21
Scurt istoric Reacţiile enzimatice au fost folosite din timpurile cele mai vechi pentru fabricarea vinului, a oţetului, a berii şi a brânzei. O cercetare sistematică a lor a fost întreprinsă abia în epoca modernă. În 1713, Réaumur a observat dizolvarea cărnii în sucul stomacal al ciorii. De asemenea, fiziologul Spallanzani (1783) a hrănit animalele cu bucăţi de carne învelite în reţele de sârmă şi a observat dizolvarea cărnii în stomac. Stahl, fondatorul teoriei flogisticului, explica fermenaţia ca un proces în care una din substanţele prezente transmite „mişcarea sa internă” substanţei care fermentează (1697). În 1680, van Leeuwenhoeck a observat la microscop celulele drojdiei de bere, dar această descoperire nu a fost luată în seamă timp de două secole. Lavoisier (1789) a făcut un bilanţ de materiale al fermentaţiei, arătând că oxigenul, hidrogenul şi carbonul din zahăr se regăsesc în alcoolul şi bioxidul de carbon ce iau naştere. Continuarea acestor idei a condus la ecuaţia lui Gay- Lussac a fermentaţiei alcoolice. Cagnard-Latour şi, simultan şi independent, Kützing (1838) au atribuit fermentaţia alcoolică celulelor din drojdie, considerate ca fiinţe vii, probabil de natură vegetală. În aceste observaţii îşi are originea teoria vitalistă a fermentaţiei. Susţinătorul principal al acestei teorii, Pasteur, a publicat în 1857 cercetarea sa celebră asupra fermentaţiei alcoolice, în care susţine sau sugerează că fermentaţia este un proces legat direct de metabolismul celulelor drojdiei. Liebig (1839) considera dimpotrivă că fermentaţia este o descompunere a zahărului, datorită unor vibraţii moleculare provocate de fenomenele chimice din celulele vii ale drojdiei. În jumătatea a doua a secolului al IXX-lea, în urma lucrărilor lui Pasteur, mulţi chimişti făceau deosebire între fermenţii formaţi sau figuraţi presupuşi legaţi inseparabil de anumite elemente din celule sau chiar consideraţi identici cu celula vie, şi fermenţi neformaţi sau solubili, de tipul acelora din sucurile digestive sau din extractele apoase ale diferitelor materiale biologice. Fermenţii neformaţi sunt deci substanţe care îşi exercită acţiunea şi în

Enzimele - caracterizare generala.doc

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Enzimele  - caracterizare generala.doc

Scurt istoric

Reacţiile enzimatice au fost folosite din timpurile cele mai vechi pentru fabricarea vinului, a oţetului, a berii şi a brânzei. O cercetare sistematică a lor a fost întreprinsă abia în epoca modernă. În 1713, Réaumur a observat dizolvarea cărnii în sucul stomacal al ciorii. De asemenea, fiziologul Spallanzani (1783) a hrănit animalele cu bucăţi de carne învelite în reţele de sârmă şi a observat di -zolvarea cărnii în stomac.

Stahl, fondatorul teoriei flogisticului, explica fermenaţia ca un proces în care una din sub-stanţele prezente transmite „mişcarea sa internă” substanţei care fermentează (1697). În 1680, van Leeuwenhoeck a observat la microscop celulele drojdiei de bere, dar această descoperire nu a fost luată în seamă timp de două secole. Lavoisier (1789) a făcut un bilanţ de materiale al fermentaţiei, arătând că oxigenul, hidrogenul şi carbonul din zahăr se regăsesc în alcoolul şi bioxidul de carbon ce iau naştere. Continuarea acestor idei a condus la ecuaţia lui Gay-Lussac a fermentaţiei alcoolice.

Cagnard-Latour şi, simultan şi independent, Kützing (1838) au atribuit fermentaţia alcoolică celulelor din drojdie, considerate ca fiinţe vii, probabil de natură vegetală. În aceste observaţii îşi are originea teoria vitalistă a fermentaţiei. Susţinătorul principal al acestei teorii, Pasteur, a publicat în 1857 cercetarea sa celebră asupra fermentaţiei alcoolice, în care susţine sau sugerează că fermen-taţia este un proces legat direct de metabolismul celulelor drojdiei. Liebig (1839) considera dim-potrivă că fermentaţia este o descompunere a zahărului, datorită unor vibraţii moleculare provocate de fenomenele chimice din celulele vii ale drojdiei.

În jumătatea a doua a secolului al IXX-lea, în urma lucrărilor lui Pasteur, mulţi chimişti făceau deosebire între fermenţii formaţi sau figuraţi presupuşi legaţi inseparabil de anumite ele-mente din celule sau chiar consideraţi identici cu celula vie, şi fermenţi neformaţi sau solubili, de tipul acelora din sucurile digestive sau din extractele apoase ale diferitelor materiale biologice. Fer-menţii neformaţi sunt deci substanţe care îşi exercită acţiunea şi în afara celulei vii. Termenul en-zimă, pentru a desemna fermenţii neformaţi, a fost introdus de Kühne, în 1878.

Buchner (1897) a izolat din drojdia de bere un suc liber de orice celulă şi totuşi capabil să provoace fermentaţia. Acest suc conţine deci o enzimă pe care Buchner a numit-o zimază. Aceasta este de fapt un amestec de mai multe enzime, după cum s-a dovedit mai târziu. În urma acestor des -coperiri, deosebirea dintre termenii ferment şi enzimă a pierdut semnificaţia sa. În cursul secolului al IXX-lea, au fost preparate multe extracte de enzime. Astfel, după ce Kirchoff a observat, în 1820, că o componentă glutinoasă din bobul de orez încolţit, numit malţ, transformă cantităţi de amidon mult mai mari decât propria sa greutate, într-un zahăr solubil, maltoza, Dubrunfaut a găsit, în 1830, că extractul apos, limpede, de malţ are aceeaşi acţiune solubilizantă asupra amidonului ca malţul în-suşi. Din acest extract, Payen şi Persoz (1833) au izolat prin precipitare cu etanol, prima enzimă, amilaza, sub forma unui material solid alb, amorf, capabil să solubilizeze o cantitate de amidon de 2000 de ori mai mare decât propria sa greutate. În 1830, Robiquet şi Boutron-Chalard au descoperit hidroliza amigdalinei, cu extract de migdale amare, iar în 1837, Liebig şi Wöhler au izolat enzima respectivă, numind-o emulsină. Printre primele enzime izolate, vom mai menţiona: pepsina din su-cul gastric (Schwann, 1836); trepsina din sucul pancreatic (Kühne, 1848); lipaza (Claude Bernard , 1849); invertaza (Mitscherlich, 1841; Berthelot, 1860); ureeaza (Musculus, 1882), etc.Un moment istoric deosebit de important este recunoaşterea clară, de către Berzelius, în 1835, a car-acterului catalitic al reacţiilor enzimatice, precum şi a rolului esenţial pentru viaţa animalelor şi a plantelor jucat de aceste reacţii.

Page 2: Enzimele  - caracterizare generala.doc

1

Generalitati

Enzimele sunt catalizatori biochimici propriu-zisi, asadar sunt compusi care maresc viteza reactiilor chimice ce se desfasoara in sistemele biologice, fara sa se consume in cursul lor. S-au efectuat lucrari numeroase de-a lungul anilor dovedindu-se prin acestea ca enzimolo-gia constituie studiul bazelor moleculare ale vietii.

Enzimele sunt probabil mai importante decat orice alt element activ ca ajutor al digestiei si sanatatii. Pana acum s-a aratat ca sute de enzime au un rol vital in construirea sanatatii, datorita contributiei lor la procesul de digestie. Studiile viitoare probabil vor arata ca enzimele au un rol mult mai important pentru sanatate decat se cunoaste in prezent.

Nu putem trai mult fara enzime. De fapt, conceptia in sine este dependenta de aceste ele-mente. Ele functioneaza ca un catalizator care face ca celulele corpului sa functioneze eficient. Din momentul nasterii, enzimele fac viata posibila prin actiunile lor, reparand si construind corpul si ce-lulele creierului. Acesti lucratori actioneaza in corp si in creier in cel mai fantastic si puternic mod. Ele lucreaza pentru o sanatate deplina. Enzimele reprezinta insasi forta intangibila a vietii. Omul nu poate reusi sa creeze enzime vii asa cum natura poate crea. Daca ar fi putut, ar fi reusit sa creeze viata sau sa readuca la viata materia moarta.

Exista miliarde de enzime in corpul nostru, si sunt sute de tipuri diferite de enzime gasite in sange, care vor descompune 5 milioane de molecule de peroxid in apa si oxigen in 60 secunde. En-zimele intestinale pot descompune moleculele de zahar si grasimi care sunt de 1 milion de ori mai mari decat greutatea lor.

Corpul nostru produce enzime atunci cand sanatatea nostra este echilibrata. Ele efectueaza toata munca din corp. Ele sunt responsabile cu lupta impotriva infectiilor, cu digestia, cu refacerea corpului – functiile lor sunt infinite. Ele lucreaza non-stop si nu obosesc niciodata sau nu-si incetea-za lucrul daca sanatatea este echilibrata. Cand sanatatea nu este in echilibru, atunci este o deficienta enzimatica. Enzimele pot fi usor extrase din alimente nutritive usor de digerat, care sunt alimente crescute intr-un sol sanatos, nefertilizat, si care sunt preparate special prin mixare, germinare, fer-mentare si cantitati mici de suc, nu prin gatire. Aceste enzime extind energia vitala a corpului catre o stare totala de bine. Consumarea alimentelor sanatoase este cea mai eficienta cale de a suplimenta rezerva de enzime existenta in corp, pentru a imbunatati sistemul digestiv. Cele mai importante en-zime care au fost izolate in hrana sanatoasa sunt: cytochrome oxidase, un anti-oxidant necesar pen-tru respiratia celulelor; lipase, enzima care descompune moleculele de grasime; protease, enzima care ajuta la diestia proteinelor; amylase, enzima care faciliteza digestia amidonului; catalase, enzi-ma ce catalizeaza descompunerea apei oxigenate in apa si oxigen in tesuturi; peroxidase, enzima ce actioneaza in acelsi mod, dar la nivel celular; transhydrogenase, enzima care ajuta in pastrarea tonu-sului muscular al inimii si SOD (Super Oxide Dismutase), o enzima care previne imbatranirea. En-zima pepsine ajuta la digestia proteinelor si transformarea lor in aminoacizi. Acesti aminoacizi sunt apoi transportati prin sistemul circulator in tot corpul, pentru ca acesta sa primeasca energie si sa se auto-vindece.

Exista multe motive pentru care enzimele sunt atat de importante. De exemplu, lipsa enzi-melor este un factor major in declansarea leucemiilor. Atunci cand mancarea gatita intra in corp, acesta trebuie sa compenseze prin consumarea propriilor rezerve enzimatice. Este interesant de no-tat ca, atunci cand aceste enzime scad in calitate si putere, scade capacitatea corpului de a prelucra grasimi grele, proteine si calorii in exces. Atunci corpul devine slab si, in final, bolnav. Lipsa enzi -melor este un factor important ce contribuie la majoritatea problemelor de sanatate, de la racelile comune pana la probleme mult mai grave, ca SIDA si cancerul. Aportul enzimelor va echilibra cor-pul, va remedia deficientele si va elimina toxinele.

Echilibrul fragil al corpului este creat si mentinut de enzime. Ele sunt instrumentele necesare pentru a forma calciul. Nu exista enzime in mancarea gatita. De fapt, mancarea gatita extrage ele-mentele din oase si secreta elementele din rinichi. Deficientele rezultate pot cauza o slaba coordo -nare musculara. Unul dintre cele mai importante roluri ale enzimelor este de a ajuta procesarea fie-rului, care duce oxigenul peste tot in corp, pentru a fi depozitat in miliarde de celule ale epidermei si

Page 3: Enzimele  - caracterizare generala.doc

2

ale creierului. Avem aproximativ 5-6 miliarde de globule rosii in sange, si enzimele au nevoie de fier ca material de lucru. De asemenea, enzimele au nevoie de iod, care ajuta glanda tiroida in regla -rea greutatii.

Multi oameni au oasele fragile datorita lipsei enzimelor din hrana gatita si din alimentele toxice. Fara enzime, calciul nu poate fi bine folosit. Trebuie sa nu uitam niciodata ca proteinele pe care le consumam vor fi ineficiente fara enzimele care sa le transforme in aminoacizi. Fara enzime, corpul nu se poate vindeca singur de infectii sau nu poate avea un sange sanatos. Enzimele preiau alte elemente si le transforma in cele necesare organismului.

Un rol foarte important al enzimelor este acela ca ele regleaza functionarea creierului. Creie-rul nu poate emite alerte atunci cand mancarea nu este nutritiva. Mancarea nehranitoare consuma energia din creier chiar si atunci cand dormim. De cele mai multe ori oamenii au probleme cu som-nul datorita deficientei enzimatice din mancarea gatita sau toxica.

Fara enzime nu exista nici o cale de a ne proteja de imbolnaviri. Cand vom realiza cat este de important sa avem o sanatate perfecta vom intelege cat este de important sa ne ferim de manca-rea gatita sau denaturata in orice fel, si vom apela la alimentele vii pentru o adevarata nutritie.

Natura proteică a enzimelor

Prin diferite operaţii de purificare, s-a reuşit să se obţină preparate de câteva mii de ori mai active decât extractele de la care se pornise. S-a dovedit astfel că enzimele sunt catalizatori extrem de activi chiar în concentraţii foarte mici.Prima enzimă izolată în stare pură, cristalizată, a fost ureeaza (Sumner, 1962). Aceasta a fost obţi-nută dintr-o varietate de fasole prin extragere cu apă şi precipitarea extractului cu acetonă. Au fost izolate apoi în stare cristalizată, prin salifiere din soluţie apoasă cu sulfat de amoniu şi sulfat de ma-gneziu la un aumit pH, pepsina şi tripsina (Northrop şi Künitz, 1929) fermentul galben de oxidare, papaina, carboxipeptidaza, tirosinaza, catalaza, câteva dehidrogenaze şi multe alte enzime.

Metodele pentru obţinerea enzimelor pure şi măsurarea greutăţilor lor moleculare sunt iden-tice acelora folosite la purificarea proteinelor. De fapt, toate enzimele cristalizate obţinute până astăzi s-au dovedit a fi fie proteine simple, fie proteide cu o grupă prostetică definită.Încă înainte de izolarea enzimelor în stare pură era cunoscută natura lor proteică. Se ştie de mult că enzimele nu sunt dializabile, şi deci sunt substanţe macromoleculare, şi că ele sunt inactivate prin încălzire în aceleaşi condiţii în care sunt denaturate proteinele. Acei reactivi care denaturează sau precipită proteinele inactivează fără excepţie enzimele. Uneori, denaturarea însoţită de inactivarea enzimelor este reversibilă. Prin hidroliza enzimelor se formează aminoacizi care se obţin şi din pro-teine. S-au măsurat grăutăţile moleculare ale multor enzime şi s-a determinat succesiunea completă a aminoacizilor din ribonuclează şi din alte enzime.Solubilitatea enzimelor este asemănătoare cu a globulinelor. Este posibil ca în multe celule întreaga sau aproape întreaga plasmă constă din enzime. Ca toate proteinele, enzimele sunt antigeni spe-cifici, provocând, atunci când sunt introduse în sângele unui animal, formarea de anticorpi.Se cunosc diferite metode pentru determinarea activităţii enzimatice, ca de exemplu: măsurarea ga-zului degajat (CO2) sau consumat (O2), când este cazul; urmărirea spectrofotometrică a dispariţiei substratului sau acumulării produsului de reacţie; consumarea unui colorant.

Activitatea catalitică a enzimelor

Enzimele sunt, precum s-a mai spus, catalizatori organici produşi de celula vie acţionând asupra anumitor substanţe numite substraturi. În marea lor majoritate, enzimele catalizează reacţia unei substanţe organice cu un compus anorganic liber sau cedat de alt compus organic (apă, acid fosforic, hidrogen, oxigen, etc.). Legile catalizei se aplică fireşte şi la enzime. Enzimele, ca toţi catalizatorii, nu catalizează decât reacţii termodinamic posibile, decurgând în sensul stabilirii unui

Page 4: Enzimele  - caracterizare generala.doc

3

echilibru. Reacţiile enzimatice prezintă însă unele deosebiri caracteristice faţă de reacţiile catalitice obişnuite, omogene sau eterogene.

Activitatea enzimelor. Când o reacţie poate fi catalizată atât de o enzimă cât şi de substanţe simple se constantă de obicei că reacţia enzimatică decurge cu viteză mult mai mare; cu alte cuvinte, reacţia enzimatică are o energie de activare mult mai mică. Astfel s-a stabil că este necesară o concentraţie de ioni de hidrogen de 10 milioane de ori mai mare decât de invertază pentru a hidroliza o anumită cantitate de zaharoză, într-un timp dat, la 37˚.

Datorită acestei enorme activităţi catalitice, sunt suficiente de obicei concentraţii foarte mici de enzimă pentru a obţine efecte considerabile.

Activitatea enzimelor nu durează indefinit ca acea a catalizatorilor simpli şi este în general mai scurtă decât aceea a catalizatorilor heterogeni. În cazul reacţiilor enzimatice, cu cât trece timpul, cu atât cantitatea de substrat transformată în unitatea de timp se micşorează, iar după un timp mai lung reacţia practic încetează. Inactivarea enzimelor se explică prin denaturarea lor sau prin alte transformări datorită caracterului lor de proteine globulare. Celulele vii sintetizează enzime fără încetare.

Temperatura optimă a reacţiilor enzimatice. Viteza reacţiilor enzimatice creşte ca a celor mai multe reacţii între molecule covalente, cu temperatura, potrivit cunoscutei reguli a lui van’t Hoff, şi anume o urcare a temperaturii cu 10˚ produce o creştere a vitezei de reacţie cu un coeficient 1.5 – 3. Creşterea aceasta se observă însă numai la temperaturi joase. Odată depăşită o anumită temperatură optimă, la care viteza este maximă, aceasta scade, iar la temperaturi mai înalte, reacţia încetează. Fenomenul se explică prin faptul, semnalat mai sus, că la temperaturi mai înalte, enzimele sunt inactivate prin denaturarea componentei proteice. Cele mai multe enzime devin complet inactive între 50-80˚. Temperatura optimă nu poate fi însă exact definită, căci ea variază în limite largi, cu concentraţia enzimei, cu concentraţia ionilor de hidrogen şi cu prezenţa diferitelor impurităţi ale preparatului enzimatic sau ale substratului.

Influenţa pH-ului. După cum a arătat Sörensen (1909), activitatea enzimelor depinde, într-o foarte mare măsură de concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie. Curbele reprezentând variaţia vitezei de reacţie cu pH-ul prezintă de obicei un maxim pronunţat la un anumit pH, în timp ce la valori ale pH-ului diferind cu 1 faţă de acest maxim, viteza de reacţie prezintă valori considerabil mai mici. Din cauza acestei particularităţi este necesar ca în cursul reacţiilor enzimatice să se menţină pH-ul optim constant, prin folosirea de tampoane.

Specificitatea enzimelor. O anumită enzimă catalizeză numai un numar mic de reacţii şi de multe ori o singura reacţie, spre deosebire de catalizatori obişnuiţi anorganici (acizi, baze, catalizatori de hidrogenare, etc.) care activează practic toate reacţiile posibile de un anumit tip.

Se disting multe tipuri şi grade de specificitate în acţiunea enzimelor. În primul rând trebuie menţionată specificitatea stereochimică, care constă în aceea că o enzimă care catalizează reacţia unui compus optic activ este fără acţiune asupra enantiomerului sau şi în general, asupra izomerilor sterici ai acestui compus, supuşi aceloraşi condiţii. Fenomenul a fost observat întâi la Pasteur, care l-a folosit ca o metodă pentru separarea izomerilor optici. Vom mai aminti aici dehidrogenaza lactică din muşchi, o enzimă care lucrează în colaborare cu DPN, şi care dehidroginează acidul L-lactic la acid piruvic si hidrogenează acidul piruvic numai la acid L-lactic, fiind inactivă faţă de acidul D-lactic. În multe microorganisme există însă o enzimă care acţionează în mod similar dar specific numai asupra acidului D-lactic. De asemenea, peptidazele acţionează numai asupra aminoacizilor din seria L, iar arginaza transformă prin hidroliză în ornitină şi uree,numai L-arginina şi este fără acţiune asupra D-argininei.

Din alt punct de vedere se disting între o aşa-numită specificitate de reacţie şi o specificitate de substrat a enzimelor. Prima se referă la reactantul anorganic care ia parte la reacţie: apa în reacţiile de hidroliză, acidul fosforic în reacţiile cu fosforoliza, hidrogenul în reacţiile catalizate de dehidrogenaze. Specificitatea de substrat priveşte natura reactantului organic, ştiut fiind că enzimele care hidrolizează, de exemplu, hidraţii de carbon nu hidrolizează proteine, cele care hidrolizează dipeptide nu hidrolizează polipeptide.

Page 5: Enzimele  - caracterizare generala.doc

4

Specificitatea de substrat se manifestă în forme nenumărate şi stă la baza clasificării enzimelor, după cum se va vedea mai departe. Important este faptul că, diferitele enzime prezintă faţă de substaturile respective grade diferite de specificitate. Vom distinge 3 grade sau tipuri de specificitate enzimatică. Pentru ilustrarea fenomenului vom considera o reacţie de hidroliză schematizată:

BHAOHOHBA 2 Sunt cazuri, deşi rare, când numai natura legăturii dintre A şi B determină specificitatea,

natura componentelor A şi B fiind indiferentă; se vorbeşte în aceste cazuri de o specificitate redusă. Un exemplu este acela al lipazelor din pancreas şi ficat, care hidrolizează esterii celor mai variaţi acizi carboxilici cu alcoolii de diferite tipuri, printre care şi trioli cum este glicerina. Nu toate esterazele sunt însă atât de puţin specifice.

Un al doilea tip de enzime posedă o specificitate limitată, numită specificitate de grup. În cazul unei reacţii de hidroliză, cum este aceea considerată mai sus, enzimele de acest tip cer ca A să fie de un anumit tip, natura componentei B fiind indiferentă. Un exemplu de enzimă inzestrată cu asemenea specificitate este acela al -glicozidazei (maltazei) din sucul intestinal al mamiferelor şi al -glicozidazei (emulsina). Fiecare din aceste enzime hidrolizează atât dizaharide cât şi glicozide; ele sunt deci specifice numai pentru restul de monozaharidă şi într-o mare măsură indiferente pentru natura agliconului.

Al treilea tip de specificitate, numită specificitate absolută, se caracterizează prin aceea că enzima este adaptată unui substrat unic, „întocmai ca o cheie în broasca ei”. În schema de mai sus, ambele componente A şi B trebuie să fie de un anumit fel dat, pentru ca enzima să acţioneze. Acest tip de specificitate este mult răspândit; datorită aceste particularităţi există în natură un număr atât de mare de enzime. Vom menţiona, ca exemplu, maltaza din bobul de orz încolţit, care, spre deosebire de -glicozidazele menţionate, hidrolizează numai maltoza, dar este fără acţiune asupra altor dizaharide sau -glicozide. În mod similar, tanaza hidrolizează numai esterii acizilor benzoici substituiţi cu cel puţin două grupe OH în alte poziţii decât orto faţă de carboxil, iar clorofilaza nu hidrolizează decât cele două clorofile a şi b; fumaraza nu adiţionează apă decât la acidul fumaric spre a da naştere acidului (-)-malic.

Formarea unui complex intermediar între substrat şi enzimă. Se ştie că acţiunea unui catalizator constă în participarea sa efectivă la reacţia chimică. Un catalizator se deosebeşte de un reactant obişnuit numai prin aceea că el se regenerează necontenit în cursul procesului chimic. Enzimele nu diferă, în această privinţă, de catalizatorii simpli. Specificitatea enzimelor sugerează participarea enzimei la reacţia chimică, adică la formarea unui complex între enzimă şi substrat.

Măsurătorile cinetice sprijină această concepţie. În majoritatea cazurilor, în condiţii comparabile, viteza reacţiei enzimatice este proporţională cu concentraţia enzimei. De obicei, proporţionalitatea aceasta se observă numai în stadiul iniţial al reacţiei; pe măsură ce concentraţia produşilor de reacţie creşte, viteza de reacţie scade datorită unui efect inhibant al acestor produşi. De aceea se iau în consideraţie pentru comparaţie numai vitezele iniţiale ale reacţiilor enzimatice.

Pornind de la o cantitate fixă de enzimă şi mărind progresiv, într-o serie de experienţe succesive, concentraţia substratului, viteza de reacţie iniţială creşte din ce în ce mai încet cu concentraţia substratului, până ce atinge o valoare constantă maximă, dincolo de care viteza nu mai variază cu concentraţia. La concentraţii mici de substrat, reacţia este de ordinul I, iar la concentraţii mari devine de ordinul zero faţă de substrat.

Aceste observaţii au dus la concepţia că între enzimă (E) şi substrat (S), se formează printr-o reacţie reversibilă ascultând de legea maselor, un complex labil. Acest complex reacţionează apoi irversibil, cu viteză mare, cu un reactant, dând produsul de reacţie (P) şi regenerând catalizatorul:

PEESSE Coenzime (cofactori). În afară de enzimă şi substrat, mai este necesară de multe ori prezenţa

altor substanţe pentru ca reacţia enzimatică să se producă. La fermentaţia alcoolică, pe lângă prezenţa unei enzime termolabile, nedializabile, este necesară şi o coenzimă termostabilă şi dializabilă. Mai târziu, coenzimele fermentaţiei alcoolice (cocarboxilaza şi codehidraza I) au fost izolate şi de asemenea au fost izolate coenzimele altor procese enzimatire; structura acestor

Page 6: Enzimele  - caracterizare generala.doc

5

coenzime a fost apoi determinată. În unele cazuri, s-a putut stabili exact funcţiunea îndeplinită de coenzimă în procesul enzimatic.

Coenzimele îşi îndeplinesc funcţiunea catalitică asupra substratului numai în prozenţa unei enzime. Aceasta din urmă este specific adaptată substratului; o coenzimă poate cataliza uneori reacţiile unui număr mare de substraturi, asociată însă de fiecare dată cu o altă enzimă. Coenzimele sunt, deci, mai puţin specifice decât enzimele.

În timp ce enzima fixează şi uneori activează substratul, coenzima participă la reacţie, adică suferă o transformare chimică. În stadiul următor al procesului, coenzima modificată revine la starea iniţială, fiind gata pentru o nouă reacţie. Cum reacţiile respective sunt foarte rapide, sunt sufiente concentraţii mici de coenzimă.

Pentru exemplificare vom aminti rolul jucat de codehidraza I în fermentaţia alcoolică. În colaborare cu dehidrogenaza fosfatului de trioză, codehidraza I catalizează transformarea fosfatului glicerinaldehidei în acid D-fosfogliceric, trecând ea însăşi în hidrocodehidrază; aceasta din urmă reduce un anumit acceptor de hidrogen, acetaldehida, regenerând codehidraza I. Legată de alte proteine, hidrocodehidraza hidrogenează alţi acceptori de hidrogen. Codehidrazele sunt, deci, coenzimele unor reacţii de transfer de hidrogen, de la un donor la un acceptor de hidrogen.

Întâlnim un mecanism similar în reacţiile de transfer de acetil, în care intervine coenzima A. Aceasta reacţionează cu un donor de acetil, în prezenţa unei enzime specifice, trecând în acetil-coenzimă A, cu grupa CH3CO legată de S. Acetil coenzima A difuzează apoi prin soluţie până întâlneşte o altă enzimă cu ajutorul căreia cedează grupa acetil unui acceptor. Eliberată de grupa acetil, coenzima A reia acest joc. Acidul adenosin-trifosforic funcţionează în mod similar ca o coenzimă transmiţătoare de fosfat.

Sistemele enzimatice care conţin un metal în grupa prostetică sau sub altă formă, indispensabil activităţile lor sunt numite metaloenzime. Flavoproteinele conţin în afară de proteină şi FAD (flavin-adenin-dinucleotidă), şi un metal, ca fier (succino-dehidrogenază), molibden (xantin-oxidază) sau altele. Uneori ionii metalici joacă rolul de activatori, de exemplu Mg2+ pentru multe enzime de fosforilare. Mecanismul acţiunii specifice a acestor metale nu este cunoscut.

Coenzimele respiraţiei. Este cunoscut rolul important al reacţiilor de oxidare cu oxigen molecular, pentru producerea energiei necesare funcţiilor vitale ale organismelor. Nu există nici o enzimă capabilă să transfere direct unei molecule de oxigen hidrogenul eliminat de substraturile curente din organismele vii. Pentru a se combina cu oxigenul, este necesară intervenţia unui sistem complex de enzime şi coenzime. Enzimlele fac parte din clasa oxido-reductazelor (dehidrogenaze şi oxidaze). Hidrogenul cedat de substrat este întâi acceptat ce DPN (codehidraza I), asociate după caz cu o enzimă specific adaptată substratului. Soarta coenzimelor hidrogenate care se formează depinde de condiţiile anaerobe sau aerobe în care are loc reacţia. În condiţii anaerobe, hidrocodehidraza cedează hidrogenul unui acceptor din mediul de reacţie.

Proprietatea aceasta a dehidrogenazelor de a transfera hidrogen din substrat la diferiţi acceptori a fost descoperită de Thunberg în 1917. Tehnica folosită de acest cercetător pentru a decela transferul anaerob de hidrogen s-au mai corect pentru a pune în evidenţă prezenţa unui sistem enzimatic capabil de a transfera hidrogen, constă în folosirea colorantului albastru-metilen ca acceptor. Aceasta se decolorează trecând în leucoderivatul său.

Nici în condiţii aerobe, hidrogenul din hidrocodehidrază nu este cedat direct unei molecule de oxigen, ci el este întâi transferat altor sisteme enzimatice care abia ele pot reacţiona cu oxigenul. Sunt mai multe căi posibile prin care hidrogenul substratului poate ajunge la oxigen. Un astfel de lanţ de reacţii este redat în următoarea schemă.

Page 7: Enzimele  - caracterizare generala.doc

6

Hidrogenul cedat de substratul AH2, de exemplu codehidrazei I, este transferat flavin-adenin-dinucleotidei. De aici înainte, atomii de hidrogen se desfac în protoni şi electroni: primii trec în soluţie (sub formă de ioni de hidroniu), iar electronii reduc fierul din citocrom, de la starea trivalentă la starea bivalentă. Citocromul c redus reduce citocromoxidaza (citocrom a3) care este singură capabilă de a ceda electroni oxigenului. Citocromii sunt deci transferaze de electroni (oxidaze aerobe). În schema de mai sus sunt identificate (pe rândul de jos) enzimele ce acţionează în acest proces complicat.

Transferul hidrogenului în etape, de la substrat la molecula de oxigen, face posibilă utilizarea, pentru nevoile organismului, a energiei degajate. Se ştie că această energie se înmagazinează în legăturile bogate în energie ale resturilor de fosfat în ATP sintetizat simultan cu reacţiile de oxidare. S-a arătat, în mai multe cazuri, de exemplu la oxidarea acidului -hidroxibutiril în prezenţa unui sitem enzimatic respirator complet, că la consumarea unui atom de oxigen apar 3 molecule de ATP. În unele cazuri se ştie în ce mod o reacţie de dehidrogenare este cuplată cu o sinteză de ATP.

Centre active ale enzimelor. Se ştie că nu toate enzimele necesită colaborarea unei coenzime. Coenzimele intervin mai ales în reacţiile de transfer: de hidrogen, de electroni, de grupe de fosfat, de acetil, etc. Numeroase enzime, printre care şi hidrolazele îşi exercită acţiunea lor enzimatică fără intervenţia unei coenzime. Enzima este activă numai în forma ei nativă, căci prin denaturare activitatea specifică a enzimelor dispare. Activitatea enzimatică este însă restabilită atunci când enzima poate fi regenerată, adică atunci când poate fi reconstituită structura terţiară sau cuaternară a proteinei distrusă prin denaturare.

Se ştie însă că nu toată catena polipeptidică a enzimei participă la actul propriu-zis al catalizei, ci numai o mică porţiune a ei, numai anumite grupe, dintr-o regiune bine delimitată a catenei polipeptidice, aşa numitul centru activ al enzimei. La această constatare s-a ajuns prin experienţe de inhibare a activităţii enzimei blocând centrul activ cu anumiţi reactivi cu care acesta se combină. Inhibitorii de acest fel acţionează în proporţie stoechiometrică faţă de enzimă, ceea ce este un indiciu că ei reacţionează cu anumite grupe ale catenei polipeptidice.

Mecanismul de actiune al enzimelor. Centri activi

Se stie ca intr-un sistem chimic nu toate moleculele reactioneaza cu aceeasi viteza. Molecu-lele care reactioneaza se gasesc pe un nivel energetic superior celui pe care se gasesc moleculele obisnuite. Diferenta de energie dintre moleculele active si cele pasive poarta numele de energie de activare. Un catalizator este o substanta care, prin prezenta ei, determina intr-o substanta sau un amestec de substante o reactie ce nu are loc in absenta ei (definitie dupa Berzelius, 1836) sau care mareste viteza unei reactii, ce are loc si in absenta ei, dar cu viteza mai mica, eventual imperceptibi -la(definitie dupa Ostwald, 1894). Catalizatorul se regaseste neschimbat, calitativ si cantitativ, dupa reactie. Aparent catalizatorul nu ia parte la reactie. Este necesar sa se accentueze caracterul de substante al catalizatorilor. Ar fi gresit sa se vor-beasca de actiunea catalitica a unei forme de energie, caldura, lumina sau electricitate.

Page 8: Enzimele  - caracterizare generala.doc

7

Se numeste substrat substanta sau amestecul de substante asupra carora actioneaza un cata-lizator. Catalizatorii determina sau accelereaza numai reactii termodinamic posibile, adica reactii decurgand spontan, cu cresterea entalpiei libere de reactie, in sensul stabilirii unui echilibru. Exista catalizatori (MnO2, NaOH) care accelereaza transformarea ozonului, O3 in O2, dar nu exista un cata-lizator care sa produca ozon din oxigen. Aceasta scadere a energiei de activare se datoreaza formarii unui “complex activat” intre ca-talizator si reactant, pentru care energia de activare este mult mai mica. In cazul catalizei enzimatice, intre enzima si substratul care se transforma, se formeaza un complex activat enzima-substrat, care apoi se transforma cu viteza mare in produsii finali de reactie. La formarea complexului activat enzima – substrat, substratul se fixeaza pe regiuni bine de-terminate de pe suprafata enzimei, care poarta numele de centri activi si molecula substratului, exis-ta complementaritati conformationale si chimice care permit asamblarea lor. Centrul activ al unei enzime este construit dintr-un numar redus de aminoacizi situati in ve-cinatate sau la distanta. In general, se admite ca pentru o reactie chimica obisnuita, enzima participa cu doi centri activi. Pentru enzimele cu structura binara unul dintre centrii activi este, in general, si -tuat in fragmentul protetic, iar al doilea in fragmentul prostetic.

Pentru reactiile care prezinta specificitate stereochimica se admite ca fixarea subtratului pe enzima se face prin intermediul a 3 centri activi.

Fixarea substratului pe enzima ii imprima acestuia o stare de tensiune moleculara care facili -teaza reactia biochimica, sau orienteaza favorabil una in raport cu cealalta, moleculele ce urmeaza sa reactioneze.

Desi actiunea enzimelor este catalitica, enzimele prezinta unele caractere care le diferentiaza de catalizatorii tipici.

Astfel, cataliza enzimatica are elemente comune cu cataliza omogena deoarece enzima este adeseori repartizata uniform in sistemul chimic al carui transformare o asigura. Cataliza enzimatica are caracter si de cataliza eterogena, reactia biochimica desfasurandu-se in regiuni bine determinate de pe suprafata enzimei, situate la limita de separare dintre sistemul reactant si macromolecula cata-lizatorului.

Un alt caracter tipic este marea eficienta catalitica a enzimelor. O reactie decurge in prezenta enzimei de 108 pana la 1011 ori mai repede decat in absenta ei. Numarul de molecule de substrat transformate sub actiunea enzimei intr-un minut (numar de transfer, turnover) variaza intre 1000 – 1000000.

Cataliza enzimatica are loc in conditii blande. Reactii care necatalizate nu au loc decat la temperaturi inalte, presiuni mari, valori extreme de pH, sub influenta enzimelor evolueaza cu mare viteza la temperaturi in jurul lui 37º, la presiune atmosferica, la pH aproape neutru.

Enzimele se caracterizeaza printr-o remarcabila specificitate in raport cu tipul de reactie ca-talizat si cu natura substratului transformat. Sunt unele enzime(ureaza, arginaza) care nu catalizeaza decat o singura reactie bine determinata.

Remarcabila este de asemenea multitudinea reactiilor catalizate de enzime. Astfel, enzimele intervin in reactii de hidroliza, de polimerizare si policondensare, de oxidoreducere, de transfer de grupari functionale(formil, metil, amino, acil, carboxil), de formare si scindare de legaturi cova-lente, de reactii prin radicali liberi etc.

Unele cracteristici ale enzimelor sunt imprimate de structura lor proteica. Astfel, activitatea lor in cursul metabolismului intermediar este limitata in timp. Ele se degradeaza relativ rapid sub in-fluenta altora. Activitatea, degradarea si biosinteza enzimelor, sunt reglate de factori si mecanisme de control, de complexitate deosebita si situate la nivele variate de organizare a sistemelor biolo-gice.

Page 9: Enzimele  - caracterizare generala.doc

8

Clasificarea enzimelor

I. Hidrolaze1. Esteraze Reacţii: hidrolize de esteri, amide, peptidea. Carboxisteraze (ficat, alte organe) Butirat de etil, alţi esteri acizi + alcoolib. Lipaze (pancreas, seminţe, bacterii) Grăsimi acizi + glicerinăc. Colinesterază (sânge, ţesuturi animale) Acetilcolină colină + acid aceticd. Tanază (plante) Galotanin acid galic + monozaharidee. Fosfataze (ţesuturi vegetale şi animale) Esteri ai ac. fosforic ac. fosforic + alcoolif. Sulfataze (ţesuturi vegetale şi animale) Esteri ai ac. Sulfuric ac. sulfuric + alcooli2. Glicozidaze Hidrolizează legături glicozidiceA. Oligozaharidaze Ex:-Glocozidaze (maltaze)

-Glicozidaze (emulsină) -Galactozidaze -Galacctozidaze Invertază (hidrol. zaharoză) etc.

B. Polizaharidaze -Amilaze -Amilaze Cicloamilaze (din Bacillus macerans) Celulaze Poligalacturonidaze Chitinaze Hialuronidaze

3. Amidaze Hidrolizează legătura C-Na. Asparaginază Asparagină acid aspargic + NH3

b. Glutaminază Glutamină acid glutamic + NH3

c. Arginază (ficat) Arginină ortinină + ureed. Ureează (bacterii, soia) Uree CO2 + NH3

4. Proteaze Hidrolizează legături peptidiceA. Endopeptidaze Proteine peptide

Pepsină (suc stomacal)Tripepsină şi chimotripsină (suc intestinal)Catepsină (intracelulară)

B. Exopeptidaze CarboxipeptidazeAminopeptidazeGlicil-glicin-peptidazăL-Alanil-glicin-peptidazăProlidazăProlinază etc.

5. Purin-desaminaze Amino-purine hidroxi-purine + NH3

a. Adenază Adenină hipoxantină + NH3

b. Guanază Guanină xantină + NH3

6. Nucleaze Hidrolizează acizi nucleiciA. Polinucleotidaze (ribonuclează şi desoxiribonuclează) (suc pancreatic şi suc intestinal)

Polinucleotide mononucleotide

B. Nucleotidaze Nucleotide nucleozideC. Nucleozidaze Nucleozide pentoză +pirimidină sau purină

Page 10: Enzimele  - caracterizare generala.doc

9

II. TransferazeReacţii: XRYRYRXR ''

1. Transmetilazea. Transmetilaza colină-homocisteină Colină + homocisteină metioninăb. Transmetilaza betaină-homocisteină Betaină + homocisteină metioninăc. Transmetilaza metionină-glicocol Metionină + glicocol sarcosinăd. Transmetilaza metionină-noradrenalină Metionină + noradrenalină adrenalină2. Transacliaze (în special transacetilaze) Transfer de grupe acetil de la acetil coenzimă A

la diferite substraturia. Arilamino-transacetilază (ficat) Acetil-CoA + arilamine acetil-arilamineb. Glucozamin-transacetilază (ficat) Acetil-CoA + D-glucozamine N-acetil-D-glucozamină

c. Colin-acetilază (ţesut nervos) Acetil-CoA + colină acetil-colinăd. Acetil-CoA-transacetilază (ţesuturi animale) 2 Acetil-CoA acetoacetil-CoAe. Oxaloacetat-transacetilază (răspândire univ.) Acetil-CoA + acid oxalilacetic acid citric3. Transglicozilaze Transferă la alte substraturi resturi de D-

glucoză legată în poziţia 1, de diferite grupe Ra. Fosforilaza amidonului (sau enzima P) (univ.) Amiloză + glucoză-1-fosfat lungeşte catena

amilozei cu un rest de glucoză eliberând H3PO4

b. Enzima Q (factorul de ramificare) (univ.) Transferă o porţiune dintr-o catenă de amiloză (poliglucoză cu legături 1,4-) de la o poziţie 4 la o poziţie 6

c. Transglucozilaza zaharozei (bacterii) n Zaharoză (1,4--glucoză) n + n fructoză4. Transfosfataze (fosfokinaze) Transferă resturi de fosfat de la acid adenosin

trifosforic la cele mai variate substraturi, conservând energia în noua legătură de fosfat

a. Hexokinază (drojdie, ţesuturi animale) (Mg2+) D-glucoză + ATP D-glucoză-6-fosfat + ADPb. Fructokinază (ficat,muşchi,bacterii)(Mg2+,K+) D-fructoză + ATP fructoză-6-fosfat + ADPc. Fosfohexokinază (în toate ţesuturile) (Mg2+) Fructoză-6-fosfat + ATP fructoză-1,6-

difosfat + ATPd. Triokinază (ficat) (Mg2+) D-glicerinaldehidă + ATP D-

glicerinaldehidă-3-fosfat + ADPe. Adenosinkinază (în toate ţesuturile) (Mg2+) Adenosină + ATP acid adenosin-5’-fosforic

+ ADPf. Adeninkinază (miokinază) (în toate ţes)(Mg2+) Acid adenosin-5’-fosforic + ATP 2 ADPg. Enz. codehidrază I (ţes. anim., drojdie) (Mg2+) DPN + ATP TPN + ADPh. Flavokinază (ţes. anim., plante, drojdie) Mg2+ Riboflavină + ATP acid riboflavinfosforic +

ADPi. Fosfokinaza panteteinei (Mg2+) Panteteină + ATP pantetein-4’-fosfat + ADPj. Fosfokinaza creatinei (Mg2+) Creatină fosfocreatinăk. Fosfokinaza argininei (muşchii nevertebr.) Arginină fosfoarginină5. Transaminaze (Coenzimă: fosfat de piridoxal)

Transferă reductiv şi stereospecific grupa NH2 de la acil L-glutamic la diferiţi acizi -cetonici

Tranaminaza L-glutamică Acid L-glutamic + acid piruvic L-alanină + acid -cetoglutaric (sinteze de aminoacizi)

III. Oxido-reductaze1. Transhidrogenaze anaerobe Reacţia generală (A = substrat)A Coenzime: codehidrazele I sau II AH2 + DPN / TPN A + DPNH / TPNH + H+

(DPNH şi TPNH sunt oxidate de flavoproteine)a. Dehidrogenaza -glico-fosforică (drojdie, ţesuturi animale)

Acid D(-)--glicerin-fosforic + DPN fosfo dihidroxiacetonă + DPNH

b. Dehidrogenaza lactică (ţesuturi animale) Acid L(+)-lactic + DPN acid piruvic +

Page 11: Enzimele  - caracterizare generala.doc

10

DPNHc. Dehidrogenaza alcoolilor (drojdie, unele ţesuturi animale)

Alcooli (de ex. CH3CH2OH) + DPN aldehide (CH3CHO) + DPNH

d. Dehidrogenaza fosfatului de trioză (drojdie, ţesuturi animale)

D-glicerinaldehid-fosfat + DPH acid fosfo-D-gliceric + DPNH

e. Dehidrogenaza malică (ţesuturi animale, plante, bacterii)

Acid L-malic + DPN acid oxalilacetic + DPNH

f. Dehidrogenaza izocitrică (mai mult răspândită) (Mg2+)

Acid izocitric + DPN acid -cetoglutaric + CO2 + DPNH

g. Dehidrogenaza L-glutimică (ţesuturi vegetale) Acid L-glutamic + H2O + DPN / TPN acid -cetoglutaric + NH2 + DPNH / TPNH

h. Dehidrogenaza D-glucozei (globulele roşii din sânge)

D-glucoza + TPN acid D-gluconic + TPNH

B. Transhidrogenaze anaerobe fără coenzimă Reduc direct citocromul b şi (experimental) albastrul-metilen

a. Dehidrogenaza -glicero-fosfatului (insolubilă) (plante, animale, bacterii)

Acid L(+)-glicerin-fosforic fosfat de 3-glicerinaldehidă

b. Hidrogenaza fumarică (răspândită universal) Acid succinic acid fumaric (reacţie din ciclul acidului citric)

c. Dehidrogenaza lactică (drojdie) Acid L-lactic acid piruvicd. Dehidrogenaza colinei (ţesuturi animale) Colină betainaldehidă2. Transhidrogenaze aerobe Reacţii: 1) AH2 +FAD A + FADH2

2) FADH2 + O2 FAD +H2O2

A. Grupa prostetică: flavin-adenin-dinucleotidă(FAD); atacă direct substratul (flavoproteine)a. Xantin-oxidază (enzima lui Schardinger) (lapte, ţesuturi animale)

Hipoxantină + FAD Xantină + FADH2

Xantină + FAD acid uric + FADH2

Aldehide + FAD acizi + FADH2

b. D-aminoacid-oxidaze (ţesuturi animale) RCH(CO2H)NH2 + O2 FAD RC(CO2H)=NH + H2O2

c. L-aminoacid-oxidaze (ţesuturi animale) RC(CO2H)=NH + H2O RCOCO2H + NH3

B. Grupa prostetică FAD; acceptă hidrogen numai de la DPNH sau de la TPNHa. Diaforaza I DPNH + FAD DPN + FADH2

b. Diaforaza II (ţesuturi animale) TPNH + FAD TPN + FADH2

C. Grupa prostetică FMN; acceptă hidrogen de la TPNH

TPNH + FMN TPN + FMNH2

Enzima galbenă veche (Warburg) (globule roşii ale sângelui)

Reduce albastrul-metilen (nu însă citocromul ei)

3. TranselectronazeA. Transelectronaze anaerobe Reacţie: R+ R’+ R+ + R’a. Reductaza citocromului c (în toate celulele anaerobe)

FADH2 + 2Cit*Fe3+ FAD + 2Cit*Fe2++ 2H+

b. Reductaza citocromului b (în toate celulele anaerobe)

Catalizează reducerea citocromului b de către sistemul dehidrogenazelor fără coenzimă. (Citocromul b redus este oxidat de citocromul c, sub acţiunea unei alte enzime; poate fi oxidat încet şi de O2, fără o oxidază)

B. Transelectronaze aerobe Citocrom-oxidaza (oxidarea citocromului c) sau fermentul respirator roşu al lui Warburg.(În

Reacţie:Cit. c. Fe2+ + Cit. hem. Fe3+ Cit. c. Fe3+ + Cit. hem. Fe2+

Page 12: Enzimele  - caracterizare generala.doc

11

toate celulele aerobe)2Cit. hem. Fe2+ +

2

1O2 2Cit. hem. Fe3+ + O2-

(Oxidează citocromul c. Citocrom-oxidaza redusă oxidează direct O2

4. Oxidazea. Monofenol-oxidaze (tirosinază) (ciuperci) (grupă prostetică: cupru)

b. Polifenol-oxidaze (ciuperci, cartofi) (grupă prostetică: cupru)

c. Oxidază ascorbică (plante) (grupă prostetică: cupru)

Acid ascorbic acid dehidroascorbic

d. Uricooxidaza (uricaza) (ficatul mamiferelor cu exceptia primatelor; diptere; gasteropode) (grupă prostetică: zinc)

Acid uric alantoină (cu formare de H2O2

5. Peroxidaze şi catalaze Enzime distrugătoare ale apei oxigenatea. Peroxidaze (aproape în toate celulele vegetale)

b. Catalaze (în toate celulele animale şi vegetale)H2O2 H2O +

2

1O2

IV. Liaze şi sintetaze1. Carboliaze şi corbosintetaze Rup, respectiv creează, o legătură între doi

atomi de carbonA. Carboxilaze şi decarboxilaze Coenzimă: cocarboxilază (tiamină-pirofosfat)a. Carboxilaza (drojdie, bacterii) CH3COCOOH CH3CHO + CO2

b. Oxidaza piruvică (ţesuturi animale)(necesită, pe lângă cocarboxilază, coenzimă A şi DPN)

CH3COCOOH + H2O + CoA + DPN CH3COCoA + DPNH (reacţie din ciclul acidului citric)

c. Aminoacid-decarboxilaze (bacterii) R-CH(NH2)COOH R-CH2NH2 + CO2

Există enzime specifice pentru lisină, tirosină, arginină, ornitină, acid glutamic etc.

d. Decarboxilaza oxalo-succinică Acid oxalilsuccinic acid -cetoglutaric(reactie din ciclul acidului citric)

B. Carboligaze Carboligaza acetaldehidei (drojdie)

R-CHO + OHC-CH3 (-)R-CHOH-CO-CH3

(necesită tiamină-pirofosfat)C. Aldolazea. Aldoza (trioze-fosfat-liază) (drojdie, ţesuturi animale şi vegetale)

1,6-Difosfat de furanoză 2-fosfat de trioză (“decondensarea aldolică” din fermentaţie şi glicoliză)

b. Citrază (bacterii) Acid acetic + acid oxalilacetic acid citric (reacţie din ciclul acidului citric)

2. Hidrataze şi dehidratazea. Fumarază Acid fumaric + H2O acid (-)-malic

(ciclul acidului citric)b. Aconitază Acid citric acid aconitic acid izocitric

Page 13: Enzimele  - caracterizare generala.doc

12

c. Enolază (drojdie, multe ţesuturi) Acid 2-fosfoglicerină acid 2-fosfo-enol-piruvic + H2O

3. Liaze şi sintetaze ale legăturii C-Na. Aspartază Acid aspargic acid fumaric + NH3

V. Izomeraze şi racemazea. Oxo-izomeraza (epimeraza) D-glucopiranoză-6-fosfat D-fructofuranoză-

6-fosfatb. Izomeraza fosfaţilor de trioze D-glicerinaldehidă-3-fosfat dihidroxiacetonă-

fosfatc. Fosfo-gliceromutaza (a,b şi c; se gasesc în cele mai variate ţesuturi animale şi vegetale)

Acid 2-fosfogliceric acid 2-fosfogliceric(reacţii în cursul fermentaţiei şi glicolizei)

d. Racemază lactică (ţesuturi animale, bacterii) Acid D-lactic acid L-lactice. Racemaza alaninei (bacterii) L-Alanină D-Alanină

Bibliografie

Chimie Organică Vol. II de C.D. Neniţescu.