1

Prof. univ. dr. Alexandrina Duţă

ELEMENTE DE

METODOLOGIE A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

ÎN ECONOMIE

NOTE DE CURS

2008

2

INTRODUCERE

Ştiinţa a constituit dintotdeauna un factor principal al progresului material

şi spiritual al societății.

Definită ca sistem de cunoştinţe, ştiinţa presupune un mod de cercetare,

cunoaştere, utilizare şi de posibilă transformare a realităţilor, în concordanţă cu nevoile

omului. Sub acest aspect, ştiinţa constituie o cunoaştere înzestrată cu un ansamblu de

principii, procedee şi tehnici de investigare capabile să o servească în lărgirea cunoaşterii.

Ansamblul metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în

procesul cercetării ştiinţifice, inclusiv teoria asupra metodelor pe care le utilizează

ştiinţa, constituie metodologia ştiinţei.

TIPURI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea ştiinţifică în calitatea ei de investigare consacrată descoperirii, evidenţierii,

verificării şi punerii în slujba omului şi progresului social a unor noi cunoştinţe, poate fi

delimitată în următoarele tipuri:

a) Cercetarea fundamentală .- Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii

şi societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de progres.

Un loc deosebit în cadrul ei îl are cercetarea fundamentală orientată spre aplicaţii practice

în viitor.

b) Cercetarea aplicativă. - Acest tip de cercetare, folosind rezultatele celorlalte

categorii de cercetare precum şi cunoştinţe empirice, se preocupă de transformarea lor în

3

tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi echipamente noi sau perfecţionate, în produse

noi sau înnoite, în măsuri de perfecţionare a conducerii şi organizării economiei, etc.

c) Cercetarea de dezvoltare. - Este consacrată utilizării rezultatelor cercetării

fundamentale şi aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de principiu, problemelor

ridicate de diferite domenii ale tehnicii şi economiei.

PARTICULARITĂŢI ALE CERCETĂRII ÎN ECONOMIE

a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex

cercetării economice. Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi

totodată se află sub influenţa unor factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali,

politici.

b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de

aspecte datorate interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele

economice.

c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de

informaţii de cules şi de prelucrat.

d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii

problematicii, volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.

ŞTIINŢA ŞI METODA ŞTIINŢIFICĂ

Ştiinţa este în esenţă, căutarea adevărului. Întreaga ştiinţă depinde de

conceptele ei. Aceste concepte sunt idei care capătă o denumire. Ele determină

întrebările pe care le punem şi, în felul acesta, implicit, răspunsurile pe care le putem

obţine. Ele sunt fundamentale în raport cu teoriile enunţate în funcţie de aceste

concepte. Pentru progresul ştiinţei este caracteristic faptul că un concept sau un grup de

concepte poat ceda locul altui concept fără a afecta prea mult cunoştinţele obţinute cu

ajutorul conceptelor iniţiale.

4

Capacitatea de a transfera unele rezultate de detaliu de la o teorie la alta constituie

o mare forţă a ştiinţei şi îi este specifică.

Conceptele şi teoriile sunt mai degrabă descoperite decât inventate şi sunt

condiţionate de nivelul general al cunoaşterii.

Spre deosebire de trăirile şi senzaţiile de natură personală, cum ar fi visurile sau

durerea, ştiinţa este o cunoştinţă care, în principiu cel puţin, este de natură socială, în

sensul că poate fi împărtăşită de un mare număr de oameni. De aici rezultă preferinţa

pentru enunţuri făcute într-o formă valabilă pentru mari grupuri de observatori. Se poate

aprecia că principiul relativităţii este o expresie a acestei preferinţe.

Fiecare ştiinţă îşi are noţiunile sale, metodele sale specifice, rodul evoluţiei şi al

acumulărilor istorice; toate ştiinţele au însă în comun ceea ce se numeşte metoda

ştiinţifică de abordare a cercetării. Deşi concepţia despre metodă se schimbă odată cu

ştiinţa însăşi, se conturează o serie de principii cu caracter permanent, proprii oricărei

metode ştiinţifice. Toate ştiinţele se bazează pe o serie de fapte, date, “evidenţe”,

percepute din lumea reală, pe care trebuie să le explice şi cu care se confruntă diversele

teorii. Datele se află într-o serie de relaţii, ca expresie a interdependenţelor dintre date,

care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim pas către elaborarea unor

teorii cuprinzătoare. Confuzia şi ambiguitatea apare atunci când se încalcă succesiunea

date – relaţii – modele. Acest fapt constituie o gravă abatere de la metoda ştiinţifică.

Abordarea ştiinţifică începe prin delimitarea graniţelor domeniului în care se înscriu

cuceririle neîndoielnice ale ştiinţei şi prin stabilirea graniţelor imposibilului, adică ale

reprezentărilor care contrazic experienţa ştiinţifică îndelungată. Între cele două graniţe se

află domeniul fenomenelor nestudiate, dar posibile. Deosebirile dintre abordarea

ştiinţifică şi abordarea obişnuită a fenomenelor apar pregnant la determinarea limitelor

dintre verosimil şi imposibil.

5

Ştiinţa nu stabileşte numai graniţele posibilului, dar delimitează în acelaşi

timp, cu exactitate, presupunerile, chiar şi pe cele mai verosimile, de afirmaţiile

dovedite. Delimitând lucrurile verosimile de cele dovedite ştiinţa clarifică ce afirmaţii

necesită o continuare a cercetării.

Una din principalele trăsături ale ştiinţei este deschiderea la nou, capacitatea de a

reexamina reprezentările încetăţenite şi dacă este nevoie de a renunţa la ele.

Ştiinţa este alcătuită din fapte(date), din relaţiile dintre fapte şi din explicaţiile

acestor relaţii. Faptele şi relaţiile trebuie respectate cu grijă. Faptele bine stabilite rămân

neschimbate, numai relaţiile se precizează odată cu dezvoltarea ştiinţei. Reprezentările

sau modelele se dezvoltă şi îşi schimbă aspectul cu fiecare nouă descoperire.

Stabilitatea este una din cele mai importante trăsături ale ştiinţei, altfel, după

fiecare descoperire, totul ar trebui luat de la capăt.

PRINCIPIILE CERCETARII ŞTIINŢIFICE

Instrumentele necesare ştiinţei în procesul cunoaşterii sunt înainte de toate bunul simţ şi

legile logicii. Dar în afară de metodele care decurg din acestea, comune tuturor sferelor

de activitate, ştiinţa a dezvoltat şi verificat în practică principii care permit evitarea

greşelilor şi scurtarea timpului pe drumul către adevăr.

Conform principiului cauzalităţii cauza precede întotdeauna efectul.

Orice teorie trebuie să satisfacă principiul corespondenţei, ea trebuie să fie legată

de teoria anterioară, dacă sunt valabile condiţiile în care a fost stabilită aceasta din urmă.

Principiul corespondenţei reflectă continuitatea ştiinţei.

Principiul observabilităţii cere ca în ştiinţă să se introducă numai acele afirmaţii

care pot fi supuse unui experiment, fie el şi numai mental sau, fie şi numai în principiu. El

nu poate fi aplicat însă fără anumite rezerve.

6

Principiul complementarităţii conform căruia anumite noţiuni sunt reciproc

incompatibile şi trebuie deci să fie interpretate numai prin prisma completării reciproce.

Ideea complementarităţii permite să se înţeleagă şi să se concilieze diferite entităţi

contradictorii.

Claritatea este şi ea o caracteristică necesară a teoriei ştiinţei. Nu de puţine ori

claritatea este evidentă prin simetria unor procese.

Încercând o sinteză a ceea ce metoda ştiinţifică are comun pentru toate ştiinţele,

se constată că există într-adevăr unele cerinţe evidente: *o atitudine de imparţialitate,

*hotărârea de a lua în considerare toate posibilităţile rezonabile, *dorinţa de a depune

orice eforturi pentru a fi exact ori de câte ori acest lucru este posibil, *necesitatea de a

evita influenţa ideilor preconcepute.

Dacă este vorba de o cercetare fundamentală, ea va urmări formarea unor

concepte, apoi, cu ajutorul acestor concepte vor fi elaborate ipoteze, teorii, legi.

Deosebirea dintre cei trei termeni amintiţi este una de accent; nu este vorba de o

deosebire de esenţă, ci mai curând de o deosebire în gradul de certitudine ce le este

atribuit în mintea cercetătorului.

TIPURI DE CUNOAȘTERE

Cunoaşterea este o activitate social-umană, un proces complex prin care oamenii îşi

construiesc imagini, idei, concepţii, teorii despre realitatea înconjurătoare şi despre ei

însăşi, în scopul de a explica, prevederea şi transforma fenomenele din natură şi

societate.

Funcţia de bază a cunoaşterii este de a furniza explicaţii, de a face previziuni, de a

oferi cunoştinţe pentru desfăşurarea activităţilor umane. La rândul său cunoaşterea este

dependentă de cerinţele activităţii practice, iar nivelul său de dezvoltare va fi determinat

de exigenţele acesteia.

7

Cunoaşterea îşi are originea în procesul practicii. Practica reprezintă punctul de

plecare în cunoaştere, baza pe care se desfăşoară cunoaşterea, dar şi rezultat al

cunoaşterii, precum şi criteriul fundamental de verificare al cunoştinţelor.

Cunoaşterea face ea însăşi obiectul unei activităţi speciale de reflecţie constituindu-

se astfel teoria cunoaşterii sau gnoseologia. Ea s-a cristalizat pe baza unei reflecţii

critice, sistematice asupra particularităţilor procesului de cunoaştere.

Cunoaşterea ştiinţifică se desfăşoară ca un proces conştient, condus şi

reglementat, în timp ce cunoaşterea comună se realizează de cele mai multe ori spontan

şi întâmplător.

Cunoaşterea ştiinţifică are un înalt grad de generalitate, vizează esenţialul în

formele lui diferite de manifestare. Ea se distanţează de individual ca să poată ajunge la

universal, reflectând gradul de abstractizare. Cunoaşterea comună se opreşte la aparenţe,

la formele de manifestare a fenomenelor.

Cunoaşterea ştiinţifică este teoretică, are ca punct de plecare şi finalitate practica,

realitatea, dar creează un univers nou, cel al conceptelor, ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice.

Cunoaşterea comună rămâne la nivelul de imagini senzoriale, reprezentări şi idei legate

de întâmplare, aparenţă.

Cunoaşterea ştiinţifică înseamnă explicarea fenomenelor cercetate, în timp ce

cunoaşterea comună se limitează la simpla constatare sau o explicaţie sumară, lipsită de

argumente valabile.

Cunoaşterea ştiinţifică foloseşte de regulă un limbaj special, al simbolurilor,

deosebit de cel natural propriu cunoaşterii comune.

Istoric, cunoaşterea ştiinţifică s-a desprins în timp de cunoaşterea comună. Astăzi,

cele două modalităţi de cunoaştere interacţionează prin intermediul practicii, cunoaşterea

ştiinţifică stabilind punţi de legătură cu nivelul cunoaşterii comune, revenind la mijloacele

8

şi termenii specifici acesteia, atunci când se aplică în practică rezultatele cercetării

ştiinţifice sau când se iniţiază noi cercetări.

Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri de cunoaştere

umană şi în primul rând de cea comună, proprie oricărui om datorită înzestrării sale

native, din mai multe puncte de vedere:

*al formei: cunoaşterea ştiinţifică se constituie sub forma unor teorii ştiinţifice-sisteme

de adevăruri ierarhizate, caracterizate printr-o deplină coerenţă internă pe linia

conţinutului şi o riguroasă organizare pe linia logico-deductivă pe linia formei-care

explică şi prevăd evoluţia fenomenelor şi proceselor şi legile obiective ce acţionează în

fiecare domeniu.

*al metodelor: cunoaşterea ştiinţifică determină proprietăţile calitative ale fenomenelor

cercetate şi conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode şi instrumente precise, care

permit: înregistrarea, clasificarea, măsurarea şi compararea tuturor caracteristicilor lor

cantitative.

*al procedeelor de verificare: cunoaşterea ştiinţifică dispune de procedee şi tehnici de

verificare a adevărului ipotezelor sale de la observarea dirijată ştiinţific şi experimentul

ştiinţific până la analiza structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind supuse unor probe

tot mai exigente, cunoştinţele ştiinţifice se îmbunătăţesc şi se dezvoltă în permanenţă.

*al limbajului: cunoaşterea ştiinţifică foloseşte un limbaj specializat, cu un înalt grad de

abstractizare, diferenţiat de la o ştiinţă la alta, şi într-o anumită măsură deosebit de

limbajul comun. Semnificaţiile termenilor limbajului ştiinţific sunt precizate cu ajutorul

unor definiţii explicite şi univoce, care nu lasă loc unor interpretări alternative, iar

enunţurile sale au întotdeauna o temeinică justificare faptică sau demonstrativă şi

servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea altor enunţuri care decurg în mod logic din

ele.

9

Epistemologia este o parte a gnoseologiei, care studiază specificul cunoaşterii,

aşa cum se manifestă el în ştiinţă, cercetează principiile, legile şi ipotezele formulate în

diferite ştiinţe din punct de vedere al genezei, al evoluţiei şi al valorii cunoaşterii, precum

şi metodele folosite în diferite ştiinţe. În cadrul epistemologiei, un loc deosebit îl ocupă

metodologia sau teoria asupra metodelor pe care ştiinţa le utilizează pentru a obţine

cunoştinţe adevărate.

NIVELURILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte care însă se presupun

reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic.

Nivelul empiric constă din datele şi faptele empirice ale ştiinţei. Faptele

economice reale sunt însumate, grupate, indexate şi cuprinse în indicatori economici

potrivit nevoilor cunoaşterii şi exigenţelor metodologice existente. Ele devin astfel fapte

ştiinţifice, diferite de faptele reale.

Ştiinţa economică, la fel ca orice altă ştiinţă, nu se opreşte la înregistrarea,

selectarea şi gruparea faptelor ştiinţifice. Ea continuă prelucrarea datelor cu privire la

aceste fapte cu ajutorul metodelor statistico - matematice, dezvăluind pe această cale aşa

numitele legităţi sau regularităţi empirice, precum: repetabilitatea, ciclicitatea,

modificările structurale, corelaţii.

Pe baza faptelor ştiinţifice şi a legităţilor empirice (care nu surprind esenţa şi

cauzele fenomenelor) sunt elaborate enunţurile ştiinţifice.

Nivelul teoretic este constituit din teoriile ştiinţifice. În cadrul teoriilor

economice sunt formulate noţiunile, enunţurile şi tezele ştiinţifice, precum şi legile

economice.

Noţiunile economice numite concepte, termeni sau categorii economice sunt

abstracţii care desemnează o anumită trăsătură esenţială a unei clase de fenomene

10

economice (marfa, valoarea, preţul, renta). Pentru a deveni operaţionale noţiunea

trebuie însoţită de indicatori economici specifici.

Enunţurile şi tezele teoretice exprimă raporturile dintre caracteristicile faptelor

ştiinţifice sub forma unor aserţiuni, afirmaţii sau negaţii. Ele presupun noţiunile ştiinţifice

legate între ele în mod logic (creşterea salariului real este determinată de raportul

supraunitar al indicelui salariului nominal şi al indicelui preţurilor).

Legea economică este un tip de enunţ teoretic care semnifică o relaţie generală,

esenţială, relativ stabilă şi constantă, repetabilă, dintre caracteristicile fenomenelor sau

proceselor economice (legea randamentelor non proporţionale, legea cererii, legea

ofertei).

O formă de reflectare în planul practicii a legilor economice sunt principiile

economice. Dacă principiile ştiinţifice au în general semnificaţia de izvor primordial,

punct de plecare sau premisă, ori de teză fundamentală sau lege, principiile economice

reprezintă norme de comportament sau de acţiune economică, elaborate în concordanţă

cu cerinţele obiective ale legilor (principiul minimului de efort cu maximum de randament

- homo economicus).

Pentru a răspunde exigenţelor impuse de cunoaşterea ştiinţifică, o teorie trebuie

să satisfacă unele condiţii elementare:

*coerenţă logică - enunţurile să se afle în relaţii de compatibilitate reciprocă

*deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele

*completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ domeniul la care se referă,

să formuleze toate relaţiile semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un moment dat.

*verificabilitate - orice teorie ştiinţifică trebuie să cuprindă procedee care să o lege de

experienţă, precum şi criterii esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.

11

COMPETENŢA PENTRU LECTURA ŞTIINŢIFICĂ

În termeni operaţionali conceptul poate fi descompus în următoarea listă de capacităţi

sau aptitudini ale celui ce face lectura ştiinţifică:

Observare: discriminarea formelor, sunetelor, silabelor şi accentelor

Identificare: recunoaşterea literelor, cuvintelor, prefixelor, sufixelor şi rădăcinilor

obişnuite precum şi denumirea obiectelor, evenimentelor, persoanelor.

Descrierea: izolarea şi enumerarea caracteristicilor importante, utilizarea unei

terminologii proprii şi a sinonimelor.

Clasificarea: compararea caracteristicilor şi punerea lor în contrast, ordonarea, punerea

în succesiune şi dispunerea ideilor, prin luarea în considerare a unor criterii multiple.

Proiectarea investigaţiilor: punerea de întrebări, căutarea relaţiilor posibile, aplicarea

unor procedee consecvente, trecerea în revistă a studiilor anterioare, elaborarea planului.

Colectarea datelor: luarea de notiţe, investigarea materialelor de referinţă, utilizarea

diferitelor părţi ale unei cărţi, înregistrarea datelor într-un mod ordonat.

Interpretarea datelor: recunoaşterea relaţiilor cauză-efect, organizarea faptelor,

recapitularea informaţiei noi, modificarea vitezei de lectură.

Comunicarea rezultatelor: utilizarea mijloacelor grafice, dispunerea logică a

informaţiei, aşezarea în succesiune a ideilor, cunoaşterea vocabularului de specialitate,

relevarea factorilor semnificativi, descrierea clară.

Formularea concluziilor: generalizarea, analiza critică, evaluarea informaţiei,

recunoaşterea ideilor şi a noţiunilor principale, stabilirea relaţiilor şi aplicarea informaţiei

la alte situaţii.

Lectura ştiinţifică constituie aşadar o muncă intelectuală, deloc uşoară. Ea cere

implicare în studiu, identificare şi detaşare critică de autorul lucrării, judecată obiectivă

şi subiectivă (personală), dialog creativ.

12

Având în vedere aceste aspecte, se consideră că metoda lecturii personale complete,

critice, constă în parcurgerea următoarelor operaţii: 1. Cercetarea subiectului, a temei,

cu fixarea unei anumite piste; 2. Localizarea aplicaţiilor posibile; 3. Cercetarea modului

de argumentare şi motivare; 4. Identificarea antitezelor, a obiecţiilor ce pot fi formulate;

5. Identificarea comparaţiilor relevante; 6. Reperarea exemplelor de susţinere, de

ilustrare a ideilor; 7. Corelarea semnificaţiilor cu recurs la sensuri noi, la cele referenţiale,

cu reţinerea unor citate, cu notarea unor valori importante; 8. Stabilirea concluziilor cu

reţinerea esenţialului.

Lectura ştiinţifică se bazează pe chestionare permanentă, pe reformulări în stil

personal, pe reţinerea unor aspecte care permit apropierea de obiectiv, de mesaj, toate

având rolul de a stimula o atitudine critică şi un comportament creativ, în sensul cel mai

larg.

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

De cele mai multe ori, activitatea de cercetare are ca scop elaborarea unei lucrări a cărei

finalizare are o anumită dată scadentă. Rezultă de aici necesitatea imperioasă a

organizării activităţii şi a planificării în timp a diferitelor etape ce se parcurg în procesul

de cercetare ştiinţifică.

Programul activităţii de cercetare va trebui să ţină cont nu numai de termenul

scadent, ci şi de activităţile concrete impuse de parcurgerea etapelor elaborării unei

lucrări științifice, de specificul lucrării şi de timpul necesar desfăşurării acestora.

ETAPELE ELABORĂRII LUCRĂRILOR ŞTIINŢIFICE

Exigenţele elaborării oricărei lucrări ştiinţifice publicabile sau nu, respectă în linii mari o

schemă generală care va cuprinde:

*alegerea temei sau explorarea proiectului propus

*strângerea bibliografiei şi studiul ei general, documentare preliminară

13

*stabilirea ipotezelor de lucru şi a schiţei de plan a lucrării

*întocmirea programului activităţii de cercetare, de abordare şi elaborare a

lucrării(calendarul operaţiilor cu termene scadente)

*abordarea documentară / experimentală /cercetarea de teren

*prelucrarea, interpretarea şi formularea tezelor principale privind rezolvarea problemei

(exploatarea datelor)

*redactarea materialului în primă formă(consultarea conducătorului ştiinţific,cand este

cazul)

*redactarea materialului în a doua formă, ca formă finală

*pregătirea pentru publicare /comunicare , conform cerinţelor de redactare și pregătire a

expunerii publice.

DOCUMENTAREA ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Pentru a utiliza cu randament ridicat serviciile documentare, orice beneficiar trebuie să

dispună de anumite cunoştinţe specifice. După opinia generală a specialiştilor, esenţiale

sunt sub acest aspect:

*un minim de noţiuni fundamentale referitoare la documentare ca fază a cercetării

ştiinţifice, fără de care cercetătorul nu poate stabili o unitate de limbaj cu

documentariştii.

*cunoaşterea reţelei de documentare

*deprinderile de a mânui diversele instrumente de lucru puse la dispoziţie de diverse

unităţi de documentare: cataloage, reviste informative, prospecte, şi de a utiliza anumite

tehnici de lucru specifice documentării.

Instrumentele şi tehnicile de lucru diferă nu numai în funcţie de domeniu, de temă şi

de particularităţile individuale ale cercetătorului, ci şi de tipul documentării.

14

Cercetarea economică studiază procesul economic real şi nu doar concepţiile

despre respectivul proces (acestea devin obiect principal de cercetare în cazul istoriei

doctrinelor economice). De aceea, în cercetarea economică, mai mult decât în alte ramuri

ale ştiinţei este necesar să se acorde atenţia tuturor tipurilor de documentare:

documentarea bibliografică, documentarea directă şi discuţii cu specialişti.

Informaţiile proprii documentării bibliografice pot fi regăsite pe următoarele tipuri

de documente:

a) Documente primare - surse în care este fixat direct conţinutul unei activităţi de

cercetare şi creaţie. Dintre acestea pot fi reţinute: raportul ştiinţific şi tehnic, disertaţia,

proiectul şi documentaţia tehnică, preprinturile sau publicaţiile preliminare, lucrările

prezentate la diferite manifestări ştiinţifice, periodicele, revistele ştiinţifice, articole, ziare,

reviste, cărţi, invenţii şi descrierile de invenţii, culegeri de lucrări ştiinţifice, monografii,

manuale, standarde, ş. a.

b) Documente secundare - surse rezultate din prelucrarea analitică şi sintetică a

informaţiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul semnalării acestora. Dintre

acestea, cel mai adesea se folosesc:

* cataloagele - cuprind semnalări de lucrări existente într-o bibliotecă.

* bibliografiile - se prezintă sub forma listelor de semnalare a unor lucrări selectate

după un anumit criteriu - valoare tematică, categorii de documente, timp, autor - însoţite

sau nu de descrieri succinte. Există o mare varietate de tipuri de bibliografii.

* indexurile - sunt modele de nuclee informaţionale cuprinzând titluri, cuvinte cheie,

nume, autori, instituţii, subiecte, referinţe bibliografice şi se prezintă ca surse ataşate la

finalul unei lucrări;

15

* reviste de referate - publicaţii de informare al căror conţinut se prezintă sub formă de

referate, adnotări sau titluri, la care se adaugă o succintă descriere bibliografică, toate

fiind grupate tematic şi urmate de indexuri pe subiecte.

c) Documente terţiare - sunt forme complexe de prelucrare a informaţiilor prin

analiză, evaluare, comparare sau sinteză, cu grad crescut de veridicitate şi

generalizare, cu posibilităţi superioare de valorificare. Dintre acestea menţionăm:

îndreptarele, tratatele, dicţionarele, enciclopediile, sintezele informative şi documentare.

Procesul complex al activităţii intelectuale de documentare nu se poate

desfăşura la întâmplare. La nivelul acestui proces două operaţii sunt fundamentale:

sistematizarea informaţiilor şi regăsirea informaţiilor. Suportul eficienţei muncii

intelectuale îl constituie edificiul operaţional bazat pe sistematizarea informaţiilor

cuprinse în diferite documente sau surse, care presupune, în primul rând, clasificarea

informaţiilor şi uneori indexarea lor. Clasificarea sau ordonarea constă într-o acţiune

de grupare raţională, în clase şi subclase, a părţilor universului informaţional, permiţând

apoi, regăsirea rapidă a faptelor, datelor sau ideilor. Acţiunea de clasificare se poate

realiza fie după aspecte exterioare (autor, formă de prezentare), fie după caracteristici

de conţinut. Cea mai cunoscută clasificare, acceptată internaţional, are la bază criteriul

diviziunii universului cunoştinţelor umane în clase şi subclase. Principiul diviziunii este

cel zecimal, propus de bibliologul american Malvin Dewey, în 1876, şi perfecţionat

ulterior. Sistemul este cunoscut astăzi sub numele de Clasificare Zecimală Universală

(CZU). Indicii ei sunt ierarhizaţi, numerotarea făcându-se cu cifre arabe pentru fiecare

clasă, iar subdiviziunile acestora prin adăugiri de alte clase arabe. Clasificarea zecimală

universală este ierarhică, noţiunile de conţinut fiind ordonate succesiv după relaţii

tematice. Schema ei liniar ierarhică se bazează pe împărţirea totalităţii cunoştinţelor în 10

clase şi a fiecărei clase, la rândul ei, succesiv, din nou în câte 10 subclase. Tabelele de

16

bază sunt următoarele: 0.Lucrări cu caracter general. Bibliografie. Biblioteconomie.

1.Filozofie. Psihologie. Logică. Epistemologie. Etică. 2.Religie. Teologie. Ateism.

3.Ştiinţe sociale, inclusiv pedagogie. Ştiinţe juridice. Administraţie. 4.Clasă liberă.

5.Matematică. Ştiinţele naturii. Fizică. 6.Ştiinţe aplicate. Medicină. Tehnică. Agricultură.

7.Arte. Sport. 8.Lingvistică. Beletristică. Literatură. 9.Geografie. Istorie. Biografii.

Sistematizarea presupune adesea şi realizarea unei alte operaţii paralele cu

clasificarea şi anume, indexarea. Aceasta constă în determinarea subiectului principal

(sau a subiectelor principale) tratat într-un document şi redarea lui cât mai concisă, cu

ajutorul unei expresii formate din unul sau mai multe concepte sau noţiuni fundamentale,

exprimate prin 1 până la 15 cuvinte. Indexarea pe subiecte sau domenii este o metodă

de ordonare a informaţiilor, mai elastică şi mai accesibilă celor ce caută informaţii, dar

mai puţin deprinşi cu clasificările. Alteori indexarea se face prin redarea conţinutului cu

ajutorul unor noţiuni (decriptori), simboluri (din titlul lucrării) ce cuprind 1-3 cuvinte.

Regăsirea informaţiilor este, de asemenea, un proces destul de complex. Cel mai

frecvent, el presupune parcurgerea a patru etape esenţiale:

* căutarea informaţiilor prin care au fost simbolizate şi indexate sursele, folosindu-

se liste de cuvinte, dicţionare, tezaure, coduri speciale.

* căutarea în index, utilizând aceste coduri-cuvinte, pentru a găsi toate

informaţiile conexe din diferite sisteme de referinţe utilizând aceste coduri-cuvinte,

* localizarea documentelor pornind de la sistemele de referinţe.

* extragerea şi prelucrarea informaţiilor derivate.

Procesul căutării unui subiect ce răspunde unei cereri specifice a celui ce studiază

într-o bibliotecă este de fapt şi o muncă de cercetare, care trebuie învăţată şi exersată.

17

PRELUAREA, CONDENSAREA ŞI ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

Dacă acceptăm că sistemul de documentare-informare reprezintă un complex de

operaţii şi mijloace tehnico-metodologice destinat sistematizării şi regăsirii informaţiilor,

va trebui să acceptăm şi idea unor metode şi tehnici de preluare și prelucrare a acestora.

Prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor într-un produs selectat,

sistematizat şi redus ca dimensiuni derivă *din nevoia de a opera cu un volum mai mare

de informaţii, *din necesitatea orientării rapide într-un domeniu de referinţă, *de

formulare a unor judecăţi de valoare privind conţinutul lor, precum şi *din ţinerea la

curent cu cele mai noi apariţii într-un domeniu.

Dintre cele mai uzuale metode, tehnici, scheme şi produse logice rezultate din

prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor pot fi menţionate: titlul, fişa, planul,

teza, rezumatul, conspectul, fişa de studiu, notele de lectură, extrasele, recenzia,

referatul şi sinteza.

A. TITLUL - reprezintă tehnica cea mai simplă de prelucrare, condensare şi

organizare a informaţiilor şi constă în redarea acestora într-o formă extrem de concisă.

Titlul trebuie să acopere conţinutul informaţional al documentului.

Standardele internaţionale recomandă ca esenţială respectarea principiului potrivit

căruia, titlul să conţină cel mult 6 cuvinte semnificative pentru a surprinde conţinutul,

dar să nu depăşească pe ansamblu 12 cuvinte.

B. FIŞA - reprezintă o modalitate specifică de consemnare a rezultatelor lecturii

sau a studiului unui document, în maniere mai mult sau mai puţin detaliate.

Practica lecturii şi studiului unui document a conturat mai multe tipuri de fişe.

Astfel, pot fi menţionate:

18

1. Fişa de semnalare a documentului cuprinde următoarele elemente dispuse în

ordine: - cota de înregistrare a bibliotecii (în partea stângă sus); - autorul (autorii);

- titlul documentului; - datele de apariţie (editură, loc, an, pagină, etc.)

2. Fişa adnotată sau fişa de adnotare referativă. Pe lângă datele proprii

semnalării documentului se completează descrierea acestuia cu elemente informative, de

descriere generală şi de recomandare, cu aprecieri scurte asupra domeniului în care se

încadrează conţinutul.

3. Fişa de citate. Cuprinde pe lângă descrierea bibliografică proprie oricărei fişe de

semnalare şi unele citate din publicaţia respectivă, menţionându-se pentru fiecare citat

pagina.

4. Fişa de sinteză. Pe lângă elementele fişei de semnalare, acest tip de fişă

cuprinde, într-o manieră sintetică. şi judecăţi de apreciere, de evaluare a lucrării, servind

ca bază pentru alcătuirea sintezelor documentare.

5. Fişa terminologică. Cuprinde unele precizări asupra semnificaţiei şi sensului

unor termeni, noţiuni şi expresii utilizate în documentul analizat.

C. PLANUL DE IDEI - este un rezultat al procesului de prelucrare a conţinutului

unui document(sau a mai multor documente aparţinând aceluiaşi domeniu de informaţii)

şi constă în extragerea şi prezentarea într-o anumită ordine logică (impusă de cerinţele

studiului) a ideilor de bază ale documentului sau documentelor avute în vedere. Sarcina

principală a celui ce trebuie să întocmească planul de idei este determinarea a ceea ce

trebuie notat şi preluat din document, prin raportare la logica materialului ce urmează a fi

elaborat, dar şi la conţinutul mesajului din textul de bază.

Realizarea eficientă a unui plan de idei presupune următoarele operaţii:

- se descifrează textul prin lectură atentă şi repetată, urmărindu-se: *depăşirea

dificultăţilor datorate vocabularului; *identificarea cuvintelor cheie şi a lanţurilor de idei;

19

*identificarea cuvintelor de legătură care au o semnificaţie contextuală importantă,

exprimând: opoziţia, cauzalitatea consecinţa alternativa; *segmentarea textelor lungi, cu

formularea unor subtitluri provizorii.

- se desprind ideile principale, raporturile dintre ele şi cele secundare, precum şi

elementele ce definesc mişcarea cronologică a evenimentelor, cu menţionarea unor

exemple ilustrative ca suport.

- se aranjează ideile într-o ordine convenabilă celui ce face planul, în funcţie de

intenţii.

- se controlează şi se confruntă ideile, revenindu-se asupra mesajului de bază al

textului.

Se recomandă scrierea ideilor pe foi volante, fiecare foaie conţinând o idee

principală şi cele secundare corespunzătoare. Acest lucru va permite o restructurare

succesivă a planului de idei până se va ajunge la forma cea mai convenabilă.

D. TEZA - Ca formă lingvistică, ea rezultă din prelucrarea concisă a informaţiilor

unui document şi cuprinde formulări sintetice ale ideilor de bază, ale conţinutului unui

mesaj, întemeiate pe o concepţie generală proprie unui anumit domeniu ştiinţific.

Tezele pot fi simple sau complexe, în funcţie de mărimea, de natura şi de

importanţa documentului pentru autorul lecturii. Ele exprimă, într-un alt plan, specific,

ipotezele ştiinţifice.

E. REZUMATUL - Este un produs al activităţii de sinteză dezvoltată a ideilor

principale dintr-o lucrare, care evidenţiază contribuţia originală a autorului, fără a include

elemente critice. Tipurile principale de rezumate practicate în informare sunt:

- rezumatul simplu - (de adnotare) - Constă într-o singură frază care indică unităţile de

conţinut minime şi absolut necesare pentru situarea textului într-un context

informaţional. De obicei, el se regăseşte pe fişele adnotate.

20

- rezumatul indicativ - (de semnalare) - Este mai extins decât cel simplu şi cuprinde mai

multe detalii de conţinut;

- rezumatul informativ - (propriu-zis) - Conţine un volum mare de informaţii păstrând

ordinea logică a ideilor dar, reformulează, proporţionează şi exprimă în cuvinte proprii

gândirea autorului rezumatului. Rezumatul informativ poate cuprinde şi citate, pasaje

sau expresii din document, fără ca prin aceasta conţinutul lui să devină un montaj de

citate, juxtapuneri sau prescurtări mecanice ale ideilor.

F. CONSPECTUL - Reprezintă o formă amplă, rezumativă a activităţii de studiu

şi lectură ştiinţifică, oferind o viziune personală şi de ansamblu asupra materialului

parcurs (pasaje, titluri, argumente, sublinieri proprii). Scopul principal al conspectului

este acela de a reţine elementele de bază ale unui material şi de a le folosi în situaţii

variate. Se consideră că în conspect, unele fraze şi chiar unele cuvinte au o însemnătate

incomparabil mai mare decât într-o expunere temeinică şi amănunţită.

Pentru realizarea unui bun conspect se impune respectarea câtorva condiţii:

*claritatea ideilor, *logică implacabilă, *redare sistematică a ideilor, *esenţializarea

ideilor şi nu copierea textelor în maniere mai mult sau mai puţin integrale. În practica

documentării pot fi identificate mai multe tipuri de conspecte. După numărul surselor

prelucrate: conspect unitar (al unei singure lucrări) şi conspect centralizat (al mai

multor lucrări). După gradul implicării celui ce face conspectul: conspect obiectiv,

reproductiv de idei sau pasaje şi conspect apreciativ, cu note obiective, dar cu multe

judecăţi şi idei personale. Conspectul centralizat ridică unele probleme de metodologie

a realizării eficiente, în legătură cu care pot fi recomandate în principal, două procedee:

primul constă în lecturarea şi conspectarea fiecărei lucrări în parte, pe foi separate, având

drept criteriu de notare problemele principale tratate în sursele de documentare; după

aceea, se grupează notele care tratează aceeaşi problemă, realizându-se astfel un

21

ansamblu al referirilor la aceeaşi problemă ce pot fi regăsite în diferitele surse de

documentare consultate; cel de al doilea presupune, mai întâi, realizarea integrală a

conspectului fiecărei lucrări, respectând succesiunea de idei şi logica proprie autorului; se

întocmeşte apoi planul sinteză al ideilor fiecărei lucrări; se extrag din fiecare conspect

ideile corespunzătoare problemelor esenţiale ce stau în atenţia celui ce întocmeşte

conspectul. Cu toate că solicită mai mult timp şi mai mult efort, acest din urmă procedeu

este mai avantajos deoarece oferă o viziune de ansamblu asupra lucrărilor conspectate,

dar şi asupra diferitelor modalităţi de abordare ale aceloraşi probleme de către autorii lor.

În general, etapele realizării unui conspect sunt: * studierea lucrării în ansamblu:

pagina de titlu, tabla de materii, prefaţa, studiul introductiv, *realizarea planului de

conspectare: cu menţionarea ideilor principale, a faptelor, cu preluarea de tabele,

scheme, date. *extragerea informaţiilor care întregesc ideile principale: argumente,

exemple, citate, extrase. *aranjarea lor într-o formă convenabilă şi redactarea

materialului cu preocupări pentru stil. *controlul şi confruntarea textelor.

G. FIŞA DE STUDIU - Reprezintă o modalitate sintetică de consemnare a

rezultatelor activităţii de lectură a unui document. Într-o fişă de studiu completă se

menţionează, în principal următoarele: *tema în care se încadrează conţinutul fişei şi care

va constitui titlul ei; *specificul temei abordate care va defini problema tratată în fişă,

în sens de specializare; *elemente de reper pentru orientarea rapidă în fişă; *reflecţii

personale; *notaţii cu caracter de deschidere spre alte probleme, de completare sau de

trimitere spre noi surse de informare; *sursa de documentare. Titlul fişei se va scrie cu

litere mari de tipar, în stânga spaţiului superior şi el se referă de obicei la tema sau

domeniul în care se încadrează conţinutul notelor din fişă. Subtitlul indică problema, cu

caracter de specificare, la care se face referinţă. Tipul fişei se va scrie în dreapta spaţiului

22

superior, înainte de margine, cu una din siglele ce au următoarele semnificaţii: FP - fişă

principală; FS - fişă secundară; FC - fişă de continuare

Toate fişele vor fi însoţite de un număr care va indica ordinea întocmirii lor, astfel

încât, ele vor sugera logica succesiunii ideilor, proprie autorului sursei de documentare.

Chiar dacă unele dintre fişe vor fi ordonate, la un moment dat, conform unei alte

structuri, dorită de cercetător, se va putea oricând reveni la cea iniţială.

În datele de referinţă se va indica sursa de documentare cu toate datele de identificare:

autor, titlu, data şi locul apariţiei, şi după caz, sursa de informare (biblioteca, persoana)

unde poate fi găsit materialul informaţional.

Pe fişa de studiu pot fi notate şi idei personale legate de cele consemnate.

Atunci când este necesar, pe verso se vor nota citate semnificative pentru

începerea sau încheierea textului sau unele scurte parafraze pentru anumite probleme.

H. NOTELE DE LECTURĂ - Reprezintă rezultatul activităţii de studiu asupra

unei lucrări din orice domeniu şi au drept finalitate utilizarea lor în cele mai variate

situaţii, domenii, activităţi.

Notele de lectură nu se confundă cu luarea notiţelor. Ele se disting prin aceea că,

într-o primă fază, se fac pe textul propriu-zis (dacă acesta aparţine celui ce face lectura)

sau pe un caiet special cu consemnarea paginilor de referinţă, însemnări menite să

semnaleze aspectele ce prezintă interes. Ulterior, cititorul poate reveni la textul de

bază, ţinând cont de însemnările făcute, preluând şi prelucrând informaţiile ce prezintă

interes.

I. REFERATUL - Reprezintă o formă a muncii independente prin care se

realizează sintetizarea sau dezvoltarea în formă scrisă, a unor idei sau probleme dintr-o

lucrare sau, din mai multe lucrări apropiate tematic. Printre condiţiile de realizare a unui

bun referat pot fi menţionate:

23

- studierea completă, în limita posibilităţilor, a surselor de bază ce tratează problema

urmărită.

- structurarea logică a conţinutului materialului studiat

- identificarea şi formularea corespunzătoare a argumentelor necesare convingerii celor

care ascultă sau citesc referatul.

Structura unui referat, în manieră clasică, este alcătuită din trei părţi:

introducere, conţinut şi concluzii. Poate fi adoptată şi o altă manieră, modernă de a

structura un referat, notând: titlul, autorul, planul ideilor de bază ale referatului şi

apoi, elementele proprii unui referat clasic: introducerea, în care se prezintă locul, rolul

şi nivelul atins de problemă în cercetările şi studiile ştiinţifice relevante; cuprinsul, cu

dezvoltarea ideilor şi evidenţierea celor personale; concluziile care să conţină între altele,

deschiderea unei noi abordări a problemei, emiterea unor judecăţi de valoare, sintetice,

asupra contribuţiilor aduse şi a direcţiilor posibile de dezvoltare a problemei;

bibliografia care va fi menţionată fie în text, fie la sfârşitul referatului; data întocmirii.

Dimensiunile referatului sunt condiţionate de specificul materialului studiat şi

prelucrat, de obiectivele propuse, de activitatea intelectuală în care se integrează.

J. SINTEZA - Reprezintă tehnica şi forma de prezentare concentrată, coerentă şi

uşor inteligibilă a informaţiilor privind o temă dată din mai multe lucrări.

Sinteza are şi semnificaţia unei activităţi de reformulare a informaţiilor referitoare la

un subiect care se regăseşte într-o varietate de surse. Activităţile angajate în procesul

elaborării sintezei sunt, în principal, următoarele: parcurgerea materialelor documentare,

recunoaşterea şi extragerea informaţiilor legate de tema propusă şi, în final, convertirea

lor într-o lucrare de sinteză.

24

PROCEDEE ŞI TEHNICI DE PRELUCRARE A INFORMAŢIILOR

Prelucrarea datelor economice înseamnă, în ultimă instanţă, utilizarea documentaţiei,

adică, acel proces în care interpretarea proprie a informaţiilor trece în prim plan. Pentru

aceasta se impun cu necesitate următoarele operaţiuni, considerate ca fiind foarte

importante:

*evaluarea critică a sursei de documentare

*organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării

bibliografice sau de teren

*punerea în diferite relaţii a datelor rezultate din documentaţie, în funcţie de scopul

urmărit

Evaluarea critică a surselor de documentare bibliografică trebuie să ţină cont de o serie

de aspecte, dintre care pot fi menţionate:

*anul apariţiei lucrării, numărul ediţiei precum şi revizuirile şi adnotările la ediţia

respectivă. Aceste date sunt de natură să plaseze în timp lucrarea, care de multe ori poate

purta amprenta epocii în care a fost elaborată.

*informaţii privind editura, editorul şi gradul de specializare şi de profesionalism al

acestora, ele putându-se constitui într-o garanţie pentru însuşirile de ordin calitativ ale

lucrării.

*date referitoare la autor privind perioada în care a trăit, formaţia sa profesională,

orientarea politică, toate fiind de natură să permită o percepţie realistă a mesajului

lucrării şi totodată posibilitatea de a delimita aspectele obiective de cele cu caracter

subiectiv.

*determinarea tipului de lucrare, fapt ce permite aprecierea lucrării prin prisma

obiectivului urmărit, al unghiului de abordare şi al profunzimii tratării subiectului.

25

In cazul în care documentarea s-a făcut din mai multe surse, se impune

confruntarea acestora, ştiut fiind că pot apărea unele probleme, cum ar fi cele referitoare

la comparabilitatea datelor, la compatibilitatea, suficienţa sau insuficienţa lor, toate, de

natură să permită o analiză corelată şi pertinentă.

Sistemul metodologic utilizat în prelucrarea informaţiilor este alcătuit din

metode şi tehnici proprii ştiinţei în general, cu particularizări ce ţin de specificitatea

problemelor economice care se găsesc la interferenţa cu socialul şi politicul.

Organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării cu

caracter aplicativ, presupune folosirea unor procedee şi tehnici care să permită o

prelucrare sugestivă şi pertinentă a informaţiilor.

Unul din procedee se referă la întabelarea datelor. Cea mai dificilă etapă este cea a

stabilirii conţinutului şi structurii tabelului, astfel încât, în urma analizei datelor cuprinse

în el, să poată fi formulate concluzii care să se constituie în argumente utile.

În prelucrarea datelor se poate recurge la grafice şi diagrame, ele numărându-se

printre cele mai sugestive mijloace de vizualizare a structurilor şi corelaţiilor proprii

informaţiilor economice.

Una din modalităţile de prelucrare a datelor referitoare la faptele, fenomenele şi

procesele economice, presupune evidenţierea relaţiilor de cauzalitate între diferite

variabile. Pentru aceasta se apelează la formalizarea matematică, prin formule de

determinare a unor indicatori, prin funcţii sau prin modele.

Variabilele nu au acelaşi statut. Unele dintre ele pot fi considerate instantanee,

proprii unei cercetări statice, definind mărimi economice la un anumit moment dat şi

reprezentând nivelul indicatorului respectiv: preţul unui produs sau nivelul stocului de

capital la sfârşitul anului, de exemplu. O altă categorie sunt variabilele de flux, care

sugerează şi o dimensiune temporală: venitul anual sau consumul lunar.

26

Astfel, unii indicatorii pot fi determinaţi ca mărimi absolute, prin însumare,

rezultând de exemplu, agregatele macroeconomice, sau prin scădere, atunci când este

vorba de masa profitului, ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total. Alţi indicatori

se determină ca mărimi relative, precum cei de eficienţă, ca raport dintre efect şi efort,

cum ar fi productivitatea muncii. Una din problemele prelucrării informaţiilor este cea a

măsurării, cuantificării datelor, care trebuie să ţină cont nu numai de stabilirea corectă şi

sugestivă a unităţilor de măsură în funcţie de natura fenomenului urmărit, dar şi de faptul

că este vorba de o cercetare statică sau una dinamică. Aşa de exemplu, nivelul

productivităţii muncii, ca raport de eficienţă între efect şi efort, poate fi exprimată diferit,

în funcţie de cuantificarea producţiei şi a muncii. Dacă se doreşte determinarea numărului

de lucrători necesari pentru a obţine o anumită producţie fizică, se va pleca de la

productivitatea muncii calculată ca raport între producţie în unităţi fizice şi numărul de

lucrători. Dacă se urmăreşte fundamentarea unei decizii privind dimensionarea optimă a

numărului de lucrători, se va compara salariul mediu individual al lucrătorilor cu

productivitatea medie a muncii, calculată ca raport între producţia exprimată în unităţi

valorice şi numărul de lucrători. Aprecierea dinamicii unui indicator presupune folosirea

indicilor, ca mărimi relative.

Analiza proceselor economice presupune ca punct de plecare determinarea

abaterilor indicatorilor în timp sau faţă de un nivel luat ca bază de comparaţie. Abaterile

pot fi apreciate ca abateri absolute, prin diferenţă, sau ca abateri relative, prin indici. De

reţinut că formalizarea matematică a unei relaţii dintre date sau fapte economice nu

presupune în mod automat şi caracterul operaţional al relaţiei. Aşa de exemplu, relaţia

dintre salariul real, salariul nominal şi nivelul preţurilor poate fi formalizată prin raportul:

Salariul real = salariu nominal / preţuri

27

Semnificaţia economică a relaţiei dintre cele trei date se referă la aceea că salariul

real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu preţurile, fără ca

prin această relaţie să se poată determina mărimea absolută a salariului real, care este o

noţiune abstractă în sensul că nu poate fi cuantificat ca mărime absolută. Pornind însă de

la această corelaţie, raţionamentul se poate transfera în domeniul indicilor, al relaţiei

dintre dinamica celor trei mărimi. Ca expresie a modificării nivelurilor celor trei variabile,

se obţine formalizarea unei corelaţii care devine totodată şi operaţională:

Indicele salariului real = Indicele salariului nominal / Indicele preţurilor

cu o semnificaţie concretă, potrivit căreia, modificarea salariului real este direct

proporţională cu modificarea salariului nominal şi invers proporţională cu modificarea

preţurilor. In plus această relaţie este şi operaţională, adică se poate determina creşterea

sau scăderea salariului real şi totodată se poate aprecia cui s-a datorat modificarea.

Exprimarea relaţiilor proprii fenomenelor şi proceselor economice îmbracă forma

unor funcţii: funcţia cererii, funcţia ofertei, etc. Funcţia de producţie, privită ca funcţie a

costului total, exprimă corelaţia existentă între cele două componente ale acestuia

costurile fixe şi costurile variabile şi modificarea producţiei. Forma funcţiei este diferită

şi exprimă complexitatea relaţiei dintre ele, ea putând fi liniară, exponenţială, logaritmică,

etc.

Într-un plan superior sunt elaborate modelele matematice, care cuprind ca

elemente distincte: funcţia obiectiv, de maximizare(a profitului), de minimizare (a

costului) sau de echilibru( al venitului naţional); sistemul de restricţii tehnico-

economice, cum ar fi de exemplu funcţia de consum şi funcţia de investiţii din modelul

lui Keynes; restricţiile logice, ele rezultând din natura variabilelor şi regulile formalizării

matematice, cum ar fi de exemplu, 0 c 1.

28

Variabilele modelului pot fi endogene, proprii modelului, găsindu-şi explicaţia în cadrul

său(consumul gospodăriilor este funcţie de venit) şi exogene, determinate independent de

relaţiile proprii modelului, considerate ca fiind date(investiţiile autonome în modelul lui

Keynes)

ELABORAREA CONCLUZIILOR ŞTIINŢIFICE

Formularea problemelor şi ipotezelor ştiinţifice presupune un raţionament

ce porneşte de la principiul metodologic fundamental al cercetării ştiinţifice-principiul

îndoielii - şi impune o analiză critică, constructivă pentru a stabili valoarea cunoştinţelor

prin verificare.

Ipoteza poate fi definită ca un enunţ ce urmează a fi supus verificării.

Problemele ştiinţifice apar atunci când noile fapte nu mai pot fi explicate pe baza

teoriilor şi cunoştinţelor existente. Formularea problemei ştiinţifice este unul din

momentele cele mai laborioase şi dificile ale cercetării şi aceasta mai ales datorită faptului

că problemele economice sunt probleme ale vieţii reale.

Temele de cercetare sunt probleme supuse cercetării ştiinţifice în vederea

soluţionării.

Soluţionarea problemelor ştiinţifice începe cu(1) formularea ipotezei, ca o

presupunere, ca o explicaţie a cauzelor, ca un enunţ, ca o teză, ca o lege sau principiu,

toate cu caracter provizoriu. Elaborarea ipotezelor este dificilă în ştiinţa economică

pentru că fenomenele şi procesele economice sunt complexe, iar informaţiile nu de puţine

ori sunt incomplete sau contradictorii. După formulare urmează (2)verificarea

ipotezelor. Procedeele de verificare pot fi: *empirice-când confruntarea ipotezelor cu

faptele ştiinţifice se face prin observare obişnuită sau observare ştiinţifică, adică dirijată,

ce presupune culegere de date şi fapte în mod sistematic; experimentul ştiinţific este

29

destul de rar folosit în cercetarea economică. *teoretice-când verificarea urmăreşte

coerenţa logică şi integrarea cunoştinţelor într-un ansamblu teoretic existent deja.

În procesul informării şi analizei economice faptele oferite nemijlocit de realitatea

practică devin fapte ştiinţifice, legi statistice şi enunţuri empirice. Etapele procesului de

verificare a ipotezelor se consideră a fi:

* se formulează consecinţele ipotezelor cu ajutorul raţionamentelor deductive

*se confruntă aceste consecinţe cu faptele ştiinţifice obţinute în procesul analizei şi cu

enunţurile empirice

*se stabilesc relaţiile posibile între ipoteze şi realitatea practică oglindită prin intermediul

enunţurilor empirice

Se consideră că o ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei sunt

concordante cu toate datele şi faptele oferite de practică, cu toate enunţurile empirice.

De reţinut că orice confruntare trebuie făcută cu date suficiente, altfel, ipoteza se

consideră neverificată.

Concluzia ştiinţifică este rezultatul final al cercetării ştiinţifice. Orice

concluzie ştiinţifică trebuie argumentată solid şi concret, adică, ea trebuie să fie integrată

organic în sistemul de cunoştinţe existent şi acceptat deja din punct de vedere teoretic,

arătându-se cum se poate realiza această integrare, cum se poate face legătura cu vechile

concluzii. Atunci când concluziile formulate contrazic pe cele vechi, trebuie să se

demonstreze inconsistenţa celor vechi, să se argumenteze necesitatea renunţării la ele şi

să se arate felul în care, concluziile formulate se armonizează cu cele rămase valabile.

REGULI GENERALE PRIVIND REDACTAREA LUCRĂRILOR ŞTIINŢIFICE

Calitatea elaborării şi prezentării poate contribui în mare măsură la realizarea obiectivelor

urmărite prin activitatea de cercetare ştiinţifică. Astfel, un limbaj adecvat tipului lucrării

presupune stăpânirea limbii literare şi a limbajului specific domeniului cercetat, cel

30

economic de exemplu. Un asemenea limbaj se obţine prin lectură permanentă de lucrări

beletristice şi economice reprezentative. Prin aceasta se asigură îmbogăţirea şi

actualizarea limbajului de specialitate şi se amplifică posibilitatea de a-l utiliza literar,

corect, eficient.

Redactarea unei lucrări ştiinţifice presupune parcurgerea unor etape dintre care

cele mai importante pot fi considerate:

*enunţarea tezelor de bază şi prin aceasta sintetizarea coordonatelor teoretice şi

delimitarea domeniului abordat.

*sistematizarea, în sensul ordonării problematicii, a tezelor şi concluziilor rezultate din

cercetare în funcţie de obiective şi de tipul de lucrare.

*redactarea propriu-zisă a lucrării, care este cea mai laborioasă.

Experienţa în domeniul cercetării ştiinţifice a permis conturarea a două variante de

redactare a lucrărilor:

1.-elaborarea unui text de bază, iniţial care este perfecţionat ulterior în ceea ce

priveşte conţinutul şi forma.

2.-redactarea succesivă, în mai multe variante, până se ajunge la o formă

corespunzătoare exigenţelor.

Cea mai utilizată modalitate presupune elaborarea variantei iniţiale care cuprinde

ideile principale expuse în mod concentrat, urmând ca adăugirile succesive să fie făcute

pe verso sau pe anexe, cu trimiteri precise.

O atenţie deosebită trebuie acordată coerenţei logice şi stilului unitar. Mai mult, în

raport cu prima variantă pot apărea nu numai adăugiri, ci şi eliminări de text, până la

obţinerea unui nivel corespunzător de concizie, claritate şi rigurozitate.

In procesul redactării trebuie respectate anumite cerinţe esenţiale precum:

*formularea judicioasă a obiectivelor, tezelor, concluziilor

31

*explicarea clară şi argumentarea riguroasă a fiecărei afirmaţii sau păreri.

*integrarea adecvată a detaliilor în context.

*evitarea de amănunte nesemnificative care încarcă textul

*revizuirea structurii paragrafelor pentru a avea o coerenţă logică

*prelucrarea şi includerea observaţiilor referenţilor sau conducătorilor ştiinţifici ai lucrării

O lucrare științifică are, în mod necesar, două părți distincte:

*Prima parte: Nivelul actual al cunoștințelor legate de tema lucrării, unde se vor regăsi

informații preluate în activitatea de documentare.

*A doua parte: Contribuția personală a autorului lucrării, care poate fi de natură

teoretică și/sau aplicativă.

Ţinuta unei lucrări ştiinţifice nu este legată numai de conţinutul său. Forma acesteia

întregeşte imaginea referitoare la competenţa cercetătorului. Cerinţele de bază privind

forma unei lucrări ştiinţifice se referă la următoarele:

a)titlul trebuie să fie scurt şi clar, sintetizând conţinutul materialului. Pentru precizări

suplimentare sau pentru a evita un titlu prea lung se apelează la subtitlu.

c)enunţarea problemelor studiate-prezentă de regulă în introducere, acolo unde se vor

preciza obiectivele, cadrul general studiat sau problematica abordată, precum şi

rezultatele obţinute de alţi cercetători în domeniu.

d)structura lucrării-judicios delimitată în părţi, capitole, paragrafe purtătoare de titluri,

în funcţie dimensiune, de complexitate, de natura problemelor abordate, de obiectivele

urmărite. Într-o structură considerată corespunzătoare, un capitol nu ar trebui să aibă mai

puțin de 10 pagini, paragraful poate ajunge până la 1o pagini, dar nu trebuie să fie mai

mic de 2 pagini.

32

e)instrumentarul de investigare utilizat-se prezintă concis. Astfel, metodele

cunoscute vor fi numai amintite, trimiterile bibliografice vor fi precise, iar elementele de

noutate în utilizarea unui instrument de cercetare vor fi prezentate mai pe larg.

f)prezentarea rezultatelor originale ale cercetării-aspect important, definitoriu pentru

conţinutul lucrării. Astfel, contribuţiile proprii vor avea o pondere însemnată în lucrare;

datele de observare primară, considerate interesante, vor fi reproduse în totalitate(dacă

au un volum mare vor fi prezentate în anexe).; se prezintă sintetic rezultatele prelucrării

datelor în tabele, centralizatoare de comparare, etc.; dacă anumite date sunt preluate din

alte lucrări, se vor face trimiteri precise la bibliografie.

g)ideile de bază ale lucrării - se evidenţiază prin titlurile părţilor, capitolelor,

paragrafelor, iar în text prin formulări exprese, sublinieri, folosirea unor litere cu

caractere speciale. Interesantă pentru marcarea şi reţinerea lor este vizualizarea.

h)ilustrări grafice-trebuie să fie simple, sugestive, de dimensiuni rezonabile, uşor de

înţeles, însoţite de legendă, Titlul și numărul, trecute sub figura sau grafic, sunt necesare

pentru identificare. In text este obligatoriu să se facă trimiteri prin indicarea numărului și

totodată explicații şi comentarii privind semnificația graficului sau figurii..

i)tabelele-cuprind informaţii cifrice, indicatori cu semnificaţie pentru conţinutul lucrării.

Trebuie acordată multă atenţie rubricilor tabelelor şi conţinutului lor astfel încât ele să fie

argumente pertinente pentru conţinutul lucrării. Orice tabel are un titlu. Şi pentru tabele

este necesară numerotarea, iar în text să se facă trimiteri la tabel prin indicarea

numărului, precum şi comentarii corespunzătoare. De regulă, titlul și numărul tabelului se

trec deasupra acestuia. In lucrare se vor include numai tabelele cu adevărat sugestive şi

necesare, celelalte vor fi trecute în anexe.

j)citatele - se vor folosi pentru referiri la idei foarte importante, sau ca argument când se

combate un anumit punct de vedere, sau pur şi simplu atunci când se consideră că o

33

formulare este foarte bună. De reţinut că citatele se folosesc moderat, altfel imprimând

un caracter documentar lucrării. Este obligatorie delimitarea în text prin ghilimele,

numerotarea şi referirea la sursa bibliografică indicînd şi pagina.

k)anexele-cuprind de regulă materialul informaţional utilizat : date cu caracter statistic,

rezultatele unor investigaţii de teren, sintezele unor puncte de vedere aparţinând unor

specialişti, extrase de texte sau legi. Fiecare anexă va cuprinde sursa informaţiilor

încorporate. În textul lucrării se vor face trimiteri exprese la anexe, prin indicarea

numărului.

l)bibliografia-poate fi regăsită fie la sfârşitul lucrării, fie la sfârşitul părţilor sau

capitolelor, fie în partea de jos(subsolul)paginii. In bibliografie se trec doar lucrări efectiv

consultate şi utilizate. La întocmirea listei lucrărilor cuprinse în bibliografia generală, de

la sfârşitul lucrării, trebuie să se respecte unele reguli:

- lucrările se înscriu în ordine alfabetică după litera numelui de familie al autorului. Pentru

lucrările colective ordinea alfabetică se stabileşte după numele primului autor.

- în cazul lucrărilor colective la care nu se menţionează numele autorilor, anuare

statistice, legi, ordonarea alfabetică se va face după prima literă a titlului sursei

bibliografice, spaţiul afectat de regulă numelui autorului fiind marcat prin semne

distincte.(* * *).

- pentru articolele din reviste, se menționează autorul articolului, titlul articolului,

denumirea revistei, numărul și data apariției.

- pentru informațiile preluate de pe net, se menționează autorul, titlul, adresa de net și

data accesării.

Atunci când trimiterile la sursa bibliografică se fac în subsolul paginii, pentru citate,

întocmirea aparatului ştiinţific trebuie să respecte anumite cerinţe:

34

- cifrele de la terminarea unui citat se scriu fără paranteze şi după ghilimelele care

delimitează citatul

- numerotarea citatelor şi a notelor de subsol corespunzătoare se face în continuare pe

capitole, subcapitole sau chiar pe lucrare.

Notele de subsol cuprind următoarele date: cifra corespunzătoare citatului din text,

autorul, titlul lucrării sau articolului, numărul revistei sau volumului, editura, numărul

ediţiei, localitatea, anul apariţiei, numărul paginii. De cele mai multe ori, pentru autori

apare doar iniţiala prenumelui, dar pentru autoare prenumele va fi întotdeauna scris în

întregime.

De exemplu: 1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, Macroeconomia, Editura

Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999, pag. 139

Pentru a evita repetarea datelor privind aceeaşi sursă bibliografică se poate recurge

la următoarele notaţii:

*Op. Cit. - atunci când s-a citat anterior lucrarea

De exemplu: 12- Băbăiţă I. şi colaboratorii, op. cit., pag. 153

*Idem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate imediat

anterior

De exemplu: 13-Idem

*Ibidem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate imediat

anterior, fiind diferită numai pagina

De exemplu: 14-Ibidem, pag.154

Există şi alte modalităţi de semnalare a surselor bibliografice, menţionate in regulile de

redactare proprii editurilor sau altor organisme de specialitate. Ceea ce este important

rămâne conţinutul acestor semnalări care să permită identificarea rapidă a documentului

iniţial.

35

n)rezumatul(sinteza) lucrării-se prezintă ca o informare asupra principalelor probleme

din lucrare insistând asupra contribuţiilor originale.

Realizarea unui text de calitate presupune luarea în considerare a unor

recomandări prin care se conferă unele însuşiri absolut necesare :

a)rigurozitatea - presupune formulări exacte care să reflecte fidel fenomenele şi

procesele studiate. Aceasta implică o cunoaştere şi folosire corespunzătoare a

conceptelor, a metodelor domeniului studiat, dar şi înregistrarea, analiza şi interpretarea

corectă a datelor.

b)originalitatea-se realizează prin exprimarea unui punct de vedere propriu, nou, dar şi

prin trecerea informaţiilor privind fenomenele studiate, prin filtrul gândirii proprii.

c)corectitudinea elaborării - care se asigură prin sistematizarea ideilor expuse şi

selectate după criteriile importanţei şi consecinţelor logice, prezentate şi argumentate

convingător, în funcţie de obiectivele urmărite.

e)corectitudinea-din punct de vedere gramatical şi literar.

f)stilul redactării-trebuie să fie concomitent: personal, concret, focalizat, coerent,

responsabil, adaptat.

*personal - adică să reflecte convingeri, experienţe proprii, într-un limbaj care să evite

şabloanele, formulările banale şi utilizând pe cât posibil formele impersonale ale

verbelor(se observă, aşa cum s-a văzut) ;

*concret - prin efectuarea de referiri precise şi formulări exacte, prin trimiteri la opiniile

altor autori;

*focalizat - (direcţionat) - adică să faciliteze sesizarea obiectivelor majore, urmărindu-se

în permanenţă idea principală a lucrării;

*coerent - trecerea de la un pasaj la altul, de la un paragraf la altul să fie logică şi

fluidă.;

36

*responsabil - să respecte adevărul ştiinţific, să reflecte situaţia reală, să semnaleze

sursele de informaţii investigate, să consemneze exact consemnările din bibliografie, să

delimiteze clar rezultatele originale de cele preluate;

*adaptat-în sensul luării în considerare a cerinţelor beneficiarilor lucrării sau cu

respectarea specificului lucrării, care se referă la problematica abordată, la dimensiunea şi

modul de structurare a materialului, la limbajul şi aparatul ştiinţific folosit.

PRINCIPALELE TIPURI DE LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

În funcţie de destinaţia lor, lucrările de cercetare ştiinţifică pot îmbrăca următoarele

forme:

a)referatul ştiinţific - comunicare prescurtată a unei concluzii ştiinţifice inclusiv a unei

soluţii practice. În forma scrisă are 5 - 10 pagini şi de obicei este prezentat oral.

b)comunicarea ştiinţifică - o lucrare mai amplă şi mai complexă cuprinzând 10 - 20 de

pagini, expunerea orală fiind de 15 -25 minute.

d)raportul de cercetare - o lucrare ştiinţifică predată beneficiarului la termenul

prestabilit prin contract .

f)studiul - lucrare de cercetare destinată sau nu publicării având 25 -50 de pagini.

SUSŢINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE CERCETARE

Susţinerea publică, orală a lucrărilor ştiinţifice presupune elaborarea unui material

suport care are ca părţi principale (a) introducerea sau exordiul în care se enunţă în linii

mari problema care face obiectul comunicării cu scopul de a trezi interesul ascultătorilor.

(b) tratarea subiectului care constă în expunerea dezvoltată a ideilor, faptelor,

37

metodelor precum şi a argumentelor corespunzătoare. c) concluzia sau peroraţia care

are, pe de o parte, rolul unei recapitulări în care sunt evidenţiate principalele aspecte, iar

pe de altă parte, rolul de a convinge auditoriul de justeţea concluziilor.

Reuşita unei expuneri verbale este asigurată dacă *trezeşte interesul

auditoriului, * dacă este convingătoare pe bază de logică şi practică fără reproş şi * dacă

reuşeşte să impună părerea autorului, inclusiv, prin căldura şi puterea de expresie a

cuvântului.

Un adevărat cercetător trebuie să poată realiza o expunere orală care să

transmită clar, limpede, ideile şi convingerile proprii . El trebuie să înveţe să folosească

toată gama de mijloace de expresie : cuvânt, sintaxă, cadenţă şi armonie a frazei,

sugestivitatea stilului, debit verbal, accent, căldură a cuvântului, gesticulaţie, atitudine.

Pregătirea expunerii condiţionează eficacitatea comunicării rezultatelor

cercetării ştiinţifice şi cuprinde :

*elaborarea planului prezentării(expunerii orale) şi redactarea textului care va face

obiectul expunerii,

*cunoaşterea auditoriului,

*pregătirea personală a vorbitorului,

*pregătirea materialului şi tehnicii ajutătoare,

*pregătirea auditoriului.

Planul prezentării trebuie să cuprindă ideile principale şi argumentarea fiecăreia

dintre ele. Părţile expunerii vor fi concepute modular (fiecare idee pe o pagină separată)

ceea ce va oferi posibilitatea unor eventuale modificări în succesiunea ideilor prezentate,

chiar în timpul expunerii, dacă se dovedesc necesare. In elaborarea planului expunerii se

are în vedere cu prioritate valorificarea rezultatelor cercetării proprii. Se recomandă ca în

expunerea orală să se reproducă integral textul special pregătit, prin aceasta asigurându-

38

se rigurozitatea transmiterii rezultatelor precum şi eliminarea eventualelor improvizaţii

dăunătoare pentru calitatea şi ţinuta ştiinţifică a actului de comunicare.

Cunoaşterea auditoriului este o fază importantă în pregătirea expunerii, deoarece

aceeaşi temă va fi tratată diferenţiat, în funcţie de structura şi de nivelul informării

auditoriului. In plus, atunci când comunicarea este urmată de întrebări şi discuţii, se

dovedeşte foarte utilă o informare cu privire la domeniul preocupărilor celor prezenţi.

Pregătirea personală a vorbitorului , înseamnă în primul rând un text de

prezentare bine elaborat şi în al doilea rând, presupune controlul atitudinii, al mimicii, al

gesturilor, urmărindu-se prevenirea unor eventuale dificultăţi psihice, întreruperi

prelungite sau precipitări în expunere.

Pregătirea materialelor şi a tehnicii ajutătoare : diapozitive, folii, planşe cu

tabele sau grafice, ştiut fiind că vizualizarea uşurează expunerea, evitând monotonia

înşiruirii de cifre sau clasificări. Nu trebuie omisă verificarea prealabilă a existenţei

condiţiilor de utilizare corespunzătoare a materialelor utilizate: priză, cablu, ecran, etc.

Pregătirea auditoriului presupune, după caz, anunţarea prealabilă a temei prin

afiş sau program . În unele cazuri se apelează la editarea unor preprinturi sau rezumate

ale lucrărilor ce urmează a fi prezentate, asigurându-se astfel posibilitatea pregătirii

participanţilor pentru întrebări, discuţii sau dezbateri, în cunoştinţă de cauză.

Expunerea în public constă în reproducerea textului scris, special pregătit.

Captarea interesului se asigură prin sublinierea noutăţii şi a actualităţii problemelor, prin

fraze bine formulate, suficient de concentrate pentru a nu fi îngreunată înţelegerea şi prin

evidenţierea efortului propriu. Expunerea va fi însoţită de vizualizarea corespunzătoare.

În contextul reuşitei expunerii orale, pot fi menţionate, ca o concluzie, următoarele

recomandări practice:

39

*Prezentarea să fie diferenţiată în funcţie de natura lucrării, de tipul şi obiectivele

comunicării.

*Expunerea rezultatelor cercetării să nu fie monotonă.

*Prezentarea materialului trebuie să situeze în prim plan elementele esenţiale, de

noutate.

*Expunerea trebuie să se încadreze în timpul acordat. De aceea, se dovedesc utile

repetiţiile cu ceas şi o anumită rezervă de timp. BIBLIOGRAFIE 1.Beveridge W.I., Arta cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978 2.Constantinescu N.N.(coord), Introducere în metodologia cercetării ştiinţifice, ASE, Bucureşti, 1989 3.Duţă Alexandrina, Elemente de metodologie a cercetării ştiinţifice, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002 4.Migdal A., De îndoială la certitudine, Bucureşti, 1989 5.Neacşu I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Bucureşti, 1990 6.Popa L., Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979 7.Popescu C.,Răboacă Gh., Ciucur D.,Iovan Daniela,Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura ASE, Bucureşti, 2006 7.Zaiţ D., Elemente de metodologia cercetării, Editura Universităţii, Al. I. Cuza, Iaşi, 1997