Enigma Otiliei – roman realist de facture balzaciana

Date autor:

G. Calinescu:

* personalitate culturala romaneasca de tip enciclopedic;

* isi desfasoara activitatea la sfarsitul perioadei interbelice si inceputul celei contemporane;

* critic si istoric literar; biograf, monografist, eseist, romancier, poet, dramaturg;

* Opera de capatai – “Istoria litaraturii romane de la origini pana in prezent” – lucrare ampla de referinta a culturii romanesti

* Geo Bogza il califica drept: “o plasmuire de geniu a acestor pamanturi si a acestui popor, una dintre cele mai fertile si inspirate minti de carturar de la Dimitrie Cantemir pana in zilele noastre.”

Trasaturi ale romanului calinescian

Romanele calinesciene pornesc de la cateva puncte comune, teoretizate de criticul literar, care prefera maniera clasica de abordare a materialului epic.

Ca teoretician al romanului romanesc, G.Calinescu respinge proutismul si pledeaza pt realismul clasic, ilustrat prin romanul obiectiv de tip balzacian. Al doilea dintre cele 4 romane scrise de G. Calinescu (“Cartea nuntii” - 1933, “Enigma Otiliei” - 1938,”Bietul Ioanide”- 1953,”Scrinul negru”- 1960) este un “roman de critic,in care realismul, balzacianismul si obiectivitatea au devenit program estetic” (N Manolescu)

Afirmatia lui Gh. Glodeanu “Atenta observatie a socialului, zugravirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanitatii sub latura morala, fresca Bucurestiului de dinainte de Primul RM, naratiunea la pers III si mentinerea naratorului omniscient” surprinde caracterul realist-balzacian al romanului calinescian, insa acesta depaseste balzacianismul, situandu-se la granita dintre clasic si modern.

Astfel, pe langa realismul de factura balzaciana apar elemente de factura modernista prin:

1. crearea de caractere marcate de o trasatura dominanta, devenite tipologii de factura universala;2. maniera balzaciana de redare a subiectului, evidenta prin tehnica narativa;3. fixarea caracterelor in timp si spatiu;4. descrierea minutioasa a cadrului, a arhitecturii cladirilor, vestimentatiei;5. pluriperspectivismul, relativizarea perspective narative.

*depaseste balzacianismul prin spiritul critic si polemic (parodic, lucid)

G. Calinescu adera la realismul balzacian considerand ca “totul e fundamental” la acest scriitor, datorita orientarii spre: * clasicism; * umanitatea canonica; * datorita convingerii ca pt literatura romana contemporana tipul firesc de roman este cel obiectiv.

Critica literara permite mai multe “coduri” de interpretare a romanului:

1. Pt unii – roman clasic dupa “metoda balzaciana” (P. Constantinescu)2. Roman “comic” si “satiric” (I. Negoitescu)3. O replica polemica la formula balzaciana, adica un “balzacianism fara balzac” (N. Manolescu)

Viziunea despre lume a autorului:

Asa cum observa si criticul literar Gh. Gladescu, in conceptia lui G. Calinescu “romanul trebuie sa fie neaparat epic, sa dea impresia de viata, sa fie autentic,obiectiv, sa refuze lirismul…”.

G. Calinescu insusi definea romanul ca fiind o “scriere de dimensiuni mari, bizuita pe fapte ca elemente de documentare a constiintei umane” si considera ca numai orientarea “spre o psihologie caracterologica si spre o umanitate canonica” duce la adevarata creatie in roman. (Sensul clasicismului)

Autorul porneste de la datele realitatii pt a infatisa imaginea societatii romanesti bucurestene de la inc sec XX. Accentul pus asupra socialului si problematica imbogatirii sunt elemente caracteristice romanului balzacian, la fel ca si problema paternitatii, ilustrata de primul titlu al operei( Parintii Otiliei).Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflecta in romanul EO in tema, structura simetrica, circulara, specificul secventelor descriptive, realizarea personajelor.

Balzacianismul. Definit ca metoda de creatie literara, balzacianismul a fost vazut drept "un armistitiu intre clasicism si romantism" (Paul Georgescu). De la clasicism preia interesul pentru caractere (personajul este construit pe o dominanta: avarul, mizantropul, scorpia), iar de la romantism, culoarea locala (detaliile ce compun atmosfera locului si a timpului istoric dat, povestile sentimentale). La toate acestea, se adauga teme noi, precum a paternitatii, a mostenirii, a parvenirii. Romanul Enigma Otiliei este o replica polemica la adresa modelului balzacian, fiind scris din perspectiva si cu mijloacele modernitatii (astfel, Calinescu experimenteaza "un balzacianism fara Balzac", N. Manolescu).

Balzacianismul din Enigma Otiliei poate fi recunoscut in urmatoarele aspecte:

1.      Tema mostenirii: in centrul actiunii sta lupta pentru mostenirea averii lui mos Costache; tot o "mostenire" este si zestrea pe care Aglae ar trebui sa i-o dea Olimpiei, act refuzat de maniacul Simion: "Nu e fata mea".

2.      Tema paternitatii: initial, Calinescu intentiona sa-si intituleze romanul Parintii Otiliei. Mai toate personajele romanului pot fi considerate "parinti" ai Otiliei, in sensul ca vor sa aiba grija de viitorul ei. Tema paternitatii este privita din mai multe unghiuri: pentru Simion este obsesiva, pentru Stanica este generatoare de delir verbal, pentru Pascalopol devine unul dintre cele doua moduri de o iubi pe Otilia. In centrul actiunii stau doi orfani: Felix si Otilia. Ei vor alcatui cuplul inocent, intr-o lume care si-a pierdut moralitatea.

3.      Descrierea minutioasa a mediului ambiant este utilizata ca mijloc de caracterizare a personajelor (este semnificativ incipitul romanului).

4.      Situarea exacta a actiunii in spatiu si timp este balzaciana.

5.      Constructia personajelor. Concentrarea vointei pentru realizarea scopului propus, face din Stanica un personaj balzacian. Dintre personajele romanului, cel mai apropiat de prototipul balzacian pare a fi mos Costache, care trimite la batrânul Grandet (din romanul Eugenie Grandet); el intra, totodata si in galeria avarilor (Harpagon[1], Hagi-Tudose[2]), fiind însa umanizat de iubirea pentru Otilia.

6.      Situatiile grotesti, tehnica portretizarii caricaturale, obsesia pentru bani.

Enigma Otiliei – roman realist de factura balzaciana

ROMAN REALIST CU NOTE NATURALISTE, INTERBELIC, OBIECTIV, BALZACIAN, MODERN, PARODIC, ROMAN-SINTEZĂ

APARITIE

"Enigma Otiliei" (1938), al doilea roman al lui George Calinescu, dupa "Cartea nuntii", este situat între traditie si inovatie, fiind un roman-sinteza. Este un roman interbelic, realist, obiectiv, de tip balzacian, cu numeroase elemente moderne.

TEMA

Prin tema, romanul este balzacian si citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului lovinescian. Fresca a burgheziei bucurestene de la inc sec. XX, prezentata in aspectele ei esentiale, sub determinare social-economica (istoria mostenirii lui mos Costache Giurgiuveanu), imaginea societatii constituie fundalul pe care se proiecteaza formarea/maturizarea tanarului Felix Sima, care, inainte de a-si face o cariera traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie. Roman al unei familii si istorie a unei mosteniri, cartea se incadreaza in categoriea prozei realist-balazaciene prin dezvoltarea motivului mostenirii si al paternitatii.

SEMNIFICATIA TITLULUI

Titlul initial, “Parintii Otiliei”, reflecta motivul balzacian al paternitatii, pt ca fiecare dintre personaje determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste “parinti”. Autorul schimba titlul din motive editoriale si deplaseaza astfel accentul de la tema specific realista a paternitatii la o trasatura de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este “enigmatica”, fiind interpretata in mod diferit de fiecare dintre pj romanului, ceea ce constituie o nota de modernitate a scrierii, anume – tehnica moderna a perspectivelor multiple sau a reflectarii poliedrice. Titlul romanului si finalul sau exprima esenta dilematica a feminitatii, natura contradictorie a sufletului omenesc. Otilia este receptata diferit de cei din jurul sau. Chipul ei ramâne învaluit în mister, o imagine derutanta, de vis. Dincolo de definirea Otiliei prin raportare la celelalte ipostaze ale feminitatii din roman, ea ilustreaza "enigma" feminitatii. Varsta eroinei cumuleaza farmecul copilaresc cu senzualitatea, capriciul si frivolitatea femeii, dar si cu o precoce seriozitate si intelegere a vietii. Ea e mult mai lucida si mai matura decat Felix, care are multe naivitati. Decizia ei de a renunta la Felix ramane enigmatica, efect realizat prin prezentarea Otiliei în exclusivitate prin manifestarile exterioare si din perspectiva altor personaje. Otilia reprezinta pentru protagonist intruchiparea eternului feminin (sora, prietena, iubita, indrumatoare, mama).

STRUCTURA ROMANULUI SI TEHNICI NARATIVE

Creatia epica este ampla, fiind alcatuita din 20 de capitole, fara titlu, este structurata pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stanica etc. Exista 2 planuri narative principale: *planul epic- urmareste istoria complicata a unei mosteniri ( lupta dusa de clanul Tulea pt obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu); **al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima, orfanul care observa minutios degradarea umana cauzata de dorinta de acumulare materiala; in contextul povestii de iubire cu tanara Otilia M., amandoi fiind surprinsi in proc. de formare, in confruntarea cu lumea si cu ei insisi, planul se constituie ca bildungsroman; *** exista si un plan cadru - contureaza monografic existenta burgheziei bucurestene la inceputul sec. al 20-lea, subtema parvenirii fiind definitorie pt acest plan. Autorul acorda interes si planurilor secundare, pt sustinerea imaginii ample a societatii citadine.

Structura discursului narativ este circulara, simetrica. Circularitatea este realizata prin situarea personajului Felix Sima pe strada Antim, imagine ce deschide si inchide paginile romanului. In romanul calinescian,

deznodamantul este urmat de un epilog, in care sunt prezentate succint destinele unora dintre pj: Felix, Otilia, Stanica, Pascalopol.

Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire, iar prin insertie de introduce micronaratiuni in structura romanului.

PERSPECTIVA NARATIVA

Perspectiva narativa este cea a romanului doric, presupune un narator care relateaza la persoana a III-a, obiectiv, detasat, impersonal, neimplicat, intr-un stil neutru, urmarind relatia cauza-efect, specifica realismului balzacian. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor, dar acestea actioneaza automat, ca niste marionete. Se remarca insa limitarea omniscientei si obiectivitatii prin introducerea pj-martor – Felix Sima, fapt dovedit si de limbajul uniformizat. Este evidenta si prezenta “ochiului unui estet”, indiciu al unei perspective auctoriale care demonstreaza vocatia lui G. Calinescu de a comenta lumea pe care o creeaza. Naratorul omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, controleaza evolutia lor ca un regizor universal.

Desi adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunica, prin postura de spectator si comentator al comediei umane reprezentate, cu instantele narative.

CONSTRUCTIA SUBIECTULUI

Secventele narrative sunt construite pe baza inlantuirii, naratorul respectand principiul cronologic al prezentarii faptelor. Naratiunea si dialogul se imbina cu descrierea ampla a spatiilor, personajelor si vestimentatiei.

INCIPITUL

Incipitul romanului realist * fixeaza veridic coordonatele temporale si spatiale, in stilul metodei balzaciene, prin acumularea detaliilor: cadrul temporal (“intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece”), cand tanarul Felix Sima paseste pentru prima oara pe strada Antim din Bucuresti “un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli.”, ** prezinta principalele personaje, ***sugereaza conflictul ****si traseaza principalele planuri epice. Naratorul introduce cititorul in spatiul si timpul actiunii odata cu pj care vine din exterior (deci cu calitatea de pj-reflector), pretext de prezentare detaliata, veridica a Bucurestiului de odonioara.

RELATII TEMPORALE SI SPATIALE

Actiunea, desfasurata în perioada iulie 1909-martie 1911, este urmata de epilogul plasat la un deceniu si jumatate distanta. Largirea spatiului epic se realizeaza prin plasarea conflictelor in alte locuri: de la casa lui Giurgiuveanu, la casa familiei Tulea, a lui Pascalopol, a mosiei acestuia etc. Relatiile spatiale si temporale astfel evocate reflecta o trasatura a realismului: relatia directa om / mediu. Sunt prezentate sumar mediul negustoresc, mosieresc, medical-universitar, preotesc, al avocatilor etc. Descrierea naturii cu ocazia excursiei lui Felix si a Otliei la mosia lui Pascalopol, proiectarea grandioasa a Baraganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor în descrierea câmpiei, reflectate în constiinta lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantica.

EXPOZITIUNE..INCIPIT

Expozitiunea este realizata in metoda realist-balzacianista: situare exacta a actiunii in timp si in spatiu,veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice, descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Are la baza conventia “strainului” care se initiaza intr-un nou mediu. Felix, personajul-reflector, surprinde stereotipiile si anomaliile mediului bucurestean, dar în spatele lui se afla naratorul omniscient.

Caracteristicile arhitectonice ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de “ochiul unui estet”,din perspectiva naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector Felix Sima, care cauta o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului,de la strada, la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor (tehnica focalizarii) este o modalitate de patundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Pt Balzac o casa este un document sociologic si moral.

La fel ca in comedie, apare contrastul dintre aparenta si esenta, iar naratorul isi exprima atitudinea ironica, asumandu-si statutul demiurgic: “o caricatura in moloz a unei strazi italice”. Strada Antim si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unor locatari bogati, burghez imbogatiti candva, si realitate: inculti (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgarciti( case mici, cu ornamente din materiale ieftine), snobi(imitarea arhitecturii clasice), delasatori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pt a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.

Strada Antim este o metafora a romanului însusi, vazut ca amestec de stiluri, caricatura a unui model prestigios (balzacian).

Casa lui C. G. este o cladire veche, aflata in paragina, impodobita cu imitatii ieftine si releva date esentiale despre proprietarul ei. Psihologia umana devine astfel o functie a mediului, ca si la Balzac, dar scriitorul roman insista ape amanuntele arhitectonice conturand minutios exteriorul, ceea ce il determina pe critical literar N. Manolescu sa afirme ca: “daca Balzac crea viata, Calinescu o comenteaza, atitudinea lui fiind critica.”

FINALUL

Finalul este inchis deoarece aduce rezolvarea conflictului (deznodamantul) si este urmat de un epilog.

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache,din perspectiva lui Felix, in momente diferite ( adolescenta si aproximativ 10 ani mai tarziu: “dupa razboi”). Simetria este sustinuta si de replica pe care mos Costache i-o adreseaza lui Felix, in momentul in care tanarul apare in poarta casei sale. Dupa trecerea anilor, doctorul Sima revine la locurile strabatute ca licean, pe strada Antim, care insa se schimbase si ea, si-si aminteste nostalgic de replica absurda cu care il intampinase Costache “nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc” – final: “Aici nu sta nimeni”.

Epilogul oferă cititorului inocent justificarea gestului fetei ( Felix „avea să facă o carieră strălucită”, eliberat de constrângerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”. Interesul autorului se îndreaptă spre elementul absurd, regăsit atât în incipit, cât şi în final. Reluarea situaţiei iniţiale sugerează absurdul existenţei însăşi.

SUBIECTUL ROMANULUI

Actiunea  Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite. Intriga se dezvolta pe 2 planuri care se intepatrund: pe de o parte, dorinta obsesiva a clanului Tulea, condus de sora lui Giurgiuveanu, Aglae, de a intra in posesia acestuia, iar pe de alta parte, romanul are in centru destinul tanarului Felix,maturizarea lui, acesta patrunzand intr-un mediu social nou, fiind marcat de intalnirea cu fiica vitrega a lui Costache – Otilia Marculescu (caracterul de bildungsroman).

Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul decrepit, este abandonat într-un ospiciu, Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache, pentru ca acesta să nu poată face nici o mişcare fără ştirea ei. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol (punctual culminant al conflictului erotic), moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Deznodamantul (sfârşitul diegetic – Felix, abandonat, primeşte o explicaţie de la Otilia, menită să dezlege misterul), prezinta implinirea profesionala si familiala a lui Felix, despartirea dintre Stanica si Olimpia, acesta gasindu-si fericirea alaturi de o femeie de moravuri indoielnice, cu relatii sus-puse, esecul lui Titi si al Auricai in tentativele lor disperate de a-si intemeia o familie. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”. Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la metamorfozarea fetei. Finalul este închis, marcând rezolvarea tuturor conflictelor, şi este urmat de un epilog.  Motivul paternitatii este infatisat interferentiat.Orfanii au doi protectori: Costache si Pascalopol. Mos Costache este zgarcit, dar isi iubeste sincer fiica, desi n-o adopta legal, in timp ce Aglae, adevaratul avar al romanului, striveste personalitatea copiilor sai, anulandu-le sansa implinirii matrimoniale. Astfel, Aurica ramane fata batrana, Olimpia este parasita de Stanica Ratiu,care dupa ce fura banii batranului avar divorteaza de fata Aglaei si se casatoreste cu Georgeta,iar Titi evolueaza spre o inevitabila maladie mintala.

Planul mostenirii este prezentat minutios de narator, reliefand intrigile si meschinaria unor oameni apropiati batranului, dar care se lupta din rasputeri ca, prin orice mijloc, sa dobandeasca averea acestuia.

Planul formarii tanarului Felix, student la Medicina,urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau,in special iubirea adolescentina pt Otilia. Este gelos pe Pascalopol, (se contureaza conflictul erotic) dar nu ia nicio decizie, fiindca primeaza dorinta de a-si face o cariera. Evoluatia sa de la adolescenta la maturitate, de la postura de licean la cea de medic este marcata de iubirea profunda pt Otilia Marculescu. Otilia il iubeste pe Felix,dar dupa moartea lui mos Costache il paraseste,considerand ca reprezinta o piedica in calea realizarii lui profesionale. Ea se casatoreste cu Pascalopol,barbat matur,care ii poate oferi intelegere si protectie.Din epilog aflam ca Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea Otiliei de a-si trai tineretea,ea devenind sotia unui conte exotic si cazand in platitudine.

Otilia ramane pt Felix o imagine a eternului feminin,iar pt Pascalopol o enigma.

CONFLICTELE

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui mos C(adversitatea manifestat de Aglae impotriva orfanei Otilia) ,al doilea destrama familia Tulea(interesul lui Stanica pt averea batranului).

Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pt mana Otiliei.

Personajele

Relaţiile dintre cele două familii sugerează universul social prin tipurile umane realizate. G. Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care supravieţuiesc, având o concepţie morală asupra vieţii şi fiind capabili de motivaţia actelor proprii – Felix, Pascalopol – şi cei care se adaptează automatic, instinctual, organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un tip uman. Scopul romancierului este „zugrăvirea unor caractere bine individualizate” ( Gheorghe Glodeanu ) Prezenta categoriei groetescului prin: deformarea monumentalului in arhitectura, transformarea lui in “caricatura”, ignorarea valorilor morale de unele dintre pj, portrete si comportament ce ilustreaza automatismul, fac din scriere un roman comic.

Prezentarea în bloc a personajelor, (ca un mare romancier, de talia lui Balzac si Tolstoi) la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, (tehnica introducerii in scena si cea portretistica) este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor, a obişnuinţelor. Naratorul stabileşte în mod direct gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul acţiunii, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor, în caracterizarea indirectă.

Caract.dir. e facuta de narator sau de alte pj, indirecta – limbaj, gesture, fapte, rel cu alte pj. Imaginea initiala a naratorului omniscient e dublata de cea a pj reflector, fiind completata pe parcurs, realismul reluand si imbogatind caracterele spec. clasicismului.

Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat. Cu alte cuvinte, „zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală” trădează un romancier atent la aspectele definitorii ale epocii sale.

Deşi personajele sunt prezentate, în general, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele de modernitate sunt prezente în realizarea câtorva dintre cele mai importante personaje. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor.

Arhitectura are o stransa legatura cu viata oamenilor si cu profilul caracterologic, oferind primele informatii asupra pj. Primul tip introdus in scena prin dubla perspectiva a naratorului omniscient si a pj-reflector este Costache Giurgiuveanu situate pe strada Antim, casa este un indiciu al conditiei sociale – burghezia bucuresteana si al incadrarii lui mos Costache in tipologia avarului: “…totul in cel mai antic stil, dar console, frontoane si casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidaria era crapata si scorojita in foarte multe locuri…”. Fizionomia descrisa prin acelasi artifice – ochiul “strain” al lui Felix – dezvaluie de la inceput varsta, detaliile unei fizionomii bizarre si gesturile stereotipe: “un omulet subtire si putin incovoiat”, capul “atins de o calvitie totala”, fata “aproape spana”, buzele “intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os”, clipese “rar si moale”, ca “bufnitele suparate de o lumina brusca”. Intalnirea cu Felix dezvaluie un comportament ciudat al batranului, care simuleaza uitarea, unicul mijloc de aparare fata de cei din jur: “Nu-nu-nu stiu… nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc.”

Moş Costache este avarul, dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire (cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia: “fe-fetita” lui, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Fata il considera “un om bun”, dar nu poate intelege “ciudatenia” comportamentului sau cand vine vorba de bani.

Confruntarea cu clanul Tulea confera o turnura dramatica destinului sau. Aflat la o varsta inaintata, constientizeaza ca, intr-o zi va fi pradat de acesta si de aceea, se apara cu mijloace proprii de rautatea lor. Simularea uitarii si balbaiala sunt arme naïve de aparare, constituindu-se ca modalitati de amanare pt a castiga timp in fata adversarilor. Comportamentul bizar – dublat de dragostea sincera afta de otilia, desi arghilofilia il impiedica sa realizeze infierea.

Averea mult-dorita de Costache se constituia din imobile date spre inchiriere pt a-I asigura venituri stabile, bani rezultati din vanzarea obiectelor confiscate la prietenul sau batran si bogat, L.P., luate cu titlu fictiv de imprumut sau “castigate” la jocurile de carti si table. Din avaritie extrema, amana datoria morala fata de raposata sotie, de a renunta la o parte din bani pt a asigura viitorul Otiliei prin trecerea pe numele ei a unei sume considerabile ca zestre.

Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ). Chiar daca este un pj unidimensional, nonevolutiv, cu o psihologie static, Mos Costache este un pj mai nuantat decat “omologul” sau francez.

Rolul scenei de grup din salon in conturarea tipologiilor

Aglae, femeia varstnica, imbracata pretios si pedant, se remarca prin fata “galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, nasul incovoiat si acut, obrajii brazdati de cateva cute mari.” Descrierea cu functie de simbolizare evidentiaza incadrarea ei in tipologie – “baba absoluta, fara cusur in rau”. Aglae este suspicioasa, malitioasa, egoista, limitata, autoritara, dovedint prin comportament instinctul matern si pe cel al posesiunii.

Desi o detest ape Otilia, potential candidate la averea lui Costache, este unul dintre mentorii, “parintii” ei, formand-o ca personalitate, prin relevarea laturii negative umane. Ea isi contureaza menirea inca de la inceputul romanului, atacandu-I rautacios pe cei din jur. Imediat dup ace il cunoaste pe Felix, care paseste pt prima data in casa tutorelui sau, singura sa ruda, I se adreseaza in mod malitios lui Costache: “N-am stiut: faci azil de prfani”; nu omite insa sa-I ofenseze sip e ceilalti: “O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?”.

Cuvintele ei veninoase izvorasc din dorinta de a inlatura cat mai curand un nou pretendent la banii la care ravneste, apariti sa adauga noi nelinisti pe constiinta Aglaiei. Prezenta Otiliei in casa fratelui sau ii macina existent si nu ezita sa o denigreze de fiecare data, numind-o “dezmatata” si “stricata”.

Rautatea acesteia este evidenta in cadrul propriei sale familii. Desi se considera o mama devotata, isi trateaza copiii in mod diferentiat, preferandu-l pe Titi, nedreptatindu-le pe Olimpia si Aurica. Aglae este liderul clanului, iar autoritatea sa stirbeste profund personalitatea copiilor, conducandu-i pe toti 3 catre neimpliniri majore.

Pe Olimpia o desconsidera si nedreptateste, nefiind multumita de relatia cu Stanica Ratiu.

Alt aspect modern(naturalismul) este interesul pt procesele psihice deviante,motivate prin ereditate si mediu (alienaţia, ereditatea şi senilitatea ). Universul fam Tulea se afla sub semnul bolii, al degradarii morale reflectate in plan fizic.

 Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul.  Cruzimea caracterului sau o determina sa fie total indiferenta la suferinta sotului ei bolnav, chiar daca mare parte din banii familiei erau contrbutia acestuia. Este retras, nebagat in seama de membrii familiei, comportamentul sau agasand-o pe Aglae, care il paraseste intr-un azil.

Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Preferinta pt Titi, o face pe Aglae sa il considere un geniu nedescoperit, desi la 22 de ani acesta nu terminase nici liceul. Mereu in criza erotica, are mania de a confectiona obiecte ce presupun migala, copiaza carti postale illustrate, este illogic (scena cand ii povesteste un film lui Costache) si posomorat, dependent de mama, se leagana.

Aurica “fata batrana”, tipologie ilustrata atat in detaliile fizionomice: “fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac”, cat si prin comportament, este o copie degradată a mamei. Fiind fata cea mica si fidela a rautatii mamei, obsesia casatoriei este dominant si ii orienteaza toate sentimentele si atitudinile: invidie, rautate, ura si instabilitate emotionala.

Pascalopol – tipul mosierului de vita nobila, supranumit de critical literal P. Constantinescu “un personaj nou”, aduce in roman calitati umane general-valabile. Ramas vaduv de tanar, traieste intens sentimental ratarii, o iubeşte pe Otilia patern, dar şi viril, rolul său în existenţa fetei devenind în acest mod ambiguu. Se deosebeste de

lumea personajelor instinctuale, dominate de o manie, definindu-se prin complexitatea sentimentelor si dimensiunea morala. Portretul fizic initial surprinde varsta, eleganta, rafinamentul. Este un barbat singur, fin, delicat, devotat Otiliei, dar care nu poate discerne intre latura paterna si cea virila a sentimentului sau: “Am nevoie de Oltilia, ea e micul meu vitiu sentimental. Daca nu pot fi un amant, remant intotdeauna un nepretuit prieten si parinte.”

Fata il admira, considerandu-l “un mare caracter”, un barbat “sic”, dra il compatimeste pt singuratatea care il face sa sufere. O fascineaza, de asemenea, diplomatia acestuia, cand se lasa pacalit la jocul de carti sau de table, sau cand suporta rautatea Aglaiei si avansurile Auricai.

Devotamentul, responsabilitatea si luciditatea in legatura cu statutul Otiliei, il fac sa fie mereu in preajma e, sa ii asigure viitorul, pt ca fata sa poate sa aleaga liber si sa se casatoreasca cu ea pt o vreme, dar ii reda libertatea cand constata ca aceasta legatura este constrangatoare pt tanara.

Arivistul Stănică Raţiu se îndepărtează de model prin demagogie ( e „un demagog al ideii de paternitate” ), e escroc şi principial, hoţ şi sentimental. Este ginerele Aglaei, este arivistul care isi urmareste constant si obstinatie scopul, dar si demagogul “Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator”, tema lui preferata fiind cea a familiei, datorita, poate, conditiei de orfan. Portretul sau fizic are trasaturi definitorii: “era rosu la fata, fara sa fie propriu-zis gras, de o sanatate agresiva…” Cu Olimpia traieste in concubinaj si se incapataneaza sa nu o ia de sotie pt ca tatal ei, care, din cauza bolii, nu o mai recnoaste, nu doreste sa-I ma idea zestrea promisa. Nasterea copilului este doar un pretext de a se allege cu averea sotiei, dar neglijenta lor duce la moartea grabnica a acestuia. Dupa ce joaca rolul unui tata indurerat, o paraseste pe Olimpia, dar nu inainte de a se asigura ca banii cu C.G. ii apartin.

Stanica este un avocat fara procese, deoarece atentia sa este canalizata asupra imbogatirii, acest fapt implicand omniprezenta in casa Aglaiei si a lui mos Costache. Pj este un bun cunoscator al psihologiei umane, subtil, in comparative cu rudele sale prin alianta, indiscret, teatral, demagogic, inteligent si fantezist, construind mental scenario in care se iluzioneaza sau se induioseaza asupra propriei personalitati. Lipsiti de moralitate si onestitate, sotul Olimpiei cunoaste pe toata lumea, exagereaza realitatea dupa bunul sau plac si il terorizeaza pe batranul avar. Este jovial, melancolic sau cinic, dar isi atinge telul si devine bogat prin furt, el provocand moartea lui Costache(punctual culminant al unei coord. a conflictului).

Reflecta cel mai expresiv dimensiunea comica conferita de reluarea formulei balzaciene in perioada declinului ei. In cazul lui Stanica Ratiu, comical releva contaminarea cu elemente modern, confirndu-I aspectul de masti de carnival in descendenta caragialiana, ale carui fapte sunt ingrosate, caricaturizate: asculta pe la usi, colporteaza stiripe care le augmenteaza pana la absurd, uneori in mod gratuity, de placerea jocului, este mereu histrionic, cerand bani cu nonsalanta tuturor si amenintand cu sinuciderea pt a fi mai credibil. Destinul sau este ascendant, deoarece deschide cabinet de avocatura, intra in politica, are “protectori asidui” dupa casatoria cu Georgeta, dar pastreaza si o fateta ascunsa, promiscua, fiind acuzat de ziarele de scandal ca “patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani”.

In aceasta lume a maniilor si a goanei dupa posesiune, Felix si Otilia reprezinta cuplul de inocenti.

Felix Sima intrchipeaza adolescentul surprins in procesul maturizarii, strainul, dar si tipul ambitiosului. El este un pj complex, dinamic, surprins in evolutie. Pj este un cerebral si un om caracterizat prin vointa, care, in casa tutorelui parcurge etapele si probele maturizarii: cunoasterea lumii, a iubirii, a profesiei.

Avand un scop précis, anume de a urma Facultatea de medicina, el va lua contact cu mediul viciat al goanei dupa mostenire, dar nu se va lasa influentat de meschinaria acestuia. Portretul fizic intial anticipeaza incadrarea eroului in tipologie: “uniforma neagra ii era stransa bine pe talie…”, “fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din cauza suvitelor mare se par ce-I cadeau de sub sapca…”, “cunoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota coluntara intaia impresie”.

Acestui procedeu de caracterizarea balzacian I se adauga fisa biografica, porteretul direct facut de alte pj, portretul indirect realizat prin gesture, fapte, relatii cu cei din jur. Insingurat, visator, intelligent, fin, Felix are capacitatea de reflective, comentariul auctorial notand constiincios gandurile, framantarile, indoielile in stilul indirect liber sau prin intermediul jurnalului tanarului, forma de autocaract. :”Nu trebuie sa fiu asa de orgolios de averea mea[…] trebuie sa ma port modest, discret, spre a nu scoate in evidenta situatia critica a Otiliei.”

Iubirea juvenila a lui Felix este sortita esecului datorita incompatibilitatii celor doi, tineretii, dar si aspiratiilor diferite, idealul lui fiind clar si précis, in timp ce fata este indecisa, aventuroasa. Punctual culminant al conflictului erotic, este plecarea Otiliei cu Pascalopol, ce I se pare inexplicabila. Totusi, are la baza o ratiune profunda, caci ea nu doreste sa se interpuna carierei stralucite, care il asteapta pe tanar.

Tanarul ramane cu nostalgia misterului din comprtamentul fetei, dpdv profesional si social, el se realizeaza atingandu-si telul propus inca de la inceperea cursurilor universitare. Felix ajunge ajunge prin munca si perseverenta un “professor universitar, specialist cunoscut, autor de tratate stiintifice”., se casatoreste stralucit si intra prin mariaj “intr-un cerc de persoane influente”.

Autorul dispune personajele in planuri antitetice, prin reflectare inversata. Orfanii Felix si Otilia au corespondenti prin rasfrangerea inversata, in zona uratului, pe tinerii din calnul Tule: inteligenta lui Felix in contrast cu imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasa a Otiliei cu uratenia Auricai.

In general caracterizarea personjelor se realizeaza ca in romanul realist-balzacian: tehnica focalizarii,in mod direct,vcaracterizarea indirecta. Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul si reflectarea poliedrica.

Pana in cap 16, Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism (fapte,gesturi,replici), fara a-i cunoaste gandurile din perspectiva naratorului,cu exceptia celor marturisite de personaj. Aceasta tehnica este dublata, pe acelasi spatiu narativ, de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei in constiinta celorlate personaje, ceea ce confera ambiguitate pej,iar in plan simbolic sugereaza enigma, misterul feminitatii.

Otilia Marculescu – pj eponim al romanului si reprezinta tipul eternului feminin, in zugravirea caruia autorul este inspirat de o persoana deosebita, intalnita in copilarie:”fata cu parul ca un fum, exuberanta si reflexive, culta, nebunatica, serioasa, furtunoasa, meditativa, muzicanta”, insusi marturisind:”Ori da cate ori imaginatia mea a inregistrat o fiinta feminine, in ea era un minimum de Otilia.”

Ea este fiica adoptiva a lui Costache G., dar are un statut incert din cauza avaritiei acestuia si a respingerii de catre clanul Tulea, pt care este o rivala la mostenire. Mijloacele balzaciene introduce imaginea contradictorie prin descrierea camerei si a portretului fizic:. Interiorul dezvaluie preocuparile artistice, naturaletea, cochetaria(partial, de integreaza in tip.cochetei), curiozitatea, atractia spre nou, nelinistea, nerabdarea specifica tineretii. Portretul fizic surprinde varsta, frumusetea, eleganta, delicatetea, trasaturi ce o opun Auricai, dar si

fragilitatea, vulnerabilitatea ei: “parea sa aiba vreo 18-19 ani”; “fata maslinie, nasul mic si ochi foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela.”

In conturarea pj, Calinescu a utilizat tehnicile modern: a reflectarii poliedrice (pluriperspectivismul- conturarea imaginii pj din impresii diferite, uneori contradictorii ale celor din jur) si comportamentismul (naratorul expune doar faptele, vorbele, atitudinile sale, caract. in mod indirect, omitand reliefarea gandurilor sale), tehnici care relativizeaza imaginea Otiliei, contribuind la aura de mister a pj si la limitarea omniscientei.

Personalitate in formare, chiar daca are deja o “stapanire de femeie”, Otilia ii farmeca pe barbatii din jurul ei: Costache G. “o sorbea umilit din ochi”, iubind-o foarte mult pe “fe-fetita” lui, Pascalopol o admira profund si o consdera “o fiinta gingasa”, “o strengarita”, “o artista”, “o floare rara”; dar trebuie sa indure invidia si ura Auricai si a Aglaiei, astfel incat este perceputa in mod diferit, chiar contradictoriu. Pt Aglae, ea este “o fata fara capatai”, “o dezmatata”, “o stricata”, catalogari izvorate din rautate si invidie.

Stanica Ratiu, desi face parte din clanul pt care Otilia este dezagreabila, o priveste admirativ, intuindu-I subtilitatea personalitatii: “nostima fata”, “desteapta”, dar “sireata”.

Ca si Felix, Otilia este o tanara in formare. Desi il iubeste pe acesta, ea gandeste matur in ceea ce ii priveste, concluzionand, in mod altruist, ca tanarul va trebui sa se preocupe de cariera sa, in calea careia, ea ar reprezenta doar o piedica. Nedorind sa-I perturbe realizarea profesionala, decide sa il paraseasca, fugind neasteptat cu Pascalopol.

Tanar, Felix o considera un ideal feminin si sotia dorita, desi are momente cand se indoieste de sinceritatea dragostei fetei si onestitatea ei, neintelegand relatia special ape care ea o are cu Pascalopol, iar mosierul o vede ca pe o fata deosebita, mandra, libera, vulnerabila, dar care necesita protective si devotement, pe care I le ofera neconditionat, fie ca inlocuitor patern, fie ca sot, in final el reprezentand alegerea Otiliei. Ea ramane o enigma atat pt Feliz cat si pt Pascalopol.

Intalnirea intamplatoare a celor doi, dupa ani, releva faptul ca taina sufletului feminine nu poate fi dezlegata. Poza recenta a Otiliei, in care Felix nu recunoaste “fata nebunatica”, pe care o iubeste nostalgic, reprezinta realitatea perisabilitatii in raport cu eternitatea amintirii ei pastrata de memoria afectiva a pj.

Constituindu-se ca suma a ipostazelor textuale zugravite, autorul marturiseste cap j feminine al romanului reprezinta propriul ideal de feminitate: “Otilia este eroina mea lirica, proiectia mea in afara […] e fondul meu de ingenuitate si copilarie.”

ARTA NARATIVA

In ceea ce priveste stilul calinescian, se remarca sobrietatea, precizia, nota impersonala, obiectiva, de facture traditionala. Se remarca descrierile minutioase, precum prezentarea detaliata a strazii Antim, a casei lui C. G., a interioarelor, a vestimentatiei si a fizionomiei pj, care sugereaza intocmai felul de a fi al pj. Originala si plina de farmec este zugravirea in cuvinte a peisajului de campie, observant minutios cu ocazia vizitei la mosia din Baragan a lui Pascalopol, descriere ce confera romanului, pe langa trasaturile clasice si realiste, si trasaturi romantice.

CONCLUZIE

Asadar, “Enigma Otiliei” are ingredientele romanului balzacian prin accentul pus asupra laturii moralului si socialului, scrutat atent de ochiul vigilent al naratorului omniscient, care il zugraveste prin tehnica

detaliilor, prin crearea unor tipologii ce amintesc de “Comedia umana”, prin realizarea scrupuloasa a imaginii Bucurestiului de odinioara in toate dimensiunile lui, naratorul urmarind medii sociale diverse, pitoresti pt cititorul de astazi (vecinii lui Weissman, casa Agripinei).

Pe de alta parte, este evidenta depasirea balzacianismului datorita elementelor moderne care se insinueaza in roman: 1. meditatia despre timpul enigmatic, care da epilogului deschidere; 2. perspectiva personajelor-reflector; 3. tehnica "dialogurilor paralele" din capitolul XVIII, cand secventa narativa se dramatizeaza, juxtapunandu-se monologurile personajelor, 4. ambiguitatea unor personaje, 5. introspectia, 6. finetea, luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii (Otilia, Pascalopol), pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublarea constiintei - Simion Tulea), pentru studiul consecintelor ereditatii (Titi), 7. parodierea modelului balzacian; * comicul, limitarea omniscientei si obiectivitatii, pluriperspectivismul in realizarea portretelor, aerul caragialian al unora dintre pj, fac din cartea lui Calinescu un roman al formulei balzaciene preluate de un scriitor al sec. al XX-lea. Astazi, romanul in care pj sunt tributare “schematismului si caricaturalului” (N. Manolescu) si in care unitatea clasica este depasita de viziunea omului modern, se prezinta ca un “balzacianism fara Balzac”.

Desi romanul e considerat balzacian prin “…”(Gh. Glodeanu), acesta vădeşte şi influenţe din Stendhal (cuplul Pascalopol, vârstnicul, Otilia,tânăra, amintind de cuplul Madame de Renal, vârstnica, şi Julien Sorel, tânărul) , în privinţa analizei sentimentului de iubire (incluzând şi gelozia), din Flaubert (şi e suficient să amintim replicile identice:„Madame Bovary c’est moi” şi „Otilia c’est moi”) sau Dickens (prin descrierea minuţioasă a mediului de viaţă).

Aparitia romanului marcheaza o data importanta in evolutia literaturii romane, rezolvand contradictia dintre maniera traditionala, balzaciana de a scrie si cea moderna, de factura proustiana, autorul insusi afirmand: “Trebuie sa fim cat mai originali si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental.”