1

Elemente de isagogie în studiul patristic

† Ignatie Mureşeanul

„Credincioşia faţă de Sfinţii Părinţi constă nu numai în

aceea de a continua să ne hrănim din învăţăturile lor, ci şi în aceea

de a fi, la fel ca ei, contemporani în ceea ce priveşte problemele

majore ale Bisericii şi lumii”1.

I. „Phronema” patristic

Intenţia expresă a acestui curs este de a face o pledoarie pentru regăsirea frumuseţii

gândirii Sfinţilor Părinţi. Din păcate, asistăm la o periferizare a acestora din viaţa noastră

duhovnicească. Acestă realitate devine şi mai pregnantă dacă ne gândim la faptul că nu se mai

resimte mirosul gândirii patristice în structura vieţii noastre de creştini. Nu dispunem încă, la

modul intens, de constatarea faptului că într-adevăr trăirea noastră de oameni ai lui Hristos

este grefată, configurată pe/după viaţa şi gândirea Sfinţilor Părinţi. Este suficient să aducem în

atenţie un aspect al vieţii liturgice, care confirmă, cu asupră de măsură, ceea ce spunem.

Extrem de rar ne este dat să auzim în predici vreun text patristic. Mai mult, în omilia rostită de

la amvon nu simţim că ar fi aproape nicio reverberaţie a unei cugetări şi trăiri adânci a vreunui

gând patristic. Textul patristic îl putem regăsi probabil într-un studiu teologic, chiar dacă şi

aici este doar invocat direct/indirect, interpretat prin diverse filoane, fără a fi citat concret şi

transmis ca rod al unei metabolizări duhovniceşti. Recursul la el devine doar act de

„erudiţie”2. Totul se face la nivelul unei redări mecanice şi superficiale, fără putere de impact

în sufletul celui care citeşte sau ascultă textul patristic. Acest fapt trădează o tristă realitate:

sacerdotul/teologul nu mai meditează (sau o face inconsecvent) pe marginea textelor

patristice. Fără a fi dramatici, consecinţele sunt catastrofale: ne desprindem de duhul Bisericii,

prelungit în viaţa ei liturgică şi întrupat în textele Sfinţilor Părinţi, şi ne alipim de duhul lumii,

nemaifăcând o delimitare între ceea ce este autentic şi ceea ce desfigurează actul credinţei,

între îndumnezeire şi cele mai rafinate forme de demonizare seculară.

1 Constantin Andronikof, IIe Congrès des facultés de théologie orthodoxe, Athènes, în „Contacts” 29/1977, p.

143. 2 Juan José Ayan Calvo, Mâna creatoarre a lui Dumnezeu, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste. Credinţă,

Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p. 95:

„Uneori, recurgerea la Părinţi se transformă într-o «opţiune teologică», mai ales dacă mărturiile concordă cu ceea

ce teologul respectiv doreşte să afirme (un fel de ornament de erudiţie); alteori se pretinde «aducerea la zi» a

gândirii lor şi sunt făcuţi să spună ceea ce se doreşte ca ei să spună, prin urmare instrumentalizaţi. Nu lipsesc nici

cei care nu-i văd decât ca pe nişte «rămăşiţe arheologice»”.

2

Derapajele de orice fel, desigur cele care au afinitate cu viaţa Bisericii, se datorează

acestei distanţări/indiferenţe faţă de duhul/cugetul Sfinţilor Părinţi, pe care îl găsim în scrierile

lor.

A devenit un clişeu sintagma „Sfinţii Părinţi”, de vreme ce aceştia nu mai constituie

referinţa vieţii noastre duhovniceşti sau temeiul cercetării noastre teologice. Chiar şi în

travaliul cercetării teologice recursul la Sfinţii Părinţi este unul decorativ, tocmai pentru a

sugera că se poate vorbi de o anumită calitate patristică a discursului. Atâta timp cât există o

distonie/sciziune între lex orandi şi lex credendi la nivelul vieţii în Hristos, e mai mult decât

limpede că Sfinţii Părinţi ocupă un loc pur „opţional”, fără putinţa de a transfigura existenţa

noastră.

Importanţa lor nu trebuie dedusă din faptul că sunt nişte instanţe spirituale de care

dispunem oricând şi oricum pentru a ne argumenta aserţiunile teologice, ci din redescoperirea

autorităţii gândirii lor, care este o expresie a vieţii lor în Duhul, nu speculaţie intelectuală.

Preeminenţa vieţii asupra discursului

Pentru Sfinţii Părinţi mai întâi a fost experienţa şi mai apoi cugetarea3. Viaţa lor e un

poem al experienţei. Întreaga lor gândire, însumată în scrierile lor, izvorăşte din experienţa

evenimentului că Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate, care le-a structurat profund fiinţa.

Astfel, gândul lor teologic devine cuvânt viu, în stare să hrănească fiinţa noastră însetată de

autentic, de tot ceea ce dă viaţă. Ei sunt numai trăire şi nimic altceva, pentru că prin modul lor

dumnezeiesc de a vieţui fac tranzitul de la a avea la a fi. Experienţa ţine de a fi. Discursul de

a avea. Sfinţii Părinţi nu au nimic, pentru că ei doar sunt. Orice inversare a acestui raport

dintre experienţă şi gândire este similară cu transformarea Sfinţilor Părinţi în filosofi sau

cugetători creştini.

3 Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Ὑπὲρ τῶν ἱερῶς ἡσυχαζόντων Ι, 3

34, Συγγράμματα A’, ἐκδίδονται

ἐπιμελείᾳ Παναγιώτου Κ. Χρήστου, Thessaloniki, 1988, p. 445 [Sfântul Grigorie Palama, Despre lumina şi

luminarea dumnezeiască, în Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigrie Palama,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p. 315: „Auzind de ochii sufletului, care

cunosc prin experienţă comorile cele cereşti, să nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine atât

la cele sensibile, cât şi la cele inteligibile. Însă precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeţi la ea, nu

înseamnă că ai şi fost acolo, tot aşa e şi cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti: nu cugetându-L şi teologhisindu-L

pe Dumnezeu, îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l posezi în chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l

vezi, chiar dacă ai avea în cugetare de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea şi nu l-ai

poseda; la fel e şi cu comorile dumnezeieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le pătimeşti/experiezi

cele dumezeieşti (μὴ πάθῃς δὲ τὰ θεῖα) şi nu le vezi cu ochii inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi , nu

ai şi nu posezi cu adevărat nimic din cele dumnezeieşti”].

3

Nu faptul că au fost persoane extrem de bine racordate la cultura profană sau faptul că

au fost cuplaţi la toate convulsiile ideologice sau sociale ale vremii lor le conferă această

autoritate, ci starea de persoane îndumnezeite.

Experienţa deţine, în tradiţia patristică, preeminenţa în faţa oricărui discurs. De aceea,

când descoperi autoritatea lor, care decurge din modul lor de vieţuire în Duhul Sfânt, atunci ţi

se revelează adevărul că ei sunt extrem de actuali4. Nu găseşti nimic rezidual în experienţa

sau gândirea lor, pentru că totul poartă mirosul vieţii în Duhul Sfânt. Totul pare a fi încorporat

în „azi-ul” Împărţiei lui Dumnezeu.

Hortativul „Înapoi la Părinţi” – caracter eclesial şi sobornicesc

Într-un asemenea context recursul la ei, conform adagiului „Înapoi la Părinţi”, devine

unul extrem de urgent, viu şi real. Evident, acest adagiu, iniţiat de Părintele George Florovsky

la primul Congres Internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936, nu

este echivalent cu ignorarea prezentului5 şi a viitorului, pentru că am fi, chipurile, prea ocupaţi

cu trecutul tradiţiei patristice. Dimpotrivă, acest imperativ capătă şi mai multă claritate dacă îl

corelăm cu acel „Urmând Sfinţilor Părinţi” al participanţilor la Sinodul VII Ecumenic. În

acest sens, teologul grec G. Mantzaridis este cât se poate de explicit: „A urma înseamnă a

veni după aceea sau a merge pe urmele înaintaşilor. Cel care vine după aceea nu hotărăşte el

calea, ci urmează calea stabilită deja. Aşadar, nu înseamnă nici întoarcere în trecutul

Părinţilor, nici transferare a lor în prezent sau viitor ca a unor comori de arheologice. Acest

lucru înseamnă acceptare a lor ca mădulare a Trupului lui Hristos şi a te lăsa condus de viaţa

şi învăţătura lor, de cugetul şi duhul lor. Tradiţia Ortodoxiei, ca martor diacronic al adevărului

creştin nu conţine nimci care să nu fi aparţinut tradiţiei Bisericii nedespărţite din primul

mileniu creştin. Acest lucru nu înseamnă că Biserica Ortodoxă îi întoarce pe credincioşi în

primul mileniu, ci că îi invită să se integreze perspectivei soborniceşti păzită de Biserica

nedespărţită de atunci. Fără această poziţionare, respectarea şi redescoperirea unităţii nu este

posibilă. Mai mult, Ortodoxia nu este pierdută în trecut, nu se întoarce în trecut, ci trăieşte în

4 Cf. Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Otropraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea

Părinţilor pentru omul contemporan. Cu un studiu de caz privind fenomenologia patristică şi

(re)contextualizarea ei în societatea contemporană (I), în „Tabor” 12/2012, pp. 32-33. 5 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 20033, p. 5: „Ne-am străduit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor,

dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de

timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”.

4

prezent cu conştiinţa istorică a tradiţiei Bisericii. Consţiinţa ei de sine nu se sprijină pe o

înţelegere ecumenică orizontală, ci pe unitatea de credinţă diacronică cu Părinţii Bisericii”6.

Prin urmare, hortativul „Înapoi la Părinţi” nu are atât un caracter temporal, cât unul

eclesial şi în ultimă instanţă sobornicesc, adică de pătrundere în duhul vieţuirii şi al gândirii

lor, care surclasează orice tendinţă de a-i încarcera în trecut.

Tradiţia patristică – „realitate deschisă”

Pentru tradiţia ortodoxă, perioada patristică „reprezintă o realitate deschisă”7, aşa cum

deschisă este lucrarea Sfintei Treimii în Biserică. Este inadecvat să vorbim de limitele

temporale ale tradiţiei patristice, în ciuda faptului că această perspectivă a fost „serios”

canonizată de manualele tradiţionale de Patrologie. În aceste manuale sunt decretate drept

limite temporale ale Patrologiei: în Apus, Sfântul Grigorie cel Mare (†604) sau Isidor de

Sevilia (†636), iar în Răsărit, Sfântul Ioan Damaschin (†749).

Este o periodizare care poartă amprenta raţionalismului apusean. Teologia apuseană

nu intenţionează să depăşească graniţa acestei periodizări, adică secolul VIII, pentru a nu se

întâlni cu Sfinţii Părinţi care au polemizat, au lămurit, depistat ereziile doctrinare pe care le-a

asumat această teologie. În teologia patristică apuseană nu va face (încă) obiectul unei

cercetări ştiinţifice ample sau nu se va bucura (în curând) de o ediţie critică operele Sfântului

Grigorie Palama, care a intrat în coliziune frontală cu (aproape) toate inovaţiile Apusului

creştin.

Prin urmare, din perspectivă ortodoxă, perioada patristică nu are limite, aşa cum nu

are limite nici Tradiţia Bisericii (Styliannos Papadopoulos). Perioada patristică se identifică

cu Tradiţia Bisericii, care este vie şi dinamică. În acest fel nu putem extrage concluzia absurdă

că Sfintul Simeon Noul Teolog, Sfântul Fotie al Constantinopolului, Sfântul Grigorie Palama,

Teofan al Niceei, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Siluan Athonitul sau Arhimandritul

Sofronie nu fac parte din generaţia patristică a Părinţilor Bisericii. Perioada patristică este

perioada îndumnezeirii omului, care este veşnică.

6 G. Mantzaridis, Das spirituelle Erbe der Orthodoxen Kirche und ihre Bedeutung fur Europa, în „Orthodoxes

Forum” 1/1994, p. 40, apud, Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Otropraxie. Reflecţii privind importanţa,

autoritatea şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan ...(I), p. 41. 7 Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Otropraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea Părinţilor

pentru omul contemporan ... (I), nota 17, p. 18.

5

Neo-patristic şi post-patristic – fracturare/denaturare/stagnare sau actualizare a

tradiţiei patristice?

Tendinţa de a actualiza şi de a exprima dinamismul creator al mesajului Sfinţilor

Părinţi a căpătat în decursul vremii diverse apelative, care fără o înţelegere dreaptă a lor poate

stârni controversa. Astfel, atunci când se vorbeşte de dimensiunea diacronică a tradiţiei

patristice, fie este numită „curent neopatristic”, fie „teologie postpatristică”. Ambele sintagme

dacă nu sunt contextualizate într-un duh ortodox, ne pot trimite cu gândul la o anumită formă

de fracturare, de stagnare sau chiar denaturare a tradiţiei patristice. Termenul „neopatristic”

poate induce şi convingerea că tradiţia patristică este aşa de desuetă, inactuală, încât trebuie

supusă unui efort de înnoire, de reîmprospătare permanentă. Termenul de „postpatristic”

poate transmite subliminal faptul că ne situăm în afara dimensiunii patristice. Această ultimă

sintagmă a stârnit numeroase polemici, mai ales în mediile conservatoare ale teologilor greci

de astăzi. Este suficient să amintim de reacţia virulentă a participanţilor la simpozionul cu

tema „Teologie patristică şi erezie postpatristică”, 25 februarie 2012, organizat de Mitropolia

Pireului, care s-a vrut o replică la Simpozionul cu tema „Sinteza neo-patristică sau teologie

post-patristică: poate teologia ortodoxă să fie contextuală?”, organizat de către Academia de

Studii Teologice din Volos, 3-6 iunie 2010.

Din punctul nostru de vedere, nici una din aceste sintagme nu este cea mai inspirată.

Prima noţiune (neo-patristic) oricând poate să devieze în ceea ce generic numea un reputat

patrolog „fundamentalism patristic”8, adică o anumită formă de idolatrizare a tradiţiei

patristice, o raportare inertă9 faţă de mesajul Sfinţilor Părinţi, o lipsă de intuiţie, de asceză

noetică în a depista că ei pot fi mai actuali pentru vremurile şi ideologiile seculare de astăzi,

decât ne-am putea noi imagina. A doua noţiune (post-patristic) ne poate plasa pe orbita

perspectivei că avem Părinţi de primă mână, adică cei care se încadrează temporal în perioada

patristică, deci foarte credibili, şi Părinţi second-hand, adică cei care au trăit după această

perioadă, deci mai puţin credibili. Dacă acest post este perceput pe de-o parte ca efort de

8 Lucian Turcescu, Să construim pe fundaţia anterioară, dar nu cred că trebuie să devenim sclavii tradiţiei, fie

ea şi teoogică, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste. Credinţă, Convorbiri cu patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi

religie”), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p. 163: „Acest tip de abordare – întâlnit şi la aţi membrii ai

mişcării neopatristice – poate duce la ceea ce eu numesc «fundamentalism patristic», adică la o încăpăţânare de

susţine cu orice preţ că Părinţii Bisericii au spus tot ce trebuia spus – eventual că părinţii au fost şi precursorii

tuturor mişcărilor moderne (în speţă ai personalismului de secol XX) – şi la a sugera implicit faptul că nouă,

modernilor, nu ne rămâne altceva de făcut decât să repetăm ce au spus cei din trecut. Aceasta mi se pare marea

capcană a mişcării neopatristice”. 9 Radu Preda, Radu Preda, Revelaţia şi istoria sau textul şi contextul. Teze social-teologice, în „Tabor” 6/2012,

p. 10: „Dacă un neo-curent sugerează mai curând reluarea unei idei într-o altă ediţie, efort al cărui succes nu este

nici pe departe garantat, un post-fenomen indică tentativa de a depăşi ceva, de a lua în serios partea proprie de

responsabilitate la scară istorică”

6

„actualizare a Evangheliei lui Hristos exact după modelul pe care ei (Sfinţii Părinţii s.n.) l-au

aplicat cu succes în primele secole creştine”, care capătă fizionomia „fidelităţii creatoare” faţă

de vieţuirea şi gândirea lor, iar pe de altă parte parte ca adevăr că „dialogul dintre Revelaţie şi

istorie, dintre imuabil şi muabil nu poate fi oprit sau redus la perioada patristică”10

, atunci

poate fi acceptat ca sens.

Dacă lucrurile stau altfel, se impune afirmarea adevărului că această periodizare sau

adjectivare a perioadei patristice în neopatristic sau postpatristic este exclusivistă şi, prin

urmare, irelevantă. Această diferenţiere este ilegitimă. Ne putem da seama foarte uşor că

aceste delimitări sunt discreţionare, incorecte şi extrem de relative.

Dobândirea acelui phronema patristic

Invocarea unui text patristic nu mai ţine de un anumit snobism sau automatism

teologic, ci constituie o formă de comuniune cu viaţa şi gândirea Sfinţilor Părinţi: „Această

chemare de a ne întoarce la Părinţi, ne spune Părintele Florovsky, poate fi cu uşurinţă

înţeleasă greşit. Ea nu înseamnă jurare in verba magistri! Ceea ce înseamnă la modul real şi

ceea ce solicită nu este o oarbă şi servilă imitare şi repetare ci tocmai o dezvoltare, o

continuare, a învăţăturii patristice, însă omogenă. Trebuie să reaprindem focul creator al

Părinţilor, să restaurăm în noi duhul patristic”11

.

De aceea, Patrologia sau studiul patristic nu înseamnă promovarea unei priorităţi în a

livra date cu caracter istoric sau evenimenţial care, sigur, predispun la indispoziţie

duhovnicească şi intelectuală, nici transmiterea unor informaţii cu caracter general şi formal

despre Părinţii Bisericii, ci, mai ales, depistarea, aprehendarea şi recuperarea dinamică a

modului de gândire şi vieţuire duhovnicească, reflectată în operele lor. Toate acestea au drept

deznodământ formarea acelui phronema patristic.

Aşa cum ni se cere să avem „mintea lui Hristos”, la fel ar trebui să ne străduim să

intrăm în interiorul experienţei gândirii Sfinţilor Părinţi, pentru că tot ceea ce au înfăptuit sau

au scris poartă mireasma puterii experierii slavei necreate a lui Hristos. Gândirea lor este

totuna cu experienţa lor. Orice hiatus între acestea transformă teologia lor în speculaţie

intelectuală. În acest caz, orice text patristic nu se citeşte neaparat cu pixul în mână, ci cu duh

10

Ibidem, p. 11. 11

G. Florovsky, Patristics and Modern Theology, în Procès-Verbaux du Premier Congrès de Théologie

Orthodoxe à Athènes, 29 Novembre-6 Décembre 1936, publié par les soines du Président Prof. Hamilcar S.

Alivisatos, Athènes, 1939, p. 240, apud, Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi

organ al lucrării Duhului Sfânt în Biserică şi în membrii acesteia. Noţiunea de „Părinte bisericesc” în tradiţia

patristică, originea şi semnificaţia ei teologică. Scriitorul creştere a Bisericii vs. Scriitorul „creştin” (I), în

„Studii Teologice” 1/2009, nota 21, p. 42.

7

de rugăciune sau de comuniune cu Sfântul Părinte al cărui gând, text îl ai în faţă, pentru a

căpăta o înţelegere dreaptă şi vie a ceea ce a vrut să transmită.

Este imprudent, ca să nu spun păcat, din punct de vedere duhovnicesc, să te apropii de

gândirea Părinţilor Bisericii făra să te intereseze vieţuirea, credinţa lor în Hristos. Ţinta nu

este de a avea acces la gândirea sau cultura lor înaltă, ci de a descoperi că în spatele acesteia

stă realitatea îndumnezeirii omului. Dacă din întâlnirea cu textele patristice nu se stârneşte în

noi dorul după îndumnezeire, atunci totul capătă imaginea risipei de energie sau al deliciului

intelectual. Mai mult, în astfel de situaţii orice text patristic poate deveni o sursă de abuz faţă

de cel care nu face parte din acelaşi ethos eclesial ca şi tine. Consideri că gândirea Părinţilor

poate oricând să ia fizionomia muniţiilor folosite împotriva celor care nu sunt în albia

adevărului de credinţă ortodoxă. Într-un asemenea context desfigurat, dobândirea acelui

phronema patristic nu înseamnă altceva decât faptul de a dispune de arhitectura ideatică

necesară pentru a-l incrimina pe cel care constrastează doctrinar faţă de tine.

Sfinţii Părinţii – trăirea credinţei este identică cu îndumnezeirea

Pentru Părinţii Bisericii trăirea credinţei celei adevărate este identică cu asceza de

îndumnezeire, care a zămislit tradiţia patristică. Prin tradiţie patristică nu înţelegem doar

operele Sfinţilor Părinţi, hotărârile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice sau imnografia

Bisericii, ci şi starea, invitaţia perpetuă la conştientizarea adevărului că unica noastră vocaţie

este îndumnezeirea. Tradiţia patristică este tradiţia vie a îndumnezeirii omului în Biserică prin

harul necreat şi veşnic al Preasfintei Treimi. Dacă nu vom gândi în felul acesta, operele

Sfinţilor Părinţi vor căpăta cel mult un miros de parfum de epocă şi statutul de piese de

muzeu, probabil, extreme de valoroase. Mai mult, raportarea la ele va fi una encomiastică,

ceremonioasă, nu de imbold în a cuceri Împărăţia Cerurilor, pentru a deveni o realitatea

concretă a vieţii noastre lăuntrice, nu de întrupare acelui duh îndumnezeitor, care să fie în

constrast cu duhul lumii de astăzi.

Prin sintagma de „Sfinţi Părinţi”, ca exponenţi ai ethosului îndumnezeirii firii umane,

ar trebui să înţelegem acele persoane transfigurate prin asceză, ca în felul acesta să devină

pentru noi paradigme de vieţuire în Hristos. Este total eronat să ne raportăm la Părinţi ca la

nişte repere „cognitive şi informative”12

. Semnul acestei raportări reiese şi din faptul că,

aproape instinctual, atunci când vorbim de Sfinţii Părinţi, nu mai folosim adjectivul

substantivizat „sfântul” în faţa numelui, ci, pur şi simplu, rostim numele, aşa cum o facem cu

12

Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Otropraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea Părinţilor

pentru omul contemporan ... (I), p. 32.

8

numele oricărui gânditor sau filosof. Ca să ne dăm seama de importanţa acestui fapt, vă invit

la un scurt exerciţiu de imaginaţie: oare am putea să ne închipuim vreodată că i-am putea

spune filosofului Socrate „sfântul Socrate”? Nu, deoarece această formulă de adresare este în

totală disonanţă cu traiectul biografic al acestuia.

Consider că este aproape indecent să proferezi numele Sfinţilor Părinţi fără a ţine cont

de felul în care ne adresăm lor în cadrul liturgic. Nu am auzit în nicio slujbă că Sfântului

Maxim Mărturisitorul i se spune „Maxim Mărturisitorul” sau Sfântului Grigorie Palama i se

spune „Grigorie Palama”. Mai mult, înşişi Sfinţii Părinţi atunci când fac apel la tradiţia

patristică, folosesc întotdeaună adresările „preadumnezeiescul Maxim”, „preaslăvitul Grigorie

Palama”. De aceea, folosirea acestui adjectiv substantivizat e nu numai o formă de reverenţă,

ci şi de recunoaştere a autorităţii lor, care provine din viaţa lor sfântă întru credinţa cea

adevărată. Ca să ne edificăm cât de important este acest mod de a ne adresa Sfinţilor Părinţi,

am să vă citez un text al unui pastor neoprotestant, Marius Cruceru, care, preocupat de

studiile patristice, evită premeditat în a-i numi „sfinţi” pe Părinţii Biserici: „Încă o precizare

care ţine de metodă şi de cadrul dogmatic în interiorul căruia judecăm aceste texte: nu folosim

onomastica tradiţională, spre exemplu Sfântul Atanasie, ci Athanasios (...) Nu îi numim pe

Părinţi «sfinţi», datorită antropologiei pe care o practicăm, antropologie căreia îi este refuzată

ideea sfinţeniei scalare”13

.

Patrologia – ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeire

Ajunşi în acest punct, foarte uşor putem să înţelegem dimensiunea duhovnicească a

ceea ce generic numim Patrologie sau studiul patristic. Când aducem în discuţie termenul de

Patrologie, ne gândim că el înseamnă „cuvintele Părinţilor” (τὰ λόγια τῶν πατέρων), nu

ştiinţa despre Părinţi, ci ştiinţa Părinţilor despre îndumnezeirea omului. În acest sens, putem

spune cu suficientă încredinţare că primul „manual de patrologie” este colecţia „Vieţile

Sfinţilor şi Patericul”14

.

Astfel, Patrologia ne apare ca fiind ştiinţa teologică care studiază, analizează,

valorifică şi întrupează, din punct de vedere duhovnicesc, teologic şi socio-cultural istoric,

viaţa, operele şi doctrina Sfinţilor Părinţi în vederea aprofundării şi asimilării acelui phronema

patristic, a descoperirii şi recuperării dinamice a modului de gândire şi vieţuire duhovnicească

al acestora pentru îndumnezeirea noastră. Este important să subliniem că prin termenul de

13

Marius Cruceru, Patristica neoprotestantă, în Cristian Bădiliţă, Ştiinţă. Dragoste. Credinţă, Convorbiri cu

patrologi europeni (col. „Ştiinţă şi religie”), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, pp. 229-230. 14

Adrian Marinescu, Părintele bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al lucrării Duhului Sfânt în

Biserică şi în membrii acesteia ... (I), pp. 38-40.

9

„patrologie” nu înţelegem exclusiv manualul de Patrologie, care constituie doar o postfaţă,

câteodată nereuşită şi desfigurată, ci toată viaţa în Hristos şi gândirea Sfinţilor Părinţi ca

expresie a trăirii credinţei celei adevărate, precum şi cercetarea teologică legată de operele

acestora.

Intenţia precisă a Patrologiei nu este de a ne livra date istorice şi culturale stufoase,

care sigur au darul de a suprima duhul viu încorporat în textele patristice, ci stârnirea

dragostei şi fascinaţiei faţă de credinţa vie, autentică, deplină şi dumnezeiască a Sfinţilor

Părinţi. Fără contactul viu, noetic şi kardiac cu duhul Părinţilor, Patrologia nu-şi justifică

importanţa. Părintele Sofronie spunea, într-o cuvântare duhovnicească, că „Tatăl nostru ... este

adevărata noastră patrologie”15

.

Patrologia – regina ştiinţelor teologice

Această recalibrare a sensului termenului de patrologie ne trimite la o altă aserţiune,

absolut reală şi necesară: patrologia este regina disciplinelor teologice. Îndeobşte se crede că

Dogmatica deţine acest statut privilegiat. Convingerea noastră este că i s-a acordat acest statut

fără să-l merite pe deplin. Sfinţii Părinţi sunt cei care au stabilit şi au lămurit, pe temeiul

Revelaţiei biblice şi al trăirii vieţii în Hristos, dogmele Bisericii, care „sunt expresii ale

planului de mântuire şi îndumnezeire a omului în Iisus Hristos”16

.

Ramurile actuale ale ştiinţei teologice, precum Dogmatica, Morala, Pastorala, Istoria

Bisericească, Ermineutica biblică şi Omiletica, îşi trag seva şi sunt însumate de Patrologie.

Orice poziţionare dogmatică, morală, misionară, istorică, biblică şi omiletică presupune, în

chip obligatoriu şi necesar, fundamentarea pe textele Sfinţilor Părinţi în vederea stabilirii

autenticităţii şi conformităţii exacte ale acestor discipline teologice cu tropos-ul gândirii şi

vieţuirii ortodoxe al Sfinţilor Părinţi17

.

Distanţarea şi poziţionarea pe o altă orbită decât cea patristică riscă să transforme

teologia (citeşte disciplinele teologice) într-un obiect de studiu arid, despuiat de viaţă, raţional

şi abstract, deliciu al minţii, fără perspectiva clară a trăirii împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe

acest pământ, ca indiciu al îndumnezeirii noastre. Rolul Patrologiei în cadrul celorlalte

discipline teologice este unul determinativ, nu doar decorativ, normativ, nu doar indicativ.

15

Arhimandritul Sofronie, Cuvintări duhovniceşti I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba

Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 165: „Our Father ... is our patrology”. 16

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă (I)..., 2003, p. 78. 17

Hilarion Alfeyev, Moştenirea patristică şi modernitatea, în „Revista Teologică”, traducere de Dr. Ştefan

Toma, p. 30: „Conformitatea unei opinii teologice date cu «consensul Părinţilor» îi certifică ortodoxia;

dezacordul înseamnă erezie”.

10

„Ad Patrem” – certitudinea autenticităţii şi profunzimii

Reîntoarcerea la Sfinţii Părinţii sau descoperirea referenţialităţii tradiţiei patristice în

orice demers teologic ne poate oferi o imagine clară, autentică, proaspătă şi mai profundă

asupra actului credinţei, ca îndumnezeire a omului. Recursul la izvoare este totuna cu

întâlnirea autenticităţii şi a prospeţimii, precum şi a clarităţii. Confuzia şi deruta se instalează

acolo unde lipseşte reperul, în cazul nostru cel patristic. Să ne gândim la un exemplu, decupat

din viaţa liturgică a Bisericii: sărutul păcii înainte de mărturisirea de credinţă. Multora li se

pare că aici este vorba de o inovaţie, venită pe filiera teologiei liturgice ortodoxe din diaspora.

Mai mult, se constată o aversiune aproape viscerală faţă de recuperarea dimensiunii acestui

gest liturgic şi restaurarea lui la nivelul întregii comunităţi euharistice, nu numai la nivel

clerical. Dacă am şti că acest gest liturgic are un temei patristic, atunci poate ne-am mai

domoli inflexibilitatea în ceea ce priveşte aplicarea lui şi pentru credincioşi. Nu voi aduce

decât un singur text drept temei. Este vorba de un pasaj din Cateheza a V-a mistagogică a

Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Apoi diaconul strigă: «Primiţi-vă unul pe altul şi să ne

sărutăm unul pe altul». Să nu-ţi închipui că sărutarea aceasta este o sărutare obişnuită, din

acelea ce-şi dau prietenii pe stradă sau în piaţă. Sărutarea aceasta nu este la fel cu acelea.

Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepărtează din ele orice vrăjmăşie.

Sărutarea aceasta este deci semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii. Pentru

aceasta Hristos spune: «De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că

fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău la altar şi mergi mai întâi de te împacă cu

fratele tău, şi atunci, venind, adu darul tău» (Mt. 5, 23-24). Sărutarea este deci împăcare;

pentru aceasta este sfântă. În altă parte fericitul Pavel strigă zicând «Îmbrăţişaţi-vă unul pe

altul cu sărutare sfântă» (I Cor. 16, 24); iar Petru: «Cu sărutarea dragostei» (I Pt 5, 14)”18

. În

acest text găsim toată semnificaţia gestului liturgic.

Lipsa de pathos pentru asimilarea duhului patristic, prezent în operelor Sfinţilor

Părinţi, are drept efect „scolasticizarea” adevărului revelat. Sfinţii Părinţi întrupează idealul de

înduhovnicire şi comuniune plenară cu viaţa Sfintei Treimi. Doctrina lor nu este o cugetare

rece şi anemică, ci reflexul fidel al vieţii lor în Duhul Sfânt. Cum le era fapta, vieţuirea, aşa le

era şi gândul şi cugetarea. Teologhisirea se desprinde din teologia vieţii lor, adică teologia

înţeleasă ca asumare şi pătrundere în modul de vieţuire treimic.

Astfel, Patrologia sau studiul patristic este o permanentă invitaţie la întâlnire directă,

vie, frontală şi fascinantă cu textele Sfinţilor Părinţilor, în vederea îndumnezeirii noastre.

18

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pp. 359-360.

11

Despre folosul din citirea Sfintelor Scripturi

Dacă am spus că Patrologia este regina ştiinţelor teologice, poate ne întrebăm cine este

regele? Evident, Sfânta Scriptură. Vizitarea şi consultarea erminiilor patristice la textele

scripturistice ne pune la adăpost de ispita de a aborda în chip protestant teologia biblică.

Scrierile Sfinţilor Părinţi respiră da capo al fine un duh scripturistic. Orice aserţiune morală,

misionară sau dogmatică era făcută având în vedere un temei biblic. Este eronată ideea că

ancorarea în patristic ar submina prestigiul Sfintelor Scripturi. Dimpotrivă, patristicul

confirmă, pune în valoare, descoperă în toată frumuseţea lui scripturisticul. Nu există niciun

fel de competiţie sau formă de supremaţie între cele două, ci doar complementarism,

perihoreză. Să ne gândim la celebrele tâlcuiri ale Părinţilor la textele Scripturii, care reflectă

umitor de bine duhul în care trăiau ei: „Potrivit gândirii răsăritene ortodoxe, Sfânta Scriptură

nu este criteriul al Părinţilor, aşa cum propunea, în secolul XVI-lea, Reforma, ci duhul pe care

ei l-au respirat identic cu cel al Scripturii. Criteriul al lor este duhul în care au trăit şi Biserica,

nu cercetarea făcută de teolog pentru a vedea măsura în care învăţăturile lor corespund cu cele

ale Sfintei Scripturi”19

.

Astfel, textul biblic trebuie metabolizat. Nu-i suficient să dispui doar de arsenalul

hermeneutic pentru a întelege cuvântul lui Dumnezeu. Ai nevoie şi de trăirea, încorporarea,

asumarea acestui cuvânt în dimensiunea vieţii tale de mădular al Bisericii, care te nevoieşti

pentru îndumnezeirea firii tale, încât să devină realitatea covârşitoare a existenţei tale.

Erminia patristică la textele scripturistice este normă pentru oricine nu vrea să cadă din

adevăr. Acest fapt este subliniat foarte limpede de canonul 19 al Sinodului Quinisext (692):

„Dar şi dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-l tâlcuiască altfel decât

au arătat luminătorii şi dascălii Bisericii prin scrierile lor proprii şi mai vârtos întru aceasta să

se mulţumească, decât alcătuind cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă (în situaţia) ca fiind

nedestoinici pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine (adică să greşească)”20

.

Este atât de important să ne însuşim dragostea, fervoarea Părinţilor Bisericii pentru

cuvântul lui Dumnezeu. Nu-i suficient să-i cităm, trebuie să-i şi urmăm21

. De aceea am

considerat extrem de important să ne aplecăm asupra modului în care suntem îndemnaţi de

Părinţii Bisericii să înţelegem cuvântul Scripturii.

19

Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Otropraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea Părinţilor

pentru omul contemporan ... (I), p. 35. 20

Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991, f.a., f. e., p. 111. 21

Radu Preda, Revelaţia şi istoria sau textul şi contextul. Teze social-teologice ..., p. 10: „Ceea ce ne lipseşte,

pentru unii mai evident decât pentru alţii, este tocmai asumarea creativităţii şi a curajului apologetic al Sfinţilor

Părinţi pe care doar îi cităm, dar pe care nu-i urmăm”.

12

Conform gândirii Părinţilor, Sfânta Scriptură nu este apanajul oamenilor Bisericii sau

al celor care s-au dedicat slujirii totale a lui Dumnezeu, cum sunt monahii. Pledoaria pentru

citirea Scripturii este sobornicească, adică are în vedere toată pleroma Bisericii, atât clerici,

cât şi laici, ca popor al lui Dumnezeu.

Familiaritatea cu textul Scripturii trebuie să fie atât de intens, încât să fie în stare să

configureze viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai prolifici exegeţi ai

cuvântului revelat, ne pune în faţa unui test legat de intimitatea noastră faţă de cuvântul

Scripturii: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un

psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Nu-i numai asta grozăvia. Grozăvia

este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai

iuţi, decât focul faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece lumeşti, cântece de

dragoste, cântece desfrânate, aş vedea că ştiţi, mulţi le ştiu pe de rost şi le cântă cu multă

plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură? «Nu-s călugăr, mi se răspunde!

Am femeie şi copii şi trebuie să mă îngrijesc de casa mea!» Ei bine, scuza asta vă pierde, că

socotiţi că numai călugărilor li se cuvine să citească dumnezeieştile Scripturi, când de fapt voi

aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi

în fiecare zi şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin

urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi.

Astfel de gânduri sunt gânduri drăceşti”22

Necesitatea citirii Scripturii decurge din dimensiunea cuvântului ca vehicul de energie

în stare să ne transfigureze sau să ne desfigureze. Toţi tânjim după lumină, ca semn al

seninătăţii sufletului nostru. Dacă pentru existenţa noasră efemeră cuvântul bun poate să aibă

un rol regenerator, de refacere al puterilor sufletului sleite de tristeţe, cu atât mai mult este în

stare să ne rezidească, restructureze cuvântul lui Dumnezeu: „Prin cuvinte ne stricăm sau ne

mântuim sufletul. Cuvintele ne pornesc spre mânie şi tot ele ne îmblânzesc din nou. Un

cuvânt de ruşine ne aprinde în suflet pofta, iar un cuvânt cuminte ne face curaţi la suflet şi la

trup. Dacă un simplu cuvânt are atât de mare putere, spune-mi, te rog, cum dispreţuieşti

cuvintele Scripturii. Dacă un sfat omenesc poate atât de mult, apoi cu mult mai mult, când

sfaturile sunt date de Duhul lui Dumnezeu. Cuvântul scos din dumnezeieştile Scripturi

înmoaie mai mult decât focul un suflet învârtoşat şi-l face să săvârşească orice lucru bun. Să

22

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (P.S.B. 23), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru,

Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994. p. 35.

13

nu dispreţuim, dar, auzirea dumnezeieştilor Scripturi. Gândul acesta este un gând orbesc, care

nu ne lasă să vedem comoara, care nu ne lasă să ne îmbogăţim”23

.

Meditarea la cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi făcută într-o manieră grăbită.

Dimpotrivă. E nevoie de zăbavă, de adăstare, de aşezare a inimii şi a minţii pentru a primi

bucuria harului întâlnirii cu Hristos prin citirea Scripturii. Sfântul Ambrozie de Mediolanum

ne oferă o perspectivă extrem de actuală asupra a ceea ce înseamnă lectio divina. Este un fel

de marketing duhovnicesc despre abilitatea de a trage cât mai mult folos din citirea Sfintei

Scripturi: „Meditaţi în fiecare zi la Cuvântul lui Dumnezeu. Luaţi-i ca sfătuitori pe Moise,

Isaia, Petru, Ioan. Luaţi ca model pe Tatăl. Vorbiţi cu ei, meditaţi împreună cu ei toată ziua.

Cugetă toată ziua la Scriptură. Nu trebuie să te mulţumeşti doar cu o simplă lectură grăbită.

Dacă vrei să cumperi un pământ, dacă târguieşti cumpărarea unei case, îţi iei pe cineva mai

priceput, cercetezi cu grijă normele legii şi pentru a nu face nici măcar o greşeală, nu te

încrezi nici măcar în tine însuţi. Ei bine, acum e vorba să te dobândeşti pe tine însuţi.

Târguieşte preţul tău! Cercetează ce anume eşti, ce nume ai, ce câştig dobândeşti! Nu un

pământ, nu bani, nu bijuterii din pietre preţioase, ci pe Iisus Hristos, Care e mai presus de

orice preţ, mai presus de orice strălucire”24

.

Hristos este prezent în Scripturi. De aceea, lectura Sfintei Scripturi nu este una pur

intelectuală, ci de comuniune frumoasă cu Domnul: „De ce să nu vă dedicaţi lecturii în timpul

ce v-a rămas în slujirea Bisericii? De ce nu vă întoarceţi la Hristos, să vorbiţi cu Hristos, să-l

ascultaţi pe Hristos? Cu El vorbiţi când vă rugaţi, pe El îl ascultaţi când citiţi Sfintele

Scripturi”25

.

Înfruptarea din cuvântul lui Dumnezeu poate configura/deschide sufletul pentru

contemplaţie duhovnicească, pentru vederea lui Dumnezeu. Cu o singură condiţie: rugăciunea

şi lectura biblică să devină unicele borne ale existenţei noastre de făpturi ale lui Dumnezeu.

Ne poate chiar vindeca de miopia spirituală de care suntem bolnavi: „Un sfânt Părinte

obişnuia acestea: noaptea cânta toată psaltirea şi canoanele, fără tulburare şi zicea o pericopă

din Evanghelie. Pe urmă se aşeza zicând în sine: Doamne miluieşte, cu stăruinţă şi atât de

mult până nu mai putea să rostească. Apoi se culca şi când se făcea ziuă cânta iarăşi ceasul

întâi şi se aşeza în scaunul lui privind către Răsărit şi cântând cu rândul şi iarăşi zicând din

Apostol şi din Evanghelie. Aşa petrecea toată ziua, cântând neîncetat, rugându-se şi hrănindu-

se cu contemplarea celor cereşti, încât de multe ori mintea lui se înălţa în contemplaţie şi nu

23

Ibidem, p. 36. 24

Sfântul Ambrozie, Expositio in Psalmum 118,7, P.L. 15, 1382C. 25

Idem, Cuvântul către sfinţii slujitori, P.L. 15, 50A.

14

ştia dacă se află pe pământ”26

. „Prin rugăciunea neîncetată şi prin meditarea dumnezeieştilor

Scripturi se deschid ochii înţelegători ai sufletului şi văd pe Împăratul Puterilor, născându-se o

bucurie mare şi un dor ce arde cu putere în suflet. Şi înălţându-se şi trupul de către duhul,

întreg omul se face duhovnicesc”27

.

Tainele Scripturii pot să ne redescopere paradisul pierdut, datorită păcatului, care

înseamnă divorţ de Dumnezeu. Odată înstaurat raiul în viaţa noastră, nu ne mai putem plânge

de anemie duhovnicească. Când suntem anemici, alergăm la medic ca să ne prescrie

vitaminele necesare pentru a ne întrema. Sfânta Scriptură, în viziunea Părinţilor, ne poate

tămădui de inaniţie duhovnicească: „Este un lucru foarte bun şi folositor sufletului ca să

cercetăm dumnezeieştile Scripturi întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor. Tot astfel şi

sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă, şi

împodobeşte cu frunze totdeauna verzi, adică cu fapte plăcute lui Dumnezeu. Prin Sfintele

Scripturi suntem îndreptaţi la virtute şi contemplaţie netulburată. În ele găsim îndemn spre

orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom

fi şi cu multă învăţătură, căci prin silinţă, prin osteneală şi prin harul lui Dumnezeu, care dă,

se duc la bun sfârşit toate. Să batem, deci, la paradisul prea frumos al Scripturilor, la

paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre

cu tot felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de

inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple

de o bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul şi prea

luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul

Născut şi moştenitorul săditorului viei celei spirituale şi prin El o aduce la Tatăl luminilor. Să

nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi cu stăruinţă. Să nu trândăvim în a bate.

Căci în chipul acesta ni se va deschide. Dacă citim o dată, de două ori şi nu înţelegem ceea ce

citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm şi să întrebăm. Căci spune Scriptura:

«întreabă pe tatăl tău şi-ţi va vesti şi pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune» [Deut. 32,7]”28

.

Toţi avem nevoie de mai mult cer în inima noastră. Sau inima noastră să devină vatră a

gândurilor curate şi luminoase. În acest fel ne desprindem de teluric, pentru a gusta din

frumuseţile cele cereşti. Scriptura poate să coboare cerul în pământul inimii noastre: „Citirea

Scripturii este în chip vădit izvorul şi mama rugăciunii şi prin ea suntem purtaţi spre iubirea

26

Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor (Filocalie IV), traducere din greceşte de prot. Stavr. Dr. Dumitru

Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 166. 27

Ibidem. 28

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, pp. 180-

181.

15

de Dumnezeu a cărei dulceaţă picură necontenit în inima noastră ca mierea dintr-un fagure, în

vreme ce sufletul nostru saltă la gustul pe care-l revarsă în el lucrarea ascunsă a rugăciunii şi

citirea Scripturii (…) Citirea necontenită a Scripturii unită cu gândirea la cele înalte şi

căutarea şi cercetarea tainelor din ea alcătuiesc îndeletnicirea aleasă care duce la Dumnezeu

(…) Cel ce frecventează Scripturile de dragul adevărului îşi are gândirea sa locuind neîncetat

în cer, e cu Dumnezeu în fiece clipă, gândurile sale se învârt în jurul tânjirii după lumea

viitoare, lumea aceasta părând în ochii săi ceva demn de dispreţ, iar gândirea sa meditează

necontenit la nădejde viitoare; toată viaţa lui nu-şi va alege lată lucrare, osteneală sau slujire,

mai mare decât aceasta”29

.

Citirea Sfintei Scriputuri poate constitui un deosebit „adjuvant” duhovnicesc în

sporirea darului pentru rugăciune: „Când slăbeşti în rugăciune, pune mâna pe cartea Scripturii

şi luând aminte la citire primeşte cunoaşterea, nu străbătând pe deasupra cuvintele, ci

cercetându-le cu gândirea şi strângând ca o comoară înţelesul. După care fă meditarea celor

citite, ca gândirea să se îndulcească din înţelegere şi cele citite să rămână neuitate şi de aici şi

se va aprinde căldura în gândurile dumnezeieşti, căci zice Psalmistul: «În meditarea mea se va

aprinde foc» [Ps. 38,4]. Fiindcă aşa cum mâncarea îndulceşte gustul când este subţiată de

către dinţi, tot aşa şi cuvintele dumnezeieşti care se întorc în suflet îngroaşă şi îndulcesc

gândirea, căci zice Psalmistul: «Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale» [Ps.

118,103]. Învaţă pe de rost atât cuvintele Evangheliei, cât şi zicerile fericiţilor Părinţi şi

cercetează vieţile lor ca să meditezi noaptea la toate acestea”30

II. Teologul şi teologia în viziunea patristică

Teologia – starea omului de a trăi în Dumnezeu

Nu este o noutate faptul că am pierdut şi pierdem din vedere, mai mult conştient decât

inconştient, semnificaţia a ceea ce presupune a fi teolog. Ne-am acomodat foarte bine cu

realitatea că a fi teolog înseamnă cel care are scrise nişte cărţi cu conţinut teologic sau este

profesor la o facultatea de teologie. Părintele Sofronie a radiografiat exemplar această stare:

„Am preschimbat conceptul de theolog: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul

cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa

ceva. Nu! – Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în

Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia

29

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, traducere de diac. Ioan Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2003, pp.

340-341. 30

Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, studiu introductiv (Teolipt al Filadelfiei –

un autor filocalic inclasabil) şi traducere de diac. Ioan Ică Jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, pp. 161-162.

16

ca stare, citind Evanghelia de la Ioan (….) Când vă voi părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea

aberaţie – diplomele academice. Într-o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu

un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: «Ce vreţi,

aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată». Şi la ce ne-au dus

aceste şcoli? – Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată

nu le-au trăit (…) Aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană

în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să

dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se

află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci

Dumnezeu unul este”31

.

În acest caz ar fi foarte bine „să nu uităm niciodată care este centru şi care este

periferia”32

. De prea puţine ori ne este dat să auzim că a fi teolog înseamnă a-L vedea pe

Dumnezeu, fapt care presupune asceza despătimirii. Avem sentimentul că orice discurs despre

Dumnezeu este în chip automat teologie: „Cine este teolog adevărat? Teolog este numai cel ce

a citit multe cărţi teologice şi este informat asupra bibliografiei aferente? Acesta seamănă cu

un microbiolog care, pe de o parte, a citit multe cărţi referitoare la disciplina sa, dar care, pe

de altă parte, nu a folosit niciodată microscopul, nici nu a făcut vreodată analize de laborator.

În toate ştiinţele pozitive, cel care are ultimul cuvânt de spua şi este autoritate în ştiinţa sa este

întotdeauna cel care are experienţa obiectului sau a fenomenului la care se referă şi pe care l-a

studiat, adică cel ce are experienţa observaţiei şi înţelege fenomenul pe care îl observă”33

.

Despătimirea – condiţia preliminară şi necesară pentru a fi teolog

Sfinţii Părinţi ne relevă o altă perspectivă aspra a ceea ce înseamnă a fi teolog sau a

teologhisi. Fără despătimire nu există teologie, nici teologi. Deci, teolog este cel iluminat, cel

care devine un sălaş al energiilor necreate, cel îndumnezeit, nu cel care deţine abilitatea unui

discurs teologic. În acest sens Sfântul Grigorie Teologul este extrem de clar: „Nu aparţine

tuturor, vouă, celorlalţi, să teologhisească despre Dumnezeu. Nu este o calitate ce se câştigă

ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici

în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine

31

Arhimandritul Sofronie, Cuvintări duhovniceşti I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba

Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, pp.161-162. 32

Hugo Tristram Engelhardt Jr., Despre trăirea Ortodoxiei în Texas, în Mihail Neamţu, Credinţăşi raţiune.

Dialoguri. Contradicţii. Împăcări, cu o prefaţă de Teodor Baconschi, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei, 2013,

p. 95. 33

Ioannis Romanides, Teologia patristică, traducere din limba neogreacă şi studiu introductiv de pr. dr. Gabriel

Mândrilă, Bucureşti, Editura Metafraze, 2011, pp. 208-209.

17

tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta celor

ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci

celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza

soarelui. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi

tulburarea de afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită

de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase sau ca buna mireasmă

amestecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui

Dumnezeu, ca atunci când avem prilej să şi judecăm cele drepte ale Teologiei. Înaintea cui?

Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre

altceva, ca despre cursele de cai şi despre teatre şi cântece şi despre cele ale cântecului şi

despre cele de sub pântece – care văd şi în aceasta un motiv de desfătare, ca în cele contrare

acestora, când li se spun”34

Teologia este rugăciune şi rugăciunea este teologie

Teologia patristică este teologia rugăciunii. Este extrem de cunoscut acel aforism al lui

Evagrie Ponticul: „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te

cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”35

. Evident, aici nu este vorba de cel care

deschide cartea de rugăciuni şi se roagă, ci de cel care prin rugăciunea sa devine „pătimitor al

celor dumnezeieşti”, îl vede pe Dumnezeu aşa cum este El. În acelaşi duh se exprimă şi

Sfântul Grigorie Teologul: „Trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”36

Prin urmare, rugăciunea este teologie în măsura în care determină irumperea

Împărăţiei lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea care ne transfigurează în purtători ai unei

experienţe în stare să ne distragă complet duhului mincinos al acestei lumi. Este o gustare din

Adevăr, care este Iisus Hristos.

Teologia – epectază către SfântaTreime

Teologia este o ascendenţă, o epectază către viaţa Sfintei Treimi. Patimile pot să ne

plaseze în dimensiunea descendentă a existenţei sau să ne ţină departe de vederea slavei

dumnezeieşti. Această imagine ne este oferită de către Sfântul Grigorie Teologul: „Teologia

este ca urcuşul pe muntele Sinai: „Mă urc cu râvnă pe munte (Ieş. 19,20; 24,9-15), sau

34

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele 5 Cuvântări teologice, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr.

Dr. Academician Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 13. 35

Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 60 (Filocalia I), tradusă din greceşte de prot. stavr. dr. Dumitru

Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 81. 36

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele 5 Cuvântări teologice..., 1993, p. 13.

18

spunând mai adevărat, cu râvnă şi cu teamă. Prima o facem pentru nădejde, a doua pentru

slăbiciune. O fac aceasta ca să intru în nor (Ieş. 24,18) şi să fiu cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu

îmi făgăduieşte (Ieş. 19,24; 24,9) să se urce cu mine şi să stea aproape, chiar dacă trebuie să

primească să rămână în afara norului. Iar de este un Nadav şi un Avind sau vreunul din

bătrâni (Ieş. 24,1-4,14) să urce, dar să stea departe, după măsura curăţirii. Iar de este vreunul

din cei mulţi şi nevrednici, de o astfel de înălţime şi contemplaţie şi de este cu totul necurat,

nici să nu se apropie, că nu este sigur că va trăi (Ieş. 19,12). Iar de s-a curăţit pentru acest

moment să rămână jos şi să asculte numai glasul şi trâmbiţa şi cuvintele simple ale evlaviei şi

să privească muntele fumegând şi strălucind şi în acelaşi timp minune pentru cei ce nu pot să

urce. Iar de este cineva o fiară rea, crudă şi cu totul neprimitoare a cuvintelor contemplaţiei şi

teologiei, să nu se cuibărească cu viclenie şi răutate în materii (în păduri) ca să sară deodată

spre a răpi vreo dogma sau vreun cuvânt şi să sfâşie prin calomnii «cuvintele sănătoase» (Tit

2,8), ci să stea încă departe şi să plece de lângă munte”37

Teologia înseamnă teofanie

Faptul de a teologhisi implică o descoperire de Sus, care ni se face în virtutea dragostei

pe care o avem faţă de Domnul. Nu putem grăi despre Dumnezeu decât dacă am primit

încredinţare de Sus. Astfel, teologia este identică cu teofania, conform mărturiei Sfântului

Diadoh al Foticeii: „Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de

lucrarea dragostei ce-i izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte,

fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu (teologie). Căci nu simte atunci vreo lipsă care

provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine

este, deci, să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a

cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu,

filosofează despre Dumnezeu”38

.

Teologia este un dar pentru cei care „sunt aleşi”, adică pentru cei care au ales să ducă

o viaţă neprihănită, dar şi pentru cei care au învederare că au vocaţie pentru aşa ceva: „Cu

adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de urcat este teologia. Şi mulţimea poporului de-abia

ajunge la poalele ei. Iar dacă este vreun Moise, acela poate să se urce primind în auz sunetul

trâmbiţelor, despre care spune cuvântul istorisirii că se aud tot mai tare pe măsura urcării. Iar

trâmbiţa care loveşte auzul este predica despre firea dumnezeiască şi ea e puternică încă de la

37

Ibidem, p. 22. 38

Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic 7 (Filocalia I), tradusă din greceşte de prot. stavr. dr. Dumitru

Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 336.

19

prima auzire, dar se întăreşte şi mai mult şi loveşte şi mai tare auzul celor ce au înaintat până

la capăt (…) Iar mulţimea nu poate să cuprindă glasul ce vine de sus, dar lui Moise i se

îngăduie să cunoască prin ele cele negrăite şi apoi să înveţe şi pe popor poruncile pe care s-a

învrednicit să le afle din învăţătura de sus. Şi acest lucru e unul din cele ce se practică şi în

Biserică, pentru că nu toţi se pot îmbulzi la cunoaşterea tainelor, ci aleg dintre ei pe cel ce

poate să înţeleagă cele dumnezeieşti şi lui îşi pleacă cu recunoştinţă urechea, socotindu-l

vrednic de crezare în toate câte le vor auzi, ca pe unul ce a fost învăţat în cele dumnezeieşti.

«Căci nu toţi sunt apostoli, zice, nici toţi prooroci» (I Cor. 6,29). Numai că acest lucru în

multe biserici nu mai este acum păzit. Fiindcă mulţi care mai au nevoie de curăţirea de cele

făcute în viaţa lor trecută, unii din cei nespălaţi şi cu veşmântul vieţii pătat, împinşi de simţire

necuvântătoare, îndrăznesc să se apropie de urcuşul dumnezeiesc, din care pricină sunt

îngropaţi în propriile lor cugetări”39

.

Teologia ca taină negrăită

„Trebuie să se înţeleagă şi aceea că vrednicia teologilor este îndoită: una e negrăită şi

tainică, iar alta arătată şi mai cunoscută; şi una simbolică şi manifestată în acte sfinţitoare, alta

adresată iubirii de înţelepciune şi doveditoare; şi că negrăitul s-a însufleţit cu graiul, şi că pe

de o parte convinge şi leagă adevărul cu cele spuse, pe de alta acţionează şi ridică în

Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate. Şi, de fapt, nici în preasfintele acte desăvârşitoare ale

Tainelor, sfinţii iniţiatori ai noştri sau ai tradiţiei legii, nu se reţin de la simboalele potrivite lui

Dumnezeu, ci vedem şi pe atotsfinţii îngeri, aducându-ne prin ghicitori în chip tainic cele

dumnezeieşti”40

III. Cuvânt al Sfântului Nicodim Aghioritul pentru cei care năzuiesc să facă

teologie

„Dacă, prin urmare, şi tu, iubite, doreşti să dobândeşti harisma aceasta, se cuvine să

cunoşti şi să păstrezi următoarele opt lucruri:

1. Trebuie să respecţi poruncile lui Dumnezeu şi prin împlinirea lor să ajungi la

contemplare, precum te sfătuieşte Grigorie Teologul, zicând: «Vrei să devii teolog vreodată şi

39

Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise (P.S.B. 29), traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Preot Ioan Buga,

note de Pr. Prof. D. Stăniloae, indice de Pr. Ioan Buga, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române 1982 pp. 71-72. 40

Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Epistola IX către Tit ierarhul, traducere, introducere şi note de

Pr. Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Bucureşti, Editura Paideia, 1996, p. 266.

20

vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Păzeşte poruncile, mergi prin viaţă cu săvârşirea

faptelor bune; căci prin fapte ajungi la contemplaţie; de la trup nevoieşte-te către suflet».

2. Trebuie să-ţi stăpâneşti trupul şi patimile lui şi să-ţi curăţeşti simţurile trupului şi ale

sufletului; căci până nu te despătimeşti pe tine însuţi nu poţi avea siguranţă pe tine, nici

răspundere pentru sufletele altora, nici să teologhiseşti. Sau dacă n-ai ajuns la curăţire deplină,

nici atunci nu se cuvine să teologhiseşti.

3. Se cuvine să ştii că teologia este de două feluri, un fel precede şi un altul urmează.

Pe de o parte teologia care precede este grăitoare despre existenţa lui Dumnezeu; pe de altă

parte cea care urmează este aceea care, prin creaţie şi purtarea de grijă a făpturilor, dovedeşte

că există Dumnezeu care a creat toate şi pe toate le proniază.

4. Trebuie să te ocupi cu citirea şi studierea Vechiului şi mai ales a Noului Testament,

căci Sfânta Scriptură se numeşte şi teologie în foarte multe locuri de către Dionisie

Areopagitul, iar Sfinţii Apostoli sunt numiţi de el teologi prin excelenţă. Să te ocupi şi cu

studierea teologiei dogmatice, mai ales a Sfântului Ioan Damaschin şi Panoplia dogmatică a

lui Atanasie şi să citeşti învăţăturile teologice ale Sfinţilor Grigorie Teologul, Vasile cel Mare,

Maxim Mărturisitorul, Grigorie al Nyssei, Grigorie Palama, Iosif Vrienios şi ceilalţi.

5. Trebuie să cunoşti ceea ce recomandă Iosif Vrienios: «cel care teologhiseşte înainte

de toate să stăpânească cu exactitate atributele persoanelor treimice; adică ce înseamnă că

Dumnezeu este unul şi ce înseamnă trei; ce înseamnă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ce înseamnă

Dumnezeire, esenţă (ousia) şi fire (fisis) şi ce înseamnă persoana, ce sunt atributele, ipostasul

şi deofiinţimea, ce înseamnă enipostasul şi celelalte».

6. Trebuie să cunoşti regula pe care o recomandă acelaşi Vrienios cititorilor cărţilor de

teologie, zicând: «Cei care citesc pe teologi înainte de toate trebuie să se gândească că toate

cele ce s-au spus despre Sfânta Treime, s-au spus ca despre o fiinţă şi trei ipostasuri şi deci,

când vorbim despre activitatea Sfintei Treimi trebuie să nu greşim atribuind ceea ce este

propriu numai Fiinţei Divine, fiecăruia din cele trei ipostase separat şi nici cele spuse numai

pentru fiecare din cele trei ipostasuri să le socotim comune Fiinţei Divine».

7. Dacă îţi place să teologhiseşti, urmează ceea ce te învaţă Purtătorul de Dumnezeu şi

teologul Maxim, zicând: «Dorind să teologhiseşti să nu cauţi raţiunile referitoare la

Dumnezeu însăşi, adică raţiunile despre Fiinţa mai presus de înţelegere, căci nu poate să

găsească aceasta mintea omenească, nici mintea altcuiva afară de Dumnezeu, ci să cauţi

raţiunile despre El cât se poate, adică energiile lui Dumnezeu precum sunt: veşnicia,

nemărginirea, bunătatea, înţelepciunea, puterea Sa creatoare şi purtătoare de grijă a toate, căci

21

dintre oameni acela este mai mare teolog care descoperă aceste raţiuni, cât se poate»

(Capitolul 27, din a doua sută, Despre dragoste).

8. Punctul opt şi ultim: roagă-te Duhului Sfânt, frate, ca să-ţi dăruiască şi ţie darul

teologhisirii; sau mai bine zis al contemplării; căci ai văzut mai sus că teologia se dă în Duhul

Sfânt; pentru că, să ştii, cel care e mişcat de darul Sfântului Duh în inima sa acela este cu

adevărat teolog, teolog neclintit şi plin de siguranţă; iar cel ce nu este mişcat de Duhul Sfânt

în inima sa, acela câte teologhiseşte, toate sunt cuvinte care vin din afară prin auz şi nu dintr-

oinimă mişcată de Duhul Sfânt; în această privinţă a şi spus Kalist Katafigiotul, teologul cu

mintea înaltă: «Cel care este mişcat de Dumnezeu în Duhul Sfânt, nu este înstrăinat de

teologhisire, ci dintr-o dată, devine teolog şi teologhiseşte întotdeauna, iar fără darul ceresc

pomenit mai sus şi fără lucrarea vie a Duhului Sfânt, în mijlocul inimii sale, din păcate, toate

câte cu mintea vede sunt imaginaţie a minţii şi toate câte teologhiseşte sunt cuvinte aruncate

în vânt, căci acela este mişcat prin auz şi cuvintele lui vin din afară. De aici, vine înşelarea

gândurilor şi a teologiei însăşi, ceea ce este şi mai rău» (Filocalia greacă, Cap. 34, p. 1135).

Dacă deci, teologhiseşti, mişcat fiind de Duhul Sfânt aduci laudă şi cinste aduci lui Dumnezeu

după cum se spune în psalm: «Aduceţi Domnului laudă şi cinste» pe care interpretându-l

marele Vasile zice: «Tot cel care teologhiseşte fără eroare, neîndepărtându-se de înţelegerea

corectă a învăţăturii despre Tatăl şi despre Dumnezeirea Fiului Unul-Născut şi despre Sfântul

Duh, acela aduce Domnului laudă şi cinste» (Psalm 28)”41

.

IV. Decalog al studiului patristic

Pentru a putea pătrunde în lumea fascinantă şi vie a Sfinţilor Părinţi şi a ne asuma

ethosul, gândirea şi viaţa lor duhovnicească e necesar:

1. să citim şi să recitim neîntrerupt Scripturile, pe care Sfinţii Părinţi le-au citit şi

recitit în lumina Învierii lui Hristos. În ele L-au găsit şi contemplat pe Hristos;

2. să avem în minte că Sfinţii Părinţi nu caută să elaboreze construcţii teologice

savante, ci să retransmită cu fidelitate, credinţa pe care generaţiile creştine succesive au

primit-o de la Sfinţii Apostoli. Ei nu caută să fie originali, să-și impună gândirea lor teologică,

ci doar să tâlcuiască, să trăiască credinţa autentică Bisericii lui Hristos;

3. să nu facem abstracţie de faptul că scrierile Sfinţilor Părinţi sunt reflexul mărturiei

de credinţă în Hristos cel Înviat, al experienţei în Duhul Sfânt şi al pathosului pentru apărarea

credinţei;

41

Sfântul Nicodim Aghioritul, Scara Nouă, Thesalonic, 1976, pp. 332-335.

22

4. să nu-i instrumentalizăm pe Sfinţii Părinţi, adică să-i transformăm în nişte instanţe

reci şi implacabile pentru a ne susţine propriile noastre opinii teologice. Ne-au lăsat moştenire

o credinţă, o mărturie, un anume mod de a face teologie;

5. ca textele patristice să nu fie abordate strict sau doar dintr-o perspectivă istorică sau

culturală. Trebuie descoperită propria lor intensitate, coerenţă, precum şi dialogul lăuntric pe

care-l pot provoca. Sfinţii Părinţi dialoghează cu noi prin textele păstrate. Numai de noi

depinde ospitalitatea şi pasiunea cu care vrem să-i primim în universul vieţii noastre

duhovniceşti;

6. să nu forţăm niciodată sensul unui text patristic. Să facem efortul ca acest text să-şi

dezvăluie propria lui semnificaţie, fără a-l obliga „să ne vorbească” ceea ce noi am fi dispuşi

să auzim;

7. Sfinţii Părinţi nu constituie nişte „rămăşiţe arheologice”, „muzee” de idei teologice,

„mumii egiptene” care trebuie cercetate la un oarecare interval de timp. Ei sunt întruparea

tradiţiei vii a Bisericii, exponenţii experienţei plenare cu Dumnezeu, martorii neclintiţi ai

credinţei în viaţa treimică, revelată prin Iisus Hristos;

8. să ne amintim că Părinţii Bisericii s-au dovedit a fi păstori extrem de grijulii faţă de

nevoile concrete ale turmei încredinţate spre păstorire;

9. să nu ne amăgim că aşa-numita „perioadă patristică” se încheie cu Sfântul Ioan

Damaschin (sec. VIII). Această delimitare a fost pregătită în „furnalul” teologiei scolastice.

Timpul patristic (ca periodizare) este identic cu timpul Tradiţiei (Stylianos Papadoupoulos).

Atunci când se încheie Tradiţia, care este vie şi dinamică, se va încheia şi era patristică. Epoca

patristică debutează cu Sfinţii Apostoli şi se plineşte cu ultimul sfânt al vremurilor

eshatologice;

10. să nu treacă o zi în care să nu ne aplecăm genele înspre o pagină sau o cugetare

patristică.

V. O smerită pledoarie pentru lectură

,,Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine ca într-o

medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este

aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie? Tăcerea

cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere «dreptul de a fi deschise». Cărţile nu fac

grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este

încă (...) Important este ca o carte să fie citită – şi, astfel, să fie mântuită de aparenţa de

simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi cartea, nu există

23

încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi astfel, singurul corp

spiritual existent pe lume”42

.

42

Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006 p.199-

201