi să lăsăm

credinţa noastră să prindă binecuvântările făgăduite şi să le pretindă ca şi cum ar fi ale noastre. Atunci putem crede că vom primi binecuvântarea deoarece credinţa noastră a prins-o şi în conformitate cu Cuvântul ea este a noastră. “Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea.” Aceasta este credinţa, credinţa cea curată, a crede că noi primim binecuvântarea chiar înainte de a se împlini. Când binecuvântarea făgăduită se va realiza atunci şi credinţa se va împlini. Mulţi cred însă că numai atunci vor putea avea multă credinţă, când se vor împărtăşi din belşug de Spiritul Sfânt şi că ei nu pot avea credinţă dacă nu simt puterea Spiritului. Unii ca aceştia confundă credinţa cu binecuvântarea care vine prin credinţă. Timpul potrivit pentru practicarea credinţei e din contră tocmai atunci când ne simţim lipsiţi de Spirit. Când norii deşi ai întunericului par a ne acoperi, atunci este timpul ca printr-o credinţă vie să străbatem întunericul şi să risipim norii. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele care sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, şi numai acei care ascultă de acel cuvânt pot pretinde făgăduinţele ei glorioase. “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” (Ioan 15:7). “Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.” (1 Ioan 3:22).

Noi ar trebui să stăm mai mult în rugăciune tainică. Hristos este viţa şi noi suntem mlădiţele. Şi dacă vrem să creştem şi să aducem rod, atunci trebuie să primim hrana şi sucul viţei celei vii, căci despărţiţi de ea, noi nu vom avea nici o putere.

Eu am întrebat pe înger de ce nu mai e credinţă şi putere în Israel? El mi-a răspuns: “Voi daţi drumul lui Dumnezeu prea repede. Înălţaţi cererile voastre către tronul lui Dumnezeu şi stăruiţi în credinţă tare. Făgăduinţele sunt sigure. Credeţi că veţi primi lucrurile pentru care vă rugaţi şi le veţi primi.” Apoi mi s-a atras atenţia asupra lui Ilie.... El era un om asemenea nouă şi s-a rugat serios. Credinţa sa a suportat încercarea. De şapte ori s-a rugat el Domnului şi în cele din urmă a apărut norul. Am văzut că noi am pus la îndoială făgăduinţele cele atât de sigure şi prin lipsa noastră de credinţă am rănit pe Mântuitorul. Îngerul a spus: “Luaţi cu voi toată armătura lui Dumnezeu, iar mai presus de toate luaţi scutul credinţei, căci acesta va păzi toată viaţa şi inima voastră de săgeţile arzătoare ale celui rău”. Dacă vrăjmaşul va reuşi să abată ochii lor de la Isus, făcându-i să privească asupra propriei lor nevrednicii, în loc de a privi la vrednicia lui Isus, la iubirea Lui, la meritele şi la harul Său cel mare, atunci vrăjmaşul le va răpi scutul lor de credinţă şi îşi va ajunge scopul, iar ei vor rămâne expuşi la toate ispitirile sale. Cei slabi trebuie să privească deci întotdeauna către Isus, încrezându-se în El şi numai atunci ei exercită credinţa.

TIMPUL STRÂNGERII FIILOR ÎMPRĂŞTIAŢI

La 23 septembrie Domnul mi-a arătat că El va întinde încă o dată mâna Sa spre a izbăvi din nou pe cei rămaşi din poporul Său şi că sforţările trebuie îndoite în acest timp al strângerii. În timpul împrăştierii, Israel a fost lovit şi rănit; dar acum, în timpul strângerii Dumnezeu vrea să lege şi să vindece pe poporul Său. În timpul împrăştierii eforturile pentru răspândirea adevărului au avut numai mici succese; ei nu puteau lucra decât foarte puţin sau chiar deloc. Dar în timpul adunării, când Dumnezeu va aduna pe poporul Său, eforturile pentru vestirea adevărului vor avea succesul dorit. Toţi trebuie să fie uniţi şi plini de râvnă în lucrare. Eu am văzut că este greşit ca cineva să se refere la exemplele din timpul împrăştierii ca să ne conducă acum în timpul strângerii, pentru că dacă Dumnezeu nu va face mai mult acum pentru noi decât a făcut atunci, poporul Israel nu va fi niciodată adunat. Am văzut că stabilirea hărţilor profetice din 1843 a fost condusă de mâna Domnului şi că ea nu trebuie să fie schimbată; calculele erau aşa cum El voia să le aibă, chiar mâna Sa le-a acoperit şi a ascuns o greşeală în unele simboluri, aşa încât nimeni nu o putea observa până când El şi-a retras mâna Sa.*

După aceea am văzut cu privire la expresia “necurmat” din Daniel 8,12 că cuvântul “jertfă” a fost adăugat la el numai prin înţelepciunea omenească, dar nu aparţine textului şi că Domnul a dat înţelegerea corectă cu privire la aceasta acelora care au vestit ceasul judecăţii. Înainte de 1844 când domnea unire între ei, aveau toţi o părere corectă despre cuvântul “necurmat”, dar la confuzia din 1844 mulţi au primit alte păreri şi ca urmare, a venit asupra lor întunericul şi rătăcirea. De la 1844 timpul nu mai este o încercare şi nu va mai fi niciodată din nou o încercare.

Domnul mi-a arătat că solia îngerului al treilea va trebui să fie vestită fiilor răspândiţi ai Domnului, dar ea nu trebuie să fie legată de timp. Eu am văzut că unii au căzut într-un entuziasm fals prin fixarea timpului, dar solia îngerului al treilea e mai puternică decât timpul. Am văzut că această solie poate sta pe propria-i bază şi nu are nevoie de nici un timp pentru a o întări, căci ea va merge cu putere să săvârşească lucrarea sa şi timpul va fi scurtat în dreptate.

Atenţia mi-a fost îndreptată apoi asupra unora care sunt în mare rătăcire, care cred că e de datoria lor să meargă la vechiul Ierusalim şi gândesc că acolo au de săvârşit o lucrare mare, mai înainte de a veni Domnul. Asemenea păreri nu tind decât a abate gândurile şi interesul de la lucrarea prezentă a Domnului, în timpul soliei îngerului al treilea, căci acei care gândesc că trebuie să meargă la Ierusalim vor avea gândurile îndreptate numai acolo şi mijloacele lor vor fi reţinute de la lucrarea adevărului prezent spre a fi întrebuinţate pentru ducerea lor, cât şi a altora acolo. Eu am văzut că asemenea misiuni nu vor săvârşi în realitate nici un bine, căci va dura mult timp până când unii dintre iudei să poată fi aduşi la credinţa în întâia venire a lui Hristos şi cu atât mai mult va dura, până când ei să poată ajunge să creadă în a doua Sa venire. Am văzut că Satana a amăgit în această privinţă pe mulţi în jurul cărora stau o mulţime de suflete la care li s-ar putea ajuta şi care ar putea fi conduse spre ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, dar ei le lasă să piară. Eu am văzut de asemenea că vechiul Ierusalim nu va mai fi niciodată rezidit şi că Satana va face tot ce îi stă în putinţă pentru a îndrepta gândurile copiilor lui Dumnezeu în acest timp al strângerii asupra unor asemenea lucruri, împiedicându-i prin aceasta a-şi îndrepta tot interesul asupra lucrării de faţă a lui Dumnezeu şi făcându-i să neglijeze pregătirea atât de necesară pentru ziua Domnului.

Iubite cititor, un simţ al datoriei faţă de fraţii mei şi dorinţa ca sângele sufletelor să nu fie găsit pe hainele mele, m-au adus la hotărârea de a vă scrie această mică lucrare. Cunosc necredinţa care stăpâneşte mulţimea cu privire la viziuni, şi că mulţi dintre cei care pretind a aştepta venirea Domnului şi învaţă că noi ne aflăm în zilele din urmă, atribuie toate acestea lui Satana. Din partea acestora aştept multă împotrivire şi dacă n-aş fi simţit că Domnul pretinde de la mine aceasta eu nu aş fi publicat viziunile mele în felul acesta, căci ele vor da ocazie la ura şi batjocura multora. Dar eu mă tem mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Când Domnul mi-a dat pentru prima dată solii pentru poporul Său îmi era foarte greu să merg să le vestesc şi căutam adesea a le îndulci, şi a le face cât de blânde posibil, de teama de a nu jigni pe cineva. Pentru mine era o mare cercare să merg şi să vestesc soliile aşa cum mi le dăduse Domnul. Eu nu-mi dădeam seama că prin aceasta deveneam nesinceră şi nu puteam pricepe primejdia şi păcatul unui asemenea procedeu, până când într-o viziune am fost dusă în faţa lui Isus. El a privit asupra mea cu o privire întunecată şi Şi-a întors faţa Sa de la mine. Nu-mi este posibil a descrie groaza şi frica ce m-a cuprins în acel moment. Eu am căzut la picioarele Lui cu faţa la pământ, dar nu aveam putere a rosti măcar un cuvânt. O, cât de mult doream în acel moment să fiu ascunsă de la faţa acelei înfricoşate priviri! Atunci am putut înţelege care vor fi simţămintele celor pierduţi când vor trebui să strige munţilor şi stâncilor: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care stă pe tron şi de mânia Mieluşelului.”

Îndată după aceea un înger mi-a poruncit să mă scol, dar priveliştea care a fost oferită privirii mele cu greu se poate descrie. Mi s-a înfăţişat o ceată al căror păr şi veşminte erau rupte şi sfâşiate, iar exteriorul lor oferea o privelişte de groază şi disperare. Ei s-au apropiat de mine, au luat hainele lor şi le-au şters de mine. Eu am privit la hainele mele şi am văzut că ele erau pătate de sânge şi sângele provoca o mulţime de găuri în ele. Atunci am căzut asemenea unui mort la picioarele îngerului meu conducător. Nu puteam aduce nici o scuză. Limba mea se împotrivea tuturor cercărilor şi nu doream decât să fiu îndepărtată de un asemenea loc sfânt. Apoi îngerul m-a pus pe picioarele mele şi mi-a zis: “Acesta nu este acum cazul tău, dar această scenă a fost prezentată în faţa ta pentru ca tu să recunoşti care va fi poziţia ta dacă vei refuza să vesteşti altora aceea ce ţi-a descoperit Domnul. Dar dacă vei fi credincioasă până la sfârşit, atunci vei mânca din pomul vieţii şi vei bea din pârâul apei vieţii. Tu vei avea mult de suferit, dar harul lui Dumnezeu îţi va fi îndeajuns.” Atunci eu m-am declarat gata a face tot ceea ce Domnul pretinde de la mine, pentru ca să pot dobândi aprobarea Sa şi să nu mai fiu nevoită să simt mânia Sa înfricoşătoare.

Adesea am fost acuzată că aş răspândi păreri care aparţin spiritismului. Dar mai înainte ca redactorul revistei “Day-Star” să fi căzut în această amăgire Domnul mi-a dat o viziune despre urmările triste şi lipsite de orice mângâiere care aveau să fie aduse prin el şi prin alţii asupra turmei prin publicarea din partea lor a ideilor spiritiste. Am văzut adesea că Isus este o persoană. Eu L-am întrebat dacă Tatăl Său este de asemenea o persoană şi are o înfăţişare asemănătoare cu a Sa. Isus mi-a spus: “Eu sunt expresia chipului persoanei Tatălui meu.”

Am văzut că asemenea păreri care spiritualizează totul răpesc prin aceasta cerul de toată mărirea Sa şi că în gândirea multor suflete, tronul lui David şi chipul cel plăcut al lui Isus va fi ars în focul spiritismului. Am văzut cum unii dintre cei căzuţi în aceasta rătăcire au fost aduşi la lumina adevărului, dar va fi aproape imposibil pentru ei să se elibereze în totalitate de puterea înşelătoare a spiritismului. Unii ca aceştia au nevoie de o lucrare temeinică spre a-şi recunoşte greşelile lor şi de a le părăsi pentru totdeauna.

Iubite cititor, îţi recomand Cuvântul lui Dumnezeu ca normă de conducere în credinţă şi practică. Prin acest cuvânt noi toţi vom fi judecaţi. Dumnezeu ne-a făgăduit în acest cuvânt că în “zilele din urmă” ne va

da viziuni, dar nu pentru a ne da noi reguli de credinţă, ci pentru mângâierea poporului Său şi pentru a corecta pe cei care se abat de la adevărul biblic. Astfel a procedat El şi cu Petru când a vrut să-l trimită să predice păgânilor. (Fapte 10)

Acelora care vor să răspândească această mică lucrare le pot spune din partea mea, că acest lucru e numai pentru cei sinceri şi nu pentru acei care doresc să ridiculizeze lucrările Spiritului lui Dumnezeu.

VISELE SOREI WHITE(la care s-a făcut referire în primul capitol al acestei cărţi)

Am visat că văd un templu către care mergea o mare mulţime de popor. Numai acei care şi-au găsit refugiul în acest templu au fost salvaţi în timpul din urmă. Toţi cei care au rămas afară au fost pierduţi pentru veşnicie. Mulţimea din afară care umbla numai în căile ei proprii râdeau de cei care intrau în templu zicând că o salvare în felul acesta nu e decât o amăgire vicleană şi nu ar fi de fapt nici o primejdie de care ar trebui să fugă cineva. Ei au căutat să-i reţină pe unii dintre aceştia şi să-i oprească de a intra înlăuntrul zidurilor.

Temându-mă de a nu fi batjocorită şi luată în râs, eu am crezut de cuviinţă că e mai bine să aştept până ce mulţimea se va depărta sau până când aş putea intra neobservată. Dar mulţimea în loc să se împuţineze, se îngrămădea din ce în ce mai mult şi temându-mă de a nu veni prea târziu am părăsit căminul meu şi m-am grăbit să pătrund prin mulţime. În teama mea că nu voi putea ajunge la templu nu mai ţineam deloc seama de îmbulzeala care mă înconjura. La intrarea clădirii am văzut că marele templu era sprijinit pe un stâlp uriaş de care era legat un miel rănit şi însângerat. Noi, cei care eram de faţă păream a şti că mielul era rănit şi zdrobit din cauza noastră. Toţi cei care veneau în templu trebuiau să vină de asemenea în faţa acestuia şi să-şi mărturisească păcatele lor.

Tocmai în faţa Mieluşelului se aflau scaune înalte în care şedeau o mulţime de oameni care aveau o înfăţişare fericită. Lumina cerului strălucea pe feţele lor; ei preamăreau pe Dumnezeu şi cântau cântări de laudă şi de mulţumire răsunau ca o muzică îngerească. Aceştia erau cei ce veniseră în faţa Mieluşelului, unde mărturisindu-şi păcatele lor au dobândit iertare şi acum aşteptau cu bucurie solemnă vreun eveniment fericit.

După ce am intrat în templu, a venit asupra mea o frică şi un simţământ de ruşine că trebuie să mă umilesc în faţa acestor oameni. Se părea însă că mă împinge cineva înainte şi eu am mers încet în jurul stâlpului spre a mă înfăţişa Mieluşelului. Deodată s-a auzit un sunet mare de trâmbiţă, templul s-a cutremurat a răsunat un strigăt triumfal al sfinţilor adunaţi şi o strălucire orbitoare a luminat clădirea; apoi s-a lăsat un întuneric adânc. Oamenii cei fericiţi cu lumina pe feţele lor au dispărut şi eu am rămas singură în groaza tăcută şi întunecată a nopţii.

În acest moment de frică şi chin sufletesc m-am deşteptat şi aproape că nu mă puteam convinge că am fost în vis. Mi se părea că condamnarea mea e absolut sigură, că spiritul Domnului m-a părăsit şi nu se mai întoarce niciodată la mine. Desnădejdea mea ar fi devenit şi mai mare dacă acest lucru ar fi fost posibil.

Curând după aceasta am avut un alt vis. Se părea că stăteam la o parte în disperarea mea şi acoperindu-mi faţa cu mâinile ziceam în gândul meu: Dacă Isus ar fi pe pământ eu m-aş duce la El, aş cădea la picioarele Lui şi I-aş spune toate suferinţele mele. Atunci El nu S-ar întoarce de la mine, şi-ar va revărsa harul asupra mea şi eu L-aş iubi şi I-aş servi întotdeauna. Deodată s-a deschis o uşă şi o persoană măreaţă la chip şi la privire a intrat înăuntru. Ea m-a privit cu compătimire şi a zis: “Ai dori cu plăcere să vezi pe Isus? El este aici şi dacă voieşti poţi să-L vezi. Ia cu tine tot ce ai şi vino la mine.” La auzirea acestor cuvinte m-am umplut de mare bucurie, am adunat micul meu avut şi am urmat călăuzei mele. El m-a condus la o scară ale cărei trepte erau în aparenţă slabe. Când am început să urc treptele el m-a atenţionat să păstrez privirea numai înainte, ca nu cumva uitându-mă în lături să ameţesc şi să cad. Mulţi alţii care mai urcau aceste trepte, au căzut înainte de a ajunge până la capăt.

În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă şi ne-am aflat în faţa unei uşi. Conducătorul meu mi-a poruncit să las aici toate lucrurile cu care venisem. Eu le-am pus cu bucurie jos; apoi el a deschis uşa şi a poruncit să intru. După câteva momente ne aflam în faţa lui Isus. Aici nu era posibilă nici o confuzie; o asemenea expresie strălucitoare a bunăvoinţei şi a maestăţii nu putea aparţine nimănui altcuiva. Când privirea Lui s-a oprit asupra mea, eu am priceput numaidecât că Lui îi erau cunoscute toate împrejurările vieţii mele, toate simţămintele şi toate cugetele inimii mele.

Am căutat să mă feresc de privirea Lui deoarece nu eram în stare să suport ochii Săi pătrunzători; El S-a apropiat zâmbind de mine şi punând mâna Sa pe capul meu a zis: “Nu te teme!” Tonul Său plăcut a pătruns în inima mea cu un simţământ de fericire pe care niciodată nu am simţit-o mai înainte. Eu m-am simţit

prea fericită ca să mai pot scoate vreun cuvânt, dar biruită de această fericire nespusă am căzut la picioarele Lui. Pe când stăteam astfel neputincioasă la picioarele Lui se perindau în faţa mea scene de o frumuseţe solemnă; mi se părea că am ajuns într-adevăr siguranţa şi fericirea cerului. În cele din urmă, puterea mi-a revenit şi eu m-am sculat de la pământ. Ochii cei plini de iubire ai lui Isus se repauzau încă asupra mea, iar zâmbetul Său a înveselit sufletul meu. Prezenţa Sa m-a umplut de adoraţie sfântă şi de iubire nespusă.

Călăuza mea a deschis apoi uşa şi noi am ieşit amândoi afară. Apoi mi-a poruncit să-mi iau iarăşi cu mine lucrurile pe care le lăsasem afară. După ce am făcut aceasta, el mi-a dat un ghem verde şi înfăşurat strâns. El mi-a poruncit să pun acesta la inima mea şi când voi dori să văd pe Isus să deşir din el cât de mult posibil. El m-a avertizat să nu-l las prea mult înfăşurat aşa pentru ca să nu se formeze noduri şi să nu mai poată fi apoi împletit. Eu am pus ghemul la inima mea şi am coborât veselă treptele lăudând pe Dumnezeu şi povesteam tuturor pe care îi întâlneam despre locul unde pot găsi pe Isus.

Acest vis mi-a dat multă speranţă. Ghemuleţul verde reprezenta pentru mine credinţa, iar frumuseţea şi simplitatea încrederii în Dumnezeu a început să lumineze în sufletul meu întunecat.

VISUL FRATELUI MILLER(la care se face referire în capitolul “Către mica turmă”)

Am visat că Dumnezeu mi-a trimis printr-o mână nevăzută o cutiuţă de aproximativ 25 cm lungime şi 15 cm lăţime, lucrată artistic din lemn de abanos şi împodobită cu mărgăritare. Cutiuţa avea o cheie. Eu am luat imediat cheia, am deschis-o şi am găsit, spre mirarea şi uimirea mea, că era plină de bijuterii, diamante, pietre scumpe, piese de aur şi de argint, de diferite mărimi şi valori. Acestea toate aveau fiecare locul hotărât în cutiuţă şi străluceau de o lumină şi o măreţie asemenea soarelui.

Am gândit că nu trebuie să mă bucur numai singur de această privelişte măreaţă, totuşi inima mea era nespus de bucuroasă de strălucirea frumuseţea şi valoarea conţinutului cutiei. De aceea am pus cutiuţa pe masă în camera mea şi am făcut cunoscut că toţi cei care doresc pot să vină ca să vadă o strălucire şi o măreţie pe care nici un om nu a văzut-o vreodată.

Oamenii au venit; pentru început numai puţini, dar numărul se înmulţea mereu. Când cei dintâi au privit cutiuţa s-au uimit şi au scos strigăte de bucurie. Dar când privitorii s-au înmulţit au început să amestece pietrele scumpe, le-au luat din cutiuţă şi le-au risipit pe masă.

Eu m-am gândit însă la un lucru: că proprietarul cutiuţei şi al bijuteriilor le va cere iarăşi din mâna mea şi dacă eu permit ca ele să fie risipite nu voi mai putea niciodată să le aşez în aceeaşi ordine în cutiuţă cum au fost mai înainte. Am simţit că niciodată nu voi putea fi în stare să-mi iau o astfel de răspundere. Atunci am început să rog pe oameni să nu le atingă sau să le ia din cutiuţă, dar cu cât îi rugam cu atât mai mult ei le risipeau împrejur - până când în cele din urmă au fost răspândite prin toată camera pe jos şi prin toate mobilele din odaie.

Am observat apoi că printre giuvaierele şi monedele adevărate ei amestecaseră o mulţime de monede şi bani falşi. Eu m-am revoltat foarte mult de purtarea rea şi nerecunoscătoare a acestor oameni şi i-am mustrat, dar cu cât eu le atrăgeam atenţia, cu atât mai mult ei împrăştiau bijuteriile şi monedele false printre cele curate.

Atunci am devenit foarte supărat şi am căutat să-i dau afară cu forţa din camera mea, dar în timp ce dădeam pe unul afară, veneau alţi trei în locul lui şi aduceau noroi şi nisip şi tot felul de murdării, până când toate bijuteriile curate, toate diamantele şi monedele au fost acoperite de gunoi, încât nu mai puteau fi văzute. În cele din urmă ei mi-au rupt în bucăţi cutiuţa şi au aruncat-o la gunoi. Eu credeam că nimeni nu vede durerea mea şi desnădăjduit şi descurajat în totul, m-am aşezat la o parte şi am început să plâng.

Pe când plângeam şi murmuram asupra acestei mari pierderi şi asupra răspunderii mele, mă gândeam la Dumnezeu şi am început să-L rog serios pentru ajutor.

Curând după aceea s-a deschis uşa şi un bărbat a intrat înăuntru. Atunci toţi oamenii au părăsit camera. El avea o mătură în mâna sa, a deschis ferestrele şi a început să măture şi să dea afară gunoiul şi praful din cameră.

Am strigat la el să înceteze, pentru că în gunoi sunt risipite pietre scumpe. El mi-a zis să nu am nici o teamă că el le va observa bine. Pe când mătura gunoiul şi praful, toate pietrele şi monedele false zburau asemenea unui nor pe ferestre şi vântul le lua cu sine pe toate. În acest moment de mare confuzie, eu am închis ochii să nu mai văd toate acestea, apoi deschi-zându-i iarăşi am observat că tot gunoiul dispăruse. Bijuteriile scumpe, diamantele, monedele de aur şi de argint se aflau în abundenţă risipite pe jos.

Apoi el a adus pe masă o cutiuţă mai mare şi mai frumoasă decât cea dintâi, a adunat toate pietrele scumpe, diamantele şi monedele şi le-a aşezat în cutiuţă în aşa fel că nici una nu lipsea, deşi unele din diamante nu erau mai mari ca gămălia unui ac. Atunci el m-a strigat să vin şi să văd.

Eu am privit în cutiuţă, dar ochii mei au fost orbiţi de splendoare. Giuvaerele aveau o strălucire de zece ori mai mare ca mai înainte. Eu m-am gândit că ele trebuie să fi fost curăţate prin frecarea nisipului sub picioarele acelor persoane nelegiuite, care le răspîndiseră şi le aruncaseră prin gunoi. Ele erau aşezate într-o ordine minunată în cutie, fiecare la locul său fără vreun efort vizibil al bărbatului care le punea acolo. Eu am izbucnit în strigăte de bucurie şi de acest strigăt m-am deşteptat.

SUPLIMENT

Observaţii explicative

Iubiţi prieteni creştini! După ce am arătat pe scurt experienţele şi viziunile mele publicate în anul 1851 cred că este datoria mea de a da câteva lămuriri asupra unor puncte din această mică lucrare precum şi a prezenta alte viziuni noi.

1. La pagina 16 am citit următoarele: “Eu am văzut că Sabatul cel sfânt este şi va fi zidul de despărţire între Israelul cel adevărat al lui Dumnezeu şi necredincioşi şi că Sabatul este cea mai importantă problemă care va uni inimile tuturor sfinţilor iubiţi şi aşteptători ai lui Dumnezeu.

Eu am văzut că Dumnezeu are încă copii care nu cunosc şi nu ţin încă Sabatul; ei nu sunt dintre acei care au respins lumina despre Sabat. Şi la începutul timpului de strâmtorare noi am fost umpluţi de Spiritul Sfânt când am mers şi am vestit Sabatul şi mai pe deplin.

Această viziune a fost dată în anul 1847, cînd numai puţini dintre fraţii adventişti ţineau Sabatul şi dintre aceştia foarte puţini erau cei care considerau ţinerea Sabatului atât de importantă, pentru a forma o linie de despărţire între poporul lui Dumnezeu şi necredincioşi. Acum împlinirea acelei viziuni a început să se vadă. “Începutul timpului de strâmtorare”, menţionat aici, nu se referă la timpul când vor fi vărsate cele şapte plăgi, ci la un timp cu puţin înainte, timp în care Hristos se află în Sanctuar. În acel timp când lucrarea de salvare este în curs de încheiere va veni strâmtorarea pe pământ şi naţiunile vor fi înfuriate, totuşi ele vor fi reţinute pentru a nu împiedica lucrarea îngerului al treilea. În acel timp va veni “ploaia cea târzie” sau reînsufleţirea de la faţa Domnului, pentru a da putere strigătului puternic al îngerului al treilea şi pentru a pregăti pe sfinţi spre a putea rezista în timpul celor şapte plăgi.

2. Viziunea despre uşa deschisă şi închisă de la pagina 21-23 a fost dată în anul 1849. Aplicarea textului din Apocalips 3:7-8, asupra Sanctuarului ceresc şi a serviciului preoţesc al lui Hristos era pentru mine absolut nouă. Nu auzisem până atunci de la nimeni această idee. Acum, când obiectul Sanctuarului va fi înţeles în mod clar şi explicarea textului de mai sus va fi înţeleasă deasemenea în adevărata ei frumuseţe şi putere.

3. Viziunea că Domnul “va întinde încă odată mâna Sa spre a izbăvi din nou pe cei rămaşi din poporul Său”, de la pag. 43 nu se referă decât la unirea şi puterea existentă odată printre cei care caută pe Hristos şi la faptul că El a început să unească şi să ridice din nou poporul Său.

4. Manifestări spiritiste. La pagina 22 citim următoarele: “Eu am văzut că ciocănitura misterioasă a mesei în New York şi în alte locuri nu e decât putere satanică şi că asemenea lucruri se vor răspândi din ce în ce mai mult. Ele sunt ascunse într-un veşmânt religios spre a legăna pe cei induşi în rătăcire în mai multă siguranţă şi a atrage dacă este cu putinţă atenţia poporului lui Dumnezeu asupra acestor lucruri pentru a-l face să pună la îndoială învăţătura şi puterea Spiritului Sfânt.” Această viziune a fost dată în anul 1849, aproape cinci ani mai târziu. Atunci manifestările spiritiste se mărgineau mai mult asupra oraşului Rochester, de unde şi această mişcare e cunoscută sub numele de “Ciocăniturile Rochester”. De atunci această erezie s-a răspândit peste orice aşteptări.

Mult din viziunea redată la pagina 21-22, care a fost dată în august 1850, şi intitulată “ciocănitura misterioasă” s-a împlinit deja şi se împlineşte chiar şi acum. Redăm aici o parte din ea: “Am văzut că în curând vorbirea contra acestor ciocănituri misterioase va fi privită ca o insultă adusă lui Dumnezeu; puterea lui Satana va creşte şi se va desfăşura tot mai mult. Unii dintre urmaşii devotaţi ai săi vor avea puterea să săvârşească şi minuni şi să facă să cadă chiar foc din cer înaintea oamenilor. Mie mi-a fost arătat că aceşti fermecători moderni vor explica prin aceste spirite care arată prezenţa lor prin lovituri şi prin mesmerism, toate minunile Domnului nostru Isus Hristos şi mulţi vor crede că toate acele mari minuni pe care Fiul lui Dumnezeu le-a săvârşit pe pământ ar fi fost făcute prin aceeaşi putere.

Eu am văzut ce progrese a făcut această rătăcire şi că dacă ar fi fost posibil Satana ar fi dus în rătăcire chiar şi pe cei aleşi. Satana va avea putere de a aduce în faţa noastră figurile rudelor sau prietenilor noştri adormiţi în Hristos. Se va părea ca şi când aceşti amici ar fi prezenţi în faţa noastră; cuvintele rostite de ei încă din timpul când petreceau în mijlocul nostru; cuvinte cu care noi eram obişnuiţi vor fi repetate şi acelaşi sunet al vorbirii ce îl aveau în viaţă va fi auzit de urechile noastre. Toate acestea au ca scop de a amăgi pe sfinţi şi de a-i prinde în laţ, făcându-i să creadă în aceste amăgiri.

Eu am văzut că sfinţii trebuie să fie întemeiaţi în mod desăvârşit în adevărul prezent şi aceasta nu o pot dobândi decât prin Scriptură. Ei trebuie să înţeleagă care este starea morţilor căci spiritele demonilor li se vor înfăţişa cu pretenţia a fi prietenii şi rudele lor iubite, care vor declara că Sabatul a fost schimbat şi le vor aduce şi alte învăţături nescripturistice. Ei vor face tot ce le va sta în putere spre a deştepta compătimire şi spre a confirma mărturisirea lor, vor face minuni înaintea ochilor lor. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătit pentru a se împotrivi acestor spirite cu adevărurile biblice, că morţii nu ştiu nimic şi că acei care apar sub înfăţişarea lor nu sunt decât spirite de demoni. Mintea noastră nu trebuie să fie plină cu lucrurile care ne înconjoară, ci să fie ocupată numai cu adevărul prezent şi cu pregătirea de a arăta temelia speranţei noastre cu frică şi cu cutremur. Noi trebuie să fim plini cu înţelepciunea de sus pentru a putea rezista în aceste timpuri de amăgire şi rătăcire.

Noi trebuie să examinăm bine temelia speranţei noastre pentru a putea să o dovedim cu Sfânta Scriptură. Aceste amăgiri vor lua proporţii şi noi trebuie să ţinem piept la toate; şi dacă nu vom fi pregătiţi atunci vom fi amăgiţi şi biruiţi. Dar dacă vom face din partea noastră tot ce ne va sta în putere spre a fi pregătiţi pentru lupta ce ne stă în faţă, atunci Dumnezeu Îşi va face partea Sa şi braţul Său atotputernic ne va proteja. El va trimite mai curând pe toţi îngerii măririi Sale pentru a ajuta sufletelor credincioase, formând un zid împrejurul lor, decât să-i lase să fie duşi în rătăcire prin minunile mincinoase ale lui Satana.

Am văzut cu câtă repeziciune a fost răspândită rătăcirea. Mi-a fost arătat un tren care mergea cu viteza fulgerului. Îngerul mi-a poruncit să privesc cu atenţie şi eu mi-am îndreptat privirea spre acel tren. Se părea că toată lumea ar fi fost în el şi nici unul nu ar fi lipsit. Îngerul mi-a zis: “Ei sunt legaţi în snopi pentru a fi arşi.” Apoi el mi-a arătat pe conducătorul, care era maiestuos şi frumos la vedere şi asupra căruia toţi călătorii priveau şi îi arătau respect. Eu mă simţeam în mare încurcătură şi am întrebat pe îngerul meu conducător cine este acesta. El mi-a răspuns: “Acesta este Satana. El e conducătorul în chip de înger al luminii. El a luat captivă întreaga lume. Ei au căzut în rătăciri puternice, pentru a crede minciuni spre a fi osândiţi. Acela care stă în urma lui este mecanicul şi ceilalţi dintre slujitorii lui sunt împărţiţi la diferite însărcinări, unde este nevoie; ei merg cu toţii spre pierzare cu repeziciunea unui fulger.”

Am întrebat pe înger dacă a mai rămas cineva neluat în acest tren. El mi-a poruncit să privesc în direcţia opusă şi eu am văzut o mică ceată care mergea pe o potecă îngustă. Toţi păreau a fi legaţi şi uniţi strâns în grupe prin banda adevărului. Îngerul mi-a spus: “Îngerul al treilea îi leagă sau îi sigilează în snopi pentru grânarul ceresc.” Această mică ceată era la vedere foarte îngrijorată, ca şi când ar fi trecut prin încercări şi lupte grele. Se părea ca şi cum soarele ar fi răsărit de curând din spatele unui nor şi ar fi strălucit pe feţele lor producându-le o înfăţişare triumfătoare, ca şi cum biruinţa lor ar fi aproape câştigată.

Eu am văzut că Domnul a dat destulă ocazie lumii pentru a cunoaşte laţurile celui rău. Un lucru ar fi o dovadă îndestulătoare pentru un creştin şi anume că la spiritism nu se face nici o deosebire între bun şi rău. Thomas Paine, al cărui corp se află acum descompus în pulbere, şi care la a doua înviere, la sfârşitul celor o mie de ani va fi înviat spre a-şi primi plata sa şi pentru a suferi a doua moarte e înfăţişat de Satana ca şi când el s-ar afla în cer şi că acolo ar fi înălţat la mare cinste. Satana l-a întrebuinţat pe pământ atât timp cât a putut şi acum el continuă aceeaşi lucrare sub pretenţia că Thomas Paine s-ar afla în cer, unde ar fi foarte onorat şi înălţat şi că tocmai cum a învăţat aici pe pământ aşa ar învăţa şi în ceruri. Sunt unii care au privit cu groază asupra vieţii şi a morţii acestuia şi au aruncat cu scârbă învăţătura sa în timpul vieţii sale, dar care astăzi se lasă învăţaţi de el, de omul cel mai stricat şi mai corupt, care a dispreţuit pe Dumnezeu şi legea Sa.*

El, care este tatăl minciunii, orbeşte şi rătăceşte lumea prin aceea că trimite pe îngerii săi să vorbească în locul apostolilor şi dau o astfel de aparenţă ca şi când ei ar contrazice acum ceea ce au scris altă dată prin inspiraţia Spiritului Sfânt, când se aflau în viaţă. Aceşti îngeri mincinoşi fac pe apostoli să strice propriile lor învăţături şi să le declare ca false. Prin aceste procedee Satana aduce pe creştinii cu numele şi pe întreaga lume în nesiguranţă asupra cuvântului lui Dumnezeu. Această carte sfântă se împotriveşte căilor şi planurilor sale, de aceea el caută să-i aducă în nesiguranţă cu privire la originea ei divină şi apoi el prezintă pe necredinciosul Thomas Paine ca şi când acesta ar fi fost luat la cer la moartea sa, şi unit cu sfinţii apostoli pe care el îi ura pe pământ şi ar trimite învăţături lumii.

Satana indică fiecăruia dintre îngerii săi lucrul lui. El le accentuează la toţi să fie vicleni, dibaci şi şireţi. El pune pe unii dintre dânşii să ia locul apostolilor şi să vorbească pentru dânşii pe când alţii iau poziţia oamenilor necredincioşi şi nelegiuiţi care au murit hulind pe Dumnezeu, dar care acum apar foarte religioşi.

Nu se face nici o deosebire între cel mai sfânt apostol şi între cel mai nelegiuit necredincios. Ei sunt făcuţi amândoi să înveţe acelaşi lucru. Nu contează pe cine pune Satana să vorbească, dacă scopul său este realizat. El a avut o cunoştinţă atât de intimă cu Paine, pe când îl ajuta în lucrarea sa pe pământ, încât pentru el este acum destul de uşor să imite aceleaşi cuvinte pe care le întrebuinţa Paine şi aceeaşi scriere a servului său credincios, care a slujit atât de mult scopului său. Satana a dictat lui Paine multe din scrierile sale şi este deci un lucru uşor pentru el a transmite îngerilor săi asemenea cugetări şi să facă să pară ca şi când acestea ar veni de la Paine, care în timpul vieţii sale fusese unul dintre servii cei mai devotaţi ai celui rău. Aceasta este o capodoperă a lui Satana. Toate aceste învăţături, care pretind a fi provenite de la apostoli, de la sfinţi şi de la nelegiuiţii morţi vin direct de la maiestatea sa satanică.

Faptul că Satana pretinde că cineva care l-a iubit pe el şi a urât din toată inima pe Dumnezeu ar trăi acum împreună cu apostolii şi cu sfinţii îngeri în mărirea cerului, ar trebui să fie îndeajuns a ridica vălul de pe ochii tuturor şi a le da pe faţă activitatea misterioasă şi întunecoasă a lui Satana. Ei asigură sus şi tare lumea şi pe credincioşi cu cuvintele: E indiferent, oricât de nelegiuiţi aţi fi, indiferent dacă credeţi sau nu în Dumnezeu şi în Biblie, trăiţi cum vă place, cerul este patria voastră; căci toţi ştiu că dacă Thomas Paine are o poziţie atât de înaltă în ceruri, vor merge şi ei acolo. Această rătăcire e atât de clară că toţi cei ce vor ar putea s-o cunoască. Satana lucrează acum prin indivizi asemenea lui Paine, ceea ce a încercat el să facă încă de la căderea lui. Prin puterea şi minunile sale mincinoase el îndepărtează temelia speranţei creştine şi le răpeşte lumina care trebuie să lumineze pe cărarea cea îngustă către cer. El face lumea să creadă că Biblia este neinspirată şi că ea nu este mai bună decât o carte de poveşti; în timp ce el oferă ceva mai bun, care s-o înlocuiască pe aceasta şi anume manifestările spiritiste.

Aici el are pe deplin mâna liberă şi poate face lumea să creadă tot ceea ce vrea. Cartea care atât pe el, cât şi pe urmaşii săi îi va judeca, el o pune în umbră, tocmai acolo unde el vrea. Pe Mântuitorul lumii îl face ca pe un om obişnuit şi după cum garda care păzea mormântul lui Isus a răspândit o mărturie falsă şi mincinoasă pe care le-o dictaseră mai marii preoţilor şi bătrânii, tot astfel şi aceşti sărmani şi amăgiţi urmaşi ai acestor pretinse manifestaţii spiritiste, vor căuta să imite şi să lămurească că în naşterea, moartea şi învierea Mântuitorului nostru nu ar fi fost nimic miraculos. Apoi, după ce au reuşit să înăbuşe în felul acesta credinţa în Isus, ei îndreaptă atenţia lumii asupra lor înşişi, asupra semnelor şi minunilor lor mincinoase, pe care ei le înalţă mai pe sus decât faptele lui Isus. Astfel lumea a căzut captivă în laţ şi e înfăşurată într-un simţământ de siguranţă spre a nu cunoaşte primejdia amăgirii până când vor fi vărsate cele şapte plăgi din urmă. Satana râde văzând că planul său are aşa de mare succes, încât toată lumea e căzută captivă în mâna lui.

5. La pag. 30 am raportat că un nor de lumină strălucitoare înconjura pe Tatăl şi că persoana Sa nu putea fi văzută. Apoi am spus că am văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tron. Tatăl era înconjurat atât de mult de lumină şi de mărire că persoana Sa nu putea fi văzută, dar eu ştiam că era Tatăl şi că această lumină şi această mărire venea de la persoana Sa. Când am văzut această lumină şi această slavă ridicându-se de pe tron, am ştiut că aceasta a avut loc prin ridicarea Tatălui; de aceea am zis că am văzut pe Tatăl ridicându-Se. Splendoarea sau înălţimea figurii Sale n-am văzut-o niciodată, căci nimeni nu-L va putea vedea şi să trăiască; totuşi veşmântul de lumină şi slavă care Îl înconjura putea fi văzut.

Am zis de asemenea că “Satana a apărut în faţa tronului încercând a săvârşi el lucrarea lui Dumnezeu.” Eu voi cita o altă expresie tot de la această pagină: “Eu m-am întors către ceata care stătea îngenuncheată în faţa tronului.”

Această ceată plecată în rugăciune se afla totuşi în starea ei muritoare pe pământ şi cu toate acestea ea mi-a fost înfăţişată ca stând în faţa tronului. Eu n-am avut niciodată impresia că aceşti oameni ar fi într-adevăr în Noul Ierusalim, şi nici nu-mi închipuiam că vreun muritor ar putea bănui că eu aş crede că Satana ar fi într-adevăr în Noul Ierusalim. Dar oare Ioan nu a văzut pe balaurul cel mare şi roşu în cer? Desigur! “În cer s-a arătat un alt semn: Iată s-a văzut un mare balaur roş, cu şapte capete şi zece coarne” (Apoc.12:3) Ce monstru se afla deci în cer! Aici apare a fi tot aşa de bine o ocazie de batjocură ca şi în interpretarea pe care unii au dat-o afirmaţiilor mele.

6. La paginile 26-28 este raportată o viziune care a fost dată în ianuarie 1850. Partea viziunii care vorbeşte despre mijloacele care au fost reţinute de la soli se referă îndeosebi la timpul acela. De atunci prieteni ai lucrării s-au ridicat şi au căutat ocazia de a face bine cu mijloacele lor. Unii au dat prea mult spre vătămarea primitorilor. Timp de aproape doi ani mi s-a arătat mai mult cu privire la lipsa de grijă şi uşurinţa în a folosi banii Domnului decât în legătură cu lipsa lor.

Următoarele sunt citate într-o viziune dată la 2 iunie 1853 în Jackson, Michigan. Ele se referă în cea mai mare parte la fraţii din acel loc. “Eu am văzut că fraţii au început să jertfească şi să împartă avutul lor, neţinând seama de adevăratul scop din faţă lor - lucrarea în nevoie - ei dau prea mult şi prea adesea. Eu am văzut că învăţătorii ar fi putut îndrepta această greşeală şi ar fi avut o bună influenţă asupra comunităţii. Banilor li se dădea prea puţină importanţă sau chiar deloc; cu cât erau dăruiţi mai repede cu atât mai bine. Unii dau prin aceasta un exemplu rău prin aceea că primeau multe mijloace băneşti ca sprijin şi nu arătau la rândul lor nici o prudenţă faţă de cei care nu aveau atâtea mijloace pe care să le întrebuinţeze cu risipă şi nepăsare. Primind astfel de sume mari, fără a întreba dacă Dumnezeu a făcut aceasta ca o datorie a fraţilor de a dărui atât de mult, ei dovedeau că aprobă o astfel de dăruire.

Acei care dăruiau făceau de asemenea o greşeală prin aceea că nu se interesau mai întâi de lipsurile cazului, dacă este sau nu nevoie de ajutor. Unii ca aceştia, care posedau mijloace cădeau în mare încurcătură. Un frate devenise prin aceasta foarte stricat, fiindcă i-au fost puse prea multe ajutoare băneşti în mână. El nu învăţase a fi econom, ci trăia în mod risipitor şi cheltuia banii fără nici un folos în călătoriile sale. Printr-o asemenea întrebuinţare rea a banilor Domnului el exercita o rea influenţă şi îşi zicea în sine cum şi către alţii: “Sunt destui bani în J..., mai mulţi decât s-ar putea întrebuinţa până la venirea a doua a Domnului.”

Unii au avut de suferit în modul acesta multă pagubă; ei veneau la adevăr cu păreri sucite, prin aceea că nu erau lămuriţi încă în această privinţă, nedându-şi seama că banii întrebuinţaţi erau ai Domnului şi astfel nu cunoşteau valoarea acestora. Asemenea suflete sărmane care au primit de curând solia îngerului al treilea şi care au luat un astfel de exemplu au mult de învăţat de a se tăgădui pe ei înşişi şi de a suferi pentru Hristos. Ei trebuie să înveţe a lepăda speranţa la o viaţă comodă aici pe pământ şi să înceteze a mai pierde timpul meditând asupra unei vieţi comode şi plăcute şi să înveţe a preţui valoarea sufletelor. Acei care simt “vaiul” asupra lor nu vor face niciodată pregătiri mari pentru a putea călători comod şi plăcut. Unii care nu erau chemaţi au fost încurajaţi a merge în lucrare. Alţii sunt molipsiţi prin aceste lucrări şi nu simt necesitatea de a face economie, de a se tăgădui pe ei înşişi şi de a umple casa Domnului cu mijloace. Ei zic: “Sunt alţii care au destui bani, ei pot contribui pentru revistă. Nu e nevoie ca şi eu să fac ceva, revista va putea fi susţinută şi fără ajutorul meu.”

Pentru mine nu a fost o mică cercare de a vedea că unii au luat părţi din viziunile mele care vorbesc de jertfirea avutului propriu pentru sprijinirea lucrării şi le-au întrebuinţat în mod greşit; ei umblau foarte risipitori cu banii şi neglijau în acelaşi timp împlinirea principiilor altor părţi din viziuni. La pagina 27 citim următoarele: “Eu am văzut că prin călătoriile unora care n-au primit de la Dumnezeu nici o solie, lucrarea lui Dumnezeu a fost împiedicată şi dezonorată. Unii ca aceştia vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu de orice ban cheltuit pentru asemenea călătorii, unde nu era de datoria lor de a merge, în timp ce aceşti bani ar fi putut fi întrebuinţaţi spre ajutarea lucrării lui Dumnezeu.” De asemenea la pagina 27 este scris: “Eu am văzut că cei care au putere să lucreze cu mâinile lor şi să ajute la susţinerea lucrării vor fi tot atât de răspunzători pentru puterea lor de muncă, după cum sunt ceilalţi pentru averea şi bunurile lor.”

Eu doresc să atrag o deosebită atenţie asupra viziunii arătată la pagina 43. Aici este un scurt extras: “Scopul cuvintelor Mântuitorului nostru (din Luca 12,33) nu a fost clar prezentat”. Eu am văzut că “scopul vânzării nu este pentru a da celor care sunt în stare să lucreze şi să se întreţină singuri, ci pentru răspândirea adevărului. Este un păcat a susţine şi a îngădui lenea celor care sunt în stare să lucreze. Unii frecventează cu mult zel toate adunările, dar nu pentru a preamări pe Dumnezeu, ci numai pentru “pâine şi peşte”. Pentru unii ca aceştia ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas acasă şi ar fi lucrat cu “mâinile lor binele”, pentru satisfacerea trebuinţelor familiilor lor şi de a putea da ceva pentru întreţinerea cauzei preţioase.

În timpurile trecute planul lui Satana a fost întotdeauna de a face ca unii să fie stăpâniţi de un spirit grăbit a întrebuinţa banii cu prea multă abundenţă şi a influenţa pe fraţi să cheltuiască prea repede avutul lor şi astfel printr-un prisos de mijloace, întrebuinţat în mod uşuratic şi repede, să pricinuiască sufletelor vătămare şi pierzare şi totodată să facă prin aceasta ca atunci când adevărul se va răspândi mai departe să lipsească mijloacele. Din nefericire acest plan al lui Satana s-a realizat într-o anumită măsură.

Domnul mi-a arătat că mulţi greşesc în acest punct că aşteaptă numai de la acei care posedă proprietăţi, să sprijine tipărirea şi răspândirea revistelor şi broşurilor. Toţi trebuie să contribuie cu ce pot la aceasta. Acei care pot să lucreze cu mâinile lor spre a câştiga mijloace pentru sprijinirea lucrării sunt pentru aceasta tot atât de răspunzători ca şi ceilalţi pentru bunul şi avutul lor. Orice copil al lui Dumnezeu care mărturiseşte a crede adevărul prezent trebuie a se strădui spre a-şi îndeplini partea sa în această lucrare.

În iulie 1853 am văzut că nu se proceda cum trebuie, că revistele recunoscute şi aprobate de Dumnezeu, apăreau atât de rar. În timpul acesta în care trăim, lucrarea are nevoie de reviste săptămânale şi de publicarea mai multor broşuri pentru a expune rătăcirile crescânde din acest timp; dar lucrarea e

împiedicată prin lipsa de mijloace. Am văzut că adevărul trebuie vestit şi noi nu trebuie să fim fricoşi. Să trimitem mai bine trei broşuri sau reviste acolo unde nu este nevoie decât ca vreun suflet care le preţuieşte şi care se poate folosi de ele să fie lipsit de ele. Eu am văzut că semnele timpului din urmă trebuie expuse în mod clar, căci manifestările satanice iau proporţii. Scrierile lui Satana şi ale conlucrătorilor lui se înmulţesc şi puterea lui creşte. Tot ceea ce putem face pentru răspândirea adevărului trebuie făcut repede.

Mi-a fost arătat că adevărul care se publică în acest timp va rezista căci el este adevărul pentru timpul din urmă; el va rămâne şi în viitor nu va mai fi mult de zis asupra lui. Nu e nevoie să facem prea multă îngrămădire de cuvinte pe hârtie, pentru a justifica ceea ce cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre sine însuşi şi ceea ce apare de la sine în strălucirea sa. Adevărul merge drept înainte, el este simplu şi lămurit şi se apără pe sine însuşi. Nu tot astfel este şi cu rătăcirea. Ea este atât de încurcată şi nelămurită încât e nevoie de multe cuvinte pentru a o explica în forma ei sucită. Am văzut că toată lumina pe care ei au primit-o în unele locuri a venit prin revistă; că sufletele au primit adevărul în acest mod şi apoi l-au spus şi altora; şi că acum în locurile unde sunt câţiva ei s-au ridicat prin acest sol tăcut. El a fost singurul lor predicator. Lucrarea adevărului nu trebuie împiedicată în progresul ei prin lipsa de mijloace.

ORDINEA EVANGHELICĂ

Domnul mi-a arătat că ordinea evanghelică e mult prea temută şi neglijată.* Formalismul trebuie evitat, dar prin aceasta nu trebuie neglijată ordinea. În cer domneşte ordine. În timpul vieţii Domnului Hristos pe pământ, în comunitatea Sa domnea armonie şi ordine, iar după înălţarea Sa la cer, ucenicii Săi au păstrat ordinea în mod strict. Astfel în acest timp din urmă, când Dumnezeu vrea să aducă pe copiii Săi la unirea credinţei, ordinea e mai necesară ca oricând; căci în timp ce Dumnezeu reuneşte pe copiii Săi, Satana împreună cu îngerii săi este foarte ocupat, căutând a împiedica şi zădărnici această unire.

Bărbaţi care nu posedă încă înţelepciunea şi puterea de judecată necesară, care nu ştiu să-şi guverneze propria lor casă şi care nu au nici o putere sau autoritate asupra celor din casele lor, pe care Dumnezeu li i-a încredinţat, se grăbesc să meargă în câmp; ei se simt capabili de a purta răspunderea turmei. Ei fac multe lucruri sucite şi cei care nu au cunoştinţă de credinţa noastră, vor aprecia pe toţi solii lui Dumnezeu după asemenea bărbaţi care s-au trimis singuri. Astfel lucrarea lui Dumnezeu va fi hulită şi adevărul va fi ocolit de mulţi necredincioşi care de altfel ar fi cercetat în mod serios şi sincer, dacă aceste lucruri sunt aşa sau nu.

Oameni ale căror vieţi nu sunt sfinţite şi care nu sunt apţi pentru a învăţa adevărul prezent, merg în câmp fără să fie recunoscuţi de comunitate sau de fraţi şi urmarea nu e decât dezbinare şi confuzie. Unii dintre aceştia posedă adevărul în teorie şi pot aduce multe dovezi pentru sprijinirea acestuia, dar le lipseşte experienţa, spiritualitatea şi judecata. Le lipsesc multe lucruri care ar fi foarte necesare să fie înţelese înainte ca ei să poată predica adevărul. Altora le lipseşte orice argumentaţie, dar pentru că unii dintre fraţi i-au auzit făcând rugăciuni frumoase şi dând din când în când câte o îmbărbătare au fost trimişi în câmp să săvârşească o lucrare pentru care Dumnezeu nu i-a învrednicit şi pentru care ei nu posedau destulă experienţă şi putere de judecată. La aceasta însă se mai adaugă şi mândria spirituală, ei sunt respectaţi şi lucrează sub iluzia că sunt lucrători ai Domnului. Ei nu se cunosc pe ei înşişi. Le lipseşte o putere de judecată sănătoasă şi un spirit răbdător; ei vorbesc cu multă laudă despre ei înşişi şi susţin multe lucruri pe care nu le pot dovedi cu Biblia. Dumnezeu ştie aceasta şi de aceea El nu cheamă pe unii ca aceştia în lucrarea Sa, în acest timp atât de primejdios; fraţii ar trebui să fie foarte prevăzători de a nu trimite în câmp asemenea lucrători care nu sunt chemaţi de Domnul.

Cei nechemaţi de Domnul sunt de obicei cei care au cea mai mare convingere că ar fi chemaţi şi se află sub iluzia că lucrul lor e foarte important. Mergând în câmp aceştia nu au de obicei nici o înrâurire bună asupra anturajului lor; totuşi în unele locuri ei au succes, şi aceasta îi face atât pe ei cât şi pe alţii să creadă că ar fi chemaţi în mod sigur de Dumnezeu. Nu e deloc o dovadă sigură că asemenea oameni ar fi trimişi de Dumnezeu numai pentru faptul că au un oarecare succes; desigur îngerii lui Dumnezeu mişcă inimile copiilor Săi sinceri şi le luminează priceperea pentru a primi adevărul prezent şi să aibă viaţa. Dar chiar când asemenea oameni trimişi prin ei înşişi ar ocupa posturi importante, pe care de altfel Dumnezeu nu li le-a încredinţat lor chiar când ei pretind a fi învăţători şi când sufletele primesc adevărul predicat de ei, nu e o dovadă sigură că ei ar fi chemaţi de Dumnezeu. Sufletele venite prin ei la adevăr cad în mare încurcătură şi nelinişte, constatând mai tîrziu că aceşti bărbaţi nu erau în sfatul lui Dumnezeu. Adevărul poate fi primit de unii chiar atunci când acesta e predicat de nelegiuiţi; dar cei ce vestesc adevărul în felul acesta nu ajung prin aceasta cu nimic mai aproape de Dumnezeu. Nelegiuiţii rămân nelegiuiţi şi conform rătăcirilor pe care ei le-au adus asupra celor iubiţi de Dumnezeu şi tulburărilor ce le-au provocat în

comunitatea lui Dumnezeu vor fi pedepsiţi; păcatele lor nu vor rămâne acoperite, ci la ziua mâniei lui Dumnezeu vor fi înfăţişate în goliciunea lor.

Aceşti soli trimişi de ei înşişi sunt un blestem pentru lucrare. Sufletele sincere îşi pun încrederea în ei, în credinţa că aceşti soli ar umbla conform sfatului rânduit de Dumnezeu şi că ar fi în armonie cu comunitatea. De aceea ei le îngăduie ca să împartă Sfânta Cină şi când li se prezintă datoria lor ei permit ca să fie botezaţi de aceştia. Dar când vine lumina, şi ea va veni cu siguranţă şi când ei devin conştienţi că aceşti oameni nu sunt ceea ce ei au crezut a fi, anume soli chemaţi şi aleşi de Dumnezeu, ei sunt aruncaţi în îndoială şi în încurcătură cu privire la adevărul pe care ei l-au primit şi simt că trebuie să înveţe totul de la capăt; ei sunt încurcaţi de vrăjmaş cu privire la întreaga lor experienţă, neştiind dacă Dumnezeu i-a condus sau nu şi nu sunt satisfăcuţi până când nu sunt botezaţi din nou. Pentru adevăraţii soli ai lui Dumnezeu e mult mai greu să meargă în locuri unde acei care au fost mai înainte au răspândit o influenţă sucită, decât în câmpuri cu totul noi. Servii lui Dumnezeu trebuie să se poarte în mod simplu, să umble pe faţă şi să nu muşamalizeze nedreptatea, căci ei stau între morţi şi între vii şi vor da socoteală pentru credinţa lor, pentru lucrul şi influenţa pe care ei o exercită asupra turmei, asupra căreia au fost puşi ca supraveghetori.

Acei care au primit adevărul şi apoi au căzut într-o astfel de încurcătură ar fi primit tot aşa de bine adevărul chiar când ar fi lipsit asemenea oameni şi ar fi rămas la locul lor modest şi rânduit lor de Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu veghează asupra aleşilor Săi şi El le-ar fi trimis pe solii chemaţi şi aleşi de El, bărbaţi care ar fi mers înainte cu mult spirit de judecată. Lumina adevărului ar fi arătat acestor suflete şi le-ar fi lămurit adevărata lor stare şi ele ar fi primit adevărul în mod inteligent şi ar fi fost satisfăcute de frumuseţea şi claritatea Sa. Ei ar fi simţit atunci influenţa sa puternică; ar fi fost întăriţi şi ar fi răspândit o influenţă sfântă în jurul lor.

Apoi mi s-a arătat primejdia acelora care călătoresc fără ca Dumnezeu să-i fi chemat la aceasta. Dacă ei au oarecare succes, calităţile care le lipsesc vor fi simţite. Ei fac multe lucruri nechibzuite şi din lipsă de înţelepciune determină multe suflete preţioase să se depărteze de adevăr pentru totdeauna. Eu am văzut că biserica trebuie să-şi simtă răspunderea şi să examineze cu prevedere şi atenţie viaţa, însuşirile şi purtarea generală a acelora care pretind a fi învăţători. Când orice dovadă evidentă despre chemarea lor dumnezeească lipseşte şi când nu au simţământul că va fi “vai” lor, dacă nu vor urma chemării, atunci datoria comunităţii este de a proceda şi a face cunoscut că unii ca aceştia nu sunt recunoscuţi ca învăţători de comunitate. Aceasta este singura cale pe care comunitatea o poate apuca, spre a proceda cum trebuie în această chestiune, căci toată sarcina zace asupra ei.

Am văzut că această uşă prin care duşmanul intră în comunitate pentru a tulbura şi a amăgi turma, poate fi închisă. Eu am întrebat pe înger cum s-ar putea face aceasta. El mi-a zis: “Comunitatea trebuie să alerge la Cuvântul lui Dumnezeu spre a se instrui cu privire la ordinea evanghelică care a fost trecută cu vederea şi neglijată. Aceasta e de neapărată trebuinţă pentru a aduce comunitatea la unirea credinţei. Am văzut că biserica din zilele apostolilor era în primejdie de a fi amăgită şi dusă în rătăcire de învăţători mincinoşi. De aceea fraţii au ales bărbaţi care aveau o dovada bună că erau capabili să-şi conducă bine propriile lor case, să-şi păstreze ordine în familiile lor şi să lumineze pe acei care se găseau în întuneric. Ei întrebau pe Dumnezeu pentru acest lucru şi atunci în unire cu comunitatea şi cu Spiritul Sfânt deosebea pe cei aleşi prin punerea mâinilor. Apoi după ce în felul acesta primeau de la Dumnezeu însărcinarea lor şi confirmarea comunităţii ei mergeau şi botezau în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi administrau slujbele sfinte ale casei lui Dumnezeu, serveau adesea sfinţilor prezentându-le simbolul trupului sfânt şi al sângelui vărsat al Mântuitorului crucificat pentru a păstra o vie amintire a suferinţelor şi morţii sale în memoria copiilor prea iubiţi ai lui Dumnezeu.

Eu am văzut că faţă de învăţătorii mincinoşi noi nu suntem mai siguri astăzi decât era comunitatea în zilele apostolilor iar dacă noi nu facem mai mult decât ei, măcar să luăm aceleaşi măsuri ca şi ei spre a păstra şi a asigura pacea, armonia şi unitatea turmei. Noi avem exemplul lor şi ar trebui să-l urmăm. Fraţii cu experienţă şi cu vederi sănătoase trebuie să se adune şi urmând cuvântului lui Dumnezeu şi ungerii Spiritului Sfânt ar trebui să-şi pună mâinile cu rugăciuni serioase asupra acelora care au dat dovadă deplină că ei şi-au primit însărcinarea de la Dumnezeu şi să-i pună deoparte pentru a se consacra în întregime lucrării Sale. Acest act va arăta ungerea bisericii pentru acei care merg ca soli ca să ducă cea mai solemnă solie dată vreodată oamenilor.

Dumnezeu nu vrea să încredinţeze purtarea de grijă a preţioasei Sale turme oamenilor, al căror spirit şi putere de judecată au fost slăbite prin rătăciri anterioare pe care ei le-au nutrit, cum ar fi aşa numitul perfecţionism (Vezi Supliment) şi spiritism şi care prin purtarea lor în timpul acestor rătăciri s-au dezonorat pe ei înşişi şi au adus dezonoare asupra cauzei adevărului. Cu toate că ei se simt acum liberi de acele rătăciri şi în stare de a vesti ultima solie, totuşi Dumnezeu nu-i va primi. El nu va încredinţa acestora

grija sufletelor preţioase căci judecata lor a fost pervertită în timpul rătăcirii şi acum este slăbită. Dumnezeul cel mare şi sfânt este un Dumnezeu gelos şi El vrea să aibă bărbaţi sfinţi pentru răspândirea adevărului. Legea cea sfântă pe care Dumnezeu a rostit-o pe Sinai e o parte din El Însuşi, şi numai bărbaţi sfinţi păzitori serioşi ai acesteia Îl vor onora, prin învăţăturile pe care ei le dau altora.

Servii lui Dumnezeu care predică adevărul trebuie să aibă o bună judecată. Ei trebuie să fie bărbaţi care să poată suporta cu răbdare împotrivirile pentru că acei care se opun adevărului îi vor critica pe cei care-l predică şi vor aduce orice obiecţie posibilă în forma cea mai rea împotriva adevărului. Servii lui Dumnezeu care duc solia trebuie să fie pregătiţi ca să înlăture aceste obiecţii cu calm şi blândeţe prin lumina adevărului. Împotrivitorii atacă adesea pe servii lui Dumnezeu într-un mod provocator pentru a scoate din ei un spirit asemănător, apoi făcând din aceasta un caz de mare importanţă să poată istorisi altora că vestitorii poruncilor lui Dumnezeu au un spirit mai rău şi mai aspru de cum s-a spus. Am văzut că noi trebuie să fim pregătiţi ca să putem întâmpina împotrivirile cu răbdare, judecată şi blândeţe, să le dăm atenţia cuvenită nu prin a-i combate printr-o mulţime de afirmaţii şi a ne năpusti asupra împotrivitorului şi a manifesta un spirit aspru faţă de el, ci dând obiecţiei valoarea ei şi prezentând-o în lumina şi puterea adevărului şi să lăsăm ca adevărul să domine şi să îndepărteze rătăcirile. Acest procedeu va face o impresie bună; împotrivitorii sinceri vor recunoaşte că ei s-au înşelat şi că cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu nu sunt aşa după cum au auzit vorbindu-se despre ei.

Acei care mărturisesc a fi slujitori ai Viului Dumnezeu trebuie să fie voioşi să servească tuturor, în loc de a căuta să se înalţe peste fraţi; ei trebuie să posede un spirit bun şi amabil. Dacă greşesc ei trebuie să fie gata să mărturisească greşeala lor pe deplin. O intenţie sinceră nu poate fi socotită ca scuză pentru nerecunoaşterea greşelii. Mărturisirea greşelii nu ar slăbi cu nimic încrederea comunităţii în lucrător, ci va da un bun exemplu; spiritul mărturisirii ar fi încurajat în comunitate şi o dulce unitate ar fi rezultatul. Acei care se dau pe sine ca învăţători trebuie a fi un exemplu de evlavie, blândeţe şi umilinţă; posedând un spirit amabil spre a putea câştiga sufletele la Isus şi la adevărul Bibliei. Un predicator al lui Hristos trebuie să fie curat în vorbire şi în purtare şi să ţină întotdeauna seama de faptul că el mânuieşte cuvintele Inspraţiei, cuvinte ale unui Dumnezeu sfânt. El trebuie de asemenea să-şi amintească că turma i-a fost încredinţată purtării sale de grjă şi că el trebuie să ducă cazurile lor în faţă lui Isus şi să pledeze pentru ele, aşa cum Isus pledează pentru noi în faţă Tatălui. Mi s-a atras atenţia asupra fiilor lui Israel de pe vremuri, şi am văzut cât de curaţi şi sfinţi trebuiau să fie slujitorii Sanctuarului deoarece ei erau aduşi prin slujba lor într-o legătură apropiată cu Dumnezeu. Predicatorii trebuie să fie sfinţi, curaţi şi fără pată, iar dacă nu, Dumnezeu îi va nimici. Dumnezeu nu S-a schimbat. El este încă sfânt şi curat într-un mod tot atât de desăvârşit, aşa cum a fost întotdeauna. Acei care se pretind a fi predicatori ai lui Isus trebuie să fie bărbaţi cu experienţă şi de o adâncă evlavie, atunci ei vor putea răpândi o influenţă sfântă în tot timpul şi în tot locul.

Am văzut că acum este timpul pentru soli de a merge în orice loc, oriunde li s-ar deschide calea şi Dumnezeu va merge înaintea lor şi va deschide multora inimile pentru primirea cuvântului. Câmpuri şi locuri noi trebuie începute şi la aceasta ar fi mult mai bine ca lucrătorii să meargă doi câte doi pentru a se sprijini unul pe altul. Mi-a fost arătat planul următor: Ar fi bine ca doi fraţi să pornească împreună şi să călătorească în locurile întunecoase, unde este multă împotrivire şi unde este mult de lucru şi cu eforturi unite şi credinţă tare să pună adevărul în faţă celor din întuneric. Iar mai târziu dacă ei pot realiza mai mult vizitând mai multe locuri să meargă separat, dar să se întâlnească adesea pentru a se încuraja unul pe altul prin credinţa lor şi a se întări şi a se sprjini unul pe altul. Cu aceste ocazii ei se pot sfătui asupra câmpurilor deschise şi vor hotărî care dintre talanţii lor va fi cel mai de folos şi în ce mod ar putea avea cel mai mare succes în lucrarea de câştigare a inimilor. Rămânând apoi iarăşi singuri, curajul şi puterea lor de activitate vor fi reînnoite, pentru a putea întâmpina împotrivirea şi întunericul şi a lucra cu bucurie din toată inima pentru salvarea sufletelor care pier.

Am văzut că servii lui Dumnezeu nu pot lucra mereu într-unul şi acelaşi câmp, ci să caute a câştiga suflete în locuri noi. Acei care sunt deja întăriţi în adevăr, nu trebuie a pretinde prea mult să se lucreze numai cu ei, ci să fie în stare a se păstra pe ei înşişi în adevăr şi de a întări şi pe alţii, iar solii lui Dumnezeu să viziteze locurile întunecoase şi singuratice pentru a duce adevărul acelora care nu sunt încă luminaţi cu lumina adevărului prezent.

GREUTĂŢI ÎN COMUNITATE

Iubiţi fraţi şi surori! Deoarece rătăcirea creşte repede, datoria noastră este de a fi treji în lucrarea Domnului şi a ne da seama de timpul în care trăim. Întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele. Şi pentru că aproape toţi cei din jurul nostru sunt învăluiţi de întunericul cel des al rătăcirii şi al

amăgirii e de datoria noastră a înlătura neştiinţa şi a trăi în apropiere de Dumnezeu de unde putem primi razele dumnezeieşti de lumină şi de mărire de la faţa lui Isus. Deoarece întunericul creşte şi rătăcirile iau proporţii noi trebuie să ne străduim a dobândi o cunoştinţă mai adâncă a adevărului, şi a fi pregătiţi să ne menţinem poziţia noastră pe temeiul Scripturii.

Noi trebuie să fim sfinţiţi prin adevăr, să fim în totul consacraţi lui Dumnezeu şi să vieţuim în conformitate cu mărturisirea sfântă pe care am depus-o, ca astfel Dumnezeu să poată întotdeauna revărsa asupra noastră şi mai multă lumină ca în lumina Lui să vedem lumină şi să fim întăriţi prin puterea Lui. În orice moment am neglija vegherea suntem expuşi primejdiei de a fi atacaţi de duşman şi învinşi de puterile întunericului. Satana însărcinează pe îngerii săi să vegheze şi să facă toate încercările posibile pentru a afla slăbiciunile şi păcatele favorite ale acelora care pretind a fi în adevăr; şi aruncă întunericul în jurul lor pentru a-i face să neglijeze vegherea şi să apuce pe o cale care va dezonora cauza pe care ei pretind a o iubi şi să aducă suferinţă asupra comunităţii. Asemenea suflete amăgite şi neveghetoare vor fi cuprinse din ce în ce mai mult de întunericul crescând, iar lumina cerului va scădea. Ei nu pot descoperi păcatele lor favorite, iar Satana aruncă atât de mult plasa sa după ei şi ei sunt prinşi în laţurile sale.

Dumnezeu este tăria noastră. Noi trebuie să privim către El pentru a primi înţelepciune şi a fi conduşi de El şi având întotdeauna ca ţintă onoarea Lui, binele comunităţii, salvarea sufletelor noastre proprii să căutam a birui păcatele noastre favorite. Trebuie să încercăm personal a dobândi în fiecare zi o nouă biruinţă. Noi trebuie să învăţăm să stăm singuri şi să depindem în întregime de Dumnezeu. Cu cât mai repede vom învăţa aceasta, cu atât e mai bine. Fiecare trebuie să recunoască atunci când face vreo greşeală, şi apoi să vegheze în credinţă pentru ca păcatele să nu poată câştiga biruinţă asupra lui, ci din contră el să biruie asupra păcatelor. Atunci vom putea avea încredere în Dumnezeu şi comunitatea va fi scutită de multe greutăţi.

Solii lui Dumnezeu care părăsesc căminurile lor pentru a merge să lucreze pentru salvarea de suflete, întrebuinţează mult din timpul lor pentru a lucra în folosul celor care sunt de mai mulţi ani în adevăr, dar care sunt încă slabi pentru că ei au slăbit fără motiv frâiele şi au încetat să vegheze asupra lor înşile şi eu cred că ei ispitesc pe vrăjmaşul să-i ispitească. Ei cad în încurcături fără însemnătate, iar servii lui Dumnezeu sunt siliţi să-şi folosească timpul ca să-i viziteze. Ei vor pierde la aceştia ore şi zile întregi, iar sufletul lor e întristat şi rănit prin auzirea acestor mici greutăţi şi neplăceri, fiecare străduindu-se a expune nevoia sa proprie într-un mod cât de serios posibil, de teama ca servii lui Dumnezeu să nu le socotească ca prea neînsemnate. În loc de a se adresa servilor lui Dumnezeu spre a-i scoate din greutăţile lor, ar fi mai bine să plece genunchii lor în faţa Domnului să postească şi să se roage până când greutăţile vor fi înlăturate. Unii îşi închipuie că Dumnezeu a chemat soli pentru ca aceştia să stea la dispoziţia lor şi să-i poarte în braţele lor şi că cea mai importantă parte a lucrării lor este de a aplana certurile şi greutăţile neînsemnate pe care ei înşişi şi le-au adus prin umblarea lor nejudecată şi prin aceea că au dat loc vrăjmaşului prin spiritul lor neglijent, nesupus şi găsitor de greşeli faţă de cei din jurul lor. Dar ce se va întâmpla însă în acest timp cu oile flămânde? Desigur, ele vor suferi şi vor flămânzi după pâinea vieţii. Acei care cunosc adevărul şi sunt întemeiaţi pe el, dar nu-l ascultă (dacă ei l-ar fi ascultat ar fi fost scutiţi de multe din aceste încercări) reţin solii şi scopul pentru care Dumnezeu i-a chemat în câmp nu este adus la îndeplinire. Servii lui Dumnezeu sunt întristaţi şi descurajaţi prin astfel de lucruri din comunitate; când toţi ar trebui să se străduiască să nu mai adauge greutăţi la poverile lor, ci să le ajute prin cuvinte binevoitoare şi prin rugăciunea credinţei. Dacă toţi care mărturisesc adevărul ar privi în jur şi ar încerca să ajute altora în loc de a pretinde aşa de mult ajutor pentru ei înşişi cât de liberi şi uşuraţi ar fi ei (servii lui Dumnezeu). Când servii lui Dumnezeu merg în locuri noi, întunecate, unde adevărul n-a fost încă predicat, atunci ei au un spirit rănit, pricinuit de greutăţile inutile ale fraţilor lor. Iar mai presus de toate ei trebuie să întâmpine necredinţa şi prejudecata împotrivitorilor şi să fie jigniţi de unii dintre ei.

Cu cât mai uşor ar putea fi influenţate inimile oamenilor şi cât de mult ar fi preamărit Dumnezeu, dacă servii Săi ar fi liberaţi de descurajări şi cercări şi cu un spirit liber ar vesti adevărul în frumuseţea sa. Acei care sunt vinovaţi prin solicitarea unei aşa de mari lucrări a servilor lui Dumnezeu şi de împovărarea lor cu greutăţi pe care ei înşişi ar fi trebuit să le rezolve, vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu pentru tot timpul şi mijloacele cheltuite pentru a-i mulţumi pe ei, satisfăcând prin aceasta pe vrăjmaş. Membrii comunităţii ar trebui să fie în stare de a ajuta fraţilor lor. Ei nu trebuie să împovăreze cu greutăţile şi cercările lor o adunare întreagă sau să aştepte ca vreunul din solii lui Dumnezeu să vină să le rezolve, ci din contră să se străduiască ei înşişi a umbla în dreptate în faţa lui Dumnezeu, să aplaneze singuri greutăţile între ei, iar când lucrătorii vin, ei trebuie să fie pregătiţi spre a întări mâinile lor, iar nu a le slăbi.

SPERANŢA COMUNITĂŢII

Acum câtva timp căutând în jurul meu pentru a vedea urmaşii blândului şi umilului Mântuitor, spiritul meu a fost foarte tulburat. Mulţi dintre cei ce pretind a aştepta apropiata venire a lui Hristos, se aseamănă mai mult lumii şi caută cu mai mult interes aplauzele celor din jur decât aprobarea lui Dumnezeu. Ei sunt reci şi formalişti asemenea bisericilor cu numele, de care cu puţin timp mai înainte s-au despărţit. Cuvintele adresate comunităţii Laodiceea descriu în mod lămurit starea ei actuală (Vezi Apoc.3:14-20) Ei nu sunt “nici reci, nici fierbinţi”, ci numai “încropiţi”, iar dacă nu vor urma sfatul “martorului credincios şi adevărat” şi nu se vor pocăi în mod serios, “cumpărând aur curăţit prin foc”, “veşminte albe... şi alifie de ochi”, atunci El îi va vărsa din gura Lui.

Am ajuns un timp când o mare parte dintre cei care altădată tresăltau de bucurie în speranţa apropiatei veniri a Domnului se găsesc pe terenul bisericilor şi al lumii care îi batjocorea odată pentru credinţa că Isus urma să vină şi răspândeau tot felul de minciuni pentru a ridica prejudecata împotriva lor şi a distruge influenţa lor. Când sufletele multora doresc după viul Dumnezeu flămânzind şi însetând după dreptate şi Dumnezeu îi face să simtă puterea Sa şi să satisfacă dorinţa sufletului lor, revărsând iubirea Sa în inimile lor, atunci ei vor preamări pe Dumnezeu prin laudele lor. Pentru acest lucru ei vor fi socotiţi de mulţi dintre cei ce pretind a crede în apropiata venire a Domnului ca amăgiţi şi vor fi acuzaţi ca fiind sub influenţa mesmerismului sau stăpâniţi de un spirit rău.

Mulţi dintre aceşti pretinşi creştini se îmbracă, se poartă şi vorbesc ca şi lumea, singurul lucru după care se mai pot recunoaşte este mărturisirea lor. Deşi ei pretind a fi în aşteptarea lui Hristos, conversaţia lor nu este în ceruri, ci despre lucrurile lumeşti. Ce fel de persoane, printr-o umblare sfântă şi evlavioasă ar trebui să fie acei care mărturisesc că aşteaptă şi grăbesc venirea zilei lui Dumnezeu? (2 Petru 3,11). “Oricine care are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat.” (1 Ioan 3,3) Este însă evident că mulţi dintre cei ce poartă numele de adventist se ocupă mai mult de împodobirea trupurilor lor şi să apară bine în ochii lumii, decât să înveţe din cuvântul lui Dumnezeu cum pot fi aprobaţi de El.

Ce ar fi dacă Isus, Idealul nostru, ar apărea în mijlocul lor şi între pretinşii creştini în general, la fel după cum s-a arătat la prima venire? El a fost născut într-o iesle. Urmăriţi viaţa şi umblarea Lui ca predicator. El a fost un om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa. Aceşti aşa-zişi creştini s-ar ruşina în faţa blândului şi umilului Mântuitor, care nu purta decât un veşmânt simplu şi fără cusătură şi care nu avea unde să-şi plece capul. Viaţa Lui nepătată şi tăgăduitoare de sine i-ar condamna; sfânta Sa demnitate ar fi o impută dureroasă pentru uşurăţenia şi vanitatea lor; vorbirea Lui neprihănită ar face să amuţească conversaţia lor profană şi desfrânată; tâlcuirea neîntortocheată şi curată a adevărului tăietor din partea Lui, ar descoperi caracterul lor adevărat şi ei ar dori cu siguranţă ca acest chip blând, acest Mântuitor plin de iubire să dispară cât mai repede posibil din faţa lor. Ei ar fi cei dintâi care ar căuta să-L prindă în cuvântările Lui şi care ar striga: Răstigneşte-L, răstigneşte-L!

Să urmăm deci lui Isus aşa umiliţi cum a intrat El în Ierusalim, când mulţimea ucenicilor lăuda şi preamărea pe Dumnezeu cu glas tare şi striga: “ ‘Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile prea înalte!’ Unii dintre farisei, din norod au zis lui Isus: ‘Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii!’ Şi El a răspuns: “ ‘Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.’ ” (Luca 19,38-40). O mare parte dintre cei ce pretind a aştepta pe Hristos ar fi fost tot atât de gata ca şi fariseii de a porunci ucenicilor Săi să tacă şi fără îndoială ar fi strigat: Fanatism! Mesmerism! Spiritism! Tot astfel ucenicii care întindeau veşmintele lor pe cale ar fi fost declaraţi ca extravaganţi şi sălbatici. Dumnezeu nu vrea însă să aibă pe pământ un asemenea popor care să fie atât de mort şi rece, ci un popor care să-L poată lăuda şi preamări. El va primi slavă de la unii iar când aleşii Săi care ţin poruncile Lui vor tăcea, atunci pietrele vor striga.

Isus vine, dar nu ca la prima Sa venire ca copil în Betleem, nu ca la intrarea Sa în Ierusalim, când ucenicii Săi lăudau cu voce tare pe Dumnezeu şi strigau osanale, ci El va veni în mărirea Tatălui şi toţi îngerii Săi sfinţi cu El, care Îl vor însoţi la coborârea Sa pe pământ. Întreg cerul va fi părăsit atunci de îngeri, în timp ce sfinţii care aşteaptă vor privi către El şi către cer, aşa cum priveau bărbaţii din Galileea când El S-a înălţăt de pe Muntele Măslinilor. Atunci acei care sunt sfinţi, care au urmat consacraţi în totul blândului lor Mântuitor vor striga plini de bucurie: “Iată acesta este Dumnezeul nostru pe care L-am aşteptat ca să ne mântuiască!” Ei vor fi schimbaţi într-un moment, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă - acea trâmbiţă care trezeşte pe sfinţii adormiţi şi-i cheamă afară din paturile lor de pulbere îmbrăcaţi în nemurire glorioasă şi strigând: “Biruinţă! Biruinţă asupra morţii şi a mormântului!” Sfinţii astfel preschimbaţi vor fi răpiţi odată cu îngerii spre întâmpinarea Domnului în văzduh şi niciodată nu vor mai fi despărţiţi de obiectul iubirii lor.

În faţă unei asemenea perspective, faţă de o asemenea speranţă măreaţă, de o asemenea mântuire, pe care Hristos ne-a răscumpărat-o prin propriul Său sânge, vom putea noi să tăcem? Vom putea noi să nu preamărim de asemenea pe Dumnezeu cu glas tare, după cum au făcut ucenicii la intrarea lui Isus în Ierusalim? Nu este oare perspectiva noastră mult mai măreaţă decât a lor? Atunci cine ne va putea împiedica de a preamări pe Dumnezeu cu glas tare, având o asemenea speranţă a nemuririi şi a măririi? Noi am gustat puterile lumii viitoare şi dorinţa noastră e şi mai mare. Întreaga mea fiinţă strigă după viul Dumnezeu şi eu nu voi fi mulţumită până când nu voi fi plină cu toată plinătatea Lui.

PREGĂTIRE PENTRU A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS

Iubiţi fraţi şi surori! Credem noi oare din toată inima că Hristos va veni în curând şi că noi avem ultima solie a harului care trebuie dată vreodată unei lumi vinovate? Este oare exemplul nostru cum ar trebui să fie? Arătăm noi prin vieţile noastre şi umblarea noastră sfântă celor din jur că aşteptăm arătarea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, care va schimba aceste trupuri netrebnice şi le va modela după asemănarea corpului Său glorios? Eu mă tem că nu credem destul aceste lucruri şi nu le preţuim încă cum ar trebui să le preţuim. Acei care cred adevărul important pe care noi îl mărturisim trebuie să umble conform credinţei lor. Se aleargă prea mult după plăceri şi după lucruri care stăpânesc atenţia acestei lumi; se dă prea multă atenţie îmbrăcăminţii, iar limba e întrebuinţată prea adesea la vorbiri uşuratice şi nefolositoare, care dezmint mărturia noastră că umblarea noastră nu este în cer, de unde aşteptăm pe Mântuitorul.

Suntem înconjuraţi de îngeri ocrotitori; noi însă îi întristăm adesea prin aceea că ne lăsăm atraşi în conversaţii nefolositoare, în glume şi vorbiri deşarte şi aceasta chiar cu riscul de a cădea într-o stare indiferentă şi nepăsătoare. Deşi noi mai facem poate din când în când câte o sforţare pentru câştigarea biruinţei, şi o obţinem, dar dacă noi n-o păstrăm, ci cădem în aceeaşi stare nepăsătoare şi indiferentă, incapabili de a rezista duşmanului şi a birui ispitele, nu vom putea rezista cercării credinţei noastre, care e mai preţioasă decât aurul. Noi nu suferim pentru cauza lui Hristos şi nu-L glorificăm în strâmtorări.

Aici este o mare lipsă de statornicie creştină în a servi lui Dumnezeu din principiu. Noi nu trebuie să căutăm să ne plăcem nouă înşine, ci să ne străduim a onora şi preamări pe Dumnezeu şi în tot ceea ce zicem şi facem să avem în vedere preamărirea Lui. Dacă am lua la inimă următoarele cuvinte importante şi le-am păstră întotdeauna în cugetul nostru, atunci n-am cădea atât de uşor în ispite, iar cuvintele noastre ar fi puţine şi bine alese.

“Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53,5). Oamenii vor da socoteală la judecată pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-au rostit. “Dumnezeule, ochiul Tău mă vede.”

Noi nu putem cugeta asupra acestor cuvinte importante şi nu putem păstra o vie amintire despre cele ce Isus a suferit pentru sărmanii păcătoşi pentru ca ei să poată dobândi iertare de păcate şi mântuire prin sângele Său fără a simţi un sfânt imbold şi o serioasă dorinţă de a suferi pentru Cel care a suferit şi a răbdat pentru noi atât de mult. Dacă am medita mai mult asupra acestor lucruri, eul nostru personal, la care ţinem atât de mult va fi umilit cu toată trufia lui şi o simplitate copilărească va lua locul lui care va putea suporta orice impută din partea altora fără a se irita în orice moment; atunci spiritul egoismului nu ar mai putea stăpâni sufletul.

Bucuria şi mângâierea adevăraţilor creştini trebuie să fie în ceruri. Sufletele doritoare ale acelora care au gustat puterile lumii viitoare şi bucuriile cerului nu vor fi niciodată satisfăcute cu lucrurile acestei lumi. Aceştia vor găsi în momentele lor libere destule de făcut. Sufletele lor însetează după Dumnezeu. Unde e comoara lor, acolo va fi şi inima lor, şi vor avea împărtăşire dulce cu Dumnezeul lor, pe care-L iubesc şi căruia-I servesc. Plăcerea lor va fi în contemplarea comorii lor - cetatea sfântă, pământul înnoit, căminul lor etern. Iar prin aceea că ei au în mintea lor numai asemenea lucruri înalte, curate şi sfinte, cerul va fi adus aproape de ei şi ei vor simţi puterea Spiritului Sfânt; acesta îi va depărta din ce în ce mai mult de lume şi va face ca mângâierea şi bucuria lor principală să fie numai în lucruri cereşti în căminul lor măreţ. Puterea de atracţie de la Dumnezeu şi din cer va fi atunci atât de mare, încât nimic nu va putea abate cugetele lor de la marea cauză a mântuirii sufletelor lor şi de la adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu.

Când mă gândesc cât de mult s-a făcut pentru noi, spre a ne menţine pe calea cea dreaptă, atunci trebuie să strig: O, ce iubire, ce iubire minunată a avut Fiul lui Dumnezeu pentru noi, sărmanii păcătoşi! Vom fi oare atât de indiferenţi şi nepăsători când ştim că tot ce se putea face pentru salvarea noastră s-a făcut?

Întreg cerul este interesat pentru noi. Noi ar trebui să fim activi şi treji pentru a onora, a adora şi a preamări pe Cel Prea Înalt. Inimile noastre ar trebui să fie pline de iubire şi de mulţumire pentru Cel care a avut atâta iubire şi îndurare faţă de noi. Noi ar trebui să-L onorăm prin viaţa noastră şi printr-o conversaţie curată şi sfântă să arătăm că suntem născuţi de sus, că lumea nu este patria noastră, că noi nu suntem decât străini şi peregrini aici, călătorind spre o patrie mai bună.

Mulţi care mărturisesc numele lui Hristos şi care pretind că aşteaptă apropiata Sa venire nu ştiu ce înseamnă a suferi pentru Hristos. Inimile lor nu sunt încă supuse prin har şi eul personal nu e încă mort, fapt care se dă pe faţă în diferite chipuri. În acelaşi timp ei mărturisesc că au încercări, însă cauza principală a încercărilor lor nu e decât o inimă îndărătnică care face eul foarte sensibil şi uşor de rănit. Dacă unii ca aceştia ar înţelege odată ce însemnează a fi un urmaş umilit al lui Hristos, un adevărat creştin, atunci ei ar începe să lucreze cu seriozitate şi dreptate. Ei ar muri mai întâi faţă de eu, apoi ar stărui în rugăciune şi ar subjuga orice patimă a inimii. Renunţaţi fraţilor la încrederea voastră de sine şi la mulţumirea voastră de sine şi urmaţi umilul Model. Păstraţi pe Isus în tot timpul în cugetele voastre; El este exemplul vostru; călcaţi pe urmele Lui. Priviţi spre Isus, începătorul şi desăvârşitorul credinţei voastre care pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ocara. El a suferit împotrivirea păcătoşilor. El a fost Mieluşelul blând, înjunghiat, rănit, zdrobit, pedepsit şi chinuit pentru păcatele noastre.

Aşa dar să suferim cu plăcere ceva pentru Hristos să ne crucificăm zilnic eul şi să devenim aici pe pământ părtaşi suferinţelor lui Hristos pentru ca să fim de asemenea părtaşi ai măririi Lui şi să fim încoronaţi cu strălucire, onoare, nemurire şi viaţă veşnică.

CREDINCIOŞIE LA ADUNĂRILE PUBLICE

Domnul mi-a arătat că acei care ţin Sabatul trebuie să aibă mai mult interes pentru adunare, dându-şi osteneala de a o face cât de interesantă cu putinţă. E foarte necesar de a da pe faţă mai mult interes şi mai multă energie în această direcţie. Toţi trebuie să aibă ceva de spus pentru Domnul căci făcând aceasta vor fi binecuvântaţi. O carte de amintire e scrisă pentru acei care nu părăsesc adunarea, ci vorbesc adesea unul cu altul. “Cei rămaşi” trebuie să biruiască prin sângele Mieluşelului şi prin cuvântul mărturiei lor. Unii aşteaptă a birui numai prin sângele Mieluşelului, fără a face ei înşişi o sforţare. Eu am văzut că Dumnezeu din milă ne-a dat puterea vorbirii. El ne-a dat o limbă şi noi suntem răspunzători pentru întrebuinţarea ei. Noi trebuie să preamărim pe Dumnezeu cu limba noastră, să vorbim cu respect despre adevăr şi despre harul Său nemărginit şi să biruim prin cuvântul mărturiei noastre prin sângele Mieluşelului.

Când ne adunăm nu trebuie să tăcem; numai acei care se adună ca să vorbească despre gloria, slava şi puterea Sa sunt cei de care Domnul îşi aduce aminte. Asupra unora ca aceştia va revărsa Dumnezeu binecuvântarea şi ei vor fi învioraţi. Dacă toţi ar acţiona aşa cum ar trebui nu s-ar mai pierde timpul preţios şi nu ar fi nevoie de vreo mustrare pentru rugăciuni şi predici lungi; tot timpul ar fi ocupat cu rugăciuni şi mărturii scurte şi la subiect. Cereţi, credeţi şi primiţi. Domnul e batjocorit adesea, prin rugăciuni care nu sunt rugăciuni, care obosesc pe îngeri şi displac lui Dumnezeu şi prin prea multe cereri deşarte şi fără însemnătate. Mai întâi trebuie să simţim lipsurile noastre şi atunci să rugăm pe Dumnezeu pentru ceea ce avem nevoie şi să credem că El ne va da chiar în timp ce noi ne rugăm. Atunci credinţa noastră va creşte şi toţi vor fi îmbărbătaţi. Cei slabi vor fi întăriţi, iar cei descurajaţi şi deznădăjduiţi vor privi în credinţă, că Dumnezeu răsplăteşte celor care Îl caută cu stăruinţă.

Unii se abţin de a vorbi în adunare, pe motivul că nu au nimic nou de spus şi că dacă ar vorbi ar trebui ca să repete acelaşi lucru de mai multe ori. Eu am văzut că mândria era adevărata cauză şi că Dumnezeu şi îngerii Săi sunt de faţă la mărturisirile sfinţilor şi că aceast lucru le este bineplăcut, de a fi preamăriţi prin mărturiile repetate în fiecare săptămână. Domnul iubeşte simplitatea şi umilinţa; Îi este însă neplăcut - şi îngerii se întristează - când pretinşii moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus permit ca timpul preţios să fie irosit în adunările lor.

Dacă fraţii şi surorile noastre ar fi ceea ce ar trebui să fie atunci ei n-ar fi în încurcătură ca să găsească ceva de spus în onoarea lui Isus care a fost atârnat pe crucea de pe calvar pentru păcatele lor. Dacă ei s-ar strădui mai mult a înţelege până la ce grad de înjosire s-a coborât Dumnezeu prin darea la moarte a iubitului Său Fiu, pentru păcatele noastre, a pricepe suferinţele şi durerile lui Isus pe care El le îndură pentru a pregăti oamenilor vinovaţi o cale pe care ei să poată scăpa şi dobândi iertare şi viaţă, atunci ar fi mai bine pregătiţi de a lăuda şi preamări pe Isus. Nu le-ar fi cu putinţă să tacă, ci ar vorbi cu mulţumire şi recunoştinţă despre slava Sa şi ar povesti despre puterea Sa. Atunci binecuvântarea de la Dumnezeu s-ar revărsa asupra celor care fac aceasta. Chiar dacă acelaşi fapt ar fi repetat de mai multe ori Dumnezeu ar fi preamărit. Îngerul mi-a arătat pe acei care nu încetează de a striga zi şi noapte: Sfânt, sfânt, sfânt este

Domnul Dumnezeu cel atotputernic! “O repetare continuă”, a zis îngerul, “şi totuşi Dumnezeu este preamărit prin aceasta. Chiar atunci când am istorisi neîncetat acelaşi lucru, Dumnezeu este totuşi onorat, iar aceasta dovedeşte că noi nu suntem nesimţitori faţă de bunătatea şi harul Său.

Am văzut că aşa zisele biserici sunt decăzute; în ele nu domneşte decât nepăsare şi moarte. Dacă ele ar urma cuvântul lui Dumnezeu acesta le-ar umili; ele însă se ridică contra lucrării lui Dumnezeu. Pentru membrii acestor biserici pare prea umilitor a istorisi de mai multe ori în adunările lor aceleaşi istorisiri simple despre bunătatea lui Dumnezeu; ei caută ceva nou şi ceva mare pentru ca cuvintele lor să placă auzului oamenilor şi de aceea Spiritul lui Dumnezeu îi părăseşte. Dacă vrem a urma calea cea simplă a Bibliei atunci trebuie să avem plinătatea Spiritului lui Dumnezeu. Dacă vom urma canalul umil al adevărului şi vom depinde în totul de Dumnezeu atunci totul va fi într-o dulce armonie şi nu va mai fi nici o primejdie de a fi afectaţi de îngeri răi. Numai atunci când sufletele se ridică peste spiritul lui Dumnezeu şi caută să umble în propria lor putere, îngerii încetează de a mai veghea asupra lor, şi ele rămân expuse atacurilor lui Satana.

În cuvântul lui Dumnezeu se găsesc prescrise datorii a căror respectare face pe poporul lui Dumnezeu umilit, îl deosebeşte de lume şi de apostazia asemănătoare bisericilor cu numele. Spălarea picioarelor şi cina cea de taină ar trebui sărbătorită mai des. Isus ne-a dat un strălucit exemplu şi ne-a poruncit să facem aşa cum a făcut El. Am văzut că exemplul Lui ar trebui să fie urmat cât de exact posibil; dar fraţii şi surorile n-au procedat aşa cum trebuie la spălarea picioarelor, ci au dat loc la neînţelegeri. Acest act ar trebui să fie introdus cu grijă şi înţelepciune în locuri noi, mai cu seamă acolo unde oamenii nu au o cunoştinţă exactă cu privire la exemplul şi învăţătura Domnului nostru în acest punct şi unde ei au prejudecăţi împotriva Lui. Multe suflete sincere influenţate fiind de învăţătorii lor de mai înainte, în care îşi puseseră încrederea, sunt stăpânite de multe prejudecăţi faţă de această simplă datorie; de aceea, această datorie trebuie expusă în mod clar şi la timp potrivit.

În cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un exemplu unde fraţii ar fi spălat picioarele surorilor; găsim însă un exemplu unde surorile spală picioarele fraţilor. Maria a spălat picioarele lui Isus cu lacrămile ei şi le-a şters cu părul capului ei. Vezi de asemenea 1 Timotei 5:10. Am văzut că Domnul a permis surorilor să spele picioarele fraţilor şi că aceasta este în armonie cu Evanghelia. Toţi trebuie să umble cu chibzuinţă şi să nu facă spălarea picioarelor ca o ceremonie plictisitoare.

Salutul sfânt care este amintit de apostolul Pavel în Evanghelia lui Isus Hristos trebuie recunoscut în adevăratul lui caracter. Aceasta e sărutarea sfântă.(Vezi Suplimentul) Ea ar trebui privită ca un semn al comuniunii între prietenii creştini, când se despart unii de alţii sau când după o lungă despărţire, după mai multe săptămâni sau luni se întâlnesc iarăşi. În 1 Tesaloniceni 5:26 Pavel scrie: “Spuneţi sănătate tuturor fraţilor, cu o sărutare sfântă”. În acelaşi capitol el continuă: “Feriţi-vă de orice aparenţă rea.” Nu poate fi nici o aparenţă rea, dacă sărutarea sfântă este dată la timpul şi la locul cuvenit.

Am văzut că mâna puternică a vrăjmaşului e îndreptată contra lucrării lui Dumnezeu şi că e nevoie de ajutorul şi puterea fiecăruia care iubeşte lucrarea adevărului. Ei trebuie să dea pe faţă un mare interes pentru a sprijini lucrarea adevărului, pentru a întări mâinile acelora care vestesc adevărul şi prin vegherea lor continuă să poată respinge pe duşmani. Toţi trebuie uniţi ca un singur om la lucru. Toată energia sufletului trebuie trezită căci ceea ce e de făcut trebuie făcut repede.

După aceea am văzut un al treilea înger. Îngerul meu conducător a zis: “Înfricoşată este lucrarea lui. Înfricoşată misiunea sa. El este îngerul care adună grâul din neghină şi care leagă şi sigilează grâul pentru grânarele cereşti. Aceste lucruri trebuie să stăpânească toate cugetele şi întreaga atenţie.

CĂTRE CEI FĂRĂ EXPERIENŢĂ

Am văzut că unii nu au o concepţie clară despre importanţa adevărului şi a efectului lui, şi lucrează după inspiraţia momentului; urmează după simţămintele lor proprii şi dispreţuiesc ordinea în comunitate. Aceştia par a-şi închipui că religia constă în primul rând în a face gălăgie. (Vezi Supliment) Unii care abia au primit adevărul soliei îngerului al treilea sunt gata să critice şi să înveţe pe acei care de ani de zile sunt deja întemeiaţi în adevăr, care au suferit pentru adevăr şi au cunoscut puterea lui sfinţitoare. Acei pe care vrăjmaşul i-a făcut aşa de mândri ar trebui să recunoască influenţa sfinţitoare a adevărului şi să-şi dea bine seama cum adevărul i-a găsit “vrednici de plâns, săraci, orbi şi goi.” Când adevărul începe să-i curăţească şi să le îndepărteze zgura, ceea ce cu siguranţă va fi cazul, dacă el va fi primit din dragoste, atunci acei cu care s-a făcut această lucrare măreaţă nu vor crede că sunt bogaţi şi că nu au trebuinţă de nimic.

Acei care mărturisesc adevărul şi cred că îl cunosc înainte ca ei să fi învăţat primele lui principii şi care sunt înclinaţi să ia locul învăţătorilor şi să mustre pe acei care timp de ani de zile stau tari în adevăr dovedesc prin aceasta în mod clar că n-au nici o înţelegere a adevărului şi că nu ştiu nimic despre efectele

lui; căci dacă ei ar şti ceva despre puterea lui sfinţitoare atunci ar aduce roadele paşnice ale neprihănirii şi ar fi umiliţi sub influenţa sa dulce şi puternică. Ei ar aduce roade spre mărirea lui Dumnezeu, ar recunoaşte ce a făcut adevărul pentru ei şi ar considera pe alţii mai presus decât pe sine.

Am văzut că “cei rămaşi” nu erau pregătiţi pentru ceea ce vine asupra acestui pământ. Indiferenţa şi inactivitatea păreau a stăpâni sufletele celor care pretind a crede că noi avem cea din urmă solie. Îngerul meu însoţitor a strigat cu o solemnitate înfricoşătoare: “Pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă! căci mânia Domnului vine în curând. Mânia Sa va fi revărsată neamestecată cu har şi voi nu sunteţi pregătiţi. Sfăşiaţi-vă inimile, şi nu hainele! O mare lucrare trebuie făcută pentru cei rămaşi. Mulţi dintre ei se ocupă cu mici dificultăţi”. Îngerul a spus: “Legiuni de îngeri răi sunt în jurul vostru şi încearcă să vă înfăşoare în întuneric groaznic şi să vă amăgească. Voi lăsaţi prea uşor ca minţile voastre să fie abătute de la lucrarea de pregătire şi de la adevărurile cele mai importante pentru timpul din urmă. Vă opriţi la dificultăţi neînsemnate şi vă ocupaţi prea mult de amănuntele lor, explicându-le unuia sau altuia.” Când inimile nu au devenit supuse prin har, atunci au loc timp de ore întregi discuţii între părţile respective şi nu numai că timpul se pierde în zadar, dar şi servii lui Dumnezeu sunt siliţi să le asculte. Dacă s-ar înlătura mândria şi egoismul cele mai multe cazuri s-ar aplana în cinci minute. Prin orele care le întrebuinţăm pentru a ne justifica noi înşine întristăm îngerii şi dezonorăm pe Dumnezeu.

Am văzut că Dumnezeu nu vrea să-şi plece urechea şi să asculte justificări lungi şi nu cere aceasta nici de la servii Săi, pentru ca timpul preţios să nu fie astfel cheltuit în zadar, ci să fie întrebuinţat pentru a arăta nelegiuiţilor rătăcirea căilor lor şi a salva sufletele din foc.

Am văzut că poporul lui Dumnezeu stă pe o temelie fermecată şi că unii au pierdut aproape orice simţ pentru scurtimea timpului şi a valorii sufletelor. Mândria s-a furişat între sabatişti - mândrie în privinţa îmbrăcăminţii şi a înfăţişării. Îngerul a spus: “În acei care respectă Sabatul ar trebui să moară ‘eul’, mândria şi dorinţa de a plăcea”. Adevărul, adevărul salvator trebuie adus poporului care lâncezeşte în întuneric. Am văzut că mulţi rugau pe Dumnezeu să-i umilească, dar dacă Dumnezeu ar răspunde rugăciunilor lor, aceasta s-ar întâmpla în dreptate prin lucruri înfricoşătoare. Era de datoria lor de a se umili pe ei înşişi. Am văzut că dacă înălţarea de sine pătrunde înăuntru, aceasta va duce cu siguranţă sufletele în rătăcire şi dacă nu va fi biruită le va produce distrugere. Când cineva începe a se înălţa în proprii săi ochi şi-şi închipuie că poate face ceva, atunci spiritul lui Dumnezeu este retras şi el merge în propria sa putere până la nimicire. Am văzut că dacă starea unui sfânt este dreaptă atunci el poate să mişte braţul lui Dumnezeu; că din contră un număr mare, când nu e drept, e slab şi nu poate reuşi în nimic.

Mulţi au o inimă îndărătnică şi mândră şi se gândesc mai mult la propriile lor mici dureri şi dificultăţi decât la sufletele păcătoşilor. Dacă ar avea în vedere măreţia lui Dumnezeu, s-ar gândi la sufletele care pier în jurul lor; şi recunoscând starea lor periculoasă ar păşi înainte exercitând credinţă în Dumnezeu şi întărind mâinile servilor Săi ca ei să poată prezenta cu curaj, dar în iubire, adevărul şi să avertizeze sufletele să-l primească, înainte ca glasul dulce al harului să amuţească. Îngerul a spus: “Acei care mărturisesc numele Său nu sunt încă pregătiţi!” Am văzut că cele şapte plăgi din urmă se varsă asupra capetelor neocrotite ale nelegiuiţilor şi atunci acei care au fost împreună cu ei, vor auzi reproşurile păcătoşilor şi inimile lor se vor înfricoşa.

Îngerul a zis: “Voi v-aţi oprit la nimicuri şi v-aţi ocupat de dificultăţi neînsemnate, din această cauză se pierd păcătoşii.” Dumnezeu este gata să lucreze pentru noi în adunările noastre şi aceasta este bucuria Sa. Dar Satana spune: “Voi împiedica lucrarea!” Supuşii săi au răspuns: “Amin!” Pretinşii credincioşi ai adevărului se opresc la micile lor încercări şi dificultăţi pe care Satana le măreşte. S-a pierdut un timp care nu mai poate fi rechemat. Duşmanii adevărului au văzut slăbiciunea noastră. Dumnezeu a fost mâhnit şi Isus rănit. Scopul Satanei s-a îndeplinit, planurile sale au avut succes şi el triumfă.

TĂGĂDUIREA DE SINE

Am văzut că pentru sfinţi există o primejdie în aceea de a face prea mari pregătiri pentru conferinţe; că unii erau îngreuiaţi prea mult cu servirea; şi că apetitul trebuie tăgăduit. Există primejdia ca unii să participe la adunare pentru pâine şi peşte. Am văzut că toţi acei care-şi satisfac eul prin folosirea buruienii murdare a tutunului trebuie să o părăsească, iar mijloacele lor să le întrebuinţeze pentru o cauză mai bună. Cei care se lipsesc pe sine de oarecare plăceri, iar mijloacele pe care le întrebuinţau altădată pentru satisfacerea apetitului le pun în tezaurul Domnului, aceia fac un sacrificiu. Astfel de daruri vor fi privite de Dumnezeu asemenea banilor văduvei. Suma poate să fie mică, dar dacă toţi ar face aşa atunci tezaurul Domnului ar creşte simţitor. Dacă toţi ar căuta să fie mai economi în cumpărarea de haine, să renunţe la unele lucruri, care nu sunt absolut necesare şi la astfel de lucruri vătămătoare ca de exemplu cafeaua şi

ceaiul, să le lase la o parte şi să dea lucrării costul acestor lucruri, atunci ei ar primi aici mai multă binecuvântare şi o răsplată în ceruri. Unii gândesc că dacă Dumnezeu le-a dat mijloacele; ei pot să trăiască peste trebuinţele lor, să se hrănească peste măsură şi să se îmbrace în haine scumpe, şi că n-ar fi nici o virtute în a se tăgădui pe sine când au destul. Unii ca aceştia nu aduc nici o jertfă. Dacă ei ar trăi puţin mai simplu şi ar ajuta lucrării lui Dumnezeu în vederea răspândirii adevărului, aceasta ar fi o jertfă din partea lor şi când Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale, atunci El îşi va aminti de aceasta.

NEPOLITEŢEA

Am văzut că numele cel Sfânt al lui Dumnezeu trebuie amintit cu res-pect şi teamă. Cuvintele “Dumnezeu atotputernic” sunt folosite de unii în rugăciune într-un mod neglijent şi negândit, ceea ce displace lui Dumnezeu. Unii ca aceştia n-au nici o concepţie clară despre Dumnezeu sau despre adevăr, altfel ei n-ar vorbi cu atâta lipsă de respect despre marele şi Înfricoşatul Dumnezeu care îi va judeca în curând. Îngerul mi-a spus: “Nu le asociaţi împreună pentru că înfricoşat este numele Său.” Acei care înţeleg măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu vor rosti numele Său numai cu respect şi adorare sfântă. El locuieşte în lumină de neapropiat şi nici un om nu-L poate vedea şi să trăiască. Am văzut că aceste lucruri trebuie înţelese şi îndreptate mai înainte ca biserica să poată prospera.

PĂSTORI FALŞI

Mi-a fost arătat că păstorii mincinoşi erau beţi, dar nu de vin, ei se împleticeau, dar nu de băutură tare. Adevărul lui Dumnezeu este sigilat pentru ei, ei nu-l pot citi. Dacă sunt întrebaţi de exemplu dacă ziua a şaptea este Sabatul adevărat al Bibliei sau nu, atunci ei caută refugiul la fabule. Am văzut că aceşti profeţi erau asemenea vulpilor în pustie. Ei n-au stat la spărtură şi n-au trecut în faţa turmei, pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată rezista în luptă la ziua Domnului. Când spiritul unora e mişcat şi ei încep să întrebe pe aceşti păstori falşi despre adevăr, atunci aceştia apucă calea cea mai uşoară şi cea mai bună, pentru ajungerea scopului lor, şi pentru a linişti minţile celor care întreabă, chiar dacă făcând aceasta trebuie să-şi schimbe propria lor poziţie. Mulţi dintre aceşti păstori au primit lumina; dar ei nu vor s-o recunoască şi în nenumărate rânduri şi-au schimbat părerile spre a ocoli adevărul şi a evita concluziile la care ar fi trebuit de altfel să ajungă dacă ar fi rămas statornici la convingerea lor de mai înainte. Puterea adevărului a zguduit temelia lor, dar ei în loc să cedeze au pus o altă temelie aşa încât erau în contrazicere cu ei înşişi.

Am văzut că mulţi dintre aceşti păstori au tăgăduit principiile lui Dumnezeu de mai înainte; ei au tăgăduit şi lepădat adevărurile măreţe pe care le apăraseră cu zel altădată şi astfel s-au lăsat înconjuraţi de spiritism şi de tot felul de amăgiri. Am văzut că ei erau îmbătaţi de rătăciri şi duceau turma lor la moarte. Mulţi dintre împotrivitorii adevărului lui Dumnezeu cugetă pe patul lor cum să aducă nenorocire, iar ziua ei răspândesc sfaturile lor nelegiuite spre a dărâma adevărul şi caută ceva nou spre a interesa pe popor şi spre a abate sufletele de la cel mai important şi măreţ adevăr.

Am văzut că preoţii care duc turma lor la moarte vor fi prinşi curând în cariera lor înfricoşată. Plăgile lui Dumnezeu vor veni dar pentru aceşti profeţi falşi nu vor fi de ajuns ca să fie chinuiţi cu numai una sau două plăgi. Mâna lui Dumnezeu va fi întinsă în acel timp în mânie şi dreptate şi El nu o va retrage până când nu-şi va fi împlinit pe deplin scopul. Nelegiuiţii trebuie să cadă la picioarele sfinţilor şi să recunoască că Dumnezeu i-a iubit (pe sfinţi) pentru că au rămas credincioşi adevărului şi au păstrat poruncile lui Dumnezeu până când toţi nedrepţii sunt nimiciţi de pe pământ.

Diferite partide ale credincioşilor pretinşi adventişti credincioşi au toate câte puţin adevăr, dar Dumnezeu a dat toate aceste adevăruri copiilor Săi care se pregătesc pentru ziua lui Dumnezeu. El le-a dat de asemenea şi adevăruri pe care nici una din aceste partide nu le cunoaşte şi nici nu le va înţelege. Lucruri care pentru dânşii sunt sigilate, a descoperit Domnul celor care vor vedea şi sunt gata să le înţeleagă. Când Dumnezeu are de transmis o lumină nouă, atunci El va face ca cei aleşi şi iubiţi ai Săi s-o înţeleagă fără ca ei să aibă nevoie a fi luminaţi de acei care sunt în întuneric şi rătăcire.

Mi-a fost arătată necesitatea ca acei care cred că noi avem ultima solie a harului să se despartă de acei care primesc zilnic rătăciri noi. Am văzut că atât tânăr, cât şi bătrân nu trebuie să ia parte la adunările lor; căci este nedrept a-i încuraja, în timp ce ei învaţă o rătăcire care este o otravă omorâtoare pentru suflet, şi răspândesc astfel de învăţături care nu sunt decât porunci omeneşti. Influenţa unor asemenea adunări nu este bună. Dacă Dumnezeu ne-a liberat de astfel de întuneric şi de astfel de rătăciri, atunci trebuie să stăm tari în libertatea în care El ne-a liberat şi să ne bucurăm de adevăr. Lui Dumnezeu îi este neplăcut când noi mergem şi ascultăm rătăciri fără a fi obligaţi a merge; afară numai dacă El ne trimite la asemenea adunări, unde rătăcirea e impusă poporului prin puterea voinţei, altfel El nu ne va păzi. Îngerul nu mai veghează

asupra noastră şi noi suntem expuşi atacurilor vrăjmaşului spre a fi întunecaţi şi slăbiţi de el şi prin puterea îngerilor săi cei răi; lumina din jurul nostru va fi pătată cu întuneric.

Am văzut că nu mai avem nici un timp de pierdut pentru a mai asculta la fabule. Cugetele noastre nu trebuie să fie astfel abătute, ci trebuie să fie ocupate cu adevărul prezent şi să căutăm după înţelepciune spre a dobândi o cunoştinţă mai temeinică despre poziţia noastră şi să fim în stare a da cu blândeţe o dovadă a speranţei noastre din Scripturi. Căci dacă învăţături false şi rătăciri primejdioase vor fi întipărite în minte, ea nu se va mai putea ocupa cu adevărul care trebuie să pregătească casa lui Israel să stea în picioare în ziua Domnului.

DARUL LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

Mi-a fost arătată marea iubire a lui Dumnezeu că s-a înjosit atât de mult, încât a dat la moarte pe Fiul Său pentru ca omul să poată dobândi iertare şi viaţă. Mi-au fost arătaţi Adam şi Eva care aveau favoarea să privească frumuseţea şi splendoarea grădinii Edenului şi cărora le era permis să mănânce din toţi pomii grădinii, afară numai de unul. Dar şarpele a amăgit pe Eva şi ea l-a amăgit pe bărbatul ei şi au mâncat amândoi din pomul oprit. Ei au călcat porunca lui Dumnezeu şi au devenit păcătoşi. Vestea se răspândi pretutindeni în cer şi orice harfă a amuţit. Îngerii s-au întristat şi se temeau ca nu cumva Adam şi Eva să întindă iarăşi mâna şi să mănânce din pomul vieţii şi să devină păcătoşi nemuritori. Dar Dumnezeu a spus că El va izgoni pe călcătorii de lege din grădină şi va pune un heruvim cu sabia de foc ca să păzească calea către pomul vieţii, pentru ca omul să nu se apropie de el ca să mănânce din fructele care dau viaţă nemuritoare.

Întreg cerul a fost umplut cu durere, când s-a făcut cunoscut că omul era pierdut şi că lumea pe care Dumnezeu o crease avea să fie plină de fiinţe muritoare, care erau condamnate la mizerie, boală şi moarte pentru care nu există nici o salvare. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. Apoi am văzut pe Isus cu o expresie de compătimire şi de durere pe faţa Sa. Am văzut cum El s-a apropiat îndată de lumina strălucitoare care înconjura pe Tatăl. Îngerul meu conducător a spus: “El are o discuţie intimă cu Tatăl.” Îngrijorarea îngerilor părea să fie foarte intensă în timp ce Isus vorbea cu Tatăl Său. El a fost învăluit de trei ori în lumina glorioasă din jurul Tatălui şi de trei ori El a ieşit de la Tatăl şi noi am putut să vedem persoana Sa. Înfăţişarea Sa era calmă, liberă de orice încurcătură şi tulburare şi strălucea de o splendoare pe care cuvintele nu o pot descrie. El a făcut cunoscut apoi cetei îngereşti că s-a găsit o cale de salvare pentru oamenii pierduţi, că El a vorbit cu Tatăl despre aceasta şi a dobândit permisiunea ca să-Şi dea viaţa Sa proprie ca preţ de răscumpărare pentru omenire, să poarte păcatele lor şi să ia asupră-Şi osânda morţii deschizând astfel o cale prin care ei să poată, prin meritele sângelui Său, să găsească iertare pentru fărădelegea făcută şi prin ascultare să fie aduşi înapoi în grădina din care au fost alungaţi. Apoi ei vor putea avea din nou acces la fructele glorioase şi nemuritoare ale pomului vieţii de la care ei îşi pierduseră acum toate drepturile.

La această veste o bucurie nespusă a umplut tot cerul, iar ceata cea cerească a cântat o cântare de adorare şi de laudă. Ei au luat harfele lor şi au cântat într-un cor mai mult ca până atunci despre harul cel mare al lui Dumnezeu, că S-a coborât atât de mult încât a dat la moarte pe unicul Său Fiu iubit pentru un neam răsculător. Apoi ei au adus laudă şi închinare pentru tăgăduirea de Sine şi jertfa Mântuitorului care a fost gata să părăsească sânul Tatălui spre a alege o viaţă de suferinţă şi de chin şi o moarte de batjocură, pentru a da altora viaţa.

Îngerul a spus: “Crezi tu, că Tatăl a dat pe Fiul Său la moarte fără luptă? O, nu, nu! Aceasta era chiar pentru Dumnezeu în cer o luptă: sau trebuia să lase pe omul vinovat să se piardă sau să dea pe Fiul Său iubit la moarte. Îngerii erau atât de interesaţi de salvarea omului, încât printre ei s-ar fi găsit unii care să renunţe la gloria lor şi să-şi dea viaţa lor pentru omul pierdut. Dar îngerul meu conducător a spus: “Această jertfă nu e suficientă.” Păcatul (călcarea legii) era atât de mare că viaţa unui înger nu putea plăti vina. Numai moartea şi mijlocirea Fiului lui Dumnezeu putea plăti vinovăţia şi să mântuiască pe omul pierdut din chin şi mizerie fără speranţă.

Dar lucrarea care a fost încredinţată îngerilor consta în aceea de a se urca şi coborî cu balsam întăritor de sus din strălucire, spre a mângâia pe Fiul lui Dumnezeu în viaţa Sa de suferinţă. Ei slujeau lui Isus. Mai departe, chemarea lor era de a păzi pe supuşii harului faţă de îngerii cei răi, şi faţă de întunericul pe care Satana îl răspândea continuu în jurul lor. Am văzut că pentru Dumnezeu era imposibil de a-Şi schimba legea Sa, pentru a salva pe omul pierdut; de aceea El a îngăduit ca Fiul Său iubit să moară pentru fărădelegile oamenilor.

DARURI SPIRITUALE

PREFAŢĂ

Darul profeţiei s-a dat pe faţă în comunitate în dispensaţiunea iudaică. Deşi el a dispărut pentru câteva secole din cauza stării decăzute a comunităţii, totuşi acest dar a reapărut iarăşi către sfârşitul acelei epoci ca antemergător al lui Mesia. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul “era umplut de Spirit Sfânt şi profeţea.” Simeon, un om credincios şi neprihănit care aştepta mângâierea lui Israel a venit din îndemnul Spiritului Sfânt în templu şi a profeţit despre Isus ca “o lumină spre luminarea neamurilor şi spre slava poporului Său Israel.” Ana, o profeteasă “a vorbit despre El către toţi care aşteptau mântuirea în Ierusalim.” Şi nu era nici un profet mai mare ca Ioan Botezătorul, care era ales de Dumnezeu spre a face cunoscut poporului Israel “pe Mieluşelul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

Era creştină a început cu revărsarea Spiritului şi multe şi diferite daruri spirituale au fost date pe faţă între credincioşi. Acestea au fost într-o atât de mare abundenţă încât Pavel a putut zice către comunitatea din Corint: “Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” Fiecăruia din comunitate, nu fiecărui om din lume, după cum au susţinut unii.

De la marea apostazie încoace, aceste daruri au fost descoperite numai foarte puţin, şi acesta este probabil motivul pentru care pretinşii creştini cred de obicei că ele ar fi fost revărsate numai asupra perioadei primei biserici. Dar oare nu ca o urmare a necredinţei şi a rătăcirilor comunităţii, au încetat aceste daruri? Iar dacă poporul lui Dumnezeu se va întoarce iarăşi la credinţa de la început şi la aceleaşi obiceiuri la care desigur vor ajunge prin vestirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţei lui Isus, “ploaia cea târzie” nu va readuce iarăşi aceste daruri în comunitate? Raţionând prin comparaţie noi trebuie să ne aşteptăm la acesta. Cu toată apostazia perioadei iudaice, totuşi ea a fost începută şi sfârşită cu descoperiri deosebite ale Spiritului lui Dumnezeu. Ar fi iraţional a presupune că era creştină - a cărei lumină în comparaţie cu dispensaţiunea de mai înainte este asemenea cu lumina soarelui faţă de razele slabe ale lunii - să înceapă în strălucire şi să sfârşească în întuneric. Dacă a fost deci nevoie de o deosebită lucrare a Spiritului lui Dumnezeu ca să pregătească un popor pentru prima venire a Domnului, va fi cu atât mai multă nevoie de o pregătire şi mai deosebită pentru cea de a doua venire; întrucât ultimele zile sunt mai primejdioase ca cele de mai înainte, iar profeţii mincinoşi vor avea putere să facă semne şi minuni mari, încât dacă va fi posibil să amăgească şi pe cei aleşi. Dar Scriptura zice: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: vor scoate draci în Numele Meu; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16:15-18).

Traducerea Campbell spune: “Aceste puteri miraculoase îi vor însoţi pe credincioşi.”Darurile n-au fost mărginite numai asupra apostolilor, ci ele cuprind pe cei credincioşi. Cine le poate

avea? Acela care crede. Cât timp? Aceasta n-are hotar; făgăduinţa merge paralel cu însărcinarea importantă de a predica Evanghelia şi se întinde până la cel din urmă credincios.

Se aduce adesea pretextul că acest ajutor ar fi fost făgăduit numai apostolilor şi acelora care au devenit credincioşi prin predicarea lor; că ei şi-au împlinit misiunea încredinţată lor de a întemeia Evanghelia şi că darurile ar fi încetat odată cu acea generaţie. Să vedem dacă marea însărcinare s-a sfârşit cu acea generaţie. “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:19-20).

Dovada că predicarea Evangheliei conform acestei trimiteri nu s-a sfârşit cu prima biserică este destul de lămurită prin făgăduinţa :”Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii.” El nu zice că eu sunt cu voi, apostolilor, pretutindeni până la capătul pământului; ci eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii, sau al veacului. Aceasta nu înseamnă că se înţelege epoca iudaică, pentru că aceasta se sfârşise deja la cruce. De aceea eu trag concluzia din aceasta că predicarea şi credinţa Evangheliei originale vor fi însoţite întotdeauna de acelaşi ajutor spiritual. Trimiterea apostolilor aparţine erei creştine în întregime. Ca urmare darurile au fost pierdute numai prin apostazie şi ele vor reînvia iarăşi odată cu revenirea credinţei de la început şi a obiceiurilor de atunci.

Din 1 Corinteni 12: 28 putem vedea că Domnul a pus în biserică diferite daruri spirituale. Şi pentru că nu găsim nici un text în Scriptură care să ne dovedească că El le-ar fi retras sau desfiinţat, trebuie deci să ajungem la concluzia că ele trebuiau să rămână în biserică. Unde e dovada că ele ar fi desfiinţate? Desigur numai în acelaşi capitol, unde a fost desfiinţat Sabatul iudaic şi s-a înlocuit cu sabatul creştin - un capitol în istoria tainei fărădelegii şi a omului păcatului! Dar adversarii susţin că în textul biblic ce urmează s-ar găsi o dovadă despre încetarea darurilor: “Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit acest “în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13,8-13).

Acest text prezice încetarea darurilor spirituale şi cuprinde în sine şi credinţa şi nădejdea. Dar când vor înceta acestea? Noi privim încă în viitor la timpul când “speranţa se va schimba în desfătare, credinţa în privire, iar rugăciunea va fi schimbată în laudă.”

Ele vor înceta, când va veni ceea ce este desăvârşit, când nu vom mai avea nevoie să privim printr-o oglindă întunecoasă, ci faţă către faţă. Ziua desăvârşită, când cei drepţi vor fi făcuţi desăvârşiţi şi vor cunoaşte aşa cum au fost cunoscuţi este încă în viitor. Este însă adevărat că omul fărădelegii, când a ajuns vârsta de bărbat a desfiinţat asemenea “lucruri copilăreşti”, cum sunt profeţiile, limbile şi cunoştinţa, şi chiar şi credinţa, speranţa şi iubirea ce îi caracteriza pe primii creştini. Dar în textul citat nu e nimic care ar arăta că Dumnezeu intenţionează să îndepărteze darurile pe care El le-a pus în biserica Sa, până la desăvârşirea credinţei şi speranţei ei, până când descoperirea strălucirii neîntrecute a stării lor nemuritoare, va eclipsa prezentările cele mai strălucitoare ale puterii şi cunoştinţei spirituale manifestate vreodată în această stare muritoare.

Obiecţia întemeiată pe 2 Timotei 3,16, pe care unii l-au citat cu toată seriozitatea nu merită mai mult decât o atenţie trecătoare. Dacă Pavel care zice că Scriptura trebuie să facă pe omul lui Dumnezeu desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună, ar vrea să spună că nimic nu trebuia scris prin inspiraţie, de ce mai adaugă el chiar în acest moment ceva la Sfânta Scriptură? De ce nu lasă el în cele din urmă condeiul jos îndată ce termină cu scrierea acestei propoziţii? Şi de ce a scris Ioan cu treizeci de ani mai târziu cartea Apocalipsului? Această carte conţine un alt text care e citat adesea ca dovadă pentru desfiinţarea darurilor spirituale: “Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apoc.22,18-19).

Din acest text unii trag concluzia că Dumnezeu care a vorbit cu mult timp în urmă şi în diferite feluri către părinţi, prin profeţi, iar în zilele Evangheliei prin Isus şi apostolii Săi, ar fi promis prin acest verset în mod solemn că niciodată nu va mai transmite ceva oamenilor în modul acesta. De aceea toate profeţiile date după acest timp trebuie să fie false. Cu aceasta, zic unii, se termină toate prescripţiile inspirate. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce mai scrie Ioan Evanghelia sa după înapoierea sa de la Patmos la Efes? Mai adaugă el, făcând aceasta, ceva la cuvintele cărţii profetice pe care el o scrisese pe insula Patmos? Textul dovedeşte numai că avertizarea contra adăugării sau scoaterii a ceva din cartea profeţiei nu se referă la Biblie, aşa cum noi o avem ca pe o carte alcătuită din mai multe cărţi, ci numai la cartea deosebită a Apocalipsei, aşa cum a ieşit din mâna apostolului. Totuşi nici un om nu are dreptul de a adăuga sau scoate ceva de la oricare altă carte, care este scrisă prin inspiraţia lui Dumnezeu. Nu cumva Ioan scriind Apocalipsa mai adaugă ceva la cartea profeţiei lui Daniel? Nicidecum! Un profet nu are nici un drept să schimbe cuvântul lui Dumnezeu. Dar viziunile lui Ioan confirmă pe acelea ale lui Daniel şi aruncă şi mai multă lumină asupra obiectelor înfăţişate în ele. De aceea noi am ajuns la concluzia că Domnul nu S-a obligat să stea în tăcere, ci El posedă încă toată libertatea de a vorbi. Eu doresc ca glasul inimii mele să fie întotdeauna: “Vorbeşte Doamne prin cine voieşti căci servul Tău ascultă.”

Aşa dar încercarea de a dovedi din Scripturi încetarea darurilor spirituale, dă în totul greş. Atât timp cât porţile iadului nu au încă supremaţia asupra bisericii, ci Dumnezeu îşi are încă un popor pe pământ noi putem aştepta dezvoltarea darurilor în legătură cu solia îngerului al treilea, o solie care va readuce biserica înapoi la poziţia apostolică şi o va face într-adevăr ca lumina - nu întunericul - lumii.

Mai departe noi suntem avertizaţi că în zilele din urmă se vor ridica profeţi mincinoşi, iar Biblia ne dă o metodă de încercare, după care putem pune la încercare viaţa lor, spre a putea face deosebire între adevăr şi minciună. Marea piatră de încercare este legea lui Dumnezeu, de care ne putem servi atât în cercarea

profeţiilor, cât şi în încercarea caracterului moral al profeţilor. Dacă în zilele din urmă nu avea să existe nici o profeţie adevărată, atunci cât de uşor ar fi fost de a aminti aceasta spre a exclude orice ocazie spre amăgire şi n-ar mai fi fost astfel nevoie de a da o metodă de încercare după care să se poată examina atât adevărul, cât şi rătăcirea.

În Isaia 8,19-20 noi găsim o profeţie despre profeţii zilelor noastre, iar legea lui Dumnezeu ne e dată ca o piatră de încercare: “La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vorbesc aşa nu au nici o lumină în ei.” (Isaia 8,20, trad.engl.) De ce zice: “Căci dacă nu vorbesc aşa nu au nici o lumină în ei”, dacă în acel timp nu avea să existe nici o descoperire sau profeţie spirituală adevărată? Isus a spus: “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi.... După roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7:15.16). Acest text face parte din predica de pe munte şi toţi pot vedea că această cuvântare îşi are aplicarea în mod general asupra comunităţii din tot decursul erei creştine. Profeţii falşi trebuiau cunoscuţi după roadele lor; cu alte cuvinte, după caracterul lor. Singura piatră de încercare după care poate cineva cunoaşte, dacă roadele sunt bune sau rele este legea lui Dumnezeu. De aceea ni se atrage atenţia asupra legii şi mărturiei. Adevăraţii profeţi nu numai că vor vorbi în armonie cu acest cuvânt, ci ei vor şi trăi în armonie cu el. Pe cel care vorbeşte şi trăieşte astfel, eu nu îndrăznesc să-l condamn.

Profeţii mincinoşi au avut întotdeauna caracteristic de a vedea viziuni de pace şi de a spune: “Pace şi siguranţă!” în timp ce pieirea vine pe neaşteptate peste ei. Adevăraţii profeţi vor mustra cu curaj păcatele şi vor avertiza faţă de mânia viitoare.

Profeţiile care se contrazic cu declaraţiile lămurite şi hotărâte ale Cuvântului lui Dumnezeu trebuie lepădate. Astfel învaţă Mântuitorul pe ucenicii Săi când îi avertizează cu privire la felul şi chipul celei de a doua Sa veniri. Când Isus S-a ridicat la cer în faţa ucenicilor Săi, a fost declarat în mod foarte lămurit de către îngeri că acest Isus va veni în acelaşi mod, după cum L-au văzut urcându-se la cer. De aceea Isus, referindu-Se la profeţii mincinoşi din zilele din urmă a zis în profeţia Sa: “Deci, dacă vă vor zice: ‘Iată-L în pustie’, să nu vă duceţi acolo! ‘Iată-L în odăiţe ascunse’ să nu credeţi.” Toate profeţiile adevărate despre acest punct trebuie să recunoască venirea Sa din cer vizibilă. De ce nu zice Isus: Să lepădaţi toate profeţiile în acel timp, căci atunci nu va exista nici un adevărat profet?

“Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4,11-13).

Dintr-un text de mai sus, din acelaşi capitol noi învăţăm că atunci când Hristos S-a suit în înălţime a dat daruri oamenilor. Între aceste daruri sunt enumeraţi apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători. Scopul pentru care ele au fost date era de a conduce pe sfinţi la desăvârşire, la o singură credinţă şi cunoştinţă. Unii care mărturisesc a fi păstori şi învăţători în zilele noastre, cred că aceste daruri şi-au ajuns scopul desăvârşit cu optsprezece secole mai înainte, iar acum ar fi încetat. De ce nu leapădă ei mai bine titlul lor de păstori şi învăţători? Dacă chemarea de profet s-a mărginit prin acest text numai la prima biserică, atunci şi cu chemarea de evanghelist, cât şi cu toate celelalte este la fel; căci aici nu se face nici o deosebire.

Să cugetăm acum puţin asupra acestui punct. Toate aceste daruri au fost date spre desăvârşirea sfinţilor în unirea credinţei, a cunoştinţei şi a spiritului. Sub influenţa lor, prima comunitate s-a bucurat câtva timp de această unire; “dar mulţimea celor ce crezuse era o inimă şi un suflet.” Şi reiese de aici că această unire a avut ca urmare naturală că “apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.” (Fapte 4:31-33) Ce vrednică de dorit ar fi acum o asemenea stare de lucruri! Dar decăderea cu influenţa sa dezbinătoare şi distrugătoare a vătămat frumuseţea comunităţii curate şi a înfăşurat-o într-un sac. Dezbinarea şi dezordinea a fost urmarea. Niciodată n-au existat atât de multe deosebiri de credinţă în creştinism ca astăzi. Dacă darurile au fost necesare pentru a păstra unirea primei biserici, cu cât mai multă nevoie este astăzi de aceste daruri pentru a restabili iarăşi unitatea credinţei. Din profeţii reiese clar că este în intenţia lui Dumnezeu de a restabili iarăşi unitatea bisericii în zilele din urmă. Noi suntem asiguraţi că veghetorii vor vedea cu ochii când Domnul va reîntoarce Sionul, iar înţelepţii vor înţelege la timpul sfârşitului. Când se va împlini aceasta, atunci va domni unirea credinţei între toţi acei pe care Dumnezeu îi numără între cei înţelepţi; căci acei care înţeleg drept într-adevăr vor trebui în mod necesar să înţeleagă la fel. Ce altceva poate să aducă această unire decât darurile care au fost date chiar pentru acest scop?

Din aceste meditaţii reiese că starea desăvârşită a bisericii, cum e prezisă aici e încă în viitor; prin urmare aceste daruri nu şi-au ajuns încă sfârşitul. Scrisoarea către Efeseni a fost dată în anul 64 după Hristos, cu aproape doi ani înainte ca Pavel să fi spus lui Timotei că el era gata să fie jertfit şi că timpul

plecării sale era aproape. Sămânţa apostaziei se plămădea în acel timp în biserică, iar Pavel a spus deja cu zece ani mai înainte în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni: “Căci taina farădelegii lucrează deja acum.” Lupi răpitori care n-aveau să cruţe turma urmau să intre în biserică. Deci biserica nu urma să înainteze către acea desăvârşire în unitate, după cum ar presupune textul, ci dimpotrivă urma să fie sfâşiată prin certuri şi împrăştiată prin dezbinări. Apostolul ştia aceasta; el trebuie să fi privit deci mai departe peste această mare apostazie la timpul când “cei rămaşi” din poporul lui Dumnezeu aveau să fie adunaţi, căci el a spus: “Până vom ajunge toţi la unirea credinţei.” (Efeseni 4,13) Deci darurile care au fost puse în biserică nu au servit în afară de timpul lor. “Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” (1 Tesaloniceni 5,19-21).

În această epistolă apostolul a introdus subiectul celei de a doua veniri a Domnului. El descrie apoi starea lumii necredincioase în acel timp care zice: ‘Pace şi linişte’, când ziua Domnului va veni asupra lor şi când pieirea va năvăli deodată, asemenea unui hoţ noaptea. Apoi el a îndemnat comunitatea să aibă în vedere aceste lucruri, să vegheze şi să fie trează. Printre îndemnurile următoare sunt citate cuvintele: “Nu stingeţi Duhul”... Unii poate gândesc că aceste trei versete s-ar deosebi în totul unul de altul; există însă o legătură naturală în urmarea lor succesivă. O persoană care stinge Duhul, va dispreţui şi profeţiile care sunt un rod firesc ale Duhului. “După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură... fiii şi fiicele voastre vor prooroci.” (Ioel 2:28). Expresia: ‘Cercetaţi toate lucrurile’ se mărgineşte la subiectul în discuţie - profeţiile - şi noi trebuie să punem la încercare spiritele cu metoda de cercare pe care ne-a dat-o Dumnezeu în cuvântul Său. Timpul nostru e bogat în amăgiri spirituale şi profeţii false şi fără îndoială acest text îşi găseşte aici o deosebită aplicare. Dar observaţi că apostolul nu zice: Lepădaţi toate lucrurile, ci: “Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”.

“După aceea voi turma Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul şi între cei rămaşi pe care-i va chema Domnul.” (Ioel 2:28-32).

Această profeţie a lui Ioel care vorbeşte despre revărsarea Spiritului Sfânt în zilele din urmă; nu a fost încă împlinită în întregime la începutul erei creştine. Aceasta reiese din minunile în cer şi pe pământ, care sunt citate în acest text şi care aveau să fie semne premergătoare, ale zilei celei mari şi înfricoşate a Domnului. Deşi noi am avut semnele totuşi această zi înfricoşată este încă în viitor. Întreaga perioadă a evanghelică poate fi numită “zilele din urmă”, dar a zice că zilele din urmă sunt toţi cei 1800 de ani din trecut este absurd. Ele se întind pâna la ziua Domnului şi până la mântuirea rămăşiţei poporului lui Dumnezeu: “Căci pe muntele Sion şi în Ierusalim va fi loc de scăpare, după cum a făgăduit Domnul şi ceilalţi rămaşi pe care i-a chemat Domnul.”

Aceşti “rămaşi” care trăiesc în mijlocul semnelor şi minunilor care anunţă ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului, sunt fără îndoială acei rămaşi din sămânţa femeii, despre care se vorbeşte în Apocalipsa 12,17 - ultima generaţie a bisericii pe pământ. “Şi balaurul mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus.”

Rămăşiţa bisericii evangheliei va avea darurile Spiritului. O luptă se va încinge contra lor, pentru că ei păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos. (Apoc.12:17). În Apocalipsa 19:10 este scris că mărturia lui Isus este Duhul proorociei. Îngerul a spus: “Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus.” În capitolul 22:9 el a repetat acelaşi lucru astfel: “Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi proorocii.” La compararea acestor două versete vedem puterea expresiei: Căci mărturia lui Isus este Duhul profeţiei.” Dar mărturia lui Isus cuprinde în sine toate darurile unuia şi aceluiaşi spirit. Pavel zice: “Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Isus Hristos. Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Corinteni 1:4-7).

Mărturia lui Isus se afla în comunitatea din Corint şi care a fost urmarea? Ei nu aveau nici o lipsă în vreun dar spiritual. De aceea nu trebuie oare să tragem concluzia că dacă “cei rămaşi” vor avea mărturia lui Isus, ei nu vor avea nici o lipsă de vreun dar spiritual, în timp ce aşteaptă venirea Domnului nostru Isus Hristos?

R.F.Cottrell

DARURI SPIRITUALE

Căderea lui Satana

Satana era odată un înger onorat în ceruri, primul după Hristos. Înfăţişarea sa era blândă, asemenea celorlalţi îngeri şi purta expresia fericirii. Fruntea sa era înaltă şi lată, arătând o mare putere de cugetare. Statura sa era desăvârşită; purtarea sa nobilă şi maiestoasă. Dar când Dumnezeu a vorbit Fiului Său: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, atunci Satana a devenit gelos pe Isus. El dorea să fie consultat cu privire la crearea omului şi pentru că nu s-a făcut aceasta, el a fost umplut de mânie, ură şi gelozie. El dorea să primească onorurile cele mai înalte din ceruri, alături de Dumnezeu.

Până la acest timp, întreg cerul era în ordine, armonie şi desăvârşită supunere domnea în guvernământul lui Dumnezeu. Era cel mai mare păcat a se ridica cineva contra poruncii şi voinţei Sale. Întreg cerul părea a fi în agitaţie. Îngerii au trecut fiecare la grupul său, şi fiecare subîmpărţire era sub comanda unui înger superior. Satana străduindu-se a se înălţa pe sine şi nefiind gata a se supune supremaţiei lui Isus, a ridicat învinuiri contra stăpânirii lui Dumnezeu. Unii dintre îngeri s-au unit cu Satana în răscularea sa, alţii s-au luptat pentru onoarea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că dăduse Fiului Său autoritate. Între îngeri a început o luptă. Satana şi simpatizanţii săi se străduiau să reformeze guvernarea lui Dumnezeu. Ei voiau să pătrundă în înţelepciunea de necercetate a lui Dumnezeu şi să priceapă scopul pentru care Îl înălţase pe Isus şi Îl înzestrase cu astfel de putere şi stăpânire nemărginită. Ei s-au răsculat contra supremaţiei Fiului. Toate cetele cereşti au fost somate să se prezinte în faţa Tatălui spre a se hotărî orice caz. A fost apoi hotărât ca Satana, împreună cu îngerii care luaseră parte cu el la răscoală să fie izgoniţi din cer. Atunci a avut loc un război în cer. Îngerii au luat parte la luptă; Satana voia să înfrângă pe Fiul lui Dumnezeu şi pe toţi cei care s-au supus voinţei Sale. Dar îngerii cei buni şi credincioşi au biruit, iar Satana împreună cu urmaşii săi au fost izgoniţi din cer.

După ce Satana şi cu cei căzuţi împreună cu el au fost daţi afară din cer şi când el şi-a dat seama că a pierdut pentru veşnicie toată curăţia şi strălucirea sa, atunci el s-a căit, şi dorea să fie iarăşi pus în poziţia sa din ceruri. El era gata să primească iarăşi poziţia de mai înainte sau orice post ce i s-ar fi oferit. Dar aceasta nu se putea, cerul nu trebuia să fie adus în primejdie. Întreg cerul ar fi putut să se strice dacă el s-ar fi reîntors iarăşi acolo; căci păcatul şi-a avut originea în el şi sămânţa răsculării era în el. El şi urmaşii săi plângeau şi cereau să fie luaţi iarăşi în graţia lui Dumnezeu. Dar păcatul lor - ura, mânia şi gelozia lor - era atât de mare, încât Dumnezeu nu le putea stinge. Ele trebuie să rămână spre a-şi primi pedeapsa finală.

Când Satana a ajuns la deplina convingere că nu mai era nici o posibilitate de a dobândi iarăşi graţia lui Dumnezeu, atunci răutatea şi furia lui au fost date pe faţă. El s-a consfătuit cu îngerii săi şi ei au făcut un plan de a lucra contra guvernării lui Dumnezeu. Când Adam si Eva au fost puşi in grădina cea măreaţă, Satana şi-a făcut planul ca să-i nimicească. Această pereche fericită nu putea fi răpită în nici un mod de fericirea ei dacă asculta de Dumnezeu. Satana nu-şi putea exercita influenţa sa asupra lor, până când ei nu ajungeau neascultători şi nu pierdeau favoarea lui Dumnezeu. De aceea trebuia născocit un plan spre a duce pe oameni la neascultare, pentru ca ei să-şi atragă mânia lui Dumnezeu şi să fie câştigaţi sub influenţa lui Satana şi a îngerilor săi. A fost luată decizia ca Satana să ia o altă înfăţisare şi să dea pe faţă un interes pentru fericirea omului. El trebuia să facă insinuări contra sincerităţii lui Dumnezeu şi să ridice îndoială cu privire la faptul că Dumnezeu gândeşte tocmai ceea ce zice. Apoi el a trebuit să trezească într-ânşii o curiozitate şi să-i determine să dorească a cerceta nepătrunsele planuri ale lui Dumnezeu - acelaşi păcat de care însuşi Satana s-a făcut vinovat - şi să cerceteze cauza pentru care Dumnezeu îi oprise de la pomul cunoştinţei binelui şi răului.

CĂDEREA OMULUI

Îngerii cei sfinţi vizitau adesea grădina şi sfătuiau pe Adam şi pe Eva cu privire la ocupaţia lor; ei îi instruiau de asemenea şi cu privire la răscularea şi căderea lui Satana. Îngerii îi avertizaseră faţă de Satana

şi i-au prevenit să nu se depărteze unul de altul când sunt la lucru; căci ei ar putea veni în atingere cu vrăjmaşul cel căzut. Îngerii le întipăreau de asemenea în minte, ca să urmeze îndeaproape instrucţiunile date de Dumnezeu, căci numai în ascultarea desăvârşită urmau să fie siguri. Atunci acest vrăjmaş căzut nu ar avea nici o putere asupra lor.

Satana a început lucrarea sa cu Eva, făcând-o să devină neascultătoare. Ea a greşit mai întâi că s-a depărtat de soţul ei, apoi că a zăbovit pe lângă pomul oprit şi mai departe, pentru că a ascultat de vocea ispititorului şi a îndrăznit chiar să pună la îndoială ceea ce a zis Dumnezeu: “În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Ea şi-a închipuit că Domnul poate nu va fi gândit tocmai aşa cum a zis şi îndrăznind să întindă mâna a luat din fruct şi a mâncat. Acesta era plăcut ochilor la vedere şi gustos la mâncare. Apoi ea era geloasă că Dumnezeu le-a interzis tocmai ceea ce era spre binele lor; a oferit fructul şi soţului ei şi l-a ispitit şi pe el prin aceasta. Ea a povestit lui Adam toate câte îi spusese şarpele şi şi-a exprimat uimirea că acesta are darul vorbirii.

Eu am văzut că o adâncă tristeţe a căzut pe faţa lui Adam. El a părut îngrozit şi uimit; o luptă mare părea a se petrece în el. El simţea în mod sigur că acesta a fost vrăjmaşul, faţă de care ei au fost avertizaţi: că femeia sa trebuia să moară şi el să se despartă de ea. Iubirea sa pentru Eva era mare şi într-o descurajare totală el s-a decis a se împărtăşi cu ea de aceeaşi soartă. El a apucat fructul şi l-a mâncat repede. Atunci Satana a tresăltat de bucurie. El a făcut răsculare în cer şi şi-a găsit adepţi care îl iubeau şi care i-au urmat în răscularea sa. El a căzut şi a târât şi pe alţii în căderea sa. Acum el a ispitit şi pe femeie să fie necredincioasă faţă de Dumnezeu, să pună la îndoială înţelepciunea Sa şi să caute a pătrunde în planurile Sale cele atotînţelepte. Satana ştia că femeia nu va cădea singură. Adam a devenit neascultător de poruncile lui Dumnezeu prin iubirea sa faţă de Eva şi a căzut împreună cu ea.

Vestea despre căderea omului s-a răspândit repede în cer şi orice harfă a amuţit. Îngerii au luat cu durere coroanele de pe capetele lor. Întreg cerul era în agitaţie. S-a ţinut o consfătuire spre a se decide ce trebuia să se facă cu perechea vinovată. Îngerii se temeau ca nu cumva ei să întindă mâna, să mănânce din pomul vieţii şi să devină păcătoşi nemuritori. Dar Dumnezeu a zis că va da afară din grădină pe neascultătorii de poruncă. Imediat îngerii au fost însărcinaţi să păzească calea către pomul vieţii. Acesta a fost planul bine premeditat al lui Satana ca Adam şi Eva să fie neascultători faţă de Dumnezeu; să-şi atragă mânia Sa şi apoi să mănânce din pomul vieţii pentru ca ei să trăiască veşnic în păcat şi neascultare şi în felul acesta păcătosul să devină nemuritor. Dar au fost trimişi îngeri spre a-i da afară pe oameni din grădină şi a-i împiedica de a mânca din pomul vieţii. Fiecare dintre aceşti îngeri puternici avea în mâna sa ceva care avea înfăţişarea unei săbii strălucitoare.

Atunci Satana triumfă. Prin cădera sa, el a adus şi altora suferinţă. El a fost îndepărtat din cer, iar oamenii din Paradis.

PLANUL DE MÂNTUIRE

Cerul a fost umplut de tristeţe când s-a făcut cunoscut că omul e pierdut şi că lumea pe care Dumnezeu a creat-o avea să fie plină de fiinţe muritoare care erau osândite la mizerie, boală şi moarte şi nu mai exista nici o scăpare pentru călcătorul de lege. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. Apoi am văzut pe Isus şi am observat pe faţa Lui o expresie de simpatie şi întristare. Curând L-am văzut apropiindu-se de lumina strălucitoare care înconjura pe Tatăl. Îngerul meu conducător a zis: “El are o convorbire intimă cu Tatăl Său.” Pe când Isus vorbea cu Tatăl, grija îngerilor părea a fi încordată până la extrem. De trei ori l-a cuprins lumina cea măreaţă care înconjura pe Tatăl, şi când El a venit a treia oară de la Tatăl, persoana Lui se putea vedea. Înfăţişarea Sa era blândă, liberă de orice nedumerire şi îndoială şi strălucea de o graţiozitate pe care cuvintele nu o pot descrie. Apoi El a făcut cunoscut cetei îngereşti că s-a găsit o cale de salvare pentru omul cel pierdut. El le-a spus că a vorbit cu Tatăl despre aceasta şi a oferit propria Sa viaţă ca preţ de răscumpărare şi că va lua asupră-Şi osânda de moarte, pentru ca omul să poată dobândi iertare prin El. Prin meritele sângelui Său şi prin ascultare faţă de legea lui Dumnezeu, oamenii vor putea redobândi graţia lui Dumnezeu şi vor putea fi aduşi în grădina cea măreaţă şi să mănânce din rodul pomului de viaţă.

Deocamdată îngerii nu se puteau bucura de aceasta, căci Suveranul lor nu ascunsese nimic faţă de ei, ci le expusese pe faţă planul de mântuire. Isus le-a spus că El va interveni Însuşi între mânia Tatălui şi între omul vinovat, că vrea să suporte ruşinea şi batjocura şi că numai puţini Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu. Aproape toţi aveau să-L urască şi să-L lepede. El urma să părăsească toată strălucirea Sa din cer, să vină pe pământ ca om, să Se înjosească ca un om, să facă cunoştinţă în propria Sa experienţă cu diferite ispite la care omul este expus pentru ca să poată ajuta celor ispitiţi şi pentru ca în final, după împlinirea misiunii Sale ca Învăţător să fie dat în mâinile oamenilor şi să sufere aproape orice batjocură şi chin pe care le-ar fi

putut născoci Satana şi îngerii săi, prin oamenii nelegiuiţi. El va trebui să moară de moartea cea mai îngrozitoare, fiind spânzurat între pământ şi cer ca un păcătos vinovat. El va trebui să sufere ore îngrozitoare de agonie pe care nici chiar îngerii nu le vor putea privi, ci îşi vor ascunde feţele lor în faţa acestei privelişti. Dar El avea să sufere nu numai chinul trupesc, ci şi chinul sufletesc cu care suferinţele trupeşti nu pot fi în nici un mod comparate. Povara păcatului întregii lumi, avea să apese asupra Lui. El le-a spus că va muri, dar va învia a treia zi şi se va înălţa iarăşi la Tatăl pentru a mijloci în favoarea oamenilor vinovaţi.

Îngerii au căzut în genunchi înaintea Lui şi şi-au oferit viaţa lor ca jertfă. Isus le-a spus că El va mântui pe mulţi prin moartea Sa, dar viaţa unui înger nu va putea şterge vinovăţia. Numai viaţa Sa ar putea fi primită de Tatăl ca preţ de răscumpărare pentru om. Isus le-a mai spus că ei vor avea o parte de făcut în lucrarea Sa, ca să fie cu El şi să-L întărească din timp în timp; că El va lua natura omului căzut şi că puterea Lui nu va fi egală cu a lor; că ei vor fi martori ai umilirii Sale şi ai marilor lor suferinţe şi că deoarece ei vor fi martori ai suferinţelor Sale şi ai urii oamenilor faţă de El, ei vor fi mişcaţi de o adâncă emoţie şi prin dragostea lor faţă de El vor dori să-L salveze şi să-L elibereze din mâna ucigaşilor; dar că ei nu trebuiau să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce vor vedea. Ei trebuiau să participe şi la învierea Sa. Planul de mântuire a fost proiectat, iar Tatăl Său a primit acest plan.

Cu o tristeţe sfântă Isus a mângâiat şi a liniştit pe îngeri şi le-a spus că după un timp, toţi acei pe care El avea să-i mântuiască urmau să fie pe veci cu El, şi că prin moartea Sa El va răscumpăra pe mulţi şi va nimici pe cel care are puterea morţii. Tatăl Său Îi va da Lui împărăţia şi toată stăpânirea şi puterea regatelor de sub tot cerul, şi El le va stăpâni în veci de veci. Satana şi păcătoşii aveau să fie nimiciţi pentru ca niciodată să nu mai tulbure pacea cerului sau a noului pământ curăţit. El a cerut cetei cereşti să primească planul pe care-l acceptase Tatăl şi să se bucure că prin moartea Sa omul căzut avea să fie împăcat cu Dumnezeu şi să câştige iarăşi bucuriile cerului.

Atunci o bucurie nespusă a umplut cerul, iar cetele cereşti cântau o cântare de adorare şi laudă. Ei au luat harfele lor şi au cântat într-un cor şi mai înalt ca până aici despre mărimea harului şi despre faptul că Dumnezeu S-a coborât atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu iubit la moarte pentru un neam răsculător. Ei au adus apoi mărire şi închinare pentru tăgăduirea de Sine şi jertfa Mântuitorului care a fost gata să părăsească sânul Tatălui şi a ales o viaţă de suferinţă şi chin şi o moarte de ocară spre a da altora viaţă.

Îngerul a spus: “Crezi tu că Tatăl a dat pe Fiul Său iubit fără luptă? - Nu, nu! Chiar pe Dumnezeul cerului L-a costat o luptă dacă să lase pe omul vinovat să se piardă sau să dea pe iubitul Său Fiu la moarte pentru el.” Îngerii erau atât de interesaţi de salvarea omului, încât dintre ei s-ar fi găsit unii care să renunţe la strălucirea lor şi să-şi dea viaţa pentru omul pierdut. “Dar aceasta n-ar fi fost îndeajuns”, a spus îngerul meu însoţitor. “Fărădelegea era atât de mare că viaţa unui înger n-ar fi putut plăti vinovăţia. Nimic altceva decât moartea şi mijlocirea Fiului lui Dumnezeu nu era în stare a plăti vinovăţia şi să scape pe omul pierdut din chinuri şi mizerie fără speranţă.”

Dar lucrarea încredinţată îngerilor consta în aceea de a se urca şi coborî cu balsam întăritor de sus din strălucire, spre a consola pe Fiul lui Dumnezeu în suferinţele Sale şi a-I sluji. De asemenea, lucrarea lor era de a păzi pe supuşii harului de îngerii cei răi şi de întunericul pe care Satana îl răspândea continuu în jurul lor. Am văzut că pentru Dumnezeu era o imposibilitate de a-Şi schimba legea Sa, pentru a salva pe omul pierdut, de aceea El a îngăduit ca Fiul Său iubit să moară pentru păcatele oamenilor.

Atunci Satana şi îngerii săi au tresăltat că prin căderea omului vor putea scoate pe Fiul lui Dumnezeu din poziţia Sa strălucită. El a declarat îngerilor săi că dacă Isus va lua asupră-Şi natura decăzută a omului, el îl va birui şi va putea împiedica realizarea planului de mântuire.

Mi-a fost arătată prezenţa lui Satana, cum el era odată ca înger fericit şi măreţ. Apoi mi s-a arătat cum este astăzi. El are încă o statură regească. Trăsăturile sale sunt încă nobile, căci el este un înger căzut. Dar expresia feţei sale era plină de teamă, grijă, nefericire, răutate, ură, nenorocire, amăgire şi de toate răutăţile. Eu am privit cu o deosebită atenţie acea figură care a fost odată atât de nobilă. Ochii săi erau ieşiţi înainte, iar fruntea trasă înapoi. Am văzut că el a căzut din ce în ce mai adânc, până când orice însuşire bună s-a stricat şi toate înclinaţiile rele s-au dezvoltat în el. Privirea sa era vicleană şi arăta multă putere de pătrundere. Statura sa era înaltă, dar carnea atârna în jos de pe mâinile sale şi de pe faţa sa. Când l-am văzut el sta cu bărbia pe mâna stângă. Părea a fi scufundat în gânduri. Un zâmbet se observa pe faţa lui, care m-a făcut să mă cutremur; acesta era plin de răutate şi de viclenie satanică. Acest zâmbet el îl dă la iveală când e sigur de prada sa şi după ce a prins victima în lanţurile sale, zâmbetul lui e fioros.

PRIMA VENIRE A LUI HRISTOS

Mi s-a atras atenţia la timpul când Isus a luat asupra Sa natura omenească, S-a umilit pe Sine şi a răbdat ispitirile lui Satana. Naşterea Sa a avut loc fără onoare pământească. El a fost născut într-un staul şi culcat într-o iesle; dar naşterea Sa a fost totuşi mai onorată decât a oricărui altul dintre fiii oamenilor. Îngerii cereşti au făcut cunoscut păstorilor venirea lui Isus, şi lumină şi strălucire de la Dumnezeu a însoţit mărturia lor.

Cetele cereşti sunau din harfele lor şi lăudau pe Dumnezeu. Ei vesteau cu veselie venirea Fiului lui Dumnezeu într-o lume căzută spre a săvârşi lucrarea mântuirii şi prin moartea Sa să aducă oamenilor pace, fericire şi viaţă veşnică. Dumnezeu a onorat sosirea Fiului Său, iar îngerii îi aduceau închinare.

La botezul Său îngerii lui Dumnezeu planau deasupra Lui; Spiritul Sfânt S-a coborât în chip de porumbel şi a luminat deasupra Lui şi pe când poporul sta plin de admiraţie cu ochii aţintiţi la El, glasul Tatălui s-a auzit din cer zicând: “Tu eşti Fiul meu prea iubit, în Tine îmi găsesc plăcerea.”

Ioan nu era sigur că Cel care a venit ca să fie botezat de el in Iordan era Mântuitorul; dar Dumnezeu i-a făgăduit un semn după care el trebuia să cunoască pe Mieluşelul lui Dumnezeu. Acest semn a fost dat când porumbelul ceresc a rămas asupra lui Isus şi mărirea lui Dumnezeu L-a înconjurat. Ioan a întins mâna sa către Isus şi a strigat cu glas tare: “Iată, acesta este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!”

Ioan a spus ucenicilor săi că Isus este Mesia cel făgăduit, Mântuitorul lumii. Când lucrarea Sa a fost terminată el i-a învăţat pe ucenicii săi să se îndrepte către Isus şi să-L urmeze, căci El este marele Învăţător. Viaţa lui Ioan a fost plină de grijă şi lepădare de sine. El a vestit prima venire a lui Hristos, dar lui nu i-a fost îngăduit să fie martor al minunilor Sale şi să se bucure de puterea care se descoperea în el. Ioan ştia că atunci când Isus avea să-Şi înceapă lucrarea de Învăţător, el trebuia să moară. În afară de pustie, glasul său era auzit rar. Viaţa sa era retrasă. El nu a ţinut la familia tatălui său spre a se bucura de avantajul ei, ci i-a părăsit pentru a-şi împlini misiunea sa. Cete de oameni părăseau oraşele şi satele lor zbuciumate şi se adunau în pustie, spre a asculta cuvintele profetului minunat. Ioan a pus securea la rădăcina pomului. El a mustrat păcatele fără teamă de consecinţe şi a pregătit calea pentru Mielul lui Dumnezeu. Irod a fost adânc mişcat când a auzit mărturia puternică şi pătrunzătoare a lui Ioan şi a întrebat cu mare interes ce să facă spre a putea deveni ucenic al său. Lui Ioan îi era cunoscut faptul că Irod voia să ia în căsătorie pe soţia fratelui său, pe când soţul ei era încă în viaţă. El i-a spus cu toată sinceritatea că această faptă este o nelegiuire. Dar Irod nu a fost gata să facă o astfel de jertfă. El a luat în căsătorie pe soţia fratelui său. Provocat de ea el a aruncat apoi pe Ioan în închisoare, intenţionând totuşi să-i dea drumul. Pe când Ioan se afla închis a auzit prin ucenicii săi despre faptele puternice şi minunate ale lui Isus. El nu putea asculta cuvintele Sale preţioase, dar ucenicii săi i-au raportat despre aceasta şi l-au mângâiat cu ceea ce ei auzeau de la Isus. Ioan a fost decapitat curând prin influenţa soţiei lui Irod. Am văzut că cel mai neînsemnat ucenic care urma lui Isus şi era martor al minunilor Sale; care auzea cuvintele pline de mângâiere care ieşeau de pe buzele Sale, era mai mare decât Ioan Botezătorul; adică el era mai înălţat şi mai onorat şi avea mai multă bucurie în viaţă.

Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, pentru a vesti prima venire a lui Hristos. Mi s-a atras atenţia cu privire la zilele din urmă şi am văzut că Ioan preînchipuia pe acei care în spiritul şi puterea lui Ilie merg spre a vesti ziua mâniei lui Dumnezeu şi a doua venire a lui Hristos.

După botezul Său în Iordan, “Isus a fost dus în pustie pentru a fi ispitit de diavolul.” Spiritul Sfânt Îl pregătise pentru această mare ispitire. Patruzeci de zile la rând El a fost ispitit de către Satana şi în acest timp El nu a mâncat nimic. Totul în jurul Său era neplăcut aşa încât natura omenească se putea umple de groază. El era înconjurat de fiare sălbatice şi de demoni, într-un loc pustiu şi singuratic. Fiul lui Dumnezeu arăta la faţă foarte slăbit şi palid din cauza postului. Dar calea Sa era prescrisă şi El trebuia să săvârşească lucrarea pentru care venise.

Satana profită de ocazia ce i s-a oferit prin suferinţele Fiului lui Dumnezeu şi s-a apropiat de El cu tot felul de ispitiri. El spera să câştige biruinţa asupra Lui, pentru că se înjosea ca om. El L-a întâmpinat cu ispitirea: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu porunceşte pietrelor acestea să se facă pâine.” El a ispitit pe Isus să consimtă a-i da o dovadă că El e Mesia, exercitâdu-şi puterea Sa divină.

Isus a răspuns liniştit: “Stă scris: ‘Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’. Satana voia de asemenea să se certe cu Isus asupra faptului dacă El este Fiul lui Dumnezeu. El Îl făcea atent asupra stării Lui suferinde şi slăbite şi susţinea cu îngâmfare că el e mai tare decât Isus. Dar cuvântul rostit din cer: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” a fost îndestulător pentru a sprijini pe Isus prin toate suferinţele Sale. Am văzut că Hristos nu avea nevoie să facă nimic spre a convinge pe Satana despre puterea Sa, sau despre faptul că El este Mântuitorul lumii. Satana a avut destule

dovezi despre poziţia Sa înălţată şi despre autoritatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Refuzul lui de a recunoaşte supremaţia lui Hristos l-a făcut să fie izgonit din cer.

Satana a dus pe Isus la Ierusalim ca să-i arate putera Sa; L-a pus pe aripa templului şi L-a ispitit să dea o dovadă că El este Fiul lui Dumnezeu, aruncându-se de la acea înălţime ameţitoare. Satana a venit cu cuvintele Scripturii: “ Căci este scris: El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.” Isus i-a răspuns: “De asemenea este scris...”Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău.” Satana voia să amăgească pe Isus făcându-L să Se încreadă în harul Tatălui Său şi să-Şi pună viaţa în primejdie mai înainte de a-şi fi terminat misiunea Sa. El nădăjduia că planul de mântuire avea să dea greş; dar acest plan era întemeiat prea adânc ca să poată fi zădărnicit de Satana. Hristos este un exemplu pentru toţi creştinii. Când ei sunt ispitiţi sau când drepturile lor sunt contestate, ei trebuie să suporte cu răbdare. Ei nu trebuie să gândească că ar avea dreptul de a cere ca Domnul să-şi arate puterea Sa pentru ca ei să poată birui pe vrăjmaşii lor, decât numai în cazul când prin aceasta este onorat şi preamărit în mod direct Dumnezeu. Dacă Isus S-ar fi aruncat jos de pe aripa templului, prin aceasta El n-ar fi preamărit pe Tatăl Său; căci nimeni n-ar fi fost martor al acestei fapte decât numai Satana şi îngerii lui Dumnezeu. Aceasta n-ar fi fost decât o ispitire a Domnului, de a-Şi desfăşura puterea în faţa celui mai înverşunat vrăjmaş al Său. Aceasta ar fi fost o consimţire în faţa celui pe care Isus venise să-l biruiască.

“Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: “Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie. ”Pleacă Satano”, i-a răspuns Isus. “Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’.

Satana a înfăţişat lui Isus împărăţiile lumii într-o lumină atrăgătoare. Dacă Isus ar fi vrut să i se închine, Satan s-a oferit să renunţe la dreptul de proprietate asupra pământului. Satana ştia că dacă Isus avea să-şi aducă la îndeplinire planul de mântuire murind pentru răscumpărarea oamenilor atunci puterea sa personală avea să fie restrânsă şi în cele din urmă luată, şi el însuşi avea să fie nimicit. De aceea planul său bine premeditat era că dacă ar fi posibil să împiedice împlinirea marei lucrări pe care Fiul lui Dumnezeu o începuse. Dacă planul pentru mântuirea oamenilor ar fi dat greş atunci Satana şi-ar fi păstrat încă împărăţia pe care el o pretinde acum. El se măgulea cu ideea că dacă va reuşi în scopul său, el va guverna ca o sfidare contra Dumnezeului Cerului.

Satana s-a bucurat când Isus a părăsit Cerul şi S-a dezbrăcat de puterea şi mărirea Sa. El şi-a închipuit că în felul acesta Fiul lui Dumnezeu va fi dat în puterea sa. La perechea sfântă în Paradis el a reuşit aşa de uşor să-i aducă la cădere, încât el spera că prin puterea şi viclenia sa satanică va învinge chiar pe Fiul lui Dumnezeu şi prin aceasta îşi va salva propria sa viaţă şi împărăţie. Dacă el ar fi putut ispiti pe Isus să Se abată de la voinţa Tatălui Său, atunci el ar fi câştigat partida. Dar Isus a întâmpinat pe ispititor cu mustrarea: “Pleacă de la Mine Satano!” El nu s-a închinat decât în faţa Tatălui Său. Satana pretindea că împărăţiile lumii ar fi ale lui şi insinua lui Isus că toate suferinţele Sale pot fi evitate, că nu este nevoie ca El să moară pentru obţinerea împărăţiilor acestei lumi. Dacă El ar fi vrut să se închine lui, atunci ar fi putut domni peste toate împărăţiile lumii şi mărirea lor. Dar Isus a fost statornic. El ştia că va veni timpul când prin propria Sa viaţă va răscumpăra împărăţia din mâna lui Satana şi că după un timp hotărât toate în cer şi pe pământ aveau să-I fie supuse. El a ales viaţa de suferinţă şi moartea Sa îngrozitoare ca fiind calea prescrisă de către Tatăl spre a deveni moştenitor legal al împărăţiilor lumii şi să le păstreze pentru vecie ca stăpânire a Sa. Satana va fi dat apoi în mâna Lui spre a fi nimicit prin moarte pentru ca niciodată să nu mai tulbure pe Isus sau pe sfinţi în strălucirea lor.

LUCRAREA LUI HRISTOS

După ce Satana a terminat cu ispitirile sale, s-a depărtat de Isus pentru câtva timp; iar îngerii au pregătit hrană pentru Fiul lui Dumnezeu în pustie şi L-au întărit, iar binecuvântarea Tatălui Său plana asupra Lui. Satana n-a reuşit prin ispitirile sale furioase, totuşi el privea înainte la timpul predicării lui Isus, când avea să-L încerce în diferite rânduri prin viclenia sa. El spera să-L împiedice în lucrarea Sa, agitând pe acei care nu voiau să-L primească ca să-L urască şi să-L piardă. Satana a ţinut o consfătuire însemnată cu îngerii săi. Ei erau dezamăgiţi şi plini de furie că n-au putut reuşi cu nimic contra Fiului lui Dumnezeu. Ei au luat hotărârea că în viitor să fie şi mai vicleni şi să facă cele mai mari sforţări pentru a sădi în inima poporului Său necredinţa cu privire la chemarea Sa ca Mântuitor al lumii şi a-L descuraja în misiunea Sa. Nu avea nici o importanţă cât de exacţi ar fi fost iudeii în observarea ceremoniilor şi jertfelor, dacă erau ţinuţi în

întuneric cu privire la profeţii şi dacă ar fi putut să-i facă să creadă că Mesia va apărea ca un rege pământesc puternic. În felul acesta ei puteau fi aduşi în stare să dispreţuiască şi să lepede pe Isus.

Mi s-a arătat că Satana şi îngerii săi erau foarte ocupaţi în timpul lucrării lui Hristos inspirând oamenilor necredinţă, ură şi batjocură. Adesea, când Isus rostea cuvintele aspre şi mustra păcatele lor, poporul se umplea de furie. Satana şi îngerii săi îi aţâţau spre a omorî pe Fiul lui Dumnezeu. De mai multe ori ei au ridicat pietre spre a le arunca asupra Lui, dar îngerii Îl ocroteau luându-L din mijlocul mulţimii furioase şi aducându-L la loc sigur. Cu o altă ocazie, când adevărul curat curgea de pe buzele Sale sfinte, mulţimea a pus mâinile pe El şi L-a dus pe marginea unui munte intenţionând să-L arunce jos. Dar a izbucnit o ceartă între ei cu privire la ce-ar trebui să se facă cu El; atunci îngerii L-au ascuns iarăşi din faţă ochilor mulţimii, şi El Şi-a făcut drum prin mijlocul mulţimii.

Satana spera încă mereu că planul de mântuire va da greş. El îşi punea toate puterile în joc spre a împietri inimile poporului şi spre a întărâta simţurile contra lui Isus. El nădăjduia că numai puţini vor fi cei care Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu şi că suferinţele şi jertfa Sa îi vor părea prea mari pentru a salva o ceată atât de mică. Dar eu am văzut că chiar dacă numai doi ar fi fost cei care aveau să primească pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi să creadă în El pentru salvarea sufletelor lor, El tot Şi-ar fi adus la îndeplinire planul Său.

Isus a început lucrarea Sa prin zdrobirea puterii lui Satana asupra celor suferinzi. El a dat sănătate bolnavilor, a dat orbilor vedere şi a vindecat pe paralitici, încât ei tresăltau de bucurie şi lăudau pe Dumnezeu. El a făcut iarăşi sănătoşi pe acei care erau slabi şi legaţi de ani de zile prin puterea tirană a lui Satana. El a mângâiat cu cuvinte dulci pe cei slabi, pe cei timizi şi pe cei deznădăjduiţi. Pe cei slabi şi suferinzi pe care Satana îi avea în stăpânire, Isus i-a smuls din mâna lui, dându-le sănătate corpului şi mare bucurie şi fericire. El a deşteptat pe morţi la viaţă şi ei preamăreau pe Dumnezeu pentru desfăşurarea solemnă a puterii Sale. El a lucrat cu putere pentru toţi care credeau în El.

Viaţa lui Hristos a fost plină de cuvinte şi fapte de bunăvoinţă, de compătimire şi de iubire. El era totdeauna gata să asculte plângerile acelora care veneau la El şi să le ajute. Mulţi purtau în propria lor persoană dovada puterii Sale divine. Cu toate acestea după ce erau vindecaţi, mulţi se ruşinau de umilul şi totuşi puternicul Învăţător. Deoarece conducătorii nu credeau într-Însul, nici poporul nu era gata să primească pe Isus. El a fost omul durerilor şi obişnuit cu suferinţele. Ei nu puteau suporta a fi călăuziţi de felul Său de vieţuire serios şi jertfitor de Sine. Ei doreau să se bucure de onoarea pe care o dă lumea. Totuşi mulţi urmau pe Fiul lui Dumnezeu, ascultau învăţăturile Sale şi se desfătau la cuvintele preţioase care ieşeau de pe buzele Sale. Cuvintele Sale erau pline de învăţătură, totuşi atât de simple, încât şi cel mai slab le putea înţelege.

Satana şi îngerii lui orbiseră ochii iudeilor şi le întunecaseră mintea; ei aţâţau pe mai marii poporului şi pe cărturari ca să ia viaţa Mântuitorului. Ei au trimis slugile lor la Isus ca să-L prindă, dar când ei s-au apropiat de El s-au uimit foarte mult. Ei L-au văzut plin de compătimire şi milă la privirea durerilor omeneşti. L-au auzit cum încuraja cu iubire şi gingăşie pe cei slăbiţi şi întristaţi. Îl auzeau de asemenea certând cu voce puternică puterea lui Satana şi poruncind sa dea drumul captivilor lui. Ei au ascultat la cuvintele înţelepte care ieşeau de pe buzele Sale şi au fost captivaţi de ele; ei nu au putut pune mâinile pe El. Ei s-au întors la preoţi şi la mai marii poporului fără Isus. Când au fost întrebaţi: “De ce nu L-aţi adus cu voi?” ei au povestit despre minunile la care au fost martori, cât şi despre cuvintele sfinte, de înţelepciune, iubire şi cunoştinţă pe care ei le auziseră şi au încheiat cu declaraţia: “Niciodată n-a vorbit un om ca omul acesta!” Preoţii cei mai de seamă i-au acuzat că s-ar fi lăsat şi ei să fie amăgiţi şi unele dintre slugi s-au ruşinat că n-au pus mâna pe El. Preoţii i-au întrebat înfuriaţi dacă a crezut cumva vreunul din mai marii poporului în El. Eu am văzut că mulţi dintre mai marii şi bătrânii poporului credeau în Isus, dar Satana i-a împiedicat de a recunoaşte aceasta; ei se temeau de ocara oamenilor mai mult decât de Dumnezeu.

Viclenia şi ura lui Satana nu au putut împiedica planul de mântuire. Timpul pentru împlinirea scopului pentru care Hristos venise în lume se apropia. Satana şi îngerii lui s-au consfătuit împreună şi s-au hotărât să influenţeze poporul lui Hristos ca să înseteze după sângele Său şi să îngrămădească asupra Lui tiranie şi batjocură. Ei sperau că Hristos se va revolta contra unui astfel de comportament şi nu va reuşi să-şi păstreze umilinţa şi blândeţea Sa.

În timp ce Satana îşi făcea planurile sale, Isus explica cu prevedere ucenicilor Săi suferinţele prin care El avea să treacă; că avea să fie crucificat şi să învieze a treia zi iarăşi. Dar mintea lor părea a fi tulburată şi ei nu puteau pricepe ceea El le spunea.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A LUI ISUS

Credinţa ucenicilor a fost mult întărită la schimbarea la faţă, când ucenicii au avut favoarea să privească strălucirea lui Hristos şi să audă glasul din cer care confirma caracterul Său divin. Dumnezeu dorea să dea urmaşilor lui Isus dovezi puternice că El este Mesia cel fagăduit pentru ca ei să nu-şi piardă încrederea în întristarea şi dezamăgirea amară la răstignirea Sa. La schimbarea la faţă Domnul a trimis pe Moise şi pe Ilie să vorbească cu Isus despre suferinţele şi moartea Sa. În loc de a trimite îngerii spre a discuta cu Fiul Său, Dumnezeu a ales pe acei care au trecut ei înşişi prin încercari pe pământ.

Ilie umblase cu Dumnezeu. Lucrarea sa a fost grea şi obositoare, căci Domnul mustrase prin el păcatele lui Israel. Ilie era un profet al lui Dumnezeu, totuşi El a fost constrâns să fugă din loc in loc spre a-şi salva viaţa. Poporul său îl gonea ca pe o fiară sălbatică căutând să-l nimicească. Dar Domnul a luat pe Ilie la Sine. Ingerii l-au dus în cer biruitor şi triumfător.

Moise era mai mare ca oricare dintre cei care trăiseră înainte de el. El era foarte mult onorat de cer, căci el a avut înainte favoarea să vorbească cu Domnul faţă în faţă după cum vorbeşte un om cu prietenul său. El s-a bucurat de privilegiul de a vedea lumina strălucitoare şi splendoarea care înconjura pe Tatăl. Prin Moise Domnul a liberat pe fiii lui Israel din sclavia egipteană. Moise a fost un mijlocitor pentru poporul său şi s-a aşezat deseori între popor şi mânia lui Dumnezeu. Când mânia Domnului se aprindea contra fiilor lui Israel pentru necredinţa, murmurele şi păcatele lor grozave atunci iubirea lui Moise faţă de ei era pusă la încercare. Dumnezeu a propus să-i nimicească şi să-l facă pe el un popor puternic; dar Moise a dovedit iubirea sa pentru fiii lui Israel rugându-se cu toată seriozitatea pentru ei. În durerea sa el a rugat pe Dumnezeu să Se întoarcă de la mânia Sa aprinsă şi să ierte pe Israel sau să şteargă numele său din cartea Sa.

Când fiii lui Israel au murmurat contra lui Dumnezeu şi contra lui Moise pentru că nu aveau apă, ei l-au acuzat că el i-ar fi condus spre a-i pierde atât pe ei, cât şi pe copiii lor. Dumnezeu a auzit murmurele lor şi a poruncit lui Moise să lovească stânca pentru ca poporul să aibă apă. Moise a lovit cu mânie stânca şi şi-a atribuit onoarea aceasta lui. Impotrivirea şi murmurul neîncetat al fiilor lui Israel i-au produs cea mai adâncă durere şi el a uitat pentru un scurt timp cât a avut de suportat Domnul de la ei şi că murmurele lor nu se ridicau contra lui, ci contra lui Dumnezeu. El nu s-a gândit decât la sine, câtă nedreptate i s-a făcut şi cât de puţină recunoştinţă i-au arătat ei pentru marea sa iubire.

Era în intenţia lui Dumnezeu de a duce adesea pe poporul Său în împrejurări grele şi apoi în lipsa lor să-i salveze prin puterea Sa pentru ca ei să recunoască iubirea şi purtarea Sa de grijă pentru ei şi să-I servească şi să-L onoreze. Dar Moise neglijase să dea onoare lui Dumnezeu şi să mărească numele Său în faţa poporului, pentru ca şi ei să-I aducă laudă. Prin aceasta el şi-a atras mânia lui Dumnezeu.

Când Moise s-a coborât de pe munte cu cele două table de piatră şi a văzut cum fiii lui Israel se închinau la viţelul de aur, atunci mânia sa s-a aprins foarte tare şi el a aruncat tablele de piatră şi le-a sfărâmat. Eu am văzut că Moise nu a păcătuit în această faptă. El s-a mâniat pentru Dumnezeu, fiind zelos pentru onoarea Sa. Dar când el a urmat simţurilor fireşti ale inimii sale şi a luat pentru sine onoarea care se cuvenea lui Dumnezeu, atunci el a păcătuit şi pentru acest păcat Dumnezeu nu i-a îngăduit să intre în pământul Canaan.

Satana a căutat să găsească ceva pentru care să poată acuza pe Moise în faţa îngerilor. El tresălta de bucurie pentru succesul său că l-a determinat să-şi atragă mânia lui Dumnezeu şi a spus îngerilor săi că el va putea birui pe Mântuitorul lumii când acesta va veni să mântuiască lumea. Moise a căzut pentru păcatul său sub puterea lui Satana - stăpânirea morţii. Dacă el ar fi rămas statornic, atunci Domnul l-ar fi adus în pământul făgăduinţei şi apoi l-ar fi luat la cer fără să vadă moartea.

Moise a trecut prin moarte, dar Mihail a venit şi i-a dat iarăşi viaţă înainte ca corpul său să vadă putrezirea. Satana a căutat să reţină corpul său pretinzându-l ca proprietate a sa; dar Mihail a chemat pe Moise iarăşi la viaţă şi l-a luat la cer. Satana a batjocorit grozav pe Dumnezeu şi L-a acuzat de nedreptate că a permis să i se ia prada din mână; dar Hristos nu a certat pe împotrivitorul Său, deşi servul lui Dumnezeu căzuse prin ispitirile lui Satana. El i-a îndreptat cu blândeţe atenţia către Tatălui Său, spunând: “Domnul să te mustre!”

Isus a spus ucenicilor Săi că unii dintre cei ce se află cu El nu vor gusta moartea până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere mare. La schimbarea la faţă această făgăduinţă a fost împlinită. Faţa lui Isus a fost schimbată acolo şi ea strălucea ca soarele. Haina Sa era albă ca zăpada. Moise era de faţă ca reprezentant al celor care la a doua venire a lui Isus vor fi înviaţi din morţi. Ilie, care a fost luat la cer, fără să vadă moartea reprezintă pe cei care la a doua venire a lui Hristos vor fi schimbaţi în nemurire şi vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea. Ucenicii vedeau cu teamă şi uimire mărirea extraordinară a lui Isus

cât şi norul care îl umbrea şi auzeau glasul lui Dumnezeu rostind într-o maiestate înfricoşătoare: “Acesta este Fiul meu prea iubit, de El să ascultaţi.”

TRĂDAREA LUI HRISTOS

Am fost condusă la timpul când Isus a luat cina cea de taină cu ucenicii Săi. Satana a înşelat pe Iuda şi l-a făcut să creadă că el ar fi un adevărat ucenic al Domnului; dar inima lui a rămas tot mereu firească. El a avut ocazia să vadă faptele puternice ale lui Isus; el a petrecut cu El tot timpul predicării Sale, şi ca urmare a dovezilor covârşitoare el a aprobat că Hristos este Mesia. Dar Iuda era egoist şi zgârcit; el era iubitor de bani. El deplângea cu mânie risipa mirului preţios care a fost vărsat peste picioarele lui Isus. Maria iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele care erau chiar foarte multe; El înviase din morţi pe mult iubitul ei frate şi ea simţea că nimic nu e prea scump pentru a da lui Isus. Cu cât mai preţios era mirul, cu atât mai mult putea ea să-şi dovedească recunoştinţa ei faţă de Mântuitorul, aducându-I acest mir. Ca o scuză pentru lăcomia sa, Iuda a spus că acest mir ar fi putut să se vândă, iar preţul lui să fie dat săracilor. Dar aceasta el n-o spunea pentru că avea milă de săraci; ci pentru că era egoist şi şi-a însuşit adesea în mod necinstit mijloacele care erau încredinţate în grija lui spre binele săracilor. Iuda s-a dat pe faţă fără să-şi dea seama ca fiind contra trebuinţelor lui Isus şi pentru a-şi scuza zgârcenia el a făcut adesea aluzie la săraci. Această faptă de dărnicie din partea Mariei sta în contrast izbitor cu egoismul său propriu. Calea pentru ispitirea lui Satana a fost pregătită şi aceasta a găsit un teren bun în inima lui Iuda.

Preoţii şi mai marii lui Iuda urau pe Isus; dar o mare mulţime din popor se aduna să asculte cuvintele Sale pline de înţelepciune, şi să vadă faptele Sale puternice. Poporul a fost cuprins de cel mai adânc interes şi plin de zel, el urma lui Isus spre a auzi învăţăturile minunatului Învăţător. Mulţi dintre mai marii poporului credeau în El dar nu aveau curajul să-şi mărturisească credinţa pe faţă, căci se expuneau primejdiei de a fi daţi afară din sinagogă. Preoţii şi mai marii au hotărât că trebuie făcut ceva spre a abate atenţia poporului de la Isus. Ei se temeau că toţi oamenii vor crede în El şi nu vedeau nici o siguranţă pentru ei înşişi. Ei trebuiau sau să-şi piardă poziţia lor sau să omoare pe Isus. Dar după ce ei aveau să pună capăt vieţii Sale, rămâneau totuşi acei care erau pietre vii de amintire ale puterii Sale. Isus înviase pe Lazăr din morţi; şi ei se temeau că dacă vor omorî pe Isus, Lazăr va mărturisi totuşi despre puterea Sa cea mare. Poporul se strângea grămadă să vadă pe cel înviat din morţi, iar mai marii erau hotărâţi să omoare şi pe Lazăr ca să pună capăt acestei stări de agitaţie. Atunci ei vor putea aduce pe popor la învăţăturile şi prescripţiile oamenilor, care zeciuiau izma şi mărarul şi vor câştiga din nou influenţă asupra lui. Ei s-au învoit să pândească ocazia când Isus era singur şi să-L prindă; căci dacă ei ar fi cutezat să pună mâna pe El în mijlocul mulţimii pe când poporul L-asculta cu interes, atunci ei ar fi fost omorâţi cu pietre.

Iuda ştia cât de hotărâţi erau ei să pună mâna pe Isus şi s-a oferit să-l trădeze preoţilor cei mai de seamă şi bătrânilor pentru câţiva arginţi. Iubirea de argint l-a dus atât de departe încât el a trădat pe Domnul său în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi. Satana lucra prin Iuda în mod direct şi în timpul scenei solemne a ultimei cine, el medita la planul de trădare al Domnului său. Cu o tristeţe mişcătoare, Isus a spus ucenicilor Săi că în noaptea aceea toţi vor avea un prilej de poticnire în El, dar Petru susţinea cu mare râvnă că chiar dacă toţi se vor poticni în Hristos, el nu se va poticni. Isus i-a spus lui Petru: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul, dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22,31-32)

Am văzut pe Isus cu ucenicii Săi în grădină. El i-a rugat cu mare întristare să vegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită. El ştia că credinţa lor avea să fie pusă la încercare şi vor vedea speranţele lor dispărând; de aceea ei aveau nevoie de toată puterea pe care o puteau obţine prin veghere stăruitoare şi rugăciune fierbinte. Cu strigăte mari şi cu lacrimi Isus S-a rugat: “Tată, dacă voieşti depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22,42) Fiul lui Dumnezeu S-a rugat în agonia Sa sufletească. Picături mari de sudori de sânge ieşeau pe fruntea Lui şi cădeau pe pământ. Îngerii pluteau deasupra acestui loc şi erau martorii acestei scene, dar numai unul a fost însărcinat să meargă şi să întărească pe Fiul lui Dumnezeu în durerea sufletului Său. În cer nu mai era nici o bucurie. Îngerii şi-au aruncat coroanele şi harfele lor şi priveau cu cel mai adânc interes şi în tăcere asupra lui Isus. Ei voiau să înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii care aveau comanda nu le permiteau, pentru ca atunci când urmau să privească trădarea Sa să nu-L elibereze pentru că planul care era deja făcut trebuia să fie îndeplinit.

După ce Isus S-a rugat, S-a întors iarăşi la ucenicii Săi; dar i-a găsit dormind. În acea oră grozavă El nu a avut nici măcar compătimirea şi rugăciunile ucenicilor Săi. Petru, care era atât de zelos puţin timp mai înainte dormea adânc. Isus i-a amintit despre susţinerea sa hotărâtă şi i-a zis: “Un ceas n-aţi fost în stare să

vegheaţi?” De trei ori S-a rugat Fiul lui Dumnezeu în această groază sufletească. Apoi Iuda a apărut cu o ceată de soldaţi înarmaţi. El s-a apropiat ca de obicei de Domnul său pentru a-l saluta. Ceata a înconjurat pe Isus; dar puterea Sa divină s-a dat pe faţă când El a spus: “Pe cine căutaţi?... Eu sunt!” Ei au dat înapoi şi au căzut la pământ neputincioşi. Isus a pus această întrebare pentru ca ei să poată simţi puterea Sa şi pentru a le da o dovadă că El S-ar fi putut libera din mâinile lor dacă ar fi vrut.

În inimile ucenicilor s-au trezit noi speranţe când au văzut cum ceata a căzut aşa de repede la pământ împreună cu săbiile şi lăncile lor. Când ei s-au sculat şi au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru a scos sabia sa şi a tăiat urechea slujitorului marelui preot. Dar Isus a poruncit lui Petru să bage sabia sa în teacă şi a spus: “Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuini de îngeri?” Am văzut că la rostirea acestor cuvinte feţele îngerilor s-au însufleţit de speranţă. Ei doreau să înconjoare pe Suveranul lor şi să împrăştie acea gloată nelegiuită. Dar ei s-au întristat iarăşi când Isus a adăugat cuvintele: “Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să se întâmple?” Inimile ucenicilor au căzut deasemeni în disperare şi dezamăgire amară, când Isus a permis ca vrăjmaşii Săi să pună mâna pe El şi să-L lege.

Ucenicii se temeau pentru propria lor viaţă; toţi îl părăsiseră şi fugiseră. Isus a fost lăsat singur în mâinile gloatei de tâlhari. O, ce triumf era pentru Satan! Dar ce întristare şi ce durere a pricinuit aceasta îngerilor lui Dumnezeu. Multe oşti de îngeri sfinţi, având fiecare oaste un înger conducător erau trimise să fie martori la această scenă. Ei trebuiau să raporteze orice insultă şi orice faptă de cruzime, care s-ar fi făcut Fiului lui Dumnezeu şi să noteze orice chin sufletesc pe care-l suferea Isus; căci aceeaşi bărbaţi care se ataşaseră pe atunci acelei scene îngrozitoare trebuiau să le vadă iarăşi, toate în tablouri vii.

JUDECAREA LUI HRISTOS

Când îngerii au părăsit cerul, cuprinşi de o întristare adâncă ei au luat de pe cap coroanele lor strălucitoare. Ei nu le mai puteau purta atât timp cât Suveranul lor era în suferinţă şi cu o coroană de spini pe cap. Satana şi îngerii săi erau foarte ocupaţi în sala de judecată ca să nimicească orice sentiment de milă şi compătimire omenească. Atmosfera era grea şi stricată prin influenţa lor. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii erau inspiraţi de ei pentru a-L insulta şi a-L maltrata pe Isus într-un mod atât de greu de suportat pentru natura omenească. Satana spera că o asemenea batjocură şi insultă va face pe Fiul lui Dumnezeu să scoată vreun cuvânt de nemulţumire şi murmurare, sau să-şi dea pe faţă puterea Sa dumnezeiască şi să scape din mâinile mulţimii şi astfel planul mântuirii să fie zădărnicit.

Petru, după ce Domnul său a fost trădat, I-a urmat de departe. El era nedumerit şi aştepta să vadă ce se va face cu Isus. Dar când el a fost acuzat că ar fi unul din ucenicii Lui, temându-se pentru siguranţa sa proprie, a declarat că nu cunoaşte pe acel om. Ucenicii erau cunoscuţi după curăţia vorbirii lor, iar Petru pentru a convinge pe acuzatorii săi că el nu face parte dintre ucenicii lui Hristos, l-a tăgăduit pentru a treia oară cu jurământ şi blesteme. Isus, care Se afla la oarecare depărtare de Petru l-a fixat cu o privire tristă şi mustrătoare. În acel moment ucenicul şi-a amintit de cuvintele ce le rostise Isus cu câteva ore mai înainte şi de susţinerea sa plină de râvnă: “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” El tăgăduise pe Domnul său chiar cu blesteme şi cu jurământ. Dar acea privire a lui Isus a topit inima lui Petru şi l-a salvat. El a plâns cu amar şi s-a căit de marele său păcat, a fost transformat şi a fost astfel pregătit să întărească pe fraţii săi.

Gloata striga după sângele lui Isus. Ei Îl loveau în chipul cel mai barbar, L-au îmbrăcat cu o manta împărătească veche de purpură şi I-au pus o cunună de spini pe Sfântul Său cap. I-au dat o trestie în mână, şi îngenunchind în faţa Lui în semn de batjocură ziceau: “Plecăciune Împăratul iudeilor!” Apoi ei i-au luat trestia din mână şi L-au lovit cu ea peste cap, făcând spinii să pătrundă în tâmplele Sale şi picături de sânge să înceapă să cadă peste faţa Sa.

Pentru îngeri era foarte greu să suporte această privelişte. Ei ar fi scăpat pe Isus, dar îngerul conducător nu le-a îngăduit şi le-a declarat că trebuie plătit un mare preţ pentru răscumpărarea omului. El va fi însă plătit pe deplin şi va duce la moartea celui ce are puterea morţii. Isus ştia că îngerii erau martori la scena umilinţei Sale şi că cel mai slab înger dacă ar fi chemat în ajutorul Său ar împrăştia într-o clipă acea mulţime batjocoritoare şi l-ar scăpa din puterea lor. El ştia că dacă ar fi rugat pe Tatăl Său pentru aceasta, îngerii L-ar fi liberat imediat. Totuşi a fost necesar ca El să suporte furia oamenilor răi spre a aduce la îndeplinire planul mântuirii.

Isus stătea umilit şi liniştit în faţa mulţimii înfuriate, în timp ce ei Îl maltratat în modul cel mai brutal. Ei Îl scuipau în faţă - acea faţă de care vor dori să se ascundă odată, care va fi lumina cetăţii lui Dumnezeu, strălucind mai puternic decât soarele. Hristos însă nu a dat insultătorilor Săi nici o privire mânioasă. Ei i-au

acoperit capul cu o haină veche şi L-au lovit peste faţă strigând: “Profeţeşte Hristoase, cine te-a lovit.” O mare mişcare s-a produs printre îngeri. Ei L-ar fi scăpat imediat; dar îngerul lor conducător nu le-a permis.

Unii dintre ucenicii Săi şi-au luat curajul să intre unde era Isus şi să vadă judecarea Lui. Ei aşteptau ca El să-Şi manifeste puterea Sa divină, să scape din mâinile vrăjmaşilor Săi şi apoi să-i pedepsească pentru cruzimea lor faţă de El. Speranţele lor s-au ridicat şi s-au coborât aşa după cum scenele se perindau. Uneori ei se îndoiau şi se temeau că fuseseră amăgiţi. Dar glasul pe care l-au auzit pe muntele schimbării la faţă şi mărirea pe care o văzuseră acolo i-a întărit în credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei şi-au amintit de scenele la care luaseră parte, minunile pe care Isus le săvârşise în faţa lor, vindecând pe bolnavi, dând orbilor vedere, surzilor auz, mustrând şi dând afară demoni, înviind pe morţi şi liniştind chiar vântul şi marea. Ei nu puteau crede că El va muri. Ei sperau încă mereu că El va face uz de puterea Sa şi cu vocea Sa poruncitoare va împrăştia acea mulţime setoasă de sânge ca şi atunci când a dat afară din templu pe cei care făcuseră casa Tatălui Său o casă de negustorie şi care au fugit din faţa Lui, ca şi când ar fi fost goniţi de o ceată de soldaţi înarmaţi. Ucenicii sperau că Isus Îşi va descoperi puterea Sa în mod lămurit în faţa lumii, dovedind că El e regele lui Israel.

Iuda a fost cuprins de remuşcări şi de ruşine pentru fapta sa odioasă de a trăda pe Isus. Dar când a observat în cele din urmă batjocura pe care trebuie s-o sufere Mântuitorul, atunci el a fost covârşit. El iubise pe Isus, dar banii şi mai mult. El nu crezuse că Isus se va lăsa luat prins de acea ceată pe care el o conducea. El aşteptase ca Isus să facă vreo minune şi să scape din mâinile lor. Dar când el a văzut mulţimea înfuriată în sala de judecată şi cum ei însetau după sângele Său, atunci el a recunoscut întreaga însemnătate a crimei sale, şi pe când mulţi îşi dădeau osteneala să acuze pe Domnul, Iuda a pătruns prin mulţime şi a mărturisit că a păcătuit vânzând sânge nevinovat. El a dat înapoi preoţilor suma de bani pe care o primise şi i-a rugat să dea drumul lui Isus, declarând că e în totul nevinovat.

Câtva timp preoţii au amuţit de groază şi confuzie. Ei nu voiau ca poporul să cunoască că ei au mituit pe unul dintre pretinşii urmaşi ai lui Isus spre a-L trăda în mâinile lor. Ei voiau să ascundă faptul că ei Îl vânaseră pe Isus ca pe un tâlhar şi L-au prins în ascuns. Dar mărturisirea lui Iuda şi privirea sa desfigurată şi vinovată demascau pe preoţi în faţa mulţimii şi arătau că numai ura a fost cea care i-a determinat să-L prindă pe Isus. Când Iuda a declarat cu voce tare că Isus este nevinovat, preoţii au răspuns: “Ce ne pasă? Treaba ta!” Ei aveau pe Isus în puterea lor şi erau hotărâţi să-L ţină prins. Plin de disperare Iuda a aruncat banii pe care îi dispreţuia acum la picioarele acelora care îl tocmiseră pentru aceasta şi torturat de conştiinţa grozavei sale vinovăţii şi de remuşcări grozave el a ieşit afară şi s-a spânzurat.

Isus avea pe mulţi simpatizanţi în mulţimea care Îl înconjura şi tăcerea Sa la toate întrebările puse a făcut mulţimea să se uimească. Cu toată batjocura şi cu toată furia mulţimii nu se afla pe faţa Sa nici o expresie de grijă sau de mânie. El le-a suportat pe toate cu demnitate şi cu linişte. Privitorii se uitau cu admiraţie la El. Ei comparau statura Sa desăvârşită şi purtarea Sa hotărâtă şi demnă cu înfăţişarea acelora care se adunaseră ca să-L judece şi ziceau unul către altul că El seamănă cu un rege mai mult decât vreunul din aceşti conducători. El nu purta nici o trăsătura criminală. Faţa Sa era blândă, limpede şi liniştită; fruntea Sa lată şi ridicată. Orice trăsătură era caracterizată prin bunătate şi principii nobile. Răbdarea şi indulgenţa Sa erau atât de extraordinare, încât făceau pe mulţi să se cutremure. Chiar Irod şi Pilat erau foarte tulburaţi la privirea prezenţei Sale nobile şi dumnezeieşti.

Pilat a fost convins încă de la început că Isus nu e un om obişnuit. El a văzut în El un caracter extraordinar şi l-a găsit în totul nevinovat. Îngerii care asistau la această scenă au observat convingerea adâncă a guvernatorului roman şi pentru a-l scuti de acea fapta grozavă de a da pe Isus în mâna gloatelor pentru crucificare a fost trimis un înger la soţia lui Pilat căreia i-a comunicat într-un vis că Acela a cărui cauză e adusă în faţa lui spre judecare este Fiul lui Dumnezeu şi că El ar fi nevinovat. Ea a trimis această solie imediat la Pilat cu observaţia că ea ar fi avut mult de suferit în vis din cauza lui Isus, şi l-a prevenit să nu aibă nimic de a face cu acel bărbat sfânt. Solul a pătruns prin mulţime şi a dat lui Pilat scrisoarea soţiei sale. Când a citit scrisoarea el a îngălbenit şi a fost cuprins de fiori şi s-a hotărât numaidecât ca să nu aibă nimic de a face cu crucificarea lui Isus. Dacă iudeii vor cere sângele lui Isus, el nu se va învoi la aceasta, ci va căuta să-l scape.

Când Pilat a auzit că Irod este în Ierusalim s-a simţit foarte uşurat; căci el spera să se scutească pe sine de orice răspundere în judecarea şi condamnarea lui Isus. El L-a trimis imediat la Irod împreună cu acuzatorii Săi. Acest conducător era foarte împietrit în păcat. Execuţia lui Ioan Botezătorul lăsase o pată pe conştiinţa sa pe care nu o putea şterge. Când el a auzit despre Isus şi despre faptele mari ale Sale, el s-a temut şi s-a înfiorat închipuindu-şi că Isus e Ioan Botezătorul, care ar fi putut învia din morţi. Când Pilat a trimis pe Isus la Irod acesta a privit acest procedeu ca o recunoştinţă a autorităţii sale superioare. Acest lucru a făcut ca aceşti doi guvernatori care se duşmăniseră mai înainte să devină prieteni. Irod s-a bucurat

văzând pe Isus, şi aştepta ca El să facă, spre satisfacerea curiozităţii sale minuni puternice. Dar nu era lucrarea Mântuitorului de a satisface curiozitatea şi de a-Şi căuta propria Sa siguranţă. Puterea Sa dumnezeiască şi făcătoare de minuni trebuia să lucreze numai pentru mântuirea sufletelor altora, iar nu pentru Sine Însuşi.

Isus nu a răspuns nimic la toate întrebările puse de Irod şi nici la acuzaţiile furioase ale vrăjmaşilor Săi. Irod şi-a ieşit din fire când a văzut că Isus nu se temea în faţa puterii sale şi a început împreună cu ostaşii săi să râdă, să batjocorească şi să maltrateze pe Fiul lui Dumnezeu. Totuşi el s-a mirat de înfăţişarea nobilă şi dumnezeiască a lui Isus în timp ce era maltratat şi temându-se a-L condamna L-a trimis înapoi la Pilat.

Satana şi îngerii săi au stăruit pe lângă Pilat şi încercau să-l trântească în pieire. Ei căutau să-l ademenească zicând că dacă el nu vrea să participe la condamnarea lui Isus o vor face alţii; mulţimea înseta după sângele Său şi dacă el nu-L va osândi la moarte, atunci va pierde puterea şi onoarea sa lumească şi va fi privit ca adept al acestui înşelător. Pilat temându-se că va pierde poziţia şi puterea sa, s-a învoit la condamnarea lui Isus la moarte. Şi deşi el a făcut pe acuzatori vinovaţi de sângele lui Isus şi mulţimea a primit aceasta strigând: “Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, totuşi Pilat nu era curat; el era vinovat de sângele lui Isus. Din motive egoiste şi din dorinţa după mărire de la mai marii lumii acesteia, el a condamnat la moarte pe un om nevinovat. Dacă Pilat ar fi procedat conform convingerii sale, atunci el nu ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea lui Isus.

Înfăţişarea şi cuvintele lui Isus în timpul interogatoriului Său au făcut o adâncă impresie în sufletele multora dintre acei care erau prezenţi la această ocazie. Urmările acestei influenţe s-au observat după învierea Sa. Printre acei care se ataşaseră apoi comunităţii se găseau mulţi a căror convertire se datora acelui timp de judecată a lui Isus.

Furia lui Satana a fost mare când a recunoscut că toată tirania pe care iudeii o dăduseră pe faţă contra lui Isus nu putea scoate nici un murmur de pe buzele Sale. Deşi El primise natura omenească totuşi a fost sprijinit printr-o tărie de caracter dumnezeiască şi nu s-a abătut nici în cel mai mic punct de la voinţa Tatălui.

CRUCIFICAREA LUI HRISTOS

Fiul lui Dumnezeu a fost predat poporului spre a fi răstignit; cu strigăte de triumf ei L-au dus pe iubitul Mântuitor. Din cauza lipsei de odihnă, a durerilor suferite şi a pierderii de sânge, El slăbise trupeşte şi se împleticea; cu toate acestea crucea cea grea pe care El avea să fie pironit a fost pusă pe umerii Lui, dar El a căzut sub greutatea ei, lipsit fiind de puteri. În trei rânduri I s-a pus în spate crucea şi de trei ori a căzut la pământ leşinat. Unul dintre urmaşii Săi, un bărbat care nu mărturisise pe faţă credinţa în Hristos, dar credea totuşi în El a fost reţinut cu forţa şi i s-a pus crucea în spate şi el a purtat-o până la locul crucificării. Cete de îngeri erau adunate în văzduh deasupra acestui loc. Un mare număr de ucenici ai lui Hristos i-au urmat la Golgota în adâncă tristeţe şi plângând cu amar. Ei şi-au amintit de intrarea Sa triumfală în Ierusalim cu câteva zile mai înainte, când ei strigau: “Osana în cerurile prea înalte şi îşi întindeau veşmintele şi ramuri frumoase de palmieri în calea sa. Atunci ei crezuseră că El Îşi va lua împărăţia şi va domni peste Israel ca rege vremelnic. Dar cât de mult era schimbată acum scena! Aşteptările lor pline de bucurie dispăruseră. Acum nu-l mai urmau cu strigăte de bucurie şi cu inimile pline de speranţă, ci stăpâniţi de o nedescrisă disperare, ei păşeau încet şi trişti după El, cel care era atât de înjosit şi dispreţuit şi care acum trebuia să moară.

Mama lui Isus era de asemenea acolo. Ea a fost străpunsă cu un simţământ de groază aşa cum nimeni, în afară de o mamă iubitoare nu poate simţi; totuşi ea nădăjduia împreună cu ucenicii că El va face uz de puterea Sa dumnezeească şi va scăpa din mâinile mulţimii omorâtoare. Ea nu putea să suporte gândul că El se va lăsa să fie crucificat. Dar pregătirile erau terminate şi Isus a fost pus pe cruce. Au fost aduse ciocane şi piroane. Inimile ucenicilor tremurau de groază. Mama lui Isus a fost aproape copleşită de durere şi mai înainte ca Mântuitorul să fie pironit pe cruce ea a fost luată de ucenici şi îndepărtată de această scenă îngrozitoare spre a nu auzi loviturile de ciocan şi bătaia piroanelor ascuţite în carnea Sa cea plăpândă. Isus nu a murmurat, dar gemea în agonie. Faţa Sa era palidă şi picături mari de sudoare se scurgeau de pe fruntea Sa. Satana se bucura de suferinţele pe care Fiul lui Dumnezeu trebuia să le îndure, dar se temea însă că sforţările sale de a împiedica planul de mântuire au fost zadarnice, că împărăţia sa va fi pierdută şi el va fi în cele din urmă nimicit.

După ce Isus a fost pironit pe cruce, ea a fost ridicată în picioare şi bătută cu mare forţă în pământ, încât a pricinuit Mântuitorului cele mai grozave chinuri. Spre a face moartea lui Hristos cât mai înjositoare posibil au fost răstigniţi şi doi tâlhari împreună cu El, unul într-o parte şi altul într-alta. Tâlharii au fost luaţi

cu forţa şi după multă împotrivire, braţele lor au fost apucate cu putere şi pironite pe cruce. Isus însă S-a supus fără împotrivire. Pentru El nu a fost nevoie de nimeni care să-I întindă cu forţa mâinile pe cruce. În timp ce tâlharii blestemau pe chinuitorii lor, Mântuitorul Se ruga în durerea Sa sufletească pentru vrăjmaşii Săi: “Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac.” Isus nu a avut de suportat numai dureri trupeşti nespuse, ci păcatele lumii întregi zăceau asupra Lui.

În timp ce Hristos era atârnat pe cruce, unii dintre cei ce treceau pe lângă El L-au batjocorit clătinând din cap şi zicând: “Tu, care dărâmi templul lui Dumnezeu şi în trei zile îl zideşti iarăşi, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi. Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu pogoară-Te jos de pe cruce.” Satana folosise aceleaşi cuvinte când a ispitit pe Isus în pustie, zicâdu-I: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu!” Preoţii, cărturarii şi mai marii poporului batjocoreau şi huleau pe Fiul lui Dumnezeu muribund şi ziceau: “Pe alţii i-a mântuit şi pe Sine nu Se poate mântui. Dacă El este împăratul lui Israel să Se pogoare jos de pe cruce şi vom crede în El.” Îngerii care pluteau deasupra locului de răstignire al lui Hristos au fost umpluţi de mânie când mai marii poporului Îl huleau şi ziceau că dacă El e Fiul lui Dumnezeu să Se mântuiască pe Sine Însuşi. Ei doreau să vină şi să salveze pe Isus; dar nu le-a fost permis acest lucru. Scopul misiunii Sale nu era încă împlinit. Când Isus Se afla spânzurat pe cruce ore întregi în chinuri sufleteşti, El nu uită pe mama Sa. Ea venise iarăşi la scena îngrozitoare căci nu era în stare să fie despărţită mai mult timp de Fiul ei. Ultima învăţătură a lui Isus a fost o învăţătură de milă şi de iubire de oameni. El a privit la faţa îndurerată a mamei Sale şi apoi la Ioan, ucenicul Său cel iubit. Apoi a zis către mama Sa: “Femeie, iată fiul tău”, şi întorcându-se către ucenic a zis: “Iată mama ta”. De la acea oră Ioan a luat-o la sine sub propriul său acoperământ. În chinurile Sale sufleteşti, lui Isus I s-a făcut sete; unul din ostaşi a muiat un burete în oţet şi fiere şi i l-a oferit să bea. Dar când a gustat El l-a respins. Îngerii au observat chinurile sufleteşti ale iubitului lor Suveran până când ei nu mai puteau suporta mai departe şi şi-au acoperit feţele lor în faţa grozavei privelişti. Soarele a refuzat să fie martor la această scenă de groază. Isus a strigat cu glas tare, care a umplut de spaimă pe omorâtorii Săi: “S-a sfârşit!” Catapeteasma templului a fost ruptă în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat. Întuneric mare s-a lăsat peste pământ. Ultima speranţă a ucenicilor părea a fi dispărut când Isus a murit. Mulţi dintre urmaşii Săi erau martori ai suferinţelor şi ai morţii Sale şi durerea lor era adâncă.

Satana a încetat să mai triumfe ca mai înainte. El nădăjduise să dărâme planul de mântuire; dar acesta era prea adânc întemeiat. Dar abia acum, la moartea lui Isus şi-a dat seama că şi el va muri în cele din urmă, iar împărăţia sa va fi dată Mântuitorului. El a ţinut o consfătuire cu îngerii săi. El nu a reuşit să învingă pe Fiul lui Dumnezeu; acum ei trebuiau să-şi îndrepte şi să-şi mărească sforţările lor împotriva urmaşilor Săi. Ei trebuiau să împiedice pe toţi cei care puteau să primească mântuirea pe care Isus le-a răscumpărat-o. În felul acesta Satana va putea lucra mai departe împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. De asemenea el voia să reţină de la Isus cât de mulţi cu putinţă. Păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Isus, vor fi puse în cele din urmă asupra autorului păcatului, şi el va trebui să sufere pedeapsa lor, în timp ce acei care nu primesc mântuirea prin Hristos vor suferi pedeapsa pentru păcatele lor proprii.

Viaţa lui Isus a fost întotdeauna fără bogăţie, onoare şi pompă lumească. Umilinţa şi tăgăduirea Lui de Sine erau în contrast izbitor cu mândria şi cedarea în faţa plăcerilor a preoţilor şi a mai marilor. Curăţia Sa nepătată era o impută continuă pentru păcatele lor. Ei Îl dispreţuiau pentru umilirea, sfinţenia şi curăţia Sa. Dar acei care L-au dispreţuit aici, Îl vor vedea odată în mărirea Cerului, înconjurat de strălucirea Tatălui Său. În sala de judecată El era înconjurat de vrăjmaşii care însetau după sângele Său; dar aceşti împietriţi care strigau atunci: “Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Îl vor vedea odată ca pe un rege onorat. Întreaga oştire a cerului Îl va însoţi în calea Sa cu cântări despre biruinţa, maiestatea şi puterea Celui care a fost ucis şi totuşi trăia, un puternic biruitor. Oamenii sărmani, nevoiaşi şi slabi scuipau în faţă pe Regele Măririi în timp ce un strigăt ordinar de triumf răsuna din gloată la această insultă degradatoare. Ei maltratau cu lovituri barbare acea faţă care umplea cerul întreg de admiraţie. Ei vor vedea încă odată acea faţă strălucind ca soarele la amiază şi vor voi să fugă din faţa ei. În loc de a mai arunca strigăte ordinare de triumf ei se vor jeli şi vor plânge. Isus le va arăta mâinile cu semnele răstignirii Sale. Semnele acestei tiranii El le va purta mereu. Găurile cuielor vor povesti istoria minunată a răscumpărării omului şi vor da pe faţă preţul cel scump plătit pentru el. Aceeaşi bărbaţi care au împuns cu suliţa coasta Prinţului Vieţii vor vedea rana suliţei şi se vor jeli din adâncul sufletului că au maltratat atât de mult corpul Său. Iudeii erau foarte înfuriaţi pentru inscripţia: “Acesta este Isus, Împăratul iudeilor”, care era aşezată pe cruce, deasupra capului Său. Dar ei vor trebui să-L vadă în strălucirea şi puterea Sa regească. Ei vor vedea scris pe veşmintele şi pe coapsele Sale: “Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor.” Când El era pe cruce ei strigau cu batjocură: “Dacă El este Hristosul, Regele lui Israel să Se pogoare de pe cruce pentru ca noi să vedem şi să credem în El. Ei Îl vor privi odată în puterea şi autoritatea Sa împărătească. Atunci ei nu vor

mai pretinde nici o dovadă dacă El ar fi Împăratul lui Israel, ci prin maiestatea şi strălucirea Sa extraordinară ei vor fi constrânşi să recunoască: “Binecuvântat fie cel ce vine în numele Domnului!”

Cutremurarea pământului, crăparea stâncilor, întunericul care a acoperit pământul şi strigătul puternic al lui Isus: “S-a sfârşit!” când Şi-a dat viaţa au umplut de nelinişte pe vrăjmaşii Săi şi au făcut pe omorâtorii Săi să se cutremure. Ucenicii se minunau de aceste descoperiri supranaturale; dar speranţa lor dispăruse. Ei se temeau că iudeii vor căuta să-i omoare şi pe ei. Ei priveau ca ceva sigur că o astfel de ură aşa cum a fost dată pe faţă contra Fiului lui Dumnezeu nu se va termina numai cu El. Ei petreceau în singurătate, plângând pentru dezamăgirea lor. Ei aşteptaseră că Isus va guverna ca Împărat vremelnic; dar speranţa lor a murit odată cu El. În întristarea şi decepţia lor, ei se îndoiau dacă nu cumva El i-a înşelat. Chiar şi mama Sa s-a zdruncinat în credinţa că El ar fi Mesia.

Deşi ucenicii erau dezamăgiţi în speranţele ce le nutriseră despre Isus ei totuşi Îl iubeau şi doreau să înmormânteze în cinste corpul Său, dar nu ştiau cum să-l obţină. Iosif din Arimateea, un membru bogat şi cu influenţă al marelui sfat şi un ucenic al lui Isus a mers în ascuns, dar cu curaj la Pilat şi l-a rugat pentru corpul lui Isus. El nu a cutezat să meargă pe faţă din pricina urii iudeilor. Ucenicii se temeau că iudeii s-ar împotrivi ca trupul lui Hristos să aibă un loc de odihnă onorabil. Pilat a aprobat cererea lui Iosif şi ucenicii au luat corpul lui Isus de pe cruce plângându-şi în tristeţea lor adâncă speranţele lor dispărute. Corpul a fost înfăşurat cu grijă într-o pânză albă şi pus în mormântul cel nou al lui Iosif.

Femeile care fuseseră urmaşe umile ale lui Isus în timp ce El trăia nu voiau să-L părăsească până când nu l-au văzut pus în mormânt şi până când nu a fost pusă o piatră mare la intrare pentru ca vrăjmaşii să nu fure corpul lui Isus. Ei nici n-aveau nevoie să se teamă, căci eu am văzut că oştiri cereşti păzeau locul Său de odihnă cu un interes nespus aşteptând cu încordare să li se dea porunca spre a face şi ei partea lor pentru liberarea Împăratului Măririi din închisoarea Sa.

Omorâtorii lui Hristos se temeau că El va învia şi le va scăpa iarăşi din mână. De aceea ei au rugat pe Pilat să pună pază care să supravegheze mormântul până după a treia zi. Acest lucru le-a fost îngăduit şi piatra de pe uşa mormântului a fost sigilată pentru ca să nu vină ucenicii Săi să-L fure şi apoi să spună că El a înviat dintre morţi.

ÎNVIEREA LUI HRISTOS

Ucenicii s-au odihnit în Sabat întristaţi pentru moartea Domnului lor în timp ce Isus, Împăratul Măririi Se odihnea în mormânt. Când a început să se însereze au fost puşi soldaţi pentru păzirea locului de odihnă al lui Isus, în timp ce îngerii pluteau neobservaţi deasupra locului sfânt. Noaptea a trecut încet, şi pe când era încă întuneric îngerii veghetori ştiau că timpul pentru eliberarea Fiului scump al lui Dumnezeu, Suveranul lor iubit se apropiase. În timp ce ei aşteptau ora biruinţei Sale cu o adâncă încordare sufletească, un înger puternic a venit în zbor iute din cer. Faţa sa strălucea ca fulgerul, iar hainele sale erau albe ca zăpada. Lumina sa a împrăştiat întunericul în drumul său şi a făcut pe îngerii cei răi, care pretindeau în triumf corpul lui Isus să fugă plini de groază din faţa măririi şi frumuseţii sale. Unul din ceata îngerească care fusese martor al umilinţei lui Isus şi care supraveghea acum locul Său de odihnă s-a ataşat celui care tocmai venise din cer; şi acum au mers împreună la mormânt. Pământul tremura şi se clătina când ei se apropiau şi s-a făcut un mare cutremur de pământ.

Garda romană a fost umplută de spaimă. Unde era acumn puterea lor de a păzi corpul lui Isus? Ei nu se mai gândeau la datoria lor sau la aceea că ucenicii L-ar fi putut fura. Când lumina îngerilor, mai strălucitoare ca soarele a înconjurat garda romană, ei au căzut la pământ ca morţi. Unul dintre îngeri a luat piatra cea mare, a dat-o la o parte şi s-a aşezat pe ea. Un alt înger a intrat în mormânt şi a luat legăturile de la capul lui Isus. Apoi îngerul cel puternic a strigat cu o voce care a făcut să se cutremure pământul: “Isuse, Fiu al lui Dumnezeu, vino, Tatăl Tău te cheamă!” Moartea nu mai putea să-L ţină mai departe în stăpânirea ei. Isus S-a sculat acum dintre morţi ca un biruitor glorios. Oştirea cerească privea cu adorare sfântă la această scenă. Când Isus a ieşit din mormânt, îngerii plini de strălucire au căzut la pământ şi I s-au închinat, salutându-L cu cântări triumfale de biruinţă.

Îngerii lui Satana au trebuit să fugă în faţa luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor cereşti şi cu mare durere s-au plâns regelui lor că li s-a smuls cu forţa prada din mână şi Acela pe care ei L-au urât atât de mult a înviat dintre morţi. Satana împreună cu îngerii săi se bucuraseră mult că puterea lor asupra omului căzut a făcut pe Domnul vieţii să fie pus în mormânt; dar triumful lor infernal nu a durat decât puţin timp, căci după ce Isus a ieşit din închisoarea Sa ca un cuceritor puternic, Satana ştia că împărăţia sa va trece în mâna Aceluia căruia îi aparţinea de drept. El se văita plin de furie, căci cu toate sforţările sale nu

a putut să biruiască pe Isus, ci din contră s-a pregătit o cale pentru mântuirea oamenilor pentru ca oricine va voi să umble pe ea, să poată fi salvat.

Îngerii cei răi şi cu conducătorul lor au ţinut iarăşi sfat, cum ar putea să lucreze mai departe contra stăpânirii lui Dumnezeu. Satana a trimis pe îngerii săi la preoţi şi la mai marii poporului. El a spus: Noi am avut succes în amăgirea acestora spre a-i orbi şi a împietri inimile lor contra lui Isus. Noi am ajuns aşa de departe încât i-am făcut ca să-L ia pe Isus drept un amăgitor. Acea gardă romană va duce mai departe solia îngrozitoare că Isus a înviat din morţi. Noi am amăgit pe mai marii preoţilor şi pe mai marii poporului ca să urască şi să omoare pe Isus. Acum căutaţi să-i faceţi a înţelege că dacă se va face cuoscut că Isus este înviat ei vor fi omorâţi cu pietre de către popor, pentru că au osândit la moarte pe un om nevinovat.

După ce cetele cereşti au plecat de la mormânt şi după ce lumina şi strălucirea dispăruseră, garda romană îndrăzni să-şi ridice iarăşi capul şi să privească la cele petrecute în jurul lor. Ei au fost îngroziţi când au văzut că piatra cea mare era dată la o parte de pe uşa mormântului şi corpul lui Isus dispăruse. Ei au alergat în grabă în oraş spre a spune preoţilor şi mai marilor poporului cele ce ei văzuseră. Când preoţii, cărturarii şi mai marii au auzit acest raport minunat, feţele lor s-au îngălbenit. Inimile lor au fost cuprinse de frică la gândul despre ceea ce făcuseră. Dacă acest raport avea să se confirme, atunci ei erau pierduţi. Câtva timp ei nu putură scoate nici un cuvânt şi se uitau unul la altul, neştiind ce să mai zică şi ce să mai facă. A primi ca bun acest raport ar fi însemnat să se condamne pe ei înşişi. Ei s-au consfătuit în ascuns ce să facă. Ei şi-au dat seama că dacă raportul ostaşilor de gardă ar fi răspândit în popor, atunci acei care au ucis pe Isus vor trebui să sufere şi ei moartea ca omorâtori ai Săi. Ei s-au hotărât deci să mituiască garda şi să ascundă lucrurile. Preoţii şi mai marii au oferit gărzii o sumă mare de bani şi le-a spus: “Spuneţi că ucenicii Săi au venit noaptea şi L-au furat în timp ce noi dormeam.” Când ostaşii s-au interesat ce s-ar întâmpla cu ei, dacă ar fi găsiţi vinovaţi că au adormit la post, preoţii i-au asigurat că îl vor convinge pe guvernator şi vor fi în siguranţă. Soldaţii romani şi-au vândut onoarea pentru bani şi au urmat după sfatul preoţilor şi mai marilor.

Când Isus a strigat de pe cruce: “S-a sfârşit”, stâncile s-au despicat, pământul s-a cutremurat şi unele morminte s-au deschis. Când El a ieşit ca biruitor al morţii şi al mormântului pământul s-a cutremurat şi mărirea cerului a luminat locul cel sfânt, mulţi dintre cei drepţi au ieşit din mormintele lor la cuvântul Său, ca martori ai învierii Sale. Acei sfinţi care au avut favoarea să fie înviaţi au ieşit din mormintele lor proslăviţi. Aceştia erau aleşi şi sfinţi din toate veacurile de la creaţiune şi până la Hristos. Astfel în timp ce conducătorii iudei căutau să ascundă faptul învierii lui Hristos Dumnezeu a hotărât să scoată din mormintele lor o ceată care să mărturisească faptul că, Isus a înviat din morţi, şi să proclame slava Sa.

Cei înviaţi erau diferiţi în statura şi înfăţişarea lor; unii aveau o figură mai nobilă decât alţii. Mi-a fost arătat că locuitorii pământului au degenerat şi au pierdut din puterea şi graţia lor. Satana are putere peste boli şi peste moarte şi cu fiecare epocă efectele blestemului sunt mai vizibile şi puterea lui Satana se dă pe faţă mai mult. Acei care au trăit în timpul lui Noe şi Avraam se asemănau cu îngerii la statură, înfăţişare şi tărie. Dar generaţiile următoare au devenit fiecare din ce în ce mai slăbite, din ce în ce mai supuse bolilor şi viaţa lor de o mai scurtă durată. Satana a învăţat din ce în ce mai mult ca să degradeze şi să slăbească omenirea.

Acei care au ieşit din mormintele lor la învierea lui Isus s-au arătat multora şi au raportat că sacrificiul adus pentru oameni şi-a ajuns plinătatea sa, că Isus pe care iudeii L-au crucificat, a înviat din morţi. Ca dovadă despre adevărul cuvintelor lor, ei au declarat: “Noi am înviat împreună cu El.” Ei mărturiseau că ei au ieşit din mormintele lor prin puterea Sa cea mare. Cu toate rapoartele mincinoase răspândite, atât Satana cu îngerii săi, cât şi mai marii poporului nu au putut ascunde învierea lui Hristos; căci această ceată sfântă care ieşise din morminte, a răspândit minunata veste îmbucurătoare. De asemenea Isus S-a arătat ucenicilor Săi întristaţi şi adânc mâhniţi, gonind teama de care erau cuprinşi şi i-a făcut iarăşi veseli şi fericiţi.

Când vestea s-a răspândit din oraş în oraş şi din sat în sat, iudeii s-au temut pentru viaţa lor şi şi-au aruncat ura pe care o hrăneau contra ucenicilor. Ei nu voiau decât să răspândească raportul lor mincinos şi acei care doreau ca această minciună să fie adevăr, aceia au şi primit-o. Pilat s-a cutremurat când auzi vestea despre învierea lui Isus. El nu putea pune la îndoială mărturia aceasta şi de la acea oră n-a mai existat pentru el nici o pace. De dragul onoarei lumeşti şi de teamă să nu-şi piardă autoritatea şi viaţa, el a dat pe Isus la moarte. Acum el a fost pe deplin convins că Acela de al cărui sânge se făcuse vinovat nu era numai un om nevinovat, ci era Fiul lui Dumnezeu. Până la moartea Sa el a dus o viaţă mizerabilă. Disperarea şi mustrările de conştiinţă nimiceau într-ânsul orice speranţă şi pace. El nu voia să primească nici o mângâiere şi a avut un sfârşit trist.

Inima lui Irod* devenise şi mai împietrită şi când el a auzit că Isus a înviat această veste nu l-a tulburat atât de mult. El a luat viaţa lui Iacob şi când a văzut că aceasta place atât de mult iudeilor, a pus mâna şi pe

Petru cu intenţia să-l omoare şi pe el. Dar Dumnezeu avea pentru Petru o lucrare de făcut şi a trimis pe îngerul Său ca să-l scape. Irod a fost lovit de judecăţile lui Dumnezeu. Pe când el se îngâmfa în prezenţa unei mulţimi mari de oameni, el a fost lovit de un înger al Domnului şi a murit de o moarte îngrozitoare.

Înainte de revărsatul zorilor, spre ziua întâi a săptămânii, femeile sfinte au mers la mormânt cu miresme spre a unge corpul lui Isus. Ele au observat că piatra cea grea era dată la o parte de pe mormânt şi corpul lui Isus nu mai era acolo. Inimile lor se cutremurau şi se temeau ca nu cumva vrăjmaşii lor să fi furat corpul lui Isus. Deodată ele au văzut doi îngeri în veşminte albe, ale căror feţe străluceau. Aceste fiinţe cereşti înţeleseseră pentru ce veniseră femeile şi le-au făcut cunoscut imediat că Isus nu mai era acolo, ci a înviat; ele puteau totuşi cerceta locul unde zăcuse. Ei le-au spus să meargă în grabă şi să spună ucenicilor că El va merge înaintea lor în Galileea. Cu frică şi cu bucurie mare femeile au alergat la ucenicii întristaţi şi le-au raportat cele ce văzuseră şi auziseră.

Ucenicii nu puteau să creadă că Isus a înviat şi au alergat la mormânt împreună cu femeile care le aduseseră această veste. Ei nu L-au mai găsit pe Isus acolo; ci au văzut pânzele cu care fusese înfăşurat corpul, dar ei nu puteau crede vestea îmbucurătoare că El ar fi înviat din morţi. Ei s-au întors iarăşi înapoi şi se mirau despre ceea ce văzuseră şi despre ceea ce raportaseră femeile.

Maria a mai întârziat încă la mormânt; ea cugeta la toate câte văzuse şi era foarte îndurerată la gândul că ea ar fi putut fi înşelată. Ea simţea că alte greutăţi noi îi stăteau în faţă. Durerea ei era mare şi ea plângea cu amar. Ea se plecă încă o dată spre a privi în mormânt şi uitându-se în mormânt a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în veşminte albe. Unul stătea unde odihnise capul lui Isus, iar celălalt la picioarele lui. Ei i-au vorbit cu amabilitate şi au întrebat-o de ce plânge. Ea a răspuns: “Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”

Când s-a întors de la mormânt, ea a văzut pe Isus în apropiere, dar ea nu L-a cunoscut. El i-a vorbit cu compătimire şi interesându-Se de întristarea ei, a întrebat-o pe cine caută. Ea gândea că cel care-i vorbeşte e grădinarul şi l-a rugat că dacă el a luat pe Domnul ei să fie aşa de bun şi să-i spună unde L-a pus ca ea să-L poată lua. Atunci Isus i-a vorbit cu glasul Său ceresc şi i-a zis: “Marie!” Acest glas plăcut îi era bine cunoscut şi ea i-a răspuns imediat: “Rabuni!” În bucuria ei, ea voia să-L îmbrăţişeze, dar Isus i-a spus: “Nu Mă atinge, căci nu M-am suit la Tatăl Meu, dar du-te la fraţii Mei şi spune-le că Eu Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru.” Cu inima plină de bucurie, Maria a alergat la ucenici spre a le duce vestea cea bună. Dar Isus S-a urcat imediat la Tatăl Său spre a auzi de pe buzele Sale că jertfa Sa este acceptată şi ca să primească orice putere în cer şi pe pământ.

Îngerii au înconjurat pe Fiul lui Dumnezeu asemenea unui nor şi au deschis larg porţile veşnice ca să poată intra Regele Măririi. Eu am văzut că pe când Isus era împreună cu ceata cerească în strălucire şi înconjurat de glorie în prezenţa Tatălui, El nu a uitat pe ucenicii Săi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său, spre a Se întoarce şi a le transmite din această putere. În aceeaşi zi El S-a întors şi S-a arătat ucenicilor Săi. Acum El S-a lăsat a fi atins de ei căci El Se urcase la Tatăl şi primise puterea.

În acest timp, Toma nu a fost de faţă. De aceea el n-a vrut să primească raportul umilit al ucenicilor, ci susţinea hotărât şi încrezător în sine că el nu va crede până când nu va pune degetul său în găurile cuielor şi până când nu va pune mâna sa în coasta împunsă. Prin aceasta el a arătat neîncredere faţă de fraţii săi. Dacă toţi cei de azi ar dori acelaşi lucru, atunci nimeni n-ar primi astăzi pe Hristos şi să creadă în învierea Lui. Dar era voia lui Dumnezeu ca raportul ucenicilor să fie primit de acei care nu vor putea vedea şi auzi personal pe Mântuitorul înviat. Necredinţa lui Toma n-a fost plăcută înaintea lui Dumnezeu. Când Isus S-a întâlnit pentru a doua oară cu ucenicii Săi era şi Toma cu ei şi când el a văzut pe Isus a crezut. Dar el declarase că nu va fi mulţumit până când nu va pipăi rănile şi Isus i-a dat dovada cerută, iar Toma a strigat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus l-a mustrat însă pentru necredinţa sa şi i-a spus: “Toma, ai crezut pentru că ai văzut; ferice de cei care nu văd şi cred.”

Tot în acelaşi fel şi acei care n-au avut nici o experienţă în prima şi a doua solie a îngerului trebuie s-o primească de la acei care au făcut experienţă în această privinţă şi care au urmărit mai de aproape soliile. Eu am văzut că după cum Isus a fost lepădat tot astfel au fost lepădate şi aceste solii. Şi după cum apostolii au declarat că nici un alt nume nu este dat oamenilor în care să putem fi mântuiţi, tot astfel şi servii lui Dumnezeu trebuie să avertizeze cu credincioşie şi fără teamă pe acei care nu primesc decât o parte din adevărurile care sunt în legătură cu solia îngerului al treilea; că ei trebuie să primească cu bucurie toate soliile pe care Dumnezeu le trimite lor, iar dacă nu, ei nu vor avea nici o parte la ele.

În timp ce sfintele femei răspândeau raportul că Isus a înviat, soldaţii romani vesteau acea minciună pe care le-o insuflaseră mai marii poporului, afirmând că ucenicii ar fi furat corpul lui Isus în timpul nopţii în timp ce ei dormeau. Satana insuflase această minciună mai marilor preoţilor şi poporul era gata să primească cuvântul lor. Dar Dumnezeu asigurase această chestiune dând la o parte orice îndoială cu privire

la acest eveniment însemnat pe care se întemeiază mântuirea noastră. Astfel preoţilor şi mai marilor poporului le-a fost imposibil să ascundă veracitatea acestui fapt. Au fost înviaţi martori ca să mărturisească învierea lui Hristos.

Isus a petrecut încă patruzeci de zile cu ucenicii Săi, i-a umplut cu bucurie şi speranţă, descoperindu-le şi mai pe deplin realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. El le-a dat însărcinarea să meargă şi să dea mărturie despre ceea ce ei văzuseră şi auziseră cu privire la suferinţele, moartea şi învierea Sa. Ei trebuiau să raporteze că El a adus o jertfă pentru păcat şi toţi cei ce vor să vină la El vor găsi viaţă veşnică. În iubire sinceră El le-a spus că ei vor trece prin strâmtorări şi prigoniri, totuşi vor găsi ajutor când îşi vor aminti de experienţele şi de cuvintele pe care El li le-a vorbit . Hristos le-a spus că El a biruit ispitirile lui Satana şi a ieşit victorios prin suferinţe şi strâmtorări. Satana nu mai are putere asupra Lui, dar că se va apropia acum de ei cu ispitirile sale şi de toţi acei care au devenit credincioşi în numele Său. Dar ei vor birui după cum şi El a biruit. Isus a împărtăşit ucenicilor Săi puterea de a face minuni şi le-a spus că deşi ei vor fi prigoniţi de oamenii cei răi, El va trimite din timp în timp îngerii Săi spre a-i scăpa. Viaţa nu putea să le fie curmată înainte ca misiunea lor să fie terminată. Apoi ei trebuiau să pecetluiască poate cu sângele lor ceea ce vesteau.

Urmaşii Săi zeloşi ascultau cu plăcere la învaţăturile Sale şi se desfătau la orice cuvânt care ieşea de pe buzele Sale. Acum ei ştiau în mod sigur că El e Mântuitorul lumii. Cuvintele Sale au prins rădăcini adânci în inimile lor şi ei se întristau la gândul că aveau să se despartă în curând de cerescul lor Învăţător şi nu mai puteau asculta cuvintele pline de har şi mângâiere, care veneau de pe buzele Sale. Totuşi inimile lor erau din nou umplute de iubire şi de mare bucurie când Isus le-a făcut cunoscut că El va merge să pregătească pentru ei locuinţe şi apoi iarăşi va veni spre a-i lua la Sine, pentru ca şi ei să fie unde este El. El le-a făgăduit de asemenea că le va trimite pe Mângâietorul, pe Spiritul Sfânt care să-i conducă în tot adevărul. Şi “Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.” (Luca 24,50 u.p.)

ÎNĂLŢAREA LUI ISUS LA CER

Întreg cerul aştepta ceasul de triumf, când Isus avea să Se urce la Tatăl Său. Îngeri au venit să ia în primire pe Regele Măririi şi să-L conducă în triumf spre cer. După ce Isus a binecuvântat pe ucenicii Săi, El a fost luat de la ei şi ridicat la cer. Când El S-a înălţat, L-au urmat totodată şi mulţimea captivilor care au fost chemaţi la viaţă odată cu învierea Sa. O mulţime de cete cereşti Îl însoţea în timp ce o mulţime nenumărată de îngeri aşteptau sosirea Sa în cer. Când ei s-au apropiat de cetatea sfântă, îngerii care Îl însoţeau pe Isus au strigat: “Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-va porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care aşteptau la porţi au întrebat plini de entuziasm: “Cine este acest Împărat al slavei?” Cu cântări triumfale îngerii însoţitori au răspuns plini de bucurie: “Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă porţi veşnice ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care aşteptau au întrebat încă odată: “Cine este acest Împărat al slavei?” Iar îngerii însoţitori răspundeau în tonuri melodioase: “Domnul Oştirilor; El este Împăratul slavei.” Convoiul ceresc a intrat apoi triumfal în cetatea lui Dumnezeu. Toate cetele cereşti L-au înconjurat atunci pe maiestuosul lor Suveran, apoi s-au plecat în faţa Lui în adâncă adorare şi au aruncat coroanele lor strălucitoare la picioarele Lui. După aceea ei şi-au atins harfele lor de aur, şi glasuri dulci şi melodioase au umplut întreg cerul de o muzică măreaţă şi de cântări triumfale în onoarea Mieluşelului care a fost înjunghiat, dar care acum trăieşte în mărire şi slavă.

Când ucenicii priveau spre cer plini de întristare, până când a dispărut şi ultima licărire a Domnului lor care se înălţa, doi îngeri în veşminte albe au stat lângă ei zicându-le: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1,11). Ucenicii şi cu mama lui Isus care au fost martori ai înălţării Fiului lui Dumnezeu la cer, au petrecut noaptea următoare cu toţii, discutând împreună despre faptele minunate ale lui Isus şi despre evenimentele pline de însemnătate care au avut loc într-un timp atât de scurt.

Satana s-a consfătuit din nou cu îngerii săi şi plin de ură contra stăpânirii lui Dumnezeu le-a spus că deoarece el are încă autoritatea şi puterea asupra pământului, trebuie ca sforţările lor contra urmaşilor lui Hristos să fie de zece ori mai mari ca până acum. La Isus n-au putut avea nici un succes dar dacă ar fi posibil, trebuiau să biruiască pe urmaşii Săi. În fiecare generaţie trebuie să se străduiască să prindă în cursele lor pe acei care cred în Isus. El a povestit îngerilor săi că Isus a dat ucenicilor putere de a-i mustra şi izgoni şi de a vindeca pe cei ispitiţi de ei. Îngerii lui Satana s-au răspândit apoi răcnind ca leii, căutând să nimicească pe urmaşii lui Isus.

UCENICII LUI ISUS

Cu mare putere vesteau ucenicii pe Mântuitorul cel crucificat şi înviat. În numele lui Isus erau făcute semne şi minuni; bolnavii erau vindecaţi prin ei; un oarecare om care fusese olog din naştere a fost restabilit pe deplin şi a mers în templu împreună cu Petru şi cu Ioan, umblând şi sărind, lăudând pe Dumnezeu în faţa întregului popor. Această veste s-a răspândit foarte repede, iar poporul s-a adunat în jurul ucenicilor. S-au adunat foarte mulţi fiind uimiţi de vindecarea făcută.

Când Isus a murit, preoţii credeau că nu se va mai săvârşi nici o minune între ei, şi că mişcarea va fi înăbuşită curând, iar poporul se va îndrepta către tradiţiile oamenilor. Din contră, ucenicii săvârşeau minuni tocmai în mijlocul lor şi poporul a fost plin de uimire şi consternare. Isus era crucificat şi ei se mirau de unde au primit urmaşii Săi această putere. Ei credeau că El le-ar fi dat putere numai în timp ce era încă în viaţă; dar când El a murit ei aşteptau ca minunile să înceteze. Petru a înţeles nedumerirea lor şi le-a spus: “Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe Fiul Său Isus pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui. Prin credinţa în Numele lui Isus a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi.” (Fapte 3,12-16)

Preoţii şi mai marii poporului nu puteau suporta aceste cuvinte şi din porunca lor Petru şi Ioan au fost prinşi şi aruncaţi în închisoare. Mii de suflete au fost însă convertite prin această cuvântare a ucenicilor crezând astfel în învierea şi înălţarea lui Isus la cer. Preoţii şi mai marii poporului erau foarte tulburaţi. Ei omorâseră pe Isus în speranţa că vor câştiga iarăşi minţile poporului, dar lucrurile se schimbaseră şi mai rău ca până acum. Ei erau acuzaţi de ucenici în public, că ar fi omorâtorii Fiului lui Dumnezeu şi ei nu ştiau cât de departe vor merge lucrurile şi cum vor fi priviţi de popor. Ei ar fi vrut cu plăcere să omoare pe Petru şi pe Ioan, dar nu îndrăzneau de teama poporului.

În ziua următoare, apostolii au fost aduşi în faţa marelui sfat. Aceeaşi bărbaţi care strigaseră cu atâta zel după sângele Celui Neprihănit erau de faţă. Ei aflaseră cum Petru tăgăduise pe Domnul său cu jurământ şi blesteme, la întrebarea dacă nu cumva şi el este unul dintre ucenici şi ei nădăjduiau iarăşi că-l vor intimida. Dar Petru se pocăise şi acum el avut ocazia să înlăture pata acelei tăgăduiri laşe şi pripite şi să înalţe Numele pe care-L dezonorase. Cu un curaj sfânt şi în puterea Spiritului el a declarat fără teamă: “Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în numele lui Isus Hristos din Nazaret pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este “piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.” În nimeni altul nu este mântuire căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4,10-12).

Poporul se minuna de curajul lui Petru şi al lui Ioan şi îi cunoşteau foarte bine că fuseseră cu Isus; căci purtarea lor nobilă şi curajoasă se asemăna cu aceea a lui Isus când se afla în faţa vrăjmaşilor Săi. Isus l-a mustrat pe Petru printr-o privire compătimitoare şi îndurerată, atunci când L-a tăgăduit, iar acum când el L-a recunoscut cu curaj pe Domnul său, Petru a fost aprobat şi binecuvântat. Ca dovadă că el a fost recunoscut de către Domnul Isus, Spiritul Sfânt a venit asupra lui.

Preoţii n-au îndrăznit să dea pe faţă ura pe care o nutreau contra ucenicilor. Ei le-au poruncit să iasă afară şi s-au consfătuit spunând: “Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită, pe care n-o putem tăgădui.” (Fapte 4,16) Ei se temeau că vestea despre această faptă bună se va răspândi mai departe în popor. Preoţii îşi dau seama că dacă avea să se facă cunoscut pretutindeni acest lucru, puterea lor proprie avea să fie pierdută şi ei ar fi fost priviţi ca omorâtori ai lui Isus. Dar tot ce putea să facă era de a ameninţa pe apostoli şi de a le porunci să nu mai înveţe în numele lui Isus, iar dacă nu ascultă vor trebui să moară. Dar Petru a răspuns cu curaj că ei nu pot să nu vorbească despre lucrurile pe care le-au văzut şi le-au auzit.

Prin puterea lui Isus, apostolii au continuat să vindece pe bolnavii care erau aduşi la ei. Sute de suflete treceau sub stindardul Mântuitorului cel crucificat, înviat şi înălţat la cer. Preoţii şi mai marii poporului, precum şi acei care aveau de a face cu ei erau îngroziţi. Ei au aruncat din nou pe ucenici la închisoare, în speranţa că agitaţia din popor se va linişti. Satana şi îngerii săi tresăltau; dar îngerii lui Dumnezeu au deschis uşile închisorii şi tocmai contrar ordinelor date de preoţi şi de mai marii poporului ei au poruncit ucenicilor: “Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.” (Fapte 5,20).

Marele sfat s-a adunat şi a trimis la închisoare ca să fie aduşi cei întemniţaţi. Slujitorii au deschis uşa închisorii, dar nu au găsit acolo pe acei pe care îi căutau. Ei s-au întors iarăşi la preoţi şi la mai mari şi le-a spus: “Temniţa am găsit-o încuiată cu toată grija şi pe păzitori stând în picioare la uşi; dar când am deschis

n-am găsit pe nimeni înlăuntru... Cineva a venit şi le-a spus: “Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă, stau în templu şi învaţă pe norod. Atunci căpitanul templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod. După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: “Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acestui om.”

Acei conducători iudaici erau făţarnici şi iubeau lauda de la oameni mai mult decât pe Dumnezeu. Inimile lor deveniseră atât de împietrite, încât chiar şi cele mai puternice fapte săvârşite de apostoli îi făceau să se înfurie. Ei ştiau că dacă ucenicii vor predica crucificarea, învierea şi înălţarea lui Isus la cer, aceasta nu va face decât să arunce şi mai multă vinovăţie asupra lor ca omorâtori ai Săi. Ei nu erau acum aşa voioşi de a lăsa să vină asupra lor sângele lui Hristos ca atunci când strigau în furia lor: “Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”

Apostolii au declarat cu îndrăzneală că ei trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Petru a spus: “Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” (Fapte 5,30-32). Când acei omorâtori au auzit aceste cuvinte rostite fără nici o teamă s-au înfuriat şi s-au hotărât a-şi mânji încă odată mâinile cu sânge şi să omoare pe apostoli. În timp ce ei puneau la cale acest lucru, un înger al lui Dumnezeu l-a influenţat pe Gamaliel ca să facă preoţilor şi mai marilor propunerea următoare: “Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.” (Fapte 5,38-39). Îngerii cei răi căutau să facă pe preoţi şi pe mai mari ca să omoare pe apostoli; dar Dumnezeu a trimis pe îngerul Său ca să zădărnicească aceasta trezind chiar între conducătorii iudei o voce care să vorbească în favoarea servilor Săi. Lucrarea apostolilor nu era încă terminată. Ei aveau să fie aduşi în faţa regilor spre a da mărturie despre numele lui Isus şi despre lucrurile pe care ei le văzuseră şi le auziseră.

Preoţii au lăsat pe captivii lor iarăşi să plece, deşi cu neplăcere; ei i-au biciuit însă şi le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus. “Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui. Şi în fiecare zi, în templu şi acasă nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.” Astfel cuvântul lui Dumnezeu a crescut şi a prosperat. Ucenicii mărturiseau fără teamă despre lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră şi în numele lui Isus ei săvârşeau minuni mari. Fără sfială ei au declarat vinovaţi de sângele lui Isus pe acei care erau atât de voioşi să-l ia asupra lor, atunci când li s-a permis să aibă putere asupra Fiului lui Dumnezeu.

Am văzut că îngerii lui Dumnezeu au fost însărcinaţi să păzească cu îngrijire adevărurile sfinte şi importante care aveau să servească ca ancoră ucenicilor lui Hristos din toate generaţiile. Spiritul Sfânt plana într-o deosebită măsură asupra ucenicilor, care erau martori ai răstignirii, învierii şi înălţării la cer a Domnului - adevăruri importante, care trebuiau să fie speranţa lui Israel. Toţi ar trebui să privească la Mântuitorul lumii ca unica lor speranţă şi să umble pe calea pe care El a pregătit-o prin jertfirea propriei Sale vieţi; ei trebuie să păzească legea lui Dumnezeu şi să aibă viaţă. Eu am văzut înţelepciunea şi bunătatea lui Isus, că a dat ucenicilor putere să continue aceeaşi lucrare pentru care El a fost urât şi omorât de iudei. În numele Său ei aveau putere asupra lucrurilor lui Satana. Raze de lumină şi de strălucire au fost revărsate peste timpul morţii şi învierii lui Isus prin care adevărul cel sfânt că Hristos este Mântuitorul lumii a fost eternizat.

MOARTEA LUI ŞTEFAN

Numărul ucenicilor a crescut repede în Ierusalim şi mulţi preoţi au dat ascultare credinţei. Ştefan, plin fiind de credinţă făcea minuni şi semne mari în popor. Căpeteniile iudaice erau umplute însă de şi mai mare mânie când au văzut cum unii dintre preoţi se întorseseră de la prescripţiile şi jertfele lor şi primiseră pe Isus ca jertfa cea mare. Cu putere de sus, Ştefan a mustrat pe preoţii şi pe bătrânii necredincioşi şi a înălţat pe Isus în faţa lor. Ei nu puteau să reziste înţelepciunii şi puterii cu care el vorbea şi când au văzut că nu pot reuşi nimic au mituit oameni care să jure fals că l-ar fi auzit vorbind cuvinte dispreţuitoare contra lui Moise şi contra lui Dumnezeu. Ei au răsculat poporul, au prins pe Ştefan şi l-au acuzat prin martori mincinoşi că ar fi vorbit contra templului şi legii. Ei au susţinut că chiar ei înşişi L-ar fi auzit zicând că acest Isus din Nazaret va schimba rânduielile date de Moise.

Când Ştefan stătea în faţa judecătorilor, mărirea lui Dumnezeu se oglindea pe faţa sa. “Toţi cei ce şedeau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.”(Fapte 6,15). Când a fost somat să răspundă la acuzaţiile aduse contra lui, el a început de la Moise şi de la profeţi; a repetat istoria fiilor lui Israel şi felul cum i-a condus Dumnezeu şi a arătat cum Hristos a fost vestit de mai înainte în profeţie. El i-a făcut atenţi la istoria templului şi a spus că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini. Iudeii adorau templul şi erau plini de mare furie, când se zicea ceva contra acestei clădiri, mai mult chiar decât atunci când s-ar fi vorbit contra lui Dumnezeu. Când Ştefan vorbea despre Hristos şi-i făcea atenţi asupra templului, au observat că poporul a lepădat cuvintele sale şi i-a mustrat fără nici o teamă: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.” (Fapte 7,51) În timp ce ei respectau formele exterioare ale religiei lor, inimile le erau corupte şi pline de răutate ucigătoare. El le-a atras atenţia asupra tiraniei părinţilor lor că au prigonit pe profeţi şi au declarat că acei cărora le vorbea au comis un şi mai mare păcat prin lepădarea şi crucificarea lui Hristos. “Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât.” (Fapte 7,52).

La rostirea acestor adevăruri lămurite şi tăietoare, preoţii şi bătrânii s-au înfuriat foarte tare, au năvălit asupra lui scrâşnind din dinţi, dar el, plin fiind de Spirit Sfânt a ridicat ochii spre cer şi văzând mărirea lui Dumnezeu a spus: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” (Fapte7,56) Poporul nu voia să-l asculte. “Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre.” El însă a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: “Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7,57. 58 p.p. 60).

Am văzut că Ştefan era un bărbat al lui Dumnezeu puternic, rânduit îndeosebi ca să ocupe o poziţie importantă în comunitate. Satana a triumfat asupra morţii sale; căci el ştia că ucenicii vor simţi mare durere pentru pierderea sa. Dar bucuria lui Satana nu a fost decât scurtă; căci în acea mulţime care era martoră a morţii lui Ştefan se afla unul căruia Isus voia să I se descopere. Saul nu luă parte la omorârea cu pietre a lui Ştefan, dar totuşi el se învoi la moartea sa. El a fost zelos în a prigoni comunitatea lui Dumnezeu urmărind pe credincioşi în casele lor, îi prindea şi îi preda acelora care îi omorau. Saul era un om învăţat şi plin de talent; prin zelul şi prin studiile sale el era foarte bine văzut de iudei, în timp ce era temut de mulţi dintre ucenicii lui Hristos. Capacităţile sale au fost întrebuinţate cu succes de către Satana pentru a duce răscularea sa contra Fiului lui Dumnezeu şi contra acelora care cred în El. Dar Dumnezeu poate sfărâma puterea marelui vrăjmaş şi să libereze pe cei prinşi de el. Hristos rânduise pe Pavel ca “vas ales” al Său spre a predica numele Său, spre a întări pe ucenicii Săi în lucrarea lor şi pentru a face mai mult decât a umple golul făcut prin moartea lui Ştefan.

CONVERTIREA LUI SAUL

Când Saul se afla pe cale spre Damasc cu scrisori de împuternicire spre a duce legaţi la Ierusalim pe bărbaţi şi femei care predicau pe Isus, era înconjurat de îngeri răi. Dar deodată o lumină din cer a venit asupra lui, care a împrăştiat pe îngerii cei răi şi pe el l-a făcut să cadă la pământ. El a auzit o voce care i-a zis: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Saul a întrebat: “Cine eşti Doamne?” Domnul a zis: “Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş?” Tremurând şi plin de frică el a zis: “Doamne ce vrei să fac?” “Scoală-te, i-a zis Domnul, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.”

Oamenii care erau cu el, s-au sculat şi erau înlemniţi, căci auzeau vocea şi nu vedeau pe nimeni. Când a dispărut lumina, Saul s-a ridicat de la pământ şi a constatat că îşi pierduse vederea. Strălucirea luminii cereşti îl orbise. Ei l-au luat de mână şi l-au dus la Damasc, unde a stat trei zile fără vedere şi fără să mănânce sau să bea ceva. Dar Domnul a trimis îngerul Său la un bărbat pe care Saul tocmai voia să-l ia prins şi i-a spus într-o viziune ca el să meargă în strada care se numeşte Dreaptă, şi să întrebe în casa lui Iuda de unul care se numeşte Saul din Tars: “ căci iată el se roagă; şi a văzut într-o vedenie pe un om numit Anania intrând la el şi punându-şi mâinile peste el ca să-şi capete iarăşi vederea.”

Anania se temea însă că poate fi o încurcătură în această chestiune şi a început să istorisească Domnului ceea ce el auzise despre Saul. Dar Domnul a vorbit lui Anania: “Du-te căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Anania a ascultat de instrucţiunile Domnului şi a mers în acea casă, a pus mâinile peste el şi a spus: “Frate Saule, Domnul m-a trimis; Isus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.”

Saul a primit imediat vedere şi în acel moment s-a sculat şi a fost botezat. Apoi a mers şi a predicat în sinagogile iudeilor că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei care îl auzeau se uimeau şi ziceau: “Nu este oare acesta cel care a ucis în Ierusalim pe cei care chemau acest nume? Şi pentru aceasta a venit aici ca să-i ducă legaţi la mai marii preoţilor? Dar Saul se întărea din ce în ce mai mult şi punea pe iudei în nedumerire. Acum ei se găseau într-o altă încurcătură. Toţi ştiau cât de mult era Saul contra lui Hristos şi cu cât zel se străduise el să caute pe toţi care credeau în acest nume şi să-i predea spre a fi omorâţi. Convertirea sa minunată i-a convins pe mulţi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Saul a raportat experienţa sa în puterea Spiritului Sfânt. El prigonise de moarte, legând şi aruncând în temniţă pe bărbaţi şi pe femei, când deodată a venit o lumină din cer peste el în drumul său spre Damasc şi Isus Însuşi i s-a descoperit şi i-a arătat că El este Fiul lui Dumnezeu.

Faptul că Saul a predicat cu îndrăzneală pe Isus a avut o influenţă puternică. El cunoştea Sfânta Scriptură şi după convertirea sa a strălucit o lumină dumnezeiască asupra profeţiilor cu privire la Isus prin care el a fost pregătit a expune cu bucurie adevărul în mod lămurit şi a corecta orice interpretare greşită a Sfintelor Scripturi. Spiritul lui Dumnezeu plana asupra lui, şi el a putut conduce pe ascultătorii săi într-un mod accentuat prin toate profeţiile până la timpul primei veniri a lui Hristos şi arătându-le că Scripturile referitoare la suferinţele, moartea şi învierea Sa s-au împlinit deja.

IUDEII HOTĂRĂSC SĂ OMOARE PE PAVEL

Când mai marii preoţilor au văzut succesul experienţelor lui Pavel, au fost plini de ură contra lui. Ei observau că el predica cu îndrăzneală pe Isus şi făcea minuni în numele Său, încât o mare mulţime de oameni îi ascultau şi se întorceau de la tradiţiile lor acuzând pe conducătorii iudei ca fiind omorâtorii Fiului lui Dumnezeu. Mânia lor s-a aprins, şi ei s-au adunat spre a se consfătui ce să facă pentru a înăbuşi agitaţia din popor. Ei s-au învoit că mijlocul cel mai sigur ar fi omorârea lui Pavel. Dar Dumnezeu a cunoscut intenţiile lor şi îngerii au fost însărcinaţi să ocrotească pe Pavel spre fi păstrat în viaţă până îşi va îndeplini misiunea sa.

Aţâţaţi de Satana, iudeii păzeau porţile Damascului ziua şi noaptea pentru ca atunci când Pavel va vrea să treacă, ei să-l omoare imediat. Dar Pavel a fost înştiinţat că iudeii caută viaţa lui şi ucenicii l-au lăsat noaptea într-un coş afară peste zidul cetăţii. Pentru că n-au putut să-şi aducă la îndeplinire planul lor, iudeii au fost ruşinaţi şi indignaţi şi intenţia lui Satana a fost din nou zădărnicită.

După întâmplarea aceasta Pavel a mers la Ierusalim spre a se întovărăşi cu ceilalţi ucenici. Dar ei se temeau toţi de el şi nu puteau crede că el ar fi un ucenic. Iudeii din Damasc căutaseră să-l omoare şi acum nici chiar fraţii săi nu voiau să-l primească; dar Barnaba l-a luat la sine, l-a dus la apostoli şi le-a spus că el ar fi văzut pe Domnul pe cale şi că a vestit cu multă râvnă numele lui Isus în Damasc.

Satana i-a stârnit pe iudei ca să omoare pe Pavel, dar Isus i-a poruncit să părăsească Ierusalimul. Însoţit de Barnaba el a mers în alte oraşe, a predicat pe Isus şi a făcut minuni şi multe suflete au fost convertite. Când un om care era olog din naştere a fost vindecat, poporul care se închina la idoli a vrut să aducă jertfe ucenicilor. Pavel a fost întristat de aceasta şi le-a spus că el şi conlucrătorii săi nu sunt decât oameni, şi că numai Dumnezeu care a creat cerul şi pământul, marea şi tot ce este într-ânsa, trebuie să fie adorat. În felul acesta, Pavel a înălţat pe Dumnezeu în faţa poporului, neputându-i opri decât cu greu de la hotărârea de a-i aduce jertfă. Prima idee despre credinţă în adevăratul Dumnezeu şi despre închinarea şi adorarea care I se cuvin li se forma în minte; dar pe când ei ascultau la predica lui Pavel, Satana a influenţat pe iudeii necredincioşi din alte cetăţi să urmărească pe Pavel şi să nimicească lucrarea cea bună pe care el o săvârşea. Aceşti iudeii au aţâţat minţile acelor idolatri prin zvonuri mincinoase contra lui Pavel. Admiraţia care cuprinsese la început poporul s-a schimbat acum în ură şi acei care cu puţin înainte erau gata să se închine ucenicilor, l-au lovit pe Pavel cu pietre şi l-au târât afară din cetate presupunând că a murit. Dar când ucenicii s-au adunat şi îl jeleau, el s-a sculat spre bucuria lor şi a mers cu ei în cetate.

În timp ce Pavel şi Sila predicau iarăşi pe Isus, o femeie stăpânită de un spirit de ghicire îi urma strigând: “Aceşti oameni sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi vă vestesc vouă calea mântuirii.” În felul acesta ea a mers multe zile după ucenici. Dar Pavel s-a supărat căci acest strigăt abătea minţile oamenilor de la adevăr. Scopul lui Satana era de a face ca poporul să fie dezgustat şi să nimicească influenţa ucenicilor. Spiritul lui Pavel s-a tulburat înlăuntrul său şi el s-a întors şi a spus duhului: “Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi afară din ea”, şi duhul cel rău a părăsit-o.

Stăpânilor ei le plăcea că ea striga după ucenici; dar când spiritul cel rău a părăsit-o şi ei au văzut în ea o urmaşă umilă a lui Isus ei s-au înfuriat. Ei adunaseră mulţi bani prin prezicerile ei şi acum speranţa câştigului lor dispăruse. Scopul lui Satana a fost zădărnicit; dar agenţii săi i-au apucat pe Pavel şi pe Sila, i-au târât în piaţa cetăţii înaintea mai marilor şi ducându-i la căpeteniile lor au spus: “Aceşti oameni care sunt

iudei tulbură cetatea noastră.” Atunci poporul s-a înfuriat contra lor şi căpeteniile sfăşiindu-le veşmintele au poruncit să-i bată cu nuiele. După ce le-au dat multe lovituri i-au aruncat în închisoare şi au poruncit temnicerului să-i păzească bine, care la primirea acestui ordin i-a aruncat în fundul închisorii şi le-a pus picioarele în butuci. Dar îngerii lui Dumnezeu i-au însoţit în închisoare şi le-au făcut astfel ca această captivitate să fie spre onoarea lui Dumnezeu şi spre a arăta poporului că Dumnezeu era cu lucrarea şi cu slujitorii Săi aleşi.

Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila s-au rugat şi au lăudat pe Dumnezeu. Deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ, încât s-au zguduit temeliile închisorii şi am văzut că îngerul lui Dumnezeu a desfăcut imediat toate legăturile. Când paznicul închisorii s-a deşteptat şi a găsit uşile închisorii deschise a fost îngrozit. El a crezut că cei închişi au scăpat şi el va fi pedepsit cu moartea. Acum el voia să-şi scoată sabia ca să se sinucidă. Pavel a strigat cu voce tare: “Nu-ţi face nici un rău, căci suntem aici.”

Puterea lui Dumnezeu l-a convins pe temnicer. El a cerut o lumânare, a sărit înăuntru şi tremurând a căzut la picioarele lui Pavel şi Sila, i-a chemat afară şi le-a zis: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Şi ei i-au răspuns: “Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” După aceasta paznicul închisorii a adunat pe toţi din casa sa şi Pavel le-a vestit pe Isus. Astfel inima temnicerului s-a unit cu inima fraţilor săi; le-a spălat rănile şi a fost botezat în acea noapte împreună cu toată casa. El le-a dat apoi să mănânce şi s-a bucurat împreună cu întreaga casă a sa că a devenit credincios în Dumnezeu.

Această veste minunată despre descoperirea puterii lui Dumnezeu, prin deschiderea uşilor închisorii şi prin convertirea temnicerului cu întreaga sa casă s-a răspândit repede. Mai marii poporului, au auzit şi s-au temut; ei au trimis la temnicer şi i-au poruncit să pună în libertate pe Pavel şi pe Sila. Dar Pavel nu voia să părăsească închisoarea pe ascuns; el nu voia ca descoperirea puterii lui Dumnezeu să rămână ascunsă. De aceea el le-a spus: “După ce ei ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă şi acum ne scot afară pe ascuns? Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară.” Când aceasta a ajuns la cunoştinţa căpeteniilor şi au aflat că apostolii erau romani, s-au înspăimântat de frică că vor fi acuzaţi în faţa cezarului pentru fapta lor nelegală. Ei au venit şi le-au vorbit, i-au scos afară şi i-au rugat să plece din oraş.

PAVEL VIZITEAZĂ IERUSALIMUL

După convertirea sa, Pavel a vizitat Ierusalimul şi a predicat acolo pe Isus şi minunile harului Său. El a povestit despre convertirea sa minunată care i-a înfuriat atât de mult pe preoţi şi pe conducători, încât ei voiau să-l omoare. Dar Isus i s-a arătat spre salvarea sa într-o viziune, pe când se afla în rugăciune şi i-a spus: “Grăbeşte-te şi pleacă repede din Ierusalim; pentru că nu-ţi vor primi mărturia despre Mine.” Pavel a răspuns: “Doamne, ei înşişi ştiau că eu puneam în închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care au crezut în Tine. Şi când se vărsa sângele lui Ştefan martorul tău, eram şi eu însumi de faţă şi încuviinţam uciderea sa şi păzeam veşmintele celor care-l omorau.” Pavel îşi închipuise că iudeii din Ierusalim nu vor putea sta împotriva mărturiei lui, ci vor vedea ce mare schimbare a putut să aibă loc în el prin puterea lui Dumnezeu. Dar răspunsul a fost mai hotărât ca până aici: “Pleacă că Eu te voi trimite între neamuri în depărtare.” În timp ce Pavel se aflase în afară de Ierusalim el trimisese multe scrisori în diferite locuri, povestind experienţele sale şi dând o puternică mărturie prin ele. Dar unii se străduiau să distrugă influenţa acestor scrisori; ei recunoşteau că aceste scrisori sunt importante şi puternice, declarau însă că înfăţişarea sa trupească este slabă şi cuvântarea sa fără valoare.

Totuşi realitatea era că Pavel era un bărbat de o cultură înaltă, încât înţelepciunea şi purtarea sa puneau în uimire pe ascultătorii săi. Bărbaţii învăţaţi se bucurau de cunoştinţele sale şi mulţi credeau în Isus. Când el se afla în faţa regilor şi a mulţimii mari de oameni, el era în stare să vorbească cu atâta elocvenţă, încât fermeca pe toţi cei care se aflau în faţa lui. Aceasta îi făcea pe preoţi şi mai mari să se înfurie foarte mult. Pavel putea să introducă cu uşurinţă pe popor în cele mai înalte sfere de cugetare şi să le descrie bogăţia harului lui Dumnezeu şi iubirea uimitoare a lui Hristos. Apoi el se putea iarăşi coborî în toată simplitatea la înţelegerea poporului de jos şi să le povestească experienţele sale într-un mod cât se poate de puternic, deşteptând în ei dorinţa arzătoare de a deveni şi ei ucenicii lui Hristos.

Încă o dată S-a arătat Domnul lui Pavel şi i-a făcut cunoscut că el trebuie să meargă la Ierusalim şi că acolo va fi legat şi va suferi pentru numele Său. Deşi el a fost prizonier timp îndelungat, totuşi Dumnezeu Şi-a făcut lucrarea Sa deosebită prin el. Legăturile sale erau mijlocul pentru răspândirea cunoştinţei lui Hristos şi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Când el a fost trimis pentru judecată din cetate în cetate, mărturia sa despre Isus şi evenimentele importante ale propriei sale convertiri au fost povestite înaintea regilor şi guvernatorilor pentru ca ei să fie fără nici o scuză cu privire la Isus. Mii credeau în El şi se

bucurau în numele Său. Eu am văzut că prin călătoria lui Pavel pe mare a fost împlinită intenţia deosebită a lui Dumnezeu. Intenţia lui era ca corăbierii să fie martori despre descoperirea lui Dumnezeu prin Pavel, pentru ca neamurile să audă în felul acesta despre numele lui Isus şi mulţi să fie convertiţi prin învăţăturile lui Pavel şi prin minunile săvârşite de el. Regii şi guvernatorii erau uniţi de cuvântările sale şi când el, plin fiind de zel şi în puterea Spiritului Sfânt predica pe Isus şi istorisea întâmplările importante din experienţele sale, ei erau convinşi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. În timp ce unii ascultau cu uimire la cuvintele lui Pavel unul dintre ei a strigat: “Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” Mulţi însă dintre cei care îl ascultaseră gândeau că vor medita mai târziu la cele ce auziseră. Satana a profitat de această amânare şi pentru că au neglijat ocazia când inimile lor se muiaseră, n-au mai întâlnit-o niciodată după aceea, şi inimile lor s-au împietrit.

Mi-a fost arătat că lucrarea lui Satana consta mai întâi în orbirea ochilor iudeilor pentru ca ei să nu primească pe Isus ca Mântuitor al lor, şi apoi el îi provoca să ceară viaţa lui şi aceasta din invidie pentru faptele Sale puternice. Satana intrase într-unul din urmşii lui Hristos şi l-a determinat să-L trădeze în mâinile vrăjmaşilor Săi, pentru ca ei să răstignească pe Domnul vieţii şi al măririi.

După ce Isus a înviat din morţi, iudeii şi-au adunat păcat după păcat, pentru că au încercat să ascundă fapta învierii sale mituind garda romană ca să spună o minciună. Dar învierea lui Hristos este asigurată în măsură îndoită prin învierea unei mulţimi de martori în acelaşi timp. După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi şi apoi la mai bine de cinci sute de fraţi deodată în timp ce acei pe care El îi adusese cu sine (din mormintele lor) s-au arătat multora şi au confirmat faptul că Isus a înviat.

Satana a făcut pe iudei să se ridice contra lui Dumnezeu prin aceea că au refuzat să primească pe Fiul Său şi şi-au pătat mâinile lor cu preţiosul Său sânge. Fără a lua în consideraţie cât de puternică era dovada care le era adusă că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, ei Îl omorâseră şi nu voiau să primească nici o dovadă în favoarea Sa. Singura lor speranţă şi mângâiere consta întocmai ca şi aceea a lui Satana după cădere sa, în străduinţa de a birui pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea ei au continuat răscularea lor prigonind şi dând la moarte pe ucenicii lui Hristos. Nimic nu suna atât de aspru la urechea lor, ca numele lui Isus, pe care ei Îl crucificaseră; şi ei nu puteau să se lase să fie îndemnaţi să asculte vreo dovadă în favoarea Lui. Când Spiritul Sfânt adusese prin Ştefan dovada puternică că Hristos este Fiul lui Dumnezeu ei şi-au astupat urechile ca să nu poată fi convinşi. Satana avea pe omorâtorii lui Isus în toată puterea sa. Prin faptele lor rele ei se făceau de bună voie uneltele sale, şi el era la lucru prin ei pentru a tulbura şi chinui pe credicioşii lui Hristos. Prin iudei el aţâţa pe păgâni contra lui Isus şi contra urmaşilor Săi. Dar Dumnezeu a trimis pe îngerii Săi spre a întări pe ucenici pentru lucrarea lor; pentru ca să poată da mărturie despre ceea ce ei văzuseră şi auziseră şi ca să poată în cele din urmă, prin statornicia lor, să sigileze mărturia dată cu însuşi sângele lor.

Satana se bucura că iudeii erau prinşi în mod sigur în cursele sale. Ei continuau încă datinile, jertfele şi prescripţiile lor nefolositoare. Când Isus Se afla atârnat pe cruce, şi a strigat: “S-a sfârşit!”, atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos spre a arăta că Dumnezeu nu va mai fi de acum încolo cu preoţii în templu, pentru a primi jertfele şi rânduielile lor şi că zidul de despărţire dintre iudei şi păgâni este dărâmat. Isus a adus prin Sine Însuşi o jertfă pentru amândouă aceste clase şi atât unii cât şi alţii trebuia să creadă în El ca singura jertfă pentru păcat şi ca Mântuitor al lumii, dacă voiau să fie mântuiţi.

Când soldaţii împunseseră coasta lui Isus, când El se afla pe cruce, două râuri ieşiseră din coastă, unul de sânge şi altul de apă. Sângele trebuia să spele păcatele acelora care urmau să creadă în numele Său, iar apa reprezenta apa cea vie, care vine de la Isus şi care dă viaţă acelora care cred în El.

MAREA APOSTAZIE

Mi s-a atras atenţia la timpul când păgânii idolatri prigoneau şi omorau cu cruzime pe creştini. Sângele curgea în torente. Atât nobilii învăţaţi cât şi cei din poporul de jos erau ucişi fără cruţare. Familii bogate deveniseră sărace pentru că nu voiau să-şi părăsească religia. Dar cu toate prigonirile şi suferinţele ce le îndurau creştinii, ei totuşi nu voiau să cedeze de la poziţia lor. Ei şi-au păstrat religiunea lor curată. Eu am văzut că Satana tresălta şi se bucura de suferinţele lor. Dar Dumnezeu a privit cu multă bunăvoinţă asupra martirilor Săi credincioşi. Creştinii care trăiau în acest timp primejdios erau foarte iubiţi de El pentru că erau voioşi să sufere pentru cauza Lui. Orice suferinţă suportată de ei le mărea răsplata lor în cer.

Dar deşi Satana se bucura de suferinţele sfinţilor totuşi el nu era mulţumit. El vrea să pună stăpânire în totul atât pe raţiune cât şi pe corp. Suferinţele pe care ei le suportau nu făceau decât să-i apropie şi mai mult de Domnul şi să se iubească unii pe alţii. Ele îi făcuseră să se teamă mai mult ca oricând de a întrista pe Domnul. Satana voia ca ei să-şi atragă mânia lui Dumnezeu; atunci ei îşi vor pierde tăria, curajul şi

statornicia lor. Deşi mii dintre ei au fost ucişi, totuşi alţii se ridicau spre a le lua locul. Satana a văzut că îşi pierde supuşii, căci deşi ei sufereau prigonire şi moarte, totuşi ei erau asiguraţi de Hristos că sunt supuşii împărăţiei Sale. De aceea Satana îşi făcuse planurile sale astfel ca să poată lucra cât mai cu succes contra stăpânirii lui Dumnezeu şi să nimicească biserica. El a provocat pe păgânii idolatri să primească o parte din religiunea creştină. Ei îşi mărturiseau credinţa în crucificarea şi învierea lui Hristos şi au propus a se uni cu urmaşii lui Isus fără vreo transformare a inimilor. O, ce primejdie grozavă pentru comunitate! Acesta era un timp de strâmtorare spirituală. Unii gândeau că dacă vor ceda şi se vor uni cu aceşti închinători la idoli care prinseseră o parte din credinţa creştină, atunci acesta ar putea fi mijlocul pentru convertirea lor deplină. Satana căuta să sucească învăţăturile Bibliei.

Am văzut că standardul credinţei creştine a fost lăsat mai jos şi păgânii s-au unit cu creştinii. Deşi aceşti închinători la idoli pretindeau a fi pocăiţi, totuşi ei aduseseră cu sine idolatria lor în comunitate, ei nu au schimbat decât obiectul adorării lor în chipuri de sfinţi, ba chiar în imaginea lui Isus şi a Mariei, mama Sa. Pe măsură ce urmaşii lui Hristos se uneau cu ei în mod treptat, religiunea creştină se strica şi comunitatea îşi pierdea curăţia şi puterea ei. Unii au refuzat a se uni cu idolatrii; ei şi-au păstrat curăţia credinţei lor şi se închinau numai lui Dumnezeu. Ei nu voiau să îngenuncheze în faţa vreunui chip al celor ce sunt în cer sus sau al vreunui lucru de jos de pe pământ.

Satana se bucura de căderea multora; apoi el aţâţa biserica decăzută să constrângă pe acei care vor să-şi păstreze curăţia religiunii lor să se supună ceremoniilor lor şi să se închine la icoane sau să fie daţi la moarte. Focul prigonirilor a fost aprins iarăşi împotriva bisericii adevărate a lui Hristos şi milioane de suflete au fost ucise fără milă.

Aceste lucruri mi-au fost înfăţişate în modul următor: O gloată mare de închinători la idoli păgâni purta un steag negru, pe care se afla chipul soarelui, al lunii şi al stelelor. Această gloată părea a fi foarte agitată şi înfuriată. Apoi mi-a fost arătată o altă ceată care purta un stindard curat şi alb pe care se afla scris: “Curăţie şi sfinţenie Domnului!” Feţele lor purtau expresia statorniciei şi devotamentului ceresc. Am văzut păgânii idolatri apropiindu-se de ei şi a avut loc o mare vărsare de sânge. Mulţi creştini se împrăştiau şi totuşi ceata de creştini se aduna mai strâns şi ţinea stindardul cu mai mare tărie. Pe măsură ce mulţi cădeau, alţii se adunau în jurul stindardului şi ocupau locurile lor.

Am văzut ceata închinătorilor la idoli consfătuindu-se împreună. Nereuşind să facă pe creştini să se supună, ei au căzut de acord asupra altui plan. Am văzut că ei lăsaseră steagul lor jos şi s-au apropiat apoi de ceata creştinilor hotărâţi şi le-au făcut propuneri. Mai întâi propunerile lor au fost respinse în totul. După aceea am văzut cum ceata creştinilor s-a consfătuit împreună; unii ziceau ca să lase şi ei stindardul jos să primească propunerile şi să-şi salveze viaţa; şi în cele din urmă ei vor putea dobândi iarăşi putere spre a ridica stindardul între păgâni. Unii din contră nu acceptă să se învoiască la acest plan, ci erau ferm hotărâţi mai bine să moară ţinând stindardul sus, decât să-l lase jos. După aceea am văzut cum mulţi au lăsat stindardurile lor jos şi s-au unit cu păgânii; dar cei hotărâţi şi statornici au apucat iarăşi stindardul şi l-au ridicat sus. Am văzut că unii părăseau într-una ceata acelora care purtau stindardul cel curat şi se uneau cu ceata închinătorilor la idoli de sub steagul cel negru spre a prigoni pe acei care purtau stindardul cel alb. Mulţi au fost ucişi, totuşi stindardul cel alb era ţinut sus şi credincioşii se ridicau unindu-se în jurul lui.

Iudeii care au aţâţat mai întâi mânia păgânilor contra lui Isus n-au scăpat nepedepsiţi. Când Pilat, în sala de judecată ezita să condamne pe Isus, iudeii strigau în turbarea lor: “Sângele Său să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Naţiunea iudaică a trebuit să vadă împlinirea acestui blestem grozav pe care ei şi l-au rostit asupra capului lor. Păgânii şi pretinşii creştini erau vrăjmaşii lor. Asemenea creştini cu numele gândeau în zelul lor pentru Hristos pe care iudeii L-au crucificat, că în măsura în care vor îngrămădi mai multe suferinţe asupra lor, cu atât mai bineplăcuţi vor fi înaintea lui Dumnezeu. De aceea mulţi iudei necredincioşi au fost omorâţi în timp ce alţii erau izgoniţi din loc în loc şi chinuiţi în tot felul.

Sângele lui Hristos şi al ucenicilor Săi pe care ei îi osândiseră la moarte era asupra lor şi ei erau loviţi de judecăţi îngrozitoare. Blestemul lui Dumnezeu îi urmărea şi ei au devenit proverbiali şi de batjocură, atât pentru păgâni cât şi pentru aşa numiţii creştini. Ei erau huliţi, ocoliţi şi urâţi ca şi când semnul lui Cain ar fi fost pus pe frunţile lor. Totuşi eu am văzut că Dumnezeu a păstrat pe acest popor în mod foarte minunat şi l-a împrăştiat în toată lumea spre a vedea fiecare cum blestemul lui Dumnezeu a venit peste el. Eu am văzut că Dumnezeu a lepădat pe iudei ca naţiune; totuşi individual se pot converti fiecare dintre ei şi vor fi în stare să dea la o parte acoperământul de pe inima lor şi vor recunoaşte că profeţia cu privire la propriul lor popor s-a împlinit. Ei vor primi pe Isus ca Mântuitor al lumii şi vor vedea marele păcat al naţiunii lor că L-au crucificat şi lepădat.

TAINA FĂRĂDELEGII

Intenţia lui Satana a fost întotdeauna de a abate cugetele poporului de la Isus şi a le îndrepta spre oameni şi de a distruge răspunderea personală. La ispitirea Fiului lui Dumnezeu intenţia lui Satana a dat greş, dar când el a venit la oamenii căzuţi, aici a avut un mai bun succes. Creştinismul a decăzut. Papii şi preoţii s-au încumetat să ocupe poziţii înălţate şi învăţau poporul să privească la ei pentru iertarea păcatelor în loc să-i îndrepte spre Hristos.

Oamenii au fost în totul duşi în rătăcire. Învăţătura era că papii şi preoţii ar fi reprezentanţii lui Hristos în timp ce ei nu reprezentau decât pe Satana şi acei care îngenuncheau în faţa lor se închinau lui Satana. Poporul dorea Biblia dar preoţii considerau ca ceva primejdios de a o da în mâinile lor spre a o citi ei înşişi, căci prin aceasta ei s-ar putea lumina şi ar demasca păcatele conducătorilor lor. Oamenii au fost învăţaţi să primească orice cuvânt de la aceşti amăgitori ca venind din gura lui Dumnezeu. Ei exercitau o atât de mare putere asupra conştiinţei, aşa cum numai lui Dumnezeu I se cuvenea. Dacă cineva îndrăznea să urmeze propria sa convingere aceasta aprindea aceeaşi ură contra lui pe care Satana şi iudeii o dăduseră pe faţă contra lui Isus şi cei cu autoritate însetau după sângele lui.

Mi-a fost prezentat un timp când Satana triumfa îndeosebi. O mulţime mare de creştini au fost omorâţi în mod îngrozitor, pentru că voiau să-şi păzească curăţia religiunii lor. Biblia a fost urâtă şi s-au făcut sforţări ca s-o stârpească de pe pământ. Poporului îi era interzis sub pedeapsă de moarte citirea ei şi orice copie a ei care putea fi găsită era arsă. Dar am văzut că Dumnezeu a avut o purtare de grijă deosebită pentru cuvântul Său. El l-a ocrotit. În anumite timpuri nu existau decât câteva exemplare din Biblie; totuşi El nu avea să lăse să se piardă cuvântul Său, ci în zilele din urmă ea urma să fie multiplicată astfel încât fiecare familie s-o poată poseda. Eu am văzut că în acel timp când nu existau decât puţine exemplare din Biblie ea era foarte scumpă şi consolatoare pentru urmaşii prigoniţi ai lui Isus. Ea era citită în modul cel mai secret şi acei care aveau această favoare măreaţă simţeau că printr-ânsa ei aveau o convorbire cu Dumnezeu, cu Fiul Său Isus şi cu ucenicii Săi. Dar această favoare preţioasă i-a costat viaţa pe mulţi dintre ei. Când ei erau descoperiţi, erau prinşi şi duşi la eşafod la rugul de martir sau aruncaţi în peşteri şi lăsaţi acolo să moară de foame.

Satana nu a putut împiedica planul de mântuire. Isus a fost crucificat şi a treia zi a înviat. Dar Satana a spus îngerilor săi că el va întoarce chiar crucificarea şi învierea lui Isus în folosul său. Lui îi convenea ca acei ce mărturisesc credinţa în Hristos să creadă că legile care rânduiau jerfele şi darurile iudaice au încetat cu moartea lui Isus numai dacă i-ar fi putut duce apoi mai departe şi i-ar fi putut face să creadă că şi legea celor zece porunci ar fi încetat la fel. Am văzut că mulţi au căzut în această amăgire a lui Satana. Întreg cerul a fost umplut de indignare când locuitorii săi au văzut legea cea sfântă a lui Dumnezeu călcată în picioare. Atât Isus, cât şi toate cetele cereşti erau deprinşi cu natura legii lui Dumnezeu; ei ştiau că El nu o va schimba şi nici desfiinţa. Starea desnădăjduită a omului după cădere a provocat în cer o întristare adâncă şi a mişcat pe Isus să ia hotărârea să moară pentru călcătorii legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar dacă această lege ar fi putut să fie desfiinţată atunci omul putea fi mântuit fără moartea lui Isus. Aşa dar moartea Sa nu a distrus legea Tatălui Său, ci din contră a preamărit, a onorat şi a impus ascultare faţă de toate prescripţiile ei sfinte.

Dacă comunitatea ar fi rămas curată şi statornică, atunci Satana n-ar fi putut s-o amăgească ca să calce în picioare legea lui Dumnezeu. În acest plan îndrăzneţ Satana a intrat în luptă directă contra principiilor fundamentale ale stăpânirii lui Dumnezeu în cer şi pe pământ. Din cauza răsculării sale el a fost exclus din cer. După ce s-a răzvrătit, el dorea ca Dumnezeu să-Şi schimbe legea Sa, pentru ca să poată fi salvat. Dar i s-a spus în faţa tuturor cetelor cereşti că legea lui Dumnezeu e de neschimbat. Satana ştia că dacă va putea face şi pe alţii să calce legea lui Dumnezeu atunci el îi va putea câştiga pentru scopurile sale; căci orice călcător al acestei legi trebuie să moară.

Satana s-a hotărât să meargă şi mai departe. El a spus îngerilor săi că unii vor fi atât de zeloşi pentru legea lui Dumnezeu, încât nu vor putea fi prinşi în această cursă. Cele zece porunci sunt aşa de lămurite, încât mulţi vor crede că ele sunt obligatorii şi de aceea el trebuia să caute ca să strice măcar una din ele. El a călăuzit pe reprezentanţii săi să schimbe porunca a patra, adică Sabatul, singura din cele zece care dă pe faţă pe adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Satana le-a prezentat în faţă învierea glorioasă a lui Isus şi le-a spus că Domnul prin învierea Sa în prima zi a săptămânii ar fi mutat Sabatul din ziua a şaptea în ziua întâi.

Astfel Satana a întrebuinţat învierea lui Isus în folosul său. El s-a bucurat împreună cu îngerii săi că rătăcirile pe care ei le pregătiseră erau primite cu atâta uşurinţă de pretinşii prieteni ai lui Hristos. Ceea ce pe unul îl umplea de groază şi de sfială pioasă era primit de altul. Astfel erau primite şi apărate cu zel diferite rătăciri. Voinţa lui Dumnezeu care e descoperită atât de lămurit în cuvântul Său a fost acoperită de

rătăciri şi tradiţii care erau învăţate ca porunci ale lui Dumnezeu. Deşi aceste amăgiri strigătoare la cer vor dura până la a doua venire a lui Hristos, totuşi Dumnezeu n-a fost lăsat fără martori prin tot acest timp de rătăcire şi amăgire. În mijlocul întunericului şi al prigonirii comunităţii au existat întotdeauna suflete sincere şi credincioase care au ţinut toate poruncile lui Dumnezeu.

Am văzut că ceata îngerilor a fost umplută de uimire la vederea suferinţelor şi a morţii Regelui Măririi. Dar am văzut de asemenea că pentru ei nu era nici o minune că Prinţul vieţii şi Domnul Măririi care umplea întreg cerul de bucurie şi strălucire avea să rupă legăturile morţii şi să iasă din închisoarea Sa ca un biruitor triumfător. Dacă prin urmare ar fi trebuit să fie sărbătorit vreunul din aceste evenimente printr-o zi de odihnă apoi răstignirea ar fi fost cea mai potrivită. Dar am văzut că nici unul din aceste evenimente n-au fost hotărâtoare pentru schimbarea sau desfiinţarea legii lui Dumnezeu, ci din contră ele sunt dovada cea mai puternică despre caracterul ei neschimbător.

Aceste două evenimente importante îşi au amintirea lor. Prin participarea la cina Domnului, la frângerea pâinii şi la gustarea din rodul viţei noi vestim moartea Domnului până la venirea Sa. Scenele suferinţelor şi ale morţii Sale ne sunt împrospătate în memorie în felul acesta. Învierea lui Hristos este comemorată prin înmormântarea cu El la botez şi scularea împreună din mormântul de apă asemenea unei învieri spre a umbla într-o viaţă nouă.

Mi-a fost arătat că legea lui Dumnezeu va sta neştirbită pentru totdeauna şi va exista pe noul pământ în toată veşnicia. La creaţiune, când au fost puse temeliile pământului, fiii lui Dumnezeu priveau cu admiraţie la opera Creatorului şi toate cetele cereşti scoteau strigăte de bucurie. Atunci a fost întemeiat Sabatul. La sfârşitul celor şase zile de creaţiune, Dumnezeu s-a repauzat în ziua a şaptea din săptămână de toate lucrările Sale pe care le-a făcut şi El a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că El s-a odihnit în ea de toată lucrarea Sa. Sabatul a fost instituit în Paradis înainte de căderea în păcat şi a fost respectat de Adam şi Eva şi de toate cetele cereşti. Dumenzeu S-a repauzat în ziua a şaptea, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Am văzut că Sabatul nu va fi desfiinţat niciodată, ci va fi respectat în toată eternitatea de toţi sfinţii mântuiţi şi de întreaga ceată îngerească spre onoarea marelui Creator.

MOARTEA NU E O VIAŢĂ VEŞNICĂ ÎN CHINURI

Satana a început amăgirile sale în Paradis. El a spus Evei: “Nu veţi muri”. Aceasta a fost prima lecţie a lui Satana despre nemurirea sufletului şi el a continuat această amăgire de la acel timp şi până în zilele noastre şi o va continua încă până când captivitatea fiilor lui Dumnezeu se va sfârşi. Atenţia mea a fost îndreptată la Adam şi Eva în Paradis. Ei au gustat din pomul oprit; apoi a fost pusă o sabie de foc în jurul pomului de viaţă şi ei au fost izgoniţi din grădină pentru ca să nu mănânce din pomul vieţii şi să devină păcătoşi nemuritori. Fructele acestui pom transmiteau viaţă veşnică. Eu am auzit un înger întrebând: “Cine din familia lui Adam a trecut pe lângă sabia de foc şi a mâncat din pomul vieţii?” Am auzit un alt înger răspunzând: “Nimeni din familia lui Adam nu a putut trece pe lângă sabia de foc şi să mănânce din pomul vieţii; de aceea nu există păcătos nemuritor.” Sufletul care păcătuieşte va trebui să moară o moarte veşnică - o moarte de la care nu mai există nici o speranţă de înviere. Prin aceasta va fi satisfăcută mânia lui Dumnezeu.

Pentru mine era de mirare succesul pe care l-a avut Satana în a face pe oameni să creadă că afirmaţia lui Dumnezeu: “Sufletul care va păcătui va muri”, ar însemna că: “Sufletul care va păcătui nu va muri, ci va trăi într-o suferinţă veşnică.” Îngerul a spus: “Viaţa este viaţă, fie în durere, sau în fericire. Moartea este fără durere, fără bucurie, fără ură.”

Satana a poruncit îngerilor săi să facă o deosebită sforţare spre a răspândi amăgirea şi minciuna care a fost înfăţişată la început Evei în Paradis: “Negreşit nu veţi muri”. Când amăgirea a fost primită de oameni şi ei au ajuns la credinţa că sunt nemuritori, Satana i-a făcut mai departe să creadă că păcătosul va trăi în suferinţă veşnică. Atunci calea a fost pregătită pentru Satana de a lucra prin reprezentanţii săi şi de a înfăţişa pe Dumnezeu înaintea poporului ca pe un tiran răzbunător care aruncă în iad pe toţi cei ce nu-i plac făcându-i să simtă mânia Sa în toată veşnicia; şi în timp ce ei suferă chinuri de nedescris se zvârcolesc în focul veşnic, El este reprezentat ca privind în jos către ei cu satisfacţie. Satana ştia că dacă această rătăcire va fi primită, mulţi vor urî pe Dumnezeu în loc să-L iubească şi să-L adore. Alţii însă aveau să fie determinaţi să creadă că ameninţările cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi împlinite niciodată literal, căci aceasta ar fi contra caracterului Său milostiv şi iubitor de a arunca fiinţele create de El în chinuri veşnice.

O altă exagerare la care Satana a condus pe oameni constă în aceea de a trece în totul cu vederea dreptatea lui Dumnezeu şi ameninţările din cuvântul Său şi a-L înfăţişa ca şi când El ar fi numai har, încât n-ar pedepsi pe nimeni, ci cu toţi atât sfinţii, cât şi păcătoşii vor fi mântuiţi în împărăţia Sa.

Din cauza rătăcirilor predominante despre nemurirea sufletului şi despre chinurile nesfârşite, Satana înşeală o altă clasă de oameni făcându-i să privească Biblia ca pe o carte neinspirată. Ei cred că ea învaţă multe lucruri bune, dar că ei nu-şi pot pune încrederea în ea şi nu o pot iubi pentru că au fost învăţaţi că ea învaţă doctrina chinului veşnic.

O altă clasă e condusă de Satana şi mai departe aşa încât tăgăduieşte chiar existenţa lui Dumnezeu. Ei nu pot vedea în ea nici o armonie cu caracterul Dumnezeului Bibliei, când El vrea să chinuiască o parte din familia omenească în toată veşnicia în torturi grozave. De aceea ei tăgăduiesc Biblia şi pe Autorul ei şi privesc moartea ca pe un somn veşnic.

Apoi există încă şi o altă clasă care este fricoasă şi descurajată. Pe aceasta Satana o amăgeşte la păcat şi după ce au păcătuit el le pune în faţă teoria că plata păcatului nu este moartea, ci o viaţă în chinuri îngrozitoare, care vor fi suportate în decursul veacurilor fără sfârşit ale veşniciei. Înfăţişând înaintea minţilor slabe grozăviile unui iad veşnic el ia în stăpânire minţile lor şi ei îşi pierd raţiunea. Atunci Satana şi îngerii săi se bucură şi necredincioşii şi ateii se unesc în a arunca ocări asupra creştinismului. Ei declară că aceste rele ar fi o urmare firească a credinţei în Biblie cum şi în Autorul ei, în timp ce ele nu sunt decât urmările rătăcirilor populare pe care le-au primit.

Am văzut că oastea cerească era plină de indignare asupra acestei ope-re infernale a lui Satana. Am întrebat cum se face că toate aceste amăgiri au putut să pătrundă atât de mult în mintea poporului când îngerii lui Dumnezeu sunt destul de puternici şi ar putea uşor să sfărâme puterea vrăjmaşului, dacă ar primi însărcinarea să facă aceasta. Atunci am văzut că Dumnezeu ştia că Satana avea să facă toate cercările posibile spre a nimici pe oameni; de aceea El a lăsat ca cuvântul Său să fie scris şi a lămurit atât de bine intenţiile Sale cu privire la neamul omenesc, încât nici cel mai slab dintre oameni n-ar trebui să rătăcească. De când cuvântul Său a fost dat oamenilor, El l-a păzit cu îngrijire spre a nu fi distrus prin puterea lui Satana şi a îngerilor săi sau a vreunuia din slujitorii sau reprezentanţii săi. În timp ce alte cărţi pot fi distruse, Biblia avea să fie nemuritoare şi aproape de timpul sfârşitului, când amăgirile Satanei aveau să creadă ea avea să fie multiplicată într-un număr aşa de mare, încât toţi cei care doreau să poată să aibă un exemplar şi să fie înarmaţi împotriva amăgirilor şi minunilor mincinoase ale lui Satana.

Am văzut că Dumnezeu a ocrotit Biblia într-un mod deosebit; totuşi când nu existau decât numai puţine exemplare din ea, unii dintre învăţaţi au schimbat din cuvintele ei în diferite timpuri, crezând că prin aceasta le vor da un înţeles şi mai lămurit, pe când în realitate ei au mistificat ceea ce era clar, pentru a se armoniza cu punctele lor de vedere care erau guvernate de tradiţie. Dar eu am văzut că cuvântul lui Dumnezeu ca întreg este un lanţ desăvârşit, legând o parte de alta şi explicând-o pe cealaltă. Cercetătorii sinceri după adevăr n-au nevoie să rătăcească; căci cuvântul lui Dumnezeu nu numai că explică în mod lămurit şi simplu calea vieţii, ci şi Spiritul Sfânt e dat ca o călăuză la înţelegerea acestei căi de viaţă care se descopere în el.

Am văzut că îngerii lui Dumnezeu nu vor stăpâni niciodată voinţa. Dumnezeu pune omului în faţă viaţa şi moartea. El poate alege. Mulţi doresc să aibă viaţă, dar continuă mai departe să umble pe calea cea largă. Ei se răscoală contra stăpânirii lui Dumnezeu, deşi în harul şi mila Sa cea mare, El a dat pe Fiul Său să moară pentru ei. Acei care nu primesc mântuirea cea atât de scump plătită vor trebui să fie pedepsiţi. Dar am văzut că Dumnezeu nu-i va arunca în iad, spre a suferi chinuri veşnice şi nici nu-i va lua în cer; căci a-i lua în ceata sfântă şi curată însemnează a-i face peste măsură de nenorociţi. Dar El îi va nimici în totul şi va face cu ei aşa ca şi când ei n-ar fi existat niciodată; atunci dreptatea Sa va fi satisfăcută. El a făcut pe om din ţărâna pământului; cei nesfinţiţi şi neascultători vor fi mistuiţi prin foc şi făcuţi iarăşi ţărână. Am văzut că bunăvoinţa şi îndurarea lui Dumnezeu în această chestiune ar trebui să facă pe toţi să admire caracterul Său şi să adore sfântul Său nume. După ce nelegiuiţii vor fi nimiciţi de pe pământ, toate cetele cereşti vor zice “Amin”.

Satana priveşte cu multă satisfacţie asupra celor ce mărturisesc numele lui Hristos şi care totuşi ţin cu tărie la amăgirile ce vin de la el. Lucrarea sa constă încă în a născoci amăgiri noi şi puterea şi dibăcia sa iau mereu proporţii în această direcţie. El face pe reprezentanţii săi, pe papi şi pe preoţi să se înalţe pe ei înşişi şi să aţâţe poporul, să prigonească şi să distrugă cu furie pe acei care nu sunt voioşi să primească amăgirile sale. O, ce suferinţe şi ce durere sufletească au trebuit să suporte urmaşii credincioşi ai lui Isus! Îngerii au luat un raport exact despre acestea. Satana şi îngerii săi cei răi ziceau lăudăroşi către îngerii care serveau sfinţilor suferinzi că toţi vor fi omorâţi, aşa încât nici un adevărat creştin nu va mai fi pe pământ. Am văzut că atunci comunitatea lui Dumnezeu era curată. În acel timp nu mai era nici o primejdie că oamenii cu

inima stricată vor mai veni între ei; căci adevăraţii creştini care cutezau să-şi mărturisească credinţa pe faţă erau expuşi primejdiei de a fi predaţi la chinuri, în flăcări şi la orice altă tortură pe care ar fi putut-o născoci Satana şi îngerii săi cei răi, sau ar fi putut-o insufla în sufletele oamenilor.

REFORMAŢIUNEA

Cu toate prigonirile sfinţilor s-au ridicat totuşi pretutindeni martori vii pentru adevărul lui Dumnezeu. Îngerii Domnului făceau lucrarea încredinţată lor. Ei cercetau locurile cele mai întunecoase şi alegeau din întuneric bărbaţi cu inimi sincere. Ei erau toţi căzuţi în rătăcire, dar Dumnezeu i-a chemat aşa cum a chemat pe Saul pentru a fi un vas ales spre a duce adevărul Său şi spre a ridica glasul lor contra păcatelor pretinsului Său popor. Îngerii lui Dumnezeu au mişcat inimile lui Martin Luther, a lui Melanchton şi ale altora din diferite locuri şi i-a determinat să înseteze după mărturia vie a cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşul năvălise peste ei asemenea unui potop şi stindardul trebuia ridicat împotriva lui. Luther a fost unul dintre cei aleşi ca să înfrunte furtuna, să se ridice împotriva furiei unei biserici căzute şi să întărească pe cei puţini care erau credincioşi mărturisirii lor sfinte. El se temea întotdeauna să nu supere pe Dumnezeu. El încercase să câştige favoarea Sa prin fapte; dar el nu a fost mulţumit până când o rază de lumină cerească a pătruns întunericul din sufletul său şi l-a făcut în stare să nu se mai încreadă în faptele sale proprii, ci în meritele sângelui lui Hristos. El a fost în stare apoi să vină personal la Dumnezeu nu prin papi şi duhovnici, ci numai prin Isus Hristos. O, cât de preţioasă era această lumină măreaţă pentru Luther care luminase mintea sa întunecată şi care îndepărtase superstiţia sa. El o preţuia mai presus decât orice comoară pământească. Cuvântul lui Dumnezeu era nou pentru el. Totul a fost schimbat. Cartea de care el se temea că nu putea vedea nici o frumuseţe în ea a fost acum viaţă pentru el - viaţă veşnică. Ea era de acum bucuria, mângâierea şi învăţătorul său binecuvântat. Nimic nu-l putea împiedica de a o studia. El se temuse de moarte, dar când a citit cuvântul lui Dumnezeu a dispărut toată groaza sa şi el admira caracterul lui Dumnezeu şi-L iubea. El a cercetat Biblia pentru sine însuşi şi s-a ospătat din comorile bogate pe care ea le conţinea; apoi el le-a studiat pentru biserică. El a fost plin de indignare contra păcatelor acelora în care îşi pusese încrederea pentru mântuirea sa; şi când a văzut pe mulţi alţii învăluiţi de acelaşi întuneric care îl acoperise şi pe el altădată, s-a străduit cu râvnă după o ocazie de a-i îndrepta către Mielul lui Dumnezeu, singurul care ridică păcatele lumii.

Ridicând vocea sa contra rătăcirilor şi păcatelor bisericii papale, el se străduia în acelaşi timp cu toată seriozitatea să rupă lanţurile întunericului care ţineau legate mii de suflete şi îi îndemna să-şi pună încrderea în lucrarea de mântuire. El dorea să fie în stare a deschide minţii lor adevărata bogăţie a harului şi mărimea mântuirii ce se dobândeşte prin Hristos Isus. El s-a ridicat în puterea Spiritului Sfânt contra păcatelor dominante ale conducătorilor bisericii şi când el s-a izbit de furtuna împotrivirii din partea preoţilor, curajul său nu a scăzut; căci el se încredea cu tărie în braţul cel puternic al lui Dumnezeu şi aştepta cu încredere biruinţa de la El. Când el a dus mereu lupta mai departe, furia preoţilor a fost aprinsă contra lui din ce în ce mai mult. Ei nu voiau să fie reformaţi, ci mai bine să fie lăsaţi în pace, în plăcerile lor uşuratice şi în nelegiuirea lor; ei doreau, de asemenea, să ţină şi biserica în întuneric.

Am văzut că Luther era înflăcărat şi zelos, fără teamă şi plin de curaj în mustrarea păcatelor şi în apărarea adevărului. El nu se sinchisea de oamenii nelegiuiţi sau de diavoli; căci el ştia că el avea cu el pe Unul mai puternic decât ei toţi. Luther avea zel, curaj şi îndrăzneală şi uneori era în primejdie de a merge prea departe. Dar Dumnezeu a ridicat pe Melanchton care era de un caracter tocmai contrar spre a fi de ajutor lui Luther pentru săvârşirea lucrării de reformaţiune. Melanchton era timid, fricos, prevăzător şi avea multă răbdare. El era foarte mult iubit de Dumnezeu. Cunoştinţa sa în Scripturi era mare, iar judecata şi înţelepciunea sa excelentă. Iubirea sa pentru lucrarea lui Dumnezeu era asemenea cu a lui Luther. Domnul a legat inimile acestor doi bărbaţi împreună şi ei au devenit prieteni nedespărţiţi. Luther a fost pentru Melanchton un mare ajutor când acesta era în primjdie de a fi fricos şi încet; tot astfel şi Melanchton era un mare ajutor pntru Luther când acesta era în primejdie de a proceda prea pripit. Prevederea cea mare a lui Melanchton a înlăturat adesea greutăţile care ar fi putut veni peste lucrarea lui Dumnezeu, dacă ar fi fost lăsată numai pe seama lui Luther şi adesea lucrarea n-ar fi progresat dacă ar fi fost încredinţată numai lui Melanchton. Mi-a fost arătată înţelepciunea lui Dumnezeu că a ales pe aceşti doi bărbaţi să ducă lucrarea de reformaţiune.

Mi s-a atras atenţia înapoi la zilele apostolilor şi am văzut că Dumnezeu a ales ca tovarăşi pe un Petru înflăcărat şi zelos şi pe Ioan cel blând şi răbdător. Petru era câteodată impetuos şi când se întâmpla aceasta, ucenicul cel iubit trebuia să-l oprească. Totuşi aceasta nu a adus lui Petru nici o schimbare. Dar după ce L-a tăgăduit pe Stăpânul său, după ce s-a căit şi a fost transformat nu mai era nevoie decât de o avertizare blândă din partea lui Ioan spre a linişti zelul şi râvna sa. Lucrarea lui Hristos ar fi suferit adesea din cauza

aceasta, dacă ea ar fi fost încredinţată numai lui Ioan. Râvna lui Petru era necesară. Îndrăzneala şi curajul său îi scăpa de multe ori din greutăţi şi aducea la tăcere pe vrăjmaşii lor. Ioan era câştigător de suflete. El câştiga pe mulţi pentru lucrarea lui Hristos prin prudenţa sa răbdătoare şi prin adânca sa predare.

Dumnezeu a trezit bărbaţi care să se ridice contra păcatelor care domneau în biserica papală şi să facă lucrarea de reformaţiune. Satana a căutat să nimicească pe aceşti martori vii, dar Domnul a făcut un zid de apărare în jurul lor. Unii dintre ei au trebuit să sigileze mărturia cu sângele lor, spre a onora numele Său; erau apoi alţi bărbaţi puternici asemenea lui Luther şi Melanchton care puteau mai bine preamări pe Dumnezeu, rămânând în viaţă şi dând pe faţă păcatele preoţilor, papilor şi regilor. Aceştia tremurau la glasul lui Luther şi al conlucătorilor săi. Prin aceşti bărbaţi aleşi întunericul a fost luminat de raze luminoase şi mulţi au primit cu bucurie lumina şi au umblat în ea. Când un martor era ucis se ridicau doi sau mai mulţi spre a lua locul celui dintâi.

Dar Satana nu era mulţumit. El nu putea avea putere decât asupra corpului. El nu putea răpi credincioşilor credinţa şi speranţa lor. Şi chiar în moarte, ei erau triumfători cu speranţa nemuririi la învierea drepţilor. Ei aveau un curaj mai mult decât omenesc. Ei nu cutezau să dormiteze nici un moment, ci încinşi cu armătura creştinismului, gata pentru luptă nu numai cu vrăjmaşii spirituali, ci cu Satana în chip omenesc al cărui strigăt continuu era: Părăseşte-ţi credinţa sau mori! Aceşti puţini la număr erau tari în Dumnezeu şi mai preţioşi în ochii Săi decât o jumătate de lume, care purtau numele lui Hristos, dar erau laşi faţă de cauza Sa. În timpul când comunitatea era prigonită membrii ei erau uniţi în iubire; ei erau puternici în Dumnezeu. Păcătoşii n-aveau voie să se unească cu comunitatea. Numai acei care erau gata să părăsească totul pentru Hristos puteau fi ucenicii Săi. Ei voiau cu plăcere să fie săraci, umiliţi şi asemenea lui Hristos.

UNIREA BISERICII CU LUMEA

După aceasta am văzut pe Satana consfătuindu-se cu îngerii săi şi meditând la câştigul său. Era adevărat că el a împiedicat unele suflete care se temeau de moarte ca să primească adevărul; pe de altă parte erau totuşi mulţi chiar dintre cei mai fricoşi, care primiseră adevărul şi apoi orice frică şi spaimă i-a părăsit imediat. Fiind martori la moartea fraţilor lor şi văzând statornicia şi răbdarea acestora, ei ştiau că Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi le ajutau să poată suporta asemenea suferinţe şi prin aceasta ei s-au întărit şi au prins curaj. Atunci când ei erau chemaţi să-şi jertfească viaţa lor proprie îşi păstrau credinţa cu atâta răbdare şi statornicie, încât chiar şi omorâtorii lor se cutremurau. Satana şi îngerii săi au ajuns la convingerea că ar exista o metodă mult mai cu succes de a aduce sufletele la pieire. Deşi creştinii trebuiau să sufere totuşi prin statornicia şi speranţa lor fericită care îi încuraja, ei au făcut prin aceasta ca şi cei mai slabi să fie întăriţi şi îmbărbătaţi spre a se apropia de rugul aprins şi de flăcări. Ei îşi luau ca exemplu răbdarea cea nobilă a lui Hristos când sta în faţa omorâtorilor Săi şi prin statornicia lor şi prin slava lui Dumnezeu care plana asupra lor, mulţi au fost convinşi de adevăr.

De aceea Satana s-a hotărât să procedeze într-un mod mai blând. El falsificase deja învăţăturile Bibliei şi datinile care aveau să ruineze milioane de suflete s-au înrădăcinat adânc. Înăbuşindu-şi ura el s-a hotărât de a nu mai impune supuşilor săi nici o prigonire înverşunată, ci să determine ca biserica să se lupte pentru diferite datini în loc să se lupte pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Influenţând astfel asupra bisericii ca ea să primească onoarea şi favorurile lumii, sub pretext că prin aceasta ar avea mai multe avantaje, favoarea lui Dumnezeu le-a fost retrasă din ce în ce mai mult. Ea a pierdut în mod treptat puterea ei pentru că ea a refuzat să vestească adevărurile pătrunzătoare care ar fi exclus pe cei iubitori de plăceri şi care căutau prietenia lumii.

Astăzi, biserica nu mai e acel popor deosebit şi separat ca în timpul când focul prigonirilor se ridica împotriva ei. Cum s-a întunecat aurul! Cum s-a schimbat aurul cel fin. Am văzut că dacă biserica şi-ar fi păstrat mereu caracterul ei sfânt şi deosebit puterea Spiritului Sfânt care a fost dată ucenicilor ar fi rămas încă şi astăzi cu ea. Bolnavii ar fi fost tămăduiţi, diavolii ar fi fost mustraţi şi izgoniţi; ea ar fi fost puternică şi o groază pentru vrăjmaşii ei.

Eu am văzut o ceată mare care mărturiseau numele lui Isus, dar Dumnezeu nu-i recunoştea ca ai Săi. El nu avea nici o plăcere în ei. Satana părea a lua un caracter religios şi îi convenea foarte mult ca oamenii să creadă că sunt creştini. El se străduia a-i face să creadă în Isus, în răstignirea şi învierea Sa. Chiar Satana şi îngerii săi cred aceasta şi se cutremură. Dar dacă această credinţă nu duce la fapte bune şi dacă acei care o mărturisesc nu sunt determinaţi să imite viaţa tăgăduitoare de sine a lui Hristos, atunci Satana e foarte liniştit; căci aceştia nu au primit decât numele de creştin, în timp ce ei sunt încă fireşti. În această stare el îi poate mai bine întrebuinţa pentru serviciul său decât când n-ar face nici o mărturisire. Astfel, acoperindu-şi

diformităţile lor cu numele de creştin, ei sunt priviţi ca creştini cu toate însuşirile şi cu toate patimile lor rele şi nesfinţite. Aceasta dă destulă ocazie necredincioşilor să batjocorească pe Hristos prin defectele lor şi să facă pe acei care au o religiune curată şi nepătată să primească un nume rău.

Predicatorii predică blând, aşa cum place înclinaţiilor fireşti ale celor care poartă numele de creştini. Ei n-au curajul să vestească pe Isus şi adevărurile tăietoare ale Bibliei, căci dacă ar face aceasta, atunci aceşti mărturisitori făţarnici n-ar mai rămâne mai departe în biserică. Dar pentru că unii dintre ei sunt bogaţi, ei trebuie menţinuţi în comunitate, deşi ei se potrivesc aici, tot aşa de puţin ca şi Satana şi îngerii săi. Tocmai aşa vrea şi Satana. Religiunea lui Isus Hristos e privită de lume ca ceva popular şi onorabil. Se zice că acei care mărturisesc a fi religioşi sunt mai mult respectaţi de lume; dar asemenea învăţături se depărtează mult de cele ale lui Isus. Învăţătura Sa şi învăţătura lumii nu se pot împăca. Acei care I-au urmat Lui, au trebuit să renunţe la lume. Aceste lucruri frumoase şi sclipitoare vin de la Satana şi de la îngerii săi. Ei au pus planul lor pentru aceasta şi creştinii cu numele l-au adus la îndeplinire. Se povestesc şi se primesc cu plăcere fabule plăcute; făţarnicii şi păcătoşii pe faţă aparţin bisericii. Dacă adevărul ar fi predicat în toată curăţia sa, atunci această clasă de oameni ar fi exclusă. Dar acum nu este nici o deosebire între pretinşii urmaşi ai lui Hristos şi lume. Am văzut că dacă acest acoperământ fals ar fi dat la o parte de pe membrii bisericii, atunci s-ar da pe faţă o astfel de nedreptate, stricăciune şi răutate, încât nici cel mai puţin credincios dintre fiii lui Dumnezeu n-ar mai ezita nici o clipă de a numi pe aceşti pretinşi creştini cu numele lor adevărat, fii ai tatălui lor, diavolul; căci ei fac faptele lui.

Isus şi întreaga ceată cerească privea cu dezgust la această scenă; totuşi Dumnezeu a avut pentru biserică o solie sfântă şi plină de însemnătate. Dacă aceasta ar fi fost primită, atunci ea ar fi provocat o reformaţiune temeinică în biserică, făcând să reînvieze iarăşi mărturia cea vie prin care făţarnicii şi păcătoşii ar fi fost daţi afară şi ar fi adus biserica iarăşi în graţia lui Dumnezeu.

WILLIAM MILLER

Dumnezeu a trimis pe îngerul Său pentru a mişca inima unui fermier care nu crezuse în Biblie ca să cerceteze profeţiile. Îngerii lui Dumnezeu vizitau în repetate rânduri pe acest ales spre a călăuzi mintea lui şi spre a-i lămuri profeţiile, care au fost întunecate poporului până atunci. Începutul lanţului adevărului i-a fost dat şi el a fost îndemnat să cerceteze punct cu punct până când a ajuns să privească cu uimire şi admiraţie asupra cuvântului lui Dumnezeu. El a văzut acolo un lanţ desăvârşit al adevărului. Acel cuvânt pe care el îl privise ca neinspirat s-a deschis acum înaintea priceperii sale în frumuseţea şi slava sa. El a văzut că un text lămureşte pe altul şi când ceva îi era neînţeles, găsea acest lucru explicat într-o altă parte a Bibliei. El a privit cuvântul sfânt al lui Dumnezeu cu bucurie şi cu cel mai profund respect.

Urmărind astfel profeţiile, el găsi că locuitorii pământului trăiau scenele finale ale istoriei lumii, dar ei nu ştiau aceasta. El a privit asupra bisericilor, şi a văzut că ele erau corupte; iubirea lor s-a întors de la Isus şi s-a îndreptat către lume; ele tindeau după onoarea lumească, şi nu după onoarea care vine de sus. Ei îşi adunau comori pământeşti, în loc să îşi asigure comori în cer. El vedea pretutindeni făţărnicie, întuneric şi moarte. Spiritul său era neliniştit. Dumnezeu l-a chemat, să părăsească ferma sa tot aşa cum El l-a chemat pe Elisei să-şi părăsească boii şi câmpul pentru a urma lui Ilie. Cu cutremur a început William Miller să desfăşoare în faţa oamenilor tainele înpărăţiei lui Dumnezeu, conducând pe ascultătorii săi prin toate profeţiile până la a doua venire a lui Hristos. Cu orice sforţare făcută, el câştiga în putere. După cum Ioan Botezătorul a anunţat prima venire a lui Hristos şi i-a pregătit calea, tot astfel William Miller şi adepţii săi vesteau a doua venire a Fiului lui Dumnezeu.

Mi s-a atras atenţia la timpul apostolilor şi mi-a fost arătat că Dumnezeu a avut o lucrare deosebită pentru Ioan cel iubit. Satana era hotărât să împiedice această lucrare şi a însărcinat pe servii săi să înlăture din cale pe Ioan. Dar Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi l-a ocrotit în mod minunat. Toţi acei care au fost martori despre puterea cea mare a lui Dumnezeu în eliberarea lui Ioan, au fost plini de uimire şi s-au convins, că Dumnezeu era cu el, şi că mărturia pe care el o vestea despre Isus, era dreaptă. Acei care au încercat să-l piardă, se temeau să mai facă încă o dată încercarea de a se atinge de viaţa lui, şi lui i-a fost îngăduit să sufere mai departe pentru Domnul. El a fost acuzat, în mod fals, de vrăjmaşii săi şi în cele din urmă a fost exilat pe o insulă singuratică, unde Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-i facă cunoscut evenimentele, care aveau să aibă loc pe pământ şi starea bisericii până la sfărşit - apostaziile ei şi poziţia pe care ea trebuia s-o ia dacă voia să placă lui Dumnezeu, şi să câştige biruinţa finală.

Un înger din cer a venit la Ioan în strălucire; înfăţişarea sa strălucea de slava lui Dumnezeu. El i-a descoperit lui Ioan lucruri de un interes adânc şi hotărâtor, cu privire la istoria bisericii lui Dumnezeu şi i-a prezentat strâmtorările pe care membrii ei aveau să le sufere. Ioan i-a văzut trecând prin încercări grele,

albiţi şi încercaţi şi în cele din urmă biruitori, mântuiţi în mod glorios în împărăţia lui Dumnezeu. Faţa îngerului strălucea de bucurie şi era peste măsură de frumoasă, când el i-a arătat lui Ioan biruinţa finală a bisericii lui Dumnezeu. Apostolul, privind eliberarea finală a bisericii a fost copleşit de strălucirea scenei şi plin de respect şi adorare sfântă, a căzut la picioarele îngerului pentru a i se închina. Solul ceresc l-a ridicat însă imediat, i-a atras atenţia cu blândeţe şi i-a spus: “Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei.) (Apoc.19,10) După aceea îngerul a arătat lui Ioan cetatea cerească cu toată strălucirea şi frumuseţea ei orbitoare. Răpit şi covârşit de această scenă şi uitând mustrarea anterioară a îngerului, el a căzut încă o dată la picioarele îngerului pentru a i se închina. Pentru a doua oară i s-a dat cu amabilitate avertismentul: “Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi proorocii şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu!” (Apoc.22,9).

Atât predicatorii, cât şi poporul au privit cartea Apocalipsei ca pe ceva tainic şi de mai puţină însemnătate decât celelalte părţi ale Sfintei Scripturi. Dar eu am văzut că această carte e de fapt o descoperire dată în mod deosebit pentru cei care trăiesc în zilele din urmă, spre a-i conduce să-şi recunoască adevărata lor poziţie şi datorie. Dumnezeu a îndreptat mintea lui William Miller asupra profeţiilor şi i-a dat mare lumină cu privire la cartea Apocalipsei.

Dacă viziunile lui Daniel ar fi fost înţelese, atunci poporul ar fi priceput mai bine viziunile lui Ioan. Dar Dumnezeu a mişcat la timp potrivit pe servul Său ales care a tâlcuit profeţiile cu claritate şi în puterea Spiritului Sfânt a prezentat armonia dintre viziunile lui Daniel şi ale lui Ioan şi cu alte părţi din Biblie şi a întipărit în inimile oamenilor avertismentele sfinte şi înfricoşătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu spre a-i pregăti pentru venirea Fiului Omului. Peste toţi care îl ascultau plana o convingere so-lemnă şi atât predicatorii, cât şi poporul, atât păcătoşii, cât şi necredincioşii se întorceau la Dumnezeu şi se străduiau după o pregătire care să-i facă în stare să poată rezista la judecată.

Îngerii lui Dumnezeu însoţeau pe William Miller în misiunea sa. El avea o hotărâre fermă şi vestea fără teamă solia încredinţată lui. O lume care zăcea în răutate, şi o biserică rece şi lumească au fost îndeajuns spre a pune în mişcare toate puterile sale şi să-l facă să suporte cu bucurie orice muncă, lipsă şi suferinţă. Deşi avea împotrivire atât din partea creştinilor cu numele, cât şi din partea lumii şi deşi Satana şi îngerii săi se luptau contra lui, totuşi el nu s-a lăsat împiedicat de a vesti Evanghelia cea veşnică pretutindeni unde era invitat, făcând să răsune în lung şi în lat strigătul: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.”

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ

Am văzut că Dumnezeu a fost în vestirea timpului de la 1843. Intenţia Sa a fost de a trezi poporul şi a-i aduce la un punct de cercare unde ei trebuiau să se decidă pentru sau contra adevărului. Predicatorii erau convinşi despre corectitudinea poziţiei care era luată faţă de perioadele profetice şi unii au renunţat la mândria lor, au părăsit salariile şi bisericile lor spre a merge din loc în loc pentru a vesti solia. Dar pentru că solia din cer nu a găsit primire decât în puţine inimi dintre pretinşii predicatori ai lui Hristos, lucrarea a fost pusă pe umerii multora dintre cei care nu erau predicatori. Mulţi au părăsit câmpurile lor pentru a merge şi vesti solia în timp ce alţii erau chemaţi din afacerile şi prăvăliile lor. Şi chiar unii dintre bărbaţii cu vază erau siliţi să părăsească profesiunile lor şi să se angajeze în lucrarea nepopulară de vestire a primei solii îngereşti.

Predicatorii şi-au dat la o parte vederile şi sentimentele lor denominaţionale şi s-au unit pentru a vesti a doua venire a lui Isus. Oriunde pătrundea solia, poporul era mişcat. Păcătoşii se căiau, plângeau şi se rugau pentru iertare, iar acei ale căror vieţi erau pătate prin fapte necinstite se străduiau în mod serios să se îndrepte. Părinţii simţeau cea mai adâncă grijă pentru copiii lor. Acei care primeau solia, lucrau cu prietenii şi rudele lor nepocăite şi în timp ce sufletele lor se plecau sub povara soliei solemne ei îi avertizau şi-i rugau să se pregătească pentru venirea Fiului Omului. Numai cazurile cele mai împietrite nu se supuneau sub greutatea dovezilor aduse prin avertismentele date din toată inima. Această lucrare curăţitoare de suflete abătea afecţiunile de la lucrurile lumeşti şi le îndrepta către o consacrare ce nu mai fusese simţită până acum.

Mii de suflete au fost determinate să îmbrăţişeze adevărul vestit de William Miller şi servi ai lui Dumnezeu s-au ridicat în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a vesti solia. Asemenea lui Ioan, atemergătorul lui Isus, acei care predicau această solie solemnă se simţeau îndemnaţi să pună securea la rădăcina pomului şi să îndemne pe oameni să aducă roade vrednice de pocăinţă. Mărturiile lor urmăreau să trezească bisericile şi să le mişte puternic spre a se da pe faţă adevăratul lor caracter. Şi când s-a dat solia solemnă de

a fugi de mânia viitoare mulţi dintre cei ce erau legaţi cu bisericile au primit solia vindecătoare. Ei şi-au recunoscut decăderea lor şi cu lacrimi amare şi cu durere sufletească adâncă ei s-au umilit înaintea lui Dumnezeu. Când Spiritul lui Dumnezeu plana asupra lor, ei au ajutat la darea strigătului: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui!”

Vestirea unui timp hotărât a provocat împotrivire în toate clasele de la predicatorul de la amvon şi până la păcătosul cel mai nepăsător. Nimeni nu ştie ziua şi ceasul se auzea de la predicatorii cu o sfinţenie prefăcută şi de la batjocoritorii răutăcioşi. Ei nu voiau să fie învăţaţi şi îndreptaţi de acei care fixau anul, când credeau că timpul profetic se termină şi care le atrăgeau atenţia asupra semnelor care prevesteau că venirea lui Isus este aproape, chiar la uşi. Mulţi păstori de turmă care mărturiseau că iubesc pe Isus ziceau că ei n-ar avea nimic contra vestirii soliei despre venirea lui Hristos; dar ei se ridicau contra fixării timpului. Dar ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu le citea inimile. Ei nu doreau venirea în curând a lui Isus. Ei ştiau că viaţa lor necreştinească nu va rezista cercării, căci ei nu umblau pe cărarea umilinţei prescrisă de El. Aceşti păstori mincinoşi stăteau în calea lucrării lui Dumnezeu. Adevărul rostit cu putere convingătoare a trezit poporul şi oamenii au început să întrebe ca şi temnicerul: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Dar aceşti păstori treceau între adevăr şi popor şi le predicau lucruri plăcute spre a-i abate de la adevăr. Ei s-au unit cu Satana şi îngerii săi strigând: “Pace, pace!” când nu era nici o pace. Acei care iubeau viaţa lor comodă şi erau mulţumiţi cu poziţia lor depărtată de Dumnezeu nu voiau să fie treziţi din siguranţa lor trupească. Am văzut că îngerii lui Dumnezeu luau notă de toate acestea; veşmintele acestor păstori nesfinţiţi erau mânjite cu sângele sufletelor.

Predicatorii care nu voiau să primească această solie salvatoare împiedicau şi pe alţii de a o primi. Sângele sufletelor se află asupra lor. Predicatorii şi poporul s-au unit spre a se împotrivi acestei solii din cer şi a prigoni pe William Miller şi pe acei care se uniseră cu el în această lucrare. Au fost răspândite tot felul de minciuni pentru a distruge influenţa sa. De multe ori, după ce el expunea în mod lămurit sfatul lui Dumnezeu şi aducea la inima ascultătorilor săi adevăruri pătrunzătoare se ridica o mare mânie contra lui şi când el părăsea locul de adunare unii îl pândeau pe ascuns spre a-i lua viaţa. Dar Dumnezeu a trimis pe îngerii Săi ca să-l ocrotească şi ei îl conduceau sigur prin mulţimea furioasă. Lucrarea lui nu era încă terminată.

Cei cu totul consacraţi au primit cu bucurie solia. Ei ştiau că ea a venit de la Dumnezeu şi la timp potrivit. Îngerii supravegheau cu cel mai adânc interes rezultatele soliei cereşti şi când bisericile i-au întors spatele şi au lepădat-o, ei s-au consfătuit în tristeţe cu Isus. El Şi-a întors faţa de la biserici şi a poruncit îngerilor Săi să vegheze cu credincioşie asupra sufletelor preţioase care nu lepădaseră mărturia căci o altă lumină urma să strălucească asupra lor.

Am văzut că dacă pretinşii creştini ar fi iubit apariţia Mântuitorului lor, şi dacă şi-ar fi îndreptat afecţiunile către El şi ar fi simţit că nu există nimic pe pământ care să fie comparat cu El, atunci ei ar fi salutat cu bucurie primele semne ale venireii Sale. Dar neplăcerea pe care au manifestat-o când au auzit despre venirea Domnului lor era o dovadă hotărâtă că ei nu-L iubeau. Satana şi îngerii lui triumfau şi reproşau în faţa lui Isus şi a sfinţilor Săi îngeri că pretinsul Său popor are atât de puţină iubire de Isus, că el nu doreşte a doua Sa venire. Am văzut poporul lui Dumnezeu în aşteptare voioasă, dorind după Domnul lor. Dar Dumnezeu a hotărât să-i încerce. Mâna Sa a acoperit o greşeală în socotirea perioadelor profetice. Acei care aşteptau pe Domnul lor nu au descoperit greşeala şi nici bărbaţii cei mai învăţaţi care se împotriveau timpului fixat nu au putut-o observa. Dumnezeu a vrut ca poporul Său să treacă printr-o decepţie. Timpul a trecut şi acei care în aşteptare voioasă priveau spre întâmpinarea Mântuitorului lor au fost întristaţi şi descurajaţi în timp ce acei care n-au iubit arătarea lui Isus, dar care primiseră solia numai de frică se bucurau că El nu venise la timpul aşteptat. Mărturisirea lor nu mişcase inimile lor şi nu le curăţise viaţa. Trecerea timpului a fost o bună ocazie pentru descoperirea unor astfel de inimi. Ei au fost cei dintâi care s-au întors şi care râdeau de cei întristaţi şi înşelaţi care iubeau într-adevăr apariţia Mântuitorului. Am văzut înţelepciunea lui Dumnezeu în încercarea poporului Său dându-le o piatră de încercare sigură de a descoperi pe acei care aveau să dea înapoi în ceasul strâmtorării.

Isus şi cetele cereşti priveau cu compătimire şi iubire la cei care erau într-o dulce aşteptare dorind să vadă pe Acela pe care sufletele lor Îl iubeau. Îngerii îi umbreau pentru a-i sprijini în ceasul cercării. Acei care au dispreţuit solia din cer şi n-au primit-o au fost lăsaţi în întuneric şi mânia lui Dumnezeu a fost aprinsă împotriva lor pentru că nu voiau să primescă solia trimisă din cer. Sufletele credincioase care se înşelaseră şi nu ştiau de ce Domnul lor n-a venit, nu au fost lăsate în întuneric. Ei au fost conduşi iarăşi la Bibliile lor pentru a cerceta perioadele profetice. Acum mâna Domnului a fost dată la o parte de pe cifre şi greşeala a fost descoperită. Ei au văzut că perioadele profetice se întindeau până la 1844 şi că aceeaşi dovadă pe care ei o susţinuseră pentru a arăta că perioadele profetice se încheiau în anul 1843, dovedea că

ele se sfârşesc în 1844. Lumina din cuvântul lui Dumnezeu strălucea asupra poziţiei lor şi ei au descoperit un timp de întârziere - “şi chiar dacă (viziunea) ar întârzia, aşteapt-o.” În iubirea lor pentru venirea neîntârziată a lui Hristos ei au trecut cu vederea un timp de întârziere al profeţiei care era bine potrivit pentru a descoperi pe aşteptătorii sinceri. Din nou ei au avut o fixare a timpului. Am văzut însă că mulţi care nu se puteau ridica peste decepţia lor dureroasă nu mai posedau gradul de zel şi curaj care caracterizase credinţa lor la 1843.

Satana şi îngerii săi au triumfat asupra lor şi acei care nu voiau să primească solia se felicitau pe ei înşişi pentru judecata lor prevăzătoare şi pentru înţelepciunea lor că n-au primit amăgirea - după cum ziceau ei. Ei nu-şi dădeau seama că lepădaseră sfatul lui Dumnezeu faţă de ei înşişi şi că lucrau în unire cu Satana şi cu îngerii săi pentru a duce în încurcătură pe poporul lui Dumnezeu care trăia potrivit soliei trimisă din cer.

Cei credincioşi acestei solii erau persecutaţi în biserici. Pentru un timp acei care nu voiau să primească solia au fost reţinuţi de frică ca să acţioneze conform sentimentelor inimilor lor; dar trecerea timpului a descoperit adevăratele lor simţăminte. Ei doreau să aducă la tăcere mărturia pe care sufletele care aşteptau se simţeau obligate a o vesti şi anume că perioadele profetice se întind până la 1844. Credincioşii lămureau greşeala lor în totul şi arătau motivul pentru care ei aşteptau pe Domnul lor la 1844. Împotrivitorii lor nu puteau aduce nici o dovadă contra argumentelor lor puternice. Totuşi ura bisericilor a fost aţâţată; ele s-au hotărât să nu asculte dovada şi să înlăture mărturia din biserici spre a nu putea fi auzită şi de alţii. Acei care nu cutezaseră să oprească pe alţii de la această lumină pe care Dumnezeu le-o dăduse au fost excluşi din biserici; dar Isus era cu ei şi ei se bucurau în lumina feţei Sale. Ei erau pregătiţi a primi solia îngerului al doilea.

SOLIA ÎNGERULUI AL DOILEA

Când bisericile au refuzat să primească solia primului înger au lepădat prin aceasta lumina din cer şi au pierdut favoarea lui Dumnezeu. Ei se încredeau în propria lor putere şi împotrivindu-se primei solii, au ajuns ca să nu poată vedea lumina îngerului al doilea. Dar iubiţii lui Dumnezeu care erau persecutaţi au primit solia: “A căzut Babilonul” şi au părăsit bisericile.

Aproape de încheierea soliei îngerului al doilea am văzut o lumină mare din cer lucind asupra poporului lui Dumnezeu. Razele acestei lumini străluceau ca soarele; eu am auzit glasurile îngerilor strigând: “Iată Mirele vine; ieşiţi-I în întâmpinare.”

Aceasta era strigarea de la miezul nopţii, care a dat putere soliei îngerului al doilea. Îngerii din cer au fost trimişi spre a trezi pe sfinţii descurajaţi şi a-i pregăti pentru marea lucrare ce le stătea în faţă. Bărbaţii cei mai cu talent nu erau cei dintâi care au primit această solie. Îngerii erau trimişi la sufletele umilite şi devotate pe care să le îndemne să dea strigarea: “Iată Mirele vine; ieşiţi-I în întâmpinare!” Ei au fost însărcinaţi să ducă cu grăbire strigătul şi să vestească solia şi puterea Spiritului Sfânt a îmbărbătat pe fraţii lor descurajaţi. Această lucrare nu consta în înţelepciune şi filosofie omenească, ci în puterea lui Dumnezeu şi sfinţii care au auzit strigarea nu puteau să i se împotrivească. Cei mai spirituali au primit această solie, dar acei care erau mai înainte în lucrare au fost ultimii care au primit-o şi au ajutat la întărirea strigătului: “Iată Mirele vine; ieşiţi-i în întâmpinare!”

În toate părţile ţării a fost dată lumina cu privire la solia îngerului al doilea şi strigătul a mişcat inimile a mii de suflete. Ea a mers din oraş în oraş şi din sat în sat până când poporul care aştepta a fost în totul trezit. În multe biserici vestirea soliei nu era permisă şi o ceată mare care avea mărturia cea vie a părăsit aceste biserici decăzute. Prin strigătul de la miezul nopţii a fost săvârşită o mare lucrare. Solia a examinat inimile şi a făcut pe cei credincioşi să caute pentru ei înşişi o experienţă vie. Ei ştiau că nu se pot sprijini unul pe altul.

Sfinţii aşteptau în mod serios pe Domnul lor cu post şi veghere şi rugăciuni stăruitoare. Chiar şi unii dintre păcătoşi priveau cu groază în viitor; dar majoritatea mulţimii a dat pe faţă spiritul lui Satana în împotrivirea lor contra soliei. Ei batjocoreau şi huleau repetând pretutindeni: Nimeni nu ştie ziua şi ceasul. Îngerii cei răi i-au făcut să-şi împietrească inimile şi să lepede orice rază de lumină din cer pentru a fi prinşi în lanţurile lui Satana. Mulţi dintre cei care pretindeau a aştepta pe Hristos nu luau nici o parte la lucrarea soliei. Mărirea lui Dumnezeu despre care ei mărturisiseră, umilinţa şi predarea adâncă a sufletelor care aşteptau, puterea dovezilor covârşitoare i-a condus la mărturisirea de a primi adevărul; dar ei nu erau pocăiţi; ei nu erau pregătiţi pentru venirea Domnului lor.

Un spirit de rugăciuni serioase şi solemne a fost simţit la sfinţii de pretutindeni. O solemnitate sfântă plana asupra lor. Îngerii supravegheau cu adânc interes succesul soliei şi înălţau pe cei care o primeau atrăgându-i de la lucrurile pământeşti, pentru a fi adăpaţi cu bogăţie de la izvorul mântuirii. Atunci poporul

lui Dumnezeu a fost primit de El. Isus privea cu bunăvoinţă asupra lor, căci chipul Său era reflectat de ei. Ei aduseseră o jertfă deplină şi o consacrare totală şi aşteptau să fie preschimbaţi în nemurire. Dar ei trebuiau să treacă încă odată printr-o decepţie amară. Timpul spre care ei priveau aşteptând eliberarea a trecuse; ei erau încă pe pământ şi urmările păcatului nu păruseră niciodată atât de vizibile ca acum. Sentimentele lor erau îndreptate către cer şi ei gustaseră salvarea nemuritoare în dulce pregustare; dar speranţele lor nu au fost împlinite.

Temerea care planase asupra multora din popor nu a dispărut imediat; ei nu au triumfat numaidecât asupra sufletelor decepţionate. Dar când nici un semn vizibil nu s-a arătat despre mânia lui Dumnezeu atunci ei şi-au revenit din teama pe care o simţiseră şi au început să râdă şi să batjocorească. Poporul lui Dumnezeu a fost din nou examinat şi cercat. Lumea râdea şi batjocorea; acei care au crezut fără nici o îndoială că Isus va veni acum ca să învieze pe morţi, să schimbe în nemurire pe cei vii şi să ia împărăţia spre a o moşteni pe veci, simţeau ca şi ucenicii la mormântul lui Hristos: “Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”

O DESCRIERE A MIŞCĂRII ADVENTE

Am văzut un număr mare de grupe care păreau legate prin funii unele de altele. Mulţi care se găseau în aceste grupe erau cu totul în întuneric; ochii lor erau plecaţi la pământ şi părea că nici o legătură nu există între ei şi Hristos. Dar printre aceste grupări diferite erau răspândite persoane ale căror feţe străluceau şi ale căror ochi erau îndreptaţi către cer. Raze de lumină de la Isus asemenea razelor soarelui veneau asupra lor. Un înger mi-a poruncit să privesc mai cu atenţie şi am văzut că asupra fiecăruia dintre cei care aveau o rază de lumină era un înger veghetor, în timp ce acei care erau în întuneric erau înconjuraţi de îngeri răi. Eu am auzit glasul unui înger strigând: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă pentru că a venit ceasul judecăţii Lui!”

Atunci o lumină măreaţă a strălucit asupra acestor grupe spre a lumina pe toţi care voiau să o primească. Unii dintre cei din întuneric au primit lumina şi s-au bucurat de ea. Alţii se împotriveau luminii din cer şi ziceau că ea n-a venit decât pentru a-i duce în rătăcire. Lumina a dispărut de la ei, şi ei au fost lăsaţi în întuneric. Acei care primiseră lumina de la Isus s-au bucurat de lumina preţioasă crescândă care a fost revărsată asupra lor. Feţele lor străluceau de sfântă bucurie în timp ce privirile lor erau îndreptate cu mare interes către Isus spre cer; glasurile lor au fost auzite în armonie cu cele ale îngerului: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă căci a venit ceasul judecăţii Lui!” La ridicarea acestui strigăt am văzut că acei care erau în întuneric îi îmbrânceau. Atunci mulţi dintre cei ce iubeau lumina cea sfântă, au rupt funiile cu care erau legaţi şi s-au despărţit de aceste cete. Când ei au făcut aceasta unii dintre bărbaţii ce aparţineau diferitelor grupe şi de care erau onoraţi au mers printre ei, unii cu cuvinte amabile, iar alţii cu priviri mânioase şi cu gesturi ameninţătoare şi au legat iarăşi şi mai strâns funiile care se desfăcuseră. Aceşti bărbaţi ziceau într-una: Dumnezeu este cu noi. Noi suntem în lumină. Noi avem adevărul. Eu am cercetat să văd cine ar fi aceşti bărbaţi şi mi s-a spus că sunt predicatori şi bărbaţi conducători care au lepădat ei înşişi lumina şi nu voiau să lase nici pe alţii s-o primească.

Am văzut că acei care iubeau lumina priveau cu dorinţă arzătoare spre cer şi aşteptau ca să vină Isus şi să-i ia la Sine. Îndată un nor a venit asupra lor şi feţele lor au fost cuprinse de întristare. Am întrebat de cauza acestui nor şi mi-a fost arătat că aceasta e decepţia lor. Timpul când ei aşteptaseră pe Mântuitorul lor trecuse şi Isus nu venise. Când cei care aşteptau au fost cuprinşi de descurajare, predicatorii şi conducătorii amintiţi mai sus se bucurau şi toţi care au respins lumina au triumfat foarte mult în timp ce Satana şi îngerii săi cei răi se bucurau.

Apoi am auzit glasul unui alt înger spunând: “A căzut, a căzut Babilonul!” O lumină a strălucit asupra acestor suflete descurajate şi ei şi-au îndreptat iarăşi ochii lor spre Isus dorind cu înfocare arătarea Sa. Am văzut o mulţime de îngeri conversând cu cel care strigase: “A căzut Babilonul!” Ei s-au unit cu el strigând: “Iată Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare!” Glasurile frumos răsunătoare ale acestor îngeri păreau a pătrunde pretutindeni. O lumină extraordinar de strălucitoare şi măreaţă înconjura pe acei care iubeau lumina dată lor. Feţele lor străluceau de slava extraordinară şi ei s-au unit cu îngerii în strigătul: “Iată Mirele vine!” Când ei au înălţat în mod armonios strigătul în diferite grupe, acei care lepădaseră lumina i-au alungat, dispreţuindu-i şi batjocorindu-i cu priviri mânioase. Dar îngerii lui Dumnezeu întindeau aripile lor asupra celor prigoniţi în timp ce Satana şi îngerii săi căutau a-i înconjura cu întuneric şi a-i face să lepede lumina din cer.

După aceea am auzit un glas zicând către cei prigoniţi şi batjocoriţi: “Ieşiţi din mijlocul lor şi nu atingeţi nimic necurat.” În ascultare faţă de acest glas o mulţime de suflete au rupt funiile cu care erau

legate şi au părăsit grupele care erau în întuneric, s-au ataşat celor care îşi câştigaseră mai înainte libertatea şi şi-au unit cu bucurie glasurile lor cu ei. Am auzit glasul rugăciunii serioase şi stăruitoare a câtorva persoane care mai rămăseseră în cetele celor din întuneric. Predicatorii şi bărbaţii conducători mergeau printre aceste grupe diferite şi legau funiile şi mai strâns, dar eu auzeam încă glas de rugăciuni serioase. Am văzut pe acei care se rugau ridicându-şi mâinile după ajutor către acei care se liberaseră şi se bucurau în Domnul. Aceştia le-au răspuns privind serios către cer şi atrăgându-le atenţia: “Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei.” Am văzut pe unii luptându-se pentru eliberarea lor şi în cele din urmă legăturile care îi ţineau legaţi au fost rupte. Ei s-au împotrivit sforţărilor de a strânge şi mai tare funiile şi au refuzat a mai lua în seamă susţinerea de atâtea ori repetată: Dumnezeu este cu noi. Noi avem adevărul.

Persoane părăseau mereu cetele care se găseau în întuneric şi se asociau cetei libere care părea a fi aşezată pe un câmp deschis înălţat deasupra pământului. Privirile lor erau îndreptate spre cer, iar mărirea Domnului plana asupra lor şi ei vesteau cu bucurie lauda Sa. Ei erau strâns uniţi unii cu alţii şi păreau a fi înconjuraţi de o lumină cerească. În jurul acestei cete erau unii care ajunseseră sub influenţa luminii, dar nu erau încă uniţi direct cu ceata. Toţi care iubeau lumina, care se revărsase asupra lor se uitau cu un interes încordat către cer, iar Isus privea cu bună plăcere asupra lor. Ei aşteptau venirea Sa şi doreau după arătarea Sa. Ei nu mai aruncau nici o privire cu regret asupra pământului. Dar iarăşi a venit un nor peste cei care aşteptau şi eu am văzut ochii lor obosiţi căzând la pământ. Am cercetat să aflu cauza acestei schimbări. Îngerul meu conducător mi-a spus: “Ei s-au înşelat din nou în aşteptarea lor. Isus nu poate veni încă pe pământ. Ei trebuie să sufere încă şi mai mari cercări pentru El. Ei trebuie să renunţe la rătăcirile şi tradiţiile pe care le-au primit de la oameni şi să se întoarcă în totul la Dumnezeu şi la cuvântul Său. Ei trebuie să fie curăţiţi, lămuriţi şi cercaţi. Acei care suferă această încercare amară vor câştiga o biruinţă eternă.

Isus nu a venit pe pământ după cum aştepta ceata veselă şi doritoare pentru a curăţi Sanctuarul, prin curăţirea pământului prin foc. Am văzut că socotirea perioadelor profetice era exactă; timpul profetic s-a terminat în anul 1844 şi Isus a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a săvârşi curăţirea Sanctuarului la timpul sfârşitului. Greşeala lor consta în aceea că nu înţelegeau ce însemna Sanctuarul şi curăţirea sa. Când mi-am aruncat din nou privirea asupra cetei aşteptătoare şi dezamăgite ei păreau a fi trişti. Ei au examinat cu îngrijire dovezile credinţei lor şi au revizuit din nou calculul perioadelor profetice, dar nu au putut descoperi nici o greşeală. Timpul s-a împlinit, dar unde era Mântuitorul lor? Ei Îl pierduseră.

Mi s-a arătat decepţia ucenicilor când ei au venit la mormântul lui Isus şi n-au găsit corpul Lui. Maria a spus: “L-au luat pe Domnmul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” Îngerii au spus ucenicilor întristaţi că Domnul lor a înviat şi că merge înaintea lor în Galileea.

În acelaşi mod am văzut că Isus privea cu adâncă compasiune asupra celor dezamăgiţi care Îi aşteptau venirea şi El a trimis pe îngerii Săi pentru a conduce cugetele lor spre a-L urma acolo unde era El. El le-a arătat că acest pământ nu era Sanctuarul, ci că El trebuia să intre în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc pentru a face ispăşire pentru poporul Său şi pentru a primi de la Tatăl Său împărăţia. Şi atunci El va veni pe pămnât pentru a-i lua să locuiască cu El în veşnicie. Decepţia primilor ucenici reprezintă foarte bine decepţia acelora care au aşteptat pe Domnul la 1844.

Mi s-a atras atenţia la timpul când Isus a intrat în mod triumfal în Ierusalim. Ucenicii plini de bucurie credeau că El Îşi va lua acum împărăţia şi va domni ca un domnitor pământesc. Ei urmau Regelui lor cu mari speranţe. Ei rupeau ramuri împodobite de palmieri, dezbrăcau veşmintele lor şi le aşterneau pe cale cu un entuziasm de nedescris; unii mergeau înaintea Lui, iar alţii în urma Lui şi strigau: “Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” Această mare mişcare tulbura pe farisei şi ei doreau ca Isus să certe pe ucenicii Săi. Dar El le-a spus: “Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Profeţia din Zaharia 9,9 trebuia să se împlinească, totuşi ucenicii trebuiau să întâmpine o amară decepţie. După câteva zile ei au urmat lui Isus la Golgota şi L-au văzut sângerând şi desfigurat atârnând pe cruce. Ei au fost martori ai morţii Sale plină de chinuri şi L-au pus în mormânt. Inimile lor erau zdrobite de durere; aşteptările lor nu au fost împlinite în nici o părticică, iar speranţele lor au fost îngropate împreună cu Isus. Dar când El S-a sculat din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi întristaţi, speranţa lor a reînviat. Ei pierduseră pe Domnul lor, dar acum L-au regăsit.

Am văzut că decepţia acelora care credeau în venirea Domnul în 1844 nu era atât de mare cât a fost decepţia primilor ucenici. În prima şi a doua solie, profeţia a fost împlinită. Ele au fost date la timpul potrivit şi au împlinit lucrarea pe care Dumnezeu hotărâse s-o realizeze prin ei.

O ALTĂ DESCRIERE

Mi-a fost arătat interesul pe care întreg cerul l-a avut în lucrarea care se desfăşoară acum pe pământ. Isus a însărcinat pe un înger puternic să coboare şi să avertizeze pe locuitorii pământului pentru a se pregăti pentru a doua Sa venire. Când îngerul a părăsit prezenţa lui Isus în cer o lumină extraordinar de strălucitoare mergea înaintea lui. Mi s-a spus că lucrarea lui constă în aceea de a lumina pământul cu strălucirea lui şi de a avertiza pe oameni faţă de mânia viitoare a lui Dumnezeu. Mulţi au primit lumina. Unii dintre aceştia păreau a fi foarte serioşi în timp ce alţii erau veseli şi plini de admiraţie. Toţi cei ce primeau lumina şi-au îndreptat feţele lor către cer şi preamăreau pe Dumnezeu. Deşi această lumină a fost revărsată peste toţi, totuşi unii nu au venit decât sub influenţa ei, dar nu au primit-o din inimă. Mulţi au fost umpluţi de mare mânie. Predicatorii şi poporul s-au unit cu cei de rând şi s-au împotrivit cu îndărătnicie luminii pe care acest înger puternic a revărsat-o. Dar toţi acei care au primit-o, se retrăgeau din lume şi se uneau strâns unii cu alţii.

Satana şi îngerii săi erau foarte ocupaţi ca să abată minţile a cât de mulţi posibil de la lumină. Ceata care a lepădat-o a fost lăsată în întuneric. Am văzut pe îngerul lui Dumnezeu veghind cu cel mai adânc interes asupra pretinsului Său popor, pentru a lua notă de caracterul pe care acesta l-a dat pe faţă când a fost prezentată această solie de origine divină. Şi când foarte mulţi dintre cei care mărturiseau a iubi pe Isus se întorceau plini de mânie, dispreţ şi ură de la solia cerească, îngerul care ţinea un pergament în mână a închis acel ruşinos raport. Întreg cerul a fost plin de indignare că Isus era atât de puţin preţuit de pretinşii urmaşi ai Săi.

Am văzut decepţia sufletelor credincioase când nu văzuseră pe Domnul lor sosind la timpul aşteptat. Dar era în intenţia lui Dumnezeu de a ascunde viitorul şi de a duce pe poporul său la un punct hotărâtor. Fără vestirea unui timp precis pentru venirea lui Hristos lucrarea hotărâtă de Dumnezeu nu s-ar fi săvârşit. Satana a amăgit pe mulţi ca să caute la viitorul îndepărtat evenimentele care erau în legătură cu judecata şi cu sfârşitul timpului de cercare. Era necesar ca poporul să fie adus în stare să se pregătească în mod serios pentru timpul de faţă.

Când timpul a trecut acei care nu primiseră în totul lumina îngerului s-au unit cu acei care dispreţuiseră solia şi s-au întors cu batjocură contra celor decepţionaţi. Îngerii au luat notă de starea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos. Trecerea timpului fixat i-a examinat şi foarte mulţi au fost cântăriţi în cumpănă şi găsiţi prea uşori. Ei susţineau tare că sunt creştini, dar ei nu urmau lui Hristos aproape în nici un punct. Satana s-a bucurat de starea pretinşilor urmaşi ai lui Isus. El i-a prins în laţul său. El a făcut majoritatea să părăsească calea cea dreaptă i-a făcut să încerce să intre pe alte căi în cer. Îngerii vedeau în Sion pe cei curaţi şi sfinţi amestecaţi cu păcătoşii şi cu făţarnicii care iubeau lumea. El vegheaseră asupra ucenicilor sinceri ai lui Isus; dar păcătoşii influenţau pe sfinţi. Acelora în a căror inimă creştea dorinţa fierbinte de a vedea pe Isus le era interzis din partea pretinşilor lor fraţi de a vorbi despre venirea Sa. Îngerii priveau la scenele de pe pământ şi simpatizau cu cei rămaşi care iubeau apariţia Domnului lor.

Un alt înger puternic a fost însărcinat să se coboare pe pământ. Isus i-a dat o scrisoare în mână şi când el s-a coborât pe pământ a strigat: “A căzut, a căzut Babilonul!” Apoi am văzut pe cei decepţionaţi ridicându-şi iarăşi ochii către cer şi privind în credinţă şi plini de speranţă în aşteptarea Domnului lor. Dar mulţi păreau a rămâne într-o stare de amorţeală ca şi când ar fi dormit; totuşi eu am văzut expresia unei dureri adânci pe feţele lor. Cei decepţionaţi au văzut din Scripturi că ei erau în timpul întârzierii şi că trebuiau să aştepte cu răbdare împlinirea profeţiei. Aceeaşi dovadă care i-a făcut să aştepte pe Domnul lor în 1843, i-a determinat să-L aştepte şi în 1844. Dar am văzut că majoritatea nu mai poseda puterea care caracterizase credinţa lor în 1843. Decepţia înăbuşise credinţa lor.

Când poporul lui Dumnezeu s-a unit cu strigătul îngerului al doilea cetele cereşti au luat notă cu cel mai adânc interes despre efectul soliei. Ei au văzut pe mulţi dintre cei ce purtau numele lui Hristos întorcându-se cu mânie şi dispreţ contra acelora care suferiseră decepţia. Când cuvintele au ieşit de pe buzele batjocoritoare: “Nu v-aţi urcat încă la cer?”, un înger a luat notă de ele. Îngerul a spus: Ei batjocoresc pe Dumnezeu. Mi s-a atras atenţia asupra unui păcat asemănător din timpurile vechi. Ilie a fost luat la cer, iar mantaua sa a căzut asupra lui Elisei. Atunci au venit nişte tineri nelegiuiţi care învăţaseră de la părinţii lor să dispreţuiască pe omul lui Dumnezeu; ei mergeau în urma lui Elisei şi strigau batjocorind: “Suie-te pleşuvule! Suie-te pleşuvule!” Insultând pe servul Său, ei au insultat prin aceasta pe Dumnezeu, şi pedeapsa a venit imediat spre ei. Tot astfel şi acei care au râs şi batjocorit ideea despre ridicarea sfinţilor la cer vor fi loviţi de mânia lui Dumnezeu şi atunci vor trebui să simtă că nu e puţin lucru a vorbi uşuratic contra Creatorului lor.

Isus a însărcinat pe alţii îngeri să zboare repede spre a reînsufleţi şi a întări credinţa poporului Său şi să-i pregătească pentru a înţelege solia îngerului al doilea şi mişcarea importantă care trebuia să aibă loc în cer. Am văzut că aceşti îngeri au primit mare putere şi multă lumină de la Isus şi au zburat repede către

pământ spre a-şi aduce la îndeplinire însărcinarea lor de a da ajutor îngerului al doilea în solia sa. O mare lumină a strălucit asupra poporului lui Dumnezeu atunci când îngerii au strigat: “Iată mirele vine, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci am văzut pe cei dezamăgiţi ridicându-se şi proclamând în armonie cu îngerul al doilea: “Iată mirele vine, ieşiţi-i în întâmpinare!” Lumina de la îngeri a pătruns întunericul pretutindeni. Satana şi îngerii săi căutau să împiedice răspândirea luminii şi obţinerea efectului intenţionat. Ei se combăteau cu îngerii cerului şi ziceau că Dumnezeu a înşelat oamenii şi că toată lumina şi puterea lor nu va putea face lumea să creadă că Hristos vine. Dar cu toate că Satana a încercat să închidă calea şi să abată cugetele poporului de la lumină, îngerii lui Dumnezeu au continuat totuşi lucrarea lor.

Acei care primeau lumina păreau a fi foarte fericiţi. Ei priveau neîncetat către cer şi doreau după apariţia lui Isus. Unii plângeau şi se rugau în durere mare. Ochii lor păreau a fi îndreptaţi asupra lor înşişi şi nu cutezau să privească spre cer. O lumină din cer a împrăştiat întunericul din faţa lor, iar ochii lor care mai înainte erau îndreptaţi în descurajare asupra lor înşişi s-au ridicat spre cer în timp ce pe feţele lor se observa expresia mulţumirii şi a bucuriei sfinte. Isus şi toate cetele îngereşti priveau cu bună plăcere asupra credincioşilor aşteptători.

Acei care au respins lumina primei solii îngereşti şi i s-au împotrivit au pierdut şi lumina celui de al doilea înger şi nu au putut avea nici un folos de la puterea şi strălucirea care însoţea solia “Iată Mirele vine!” Isus s-a întors de la ei cu mânie, căci ei Îl dispreţuiseră şi Îl lepădaseră. Acei care primiseră solia erau învăluiţi într-un nor de strălucire. Ei se temeau foarte mult de a nu supăra pe Dumnezeu şi aşteptau, vegheau şi se rugau pentru a-I cunoşte voia. Am văzut că Satan şi îngerii săi au căutat să îndepărteze această lumină dumnezeiască de la poporul lui Dumnezeu; dar atâta timp cât sufletele aşteptătoare iubeau lumina şi păstrau privirile îndreptate spre Isus, Satana nu avea nici o putere pentru a le răpi razele preţioase. Solia venită din cer a făcut pe Satana şi pe îngerii săi să se înfurie şi a amăgit pe acei care pretindeau că iubesc pe Isus, dar care dispreţuiau venirea Sa să urască şi să batjocorească sufletele sincere şi credincioase. Dar un înger nota orice insultă, orice neglijenţă şi orice nedreptate pe care copiii lui Dumnezeu le-au avut de suferit din partea pretinşilor lor fraţi.

Mulţi au ridicat glasurile lor la strigătul: “Iată Mirele vine!” Ei au părăsit pe fraţii lor, care nu iubeau apariţia lui Isus şi nu voiau să sufere ca să li se predice despre a doua venire. Am văzut că Isus Şi-a întors faţa de la acei care au lepădat şi dispreţuit venirea Sa şi apoi a poruncit îngerilor să scoată pe poporul Său dintre cei necuraţi pentru ca să nu se mânjească şi ei. Acei care au dat ascultare soliei s-au ridicat de la sine şi s-au unit între ei şi o lumină strălucitoare s-a arătat asupra lor. Ei au renunţat la lume, au sfinţit interesele lor pământeşti renunţând la comorile lor lumeşti şi au îndreptat privirile lor pline de dor spre cer, de unde aşteptau să vadă pe Salvatorul lor iubit. O lumină sfântă strălucea de pe feţele lor, care da mărturie despre bucuria şi pacea care locuia în ei. Isus a poruncit îngerilor Săi să meargă şi să-i întărească pentru că ceasul cercării lor s-a apropiat. Am văzut că aceste suflete aşteptătoare nu au fost încă încercate aşa cum ar fi trebuit să fie. Ele nu erau libere de rătăciri. Am văzut harul şi bunătatea lui Dumnezeu prin trimiterea unui avertisment poporului Său de pe pământ prin solii repetate spre a-i conduce la o examinare scrupuloasă a inimilor şi la studiul Sfintei Scripturi pentru ca să se cureţe pe ei înşişi de rătăcirile care erau introduse de păgâni şi de papistaşi. Prin aceste solii Dumnezeu a scos pe copiii Săi acolo unde El putea lucra pentru ei cu o mai mare putere şi unde ei să poată păstra toate poruncile Sale.

SANCTUARUL

Mi-a fost arătată decepţia dureroasă a poporului lui Dumnezeu când nu a văzut pe Isus venind la timpul aşteptat. Ei nu ştiau de ce Mântuitorul n-a venit, căci ei nu puteau găsi nici o dovadă că timpul profetic nu s-ar fi terminat încă. Îngerul a spus: “A dat cuvântul lui Dumnezeu greş? A neglijat Dumnezeu să-şi îndeplinească făgăduinţele Sale? Nu! El a împlinit tot ceea ce a făgăduit. Isus S-a ridicat, a închis uşa Locului Sfânt în Sanctuarul ceresc, a deschis uşa Locului Prea Sfânt şi a intrat spre a curăţi Sanctuarul. Toţi cei ce aşteaptă cu răbdare vor înţelege taina. Omul a greşit; dar din partea lui Dumnezeu nu era nici o greşeală. Totul s-a împlinit din cele ce a făgăduit Dumnezeu; dar oamenii credeau în mod greşit că pământul ar fi Sanctuarul care va trebui să fie curăţit la sfârşitul perioadelor profetice. Aşteptările oamenilor sunt cele care au dat greş, şi nu făgăduinţele lui Dumnezeu.

Isus a trimis pe îngerii Săi să îndrepte cugetele sufletelor decepţionate către Sfânta Sfintelor, unde intrase El pentru a curăţi Sanctuarul, şi spre a săvârşi o deosebită ispăşire pentru Israel. Isus a spus îngerilor că toţi cei care Îl vor găsi vor înţelege lucrarea pe care El o face. Am văzut că în timp ce Isus se afla în Sfânta Sfintelor avea să fie căsătorit cu noul Ierusalim şi după ce lucrarea Sa în Sfânta Sfintelor va

fi terminată, atunci El Se va coborî în putere regească pe pământ spre a lua la Sine sufletele preţioase care au aşteptat cu răbdare înapoierea Sa.

Mi-a fost arătat ceea ce a avut loc în cer la încheierea perioadelor profetice în 1844. Când Isus a terminat lucrarea Sa de mijlocire în Sfânta şi uşa a fost închisă la această despărţitură un întuneric mare s-a îngrămădit peste acei care auziseră solia despre venirea Sa şi o lepădaseră şi ei au pierdut din vedere pe Isus. Apoi Isus S-a îmbrăcat cu veşminte preţioase. Pe marginea de jos a veşmintelor Sale erau clopoţei şi rodii de diferite culori. Un pieptar lucrat în modul cel mai iscusit atârna de pe umerii Săi în jos. Când El Se mişca, acesta strălucea asemenea pietrelor scumpe, oglindind literele care păreau scrise sau brodate pe pieptar. Pe capul Lui era ceva care semăna cu o coroană. Când a fost complet îmbrăcat, El a fost înconjurat de îngeri şi mergând într-un car de foc a intrat în a doua despărţitură.

Mi s-a poruncit apoi să privesc cele două despărţituri în sanctuarul ceresc. Catapeteasma sau uşa era deschisă şi mi s-a îngăduit să intru. În prima despărţitură am văzut policandrul cu cele şapte braţe, masa cu pâinile punerii înainte, altarul tămâierii şi vasul cu tămâie. Toate obiectele acestei despărţituri păreau a fi de aurul cel mai curat şi reflectau chipul aceluia care păşea în acest loc. Perdeaua care despărţea aceste două încăperi era de diferite culori şi de material diferit, cu o margine pe care erau brodate diferite imagini ce reprezentau pe îngeri. Perdeaua a fost ridicată şi eu m-am uitat în a doua despărţitură. Am văzut acolo un chivot care la vedere era asemenea aurului. O lucrătură plină de splendoare în chip de coroane înconjura marginile chivotului ca o ferecare. În chivot se aflau table de piatră care conţineau cele zece porunci.

Doi heruvimi frumoşi care umbreau cu aripile lor chivotul stau unul la un capăt, iar celălalt la altul. Ei se atingeau unul de altul deasupra capului lui Isus, când El stătea în faţa tronului de har. Feţele lor erau îndreptate una spre alta şi ei priveau în jos asupra chivotului. Ei reprezentau întreaga ceată îngerească care priveşte cu interes spre legea lui Dumnezeu. Între heruvimi era un tămâietor de aur şi când rugăciunile sfinţilor aduse în credinţă se ridicau spre Isus şi El le prezenta Tatălui Său, un nor de miros bineplăcut se ridica de la altarul tămâierii care era la vedere asemenea fumului în culorile cele mai strălucite. Peste locul din faţa chivotului unde stătea Isus, era o strălucire extraordinară încât eu nu puteam privi spre ea. Era asemenea tronului lui Dumnezeu. Când fumul de tămâie se ridica la Tatăl, strălucirea cea mare de pe tron trecea asupra lui Isus şi de la El se revărsa asupra acelora ale căror rugăciuni se ridicau asemenea unui miros bineplăcut. O lumină abundentă a fost revărsată asupra lui Isus şi reflecta asupra tronului de har; mărirea lui Dumnezeu a umplut templul. Eu n-am putut privi mult timp splendoarea extraordinară. Nici o limbă nu o poate descrie. Am fost covârşită şi m-am întors de la măreţia şi strălucirea scenei.

Mi-a fost arătat de asemenea şi pe pământ un Sanctuar care avea două despărţituri. El semăna cu cel ceresc şi mi s-a spus că acesta e o asemănare a celui ceresc. Mobilierul primei despărţituri a Sanctuarului pământesc era asemănător celui din prima despărţitură a Sanctuarului ceresc. Perdeaua a fost ridicată şi eu m-am uitat în Sfânta Sfintelor şi am văzut că vasele şi mobilierul erau aceleaşi ca şi în Sfânta Sfintelor din Sacntuarul ceresc. Preotul slujea în amândouă despărţiturile Sanctuarului pământesc. El intra zilnic în prima despărţitură, dar în Sfânta Sfintelor numai o dată pe an pentru a curăţi Sanctuarul de păcatele transmise asupra lui. Eu am văzut că Isus slujea în amândouă despărţiturile Sanctuarului ceresc. Preoţii intrau în sanctuarul pământesc cu sânge de animale ca jertfă pentru păcat.

Hristos a intrat în Sanctuarul ceresc cu jertfa propriului său sânge. Preoţii pământeşti îşi încheiau serviciul prin moarte; de aceea ei nu puteau continua mult timp; dar Isus era un preot veşnic. Prin darurile şi jertfele care erau aduse în Sanctuarul pământesc, fiii lui Israel erau instruiţi ca să înţeleagă meritele unui Mântuitor viitor. În înţelepciunea lui Dumnezeu ni s-au dat amănuntele acestei lucrări pentru ca privind la aceasta să înţelegem lucrarea lui Isus în Sanctuarul ceresc.

Când Isus a murit pe Golgota a strigat: “S-a sfârşit!” şi “catapeteasma templului s-a rupt in două de sus până jos.” Aceasta arăta că serviciul Sanctuarului pământesc s-a terminat pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu vrea să mai fie cu preoţii în Sanctuarul pământesc pentru a primi jertfele lor. Sângele lui Isus a fost vărsat atunci şi avea să fie adus de El Însuşi în Sanctuarul ceresc. După cum preotul nu intra decât o dată pe an în Sfânta Sfintelor pentru a curăţi Sanctuarul pământesc, tot astfel şi Isus a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri la sfârşitul celor 2300 de zile din Daniel 8 în 1844, spre a face o ispăşire finală pentru toţi care vor să li se ajute prin mijlocirea Sa şi să curăţească astfel Sanctuarul.

SOLIA ÎNGERULUI AL TREILEA

Când serviciul lui Isus a fost terminat în Sfânta şi El a intrat în Sfânta Sfintelor şi stătea în faţă chivotului care conţinea legea lui Dumnezeu, El a trimis un alt înger puternic cu o a treia solie către lume. Un pergament a fost dat în mâna îngerului şi când el s-a coborât în putere şi maiestate pe pământ a dat o

avertizare înfricoşată cu cele mai grozave ameninţări care au fost făcute vreodată oamenilor. Această solie avea drept scop să avertizeze pe copiii lui Dumnezeu, arătându-le ceasul de cercare şi de groază care le sta în faţă. Îngerul a spus: “Ei vor fi aduşi într-o luptă înverşunată cu fiara şi chipul ei. Singura lor speranţă în viaţă veşnică consta în “răbdarea stăruitoare.” Deşi viaţa lor e pusă în joc ei trebuie totuşi să ţină cu tărie la adevăr.” Îngerul al treilea a încheiat solia sa cu cuvintele: “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus!” Când el a repetat aceste cuvinte a indicat către Sanctuarul ceresc. Cugetele tuturor acelora care primesc această solie sunt îndreptate către Sfânta Sfintelor unde Isus stă în faţa chivotului şi face ultima Sa mijlocire pentru toţi acei care au călcat legea lui Dumnezeu din neştiinţă. Ispăşirea se face atât pentru drepţii morţi, cât şi pentru cei vii. Ea cuprinde în sine pe toţi cei care au murit cu încredere în Hristos, dar care au păcătuit din neştiinţă călcând prescripţiile Sale pentru că n-au avut lumină asupra poruncilor lui Dumnezeu.

După ce Isus a deschis uşa în Sfânta Sfintelor, lumina despre Sabat a fost văzută, iar poporul lui Dumnezeu a fost cercat ca şi Israel pe vremuri, spre a vedea dacă ei păzesc legea lui Dumnezeu. Am văzut pe îngerul al treilea indicând spre cer şi arătând sufletelor decepţionate calea către Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc. Intrând prin credinţă în Sfânta Sfintelor ele găsesc pe Isus, iar speranţa şi bucuria lor se trezeşte din nou. Le-am văzut privind înapoi revăzând trecutul de la proclamarea celei de a doua veniri a lui Isus şi experienţa lor la trecerea timpului din 1844. Ele văd decepţia lor lămurită şi bucuria şi siguranţa le reînsufleţesc iarăşi. Îngerul al treilea a luminat trecutul, prezentul şi viitorul şi ei ştiu că Dumnezeu i-a condus într-adevăr prin minunata Sa providenţă. Mi s-a arătat că “cei rămaşi” au urmat lui Isus în Sfânta Sfintelor, au văzut chivotul şi tronul harului şi au fost răpiţi de strălucirea lor. Isus a ridicat apoi capacul chivotului şi iată că acolo erau tablele de piatră care aveau scrise pe ele cele zece porunci. Ei au privit cu de-amănuntul expresiile cele vii ale lui Dumnezeu, dar s-au dat înapoi cu groază când au văzut porunca a patra între cele zece precepte sfinte înconjurată de o lumină strălucitoare şi cu o coroană de slavă, deosebindu-se de celelalte nouă. Ei nu au găsit aici nimic din ceea ce i-ar învăţa, că Sabatul s-ar fi desfiinţat sau că s-ar fi schimbat din ziua a şaptea mutându-se în ziua întâi a săptămânii. Poruncile sună încă tot aşa după cum au fost rostite de vocea lui Dumnezeu în maiestatea solemnă şi înfricoşată pe muntele Sinai, în timp ce fulgerele străbăteau, iar tunetele se rostogoleau prin văzduh. Sunt aceleaşi cuvinte care au fost scrise cu propriul Său deget pe tablele de piatră: “Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci lucrul tău; dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău.” Ei sunt uimiţi când văd grija cu care au fost tratate cele zece porunci. Ei le văd aşezate în apropiere de Dumnezeu, umbrite şi ocrotite de sfinţenia Sa. Ei văd că porunca a patra a decalogului a fost călcată în picioare şi au respectat o zi pe care păgânii şi papiştii au introdus-o în locul zilei sfinţite de Iehova. Ei se umilesc înaintea lui Dumnezeu şi deplâng abaterile lor din trecut.

Am văzut tămâia fumegând în cădelniţă când Isus aducea în faţa Tatălui mărturisirile şi rugăciunile lor. Când fumul se ridica, o lumină strălucitoare plana asupra lui Isus şi deasupra tronului de har; sufletele serios rugătoare care erau întristate pentru că descoperiseră că erau călcătoare ale legii lui Dumnezeu au fost binecuvântate şi feţele lor străluceau în speranţă şi bucurie. Ele au luat parte la lucrarea îngerului al treilea şi au ridicat glasurile lor spre a vesti avertismentul solemn. La început nu au primit-o decât puţini, dar ei au continuat cu curaj să vestească solia. Am văzut apoi că mulţi primeau solia îngerului al treilea şi îşi uneau glasul lor cu acei care dăduseră avertizarea la început. Ei onorau pe Dumnezeu prin respectarea zilei Sale sfinte.

Mulţi care primeau solia a treia nu făcuseră nici o experienţă în cele două solii anterioare. Satana ştia aceasta şi ochiul său cel rău era îndreptat asupra lor spre a-i dărâma. Dar îngerul al treilea le îndrepta atenţia către Sfânta Sfintelor şi acei care aveau o experienţă în soliile de mai înainte le arătau calea spre Sanctuarul ceresc. Mulţi vedeau lanţul desăvârşit al adevărului în soliile îngereşti, îl primeau în succesiunea lui şi urmau lui Isus în credinţă în Sanctuarul ceresc. Aceste solii mi-au fost înfăţişate ca o ancoră pentru poporul lui Dumnezeu. Acei care le înţeleg şi le primesc nu vor fi răpiţi de multele amăgiri ale lui Satana.

După marea decepţie de la 1844 Satana şi îngerii săi erau foarte ocupaţi ca să pună laţuri spre a zdruncina credinţa mulţimii. Ei influenţau sufletele persoanelor care aveau o experienţă în aceste solii şi o înfăţişare de umilinţă. Unii arătau că împlinirea primei şi a celei de a doua solii ar fi în viitor, în timp ce alţii ziceau că s-au împlinit de mult în trecutul îndepărtat. Aceştia au câştigat o influenţă asupra sufletelor celor fără experienţă şi cu o credinţă neîntemeiată. Unii cercetau Biblia pentru a-şi forma o credinţă proprie, independentă de corpul comunităţii. Satana se bucura de toţi aceştia căci el ştia că acei care părăseau ancora aveau să fie influenţaţi de diferite rătăciri şi el îi va putea duce în orice vânt de învăţătură.

Mulţi care în prima şi a doua solie au fost conducători au tăgăduit-o acum şi s-a născut o dezbinare şi încurcătură în întreaga comunitate.

Atenţia mea a fost îndreptată apoi asupra lui William Miller. El privea confuz în viitor şi era zdrobit de griji şi durere pentru poporul său. Ceata care la 1844 era unită în iubire şi-a pierdut acum iubirea. Ei se împotriveau unii altora şi au căzut într-o stare rece şi apostaziată. Când el a văzut aceasta, amărăciunea sufletească i-a consumat puterea. Am văzut că el era supravegheat de bărbaţii conducători care se temeau că el ar putea primi solia îngerului al treilea şi poruncile lui Dumnezeu. Şi când el voia să încline către lumina din cer aceşti bărbaţi puneau diferite planuri spre a abate cugetele sale de la aceasta. Orice influenţă omenească a fost exercitată pentru a-l ţine în întuneric şi a reţine influenţa sa de partea celor care se împotriveau adevărului. În cele din urmă Miller a ridicat vocea sa contra luminii din cer. Greşeala lui consta în aceea că nu a primit solia care explica în totul decepţia sa şi care ar fi turnat lumină şi măreţie peste trecutul său. Ea ar fi reînsufleţit iarăşi puterile sale istovite ar fi luminat speranţele sale şi l-ar fi condus la preamărirea lui Dumnezeu. El s-a sprijinit pe înţelepciunea omenească, şi nu pe cea dumnezeească; dar din cauza lucrului greu pentru Maestrul său şi încovoiat de bătrâneţe, el nu era atât de răspunzător ca acei care îl reţineau de la adevăr. Ei sunt răspunzători, păcatul zace asupra lor.

Dacă William Miller ar fi văzut lumina îngerului al treilea atunci multe lucruri care i se păreau întunecate şi misterioase i s-ar fi lămurit. Dar fraţii săi mărturiseau o aşa de adâncă iubire şi atâta interes pentru el încât el gândea că nu se poate rupe de ei. Inima sa voia să încline spre adevăr; dar el privea apoi spre fraţii săi care se împotriveau adevărului. Putea el să se despartă de acei care stătuseră cot la cot cu el la vestirea venirii lui Isus? El gândea că ei desigur nu-l vor duce în rătăcire.

Dumnezeu a îngăduit ca el să cadă sub puterea lui Satana şi sub stăpânirea morţii şi l-a ascuns în mormânt de acei care voiau să-l abată continuu de la adevăr. Moise a făcut o greşeală în timp ce era în perspectivă să intre în pământul făgăduit. Eu am văzut că William Miller a făcut de asemenea o greşeală când era aproape să intre în Canaanul ceresc, prin aceea că şi-a îndreptat influenţa contra adevărului. Alţii l-au condus la aceasta, alţii trebuie să dea socoteală pentru aceasta. Dar îngerii păzesc ţărâna preţioasă a acestui serv al lui Dumnezeu şi el se va scula la sunetul celei din urmă trâmbiţe.

O TEMELIE NECLINTITĂ

Am văzut o ceată care stătea neclintită şi veghetoare şi nu dădea nici un sprijin acelora care voiau să zdruncine credinţa întemeiată a comunităţii. Dumnezeu privea cu plăcere asupra lor. Mi-au fost arătate trei trepte - prima, a doua şi a treia solie îngerească. Îngerul meu conducător a spus: “Vai de cel care va schimba câtuşi de puţin din aceste solii. Înţelegerea corectă a acestor solii e de cea mai mare importanţă. Soarta sufletelor depinde de felul şi modul cum ele sunt primite.” Eu am fost condusă iarăşi prin aceste solii înapoi şi am văzut cât de scump a câştigat poporul lui Dumnezeu experienţele sale. El le-a adunat prin multe suferinţe şi prin lupte grele. Dumnezeu a condus pe copiii Săi pas cu pas până când i-a pus pe o temelie sigură şi de neclintit. Am văzut persoane apropiindu-se de această poziţie şi cercetând fundamentul ei. Unii se urcau pe ea repede şi cu bucurie; iar alţii au început să găsească greşeli la temelie. Ei doreau să facă îndreptări şi atunci temelia ar fi mai desăvârşită şi poporul mai fericit. Unii se urcau pe temelie spre a o cerceta şi declarau că ea ar fi zidită greşit. Dar eu am văzut că aproape toţi stau neclintiţi pe temelie şi îndemnau pe acei care coborâseră să înceteze cu plângerile lor, căci Dumnezeu este Arhitectul şi ei se luptă contra Lui. Ei descriseseră încă o dată lucrarea minunată a lui Dumnezeu, care i-a dus pe o temelie neclintită şi au ridicat cu toţii împreună ochii lor către cer şi lăudau pe Dumnezeu cu voce tare. Aceasta a mişcat pe unii dintre acei care se plângeau şi care au părăsit temelia şi ei au urcau din nou pe ea cu o înfăţişare umilită.

Mi s-a atras atenţia la timpul primei veniri a lui Hristos. Ioan a fost trimis în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a pregăti calea pentru Isus. Acei care au lepădat mărturia lui Ioan nu au beneficiat de învăţătura lui Isus. Împotrivirea lor contra soliei care prevestea venirea Sa i-a dus acolo unde ei nu erau gata să primească nici cea mai puternică dovadă că El este Mesia. Satana a făcut pe acei care lepădaseră solia lui Ioan să meargă şi mai departe şi să lepede şi pe Hristos şi chiar să-L răstignească. Făcând aceasta, ei s-au adus pe ei înşişi într-o astfel de situaţie, încât n-au putut primi binecuvântarea în ziua Cincizecimii care i-ar fi învăţat calea către Sanctuarul ceresc. Sfâşierea catapetesmei Sanctuarului arăta că jertfele şi ceremoniile iudaice nu vor mai fi primite. Marea jertfă fusese adusă şi primită, iar Spiritul Sfânt care se pogorâse la Rusalii a îndreptat cugetele ucenicilor de la Sanctuarul pământesc spre cel ceresc unde Isus intrase prin propriul Său sânge spre a revărsa binefacerile ispăşirii Sale peste ucenicii Săi. Dar iudeii erau lăsaţi în totul în întuneric. Ei pierduseră orice lumină pe care ar fi putut s-o aibă despre planul de mântuire şi se încredeau

încă în jertfele şi darurile lor nefolositoare. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc, dar ei nu aveau nici o cunoştinţă despre această schimbare. De aceea ei nu puteau avea nici un folos din mijlocirea lui Hristos în Sanctuar.

Mulţi privesc cu groază asupra comportării iudeilor că au lepădat şi crucificat pe Hristos. Când ei citesc istoria înjosirii Sale gândesc că ei L-ar fi iubit şi nu L-ar fi tăgăduit ca Petru sau să-L fi crucificat ca iudeii. Dar Dumnezeu care citeşte inimile tuturor a cercat iubirea pe care ei pretindeau că o au. Întreg cerul supraveghea cu cel mai adânc interes felul cum a fost primită prima solie îngerească. Dar mulţi care susţineau că iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi la citirea istoriei despre cruce dispreţuiau vestea îmbucurătoare despre venirea Sa. În loc s-o primească cu bucurie, ei au declarat-o ca o amăgire. Ei urau pe acei care iubeau apariţia Sa şi îi excludeau din biserici. Acei care au lepădat prima solie îngerească nu puteau avea nici un folos de la a doua solie, cu atât mai puţin de la “strigătul de la miezul nopţii”, care trebuia să-i pregătească să intre cu Isus prin credinţă în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc. Prin lepădarea primelor două solii ei şi-au întunecat atât de mult priceperea, încât ei nu pot vedea nici o lumină în solia a treia care arată calea spre Sfânta Sfintelor. Am văzut că după cum iudeii au crucificat pe Isus, tot astfel şi bisericile cu numele au crucificat aceste solii şi de aceea ei nu au nici o cunoştinţă despre calea către Sfânta Sfintelor şi nu pot avea nici un folos din mijlocirea lui Isus acolo. Ca şi iudeii care aduceau jertfele lor nefolositoare tot astfel şi ei trimit rugăciunile lor nefolositoare către despărţitura pe care Isus a părăsit-o. Mulţumit de această amăgire, Satana ia o înfăţişare religioasă şi abate cugetele acestor pretinşi creştini asupra lui însuşi, căutând a-i prinde în cursele sale prin puterea, semnele şi prin minunile lui mincinoase. Pe unii îi înşeală într-un fel, iar pe alţii într-altul. El a pregătit diferite amăgiri pentru a influenţa diferite suflete. Unii privesc cu groază asupra unei amăgiri în timp ce pe alta o primesc cu voioşie. Pe unii îi amăgeşte Satana prin spiritism. El vine şi ca înger de lumină şi răspândeşte influenţa sa peste pământ prin mijlocirea reformaţiunilor false. Bisericile sunt mândre şi gândesc că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ele, în timp ce aceasta este lucrare unui alt spirit. Excitarea va dispare şi va lăsa lumea şi biserica într-o stare mai rea ca cea dintâi.

Am văzut că printre adventiştii cu numele şi bisericile decăzute Dumnezeu are încă copii sinceri şi înainte de vărsarea plăgilor atât predicatorii, cât şi poporul vor fi chemaţi afară din aceste biserici şi vor primi cu bucurie adevărul. Satana ştie aceasta şi mai înainte ca marea strigare a îngerului al treilea să fie dată, el va provoca o excitare în aceste asociaţii religioase pentru ca acei care au lepădat adevărul să gândească că Dumnezeu e cu ei. El speră să amăgească pe cei sinceri, făcându-i să gândească că Dumnezeu ar lucra încă pentru biserici. Dar lumina va răsări şi toţi cei sinceri vor părăsi bisericile decăzute şi vor lua poziţie cu “cei rămaşi”.

Articolul “Spiritismul” se găseşte în întregime în capitolul Supliment, punctul 5, “Manifestări Spiritiste”.

LĂCOMIA

Am văzut că Satana porunceşte îngerilor săi să pună laţurile sale îndeosebi pentru acei care aşteaptă a doua venire a lui Hristos şi ţin toate poruncile lui Dumnezeu. Satana a spus îngerilor săi că bisericile sunt adormite; el vrea însă să crească puterea şi minunile sale mincinoase şi mai mult şi să-i ţină prinşi. “Dar noi”, spune el, “urâm secta sabatiştilor; căci ei lucrează mereu contra noastră şi ne răpesc supuşii pentru a ţine legea lui Dumnezeu cea atât de urâtă nouă. Mergeţi şi umpleţi de griji pe acei care au ţarine şi bani. Dacă îi veţi putea determina ca să-şi îndrepte inimile către aceste lucruri atunci totuşi îi vom putea câştiga. Ei pot mărturisi credinţa cât vor vrea, numai faceţi-i să poarte mai multă grijă pentru bani decât pentru prosperitatea împărăţiei lui Hristos; sau pentru răspândirea adevărurilor pe care noi le urâm. Înfăţişaţi-le lumea în lumina cea mai favorabilă pentru ca ei s-o poată iubi şi adora. Noi trebuie să păstrăm în rândurile noastre toate mijloacele asupra cărora putem câştiga stăpânire. Cu cât urmaşii lui Hristos vor consacra mai multe mijloace în serviciul Său, cu atât mai mult vor vătăma împărăţia noastră, căci vor atrage la ei pe supuşii noştri. Când ei rânduiesc adunări în diferite locuri noi suntem în primejdie. Atunci fiţi foarte veghetori. Provocaţi dacă e posibil încurcături şi tulburări. Distrugeţi iubirea dintre ei. Descurajaţi şi întristaţi pe predicatorii lor; căci noi îi urâm. Înfăţişaţi celor cu mijloace orice scuză posibilă ca ei să nu dăruiască ceva. Puneţi stăpânire dacă e posibil pe orice afacere bănească şi aduceţi pe predicatorii lor în sărăcie şi mizerie. Aceasta va slăbi curajul lor. Luptaţi-vă pentru orice palmă de loc. Faceţi ca lăcomia şi iubirea de comori pământeşti să fie trăsăturile principale ale caracterului lor. Atâta timp cât aceste trăsături

vor predomina în caracterul lor, harul şi sfinţirea vor fi înăbuşite. Strâmtoraţi-i din toate părţile şi atunci ei vor fi ai noştri cu siguranţă. Prin aceasta nu numai că vom fi siguri de ei, dar influenţa lor pe care o urâm nu va mai conduce şi pe alţii pe calea care duce spre cer. Când vreunul va încerca totuşi să dea puneţi-i în inimă gândul ca să fie cât mai zgârcit.”

Am văzut că Satana îşi aduce cu multă dibăcie planurile sale la îndeplinire. Când servii lui Dumnezeu rânduiesc conferinţe, atunci şi Satana cu îngerii săi se află în sala de conferinţe spre a împiedica lucrarea. El se străduieşte continuu ca să insufle tot felul de cugete în sufletele poporului lui Dumnezeu. El conduce pe unii pe această cale, iar pe alţii pe altă cale şi trage foloase din toate trăsăturile rele din caracterul fraţilor şi surorilor trezind şi excitând însuşirile lor fireşti. Dacă ei pot fi duşi în rătăcire ca să fie egoişti şi zgârciţi atunci Satana stă lângă ei şi îi ispiteşte cu toate puterile sale ca să cedeze păcatelor lor favorite. Harul lui Dumnezeu şi lumina adevărului poate că vor îndepărta lăcomia şi simţurile lor egoiste pentru o vreme, dar dacă ei nu dobândesc o biruinţă deplină, atunci Satana intră la ei când ei nu sunt sub o influenţă salvatoare şi le ofileşte orice principiu nobil şi generos şi ei cred că li s-a cerut prea mult. Ei obosesc în facerea de bine şi uită marea jertfă pe care Isus a adus-o pentru a-i mântui de puterea lui Satana şi din mizeria fără speranţă. Satana s-a folosit de înclinaţia lacomă şi egoistă a lui Iuda şi l-a făcut să murmure când Maria a turnat peste Isus mirul preţios. Iuda vedea aceasta ca o mare risipă şi a declarat că mirul putea fi vândut şi preţul împărţit la săraci. În realitate Iuda nu simţea nici o grijă pentru săraci, dar el găsea că această jertfă binevoitoare pentru Isus ar fi prea exagerată. Iuda preţuia pe Maestrul său numai atât cât să-L vândă pentru câţiva arginţi. Am văzut că printre acei care pretind a aştepta pe Domnul lor sunt unii ca şi Iuda. Satana îi stăpâneşte, dar ei nu-şi dau seama. Dumnezeu nu poate aproba câtuşi de puţin lăcomia şi egoismul şi El urăşte rugăciunile şi îndrumările acelora care se lasă stăpâniţi de aceste însuşiri rele. Satana, văzând că timpul său este scurt, amăgeşte pe oameni să devină tot mai egoişti şi mai lacomi şi apoi se bucură când îi vede captivaţi de lăcomie, zgârcenie şi egoism. Dacă ochii acestora ar putea fi deschişi, atunci ei ar putea vedea pe Satana în triumful său infernal cum bate din palme pentru ei şi cum râde de nebunia acelora care primesc şoptirile lui şi care merg în cursele sale.

Satana şi îngerii săi notează toate faptele rele şi egoiste ale acestor persoane şi le prezintă lui Isus şi îngerilor Săi reproşându-le: Aceştia sunt urmaşii lui Isus! Ei se pregătesc pentru a fi preschimbaţi în nemurire.” Satana compară faptele şi umblarea lor cu texte din Scriptură, unde acestea sunt mustrate foarte aspru şi apoi ei hulesc pe îngerii cereşti zicând: “Aceştia urmează lui Isus şi cuvântului Său! Acestea sunt roadele jertfei şi răscumpărării lui Hristos!” Îngerii se întorc cu durere de la această scenă. Dumnezeu pretinde de la poporul Său o umblare dreaptă şi dacă ei obosesc în facerea de bine, atunci va obosi şi El de ei. Am văzut că cea mai mică manifestare de egoism din partea pretinsului Său popor pentru care Isus Şi-a dat preţioasa Sa viaţă displace lui Dumnezeu foarte mult. Orice suflet egoist şi lacom va rămâne pe cale. Asemenea lui Iuda, care a vândut pe Domnul său, aceştia vor vinde principiile bune şi un caracter nobil şi generos pentru un mic câştig pământesc. Toţi aceştia vor fi cernuţi din poporul lui Dumnezeu. Acei care doresc cerul trebuie să încurajeze principiile cerului cu toată energia pe care o posedă. În loc să se ascundă în egoism sufletele lor ar trebui mai bine să sporească în fapte de dărnicie. Orice ocazie trebuie folosită pentru a face bine unul altuia şi în felul acesta principiile cerului trebuie hrănite. Isus mi-a fost înfăţişat ca cel mai desăvârşit model. Viaţă Lui era fără interese egoiste şi întotdeauna se caracteriza prin bunăvoinţă dezinteresată.

CERNEREA

Am văzut pe unii care în credinţă tare şi cu strigăt de disperare se luptau cu Dumnezeu în rugăciune. Feţele lor erau palide şi purtau expresia unei mari tulburări, exprimând lupta lor interioară. Înfăţişarea lor exprima statornicie şi o mare seriozitate; picături mari de sudoare cădeau de pe frunţile lor. Din când în când feţele lor erau luminate prin aprobarea lui Dumnezeu, dar îndată aceeaşi expresie serioasă, solemnă şi plină de nelinişte se reîntorcea asupra lor.

Îngerii răi se îngrămădeau în jurul lor şi-i acopereau cu întuneric spre a-i face să piardă din privire pe Isus, iar ochii lor să fie îndreptaţi asupra întunericului care îi înconjura şi astfel să fie provocaţi a arăta neîncredere faţă de Dumnezeu şi să murmure contra Lui.

Unica lor siguranţă consta în a-şi păstra privirea aţintită înainte. Îngerii lui Dumnezeu vegheau asupra poporului Său şi când atmosfera otrăvită a îngerilor răi se îngrămădea în jurul sufletelor pline de teamă, îngerii cereşti îi umbreau cu aripile lor în tot timpul pentru a înlătura întunericul cel des.

Când ceata rugătoare îşi continua strigătele lor serioase, din timp în timp câte o rază de lumină de la Isus venea asupra lor pentru a întări inimile lor şi a le lumina feţele. Eu am văzut că unii nu participau la

această rugăciune şi luptă sufletească serioasă. Ei păreau a fi nepăsători şi indiferenţi. Ei nu se împotriveau întunericului care-i înconjura şi ca urmare au fost cuprinşi de un întuneric des. Îngerii lui Dumnezeu au părăsit aceste suflete şi au mers să ajute celor care se rugau. Eu am văzut pe îngerii lui Dumnezeu grăbindu-se ca să ajute acelora care se luptau cu toate puterile contra îngerilor răi, şi care căutau să se ajute pe ei înşişi, rugându-se cu stăruinţă la Dumnezeu. Dar îngerii lui Dumnezeu au părăsit pe acei care n-au făcut nici un efort să se ajute singuri şi eu nu i-am mai văzut.

Eu am întrebat de însemnătatea acestei cerneri pe care am văzut-o şi mi-a fost arătat că această cernere va fi provocată prin mărturia hotărâtă a Martorului credincios către comunitatea Laodiceea. Această mărturie va exercita o influenţă asupra inimii aceluia care o primeşte şi-l va face să-şi ridice sus stindardul şi să vestească adevărul lămurit. Unii nu vor suferi această mărturie directă, ci i se vor împotrivi şi aceasta va provoca cernerea în poporul lui Dumnezeu.

Am văzut că mărturia Martorului credincios n-a fost luată în seamă nici pe jumătate. Mărturia solemnă de care depinde soarta comunităţii e respectată numai în mod superficial, dacă nu chiar dispreţuită în totul. Această mărturie trebuie să producă o căinţă adâncă; toţi care o primesc în adevăr vor asculta de ea şi se vor curăţi.

Îngerul a spus: “Ascultă!” Îndată a auzit o voce asemenea multor instrumente muzicale care toate răsună în cea mai desăvârşită armonie. Aceasta întrecea orice muzică pe care am auzit-o vreodată, şi părea a fi plină de milă şi compătimire şi de o bucurie sfântă şi înălţătoare. Ea pătrundea tot lăuntrul meu. Îngerul a spus: “Priveşte acolo!” Atunci atenţia mea a fost îndreptată asupra cetei pe care o văzusem mai înainte foarte zdruncinată. Mi-au fost arătaţi acei pe care îi văzusem plângând şi rugându-se în spaima lor sufletească. Ceata îngerilor păzitori se dublase şi ei erau îmbrăcaţi în armură de sus până jos. Ei se mişcau într-o desăvârşită armonie asemenea unei oşti de soldaţi. Pe feţele lor se observa expresia luptei lor aprinse şi a spaimei lor sufleteşti pe care o suferiseră. În trăsăturile feţei lor care dădeau pe faţă chinurile lor sufleteşti disperate strălucea acum mărire şi lumină. Ei au câştigat biruinţa şi aceasta producea în ei o mulţumire adâncă şi o bucurie sfântă.

Numărul acestei cete scăzuse. Unii au fost cernuţi şi rămăseseră pe cale. Cei nepăsători şi uşuratici care nu se ataşaseră acelora care preţuiseră atât de mult biruinţa şi mântuirea, încât să stăruiască în rugăciune şi să sufere acea luptă sufletească, nu au câştigat biruinţa şi au fost lăsaţi în întuneric în timp ce locurile lor erau ocupate repede de alţii care au primit adevărul cu tărie şi au intrat în rânduri. Îngerii cei răi i-au înconjurat mereu, dar nu aveau asupra lor nici o putere.

Am auzit că acei care erau îmbrăcaţi cu armătura lui Dumnezeu vesteau adevărul cu mare putere. Acesta a avut succes. Mulţi erau legaţi, unele femei prin bărbaţii lor şi unii copii prin părinţii lor. Cei sinceri care fuseseră împiedicaţi de a auzi adevărul l-a primit acum cu zel. Orice teamă de rudele lor dispăruse, iar adevărul le era mai scump decât orice. Ei flămânziseră şi însetaseră după adevăr. Acesta le era mai scump şi mai preţios chiar decât viaţa lor. Eu am întrebat prin ce a fost adusă această mare schimbare. Un înger mi-a răspuns: “Aceasta e ploaia cea târzie, reînsufleţirea de la faţa Domnului, marea strigare a îngerului al treilea.”

O mare putere însoţea pe cei aleşi. Îngerul a spus: “Ia priveşte acolo!” Atenţia mea a fost îndreptată asupra nelegiuiţilor sau necredincioşilor. O mare tulburare domnea între ei. Zelul şi puterea poporului lui Dumnezeu se trezise şi i-a înfuriat. De jur împrejur era confuzie, şi tulburare. Apoi am văzut cum s-au luat măsuri contra cetei care avea lumina şi puterea lui Dumnezeu. Întunericul se îngroşa în jurul lor; totuşi ei stăteau neclintiţi, având aprobarea lui Dumnezeu şi încrezându-se în El. Am văzut că ei se aflau în mare încurcătură; apoi am auzit cum ei stăruiau serios în rugăciune zi şi noapte. Ei strigau neîncetat către Dumnezeu: “Facă-se voia Ta, Doamne! Dacă prin aceasta va fi preamărit numele Tău, găseşte o cale de scăpare pentru poporul Tău. Scapă-ne de păgânii care ne înconjoară. Ei ne-au sortit morţii, dar braţul Tău poate aduce mântuire.” Acestea sunt toate cuvintele de care îmi pot aduce aminte. Toţi păreau a avea o convingere adâncă a nevredniciei lor şi s-au predat cu totul voinţei lui Dumnezeu; dar ca şi Iacob, fiecare suflet fără deosebire s-a luptat cu Dumnezeu pentru salvare.

Curând, după ce ei au început să strige cu seriozitate, îngerii cuprinşi de compătimire voiau să alerge spre a le ajuta; dar un înger mare şi poruncitor nu le-a permis. El a spus: “Voia lui Dumnezeu nu este încă îndeplinită. Ei trebuie să bea paharul şi să fie botezaţi cu botezul.”

Îndată am auzit vocea lui Dumnezeu care a făcut să se cutremure cerul şi pământul şi s-a făcut un mare cutremur de pământ. Clădirile au fost dărâmate pretutindeni. Apoi am auzit un mare strigăt de biruinţă frumos şi plin de armonie. Mi-am aruncat privirea asupra cetei care cu puţin înainte se găsea într-o asemenea nevoie şi strâmtorare. Captivitatea lor s-a sfârşit. O lumină măreaţă îi acoperea. Cât de măreţi erau la privire! Orice semn de grijă şi oboseală a dispărut şi sănătate şi frumuseţe se oglindea pe orice faţă.

Vrăjmaşii, păgânii din jurul lor au căzut la pământ ca morţi. Ei nu puteau suporta lumina măreaţă care înconjura pe sfinţii mântuiţi. Această lumină şi această mărire a rămas asupra lor, până când Isus a apărut pe norii cerului, iar ceata credincioasă şi cercată a fost schimbată într-un moment din mărire în mărire. Mormintele s-au deschis şi sfinţii au ieşit îmbrăcaţi cu nemurire strigând: “Biruinţă asupra morţii şi a mormântului.” Şi împreună cu sfinţii cei vii ei au fost răpiţi să întâmpine pe Domnul lor în văzduh, în timp ce strigăte triumfale melodioase şi pline de armonie răsunau din orice limbă nemuritoare.

PĂCATELE BABILONULUI

Am văzut că bisericile au devenit din ce în ce mai stricate de când îngerul al doilea a vestit căderea bisericilor. Ele poartă numele că sunt urmaşe ale lui Hristos, dar este imposibil a le deosebi de lume. Predicatorii iau textele lor din cuvântul lui Dumezeu, dar ei predică blând. Contra unora ca aceştia inima firească n-are nimic de zis. Numai spiritul şi puterea adevărului şi mântuirea lui Hristos sunt urâte de inima firească. În predicile obişnuite nu e nimic din ceea ce ar provoca mânia lui Satana şi care să facă pe păcătos să se cutremure sau să pună în faţa inimii şi a conştiinţei realităţile înfricoşătoare ale judecăţii viitoare. Oamenii cei răi se dau mulţumiţi numai cu o înfăţişare de evlavie fără o adevărată temere de Dumnezeu şi ei vor căuta să sprijine şi să facă să prospere o astfel de religie.

Îngerul a spus: “Numai armătura completă a neprihănirii poate face pe om în stare să înfrângă puterile întunericului şi să câştige biruinţă. Satana a pus stăpânire peste biserici în general. Ele s-au ocupat cu declaraţiile şi faptele oamenilor în loc să se ocupe cu adevărurile lămurite şi tăietoare ale cuvântului lui Dumnezeu. Spiritul şi prietenia lumii sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dacă adevărul ar fi prezentat în simplitatea şi tăria sa, aşa cum este el în Isus în opoziţie faţă de spiritului lumii, aceasta ar trezi imediat spiritul persecuţiei. Foarte mulţi dintre cei ce pretind că sunt creştini n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Inima firească nu s-a schimbat şi simţul trupesc stăruieşte în vrăjmăşie contra lui Dumnezeu. Ei sunt servii credincioşi ai lui Satana, deşi ei şi-au asumat un alt nume.”

Eu am văzut că de la timpul când Isus a părăsit Sfânta Sanctuarului ceresc şi a intrat prin a doua catapeteasmă, bisericile s-au umplut din ce în ce mai mult cu păsările necurate şi urâte. Am văzut multă răutate şi mârşăvie în biserici; şi cu toate acestea membrii lor mărturisesc a fi creştini. Mărturisirea lor, rugăciunile lor şi predicile lor sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îngerul a spus: “Dumnezeu nu Se simte bine în adunările lor. Egoism, înşelăciune şi viclenie se practică în ele fără vreo mustrare de conştiinţă. Şi peste toate aceste fapte rele ele aruncă mantaua religiei.” Mi-a fost arătată mândria pretinselor biserici. Lui Dumnezeu nu I s-a dat nici o consideraţie în aceste biserici. Simţurile fireşti sunt îndreptate numai asupra lor înşile ei îşi împodobesc corpurile lor sărmane şi muritoare şi apoi privesc cu satisfacţie şi cu bună plăcere asupra lor înşile; dar Isus şi îngerii privesc cu indignare asupra lor. Îngerul a spus: “Păcatul lor şi mândria lor au ajuns până la cer. Soarta lor e deja pregătită. Dreptatea şi judecata au stat mult în adormire, dar se vor deştepta în curând. A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul.” Ameninţările înfricoşate ale îngerului al treilea vor fi împlinite şi toţi nelegiuiţii vor trebui să bea paharul mâniei lui Dumnezeu. O ceată nenumărată de îngeri răi bântuie peste întreg pământul şi a umplut bisericile. Acesti agenţi ai lui Satana privesc cu multă satisfacţie asupra comunităţilor religioase căci mantaua religiei acopere cele mai mari crime şi păcate.

Întreg cerul priveşte cu indignare asupra oamenilor care au înjosit pe semenii lor în gradul cel mai mare, socotindu-i deopotrivă cu animalele. Pretinşii urmaşi ai scumpului Mântuitor a cărui compătimire e întotdeauna mişcată la privirea suferinţelor omeneşti participă cu întreaga inimă la acest mare şi grozav păcat: sclavia. Sărmanele fiinţe omeneşti sunt duse din loc în loc, cumpărate şi vândute. Îngerii au raportat toate acestea şi sunt scrise în cărţi. Lacrimile robilor evlavioşi, fie taţi, mame, copii, fraţi sau surori, sunt toate păstrate în cer. Dumnezeu nu va mai reţine mânia Sa decât puţin timp. Mânia Sa este aprinsă împotriva acestui popor şi mai cu seamă împotriva comunităţilor religioase, care au aprobat acest comerţ îngrozitor participând ei înşişi la aceasta. Astfel de nedreptăţi, asemenea apăsări şi suferinţe sunt privite cu nepăsare de mulţi dintre pretinşii urmaşi ai blândului şi umilului Isus; şi mulţi dintre ei pricinuiesc ei înşişi această suferinţă de nedescris cu o satisfacţie infernală şi mai îndrăznesc încă să se închine lui Dumnezeu. Aceasta este o batjocură. Satana se bucură de aceasta şi impută lui Isus şi îngerilor Săi această contradicţie spunând cu un triumf diabolic: Aceştia sunt urmaşii lui Hristos!

Aceşti pretinşi creştini citesc despre suferinţele martirilor şi lacrimile curg de pe obrajii lor. Ei se miră că oamenii au putut fi vreodată atât de aspri şi împietriţi încât să exercite o astfel de cruzime faţă de semeni. Dar aceeaşi oameni care vorbesc şi gândesc astfel ţin în acelaşi timp fiinţe omeneşti ca sclavi. Acesta nu e încă totul; ei rup legăturile fireşti şi apasă pe semenii lor în modul cel mai barbar. Ei produc

cele mai inumane torturi cu aceeaşi cruzime nemiloasă manifestată de papistaşi şi păgâni faţă de urmaşii lui Hristos. Îngerul a spus: “Mai uşor va fi păgânilor şi papiştilor la ziua executării judecăţii lui Dumnezeu decât pentru astfel de oameni.” Strigătul celor apăsaţi a ajuns până la cer, îngerii sunt consternaţi de suferinţele nedescrise şi înfricoşate pe care oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu le-au adus asupra semenilor lor. Îngerul a spus:

“Numele chinuitorilor sunt scrise în sânge, întipărite cu lovituri şi inundate cu lacrimile amare ale suferindului. Mânia lui Dumnezeu nu va înceta până când nu va da să bea paharul mâniei Sale acestei ţări de lumină şi până când nu va răsplăti îndoit Babilonului. Daţi-i înapoi cum v-a dat şi ea şi daţi-i îndoit potrivit cu lucrările ei; în paharul pe care ea l-a umplut turnaţi-i îndoit.”

Eu am văzut că stăpânul de sclavi va fi răspunzător pentru sufletul sclavului său pe care l-a ţinut în neştiinţă şi păcatele sclavului vor fi pedepsite la stăpânul său. Dumnezeu nu poate lua în cer pe sclavul care şi-a petrecut viaţă în neştiinţă şi degradare, neştiind nimic de Dumezeu sau de Biblie, care nu s-a temut de nimic decât de biciul stăpânului său şi care a luat o poziţie mai pe jos decât animalele. Dar El procedează cu el în modul cel mai bun aşa după cum numai un Dumnezeu milos poate să facă. El face cu el astfel ca şi când el n-ar fi existat niciodată; în timp ce stăpânul său trebuie să sufere cele şapte plăgi din urmă şi apoi la a doua înviere va fi sculat iarăşi spre a suferi a doua moarte îngrozitoare. Atunci dreptatea lui Dumnezeu va fi satisfăcută.

MAREA STRIGARE

Am văzut îngerii alergând grăbiţi încoace şi încolo prin cer, coborându-se şi ridicându-se de la pământ la cer; ei se pregăteau pentru împlinirea unui eveniment însemnat. Apoi am văzut un alt înger puternic care avea însărcinarea să se coboare pe pământ spre a uni glasul său cu acela al îngerului al treilea şi să dea soliei sale şi mai multă putere. Îngerului i s-a dat putere şi slavă mare, şi pe măsură ce cobora pământul era luminat de slava sa. Lumina care însoţea acest înger a pătruns pretutindeni când el a strigat cu glas puternic: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare. A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.” Solia despre căderea Babilonului, aşa după cum a fost vestită de îngerul al doilea se repetă, adăugându-se la aceasta toate stricăciunile care s-au strecurat în biserici de la 1844 încoace. Lucrarea acestui înger vine tocmai la timp potrivit spre a se ataşa la marea lucrare finală a soliei îngerului al treilea care creşte până când devine o mare strigare. Poporul lui Dumnezeu este pregătit astfel spre a putea rezista în ceasul cercării care va veni curând peste el. Am văzut o mare lumină planând asupra lor, iar ei s-au unit spre a vesti fără teamă solia îngerului al treilea.

Îngerii au fost trimişi spre a sprijini în lucrarea sa pe îngerul cel puternic trimis din cer şi eu am auzit glasuri care pătrundeau pretutindeni: “Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei. Căci păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.” Această solie părea a fi un adaos la solia îngerului al treilea prin aceea că se ataşează la ea, asemenea strigătului de la miezul nopţii care s-a ataşat la solia îngerului al doilea în anul 1844. Mărirea lui Dumnezeu plana asupra sfinţilor care aşteptau cu răbdare, iar ei vesteau fără sfială ultima solie solemnă proclamând căderea Babilonului şi chemând poporul lui Dumnezeu să iasă din el spre a scăpa de soarta grozavă a acestuia.

Lumina care înconjura sufletele celor aşteptători pătrundea pretutindeni, iar cei din biserici care aveau ceva lumină şi care încă nu auziseră şi nu lepădaseră cele trei solii, au ascultat chemarea şi au părăsit bisericile decăzute. Mulţi au ajuns la ani de responsabilitate de când au fost date aceste solii; lumina a strălucit asupra lor şi ei au avut privilegiul de a alege între viaţă şi moarte. Unii au ales viaţa şi au luat poziţie alături de acei care aşteptau pe Domnul şi păzeau toate poruncile Lui. A treia solie trebuia să-şi facă lucrarea ei; toţi trebuiau cercaţi prin ea, iar sufletele preţioase trebuiau somate să iasă din comunităţile religioase. O putere irezistibilă mişca pe cei sinceri în timp ce descoperirea puterii lui Dumnezeu umplea cu teamă şi groază pe rudele şi prietenii lor necredincioşi, aşa încât ei nu îndrăzneau şi nici nu aveau putere de a-i mai opri pe acei care simţiseră în ei lucrarea Spiritului lui Dumnezeu. Ultima solie a ajuns chiar şi la sclavii sărmani, iar cei sinceri dintre ei cântau cântece de bucurie văzând perspectiva liberării lor. Stăpânii lor nu-i mai puteau opri căci frica şi uimirea i-a făcut să amuţească. Minuni mari erau săvârşite, bolnavii erau vindecaţi, şi semne şi minuni urmau pe credincioşi. Dumnezeu era în lucrare şi orice sfânt urma convingerilor conştiinţei sale fără teamă de consecinţe şi s-au unit cu acei care păstrau poruncile lui Dumnezeu. Ei vesteau cu putere solia îngerului al treilea. Am văzut că această solie din urmă se va încheia cu o putere şi mărire care va întrece cu mult strigătul de la miezul nopţii.

Servii lui Dumnezeu înzestraţi cu putere de sus, cu feţele luminate şi strălucind de consacrare sfântă mergeau să vestească solia din cer. Sufletele care se găseau răspândite prin diferite comunităţi religioase au

răspuns chemării, iar sufletele preţioase au fost izgonite din bisericile condamnate asemenea lui Lot din Sodoma care a fost scos în grabă din Sodoma înaintea nimicirii ei. Poporul lui Dumnezeu a fost întărit prin slava extraordinară care plana în măsură bogată asupra lor, iar ei au fost pregătiţi prin aceasta spre a putea rezista în ceasul cercării. Pretutindeni am auzit o mulţime de glasuri spunând: “Aici este răbdarea stăruitoare a sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

ÎNCHEIEREA SOLIEI ÎNGERULUI AL TREILEA

Am fost condusă la timpul când solia îngerului al treilea a fost terminată. Puterea lui Dumnezeu plana asupra poporului Său; ei şi-au îndeplinit lucrarea lor şi erau pregătiţi pentru ceasul cercării care le stătea în faţă. Ei primiseră ploaia târzie sau reînsufleţirea de la faţa Domnului şi mărturia cea vie fusese trezită iarăşi. Ultima şi marea avertizare răsunase pretutindeni şi aţâţase şi înfuriase pe locuitorii pământului, care nu voiau să primească solia.

Am văzut pe îngeri alergând grăbiţi încoace şi încolo prin cer. Un înger care avea o călimară la coapsă s-a întors de la pământ şi a făcut cunoscut lui Isus că lucrarea sa este terminată şi sfinţii sunt număraţi şi sigilaţi. Apoi L-am văzut pe Isus care servise înaintea chivotului în care erau păstrate cele zece porunci, aruncând vasul de tămâie, apoi a ridicat mâinile Sale spre cer şi a spus cu voce tare: “S-a sfârşit!” Toţi îngerii cei sfinţi şi-au luat coroanele lor de pe cap când Isus a făcut solemna declaraţie: “Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană; şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe.”

Orice caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În timp ce Isus slujea în Sanctuar, s-a făcut judecata drepţilor morţi şi apoi a drepţilor vii. Hristos Şi-a primit împărăţia; El adusese jertfa de ispăşire pentru poporul Său şi a şters păcatele lor. Numărul cetăţenilor împărăţiei cerurilor era acum completat. Nunta Mieluşelului s-a ţinut şi împărăţia, mărirea şi puterea de sub tot cerul au fost date lui Isus şi celor ce au să moştenească mântuirea; Isus va domni ca Rege al Regilor şi ca Domn al Domnilor.

Când Isus a ieşit din Sfânta Sfintelor, eu am auzit sunetul clopoţeilor de la veşmântul Său şi când El a părăsit-o un nor întunecos s-a lăsat peste locuitorii pământului. De acum încolo nu mai exista nici un mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu ofensat. Cât timp Isus a stat între oamenii păcătoşi şi Dumnezeu, poporul a avut un zid de apărare; dar când El S-a dat la o parte dintre Tatăl şi oamenii, atunci acest zid de apărare a fost îndepărtat şi cei rămaşi nepocăiţi au căzut acum în deplina putere a lui Satana. Este imposibil ca plăgile să fie vărsate atâta timp cât Isus slujeşte încă în Sanctuar. Dar când lucrarea va fi terminată acolo şi când misiunea Sa de Mijlocitor va înceta, atunci nu va mai fi nimic care să oprească mânia lui Dumnezeu şi ea va izbucni cu toată furia peste capul neacoperit al păcătosului vinovat, care n-a preţuit deloc mântuirea şi a urât sfatul. În acest timp înfricoşat, după ce Isus a încetat mijlocirea Sa, sfinţii trăiau fără mijlocitor în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Orice caz a fost hotărât, toate pietrele preţioase numărate. Isus mai rămăsese o clipă în curtea Sanctuarului ceresc, iar păcatele care au fost mărturisite în timpul cât El petrecuse în Sfânta Sfintelor au fost puse asupra lui Satan, autorul păcatului, care trebuie să sufere pedeapsa lor.

Apoi am văzut cum Isus dezbrăcase veşmintele Sale preoţeşti şi Şi-a luat hainele Sale împărăteşti. Pe capul Său erau multe coroane, o coroană într-alta. Înconjurat de oastea îngerească, El a părăsit cerul. Plăgile au căzut peste locuitorii pământului. Unii au murmurat contra lui Dumnezeu şi L-au blestemat; alţii alergau la poporul lui Dumnezeu spre a primi învăţătură, cum să scape de judecăţile Sale. Dar sfinţii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultimele lacrimi pentru păcătoşi au fost vărsate, ultima rugăciune fierbinte rostită, ultima sarcină purtată şi ultima avertizare dată. Vocea cea dulce a harului nu-i mai invita să vină. Când sfinţii şi întreg cerul erau interesaţi pentru mântuirea lor, ei nu arătaseră nici un interes pentru aceasta. Viaţa şi moartea le-au fost prezentate; mulţi doriseră viaţa, dar nu făcuseră nici o sforţare pentru a o dobândi. Ei nu aleseseră viaţa şi acum nu mai era nici un sânge ispăşitor pentru a şterge vinovăţia lor, nici un Mântuitor milos care să Se mai roage pentru ei şi să strige: Cruţă, cruţă încă puţin timp pe păcătos. Întreg cerul s-a unit cu Isus, când au fost auzite cuvintele: “S-a sfârşit! S-a sfârşit!” Planul de mântuire a fost adus la îndeplinire; dar numai puţini l-au primit. Iar când vocea dulce a harului a încetat, nelegiuiţii au fost cuprinşi de groază şi de spaimă. Cu o precizie înfiorătoare ei au auzit cuvintele: “Prea târziu, prea târziu!”

Acei care nu preţuiseră cuvântul lui Dumnezeu alergau încoace şi încolo de la o mare la alta şi de la Apus la Răsărit ca să caute cuvântul lui Dumnezeu. Îngerul a spus: “Ei nu-l vor găsi. Este foamete în ţară nu foamete de pâine, nici sete de apă; ci după auzirea cuvintelor Domnului. Ce n-ar fi dat ei acum pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu!? Dar ei trebuie să flămânzească şi să înseteze. Zi după zi ei au nesocotit mântuirea, au preţuit bogăţiile şi plăcerile lumeşti mai mult decât orice comoară sau atracţie

pământească. Ei au lepădat pe Isus şi au dispreţuit pe sfinţii Săi. Acum cine este necurat, trebuie să rămână pentru totdeauna necurat.”

Mulţi nelegiuiţi erau foarte înfuriaţi când au trebuit să sufere efectele plăgilor. Era o scenă de suferinţă îngrozitoare. Părinţii făceau copiilor reproşuri amare, şi copiii părinţilor, fraţii surorilor şi surorile fraţilor. Jale mare se auzea pretutindeni: Tu ai fost cel care m-a împiedicat de a primi adevărul, care m-ar fi păzit de acest ceas înfricoşător. Oamenii se întorceau cu o ură înverşunată contra predicatorilor lor şi ziceau: “Voi nu ne-aţi avertizat, ci ne-aţi spus că toată lumea se va mântui. Ne-aţi strigat pace, pace, pentru a înăbuşi orice teamă. Voi nu ne-aţi spus nimic despre această oră. Şi pe acei care ne-au avertizat faţă de aceasta, voi i-aţi numit oameni fanatici şi răi, care voiau să ne nimicească. Dar eu am văzut că predicatorii nu puteau scăpa de mânia lui Dumnezeu. Suferinţele lor erau de zece ori mai teribile decât cele ale poporului.

TIMPUL STRÂMTORĂRII

Am văzut pe sfinţi părăsind oraşele şi satele şi adunându-se în cete; ei petreceau în locurile cele mai singuratice. Îngerii îi îngrijeau cu hrană şi apă în timp ce nelegiuiţii sufereau foame şi sete. Apoi am văzut pe bărbaţii conducători ai pământului consfătuindu-se împreună, în timp ce Satana şi îngerii săi erau foarte ocupaţi în jurul lor. Am văzut o circulară de pe care fuseseră răspândite copii peste întreaga ţară; prin aceasta se da voie poporului să omoare pe sfinţi - la un timp anumit - dacă ei nu vor să se lase de credinţa lor ciudată. Dar în acest ceas al cercări, sfinţii erau liniştiţi şi resemnaţi, ei se încredeau în Dumnezeu şi se sprijineau pe făgăduinţa Sa că o cale de scăpare va fi pregătită pentru ei. În unele locuri, nelegiuiţii năvăleau asupra sfinţilor ca să-i omoare mai înainte ca ordinul prigonirii să intre în vigoare, dar îngerii în chip de ostaşi se luptau pentru ei. Satana voia să aibă favoarea de a nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt; dar Isus a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra lor. Dumnezeu voia să fie onorat prin încheierea unui legământ cu acei care păziseră legea Sa în faţă păgânilor din jurul lor, iar Isus va fi onorat când sufletele credincioase care L-au aşteptat de mult vor fi preschimbate fără să vadă moartea.

Curând am văzut că sfinţii erau în mare spaimă sufletească. Ei păreau a fi înconjuraţi de locuitorii nelegiuiţi ai pământului. Totul era îndreptat contra lor. Unii au început să se teamă că Dumnezeu i-a părăsit, spre a pieri prin mâna nelegiuiţilor. Dacă ochii lor ar fi fost deschişi în acel moment atunci ar fi putut vedea pe îngerii lui Dumnezeu care erau tăbărâţi în jurul lor. Apoi a venit mulţimea nelegiuiţilor înfuriată, după aceea o ceată de îngeri răi, care aţâţau pe nelegiuiţi să omoare pe sfinţi. Dar mai înainte ca ei să se apropie de poporul lui Dumnezeu, nelegiuiţii trebuiau să treacă mai întâi prin mulţimea puternică de îngeri sfinţi. Acest lucru era imposibil. Îngerii lui Dumnezeu au făcut ca mulţimea nelegiuită de îngeri răi care îi mânau să se dea înapoi.

Acesta era un timp de cea mai grozavă spaimă pentru sfinţi. Zi şi noapte ei strigau către Dumnezeu pentru scăpare. În aparenţă nu mai era nici o posibilitate de scăpare pentru ei. Nelegiuiţii începuseră chiar să triumfe şi să zică: De ce nu vă liberează Dumnezeul vostru din mâinile noastre? De ce nu vă înălţaţi la cer ca să vă scăpaţi viaţa? Dar sfinţii nu le dădeau atenţie. Ca şi Iacob ei se luptau cu Dumnezeu. Îngerii doreau să-i elibereze, dar ei trebuiau să mai aştepte puţin; poporul lui Dumnezeu trebuia să bea paharul şi să fie botezaţi. Îngerii continuau să vegheze credincioşi misiunii încredinţate lor. Dumnezeu nu va suferi ca numele Său să fie batjocorit între neamuri. Timpul venise când El trebuia să-şi descopere puterea Sa cea mare şi să-i elibereze pe sfinţi în mod glorios. Spre onoarea numelui Său El va mântui pe orice suflet care a aşteptat cu răbdare pe Dumnezeu şi al cărui nume se află scris în carte.

Atenţia mea a fost îndreptată asupra credinciosului Noe. Când ploaia a început să cadă şi potopul a izbucnit, Noe şi familia sa erau intraţi în corabie şi Dumnezeu îi încuiase acolo. Noe avertizase cu credincioşie pe locuitorii lumii antediluviene, în timp ce ei îl batjocoriseră şi îl dispreţuiseră. Dar când apele s-au revărsat pe pământ şi unul după altul se înecau, ochii lor se îndreptau către corabia de care râseseră atât de mult; ei vedeau cum ea plutea acum în siguranţă deasupra apei, păstrând pe Noe şi familia sa. Am văzut că tot în acelaşi chip va fi scăpat şi poporul lui Dumnezeu, care a avertizat cu credincioşie lumea de mânia viitoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va răbda ca nelegiuiţii să nimicească pe acei care aşteaptă schimbarea şi care nu s-au plecat în faţa decretului fiarei şi n-au primit semnul ei. Am văzut că dacă nelegiuiţilor le-ar fi fost permis să ucidă pe sfinţi, atunci Satana şi întreaga sa ceată de îngeri răi şi toţi cei ce urăsc pe Dumnezeu ar fi fost satisfăcuţi. Ce triumf ar fi fost pentru maiestatea satanică dacă în ultima luptă ar fi putut câştiga supremaţia asupra celor care au aşteptat atât de mult să vadă pe Acel pe care Îl iubeau. Toţi care au râs şi au batjocorit ideea că sfinţii se vor urca la cer, vor fi martori ai grijii lui Dumnezeu pentru poporul Său şi vor privi eliberarea lor glorioasă.

Când sfinţii au părăsit oraşele şi satele, ei au fost prigoniţi de nelegiuiţii care căutau să-i omoare. Dar săbiile care se ridicau contra poporului lui Dumnezeu s-au rupt şi au căzut neputincioase la pământ asemenea firelor de paie. Îngerii lui Dumnezeu ocroteau pe sfinţi. Când ei strigau ziua şi noaptea către Dumnezeu pentru salvare, strigătul lor a ajuns la urechile Domnului.

SCĂPAREA SFINŢILOR

Era miezul nopţii, când Dumnezeu a ales să scape pe poporul Său. În timp ce nelegiuiţii îi înconjurau batjocoritori, deodată soarele a apărut în toată puterea lui, iar luna stătea neclintită. Nelegiuiţii priveau plini de spaimă asupra scenei în timp ce sfinţii vedeau cu bucurie solemnă semnele eliberării lor. Semne şi minuni urmau repede unele după altele. Toate păreau a fi ieşite din ordinea lor naturală. Râurile nu mai curgeau; nori negri şi grei se ridicau spre cer şi se loveau unii de alţii. Un loc lămurit, clar şi luminos se arăta de unde venea vocea lui Dumnezeu asemenea multor ape şi care a făcut cerul şi pământul să se cutremure. Un cutremur mare de pământ a avut loc. Mormintele s-au deschis şi acei care au murit în credinţă sub solia îngerului al treilea şi ţinând Sabatul au ieşit din patul lor de pulbere proslăviţi pentru a auzi legământul de pace pe care Dumnezeu urma să-l facă cu acei care au ţinut legea Sa.

Cerul se deschidea şi se închidea iarăşi şi se mişca într-una. Munţii se clătinau asemenea unei trestii bătute de vânt şi zvârleau bucăţi de stânci de jur împrejur. Marea fierbea ca o căldare şi arunca pietre la mal. Când Dumnezeu a făcut cunoscut ziua şi ora venirii lui Isus şi a făcut legământul cel veşnic cu poporul Său, El rostea o propoziţie, apoi stătea până când cuvintele se rostogoleau peste pământ. Israelul lui Dumnezeu stătea cu ochii aţintiţi în sus ascultând cuvintele pe măsură ce ele ieşeau din gura lui Iehova şi se rostogoleau peste pământ asemenea bubuitului celui mai puternic tunet. Domnea o solemnitate înfricoşată. La sfârşitul fiecărei propoziţii sfinţii strigau: “Mărire! Aleluia!” Feţele lor erau luminate de mărirea lui Dumnezeu, şi ele străluceau de slavă asemenea feţei lui Moise când s-a coborât de pe muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-l puteau privi din cauza acestei străluciri. Şi când binecuvântarea veşnică a fost rostită asupra acelora care onoraseră pe Dumnezeu prin păzirea cu sfinţenie a Sabatului un strigăt tare de biruinţă asupra fiarei şi a chipului ei a răsunat pretutindeni.

Atunci începe anul jubiliar când pământul trebuie să se repauzeze. Am văzut pe robul credincios ridicându-se biruitor şi lepădând de pe sine lanţurile care îl ţineau legat în timp ce stăpânul său nelegiuit era cuprins de disperare nemaiştiind ce să facă; căci nelegiuiţii nu puteau înţelege cuvintele vocii lui Dumnezeu.

Îndată a apărut norul cel mare şi alb pe care stătea Fiul Omului. Când el s-a arătat era la început la o mare depărtare şi părea foarte mic. Îngerul a spus că acesta este semnul Fiului Omului. Când el s-a apropiat mai mult de pământ noi am putut vedea mărirea şi maiestatea extraordinară a lui Isus căci El ieşea spre biruinţă. O ceată de îngeri sfinţi cu coroane strălucitoare pe capetele lor Îl însoţeau pe calea Sa. Nici o limbă nu poate descrie mărirea acestei scene. Norul cel viu al maiestăţii şi mărirea neîntrecută s-a apropiat şi noi am putut vedea bine statura graţioasă a lui Isus. El nu mai purta o coroană de spini, ci o coroană de mărire era aşezată pe capul Său cel sfânt. Pe haina şi coapsele Sale se afla scris un nume: Regele Regilor şi Domnul Domnilor. Faţa Sa lumina ca soarele la amiază, ochii Săi semănau cu flăcările de foc, iar picioarele Sale cu arama strălucitoare. Glasul Său răsuna ca multe instrumente muzicale. Pământul se cutremura înaintea Lui, iar cerurile se înfăşurau ca un sul de pergament şi orice munte şi orice insulă erau mişcatate din locul loc. Şi “împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor şi ziceau munţilor şi stâncilor: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc.6,15-17). Acei care cu puţin înainte voiau să nimicească pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să vadă acum slava lui Dumnezeu planând asupra sfinţilor. Şi în mijlocul spaimei lor, ei au auzit glasurile sfinţilor care ziceau aruncând strigăte de bucurie: “Iată acesta este Dumnezeul nostru pe care Îl aşteptam ca să ne mântuiască.”

Pământul s-a clătinat cu putere când glasul Fiului lui Dumnezeu a chemat din morminte pe sfinţii adormiţi. Ei urmau strigătului şi au ieşit afară îmbrăcaţi cu măreaţă nemurire şi au strigat: “Biruinţă, biruinţă asupra morţii şi a mormântului! Unde îţi este boldul moarte? Unde este biruinţa ta, mormântule?” Apoi sfinţii cei vii împreună cu cei înviaţi au ridicat glasurile lor în stigăte de biruinţă lungi şi răsunătoare. Acele corpuri care zăcuseră în morminte şi care purtaseră semnele bolii şi ale morţii au ieşit afară în sănătate şi putere nemuritoare. Sfinţii cei vii au fost schimbaţi într-o clipă şi au fost răpiţi împreună cu cei înviaţi spre întâmpinarea Domnului în văzduh. O, ce întâlnire măreaţă! Prietenii pe care moartea îi despărţise s-au unit acum spre a nu se mai despărţi niciodată.

De ambele părţi ale carului de nor erau aripi, iar sub ele erau roţi vii; când carul călătorea spre cer, roţile strigau: “Sfânt!” şi aripile strigau în timp ce se mişcau: “Sfânt!” şi întreaga ceată a îngerilor sfinţi care înconjura norul striga: “Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Dumnezeul cel Atotputernic!” Apoi sfinţii din nor strigau: “Mărire! Aleluia! iar carul zbura în sus în sfânta cetate. Înainte de a intra în sfânta cetate sfinţii au fost puşi într-un careu cu Isus în mijlocul lor. El întrecea în înălţime pe sfinţi şi pe îngeri cu capul şi cu umerii. Statura Sa maiestuoasă şi faţa Sa graţioasă putea fi văzută de toţi.”

RĂSPLATA SFINŢILOR

După aceea am văzut un număr mare de îngeri care au adus din cetate coroane măreţe, câte una pentru fiecare sfânt, cu numele lor scrise pe ea. Când Isus a cerut coroanele, îngerii I le-au oferit şi cu mâna Sa cea dreaptă El a pus coroanele pe capetele sfinţilor. Îngerii au adus şi harfe şi Isus le-a dat de asemenea sfinţilor. Îngerul conducător a dat tonul corului şi apoi toate glasurile s-au ridicat în cântări de laudă, veselie şi pline de mulţumire şi orice mână mergea cu dibăcie pe coardele harfei în tonuri măreţe şi desăvârşite făcând să se audă o muzică melodioasă. Apoi eu am văzut cum Isus conducea ceata mântuită la porţile cetăţii. El a apucat poarta, a răsucit-o pe stâlpii ei strălucitori şi a invitat popoarele care ţinuseră adevărul să intre înăuntru. Înăuntrul cetăţii se afla tot ce putea să încânte privirea; măreţii bogate se zăreau pretutindeni. Apoi Isus a privit asupra sfinţilor Săi mântuiţi; feţele lor străluceau, iar El îndreptându-Şi ochii Săi plăcuţi asupra lor zicea cu glasul Său melodios şi frumos: “Eu văd lucrarea sufletului Meu şi sunt mulţumit: Această măreţie bogată vă aparţine vouă pentru toată veşnicia. Suferinţele voastre au luat sfârşit. De acum încolo nu va mai fi moarte, nici suferinţă, nici strigăt, nici durere nu va mai fi.” Am văzut ceata mântuită plecându-se la pământ şi aruncând coroanele lor la picioarele lui Isus şi când mâna Sa graţioasă i-a ridicat iarăşi ei au sunat din harfele lor de aur şi au umplut cerul cu muzica lor măreaţă şi cu cântările lor de laudă pentru Mieluşel.

După aceea am văzut pe Isus conducând pe poporul Său la pomul vieţii şi noi am auzit iarăşi glasul Său graţios, mai frumos decât orice muzică care a ajuns vreodată la vreo ureche omenească. El a spus: “Frunzele pomului vor servi spre vindecarea neamurilor. Mâncaţi toţi din ele.” De pomul vieţii atârnau cele mai frumoase fructe din care sfinţii puteau lua cu abundenţă. În cetate se afla un tron măreţ de la care ieşea un râu curat de apă de viaţă limpede cum e cristalul. De ambele părţi ale râului se afla pomul vieţii, iar pe malurile râului se aflau şi alţi pomi măreţi, care purtau fructe bune de mâncat.

Limba este prea slabă pentru a face o descriere a cerului. Scena se desfăşura astfel în faţa mea, iar eu am rămas consternată şi plină de admiraţie. Covârşită de strălucirea şi frumuseţea nemaivăzută eu am pus condeiul la o parte şi am strigat: “O, ce iubire! ce iubirea minunată! Limba cea mai iscusită nu poate descrie mărirea cerului sau adâncimea nepătrunsă a iubirii Mântuitorului.

PĂMÂNTUL PUSTIIT

Atenţia mea a fost îndreptată încă odată asupra pământului. Nelegiuiţii au fost nimiciţi, iar cadavrele lor zăceau pe pământ. Mânia lui Dumnezeu lovise pe locuitorii pământului prin cele şapte plăgi încât ei îşi muşcaseră limbile de durere şi blestemau pe Dumnezeu. Păstorii cei falşi erau ţinta principală a mâniei lui Dumnezeu. Ochii lor se uscaseră în găurile lor şi limbile lor în gurile lor, când erau încă pe picioarele lor. După ce sfinţii au fost liberaţi prin vocea lui Dumnezeu, nelegiuiţii s-au înfuriat unii contra altora. Pământul părea a fi inundat de sânge, iar cadavrele zăceau pe pământ de la o margine la alta.

Pământul semăna cu o pustie. Oraşele şi satele care erau distruse de cutremur zăceau pustiite. Munţii au fost mişcaţi din locurile lor şi formaseră peşteri adânci. Bolovanii de stânci aruncaţi afară din mare sau rupţi din pământ stăteau răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Copaci mari, dezrădăcinaţi erau împrăştiaţi pretutindeni. Aceasta trebuie să fie patria lui Satana şi a îngerilor răi pentru o mie de ani. Aici el va fi închis şi va rătăci pe faţa pământului sfărâmat ca să vadă efectele răsculării sale împotriva legii lui Dumnezeu. Timp de o mie de ani el se va hrăni cu fructele blestemului pe care el l-a provocat. El va fi restrâns numai asupra pământului şi nu va avea dreptul să meargă la alte planete spre a ispiti şi chinui pe cei ce n-au căzut niciodată. În tot cursul acestui timp, Satana va trebui să sufere îngrozitor. De la căderea sa el a întrebuinţat mereu puterile sale rele. Dar atunci puterea lui îi va fi luată şi va avea ocazie să mediteze la rolul pe care l-a jucat de la căderea sa şi va privi cu groază şi cu cutremur asupra viitorului înfricoşat, când va trebui să sufere pentru toate relele pe care le-a făcut şi să fie pedepsit pentru toate păcatele pe care el le-a provocat.

Am auzit cântări triumfale din partea îngerilor şi a sfinţilor mântuiţi care semănau cu zeci de mii de intrumente muzicale, pentru că ei urmau să nu mai fie chinuiţi sau ispitiţi de Satana şi pentru că locuitorii altor lumi erau eliberaţi de prezenţa şi ispitele sale.

Apoi am văzut tronuri care erau ocupate de Isus şi sfinţii Săi; sfinţii domneau ca împăraţi şi preoţi cu Dumnezeu. Hristos judeca împreună cu poporul Său pe nelegiuiţii morţi. Ei comparau faptele lor cu cuvântul lui Dumnezeu şi orice caz era hotărât după faptele pe care le săvârşiseră în trup. Apoi ei hotărau pedeapsa fiecărui nelegiuit după cum erau faptele sale şi scriau aceasta în dreptul numelui său în cartea morţii. Isus şi sfinţii Săi judecau de asemenea şi pe Satana şi pe îngerii săi. Pedeapsa lui Satana trebuia să fie mult mai mare decât a acelor pe care el i-a dus în rătăcire. Suferinţele sale nu vor putea fi comparate cu ale lor. După ce toţi acei pe care el i-a amăgit vor fi morţi, el va trebui să trăiască şi să sufere încă mult.

După ce judecata asupra nelegiuiţilor a fost terminată, la sfârşitul celor o mie de ani, Isus a părăsit cetatea, iar sfinţii, cum şi întreaga suită a îngerilor sfinţi L-au însoţit. Isus S-a coborât pe un munte mare, care îndată ce a fost atins de picioarele Lui s-a desfăcut şi s-a făcut un şes mare. Apoi noi am privit spre cer şi am văzut cetatea mare şi strălucită, zidită pe douăsprezece temelii şi cu douăsprezece porţi trei de fiecare parte şi un înger la fiecare poartă. Noi am strigat: “Cetatea, cetatea cea mare! Ea vine de la Dumnezeu din cer! Ea se coboară în toată frumuseţea şi mărirea ei orbitoare şi se lasă jos pe şesul cel mare pe care Isus l-a pregătit pentru ea.

A DOUA ÎNVIERE

Apoi Isus a părăsit cetatea împreună cu întreaga Sa suită de îngeri sfinţi şi cu toţi sfinţii mântuiţi. Îngerii înconjurau pe Suveranul lor şi Îl conduceau pe calea Sa; iar cortegiul sfinţilor mântuiţi îi urma. Apoi Isus a strigat cu o maiestate înfricoşătoare pe nelegiuiţii morţi; şi ei s-au sculat cu aceleaşi corpuri slabe şi bolnave cu care au fost puşi în morminte. O, ce privelişte! Ce scenă!” La prima înviere toţi ieşiseră din morminte în nemurire înfloritoare; dar la a doua sunt încă vizibile toate semnele blestemului. Regii şi mai marii pământului, cei mici şi neînsemnaţi, învăţaţi şi neînvăţaţi, toţi ies acum împreună din mormintele lor. Toţi privesc pe Fiul Omului; şi aceiaşi bărbaţi care L-au dispreţuit şi batjocorit, care au pus cununa de spini pe sfântul Său cap şi care L-au bătut cu vergi Îl văd în maiestatea Sa împărătească. Acei care Îl scuipaseră în faţă în ceasul judecăţii Sale, se întorc acum de la privirea Sa pătrunzătoare şi de la slava înfăţişării Sale. Acei care au bătut cuie în mâinile şi picioarele Sale privesc acum semnele crucificării. Acei care îl împunseseră în coastă văd acum semnul cruzimii lor pe trupul Său. Ei ştiu că El este Cel pe care L-au crucificat şi L-au batjocorit în chinul Său de moarte. Acum ei caută să fugă de la faţa Regelui Regilor şi Domnului Domnilor şi un plâns amar de mare jale izbucneşte pretutindeni.

Toţi caută să se ascundă în crăpăturile stâncilor şi să se acopere faţă de strălucirea înfricoşătoare a Celui pe care L-au dispreţuit altădată. Corvârşiţi şi loviţi de maiestatea şi mărirea Sa extraordinară, ei au ridicat deodată vocile lor şi au strigat cu o claritate îngrozitoare: “Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului.”

Isus şi sfinţii Săi îngeri însoţiţi de toţi sfinţii se întorc înapoi la cetate, iar plângerile amare şi strigătele de jale ale nelegiuiţilor condamnaţi umpleau văzduhul. Apoi am văzut că Satana a început din nou lucrarea Sa. El mergea de la unul la altul dintre supuşii săi şi întărea pe cei slabi şi şubrezi şi le spunea că el şi îngerii săi sunt foarte puternici. El le arăta nenumărate milioane care înviaseră din morţi. Printre ei se aflau războinici şi regi puternici care erau destoinici în luptă şi care cuceriseră împărăţii. Printre ei se aflau şi uriaşi puternici şi bărbaţi curajoşi, care niciodată nu pierduseră vreo luptă. Acolo era Napoleon cel mândru şi ambiţios, de apropierea căruia se cutremurau regatele. Acolo se mai aflau bărbaţi de o statură înaltă şi de o înfăţişare plină de demnitate, care căzuseră în luptă în timpul când ei se străduiau să câştige biruinţa. La ieşirea lor din morminte şi-au început iarăşi firul cugetării lor de unde a fost întrerupt prin moarte. Ei posedau aceeaşi dorinţă aprinsă după biruinţa, pe care o nutriseră la căderea lor. Satana a ţinut o consfătuire cu îngerii săi şi apoi cu acei regi, cuceritori şi oameni mari. Apoi el a privit asupra oştirii colosale şi le-a spus că ceata din cetate este mică şi slabă şi că ei vor merge şi vor cuceri cetatea, vor da afară pe locuitorii ei şi vor pune stăpânire pe bogăţiile şi mărirea ei.

Satana reuşeşte să-i amăgească şi toţi încep să se pregătească imediat pentru luptă. În acea oaste colosală se mai aflau mulţi bărbaţi dibaci şi ei pregătesc tot felul de unelte de război. Sub conducerea lui Satana, mulţimea porneşte înainte. Regii şi războinicii urmează îndeaproape pe Satana şi mulţimea le urmează în cete. Fiecare ceată are conducătorul ei şi o ordine desăvârşită este observată în timp ce ei mărşăluiesc peste suprafaţa sfărâmată a pământului către cetatea sfântă. Isus închide porţile cetăţii, iar gloata uriaşă o înconjoară. Ei se aşează în poziţie de luptă aşteptându-se la o luptă înverşunată. Isus şi

întreaga oştire cerească împreună cu toţi sfinţii împodobiţi cu coroanele lor strălucitoare se urcă pe zidurile cetăţii. Isus strigă cu maiestate: “Priviţi păcătoşilor răsplata celor drepţi! Şi priviţi mântuiţii mei răsplata celor nelegiuiţi!” Gloata uriaşă zăreşte ceata cea măreaţă pe zidurile cetăţii. Dar ei văzând frumuseţea coroanelor lor strălucitoare, văzând feţele lor luminate de mărire, din care reflectă chipul lui Hristos şi apoi privind mărirea şi maiestatea neîntrecută a Regelui Regilor şi Domnului Domnilor, curajul lor scade. Un simţământ despre comoara şi măreţia pe care au pierdut-o se ridică în sufletul lor şi ei văd că plata păcatului este moartea. Ei văd ceata sfântă şi fericită pe care au dispreţuit-o îmbrăcată cu mărire, onoare şi nemurire în timp ce ei se găsesc afară din cetate cu tot ce este urâcios şi rău.

MOARTEA A DOUA

Satana se aruncă în mijlocul urmaşilor săi şi încearcă să-i pună în mişcare. Dar foc de la Dumnezeu din cer cade asupra lor şi cei mari şi înălţaţi, săracii şi cei nevoiaşi sunt mistuiţi de văpaia focului. Eu am văzut că unii au fost nimiciţi repede în timp ce alţii au trebuit să sufere mai mult. Ei au fost pedepsiţi după faptele lor. Unii stau zile întregi în foc şi atâta timp cât o parte din corpurile lor nu era încă mistuită ei simţeau de asemenea greutatea deplină a suferinţelor lor. Îngerul a spus: “Viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge atâta timp cât mai e încă ceva în ei de mistuit.”

Satana şi îngerii săi au trebuit să sufere mult timp. El nu a avut de suportat numai greutatea şi pedeapsa păcatelor sale proprii, ci toate păcatele sfinţilor mântuiţi erau aruncate asupra lui; şi el trebuie să sufere şi pentru nimicirea sufletelor amăgite de el. Apoi eu am văzut că Satana şi întreaga gloată nelegiuită a fost mistuită şi dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută. Întreaga oştire cerească şi toţi sfinţii mântuiţi ziceau cu voce tare: Amin!

Îngerul a spus: “Satana este rădăcina, şi copiii săi sunt ramurile. Ei sunt mistuiţi acum cu rădăcină şi cu ramură. Ei au murit o moarte veşnică. Ei nu vor mai învia niciodată şi Dumnezeu va avea un Univers curat.” După aceea am văzut cum focul care mistuie pe nelegiuiţi a ars toate necurăţiile şi a curăţit pământului. Din nou am văzut că pământul era curăţit. Nici un semn de blestem nu se va vedea pe el. Suprafaţa sfărâmată şi denivelată a pământului era acum un şes mare. Întreg Universul lui Dumnezeu era curat şi marea luptă terminată pentru totdeauna. Ori încotro îmi îndreptam privirea, ori ce privea ochiul nostru era frumos şi sfânt. Întreaga ceată mântuită, tânăr şi bătrân, mic şi mare, au aruncat coroanele strălucitoare la picioarele Răscumpărătorului lor şi au îngenuncheat în adorare în faţa Lui şi s-au închinat Celui ce trăieşte în vecii vecilor. Pământul cel frumos şi nou cu toată strălucirea sa au fost moştenirea veşnică a sfinţilor. Împărăţia, stăpânirea, domnia şi puterea de sub tot cerul au fost date poporului sfânt al Celui Prea Înalt, care îl va stăpâni pururea şi în vecii vecilor. Amin.

TABLA DE MATERII

Experienţe şi viziuniPrefaţă...............................................................................................Experienţe şi viziuni ........................................................................Prima mea viziune ...........................................................................Alte viziuni .....................................................................................Sigilarea .........................................................................................Iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său .....................................Clătinarea puterilor cerului ............................................................O uşă deschisă şi una închisă .........................................................Cercarea credinţei noastre ..............................................................Către mica turmă ............................................................................Cele din urmă plăgi şi judecata ......................................................Sfârşitul celor 2300 de zile .............................................................Datorii cu privire la timpul strâmtorării .........................................Ciocăniturile misterioase ................................................................Solii ................................................................................................Semnul fiarei ..................................................................................Orbi şi conducători de orbi ............................................................Pregătirea pentru sfârşit .................................................................

Rugăciunea şi credinţa ...................................................................Timpul adunării fiilor împrăştiaţi ...................................................Visele sorei White ..........................................................................Visul fratelui Miller ........................................................................

SuplimentObservaţii explicative ....................................................................Ordinea evanghelică .......................................................................Greutăţi în comunitate ...................................................................Speranţa comunităţii .......................................................................Pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos .................................Credincioşi la adunările publice .....................................................Către cei fără experienţă ................................................................Tăgăduirea de sine .........................................................................Nepoliteţea .....................................................................................Păstori falşi .....................................................................................Darul lui Dumnezeu pentru oameni ...............................................

Daruri spiritualePrefaţa ............................................................................................Căderea lui Satan ...........................................................................Căderea omului ..............................................................................Planul de mântuire .......................................................................Prima venire a lui Hristos .............................................................Lucrarea lui Hristos ......................................................................Schimbarea la faţă a lui Isus .........................................................Trădarea lui Isus ...........................................................................Judecarea lui Isus ..........................................................................Crucificarea lui Isus ......................................................................Învierea lui Hristos .......................................................................Înălţarea lui Isus la cer ..................................................................Ucenicii lui Isus ............................................................................Moartea lui Ştefan .........................................................................Convertirea lui Saul ......................................................................Iudeii hotărăsc să omoare pe Pavel ...............................................Pavel vizitează Ierusalimul ...........................................................Marea apostazie ............................................................................Taina fărădelegii ...........................................................................Moartea nu este o viaţă de chinuri ................................................Reformaţiunea ...............................................................................Unirea comunităţii cu lumea .........................................................William Miller ..............................................................................Prima solie îngerească ..................................................................Solia îngerului al doilea ................................................................O descriere a mişcării advente ......................................................O altă descriere .............................................................................Sanctuarul .....................................................................................Solia îngerului al treilea ................................................................O temelie neclintită .......................................................................Lăcomia ........................................................................................Cernerea ........................................................................................Păcatele Babilonului .....................................................................Marea streigare .............................................................................Încheierea soliei îngerului al treilea ..............................................Timpul strâmtorării .......................................................................Scăparea sfinţilor ..........................................................................Răsplata drepţilor .........................................................................Pământul pustiit ............................................................................

A doua înviere ...............................................................................Moartea a doua .............................................................................