192
I 15 aşi, Nr. , Februarie 2011 - Martie 2011 E

Epifania nr15

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Epifania nr15

I 15aşi, Nr. , Februarie 2011 - Martie 2011

E

Page 2: Epifania nr15
Page 3: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 1

VESTEA CEA BUNĂ ŞI TAINA MÂNTUIRII OMULUI

Lunile februarie şi martie poartă în lumina duhovnicească două Praznice Împărăteşti, cu

cele opt duminici ale lor. Unul închinat Persoanei lui Hristos, iar celălalt Maicii lui Dumnezeu. Pe 2 februarie prăznuim Întâminarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos. Duhul Sfânt îl înştinţează pe dreptul Simeon că nu va vedea moartea pâna ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Familia Sfântă vine la templu, Pruncul este luat în braţe de Simeon, care Îl binecuvintează pe Dumnezeu-Omul şi rosteşte cuvintele: ”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”(Luca 2, 29-32). Dumnezeu îmbrăcat în trup îşi adevereşte umanitatea, devine semn “de împotrivire” este pus “spre căderea şi spre ridicarea multora” iar prin sufletul mamei Sale “va trece sabie”.

Praznicul Buna Vestire din 25 Martie aduce vestea cea bună pe care Fecioara Maria a primi-o de la Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Mântuitorul lumii, prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin puterea umbririi Celui Preaînalt (Luca 1, 35-36), bunăvestire după care trebuie să suspine omenirea astăzi. Se face începutul mântuirii oamenilor; acel “Fie mie” adumbrit de raza dumnezeirii celei veşnice, devine “fie-le” de consimţire pentru Dumnezeul meu, care pururea Se naşte în sufletul meu, Se jertfeşte pe Cruce şi înviază din morţi.

Vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este “începutul întregii iconomii a mântuirii nostre”. Fecioara zămisleşte în pântece pe Cel necuprins, “Taina cea mare a bunei credinţe vine la arătare”, “înţelepciunea cea ascunsă din veci şi din neamuri se vesteşte”. Sunt drepturile la bucurie pe care le primim de la Bunavestire şi cum să nu intrăm în ele, întreabă Sfântul Teofan Zăvorâtul? “Intră în Împărăţia lui Hristos pe uşa pocăinţei; odată intrat, plineşte acolo alergarea dreptăţii; după ce ai plinit alergarea aceasta, vei intra pe tărâmul păcii, dincolo de care te va şi întâmpina bucuria cea negrăită”(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, 2009).

Postul Mare şi perioada premergătoare lui ne pregătesc pentru întâmpinarea bucuriei pascale, pentru a privi frumuseţea raţionalităţii creaţiei din perspective Învierii, învingerea coruptibilităţii şi surparea morţii. Să-L trăim pe Hristos, să-L simţim duhovniceşte din Liturghia cerească a îngerilor şi sfinţilor, care coboară spre noi, spre Liturghia pământească, spre a ne dărui din bucuria comuniunii şi a iubirii.

Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi şi cu neamul întreg. Există un Arhanghel protector al fiecărui neam şi există îngerul păzitor pe care trebuie să-l chemăm intens în momente de restrişte. Nu ne poate lăsa Hristos de izbelişte şi să se propage răul fără încetare. Duhurile rele care au început să acapareze tot mai mult pe oameni şi sisteme şi dau o mare ripostă prin aşa zişi salvatori şi purtători ai binelui oamenilor vor înceta atunci când va hotărî Dumnezeu să ieşim din această pedeapsă a plăgilor societăţii actuale. Nu se sfârşeşte lumea cu generaţia aceasta şi fiecare dintre noi

Page 4: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 2

trebuie să se trezească, să-şi asume real greşelile şi să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească. Întreaga mass-media ne asalteză cu veşti proaste. Știrile despre accidente terifiante,

catastrofe naturale, boli şi distrugeri de cămine conjugale, copii abandonaţi, pruncucideri, bătrâni ucişi sau rămaşi singuri accentuează deznădejdea unei mase mari de oameni care se luptă din greu pentru a supravieţui. Societatea actuală trăieşte într-o imensă nevroză care parcă vrea să acapareze pe toţi membrii ei. În mod invizibil se controlează gradul de suportabilitate al românului învăţat să se ridice de la pământ atunci când este doborât şi să-şi ia viaţa de la capăt. Manipulat psihologic şi psihiatric, românul s-a trezit peste noapte că munca nu-l mai onorează, că eforturile în direcţia cinstei, omeniei au apus de mult. Şi dacă s-a furat atâta, s-a promovat prin alte criterii ce ţin de o imensă corupţie generalizată, singura şansă este atunci să plecăm sau să murim, să fim desfiinţaţi, eliminaţi sau să continuăm viaţa într-o resemnare tacită, cu ghilotina permanent deasupra capului.

Toate acestea se întâmplă pentru că am necinstit pe Hristos, cu falsa şi iluzoria noastră “strălucire”, luând în derâdere viaţa autentică duhovnicească şi de jertfire de neam, de cinstire a martirilor şi de promovare a valorilor naţionale.

Viaţa în Hristos şi vestea cea bună adusă de Fecioara Maria că va naşte pe Dumnezeu Întrupat, Cel care va merge la moarte şi cu dumnezeirea va învinge moartea, trebuie să constituie criteriile şi normele findamentale ale salvării noastre ca neam ortodox şi cunoscător al Evangheliei.

Sfântul şi Marele Post al Paştelui spre care urcăm să ne aducă vestea cea bună a salvării şi prin căinţă profundă să ne pregătim pentru Slăvita Înviere.

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

Page 5: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 3

Sămânţa patristică

SFÂNTUL ISAAC SIRUL: FILOCALIA SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII

Despre credinţă şi despre smerita cugetare

Făptură prea mică, voieşti să afli viaţa? Ţine în tine credinţa şi

smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu, dar şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi rămâne cu tine la arătare.1 Voieşti să le dobândeşti pe acestea, care sunt cuvântări ale vieţii?2. Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acestea îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci. Căci s-a spus că „păzitor al pruncilor este Domnul” (Ps. 114, 6). Pruncul se apropie de şarpe şi-l prinde de gât şi nu e vătămat de el. Pruncul umblă gol toată iarna. Când alţii umblă îmbrăcaţi şi acoperiţi şi totuşi frigul întră în toate mădularele lor, pruncul şade gol în ziua când e frig, ger şi gheaţă, şi nu suferă, pentru că trupul lui nevinovat e acoperit cu o altă haină nevăzută prin acea purtare de grijă ascunsă, care susţine mădularele lui fragede, ca să nu se apropie de ele vreo vătămare de la ceva.

1 Prin credinţă şi smerenie simţim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, deci nu ca nişte cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu şi acum desprinse de El. De aceea, Îl simţim şi pe Dumnezeu însuşi ca persoană, grăindu-ni-le. În ascuns, Îl simţim grăindu-ne, iar la arătare, ajutându-ne în faptele noastre.

2 Cuvintele lui Dumnezeu simţite în inimă sunt deci cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum şi care susţin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.

Page 6: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 4

Crezi acum că există o purtare de grijă ascunsă, prin care trupul fraged, uşor expus la orice

vătămare pentru frăgezimea şi slăbiciunea lui, este păzit în mijlocul împrejurărilor potrivnice şi nu e lăsat să sufere de ele? Căci zice: „Domnul păzeşte pe prunci”. Şi nu numai pe aceştia, mici cu trupul, ci şi pe înţelepţii din lume, care au părăsit cunoştinţa lor şi se sprijină pe înţelepciunea simplă şi s-au făcut ca nişte prunci în voia lor şi aşa au învăţat înţelepciunea aceea care nu se învaţă prin osteneli. Sunt cei despre care înţeleptul în cele dumnezeieşti, Pavel, a spus: „Cel ce socoteşte că este înţelept în lumea aceasta să se facă nebun, ca să ajungă înţelept” (I Cor., 3, 18).

Deci, cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura credinţei. Şi dacă simţi desfătarea ei în

sufletul tău, nu-mi este greu să-ţi spun iarăşi că nimic nu te va împiedica să ajungi la Hristos. Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pământeşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă şi de amintirile lucrurilor ei. Roagă-te pentru acest lucru fără preget şi cerşeşte-l cu căldură şi cere-l cu multă sârguinţă până ce-l vei primi. Şi nici după aceasta să nu slăbeşti. Iar de acesta te vei învrednici dacă te vei sili mai întâi să arunci grija ta asupra lui Dumnezeu cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decât în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decât în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine. Şi vei simţi puterea Celui ce este cu tine, în chip neîndoielnic; puterea aceea pe care mulţi simţind-o intră în foc şi nu se tem şi călcând pe apă nu se îndoiesc în cugetul lor, socotind că se vor scufunda. Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile3.

Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească?

Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cu simţirea4, precum nu se pot învrednici de ea cei ce se străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească.

Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea

câtuşi de puţin, până ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu meşteşugul ei foarte mult împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci. Pentru că multă piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, până ce nu o vor înlătura puţin câte puţin. Cunoştinţa duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gânduri sufleteşti5. Până ce nu se va elibera cugetarea de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta

3 Să nu caute să ajungă înainte de vreme la vederi ce întrec simţurile. 4 Se simte şi cunoştinţa duhovnicească, dar cu o simţire mai presus de simţire, cum va arăta Sfântul Grigore Palama. 5 Cunoştinţa sufletească, oricât ar fi de complicată, se mişcă în cele ale lumii, sau chiar când vorbeşte de Dumnezeu se mişcă

în definiţii şi subtilităţi construite despre El de la distanţă. Cunştinţa duhovnicească este experienţa nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoştinţa aceasta din experienţă a lui Dumnezeu nu se poate ivi decât în sufletul curăţit de orice idei, care-l ţin pe om în cele gândite de el în separaţie de Dumnezeu. Prin cunoştinţa aceasta se sesisează viaţa veacului viitor şi se grăieşte duhovniceşte despre ea.

Page 7: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 5

acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea vieţii veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei! Căci cunoştinţa aceasta sufletească nu poate cunoaşte altceva afară de idei; nu poate cunoaşte ceea ce se primeşte în simplitatea cugetării6, potrivit Celui ce a zis: „De nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor” (Mt., 18, 3). Dar mulţi nu ajung la această simplitate, ci nădăjduiesc în faptele lor cele bune, socotind că prin ele li se păstrează un loc în Împărăţia cerurilor. Aşa înţeleg ei „Fericirile” din Evanghelie7.

Ei zic că Domnul le-a arătat că acestea sunt felurite, ca să vedem că ne-a făcut cunoscute multe

chipuri de vieţuiri potrivite acestor „Fericiri”. Ei zic că fiecărui om, după toate măsurile în care umblă pe orice cale spre Domnul, Acesta îi deschide poarta Împărăţiei cerurilor. Dar acea cunoştinţă duhovnicească nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Şi din aceasta simte desfătarea aceea a Împărăţiei cerurilor.

Împărăţia cerurilor spun (sfinţii) că este vederea duhovnicească. Şi aceasta nu se află în faptele

gândurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Şi până nu se curăţă omul, nu e în stare nici să audă despre ea (cu înţelegerea), căci nimeni nu poate să o dobândească prin învăţătură. De vei ajunge, o fiule, la curăţia inimii prin credinţă, dobândită în liniştea din partea oamenilor, şi vei uita cunoştinţa acestei lumi, ca să nu o mai simţi, aceasta se va afla dintr-odată înaintea ta fără o cercetare cu privire la ea. „Înfinge, zice un stâlp şi toarnă pe el undelemn şi vei afla comoară în sânul tău”. Dar de vei fi ţinut in lanţul cunoştinţei sufleteşti, nu e greşit să-ţi spun că mai uşor îţi este să te dezlegi din lanţurile de fier decât din ea. Şi nu vei scăpa în veci din cursele rătăcirii şi niciodată nu vei putea dobândi îndrăznirea şi încrederea faţă de El, ci în fiecare clipă vei merge spre gura sabiei şi nu vei putea să scapi nicidecum de supărare. Roagă-te în slăbiciune şi simplitate, ca să vieţuieşti bine înaintea lui Dumnezeu şi vei fi fără grijă. Căci precum urmează umbra trupului, aşa şi mila urmează smeritei cugetări. Deci de voieşti să umbli în acestea, nu da mâna nicidecum gândurilor de neputinţă. Şi chiar de te vor înconjura şi te vor înfricoşa toate vătămările şi relele şi primejdiile, să nu ai grija lor, nici să nu le iei în seamă.

De ai crezut odată în Domnul, Care îţi ajunge spre păzirea ta, şi dacă mergi pe urma Lui, să nu te

mai îngrijeşti iarăşi de ceva din acestea, ci spune sufletului tău: „Îmi ajunge Cel căruia i-am predat sufletul meu. Nu sunt eu aici. El ştie”8. Şi atunci vei vedea cele minunate ale lui Dumnezeu. Vei vedea cât de aproape este în tot timpul, ca să izbăvească pe cei ce se tem de El; şi cum îi înconjoară şi-i priveşte cu purtarea Lui de grijă. Nu trebuie să te îndoieşti de El, socotind că nu este de faţă, pentru că Păzitorul tău,

6 “Poate cuvântul vrea să spună că cei ce au cunoştinţa sufletului, adică întelepţii după trup, afară de multe silogisme şi concluzii nu primesc nimic din cele ce le înţeleg faţă de cei ce au dobândit prin simplitatea în Hristos cunoştinţa duhovnicească”. Cunoştinţa duhovnicească e cunoştinţa prin experienţă a lucrării lui Dumnezeu. Numai aşa este cunoscut Dumnezeu cu adevărat, nu prin mulţimea de idei construite de noi, care mai degrabă se interpun între noi şi Dumnezeu.

7 Prin aceasta Sfântul Isaac nu contestă valoarea faptelor bune, dar ele nu au valoarea în ele însele, ci numai întrucât preschimbă pe om, sau îl fac mai bun.

8 Când arunci toată grija asupra lui Dumnezeu, poţi zice: nu eu sunt aici, căci nu eu mă îngrijesc de cele ce îmi trebuie. El le cunoaşte şi le împlineşte.

Page 8: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 6

Care este cu tine, nu priveşte cu ochii trupeşti ca să te încurajeze. Dar de multe ori Se descoperă şi ochilor trupeşti ca să te încurajeze.

Când omul aruncă de la sine orice ajutor văzut şi orice nădejde în oameni şi urmează lui Dumnezeu cu credinţă şi-L priveşte cu inima, îndată-i vine harul şi-i descoperă puterea lui în ajutoare de multe feluri. Întâi în cele arătate şi în cele privitoare la trup, arătându-i ajutorul Lui prin purtarea Lui de grijă, în aşa fel că poate simţi în acestea şi mai mult puterea purtării Lui de grijă cu privire la el. Şi văzând aceasta în cele arătate, e asigurat şi despre cele ascunse, cum se cuvine să fie în cugetarea şi purtarea lui de prunc. Şi e asigurat că trebuinţa lui e împlinită fără fapta şi fără grija lui. Iar aceasta îl ajută să treacă peste multe întâmplări ce vin asupra lui, adeseori pline de primejdii, fără să le vadă. Căci harul le alungă pe nesimţite de la el, în chip foarte minunat, şi-l păzeşte pe el ca o mamă, care îşi întinde aripile peste puii ei, ca să nu se apropie de ei vreo primejdie; şi-i arată să vadă că era aproape de el pieirea lui, dar a rămas nevătămat. Aşa îl deprinde şi în cele ascunse şi-i descoperă cursa socotinţelor şi găndurilor grele, de neînţeles. Şi astfel, el află uşor înţelesul lor şi legătura lor întreolaltă şi amăgirea lor şi de care dintre ele s-a lipit şi cum se naşte unul din altul şi pierd împreună sufletul.

Şi face de ruşine în ochii lui toate cursele dracilor şi sălăşluirea gândurilor lor şi aduce în el

înţelegere, ca să cunoască cele ce vor fi. Şi face să răsară în simplitatea lui o lumină ascunsă, ca să priceapă în toate înţelesul gândurilor celor mai subţiri şi-i arată ca şi cu degetul ce ar fi avut să pătimească dacă nu le-ar fi cunoscut pe acestea. Şi atunci se naşte în el din aceasta gândul că fiecare lucru mic şi mare trebuie să-l ceară în rugăciune de la Făcătorul său.

Iar când dumnezeiescul har va întări cugetul lui prin toate acestea, ca să se încreadă în

Dumnezeu, începe să intre încet, încet în încercări. Căci Dumnezeu îngăduie să i se trimită încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Şi chiar în încercări se apropie de el ajutorul în chip simţit, ca să aibă curaj, până se va desprinde încet, încet şi va dobândi înţelepciunea şi va putea dispreţui pe vrăjmaşii lui prin încrederea în Dumnezeu. Căci nu e cu putinţă să se înţelepţească fără acestea în luptele cele duhovniceşti şi să cunoască pe Purtătorul lui de grijă şi să simtă pe Dumnezeul lui şi să se întărească în credinţa în El în chip ascuns, decât în încercările pe care le-a primit.

Dar când harul vede că a început să se ivească puţin în gândul lui părerea de sine şi să cugete

ceva mare despre sine, îndată îngăduie încercărilor venite asupra lui să se întărească, până va cunoaşte slăbiciunea lui şi va căuta să dobândească pe Dumnezeu întru smerenie. Iar prin aceasta, omul vine la măsurile bărbatului desăvârşit în credinţa şi nădejdea Fiului lui Dumnezeu şi se înalţă la dragoste. Căci dragostea lui Dumnezeu se arată minunată către om, când acesta se află în mijlocul unor împrejurări ce taie orice nădejde a lui. În acestea arată Dumnezeu puterea Lui care mântuieşte pe om. Pentru că niciodată nu cunoaşte omul puterea dumnezeiască când se află în tihnă şi la larg. Şi niciodată n-a arătat Dumnezeu lucrarea Sa în chip simţit decât în ţara liniştii şi în pustie şi în locuri lipsite de întâlniri şi de tulburarea ce vine din împreuna locuire cu oamenii.

Page 9: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 7

Să nu te miri când, punând început virtuţii, izvorăsc împotriva ta din toate părţile necazuri aspre şi tari. Căci nu se socoteşte virtute aceea care nu este însoţită de greutăţi în lucrarea ei. Pentru că chiar numele virtuţii vine de aici, cum a spus sfântul Ioan: „E obişnuit să vină asupra virtuţii greutăţile. Şi e vrednică de dispreţuit cartea care se însoţeşte cu tihna”. Căci a spus sfântul Marcu Monahul: „Toată virtutea ce se săvârşeşte se numeşte cruce, când împlineşte porunca Duhului. De aceea toţi cei ce voiesc să vieţuiască în frica Domnului şi în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Tim., 3, 12). Căci zice: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc., 8, 34). De nu voieşte cineva să vieţuiască în tihnă, ci îşi pierde sufletul pentru Mine, îl va afla pe el. De aceea ţi-a luat-o înainte şi a pus înaintea ta crucea, ca să-ţi alegi moartea împotriva ta şi aşa vei îndupleca sufletul tău să meargă după El.

Nimic nu e mai tare a nu avea nădejde (în cele pământeşti). Aceasta nu poate să fie biruită de

ceva, fie din cele de-a dreapta, fie din cele de-a stânga. Cel mai mare curaj îl are călugărul care şi-a tăiat din mintea sa nădejdea în viaţa aceasta. Atunci nu mai e duşman care să-l oprească din cale şi nu este necaz, a cărui mărime să slăbească cugetul lui, pentru că tot necazul ce-i poate veni e mai prejos de moarte. Şi el s-a învoit să primească moartea. Dacă în tot locul şi în tot lucrul şi în toată vremea şi în toate ce vrei să le faci îţi pui ca ţintă în cugetul tău suportarea necazului, nu numai că vei fi curajos şi neobosit în a te opune în tot timpul oricărei greutăţi, ci prin puterea gândurilor tale vor fugi de la tine simţurile de spaimă, care te înfricoşează şi care se nasc de obicei în om din gândurile ce tind spre tihnă. Şi toate cele grele şi aspre care ţi se vor întâmpla ţi se vor părea uşoare şi lesnicioase. Şi adeseori cele ce-ţi vor veni vor fi contrare necazurilor la care te-ai aşteptat şi poate nici unul din ele nu ţi se va întâmpla. Să ştii că nădejdea tihnei depărtează din oameni, în orice timp, gândul lucrărilor mari şi bune şi al virtuţilor. Iar cei ce se îngrijesc în această lume de cele ale trupului nu pot ajunge la desăvârşirea voinţei lor, de nu vor socoti în cugetarea lor că e bine să rabde cele grele. Şi fiindcă însăşi experienţa dă mărturie despre aceasta, nu e trebuinţă să o dovedim prin cuvinte. În fiecare rând de oameni din cei dinainte şi până acum nu vedem altceva prin care au slăbit oamenii ca să nu biruiască şi să se lipsească de lucrurile cele mai bune, decât aceasta. De aceea şi o spunem pe scurt, că nu dispreţuieşte cineva Împărăţia cerurilor decât prin nădejdea după cele mici de aici. Şi nu numai aceasta o pătimeşte, ci i se şi pregătesc necazuri aspre şi încercări tari fiecărui om ce împlineşte voia lui şi ale cărui gânduri merg şi se mişcă spre aceasta. Căci ceea ce îl cârmuieşte pe el este pofta.

Cine nu ştie că păsările se prind în laţ când caută odihna? Oare nu se arată mai prejos cunoştinţa

noastră de cunoştinţa păsărilor prin cele ce ni se întâmplă în chip asemănător în cele ascunse sau prin cele ce ne vin în chip acoperit în unele lucruri, sau locuri, sau în altele prin care diavolul ne vânează de la început cu făgăduinţa şi cu gândul odihnei?

Dar iată că prin firea gândului care doreşte să alerge pe linia cuvântului, ne-am abătut de la scopul

ce l-am pus la începutul cuvântului nostru. Căci am pornit să arătăm că în toată vremea trebuie să ne gândim la necazul ce ne întâmpină în tot lucrul prin care vrem să începem drumul spre Domnul şi în

Page 10: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 8

înaintarea spre sfârşit trebuie să ne sprijinim cu sârguinţă pe acest început. Dar de câte ori nu se întreabă omul când vrea să înceapă un lucru pentru Domnul: oare este vreo tihnă în acest lucru? Sau cum e cu putinţă să-l fac uşor, fără osteneală? Sau este în el vreun necaz care pricinuieşte durere trupului? Nu căutăm în tot felul odihna? Ce spui, omule? Oare voieşti să urci la cer şi să dobândeşti acolo Împărăţia lui Dumnezeu şi părtăşia cu el şi odihna fericirii de acolo şi părtăşia cu îngerii şi viaţa cea fără de moarte , dar întrebi dacă drumul acesta e cu osteneală? Iată un lucru de mirare. Cei ce doresc lucrurile veacului acestuia care se destramă străbat valurile înfricoşătoare ale mării şi totuşi nu voiesc să ştie că există o oboseală în lucrurile acestea şi o întristare în cele ce vor să le facă. Şi noi ne interesăm în tot locul despre tihnă. Dar dacă voim în tot timpul să pornim pe drumul răstignirii, să înţelegem că orice greutate e mai uşoară ca aceasta.

Sau oare este cineva care nu e încredinţat cu desăvârşire că nimeni n-a obţinut vreodată biruinţa

în război, că n-a primit cununa nearătată, că n-a ajuns la împlinirea acestei dorinţe, care e dintre cele vrednice de laudă, sau n-a slujit vreunui lucru din cele dumnezeieşti, sau n-a dobândit vreo virtute din cele vrednice de laudă, dacă n-a dispreţuit mai întâi necazurile şi n-a alungat din apropierea sa gândul care-l mână spre tihnă şi care naşte trâdăvia, pregetarea şi frica, din care vine moleşeala în toate?

Când mintea râvneşte virtutea, simţurile arătate, adică vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul,

nu se lasă biruite de greutăţile potrivnice, străine şi deosebite de cele obişnuite şi peste hotarul puterii naturale. Iar când iuţimea cea firească îşi face la vremea potrivită lucrarea sa, viaţa trupului e mai dispreţuită decât gunoaiele. Căci când inima bate cu râvnă în trup, trupul nu se întristează în necazuri, nici nu se fereşte de el din frică, ci mintea îl susţine în toate încercările ca să rămână neclintit în stăruinţa sa. Să ne întărim deci şi noi râvna duhului pentru voia lui Iisus şi va fi alungată de la noi toată trândăvia, care naşte în cugetul nostru nepăsarea. Căci râvna naşte îndrăzneala şi puterea sufletului şi străduinţa trupului. Ce putere mai au dracii când sufletul îşi mişcă râvna lui cu putere împotriva lor? Pornirea spre lucrare se numeşte fiica râvnei. Şi când râvna îşi trece puterea în faptă, întăreşte în suflet toată forţa, făcând-o neînfricată. Şi înseşi cununile mărturisirii pe care le primesc eroii şi mucenicii în stăruinţa lor, le dobândesc prin aceste două lucruri: prin râvnă şi prin pornirea cea bună, ce se nasc din puterea iuţimii naturale. Căci ei ajung nepătimitori în durerea cumplită a chinurilor9. Dumnezeu să ne dea şi nouă o astfel de pornire , spre a-I bine-plăcea Lui! Amin.

9 Un remarcabil paradox: prin râvnă, mucenicii, deşi suportă durerile cumplite ale chinurilor, nu le mai simt. Suprema pătimire

devine suprema nepătimire. Căci puterea lui Dumnezeu, care e in ei, copleşeşte durerea pătimirii.

Page 11: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 9

Vocea duhovnicului

SĂ ALEGEM CALEA DREPTĂŢII ŞI A MILOSTIVIRII

Ca două aripi, ne înalţă mai presus de toată

făptura două năzuinţe, cele mai adânci ale noastre: năzuinţa spre nemurire şi năzuinţa spre dreptate. De când există neamul cel gânditor al oamenilor, aceştia sunt sfâşiaţi de întrebarea chinuitoare: “Ce se săvârşeşte pe pământ? De ce răii o duc bine, iar cei buni, blânzi, liniştiţi, sunt prigoniţi şi suferă?” Această întrebare nu şi-a primit încă răspunsul, însă îl va primi – îl va primi când Domnul şi Dumnezeul nostru va face Înfricoşătoarea şi Dreapta Sa Judecată. De mii de ani se revarsă neîncetat lacrimile celor necăjiţi şi împilaţi, şi dacă ar fi să adunăm toate aceste lacrimi şi să le vărsăm în mări, mările n-ar mai încăpea între ţărmurile lor şi-ar îneca întreg uscatul – iar Dumnezeu ţine socoteala tuturor lacrimilor celor ce suferă fără vină. Şi câte fărădelegi nu s-au săvârşit în tot timpul acesta, începând din vechimea cea mai adâncă! Sfântul Ioan Teologul scrie în Apocalipsă că a văzut lângă Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorâţi pentru Cuvântul Dumnezeiesc şi a ascultat cum strigau ei către Dumnezeu: Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru? (Apoc.6,10). Dar îndelunga răbdare a Domnului este uimitoare, şi nouă ni se pare ciudat, de neînţeles, pentru ce El nu face încă răzbunare asupra tuturor nelegiuiţilor, de ce rabdă răul strigător la cer de pe pământ? Sfântul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu următorul răspuns la acestă întrebare: Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine e drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui (Apoc. 22,11-12). Domnul rabdă, aşteptând Ziua Înfricoşată despre care a prezis: Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Lc. 18,8). Dacă sufletul nostru nu rabdă ca răufăcătorii să rămână nepedepsiţi, iar drepţii să fie totdeauna împilaţi, asta înseamnă că este neapărată nevoie de nemurire, atât pentru cei răi, cât şi pentru cei drepţi, fiindcă doar aşa pot ei primi răsplata veşnică, pe care n-au primit-o în timpul vieţii pământeşti. Oare nu auziţi în fiecare zi la Sfânta Liturghie poruncile Fericirilor: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este

Page 12: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 10

Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 6,11-12). În cer, în viaţa veşnică, drepţii vor primi cu mare bucurie răsplata pentru tot ce au suferit în această viaţă. Judecata lui Hristos va fi într-adevăr înfricoşătoare, dar ea va fi şi dreaptă, fiindcă nu este cu putinţă să calci nepedepsit marea lege a dragostei şi dreptăţii. Ea va fi înfricoşătoare, fiindcă la ea se vor aduna nenumăraţii oameni ce au trăit pretutindeni, de-a lungul întregii vremi scurse de la întemeierea lumii. Nici dacă ei n-au auzit niciodată vestea cea bună a lui Hristos, atunci, după cuvântul Apostolului, nu vor avea îndreptăţire, fiindcă natura însăşi ni-L arată prin toate ale ei pe Dumnezeu, şi în ea ar fi putut să înţeleagă şi să vadă limpede Pronia lui Dumnezeu, ce cârmuieşte toate. În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cum îi va judeca Domnul pe oameni la Înfricoşătoarea Judecată. El le va da răsplata veşnică drepţilor, care au făcut totdeauna faptele dragostei şi milostivirii, dar îi va numi blestemaţi şi îi va trimite în focul veşnic pe cei ce niciodată n-au fost milostivi. De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai după milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindcă milostivirea este cea mai înaltă dovadă a dragostei şi împreună-pătimirii faţă de oameni. Dar cine este plin de dragoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au îndrăgit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mântuirea ei, şi-a dat de bunăvoie viaţa în chinuri groaznice pe Cruce ca să răscumpere păcatele noastre, ca să ne arate calea pe care trebuie să mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptăţii. În viaţă sunt două căi: pe de o parte calea binelui şi dreptăţii, pe de alta calea răului şi a nedreptăţii. Şi fiecare alege una din ele. În lume şi în viaţa omenească totul se petrece după legea dezvoltării neîntrerupte. Nimic nu rămâne neschimbat, totul curge, totul se schimbă, după cum a spus un înţelept din antichitate. Totul se dezvoltă şi se perfecţionează – şi dacă omul alege calea binelui şi dreptăţii şi o urmează neabătut, el se perfecţionează în această direcţie şi devine vrednic să îşi continue dezvoltarea în viaţa veşnică. Iar dacă omul alege calea răului şi a nedreptăţii, în această viaţă inima şi mintea lui se cufundă tot mai mult în rău şi nedreptate. Prin urmare, şi în viaţa veşnică va continua dezvoltarea lui în această direcţie. Dar unde îşi va continua el cufundarea în noianul răului, dacă nu în locul cel înfricoşător pregătit diavolului şi îngerilor lui? Cumplită este soarta păcătoşilor nepocăiţi. Deci, să alegem calea dreptăţii şi s-o urmăm. Dar ce înseamnă a alege calea dreptăţii? Înseamnă a împlini întreaga lege a lui Hristos, fiindcă toată dreptatea se cuprinde în această sfântă lege dumnezeiască. Psalmistul David striga astfel către Dumnezeu: Dumnezeul răzbunărilor, Dumnezeul răzbunărilor cu îndrăzneală a stătut. Înalţă-Te, Cela Ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri. Până când păcătoşii, Doamne, pănă când păcătoşii se vor făli, vor spune şi vor grăi nedreptate, vor grăi toţi cei ce lucrează fără de lege? Pe poporul Tău, Doamne, au împilat, şi moştenirea Ta au apăsat-o (Ps. 93, 1-5). Însă Domnul, Care întâia dată a venit ca Miel la junghiere, propovăduind dragostea, blândeţea şi milostivirea, Se va scula şi va veni a doua oară – va veni ca

Page 13: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 11

Judecător Cumplit, cu nenumărate cete de îngeri cereşti, şi va face Judecata Sa Înfricoşătoare. Amin. Judecata conştiinţei şi judecata lui Dumnezeu Dumninica lăsatului sec de carne, prin pericopa evanghelică ce se citeşte, Sfânta Biserică ridică puţin din vălul care acoperă Judecata cea viitoare, ca să ne îndemne la pocăinţă şi îndreptare în acest Post Mare. Domnul l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, dându-i raţiune, inimă, şi voinţă liberă. Raţiune i-a dat ca să îi lumineze calea vieţii, să facă deosebire între bine şi rău, între folositor şi vătămător. Inimă i-a dat ca să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele. Voinţă liberă i-a dat ca să semene în sufletul său seminţele binelui şi prin încordarea acestei voinţe să înfăptuiască în viaţa sa tot ce este mântuitor şi folositor. Dacă omul urmează în calea sa glasul raţiunii, simţămintele dragostei şi cerinţele conştiinţei, el se poartă ca o fiinţă raţională şi liberă – şi cu cât face asta într-o mai mare măsură, cu atât îşi întăreşte şi îşi dezvoltă libertatea voinţei. Dimpotrivă, dacă omul preferă în viaţă ceea ce este rău, vătămător, păcătos, el îşi pierde pe zi ce trece libertatea voinţei, prefăcându-se într-un rob al păcatului şi al patimilor – iar robul păcatului îşi pierde demnitatea de om şi rangul de fiu al lui Dumnezeu. Nu este pe pământ om cu desăvârşire mort duhovniceşte şi cu desăvârşire pierdut, fiindcă nu este om lipsit de scăpări ale raţionalităţii, ale inimii, ale conştiinţei. Oricât de rea şi de păcătoasă ar fi purtarea lui, el îşi dă totuşi seama în adâncul sufletului său şi al conştiinţei necălcate cu totul în picioare că nu face ceea ce trebuie, şi din această pricină se chinuie şi suferă mai mult sau mai puţin. Cu toţii simţim din când în când mustrări de conştiinţă. Asta se întâmplă şi atunci când am necăjit, sau am osândit, sau am smintit pe cineva, sau când ne-a scăpat vreo vorbă de prisos. Se întâmplă şi când trebuia să spunem ceva cu bărbăţie, dar nu am spus din teamă de neplăceri, sau, dimpotrivă, când trebuia să tăcem, dar din aprindere nu ne-am ţinut gura. Glasul conştiinţei, luminat şi întărit de lumina raţiunii, este judecătorul nostru dintâi şi de temelie – şi vai de cel care nu ia aminte la îndemnurile raţiunii şi la mustrările conştiinţei, înăbuşindu-le, luându-le dreptul de a se face auzite. Un asemenea om se preschimbă mai devreme sau mai târziu într-o fiinţă lipsită de conştiinţă, împietrită şi necinstită. Şi, deşi conştiinţa tot licăreşte în el, deja nu-l mai călăuzeşte – iar asta se întâmplă până când un trăsnet din cer – vreun necaz , vreo nenorocire – îl intorc la viaţa conştient raţională, la viaţa îndrumată de conştiinţă. Dacă avem raţiune ca să ne lumineze calea vieţii şi conştiinţă ca să ne controlăm şi să ne

Page 14: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 12

îndreptăm în căile acestei vieţi, asta înseamnă că suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru purtarea noastră. Binele ni se socoate drept bine, răul drept rău. Aşadar, pentru tot păcatul şi tot răul săvârşit de noi vom da răspuns, şi-l dăm încă din viaţa asta pământească, suferind încă de aici, pe pământ, pentru păcatele şi răutatea noastră – fiindcă iată ce spune cuviosul Marcu Ascetul: „Pentru fiece faptă, bună sau rea, răsplata pe potrivă urmează în chip firesc, iar nu printr-o menire deosebită”. Cu toţii ştim că lăcomia pântecelui, îmbuibarea, prisosul în mâncare şi băutură duc la boli de stomac, la tulburări de digestie, de metabolism şi de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare înfrânarea de la mâncare pe care o presupune postul. Curvia, dezmăţul, goana după plăceri trupeşti duc la stricarea sufletului şi trupului, la neînţelegeri şi dezmembrare în familie. Astfel, şi aici păcatului îi urmează amărăciunea, necazul şi pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este şi în această privinţă de asprimea postului şi de înfrânarea duhovnicească şi trupească! Celui capricios şi mândru, care-i jigneşte pe ceilalţi, i se răspunde prin răutate şi ură răzbunătoare. Şi aici, prin urmare, păcatul trufiei şi al nepăsării faţă de oameni îşi primeşte plata, îşi primeşte pedeapsa. Nici aici nu este mijloc mai radical decât sfântul post, decât pocăinţa foarte adâncă, smerită, şi rugăciunea către Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate înmuia mândria omenească. Toate tulburările din viaţa duhovnicească şi trupească, precum şi pedepsele legate de ele, decurg din încălcarea normelor, legilor şi regulilor stabilite. De ce au loc toate aceste tulburări? Fiindcă nu ne dăm osteneala cu noi înşine, nu ne educăm în frica de Dumnezeu şi în dragostea de aproapele; fiindcă ne înăbuşim conştiinţa, nu ne luminăm duhovniceşte raţiunea, nu ne întărim voinţa, nu dobândim experienţa luptei continue cu păcatul, cu încălcările regulilor şi normelor vieţii noastre duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este viaţă activă, trezvitoare, volitivă, orientată spre Dumnezeu şi oameni – iar aici glasului raţiunii şi cerinţelor conştiinţei le aparţine locul întâi. Cum şi când poate şi trebuie să ridice glasul conştiinţa noastră, îndemnând voinţa să lucreze? Ea trebuie să ne ferească de păcat, după fiecare faptă rea, vredincă de osândă, sfătuind, mustrând şi îndemnându-ne să ne înfrânăm în restul vieţii noastre de la păcatul pe care îl osândeşte. Ea trebuie să mai osândească încă o dată acel păcat la sfârşitul zilei, înainte de culcare, după rugăciunea de seară, într-un moment de pocăinţă deosebită pentru toate păcatele zilei ce a trecut; trebuie să stea de stajă şi în ziua următoare, înlăturând însăşi putinţa repetării păcatului cu pricina; în fine, trebuie să osândească acest păcat atunci când vine vremea spovedaniei, când descoperă înaintea lui Dumnezeu şi a preotului sufletul nostru păcătos, rănit de păcate şi suferinţe. Dacă în acest moment de răspundere conştiinţa nu ne va ajuta să ne pocăim în mod conştient, adică nu va putea să ne osândească aspru şi nepărtinitor, nu vom avea iertare adevărată nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu. După ce s-a pocăit la spovedanie şi s-a învredinicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie să înceapă a face roade vrednice de pocăinţă (Lc 3,8). Asta înseamnă că dacă s-a pocăit, de pildă, pentru că a osândit pe cineva sau a fost răuvoitor faţă de cineva, acum, la cererea conştiinţei, trebuie

Page 15: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 13

să se înfrâneze de la osândire şi să schimbe reaua voinţă cu buna voinţă faţă de aproapele, apoi să îl ajute şi să se roage pentru el. Toate acestea sunt cu putinţă păcătosului dacă el, după ce conştiinţa sa îl judecă şi îşi formulează pretenţiile, îşi va îndrepta viaţa neabătut, crescând şi întărindu-se duhovniceşte pe zi ce trece. Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt - şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară? Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscând că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări de conştiinţă ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine. Trăind pe pământ în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte, şi tot ce îl înconjoară, chiar şi pe sine însuşi - iar înţelegerea duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare tot zapisul faptelor săvârşite, iar ele încep să mustre, să certe şi să ardă sufletul, arătând întregii lumi duhovniceşti toată urâţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii pământeşti a păcătosului. Suferinţele de după moarte ale conştiinţei duhului păcătos sunt atât de mari încât el este gata să strige: "Munţilor, prăbuşiţi-vă peste mine! Dealurilor, acoperiţi-mă!" Despre această judecată se vorbeşte şi în Sfânta Scriptură, unde stă scris că din faptele şi din cuvintele noastre vom fi găsiţi drepţi sau vom fi osândiţi (Mt 12, 37). La judecata particulară, nu ne va judeca şi pedepsi Domnul cât ne vom judeca şi pedepsi noi înşine; conştiinţa noastră ne va judeca şi pedepsi prin suferinţe pentru păcatele vieţii noastre pământeşti. Puterea vrăjmaşă, demonică, va începe să adâncească aceste învinuiri, amintind pe rând păcatele vieţii care s-a scurs. Îngerul păzitor se împotriveşte acestei puteri, apărându-l pe răposat. În această luptă pentru sufletul păcătosului şi în alinarea stării lui grele ajută mult rugăciunea Bisericii. "Rugăciunea voastră să fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu", spunea obştii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea şi rugăciunile tuturor rudelor şi apropiaţilor sprijină, de asemenea, sufletul răposatului, insuflându-i nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata următoare, care se va face la cea de-a Doua Venire în lume a Fiului lui Dumnezeu. Pe lângă asta, după judecata particulară primim o hotărâre aparte a lui Dumnezeu cu privire la

Page 16: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 14

soarta noastră şi un loc aparte, unde rămânem până la Înfricoşătoarea Judecată. La această Judecată, ultima, a cărei hotărâre nimic nu o va mai putea schimba, ne vom înfăţişa cu toţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pământ, păcătuim în primul rând împotriva Lui: poruncile Lui le călcăm, dragostea Lui faţă de noi o dispreţuim, pe fraţii Lui mai mici îi strâmtorăm şi îi necăjim. Şi atunci, cine să ne judece, dacă nu El, Care ne-a dat totul şi nu primeşte de la noi nimic, afară de păcate? Hristos a ascuns de noi vremea când va veni să ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca - şi acesta este principalul. Ce milă a lui Dumnezeu şi ce mângâiere pentru noi este să ştim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Ştiind asta, nu vom mai putea nici trăi, nici muri orbeşte, nu vom mai putea să ne dezvinovăţim prin necunoaşterea destinului ce ne aşteaptă dincolo de mormânt. Ni s-au dat două porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu şi cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neîmplinirea lor ne va şi judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespărţit în ochii lui Dumnezeu. Dacă îl vom hrăni pe cel flămând sau vom da de băut celui însetat, facem asta şi pentru Hristos. Dacă îl îmbrăcăm pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta şi pentru El. În numele Lui trebuie să facem toate faptele dragostei şi milostivirii, fiindcă Domnul Iisus Hristos primeşte toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii noastre de aproapele, ca şi cum i-ar fi Lui făcute. El nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifică cu cei nefericiţi, nevoiaşi, săraci, părăsiţi, bolnavi, aflaţi în închisoare. Îi pare rău de ei, împărtăşeşte necazul lor, este nemulţumit când nu sunt băgaţi în seamă. Hristos este nedespărţit de omul suferind tot atât pe cât este porunca dragostei de Dumnezeu nedespărţită de porunca dragostei de aproapele. Mântuitorul nu Se desparte de cei pentru care a vărsat Preacuratul Său Sânge, pentru care Şi-a dat sfânta Sa viaţă. El nu Se desparte nici acum de noi, împărtăşindu-ne Trupul Său şi Sângele Său prin Taina Sfintei Împărtăşanii, aducându-ne prin aceasta în unire cât se poate de strânsă cu Sine şi pregătindu-ne astfel să ne întâlnim cu El când va veni a doua oară ca să ne judece. Această Judecată viitoare nu o să fie pentru noi înfricoşătoare dacă, după cuvântul Apostolului, ne vom judeca singuri fără cruţare şi fără părtinire (v. 1Cor. 11, 31) în viaţa pământească, dacă după fiecare păcat ne vom pocăi aşa cum cere conştiinţa, altfel spus dacă ne vom osândi singuri şi, osândindu-ne, ne vom îndrepta, dacă ne vom spovedi şi împărtăşi mai des. Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu nu va mai fi atât de înfricoşătoare pentru noi dacă vom împlini neabătut porunca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va îngrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un câştig. Iar unirea cu Hristos după moarte va fi şi mai deplină, şi mai dorită. Amin.

Sfântul Luca al Crimeii, La porţile Postului Mare

Page 17: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 15

DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (A IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI) Mt. 4, 14-21

Postul –mărturisire a lui Dumnezeu şi lucrare de mântuire

Începeţi postul iertând aproapele

Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi credincioşi, De la Domnul nostru Iisus Hristos ne-a rămas o rugăciune,

rugăciunea Tatăl Nostru. Această rugăciune începe cu o chemare, se continuă cu şapte cereri şi cu o încheiere. În Sfânta Evanghelie de la Matei încheierea rugăciunii Tatăl Nostru este: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în vecii vecilor. Amin!”, dar încheierea liturgică, de la sfintele slujbe, este: „Că a Ta e împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Dintre cele 7 cereri ale rugăciunii Tatăl Nostru cererea a treia are o precizare şi cererea a cincia are o condiţionare. Şi anume, cea de a treia cerere este: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Cerem de la Dumnezeu ca voia Lui să se împlinească aici, pe pământ, aşa cum se împlineşte în cer. A cincia cerere este una prin care îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte păcatele şi zicem: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre”. Dar a vrut Domnul ca această cerere să fie condiţionată de iertarea pe care o dăm noi celor ce ne greşesc şi să zicem: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Deci, Doamne, să ne ierţi după cum şi noi iertăm.

Bineînţeles, această condiţionare a pus-o Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne înveţe să iertăm, să fim iertători, să ne angajeze spre a ierta, ca unii care ştim că numai în condiţia în care iertăm noi pe cei care ne greşesc nouă, putem fi şi noi iertaţi de Dumnezeu. Această cerere, a cincia, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvântul Său în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru şi în continuarea rugăciunii Tatăl nostru, o ia încă o dată în seamă, ca şi când ar vrea să statornicească în mintea noastră mai ales condiţia care se cere pentru iertarea păcatelor şi zice aşa: „Dacă veţi ierta voi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre”. Şi nu s-a mulţumit cu atât, ci a adăugat: „Iar dacă voi nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre”. Cu cuvintele acestea începe Evanghelia care s-a citit la această Sfântă Liturghie, Evanghelia din duminica Lăsatului sec de brânză, Evanghelia din duminica ce premerge postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. După cuvintele acestea, urmează cuvinte care arată cum să postim.

Page 18: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 16

Bineînţeles, rânduiala aceasta ca în duminica Lăsatului sec de brânză să se citească din Sfânta Evanghelie nu numai partea care priveşte modul în care trebuie să postim, ci şi partea care ne îndeamnă la iertare. Este o rânduială a Bisericii noastre şi Sfânta noastră Biserică vrea să ştim că daca iertăm trebuie să şi postim, dacă nu iertăm, nu-i destul să postim. De aceea cuvântul din Sfânta Evanghelie ce s-a citit şi care este cuvânt al Domnului Hristos, cât ne este astăzi pus înaintea conştiinţei noastre începe cu: „Dacă veţi ierta greşelile lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre” şi „Dacă nu veţi ierta…” (Matei 6, 14-15).

Este bine ca să începeţi postul cu iertare! Începeţi postul, dar să vă cercetaţi şi pe voi înşivă. Dacă aveţi ceva împotriva cuiva, să iertaţi, căci fără iertare postul nu este îndestulător. Apoi urmează cuvintele în care ni se arată cum să postim.

De când este omul, este şi postul

Iubiţi credincioşi, Postul nu este o faptă pe care a adus-o în lumea aceasta creştinismul. Domnul Hristos, când

a venit în lume, a găsit oameni postitori. Postul e atât de vechi cât este de vechi omul în lumea aceasta. De când e omul în lumea aceasta, de atunci este şi postul, pentru că în rai Dumnezeu i-a dat omului o poruncă: să nu mănânce dintr-un anumit pom. Deci i-a dat omului o poruncă de postire, o poruncă ce priveşte hrana: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 16-17). E o poruncă privitoare la post. Apoi, post au ţinut cei din Vechiul Testament. Ne aducem aminte de Moise care a ţinut post pe muntele Sinai, ne aducem aminte de Ilie care a postit şi el, ne aducem aminte de niniviteni, care au postit când au aflat ce-i aştepta, când proorocul Iona le-a spus că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, căci altfel cetatea lor va pieri. Ştim apoi că au postit şi alţii (David şi mulţi alţii) şi avem mărturie despre aceasta.

Domnul Hristos, când a venit în lumea aceasta, a găsit postul ca o faptă izvorâtă din credinţă, ca o faptă a credinţei în Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul era postitor, ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul erau postitori. Oamenii din vremea aceea au pus Mântuitorului întrebarea: de ce nu postesc ucenicii Lui cum postesc ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul şi ucenicii fariseilor? Ştiţi din pilda cu „vameşul şi fariseul” că fariseul spune: „Postesc de două ori pe săptămână…”. Prin urmare, postul era o faptă izvorâtă din credinţa în Dumnezeu, o practică a celor vechi şi a celor din vremea Mântuitorului şi Domnul Hristos i-a încredinţat pe oameni că şi ucenicii Lui urmează să postească atunci când nu va mai fi Mirele cu ei.

Ştim că Sfântul Apostol Pavel a hirotonit preoţi prin cetăţi, cu post şi cu rugăciune (F. Ap. 14,23). Ştiţi că Duhul Sfânt a vorbit celor din Antiohia pe când aceia posteau. Ştim că Sfântul Apostol Pavel pomeneşte de postul lui zicând că-şi petrece timpul „în postiri adeseori”, aşa încât Biserica a luat această practică a postului şi a recomandat-o totdeauna.

Page 19: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 17

Când şi cum postim? Cu vremea s-au făcut rânduieli de post – ce se poate şi ce nu se poate mânca în perioade de

post – şi lucru foarte important, Biserica a rânduit zile de post, adică n-a lăsat la hotărârea fiecăruia să postească când vrea şi să nu postească când nu vrea, ci a hotărât vremi anume pentru postit. Şi anume: zilele de Miercuri şi de Vineri, afară de cele însemnate cu „harţi”, apoi, cele 4 posturi, ajunul Bobotezei (5 ianuarie), la Ziua Crucii (14 septembrie), la sărbătorirea tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Acestea sunt zilele de post hotărâte de Biserică şi pe care credincioşii sunt datori să le ţină.

Iubiţi credincioşi, Deci, stăm în faţa postului şi ar trebui să stăm cu gândul la iertare. Se pune acum întrebarea:

Cum să postim? Domnul nostru Iisus Hristos le spune celor care-I ascultau cuvântul : „Când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii, care-şi întunecă feţele lor ca să se arate oamenilor că postesc, ci tu, când posteşti, spală-ţi faţa ta şi unge capul tău, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care vede în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 5, 16-18).

Ce vrea să spună Domnul Hristos cu cuvintele acestea? Vrea să spună că cei care postesc nu trebuie să se arate cu postul. Asta însă nu înseamnă că cei care postesc să se ferească de a se şti că ei postesc. Nu, iubiţi credincioşi, toţi credincioşii sunt obligaţi să postească zilele de post. Sunt credincioşi care postesc şi de mai mult de două ori pe săptămână, de trei ori, anume şi lunea. De ce? În rânduielile pentru Sfânta Spovedanie se spune că dacă cineva se prezintă la spovedanie şi are păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, în cazul când ar trebui să fie amânat mai mulţi ani, dacă cel ce se spovedeşte se hotărăşte să postească şi lunea, să-i scazi un an. Prin urmare, postul de lunea este facultativ, nu-i obligatoriu! Se poate posti lunea şî se poate să nu se postească. Prin mănăstiri, în genera, se posteşte şi lunea. E lucru bun, dar nu-i obligatoriu. Cine posteşte trebuie însă să ducă o viaţă normală, o viaţă ca în orice zi. Nu trebuie să se afirme cu postul, în înţelesul ca să se ştie că el posteşte.

Şi erau pe vremea Mântuitorului unii care doreau neapărat să ştie oamenii că ei postesc. Pe aceştia îi mustră Domnul Hristos şi spune credincioşilor să nu facă cum fac făţarnicii, care caută să fie ştiuţi şi lăudaţi de oameni că postesc. Pentru noi, însă, faptul că postim nu este un lucru care trebuie neapărat să ne aducă laudă, pentru că suntem datori cu postul. Dacă nu postim e rău şi dacă postim e bine, dar numai asemănaţi cu cei care nu postesc putem avea o înaintare , o laudă. Şi atunci, noi trebuie să ducem o viaţă normală, chiar dacă se ştie că postim. Ar fi foarte urât ca un călugăr sau un frate de mănăstire să nu postească şi să creadă lumea că posteşte. Orice abatere de la rânduiala postului este o ieşire de la rânduiala Bisericii. Sunt cazuri în care poate cineva să nu postească, aceştia au dezlegare, dar acestea nu sunt cazuri obişnuite, ci cazuri de bătrâneţe, cu neputinţe, de boală, de muncă. Dar, în condiţii normale, toţi credincioşii sunt datori să postească şi postul nu-i ceva facultativ în Biserica Ortodoxă.

Sunt unii dintre credincioşi care au o sfială ca să se arate ca unii care postesc. Nu zic că trebuie să se laude ca unii ce postesc, dar să nu te fereşti a se şti că posteşti. De ce? Pentru că

Page 20: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 18

postul este o datorie. Sunt oameni care se feresc, dar se feresc atunci când nu postesc. Nu-i lucru de cinste să mănânci în ascuns mâncare de dulce şi să mergi cu alţii la masă şi să mănânci mâncare de post! E un lucru drăcesc. Nu se surpă lumea că ai mâncat ceva care nu se potriveşte cu postul. Nu, iubiţi credincioşi, dar ai călcat în picioare rânduiala Bisericii.

Deci, să fim aşa cum suntem! Dacă trebuie să postim, să postim, nu ca să ne lăudăm cu postul, ci ca să ne împlinim datoria; dacă nu postim, să ne fie ruşine că nu postim şi să nu ne fie ruşine că postim. Căci, se duc oameni necredincioşi între oameni credincioşi şi află că aceştia nu mănâncă pentru că ţin post negru sau invocă alte scuze. De ce să nu spună: „Nu mănânc de dulce pentru că azi e de post şi ar trebui ca toţi să mâncăm de post”. Asta înseamnă să mărturiseşti pe Dumnezeu! Postul nu-i singura lucrare de mântuire, nu trebuie să avem preferinţe în ceea ce priveşte postul, că noi suntem cei mai postitori, că am ajuns la nu ştiu ce măsuri de postire. Nu, iubiţi credincioşi, nu trebuie, ci trebuie să ducem o viaţă normală, să ducem o viaţă aşa cum e rânduiala Bisericii, să postim aşa cum e rânduiala noastră, în comunitatea în care ne găsim, dar, în orice caz, să facem deosebire între zi de post şi zi de dulce.

Este mai uşor a posti decât a iubi, Dar una fără alta nu se poate!

Apoi, să nu socotim cumva că postul este singura

lucrare prin care ne mântuim. Ştiţi ce înseamnă asta, să ţii la o singură lucrare? Înseamnă că zideşti un singur perete şi n-ai nevoie de un singur perete, ci de casă. Trebuie să zideşti şi alţi pereţi şi să acoperi casa. Să zideşti un singur perete când vrei să zideşti o casă, nu-i destul! De fapt postul şi orice faptă bună pe care o face omul, nu e ceva care singur te ajută, ci împreună cu celelalte te ajută. Deci, dacă posteşti şi nu ierţi am putea zice că degeaba posteşti, pentru că nu-L asculţi pe Dumnezeu când posteşti. Nu-L asculţi pe Dumnezeu când îţi spune să ierţi şi tu nu ierţi.

Zice în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. 16): cine este necredincios întru puţin şi întru multe e necredincios şi cel nedrept întru puţin şi întru multe e nedrept. Orice lucru pe care-l facem rău, ne deschide calea spre rău şi orice lucru care-l facem spre bine ne

deschide calea spre bine. De aceea, când ni se spune cuvânt din dumnezeiasca Scriptură despre post, iată că ni se spune şi despre iertare. Şi aşa este de legată iertarea de rugăciune, încât Domnul Hristos, în rugăciunea Tatăl Nostru, ne-a învăţat să zicem: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu citim că a zis Domnul Hristos: „Iar

Page 21: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 19

când staţi şi vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre, că dacă voi nu iertaţi greşelile oamenilor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25-26).

Iată, iubiţi credincioşi, cât e de legată iertarea de post şi de rugăciune şi, dacă-i vorba, pentru post sunt anumite zile, dar pentru iertare sunt toate zilele. Apoi, postul nu înseamnă oprirea numai de la anumite mâncăruri, ci postul înseamnă oprirea de la toate relele. Sunt lucruri de la care uneori ne oprim, ca de la mâncare, de pildă, dar sunt lucruri pe care niciodată nu trebuie să le facem. Hula, vorba deşartă, răutatea, pomenirea răului, mânia, nu se cuvine niciodată să le facă omul, nici în vremea postului, nici în vremea nepostului. E mai uşor să posteşti decât să iubeşti! E mai uşor să te opreşti de la mâncare decât de la anumite pofte. Sunt atâţia oameni care postesc şi totuşi fumează, de pildă. Nu-mi pot închipui un om care-l ascultă pe Dumnezeu ca să postească, dar nu-l ascultă pe Dumnezeu când e vorba să-şi oprească nişte patimi, care nici măcar nu sunt fireşti. Fumatul nu e o patimă firească, nu ţine de o trebuinţă a omului. Devine trebuinţă după ce te-ai învăţat cu el. Nu-i ceva care-i implantat în existenţa umană, cum e mâncarea, de pildă, sau băutura – fără ele nu se poate, dar fără ţigară se poate. Unii spun că fumează că-s prea nervoşi, şi-s nervoşi mai ales atunci când nu fumează. Iubiţi credincioşi, atunci noi ar trebui să fim nebuni şi uite că nu suntem! Suntem calmi, la locul nostru, cu toate că nu fumăm. Deci, e o înşelare a omului. Omul trebuie să se ţină într-o înfrânare, într-o austeritate, adică într-o stare în care să fie el stăpân peste toate.

Se pot face, însă, şi în calea postului greşeli. De exemplu, Sfântul Antonie cel Mare spune că sunt oameni care şi-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru că n-au avut dreapta judecată, departe de la Dumnezeu s-au făcut. Nu i-a primit Dumnezeu. Am citit de curând din Sfântul Ioan Casian despre cazuri de oameni care s-au întemeiat pe mintea lor şi au postit mai mult decât li s-a cerut şi până la urmă au ajuns la o încredere în ei înşişi, încât au făcut nişte lucruri groaznice. Unul care s-a aruncat într-o fântână, cu gândul că-l scoate Dumnezeu de acolo, că doar el e om mare căci a postit mult.

Oamenii trebuie să fie cu dreapta judecată şi să ştie să-şi cerceteze gândurile lor cu ale oamenilor care ştiu să-i îndrume, pentru că altfel, vrăjmaşul diavol lucrează. Când diavolul s-a dus la Domnul Hristos să-L ispitească, pe când postea, Domnul nu l-a ascultat. Se întâmplă şi cu unii oameni credincioşi pe care îi duce diavolul în ispită, ca apoi să facă nişte lucruri care nu se potrivesc cu porunca lui Dumnezeu.

Şi mai spune Sfânta Evanghelie şi despre milostenie, să fim milostivi, să nu ne adunăm comori pe care le strică molia şi rugina, ci să fim binevoitori şi ajutători pentru cei ce au trebuinţa de ajutorul nostru. Pentru că zice Domnul Hristos: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt. 6, 19) şi că doar comorile din cer nu pot fi pierdute niciodată.

Am citit de curând o predică scrisă şi ţinută de mitropolitul Antim Ivireanul, tot la duminica Lăsatului sec de brânză, şi are acolo în vedere cinci lucruri pe care trebuie să le aibă în vedere credincioşii şi anume:

1) spovedania, 2) rugăciunea,

Page 22: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 20

3) postul, 4) milostenia şi 5) dragostea. Iubiţi credincioşi, Spovedania-i preţioasă! Mulţi credincioşi se spovedesc în Postul Paştilor, dar cred că mulţi se

spovedesc degeaba. De ce? Pentru că se spovedesc numai în Postul Paştilor, numai când se spovedesc şi alţii, nu dintr-o trebuinţă a lor, ci dintr-o datină, deci nu-i o spovedanie adevărată, ci o formă de spovedanie. Sunt credincioşi, şi-mi pare rău că există şi oameni de felul acesta, care nici măcar trei zile nu ţin post mai înainte de a se spovedi şi a se împărtăşi, nici chiar în vremea postului.

Iubiţi credincioşi, Nu se poate aşa. Să nu ne jucăm cu lucrurile lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea să ne ajute, dar

şi noi trebuie să facem cele de trebuinţă, ca să ne poată ajuta Dumnezeu. Să ţinem poruncile Bisericii, să ţinem rânduiala postului şi să ştiţi că şi trupeşte vorbind, numai în legătură cu cele ale vieţii pământeşti, postul are un rost şi este un ajutător, în înţelesul acesta că-l face pe om mai dispus spre rugăciune, îl face mai înalt decât patimile, îl ajută.

Cea mai grea săptămână din Post este prima săptămână. Aceasta pentru că nu suntem obişnuiţi cu înfrânarea, cu reţinerea. Tocmai pentru e greu trebuie să ne ostenim, să ne luăm crucea Postului. Amin!

Arhim. Teofil Părăian

Page 23: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 21

Cuvânt catehetic

SFATURI CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC

Toţi cei ce am primit Taina Sfântului Botez ne numim

creştini, căci ne-am spălat de păcatul strămoşesc şi ne-am făcut fii – după har – ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

La Botez ne-am lepădat de Satana şi de toate lucrurile lui, dar, cum mai toţi am fost botezaţi de mici şi nu prea am ştiut atunci ce mare importanţă are Botezul asupra sufletului şi trupului nostru, am început să uităm datoriile noastre către Dumnezeu şi ne-am lăsat prinşi de valurile vieţii, care ne-au cufundat în marea păcatelor, făcând o mulţime de nelegiuiri şi chiar înnecându-ne în tot felul de păcate. De aceea, cu toţii am păcătuit, după vârsta de şapte ani, de când ni se ţin în seamă păcatele de către Dumnezeu. Cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, preoţi şi călugări, toţi suntem prinşi de lepra păcatului. Nimeni nu poate spune că nu a făcut păcate, căci este mincinos cel ce ar spune aşa. Păcate fac şi copiii până la şapte ani, dar nu li se ţin în seamă de către Dumnezeu, ci acele păcate cad asupra părinţilor lor şi asupra acelora care îi împing la rele şi nu-i învaţă binele. Aşadar, toţi se cuvine să mergem la Iordan, ca Neeman Sirianul, care era lepros şi care, scăldându-se în apele Iordanului, s-a făcut sănătos. Să mergem la scăldătoarea oilor, ca acel slăbănog din Evanghelie, care zăcea de 38 de ani, şi-L vom întâlni pe Domnul Hristos prin intermediul duhovnicului, iar El ne va tămădui îndată ce ne vom spovedi păcatele. Să ne sculăm din vicii şi păcate, ca şi fiul cel rătăcit şi desfrânat, şi să ne întoarcem la Tatăl cu căinţă şi cu lacrimi, mărturisindu-ne aşa: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...”(Luca 15, 21). Să alăturăm lacrimile pocăinţei cu zdrobirea inimii noastre, aşa cum s-a căit Petru cu lacrimi amare, să ne pară rău din adâncul inimii şi să zicem: Cum am putut eu să fac asemenea păcate? Cum m-am lepădat eu de Mântuitorul şi Binefăcătorul meu, de Dumnezeu? Cum m-am împreunat eu cu Satana şi cu lucrurile lui? – căci păcatele noastre sunt cu adevărat lucrurile Satanei. Deci, căinţa noastră să nu fie de moment, ci să ne căim ca Petru, şi toată viaţa noastră până la sfârşit, şi să vedem pururea păcatele noastre înaintea ochilor noştri, ca David, care zicea în Psalmul 50: „şi păcatul meu înaintea mea este pururi”. Fiindcă cel ce nu se căieşte din inimă pentru cele ce a făcut foarte uşor se întoarce şi face iarăşi aceleaşi păcate şi chiar şi mai multe.

Spovedania adevărată trebuie deci să o faci cu acest gând serios şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, adică să urăşti atât de mult păcatul, încât mai bine să preferi să mori decât să mai păcătuieşti.

Page 24: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 22

Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai făcut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului, zicând: „din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice”.

Spovedania să o faci toată odată, adică să nu spui unele păcate la un preot şî altele la altul, de frică să nu te oprească de la Împărtăşanie, fiindcă mare greşeală faci; căci păcatele pe care le ştii şi nu le spui de ruşine sau din altă pricină ţi se dublează şi mai bine nu te-ai fi spovedit decât să faci un asemenea păcat, căci te asemeni cu Iuda cel plin de vicleşug, care avea păcatul trădării lui Iisus în minte şi în inimă şi nu-l mărturisea nici Domnului, Care era de faţă, şi nici ucenicilor Săi. De aceea, a căzut el în deznădejde şi apoi s-a spânzurat. Să ştii, deci, că numai păcatele cele mici şi cu totul neînsemnate ţi se iartă la spovedanie, dacă nu ţi-ai adus aminte cu nici un chip de ele; dar păcatele cele mari este imposibil să le uite cineva, pentru că îl mustră conştiinţa şi i le aminteşte mereu.

Să ştiţi că Pocăinţa este una din cele şapte Sfinte Taine, deopotrivă cu Taina Sfântului Botez. Această Taină a Pocăinţei sau a Sfintei Spovedanii cuprinde:

1. Căinţa, sau zdrobirea inimii. 2. Spovedania tuturor păcatelor, fără nici un fel de ocolire. 3. Canonul. Acesta trebuie neapărat îndeplinit.

Duhovnicul este dator să dea canon celui ce se spovedeşte după păcatele şi după puterea lui, ca să se poată vindeca, făcând canonul. Iar dacă duhovnicul nu ţi-a dat canon, eşti tu dator să te canoniseşti singur, frate, ca Zaheu, ca Maria Egipteanca sau ca alţi păcătoşi, care prin canon s-au spălat şi s-au curăţat de întinăciunea păcatelor.

4. Dezlegarea păcatelor se face cu darul Sfântului Duh prin preotul duhovnic, căruia i s-a dat puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Mai înainte de a merge la spovedit să-ţi aduci aminte dacă eşti supărat cu cineva şi nu l-ai

iertat din inimă pe acela care ţi-a greşit. Dacă tu l-ai rugat de iertare prin salutări şi prilejuri bune, dar el nu vrea să-ţi răspundă, păcatul este al lui, iar dacă tu l-ai iertat din inimă, tu poţi să te spovedeşti liniştit. Să ştii că, dacă îţi lipseşte una din cele patru părţi ale acestei Sfinte Taine, adică părerea de rău din inimă, sau spovedania curată, ori îndeplinirea canonului, sau dezlegarea de către preot, tu nu ai folos din spovedanie.

Este de neapărată trebuinţă să cautăm pe cel mai iscusit duhovnic, căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „Precum ne arătăm bolile trupului nu la orice fel de doctori, ci numai la cei mai specialişti şi mai buni, aşadar şi noi se cuvine să căutăm doctorul cel mai iscusit, care să ştie a ne tămădui rana noastră cea sufletească”. Cei care vreţi a vă mărturisi bine, cercetaţi dar această cărticică şi, după ea, scrieţi pe hârtie păcatele pe care ştiţi sigur că le-ati făcut. Nu vă apucaţi s-o copiaţi întocmai, ba să mai şi adăugaţi cuvinte de prisos ca să-l obosiţi pe preot şi să nu vă poată asculta cu atenţie. Este bine să faceţi această spovedanie amănunţită, nu în ajun de sărbători mari sau când preotul are servicii multe de făcut, ci să căutaţi timpul când el este mai liber, de pildă când faceţi o sfeştanie în casă, rugaţi-l să vă şi spovedească (dacă el este duhovnicul pe care l-aţi ales).

Păcatele pe care le-ai spus odată şi nu le-ai mai repetat să nu le mai spui din nou, mai ales

Page 25: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 23

dacă ai făcut şi canon pentru ele. Schimbarea duhovnicului nu se face decât în cazul în care: - afli că duhovnicul tău a fost caterisit; - duhovnicul a murit; - când el îţi poate fi pricină de sminteală. Când duhovnicul tău este neputincios şi ispitit de

persoana ta, esti dator fără întârziere să nu-l mai vezi niciodată. Foarte mult contează spovedania sinceră pe care o faci în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului

tău, căci preotul este numai un martor. Deci, după ce ţi-ai întocmit lista cu păcatele pe care le-ai scos din cartea aceasta, pregăteşte-te dacă se poate şi cu ceva post şi rugăciune, apoi citeşte-ţi singur păcatele, în odăiţa ta, în faţa Sfintelor Icoane, cu candela aprinsă şi spune-le lui Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii câte poţi şi zi şi rugăciunea aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necuprins în îndurări, Care singur din fire eşti fără de păcat şi pentru noi fără de păcat Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea rugăciune, căci sunt sărac şi lipsit de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine. Că Tu, Doamne Prea Înalte, Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toate tinereţile mele în păcate le-am cheltuit şi umblând după poftele trupului meu m-am făcut cu totul bucurie dracilor şi cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că, întunecându-mi-se gândul din copilărie şi pâna acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă de poftele ce mă înconjoară, m-am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum socotind că nesuferită este urgia mâniei Tale asupra păcătoşilor, pentru care este gătită gheena focului. Şi de aceea, căzând eu în deznădăjduire şi nicidecum în simţire de întoarcere fiind, m-am făcut pustiu şi gol de dragostea Ta. Căci ce lucru drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea mea am întinat-o cu totul prin cugete trupeşti; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat; toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit spre a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar nu mă va plânge pe mine, ticălosul, şi cine nu mă va tângui pe mine? Pentru că eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta şi singur eu em aţâtat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut ce este rău înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii din veac, căci am păcătuit fără de asemănare şi fără de iertare. Ci, de vreme ce eşti mult Milostiv şi mult Îndurat, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc înaintea înfricoşatului Tău divan şi ca şi cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufletului strig către Tine: Milostiveşte-te, Doamne, iartă-mă, Îndurate, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi , rătăcit fiind, întoarce-mă; şi întorcăndu-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog Ţie. Pentru că nu ai pus pocăinţă celor drepţi şi nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţa asupra mea, a păcătosului, care toate le-am lucrat spre întărâtarea mâniei Tale. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele. Pentru că, nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, lumineaza-mi ochii inimii mele şi-mi dă umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca să merg spre lumea cea de acolo cu adevărat şi cu bună nădăjduire, lăudând şi binecuvântând totdeauna prea Sfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Amin.

Page 26: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 24

Încă o dată te sfătuiesc să citeşti întâi acasă, cu atenţie, păcatele de pe listă, ca să le poţi rosti şi în faţa preotului cât mai clar şi desluşit, ca el să audă bine şi să nu te mulţumeşti să le înşiri la repezeală, astfel ca duhovnicul să nu le audă cum trebuie şi să nu le înteleagă bine, căci te păgubeşti singur.

Să spui întâi duhovnicului cam de când nu te-ai mai spovedit şi dacă nu cumva atunci nu ţi-ai spovedit toate păcatele, câte ai mai ascuns din ele sau poate ai mai uitat, şi dacă ai primit canon şi ce anume canon ai primit şi dacă l-ai împlinit sau nu. Dacă ai umblat din duhovnic în duhovnic, ca să nu fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Deci, mergând cu încredere în faţa duhovnicului, ca la scaunul de Judecată al lui Dumnezeu, aruncă-te cu faţa la pământ, ştiind bine că înaintea lui Dumnezeu stai tu, iar preotul este numai un martor, iar Cel ce ascultă mărturisirea ta este Însuşi Judecătorul viilor şi al morţilor şi fii încredinţat că tu la El ai venit, frate, şi nu la preot, ca om. Deci înaintea lui Hristos şi a preotului începe aşa:

„Mărturisesc Domnului Dumnezeu, Atotţiitorul, Care este slăvit şi închinat în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Puterilor îngereşti, tuturor Sfinţilor şi Sfinţiei tale, sfinţite părinte, toate păcatele mele pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, în toate zilele vieţii mele şi până în ziua de astăzi, păcate cu care am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele meu şi cu care mi-am întinat sufletul şi trupul meu. Căci în păcate m-am zămislit, în păcate m-am născut, în păcate am crescut şi am vieţuit până în ceasul de acum”.

Apoi, adu-ţi aminte mai întâi de păcatele împotriva Sfântului Duh: - Nu cumva ai avut incredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi ai zis că El este milostiv şi te

va ierta de păcate şi, pentru aceasta, fără înfrânare ai păcătuit mereu şi ai amânat pocăinţa din an în an până la bătrâneţe?

- Nu cumva te-ai deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, zicând că de acum poţi păcătui mereu, căci tot nu te va mai ierta Dumnezeu?

- Nu cumva ai întristat pe Duhul Sfânt stând împotriva Adevărului, adică socotind Sfânta Sciptură ca o scornire mincinoasă sau hulind Sfintele Taine, înjurând de grijanie, de Dumnezeu, de Biserică şi de cele sfinte?

- Nu cumva ai zis despre Maica Domnului – peste care S-a pogorât Sfântul Duh, că a mai avut copii şi că nu a rămas Fecioară după naştere, ci este o femeie ca toate femeile, aşa cum zic sectanţii?

- Nu cumva ţi-ai împietrit inima şi a stat nepăsător la predicile din Biserică sau la chemările dumnezeieşti când s-au făcut semne şi minuni?

- Nu cumva ai stat împotriva preoţilor evlavioşi, care au propăvăduit dreapta credinţă şi ai râs de ei şi i-ai batjocorit, zicându-le că au înnebunit, s-au prostit, s-au rătăcit, s-au pocăit sau i-ai bârfit la lume ca să fie dispreţuiţi şi huiduiţi?

- Nu cumva din răutate ai dat cuiva învăţături contra credinţei ortodoxe? - Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la secte? - Nu cumva ţi-ai pus în minte să te omori sau chiar ai fost hotărât vreodată să faci acest gest

cumplit? Apoi, cercetează-ţi cugetul şi vezi dacă ai făcut aceste păcate care urmează acum şi care sunt

Page 27: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 25

păcate strigătoare la cer: - Nu cumva ai ucis pe cineva cu voie sau în combinaţie cu alţii, sau din cauza ta a murit cineva

mai tărziu (poate mult mai târziu)? - Nu cumva ai ucis pruncul în pântece sau ca bărbat ai fost de acord cu soţia ta la uciderea

pruncilor, sau ai ajutat pe cineva să facă avorturi cu injecţii, sau cu buruieni, sau cu un sfat? - Nu cumva ai făcut sodomie? - Nu cumva ai făcut păcate de urgie, care atrag urgia lui Dumnezeu asupra locului şi asupra

persoanelor care le fac: adică perversiuni, păcate împotriva firii? - Nu cumva te-a ispitit vrăjmaşul spre spurcata poftă şi apropiere de animale? - Nu cumva ai făcut nedreptate şi ai asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani şi pe cei

neputincioşi? - N-ai oprit plata celor ce ţi-au lucrat sau ceva a celor ce ţi-au vândut? Nu te-ai împrumutat la

cineva de bani şî nu i-ai mai dat înapoi? - Nu cumva ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai vorbit de rău sau te-ai judecat cu ei? Şi nu cumva te-ai

arătat nemuţumitor faţă de părinţii tăi şi nu i-ai ascultat, i-ai chinuit şi le-ai făcut viaţa amară? I-ai îngrijit tu la bătrâneţe sau când au fost bolnavi? Nu cumva ţi-au fost indiferenţi? Iar dacă sunt morţi, nu cumva i-ai uitat şi nu le faci pomeni şi parastase după porunca Bisericii? Apoi cercetează-ţi cugetul ca să vezi care păcate din cele ce sunt scrise aici ai făcut tu – căci

acestea sunt împotriva celor 10 porunci (şi sunt din cele şapte păcate de moarte): - Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la vreo erezie sau ai fost în adunările

lor, sau ai zis că este bună şi religia lor? Să spui la spovedit chiar dacă ai fost şi numai o singură dată în adunările lor.

- Nu cumva ai primit binecuvântare de la sectanţi, sau i-ai primit în casă, sau ai mâncat cu ei la masă? Sau poate eşti căsătorit cu un sectant, sau ai vreun copil căsătorit cu un astfel de rătăcit?

- Nu cumva ai citit cărţi sectare, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc credinţa Sfintei noastre Biserici Ortodoxe?

- Nu faci glume la adresa Ortodoxiei şi a clerului? Nu spui glume şi iei în deşert numele lui Dumnezeu? Nu cumva te ruşinezi să te închini când treci pe lângă biserică sau pe lângă o troiţă?

- Nu cumva râzi de orbi, de şchiopi, de ciungi sau faci glume pe seama lor? - Nu cumva te-ai rugat vreodată cu faţa spre apus, sau spre miazăzi sau spre miazănoapte,

cum fac păgânii? - Nu cumva iubeşti mai mult copiii, averea, soţia, banii, decât pe Dumnezeu (căci aceasta este

închinare la idoli)? - Ai avut vreodată intenţia să placi oamenilor ca să-i atragi in cursa desfrânării, afară de

bărbatul tău? - Nu cumva ai fost la vrăjitoare, la descântătoare, la ghicitoare, la spiritism, hipnotism şi la aşa-

zişii bioenergoterapeuţi? Ţi-au descântat argintul viu, ţi-au turnat cositorul, ţi-au ghicit în cărţi

Page 28: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 26

sau, având ură de moarte pe cineva, ai cerut să le pună cuţitul sau să lege bărbatul şi femeia ca să nu se mai poată împreuna?

- Nu cumva ţi-ai căutat norocul cu papagalul, cu zodiile, cu şoarecele (adu-ţi aminte în ce cursă ai căzut la aceste vrăjitoare şi dacă ai mai dus acolo şi pe altcineva, să spui exact.)

- Nu cumva ai zis ca budiştii că sufletul după ce iese din trup trece în porc sau în alte vietăţi? - Nu ţii tu în casă cărţi pentru descântece sau pentru explicarea semnelor, a viselor, a zodiilor

sau cărţi de ghicit, de joc? NU ai tu obiceiul să zici „zău” lui Dumnezeu sau să iei numele lui Dumnezeu în deşert, pomenindu-L în orice discuţie nefolositoare?

- Nu cumva ai jurat strâmb? Nu te dai diavolului pe tine însuţi sau pe soţie sau pe copii sau vreun lucru din casă ori din afară?

- Nu te-ai jurat sau poate te-ai blestemat cu jurământ să faci un rău cuiva, sau poate ai făgăduit să dai bani, veşminte, obiecte, case, pământ, unei biserici sau mănăstiri şi nu ai împlinit făgăduinţa ta?

- Nu juri strâmb sau nu obişnuieşti tu să juri zicând: „să mor, să orbesc, sau să nu am parte de copiii mei”?

- Nu ţi-ai cerut tu moartea la vreme de necaz? - Nu lucrezi tu în duminici şi sărbători? Nu te duci la vânătoare, la distracţii, în aceste zile sfinte

sau faci adunări nelegiuite cu băuturi, jocuri, cântece, înjurături sau altele? - Nu cumva vii prea târziu la biserică şi, când vii, cauţi locul cel mai din frunte? Asculţi tu cu

evlavie Sfintele Slujbe, predicile, sau umbli de colo-colo, stricând şi liniştea altora? - Venind la biserică, nu cumva te îmbraci în haine transparente sau vii cu capul descoperit sau

în pantaloni şi faci sminteală bărbaţilor şi tu încă te şi trufeşti cu aceasta? Să ştii că rugăciunea ta nu-ţi este primită când vii aşa, ci în loc să te foloseşti, pleci înapoi cu blestem şi cu afurisanie.

- Nu cumva îţi place să vorbeşti şi să povesteşti în biserică? - Nu cumva ai ajunat sâmbăta şi duminica sau ai făcut metanii? - Ai intrat tu în biserică având scurgere lunară (ca femeie)? - Nu cumva ai mâncat fără rugăciune sau te-ai culcat fără să te rogi? - Nu cumva ai botezat sau ai cununat pe cineva a doua oară, zicând că prima slujbă nu a fost

primită? - Nu cumva ai păcătuit în faţa copiilor, făcându-vă pofta, ca soţi (chiar dacă erau prea mici ca să

înţeleagă)? - Ca părinte de copii i-ai iubit şi i-ai îngrijit tu deopotrivă pe toţi? I-ai învăţat pe ei rugăciuni şi

sfânta noastră credinţă? I-ai invăţat să se spovedească, să se împărtăşească, să fie buni? I-ai ferit tu de anturajele rele? Nu cumva i-ai învăţat pe copiii tăi să pască vitele pe pământul altora?

- Nu cumva ai amărât viaţa altora sau ai aţâţat pe cineva la bătaie şi la ceartă, la ucideri? Sau le-ai zdruncinat sănătatea şi de aceea mai târziu ei au murit (chiar târziu de tot)?

- Ca bărbat, nu cumva ţi-ai urât tu femeia şi ai batjocorit-o ca pe o roabă, şi când a fost bolnavă

Page 29: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 27

nu ai îngrijit-o şi nici nu ai tratat-o cu medicamente sau cumpărând-i cele de trebuinţă? - Ca soţie, nu cumva te-ai sălbăticit şi nu te-ai supus soţului tău ci l-ai drăcuit, că nu-ţi cumpără

lux şi i-ai atras şi pe copii de partea ta ca să-l urască pe tatăl lor şi învăţându-i să se depărteze de el?

- N-ai pus tu spurcăciuni în mâncare sau în cafeaua soţului tău şi l-ai spurcat cu descântece de la vrăjitoare sau cu altceva din cele femeieşti?

- N-ai lăsat vreun copil să moară nebotezat? Sau poate din neglijenţa ta ţi-a murit vreun copil înăbuşit sau a căzut în foc, în apă, sau s-a ars? Nu cumva ai lepădat copiii vii şi nebotezaţi pe străzi, în târguri, la uşa bisericii şi în alte locuri pe unde trec oamenii ca să-i ia şi să-i crească ei?

- Nu cumva ai făcut prinsoare cu cineva să-l întreci în mâncare, băut sau joc, sărituri şi strigături prin care ţi-ai pierdut sănătatea?

- Nu cumva ai privit cu plăcere la împreunarea animalelor, sau ai privit cu poftă filme pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătoare spre desfrânare? Nu ai tu în casă sau pe pereţi astfel de idoli sau ilustrate ori reviste pornografice?

- Nu cumva faci tu spurcatul păcat al lui Onan, ştiind „că ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu” şi cumplit l-a pedepsit Dumnezeu pentru aceasta (Facerea 38, 10)? Nu ai stricat fecioria vreunei fete? Nu ai curvit cu femeie văduvă sau nu ai preacurvit cu femeie măritată cu un alt bărbat? Nu ai curvit cu vreo faţă bisericească? Sau cu o femeie de altă religie? Nu ai curvit cu rudenie, soră, verişoară, mătuşă? (Să spui exact cu cine ai păcătuit şi ce fel de rudă îţi este şi dacă femeia a avut păcat – te-a ademenit – sau nu, fiindcă păcatul acesta al curviei, în funcţie de aceasta este mai mare sau mai mic).

- Nu cumva sunteţi căsătoriţi cu rudenii şi să spui exact ce fel de rudenii sunteţi şi să cereţi preotului sfat ce să faceţi?

- Nu cumva nu te-ai înfrânat cu soţia ta de sărbători, duminici, sâmbete, miercurea şi vinerea, sau în cele patru posturi de peste an?

- Nu cumva v-aţi împreunat în timpul ciclului femeii sau în timpul celor 40 de zile de la naşterea pruncului?

- Nu cumva aţi culcat în acelaşi pat băieţi şi fetiţe după vârsta de şapte ani? Nu cumva ca tată te-ai culcat în pat cu fetele tale sau ca mamă te-ai culcat în pat cu băieţii tăi după vârsta de şapte ani?

- Nu cumva te-ai căsătorit cu altă femeie până ce nu ai divorţat de cea dintâi? Nu cumva ai trăit măcar o zi cu femeia ta fără cununie religioasă? Să ai grijă să spui aceastea, chiar dacă mai apoi te-ai cununat cu la ea la Biserică pentru că acest păcat se iartă numai prin spovedanie.

- Nu cumva ai mai păcătuit, având femeie, cu femeia de care ai divorţat? Că şi acest păcat este preacurvie.

- Nu cumva ai vreun prieten sau mai mulţi cu care trăieşti fără să te cununi şi fără frică de Dumnezeu? (Căci aşa este un prost obicei acum). Ori te cununi, ori te desparţi, căci astfel focul gheenei te aşteaptă!

Page 30: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 28

- Ai furat ceva de la vreo biserică sau mănăstire? Nu cumva te-ai lăcomit şi ai furat din averea aproapelui tău sau ai poftit averea lui, femeia lui, copiii, vitele sau lucrurile lui?

- Nu cumva ai ajutat prin fapte pe cineva să înstrăineze averea bisericii, mănăstirilor su vecinilor tăi?

- Nu cumva te-ai îmbogăţit prin minciuni şi judecăţi şi prin martori mincinoşi? - Nu cumva te îmbeţi şi faci scandal, bătăi şi ceartă în casă şi între vecini? - Nu cumva ai furat vite, păsări, ouă sau altceva? Să ştii că păcatul furtului nu se iartă până ce

nu dai înapoi lucrul furat, iar dacă nu mai trăieşte persoana căreia tu i-ai furat, împarte la săraci.

- Nu cumva ai judecat şi osândit pe cineva pe drept sau pe nedrept sau poate ai băgat vrajba între oameni sau între preoţi sau între părinţi şi copii?

- Nu cumva ai pârât pe cineva sau ai vorbit vorbe cu două înţelesuri ca să semeni zâzanie între oameni? Să fii atent să judeci ce fel de minciună ai spus, că nu e de ajuns să spui numai atât „am minţit”, ci să-ţi aduci aminte că şi minciuna e ca şi furtul, una e să furi un ou şi alta e să furi un bou. Una e când spui o minciună fără să cauzezi cuiva ceva rău şi alta e să spui o minciună la un proces, să calomniezi pe cineva, să faci vrajbă sau să strici o căsnicie, despărţindu-i pe soţi prin minciuna ta.

- Nu cumva ai înşelat pe cineva cu bani sau ai pus apă în lapte sau în vin sau ai făcut în alt chip înşelăciune? Nu cumva ai mutat hotarul grădinii tale şi te-ai judecat cu vecinii?

- Nu cumva eşti plin de mândrie şi te înalţi cu gândul că eşti cineva, te mândreşti cu frumuseţea sau că eşti învăţat sau că ai copii învăţaţi şi frumoşi? Nu cumva te mândreşti că eşti de neam mare – că ai neamuri bogate sau te mândreşti cu haine, avere, etc... şi poate că din cauza mândriei ai căzut în făţărnicie, în obrăznicie şi ai devenit încăpăţânat, ambiţios, îngâmfat?

- Nu cumva ai căzut în mândrie retezîndu-ţi părul capului, smulgându-ţi sprâncenele sau porţi rochie scurtă şi strâmtă şi tocuri înalte?

- Nu cumva din cauza mândriei ai râs de păcatele altora, ai râs de sărăcia şi de îmbrăcămintea altora, ai râs de portul sau de corpul altuia că este prea gras, ori altfel?

- Nu cumva ai ascultat la ferestrele altora, ca să semeni vrajba între oameni? Nu cumva ai făcut fapte bune ca să fii lăudat de oameni?

- Nu cumva ai intrat în Sfântul Altar fără învoirea preotului? - Nu cumva ai fost zgârcit şi nu ţi-a păsat de lipsurile şi de sărăcia altora? Nu cumva eşti

nesăţios, nedrept şi trădător? - Nu cumva ai dat bani cu camătă ca să-i iei cu dobândă? Nu cumva ai plâns cu lacrimi şi cu

deznădejde când ai pierdut ceva din averea ta? - Nu cumva ai în minte gânduri spurcate, sau spui glume deocheate, sau ai făcut cu ochiul la

cineva, sau priveşti cu poftă trupul altuia, sau ai trimis cu poftă scrisori în scopul desfrânării? - Nu cumva ai clevetit pe cineva prin şoapte sau făcând semne cu mâna? Nu cumva te-ai

bucurat de paguba şi de necazul altora şi nu cumva ţi-a părut rău de fericirea şi norocul altuia? - Nu cumva n-ai vrut să-i ierţi pe cei ce ţi-au cerut iertare sau nu te-ai plecat cu smerenie să

Page 31: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 29

ceri tu iertare de la cei pe care i-ai supărat? Nu cumva eşti nerecunoscător, ţii ură sau ţii minte răul pe care ţi l-au făcut alţii?

- Nu cumva ai povestit altora păcatele aproapelui tău? Nu cumva eşti lacom la mâncare şi băutură şi la altele şi calci cele patru posturi de peste an, ajunările sau zilele de miercuri şi vineri, mâncând de dulce din lăcomia ta? Şi nu cumva din cauza lăcomiei tale, că iată, ai mâncat şi ai băut peste măsură, ai vărsat după împărtăşanie?

- Ai mâncat ceva pe ascuns în familia ta? N-ai mâncat ceva spurcat, mortăciune, carne de şoarece (nutrice) sau broască sau păsări moarte sau pască jidovească sau ceva de la vrăjitoare? Nu cumva ai mâncat ceva de furat sau ai învăţat pe copii să fure, mâncând împreună bucatele furate?

- Nu cumva eşti tare mânios şi supărăcios, înjuri şi baţi sau ai scuipat şi ai rănit pe aproapele tău sau ai bătut şi ai chinuit animale, punându-le să ducă peste puterea lor?

- Nu cumva ai ţinut mânie pe cineva o zi, o săptămână, o lună sau ani de zile? Nu cumva ai făcut mizerie cuiva – slugi, elevi de şcoală, soţiei, copiilor?

- Nu cumva eşti leneş la rugăciune, la treburi, sau te leneveşti şi nu mergi la biserică, nu-ţi faci canonul dat de duhovnic sau dormi în timpul Sfintei Liturghii, în biserică?

- Nu cumva ai amânat din lene ca să te spovedeşti, să te împărtăşeşti sau să faci fapte bune şi rugăciuni? Nu cumva din lene nu ai vrut să stai în genunchi la rugăciune? Sau să chemi preotul să-ţi facă sfeştanie? Nu cumva locuieşti în casă nesfinţită de preot prin slujbă?

- Nu cumva din lene ţi-ai uitat mormintele părinţilor neîngrijite? - Nu cumva din lene nu ţi-ai păzit făgăduinţele făcute la Sfântul Botez sau la călugărie? - Nu cumva te-ai împrietenit cu necredincioşii şi ai luat în batjocură sfânta credinţă? - Nu cumva ai amânat pocăinţa de azi pe mâine, de la un post la altul? - Nu cumva din lene, stând în biserică, ţi-ai lăsat mintea să hoinărească după păcate, privind

îmbrăcămintea sau trupurile oamenilor? - Nu cumva te-ai lenevit a-ţi pedepsi copiii, când fac rele şi păcate? - Nu cumva ai învăţat şi ai sfătuit pe cel pe care îl vedeai greşind, să facă răul mai departe? Dar

dacă îl vedeai greşind, nu cumva din lene sau răutate nu ai vrut să-l sfătuieşti să nu mai facă răul? Nu cumva ţi-a părut bine văzându-l greşind?

- Te-ai rugat tu pentru binele aproapelui sau ţi-a părut rău de binele lui? - Te-ai rugat tu pentru vrăjmaşii tăi? I-ai certat tu din toată inima ta? Îi iubeşti pe duşmanii tăi,

după porunca Domnului? Ai suferit tu nedreptăţile şi ocările lor cu răbdare şi cu bucurie? Şi mai adu-ţi aminte şi de aceste fapte pe care, dacă nu le-am făcut, să ne grăbim a le face,

că la Judecată ne va întreba Domnul Hristos de ele, adică: - dacă ai dat de mâncare celui flămând; - dacă ai dat apă celui însetat; - dacă ai îmbrăcat pe cel gol; - dacă ai cercetat pe cei din închisori; - dacă ai îngrijit pe cei bolnavi;

Page 32: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 30

- dacă ai primit pe cei străini în casa ta; - dacă ai îngropat pe morţii care nu au pe nimeni.

După ce ai terminat de mărturisit cu păcatele tale, spune aşa: „Pentru toate aceste păcate pe care le-am făcut şi de care-mi pare rău din inimă, cu zdobirea

inimii mele mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor şi Sfinţilor Îngeri şi Sfinţiei Tale, părinte, ca să-mi fiţi martori în ziua judecăţii mele, împotriva vrăjmaşului diavol, care în tot momentul mă pândeşte ca să mă surpe în osânda iadului. Şi acum, te rog, părintele meu, să-mi rânduieşti mie canon după păcatele mele pe care le-am mărturisit şi să-l împlinesc, Dumnezeu ajutându-mi.”

Acum preotul îţi va rândui ţie canon un număr de metanii pe zi sau post şi rugăciune sau milostenii sau sărindare sau botez de prunci sau rugăciuni felurite sau chiar oprirea pentru un timp de la Sfânta Împărtăşanie. Şi tu să nu te tulburi pentru aceasta, căci mai de folos îţi este să primeşti un astfel de canon, decât să te împărtăşeşti tu cu nevrednicie, căci nu-ţi va folosi ţie, ci vei fi mai mult pedepsit de Dumnezeu. Şi după ce ţi-ai primit canonul, mergi cu bucurie acasă, aprinde candela ta şi, stând în genunchi, spune şi această rugăciune, ca mulţumire că Dumnezeu te-a primit:

„ Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, să iau iertare de la Tine pentru păcatele mele. Deci acum, urmând lui David care a zis: « Juratu-m-am şi am spus c-o să păzesc Judecăţile dreptăţii Tale », iată şi eu Îţi făgăduiesc, Doamne, cu hotărâre din tot sufletul meu, că aleg mai bine să mor decât să mai fac de acum înainte vreun păcat de moarte, prin care să supăr bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă şi fără ajutorul Tău nu pot face nimic, mă rog Tie fierbinte, să-mi dai putere şi să mă întăreşti cu harul Tău cel atotputernic, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în hotărârea mea de acum, Iubitorule de oameni, Iisuse al meu, şi-mi dă puterea să petrec întru pocăinţă toată cealaltă vreme a vieţii mele şi să dobândesc pacea aici pe pământ, iar dincolo, viaţa cea veşnică,

pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor tăi”. Amin.

Acum să ştii că, dacă te-ai spovedit cu atenţie după cartea aceasta, te-ai spovedit curat, eşti ca şi când te-ai fi botezat din nou şi ţi-ai reînnoit haina Botezului, care era murdară de păcate. De acum să te păzeşti curat şi să fugi de calea pierzării şi de lumea cea potrivnică lui Dumnezeu, căci te va amăgi şi te va arunca din nou în păcate. Şi să fugi şi de poftele trupului tău, căci nici un folos nu-ţi aduc. Dumnezeu să te aibă în pază! Amin!

Arhim. Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări

Page 33: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 31

Ne vorbeşte părintele Stăniloae: CONVORBIREA A PATRA 1. Ce fapte bune ar trebui să facă credincioşii

înainte de Sfânta Împărtăşanie? Dar după aceea? Credincioşii trebuie să se împace cu cei cu care sunt

supăraţi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii; să ceară iertare celor pe care i-au supărat şi să ierte pe cei ce le-au pricinuit supărări, dacă sunt apropiaţi aceia sau accesibili telefonic, prin comunicare personală; iar dacă nu, ştergând din sufletul lor orice urmă de mâhnire şi, odată cu aceasta, rugându-se pentru ei. Aceasta înseamnă să se împărtăşească cu cuget „curat”. Dacă sunt oameni lipsiţi în jurul lor, e bine, dacă pot, să-i ajute; dacă sunt bolnavi, bătrâni, fără nimeni lângă ei, să-i cerceteze. Să împlinească sfaturile ce le sunt date de duhovnic.

2. Spuneţi-ne ceva despre bucuria duhovnicească pe care o primesc credincioşii după Sfânta Împărtăşanie. Nu este o arvună a bucuriei cereşti?

Credincioşii trăiesc după Sfânta Împărtăşanie liniştea de a fi iertaţi de Dumnezeu, bucuria de a simţi pe Hristos în ei, de a nu mai fi închişi într-o viaţă pur pământească. Au bucuria de a se simţi împăcaţi cu toţi oamenii, de a-i înţelege şi iubi pe toţi. Ea este de fapt o arvună a bucuriei cereşti, când fiecare va fi ca un frate al tuturor şi ca un fiu iubit al Tatălui ceresc şi frate iubit al lui Hristos.

3. În concluzie, care sunt cele mai importante efecte, daruri, pe care ni le aduce Sfânta Împărtăşanie?

Învăţătura Bisericii afirmă că Sfânta Împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci întru fericire. Căci Trupul şi Sângele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le mărturisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului, scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestricăciune şi fericire la viaţa cea de obşte. Iertarea şi ştergerea în profunzime a tuturor păcatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim, din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţă de veci întru deplina fericire a fiinţei noastre întregi.

Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o „întărire” a noastră , care am suferit o slăbire prin păcate, şi cu o „tămăduire” a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale trupului ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de rugăciunile dinainte şi după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului, va da şi ea putere sufletului să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei noastre.

Dar Sfânta Împărtăşanie, aducând aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al Împărăţiei cerurilor, odată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul Împăratului acestei Împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al Împăratului veşnic, de moştenitor al Împărăţiei,

Page 34: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 32

împreună cu Fiul, Unul-Născut, îi dă omului şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrând doar sfiala de fiu. Nu se mai simte osândit, supus judecăţii. De aceea, cere Tatălui încă înainte de împărtăşire să-l învrednicească să-i spună cu îndrăznire „Tată”. Iar toate aceste simţiri şi calităţi le primeşte credinciosul, pentru că a primit şi Duhul de Fiu de care e plin trupul lui Hristos (rugăciunea preotului înainte de Tatăl nostru).

4. Sufletele celor care au murit nespovediţi de păcate pot fi salvate din osândă prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie?

Starea sufletelor celor ce au murit nespovediţi va fi uşurată prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, dacă n-au rămas nespovediţi din pricina necredinţei lor învârtoşate, ci au murit nespovediţi dintr-o credinţă neîndestulătoare, sau din împrejurări independente de voia lor. Dar, întrucât noi nu ştim dacă cei pe care îi socotim că au rămas nespovediţi din necredinţă nu s-au căit de ea în clipele în care n-au mai putut să-şi comunice gândul, îi putem pomeni şi pe ei, afară de cazul când au prigonit Biserica şi au luptat pe faţă împotriva credinţei în Dumnezeu.

5. Cei ce nu se împărtăşesc au folos din Sfânta Liturghie? Dacă cei decedaţi şi cei absenţi de la Sfânta Liturghie prin pomenirea lor, au un folos de ea,

cu atât mai mult cei ce participă la Sfânta Liturghie, chiar dacă nu se împărtăşesc de Trupul şi Sângele Domnului. Căci Domnul Se aduce sau Se prezintă în momentul prefacerii ca jertfă pentru toţi cei pomeniţi. Atenţia, „mila şi harul” Tatălui, e atrasă de jertfa Fiului Său spre toţi cei care sunt pomeniţi lângă ea.

În Liturghia Sfântului Vasile se cere de la Dumnezeu printr-o lungă rugăciune după prefacere, să pomenească pe cei care au adus şi pentru care s-au adus darurile prefăcute în jertfa Fiului Sau, pe cei ce fac bine bisericilor, săracilor: „Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri; dăruieşte-le lor cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Pomeneşte, Doamne, poporul ce stă înainte şi pe cei ce pentru binecuvântate pricini nu s-au întâmplat aici şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi după mulţimea milei Tale”.

Se cer pentru ei şi bunuri pământeşti, dar tot în vederea mântuirii. Ba se fac rugăciuni şi pentru cei rătăciţi ca să revină în sânul Sfintei Biserici. „Cămările lor le umple cu tot binele; căsniciile lor în pace şi întru unire le păzeşte, pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează…, pe cei rătăciţi îi întoarce şi îi uneşte cu Sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică…, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte…Adu-ţi aminte, Doamne, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi…, şi pe cei ce nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu Însuţi îi pomeneşte, Doamne…, Cela ce ştii pe fiecare şi cererea lui şi casa lui şi trebuinţa lui”.

6. Care sunt foloasele participării regulate la Sfânta Liturghie? De ce daruri se lipsesc cei ce nu vin regulat la Sfânta Liturghie?

Credincioşii pomeniţi la Sfânta Liturghie de către alţii, pot avea parte într-o măsură mai mică de darurile amintite când această pomenire nu e cerută de ei. Căci Dumnezeu văzându-i lângă Fiul Său ce Se aduce jertfă – exceptând pe cei adormiţi, care nu pot cere această pomenire – pe cei ce cer ei înşişi această pomenire preotului în mod direct, sau prin alţii, le face parte în mai mare măsură de darurile amintite. Dar şi mai mult se împărtăşesc de aceste daruri credincioşii ce participă regulat

Page 35: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 33

la Sfânta Liturghie. Căci arătând mai mare interes de a fi lângă Hristos care Se aduce jertfă pentru ei, adică mai mare deschidere şi sensibilitate pentru ea, şi Hristos poate lucra în mod mai impresionant asupra lor.

Cuvântul Evangheliei, auzit regulat la Sfânta Liturghie, lauda lui Hristos cântată împreună cu alţii, rugăciunea unora pentru alţii, contribuie mult la deschiderea pentru Hristos, la simţirea lucrării Lui cu ei. Ei se obişnuiesc a nu se mai simţi bine fără să audă de Hristos, fără să se îndemne unii pe alţii la lauda lui Hristos, la rugăciunea unora pentru alţii. Şi în unitatea lor crescută din dragostea comună faţă de Hristos simt mai mult lucrarea lui Hristos. Acolo unde este dragostea curată între oameni, încălzită în credinţa comună în Hristos, se simte mai puternic lucrarea lui Hristos.

Cei ce nu participă regulat la Sfânta Liturghie sunt lipsiţi de un mijloc important de întărire şi luminare a credinţei, de încălzirea dragostei faţă de alţii şi faţă de Hristos. Ei se usucă sufleteşte prin singularizarea lor, prin lipsa de comuniune în ceea ce are mai adânc şi mai esenţial fiinţa omenească, se superficializează, se răcesc.

Preotul poate avea un rol mare în convingerea acestor oameni să vină la Sfânta Liturghie mai des, vizitându-i, vorbindu-le despre folosul sufletesc ce-l vor avea venind la Sfânta Liturghie, dându-le un rol activ în ceea ce se săvârşeşte în Biserică.

Interviu realizat de Arhim. Ioanichie Bălan

PRIN POST, SPRE ÎNVIERE

În Biserica Ortodoxă, postul este considerat un mijloc foarte important în desăvârşirea

morală a credinciosului. Nu ne referim la faptul că doar postul îl desăvârşeşte pe creştin. El este important şi aduce progres duhovnicesc în viaţa creştinului doritor de mântuire, dar numai împreună cu rugăciunea, milostenia, Sfintele Taine, lecturi sfinte, fapte ale dragostei faţă de semeni, etc. Importanţa postului în Ortodoxie se reflectă atât în lungimea posturilor cât şi în severitatea lor. Creştinul ortodox ştie că postul Sf. Paşti durează 7 săptămâni şi este precedat de încă o săptămână de „semipost” - fără carne şi produse din carne; apoi postul Naşterii Domnului durează 6 săptămâni, postul Adormirii Maicii Domnului care durează 2 săptămâni şi postul Sfinţilor Apostoli ce poate dura uneori şi peste 4 săptămâni. La acestea se adaugă şi zilele de miercuri şi vineri din cursul anului şi câteva zile speciale de post: Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Unii creştini mai râvnitori şi vieţuitorii multor mănăstiri postesc şi lunea. Făcând un calcul matematic, vom constata că numărul zilelor de post depăşeşte pe al celor cu dezlegare. În privinţa acriviei postului, situaţia este puţin diferenţiată, după cum a apreciat Biserica importanţa fiecărui post în parte. Referitor la post, Biserica îşi foloseşte „iconomia”, adică dreptul de a

Page 36: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 34

face înlesniri unor categorii de creştini, fără ca aceasta să producă schimbări de fond, de esenţă a postului. Postul este acelaşi astăzi ca şi odinioară. Faptul că Biserica n-a operat modificări de-a lungul timpului , nici în privinţa duratei şi nici a severităţii postului (deşi propuneri şi chiar critici au fost destule) arată că pentru noi, pentru ortodocşi, postul este foarte important. Ce este postul?

S-a spus şi încă se mai spune ca definiţie a postului – că este o înfrânare de la anumite mâncăruri şi de la păcate, pentru o anumită perioadă de timp.

Această definiţie este foarte defectuoasă din punct de vedere teologic şi duhovnicesc. A spune că postul este o „abţinere de la păcate pentru o anumită perioadă de timp” înseamnă a admite că în afara postului păcatele sunt permise. Nimic mai fals. Păcatele sunt păcate şi în post şi în afara lui. Este însă adevărat că, pe lângă înfrânarea de la anumite alimente (carne, ouă, lactate, peşte), postul înseamnă o intensificare a preocupărilor noastre, spre cele duhovniceşti. De aceea se spune că trebuie să postim nu doar cu alimentele, ci şi cu faptele, adică să ne concentrăm simţurile şi întreaga noastră fiinţă spre cele spirituale.

Ca un răspuns la întrebarea de mai sus (Ce este postul?), considerăm a fi mai ortodox următorul răspuns: postul este înfrânarea voluntară a creştinului de la anumite mâncăruri, băuturi alcoolice şi distracţii, pentru o perioadă de timp, cu scop religios.

Care este scopul postului? Postul, singur, nu are un scop, adică nu postim că trebuie să postim, ci postim pentru a ne

apropia de Dumnezeu. Dar postul nu aduce singur roadele aşteptate de noi, ci el trebuie însoţit de alte fapte bune. Spuneau, bunăoară, părinţii filocalici, că rugăciunea zboară la Dumnezeu cu o aripă pe post şi cu una pe milostenie.

Deci postul nu este un scop în sine, ci un mijloc, mai degrabă, prin care noi realizăm împlinirea scopului final - mântuirea.

Pentru a-i feri pe creştini de sentimentul (auto)mulţumirii de sine, gândindu-se că e suficient doar postul, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în secolul al IV-lea, că se poate să ajungi la liman cu corabia goală, adică să nu fi adunat nimic: „căci se poate să culegi truda postului şi să nu câştigi răsplata lui. Cum? Când ne abţinem de la mâncăruri, dar nu ne abţinem de la păcate: când nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele săracilor, când nu ne îmbătăm de vin, dar ne îmbătăm cu pofte rele, când trecem toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua în privelişti destrăbălate... La ce poate folosi postul când opreşti trupul de la hrana obişnuită, iar sufletului îi dai hrana nelegiuită”¹.

După cum păcatul strămoşesc n-a fost doar un păcat al mâncării, ci şi un păcat al neînfrânării şi-al simţualităţii căzute, tot aşa, în mod contrar, postul este renunţarea voluntară la anumite mâncăruri, înfrânarea de la cele neduhovniceşti şi transfigurarea energiei în scop soteriologic.

În acest sens, tot Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După cum corăbiile mai uşoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi, o face să se îndrăgostească de cer şi de cele din cer”².

Deci, postul uşurează stomacul, limpezeşte mintea, dă putere voinţei şi înnobilează

Page 37: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 35

sentimentul - pentru ca, prin toate acestea, creştinul să realizeze un proces de ascensiune duhovnicească. Postul – pedagog al tinerilor

Deşi postul are valabilitate generală, el este recomandat în special tinerilor, sau aş spune că este foarte necesar acestei categorii de creştini – tinerilor.

De ce lucrul acesta? Pentru că este vârsta la care simţualitatea este în apogeu şi este necesară transfigurarea energiei acestora.

Fiind vârsta cea mai predispusă căderii, este necesar să se dea şi antidotul acestei situaţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur vede un folos sporit tinerilor, prin post. Postul ajută pe tânăr să-şi controleze mai bine gândurile şi sentimentele. Aşa cum un pedagog

exercită o acţiune de îndrumare a copilului, uneori chiar fizic constrângându-l, tot la fel prin post tânărul va fi ajutat să-şi canalizeze orientarea spre ceea ce este bun, fiindcă postul predispune spre momente de autoanaliză.

Postul – exerciţiu de voinţă

Pe lângă aspectele prezentate mai sus în legătură cu postul, nu trebuie uitat faptul că el este şi un exerciţiu de voinţă, adică arată capacitatea creştinului de a renunţa la anumite alimente pentru o perioadă de timp şi urmărind un scop religios.

Lăcomia pântecelui sau pofta trupească sunt teme foarte mult tratate în Pateric şi în literatura ascetică.

Nu mâncarea este scopul vieţii creştinului, căci aceasta este pentru stomac; însă creştinul trebuie să se străduiască să devină duhovnicesc până şi în trupul său, zice Fericitul Augustin.

Este falsă concepţia „decât să pofteşti, mai bine mănânci”, fiindcă noi vedem postul ca pe o luptă cu pofta şi ne întărim, biruind poftele. Fac excepţie de la aceasta femeile însărcinate şi copiii mici.

În înţelegerea postului, nu se pleacă de la ideea că anumite alimente ar fi spurcate şi că noi ne spurcăm consumându-le. Alimentele sunt lăsate de Dumnezeu pentru hrana omului, însă este timp pentru lactate şi carne şi este timp pentru legume şi fructe. Noi trebuie să disciplinăm trupul, consumând toate cu binecuvântare.

Există oameni care acceptă mai greu postul şi la care procesul de disciplinare se realizează mai anevoios. Aceştia consideră inutil sau chiar distructiv postul. Gândirea aceasta se explică prin faptul că n-au înţeles ce înseamnă postul, fiindcă noi prin post nu distrugem trupul, ci patimile trupului.

Observăm însă în ultima vreme că mulţi creştini, odinioară adversari ai postului, încep să facă experienţa acestuia şi sunt chiar fericiţi că reuşesc. Cu puţină voinţă şi cu mai multă credinţă se poate posti, iar roadele sunt stimulative pentru viitor. Prin urmare, postul nu este doar o schimbare de meniu, ci el are implicaţii duhovniceşti profunde. El este, de fapt, o stare de înviorare duhovnicească, de bucurie lăuntrică. De aceea spune Mântuitorul Hristos, când ne învaţă cum să postim: „Tu, când

Page 38: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 36

posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ceruri.” (Matei VI).

Faţa luminoasă, bunăvoinţa în relaţia cu semenii reprezintă exteriorizarea bucuriei interioare pe care o realizăm prin postul unit cu rugăciunea şi cu alte fapte bune.

Preot Dr. Ioan Chirvasă

Parohia „Sfântul Prooroc Daniel” – Iaşi Note bibliografice:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur - Predici despre pocăinţă, Seria Teologică, Sibiu, 1938, paginile 54-55; 2. Idem – Omilii la Facere (I), traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, pagina 35.

Page 39: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 37

Sfinţenia în participare

UN PROTO-ROMÂN ŞI RUGĂCIUNEA FOCULUI: SF. IOAN CASIAN

Practica desăvârşirii în ţinutul nostru are o tradiţie de

aur. Primul nume mare consemnat de istoria ascezei creştine, la noi, este cel al lui Ioan Casian de la Gurile Dunării. S-a născut în anul 360. A trăit în acelaşi veac cu cei patru martiri de la Niculiţel (Tulcea) – Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, scrişi pe piatră.

În secolul VI, din aceste locuri va pleca Dionisie Exiguus (,,Smeritul”), cel care fixează anul zero al erei noastre, astfel că anul zero începe în România.

Se spune că, dacă un ţinut a dat un sfânt, toţi oamenii acelui ţinut au mari înlesniri la mântuire. Aşa să ne fie nouă!

În căutarea maeştrilor

Ioan Casian pleacă de tânăr din ţinutul dunărean, pornind în călătorie de învăţare tainică, în căutarea maeştrilor. Am zice: călătorie iniţiatică.

Ioan Casian prefigurează modelul etern al căutătorului de înţelepciune. El pleacă în Orient. Căci Orientul este, de milenii, locul marilor experienţe ale desăvârşirii. În cazul de faţă, este vorba de Orientul creştin.

Din cărţile lui Casian, reiese că el a călătorit mult şi cu entuziasm. Este ascetul călător. Căci există şi o astfel de asceză. Există doar două tipuri de asceţi: călătorul şi nemişcatul. Altfel zis:

tipul intensiv, ilustrat de Antonie cel Mare, care a stat numai în chilia lui, numai în pustia lui, peste 80 de ani, din cei 106 câţi a trăit (250-356). În acest timp, a ieşit doar de două ori din pustie şi a mers la Alexandria să dea un îndemn creştin. Dar n-a mai ieşit a treia oară, când a fost invitat de împărat. A rămas în pustie, a luptat cu ispita, a biruit până la miracol, a vorbit cu Dumnezeu, a avut sute de ucenici. Ascetul model.

tipul extensiv, ilustrat de Ioan Casian, care a călătorit mult şi departe, vizitând aşezăminte călugăreşti, vizitând dascăli mari, dorind multă înţelepciune, împrospătat de spaţii inspirate, de întâlniri admirabile şi de altare dătătoare de har.

Viaţa lui Ioan Casian este un roman iniţiatic, ascetic. Un cercetător englez chiar vorbea de ,,dimensiunea aventuroasă a duhovniciei creştine” reflectată în cărţile lui Casian.

Cărţile sale, mai ales ,,Convorbiri duhovniceşti”, vădesc acel simţ de intimizare a misterului, care aminteşte de Milarepa (evident, acesta trăieşte mai târziu). Cele trei călătorii iniţiatice ale lui

Page 40: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 38

Milarepa şi practica sa pe lângă înţelepţii vremii permit o anologie cu cele trei călătorii ascetice ale lui Casian.

,,Universitatea” pustiei

Ioan Casian, împreună cu sora sa şi cu prietenul său Gherman (şi el dobândind viaţă de sfânt, mai târziu), au plecat în Orient. Prima călătorie duhovnicească a fost în Ţara Sfântă, la Betleem. Sora sa se va călugări şi va rămâne până la sfârşitul vieţii într-o mânăstire din Betleem. Ioan Casian rămâne aici doi ani. Stă într-o chilie nu departe de peştera unde s-a născut Mântuitorul. Face asceză şi ascultă sfatul duhovnicului; vizitează comunităţi mănăstireşti din Siria şi Mesopotamia.

O impresie puternică, din acelea care formează caracterul i-a lăsat-o întâlnirea cu călugărul Pinufie, mare anahoret al veacului: cel care, ajungând vestit, a fugit tot mai departe ca să scape de laudele oamenilor.

Urmează o altă etapă rodnică în viaţa lui Casian: călătoria în Egipt, în pustia schetică. Aici Casian şi Gherman rămân 7 ani. Şi, după o scurtă întrerupere, încă 7 ani. Casian ar fi vrut să rămână pentru totdeauna aici. Dar nişte tulburări ivite îl silesc să părăsească Egiptul şi pustia.

Ioan Casian avea din plin şi vocaţia chiliei, vocaţie de anahoret, cum vedem din aceşti 14 ani petrecuţi în pustia schetică.

El spune, de altfel, că ambele feluri de vieţuire sunt folositoare: şi cea de anahoret, şi cea de obşte.

În mânăstirea de obşte e bine să petreci o vreme, pentru tăierea voinţei proprii. Iar după aceea, după despătimire, să rămâi în pustie pentru desăvârşire.

Acestea ar fi cele două aspecte ale unei experienţe complete.

,,Să fugi de femei şi de episcopi” A treia etapă a formării lui Ioan Casian a constituit-o întâlnirea cu Ioan Hrisostomul (Gură de

Aur), la Constantinopole. În preajma acestui mare luminat rămâne 5 ani. Este anul 400, cifră rotundă. Marele Ioan Hrisostomul începe să fie persecutat. Oare de ce sunt persecutaţi oamenii mari? De ce patriarhul Teofil al Constantinopolui a

început să clevetească şi să-l calomnieze pe Ioan Gură de Aur? Din cauza invidiei, se vede. Dar oare de ce atâta invidie şi ocară la un patriarh, la un episcop?

Se pare că atunci când Ioan Casian, prieten întristat, a notat enigmatic această frază: ,,Monahul trebuie să fugă de femei şi de…..episcopi”!

Adică să fugă de legare afectivă şi de ispitele apropierii de cei mari.

,,Misiunea în lume – Slujirea” În 405, Ioan Casian merge la Roma, să-l apere pe Ioan Hrisostomul. Şi să-l apere şi pe

Evagrie. Cei doi maeştri ai săi:Evagrie şi Hrisostomul. Etapa formării sale se încheiase. Începe etapa misiunii. La Roma, apără cu succes pe Ioan

Hrisostomul.

Page 41: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 39

Urmează 10 ani de interiorizare. Apoi vine la Marsilia (în anul 415) unde întemeiază două mânăstiri. Ultima parte a existenţei

şi-o petrece la Marsilia, aici îşi scrie cărţile, aici scrie primul ,,regulament”monastic; primeşte binecuvântarea bisericii pentru a-şi difuza învăţăura. Se ocupă de organizarea vieţii monahale şi de cristalizarea metodei.

Azi, învăţaţii din Marsilia demonstrează cu aplomb că Ioan Casian este numai al lor. Aşa cum noi demonstrăm că-i numai al ,,patriei”.

Rugăciunea focului

De la acest mare proto-român, Ioan Casian, au rămas două ,,metode” pentru cei care caută desăvârşirea.

1. Metoda exterioară, sintetizând idei de la Evagrie şi de la alţi părinţi filocalici, învăţând despre:

Despătimirea sau tămăduirea celor 8 păcate; Crucificarea propriei voinţei (mai ales în viaţa cenobitică); Purificarea minţii de orice urmă grosieră, pentru unirea cu Hristos (mai ales în viaţa

anahoretă). El propune repetarea câtorva câteva formule filocalice. Recomandă rugăciune scurtă şi

silenţioasă să ajute concentrarea, iar ca să domini ,,valurile de gândire, agitaţia interioară” el spune că singurul mod este: să ţii mintea nedezlipită de Dumnezeu.

Insistă mult pe dobândirea discernământului, ,,puterea de a deosebi lucrurile”, ,,dreapta socoteală”. Luând în dezbatere care este virtutea cea mai înaltă dintre cele trei (postire, despuiere, milostenie), el răspunde că cea mai înaltă între cele trei este....a patra: dreapta socoteală! Fără aceasta, orice virtute se transformă în contrariul ei!

2. Metoda secretă, despre care aflăm doar câteva jaloane, şi nu avem dreptul s-o spunem decât tot codificat. Metoda secretă este ,,rugăciunea focului”, o rugăciune mistică, ,,oratio mentis”, fără cuvinte. Este, cu un cod stabilit mai târziu, ,,rugăciune văzătoare”. O convorbire cu Dumnezeu care începe să se petreacă atunci când tac gândurile. Rugăciunea focului nu trebuie descrisă, ci experiată. Şi foarte puţini o dobâdesc într-un veac.

Vasile Andru

Page 42: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 40

Popasuri duhovniceşti

MĂNĂSTIREA HUMOR

Aşezată în nordul Moldovei, la 5-6 km de

orăşelul Gura Humorului, pe valea străbătută de apele limpezi ale râului Humor, biserica mănăstirii se înscrie între acele renumite biserici cu faţade pictate care reflectă în vechimea lor gloria trecută şi melancolia destinului istoric al omenirii pe aceste meleaguri. Aici au fost înălţate şi au existat pe rând, două aşezăminte mănăstireşti. Din cea mai veche, care datează din timpul lui Alexandru cel Bun, au mai rămas doar câteva crâmpeie de ziduri, aflate lângă drum, în centru satului (1415, ctitor – Ioan Vornicul). Ruinată în împrejurări necunoscute, mănăstirea a fost reconstruită în 1530, pe un nou amplasament. Iniţiativa reconstruirii a aparţinut Voievodului Petru Rareş, în cadrul acţiunii sale de refacere a vechilor lăcaşe monahale ale Moldovei, iar construcţia propriu-zisă a mănăstirii este datorată celui mai credincios sfetnic al său – logofătul Toader Bubuiog şi soţiei acestuia, Anastasia. În pisania săpată în piatră ce poate fi văzută pe peretele sudic, lângă pridvor, stă scris: ,,prin voinţa şi cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod, fiul bătrânului Ştefan Voievod, s-a început şi s-a făcut acest hram....(,,Adormirea Maicii Domnului”) cu cheltuiala şi osteneala robului lui Dumnezeu Jupân Toader, mare logofăt, şi ale soţiei lui Anastasia, în anul 7038, luna August, 15”. Mai târziu, în anul 1641, Vasile Lupu a ridicat turnul de apărare şi a întărit zidurile înconjurătoare. Arhitectura monumentului sacru de la Humor prezintă un interes aparte. Aici apare pentru prima dată în construcţia bisericilor din Moldova pridvorul deschis, urmat de pronaos, apoi de camera mormintelor şi de o încăpere nouă la etaj numită tainiţa, suprapusă camerei mormintelor. Spre răsărit, biserica se termină prin absida de formă circulară a altarului, despărţit de naos de o excepţională catapeteasmă sculptată în lemn de tisă, donată mănăstirii de Gheorghe Movilă în anul 1590. Arta bizantină, ca şi izvorul său de inspiraţie, care era teologia Bisericii Răsăritene, a rămas fidelă sieşi, cu toate că a permis manifestarea liberă a talentului creator autohton. În creaţia artistică de tradiţie bizantină aflăm echilibrul conciliator dintre expresiile eternităţii sau ale parenităţii ,,între ceresc şi pământesc”, dintre spiritul etern şi instabilitatea omenească, într-un singur tot. Prin frescele ce o împodobesc în interior şi în exterior, Mănăstirea Humor se alătură celor de la Voroneţ, Arbore, Moldoviţa, Suceviţa şi Probota, care fac renumele artei româneşti din secolele al

Page 43: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 41

XV-lea şi al XVI-lea. Scenele pictate reprezintă câteva teme principale cu subiect religios şi constituie un ansamblu de mare valoare decorativă. În interior, pictura ce acoperă pereţii şi bolţile cuprinde diferitele scene stabilite de iconografie, la care se adaugă portretele ctitorilor îmbrăcaţi în veşmintele epocii precum şi tabloul votiv în care Petru Rareş poartă în mâini macheta bisericii, urmat de Elena, soţia sa, şi de copii. Cu totul remarcabile sunt portretele de viguroasă autenticitate, al doamnei Anastasia şi al logofătului Toader Bubuiog. Ceea ce atrage admiraţia şi impresionează în mod deosebit la biserica Mănăstirii Humor sunt frescele exterioare, care îi dau celebritatea de monument istoric, înscriind Humorul pe lista monumentelor artistice de interes internaţional întocmită de UNESCO. Fresca exterioară de aici este cea mai veche decorare de acest fel în ţară, având un rol remarcabil în păstrarea credinţei ortodoxe străbune, dar şi în mobilizarea credincioşilor acelor timpuri pentru îndeplinirea ţelurilor politice ale Voievodului. Pereţii multicolori ai bisericii, puternic subliniaţi de verdele intens al covorului de iarbă al curţii, alcătuiesc o armonie de culori desăvârşită, încât îţi vin în minte cuvintele scrise cu jumătate de veac

în urmă de un străin cu renume în materie, J. Strzykowski: ,,Ceva asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume”. O serie de documente ale vremii atestă că, la înfiinţare, Mănăstirea Humor a fost mănăstire de călugări. Viaţa de aici nu o dată a fost tulburată, astfel evenimentele din 1653 când Humorul este jefuit şi incendiat de cazacii lui Timuş Hmelniţki, apoi întărirea mănăstirii cu ziduri înconjurătoare şi turn de apărare de către Vasile Lupu în 1641, sunt dovadă a zilelor întunecate şi a frământărilor interne prin care a trecut Moldova în cursul veacului al XVII-lea, răsfrânte şi asupra vieţii mănăstirii.

Cea mai grea încercare, care a şi pus capăt aşezării mănăstireşti a Humorului, a avut loc în veacul al XVIII-lea, în 1774, când Bucovina a fost ocupată de austrieci. Nu trec nici zece ani şi mai multe mănăstiri sunt desfiinţate, în 1785 Humorul devenind şcoală pentru pentru copii localnicilor, apoi, din 1850, servind ca depozit de materiale pentru autorităţile cele locale. Mult mai târziu Humorul devine biserică parohială, apoi Monument Istoric, benefiicind de programe de restaurare a picturii (1972-1974), sub egida UNESCO. ,,Biserica a fost clădită pe o stâncă neclintită care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, iar porţile iadului nu o vor birui.”

Page 44: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 42

Dovadă acestui adevăr stă şi acum mâna cea nevăzută a Bunului Dumnezeu care leagă pe duşmanul cel din întuneric şi, în iulie 1991, Humorul redevine mănăstire – de această dată de călugăriţe care auzind glasul evangheliei ce zice: ,,Dacă vrei să fii desăvârşit lasă toate şi urmează Mie” au dat curs chemării divine aducându-se jertfă Stăpânului Hristos.

Astăzi, pentru maicile din obştea Mănăstirii Humor, viaţa înseamnă o împletire a rugăciunilor cu munca, fie în atelierele mănăstirii unde pictează icoane, încondeiază ouă în datina locului, confecţionează veşminte preoţeşti sau brodează, fie, în anotimpul cald, la munca câmpului.

Aflaţi sub copleşitoarea impresie pricinuită de contemplarea frescelor care înfăţişează scene din istoria mântuirii, vizitatorul se simte atras irezistibil către realizarea idealului neasemuit al desăvârşirii creştine, care prilejuieşte întâlnirea şi conlucrarea dintre divin şi uman, spre dobândirea mântuirii persoanei umane.

Maica Stareţă Stavrofora Parascheva

Page 45: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 43

Din comoara inimii

TEMEIURILE BUCURIEI CREŞTINE

Bucuriile creştine sunt bucurii

duhovniceşti, bucurii veşnice, bucurii care niciodată nu se sfârşesc. Bucuria creştină izvorăşte din credinţă. Părintele arhim. Teofil Părăian ne spune: „cel dintâi temei al bucuriilor duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu, credinţa care are ca rost să ne aducă la Dumnezeu, să-L aducă pe Dumnezeu în sufletul nostru, în fiinţa noastră, credinţa care ne apropie de Mântuitorul nostru Hristos, credinţa care ne deschide calea către Dumnezeu. Dacă este vorba de lucrarea credinţei, care este lucrarea de angajare într-o viaţă care să ne apropie de Dumnezeu, cea mai însemnată lucrare a credinţei este aceea că Îl aduce pe Domnul Hristos Însuşi în inimile noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre (Efeseni 3,17). Cred că lucrarea aceasta este cea mai însemnată din câte lucrări are credinţa. Deci Îl aduce pe Domnul Hristos în inimile noastre, iar prezenţa Domnului Hristos, fără îndoială este o prezenţă de bucurie, Domnul nostru Iisus Hristos, de fiecare dată când S-a întâlnit cu oamenii care au stat în preajma Lui le-a dat prilej de bucurie. Cei doi călători care mergeau spre Emaus, despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, când s-au întâlnit cu Domnul Hristos, au simţit prezenţa Domnului Hristos şi, chiar fără să-L cunoască, au avut în sufletele lor o bucurie, de care au mărturisit ei înşişi, când au zis: ,,Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Luca 24,32). Prin urmare, prezenţa Domnului Hristos aduce ceva nou în viaţa credincioşilor, în viaţa oamenilor, până în aşa măsură, încât omul nu poate să nu-şi reverse bucuria din sufletul său şi să nu înmulţească bucuria, să nu se facă lucrător de bucurie. Sfântul Apostol Pavel spune despre el şi despre ceilalţi ucenici şi apostoli ai Domnului Hristos: ,,Noi suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” (II Corinteni 1,24). Un alt temei al bucuriei creştine este mântuirea sufletului. Întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, realizată prin credinţă, are drept urmare despovărarea sufletului omenesc. Ştim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Matei: ,,Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Deci

Page 46: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 44

Domnul Hristos ne dă prilejul acesta de a ne simţi eliberaţi, şi eliberarea de poverile pe care le aduc în suflet păcatele este cunoscută ca mântuire. Pentru că mântuirea este eliberare de ceea ce ne împovărează, de ceea ce ne asupreşte. Când zicem mântuire, în general ne gândim la mântuirea de păcate: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit”.(Luca 8,48); sau: „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”(Luca 7,47); sau: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.(Luca 7,50). Toate acestea înseamnă de fapt eliberare de păcat, de boală, de moarte, de neştiinţă. Şi aceasta se realizează prin credinţa în Evanghelie: “S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. (Marcu 1,15). “Credeţi în Evanghelie! Chiar dacă că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8,24); „credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (Ioan 14,1); “cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Sfântul Apostol Pavel spune că „mântuirea este prin credinţă” şi „mântuirea este prin Hristos” şi precizează că mântuirea nu se realizează prin faptele omului, ci se realizează prin Harul Domnului (Romani 1,16; Efeseni 2,8). Fără îndoială că şi faptele omului au o lucrare mântuitoare, dar fără legătura cu Domnul Hristos, faptele bune ale omului nu sunt îndestulătoare ca omul să se mântuiască. Dacă ar fi îndestulătoare faptele omului, ca omul să se mântuiască, atunci nu ar fi trebuit să vină în lumea aceasta Fiul lui Dumnezeu şi să Se facă om, nu ar fi trebuit să Se jertfească pe Cruce Mântuitorul nostru Iisus Hristos; ori tocmai pentru că faptele nu ajung, oricât de multe şi oricât de bune ar fi, de aceea mântuirea se realizează prin Domnul Hristos. Acest lucru îl afirmă şi Sfântul Apostol Iacob, când zice: Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2,26). ,,Credinţa, numai atunci este o credinţă adevărată, când îl angajează pe om, iar dacă nu este o credinţă lucrătoare, nu este o credinţă adevărată. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că este nevoie şi de credinţă şi, mai ales, de o credinţă lucrătoare, o credinţă care schimbă în bine viaţa omului, la care se adaugă darul Domnului şi mântuirea pe care o dă Domnul Hristos. Are şi omul partea lui de lucrare la mântuire. Mântuirea este o lucrare în care se întâlneşte Dumnezeu cu omul, o lucrare teandrică, o lucrare în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Dacă cineva rămâne numai la ceea ce poate el, nu se poate mântui din faptele credinţei, dar dacă cineva are legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin credinţă, şi credinţa aceasta îl angajează spre bine, atunci faptele primesc şi ele valoarea lor şi puterea lor şi îl conduc pe omul împlinitor al binelui la mântuire, îl duc la împărăţia lui Dumnezeu, îl fac părtaş de împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate sunt temei de bucurie. De câte ori împlinim un bine, binele acesta ne deschide calea spre bucurie, întemeiază bucuria în sufletul credinciosului. Un alt temei al bucuriilor duhovniceşti este creaţia dumnezeiască. În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel face afirmaţia că el simte „durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4,19), în „voi”, creştinii din Galatia, dar fără de îndoială că nu numai în creştinii din Galatia, ci în toţi creştinii. Noi, creştinii ortodocşi, trebuie să fim purtători ai chipului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare dintre noi este creat de Dumnezeu după chipul Său (Facerea 1,27) şi de la chip trebuie să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu prin sfinţenie. Omul este o minune, o minune a lui Dumnezeu, numai că noi suntem obişnuiţi cu starea noastră, cu ceea ce suntem noi, încât nu ne mai gândim la noi ca la o minune.... Nu numai omul este o minune. Toate lucrurile făcute de Dumnezeu sunt minuni. ,,Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,

Page 47: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 45

toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalm 103, 25). Omul este o minune, natura înconjurătoare este o minune, orice lucru pe care l-a făcut Dumnezeu este o minune, în înţelesul că Dumnezeu se reflectă în ceea ce face, Îşi arată înţelepciunea Lui, Îşi arată iubirea Lui, Îşi arată puterea Sa, Îşi arată purtarea Sa cu grijă. Toată creaţia ne vorbeşte despre Dumnezeu. Psalmistul David, gândindu-se la alcătuirea lui ca om, zice către Dumnezeu: Te slăvesc, Doamne, că sunt o făptură minunată. Iar conştiinţa aceasta aduce în suflet bucurie, bucuria cunoştinţei de Dumnezeu. Măreţia lucrurilor create de Dumnezeu, care se priveşte duhovniceşte în natura văzută, ne duce la slavoslovia lui Dumnezeu: ,,Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti. Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunileTale vor istorisi (Psalm 144,4-5). Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1,20), astfel ca toţi cei ce nu L-au cunoscut şi nu L-au recunoscut pe Dumnezeu din contemplarea făpturilor văzute să nu aibă cuvânt de apărare la Înfricoşata Judecată. A-L vedea pe Dumnezeu, ce Se străvede limpede în natura văzută, a-I da cuvenita închinare, slavoslovie, mulţumită, este un lucru pe care îl poate face oricine. Şi totuşi, puţini oameni L-au văzut; L-au văzut cei ce nu şi-au răpit putinţa de a-L vedea prin viaţa împărtăşită, prin viaţa răpită simţurilor trupeşti, prin gândurile mincinoase, cei care n-au intrat sub călăuzirea acestor îndrumători ai pierzării în îndreptarea mincinoasă şi în lucrarea mincinoasă, care sunt în chip hotărât vrajmaşe lui Dumnezeu, care Îl leapădă pe Dumnezeu în feluritele chipuri ale lepădării. În nesfârşita Sa bunătate, Dumnezeu S-a arătat oamenilor şi astfel: S-a arătat neasemuit mai aproape, ca ei să se apropie de El, să devină ai Lui, să se unească cu El, să afle în El mântuirea şi fericirea lor, slobozindu-i de pierzare şi de nenorocirea veşnică, în care s-au prăbuşit prin căderea lor cea de bună voie. Dumnezeu S-a arătat oamenilor nu în măreaţa haină care este natura văzută (rămânând, dealtfel, şi în această împărătească porfiră, ca Unul ce e mai presus de orice cuprindere), S-a arătat în chipul smerit de om, luând asupra Sa toate neputinţele noastre, afară de păcat, ce a pricinuit căderea. Dumnezeu S-a arătat îmbrăcat în omenitate, S-a arătat în tărâmul surghiunului nostru, a petrecut în el viaţa Sa aşa cum trebuie s-o petreacă un surghiunit – în lipsuri, în necazuri, în prigoane. El Şi-a încheiat această viaţă prin moarte silnică pe lemnul crucii. Dumnezeu-Omul a mărturisit prin viaţa şi prin moartea Sa dreapta judecată dumnezeiască, prin care oamenii au fost aruncaţi din rai pe pământ. El a mărturisit vinovăţia oamenilor faţă de Dumnezeu, dar fiindcă această mărturisire era singura şi neapărat trebuincioasa condiţie a împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Toţi cei care doresc să fie creştini adevăraţi sunt datori să mărturisească această nevinovăţie – la început prin recunoaşterea inimii, apoi cu gura, prin cuvânt, şi, în fine, prin fapte, astfel spus prin viaţa lor. Fiecare este dator să ia crucea sa şi să urmeze lui Hristos; fără aceasta, nimeni nu poate fi ucenic al Lui. Creştinul cade în uimire în faţa măreţiei bunătăţii lui Dumnezeu, care se vede duhovniceşte în înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul şi în mântuirea oamenilor, pe care a lucrat-o El. Această vedere duhovnicească stârneşte din belşug slavoslovirea lui Dumnezeu şi mulţumita cea către El; această vedere duhovnicească aprinde osârdia înflăcărată de a trăi poruncile Evangheliei, de a urma lui Hristos pe calea cea strâmtă şi necăjită. Când merge creştinul pe calea cea strâmtă, atunci vede

Page 48: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 46

amăgirea cea pierzătoare care domneşte pe calea cea largă. Când ajunge să guste mângâierea duhovnicească, cu care îi hrăneşte Mântuitorul pe cei ce merg pe calea cea strâmtă, aşa cum i-a hrănit pe istrailiteni cu mană in pustie, atunci se îngreţoşează de plăcerea trupească şi păcătoască, de care este atât de îmbelşugat Egiptul păcătos. Negrăita slovoslovie a lui Dumnezeu şi mulţumită către El îl cuprinde pe creştin în lipsurile şi necazurile lui, prin care Dumnezeiasca Pronie îl depărtează de învoirea cu păcatul şi de robia lui, prin care este unit cu ceata următorilor lui Hristos. N-a înălţat vreodată omul către Dumnezeu pentru bunăstarea sa pământească glasuri de mulţumită ca cele pe care le înălţau sfinţii mucenici pentru chinurile şi caznele la care erau supuşi, prin care Dumnezeu le dădea să-şi pecetluiască mărturisirea lui Hristos şi să intre în cea mai strânsă unire cu Hristos. N-a răsunat din palatele împărăteşti, din ospeţele bogate, aşa slavoslovire a lui Dumnezeu şi mulţumită către el, cum au răsunat din colibele umile călugăreşti, din mijlocul lipsurilor şi necazurilor cuvioşilor, cum au răsunat din trapeza postitorilor, care gustau pâinea lor săracă pentru ca să-şi întărească trupul ca să slujească sufletului, păzindu-l de săturarea care robeşte sufletul trupului. Omul uită de Dumnezeu, uită de binefacerile Lui, marea lucrare a răscumpărării este acoperită, ca de un văl des, de cugetarea trupească şi de viaţa trupească. În schimb, toate acestea se descoperă celui ce a răstignit trupul cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). De aceea, pe cruce suntem în stare să-L mărturisim şi să-L slavoslovim pe Dumnezeu. „În bunăstarea pământească, suntem în stare să ne lepădăm de Hristos” (Sf. Ignatie Briancianinov, Predici). În ceea ce priveşte lucrările împovărătoare care vin în viaţa noastră – păcatele, răutăţile, acestea care întunecă chipul slavei celei negrăite în noi: “chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean raiului”. Toate acestea se petrec prin puterea lui Dumnezeu, nu numai prin puterea omului. Se petrec şi prin puterea omului, dar omul nu are putere să se mântuiască el pe sine însuşi, ci doar puterea să se facă vrednic de lucrarea lui Dumnezeu în el. ,,Cela ce cu mâna, dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.Este o altă cântare bisericească, în care recunoaştem că suntem alcătuiţi prin puterea lui Dumnezeu....Şi bineînţeles că toate acestea realizându-se, sunt o pricină de bucurie. Un alt temei al bucuriei creştine este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru săvârşirea faptelor bune creştine. Omul nu este creat de Dumnezeu numai ca să înlăture din sufletul său răul,ceea ce este nedorit de Dumnezeu în om, ci omul este creat de Dumnezeu ca să facă binele: ,,Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalm 33,13), Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,21). Sunt cuvinte pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi care arată ce trebuie să facă omul ca să scoată din fiinţa lui tot ceea ce nu poate binecuvânta Dumnezeu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să depăşească toate răutăţile şi să împlinească tot binele. ,,Orice mlădiţă care nu aduce roadă (roada sunt virtuţile) întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15,2). După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7,20), a zis Domnul Hristos şi de la Domnul Hristos ştim că nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune (Matei 7,18) şi

Page 49: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 47

că orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 7,19). Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi, având credinţă în Evanghelie, având credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, trebuie să se angajeze într-o viaţa creştină lucrătoare prin fapte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: ,,numai atunci ne bucurăm, când facem binele”. Credinţa noastră trebuie să fie lucrătoare prin iubire (Galateni 5,5). În Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,De aş avea credinţă atât de multă, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13,2). Atunci avem valoare, când, pe lângă credinţă, avem şi iubire. Dacă avem numai credinţă nelucrătoare, atunci înseamnă că nu avem destul, deoarece credinţa trebuie să fie lucrătoare de fapte bune, şi faptele bune, înmulţindu-se, întăresc iubirea din sufletul credinciosului: ,,Şi unde este iubire, acolo este şi fericire. Cine merge pe calea fericirii, trebuie să meargă de fapt pe calea iubirii”.

Părintele Ioan de la Rarău

Page 50: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 48

Teologie

DESPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU: CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ ŞI APOFATICĂ; CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEŢII

A vorbi despre cunoaşterea lui Dumnezeu din

perspectivă duhovnicească, înseamnă a parcurge treptele duhovniceşti ale trăirii mistice: purificarea, iluminarea şi desăvârşirea prin unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.

După treapta purificării de patimi prin virtuţi sau a nepătimirii, în care credinţa este condiţie de bază, intrăm în treapta primirii darurilor Duhului Sfânt. Prin înţelepciune ni se dă darul de a vedea pe Dumnezeu, ca Susţinător, Făcător şi Mântuitor, precum şi Puterea şi Cauza unică în existenţă. Faza a doua a iluminării este o cunoaştere a lui Dumnezeu prin mijlocirea creaţiei şi a lucrurilor săvârşite de om. În faza a treia a iluminării, avem o cunoaştere teologică, în sensul că sufletul se uneşte cu Dumnezeu şi se deschide ochiul minţii şi al inimii spre vederea luminii dumnezeieşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie vorbesc despre contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, ca treaptă premergătoare contemplării nemijlocite a lui Dumnezeu. Alături de contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură, trebuie să avem o înţelegere a Scripturii “în Duh”. Sfânta Scriptură se adânceşte continuu şi are valabilitate permanentă pentru fiecare timp şi persoană.

A treia treaptă, a dragostei ne uneşte propriu-zis cu Dumnezeu, în cunoaşterea şi lumina dumnezeiască a îndumnezeirii prin har.

I. DEFINIREA TERMENILOR : CATAFATIC ŞI APOFATIC Cunoaşterea raţională sau catafatică provine de la termenul grecesc katafatikos şi exprimă

prin noţiuni intelectuale adevărul că Dumnezeul Cel Viu şi Personal deţine toate perfecţiunile la modul absolut, Dumnezeu fiind cunoscut în calitate de cauză creatoare şi susţinătoare a lumii. Acest fapt se

Page 51: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 49

desprinde din atributele legate atât de supraesenţa lui Dumnezeu cât şi de spiritualitatea Sa. Dumnezeu este atotbun, atotputernic, atotdrept, atotînţelept, dreptatea, mila şi iubirea dumnezeiască şi celelalte, la modul absolut.

Cunoaşterea apofatică vine de la cuvântul apofatikos, fiind o cunoaştere negrăită, a experienţei tainice a prezenţei lui Dumnezeu. Prin cunoaşterea apofatică persoana sau subiectul uman experiază atributele dumnezeieşti printr-o experienţă directă, mistică, duhovnicească, mai presus de raţionalitatea omenească.

În taina fiinţei Sale, însă, Dumnezeu rămâne neîmpărtăşibil, incognoscibil (de necunoscut) şi incomprehensibil ( de necuprins) - I Timotei VI,16; Ioan I,8; I Ioan IV,12. Dumnezeu este veşnic şi nemărginit. La această cunoaştere înaintăm prin efort duhovnicesc, până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni IV,13). În cunoaşterea mistică (a luminii taborice), Dumnezeu se face simţit prin energiile şi lucrările necreate, lucrări şi energii care nu se despart de Fiinţa Sa.

II.CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ ŞI APOFATICĂ

ÎN DOGMATICA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE 1. Cunoaşterea apofatică este superioară celei catafatice şi o completează. 2. Prin cunoaşterea catafatică îl cunoaştem pe Dumnezeu drept cauza creatoare şi

susţinătoare a lumii. 3. Prin cunoaşterea apofatică avem o experienţă directă a prezenţei Lui tainice, ce depăşeşte

definirea prin cuvinte. Cunoaşterea apofatică deci este mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoaşterea catafatică. Experiem, adâncim infinitatea, atotputernicia sau iubirea lui Dumnezeu, în sensul că le trăim în mod real. Cunoaşterea catafatică ne ajută prin raţiunile ei conceptuale, intelectuale, la această experiere.

4. Cele două cunoaşteri se completează - cea apofatică se completează cu cea afirmativ şi cu cea negativ-raţională.

5. Cunoaşterea afirmativ raţională este legată totdeauna de lume, iar cunoaşterea apofatică trăieşte prezenţa lui Dumnezeu într-un mod mai presant ca Persoană.

6. Înţelegerea lui Dumnezeu ca persoană nu se exclude nici în cunoaşterea afirmativ-raţională. În ambele cunoaşteri, acest fapt ni-l mijloceşte Revelaţia supranaturală.

7. În progresul duhovnicesc, Sfinţii Părinţi vorbesc despre o copleşire a cunoaşterii afirmativ-raţionale, de către cea apofatică, fără să o excludă pe prima (cunoaşterea afirmativ-raţională se apropie întrucâtva de cea a iudaismului şi islamismului- care şi ele folosesc o parte din conţinutul Revelaţiei supranaturale. Dumnezeu n-a făcut o lume încremenită într-o raţionalitate statică. El nu este numai creatorul acestei vaste chitare ci şi executantul unei uriaşe şi complexe cântări prin ea (Sfântul Grigore Teologul). Cunoaşterea intelectuală a lui Dumnezeu este insuficientă. Ea se cere completată în alternanţă cu cea apofatică, ca recunoaştere însăşi a tainei lui Dumnezeu (Sfântul Grigore de Nyssa, Urcuşul lui Moise pe muntele Sinai).

Page 52: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 50

8. Cunoaşterea apofatică este supraraţională şi cere o ridicare peste patimi şi purificare de ele. Cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin experienţă.

9. Există apofatismul a ceea ce se experiază, dar nu se poate defini. Există apofatismul a ceea ce nu se poate nici măcar experia. Ceea ce se experiază are un caracter inteligibil – se exprimă în termeni intelectuali afirmativi şi negativi.

10. Sfântul Grigore de Nyssa vorbeşte mai mult de cunoaşterea apofatică. În ea este inclusă cea catafatică sau afirmativ-raţională (primele capitole din “Marea cuvântare catehetică”, sunt dedicate cunoaşterii raţionale). În lucrarea “Urcuşul lui Moise pe muntele Sinai” , Moise vede cortul cel de sus, înainte de a intra în “întunericul” unde este Dumnezeu – arătarea slavei lui Dumnezeu în făpturi.

III. CÂTEVA EXPLICITĂRI ÎN PLUS, PRIVIND CUNOAŞTEREA APOFATICĂ Cunoaşterea apofatică ”delimitează adevărul”, în sensul că îl distinge de erezie, de alterare,

deformare. Cunoaşterea Adevărului dumnezeiesc nu ajunge la marginile experierii niciodată, apofatismul însemnând tocmai “refuzul de a epuiza cunoaşterea adevărului în formularea lui” (Christos Yannaras).

Teologia apofatică este “vedere în nevedere”, în sensul că omul duhovnicesc, asemenea intrării lui Moise în “necuprinsul” dumnezeiesc, în ceea ce este nevăzut, neînţeles, vede pe Dumnezeu prin contemplare, însă Fiinţa lui Dumnezeu este “mai presus de orice cunoaştere şi înţelegere, nu numai oamenilor, ci şi întregii firi gândite cu mintea [inteligibile]” (Sfântul Grigore de Nyssa apud Karl Christian Felmy).

Experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu ţine de comuniunea cu Dumnezeu, de “sălăşluirea lui Dumnezeu în om”, de “unirea cu Hristos”, de “îndumnezeire.”

Celui ce intră în comuniune cu El, Dumnezeu “ i Se arată în lumina taborică, în propriile sale energii, şi omul se împărtăşeşte cu totul de ele”.

Taina Sfântului Botez şi Sfânta Euharistie ne dăruiesc plenar harul unirii cu Hristos, ca împărtăşire de Duhul Sfânt.

Din perspective cunoaşterii lui Dumnezeu, lucrurile şi cuvintele devin simboluri, prin care se adânceşte şi mai mult cunoaşterea, ca epectază continuă.

În cadrul Teologiei negative există două trepte ale apofatismului: 1. apofatismul de la capătul Rugăciunii curate

2. apofatismul vederii luminii dumnezeieşti Există o strânsă legătură între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea curată” sau mintală.

Pentru ca mintea să ajungă la starea rugăciunii curate, se recomandă următoarele condiţii: a.mintea să se întoarcă de la lucrurile din afară înlăuntrul său, spre “inima” sa, privind spre

Dumnezeu. Întoarcerea minţii în inimă este de fapt întoarcerea ,,acasă”, se spune în Metoda lui Nichifor. Diadoh vorbeşte de “cămările minţii” şi de “adâncul inimii” sau “adâncul minţii” şi “cămările inimii”.

b.mintea strânsă din împrăştiere este îndrumată spre ţinta cea unică, spre pomenirea

Page 53: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 51

stăruitoare a numelui lui Iisus. În rugăciune curată trebuie să se păstreze gândul la prezenţa lui Iisus., la simţirea prezenţei Lui. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar şi mişcarea rugăciunii, căci e răpită de dumnezeirea şi măreţia Stăpânului, a Cărui prezenţă minunată e simţită. Această stare se mai numeşte şi deschidere a inimii, ea fiind străbătută de dragostea faţă de Iisus.”Harul însuşi cugetă atunci împreună cu sufletul şi strigă împreună cu el: Doamne Iisuse Hristoase” (Diadoh al Foticeii).

Participăm la cunoaştere prin Rugăciuna Curată, şi-L avem pe Hristos, “Paştele nostru continuu”. Iisus Hristos ne transferă din planul vieţii pământeşti în planul vieţii îndumnezeite. Rugăciunea inimii şi Euharistia sunt cei doi poli ai cunoaşterii duhovniceşti, la care face referire părintele Boris Bobrinskoy în< Prinos de cinstire>, dedicat părintelui Dumitru Stăniloae.

IV. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEŢII Părintele Dumitru Stăniloae introduce în Teologia Dogmatică Ortodoxă acest mod de

cunoaştere, care se impune creştinilor în viaţa lor practică. Credinciosul îl cunoaşte pe Dumnezeu în acţiunea Sa providenţială, prin care primeşte bunuri sau este privat pedagogic de ele. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte acest mod de cunoaștere pronie şi judecată.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu în mustrările conştiinţei pentru răul săvârşit şi nerealizarea binelui, în necazurile noastre, în insuccesele mai noi sau mai vechi, în bolile personale sau ale celor apropiaţi ai noştri. Toate acestea ni se întâmplă, fie pentru un anumit rău săvârşit sau constituie mijlocul prin care ne întărim spiritual şi ne înscriem pe drumul desăvârşirii morale. Această cunoaştere conduce omul pe drumul său propriu, atât prin ajutorul ce-l primeşte de la Dumnezeu, cât şi prin obstacolele ce-i stau în cale.

Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ele vieţii este apăsătoare şi plină de responsabilitate, care prin rugăciune ne apropie şi mai mul de Dumnezeu.

Există un plan special al lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, trăit acut în acte de bunătate, de putere, de dreptate şi înţelepciune. Pe Dumnezeu în această cunoaştere, Îl trăim în grija Sa specială faţă de noi, în raportul personal, nemijlocit, prin care ne conduce spre o ţintă comună. Acest raport personal, intim pe care-l trăim cu Dumnezeu trebuie să adâncească solidaritatea cu semenii, obligaţiile faţă de ei, faţă de familie, faţă de neam etc. Dumnezeu ni se face cunoscut în apelurile continue pe care ni le adresează, dar şi în remuşcările de conştiinţă pentru neîndeplinirea îndatoririlor. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre caracterul palpitant al cunoaşterii lui Dumnezeu – trăirea misterului cutremurător al lui Dumnezeu. Acest mister se trăieşte în stările de responsabilitate, de conştiinţă a păcătoşeniei şi necesitatea pocăinţei în dificultăţile insurmontabile ale vieţii. Acest lucru se observă mai ales în Psalmii Vechiului Testament.

Împrejurările dificile ale vieţii se înfing ca nişte cuie în fiinţă, ceea ce ne determină la o rugăciune mai accentuată, căci ea sensibilizează sufletul pentru prezenţa lui Dumnezeu şi adânceşte cunoaşterea de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: ” Întâi rugăciunea, apoi cuvântul. Aşa zice şi Apostolul: < Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului > Fapte VI,4 […].

Page 54: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 52

Precum lumina din sfeşnic, aşa lumina rugăciunii să meargă înaintea cuvântului. Dacă te vei obişnui să te rogi cu sârguinţă, nu vei avea lipsă de învăţătura celor ce sunt împreună-robi, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina cugetarea fără mijlocitori (De incomprehensibili Dei natura, III). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de rugăciunea stăruitoare, făcută cu suflet îndurerat şi cuget concentrat. Numai o astfel de rugăciune se ridică la cer şi aduce vindecare. Psalmul 119,1 spune: “Întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit”. În rugăciune trăim relaţia interpersonală, ca relaţie deplină şi apelăm la Dumnezeu ca ultim izvor al puterilor, ce nu poate rămâne indiferent.

Textul evanghelistului Matei cap. 25, v.31-46 vorbeşte despre valoarea incomensurabilă a omului şi responsabilitatea noastră in faţa lui, mai ales când este nedreptăţit.”Suflete,ajută celui nedreptăţit, ca să poţi scăpa din mâna celui ce te nedreptăţeşte. Şi nu întârzia să-l ajuţi ca şi Dumnezeu să te ajute”(Simeon Metafrastul). Hristos se identifică cu suferinţa şi umilinţa semenului şi “toate împrejurările şi persoanele prin care ne grăieşte Dumnezeu sunt apeluri şi chipuri vii şi transparente ale Lui”(Teologia Dogmatică, vol.I, p.102). Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre o experienţă existenţială a lui Dumnezeu, care se îmbină cu experienţa Lui apofatică. Simţământul cel mai profund al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al cunoaşterii de sine se trăieşte în actul expiator al unei boli survenite şi lupta alături de ea, precum și în binele primit și săvârșit.

Boala şi durerea de pe urma ei accentuează fiorul lăuntric al unor greşeli acumulate şi necesitatea eliberării de ele, conştientizarea relităţii morţii în trupul care slăbeşte, dar care oferă posibilitatea supremaţiei spiritului în faţa lui şi redefinirea valorilor sufleteşti, valori care devin nemuritoare. Trecând prin boală, omul trebuie să devină mai bun, mai delicat şi în toate iertător şi să-şi aprofundeze conştiinţa nimicniciei, a faptului că raţionalitatea lui pământească la un moment dat va înceta, lăsând loc realităţilor de dincolo de lumea aceasta, realităţi care prin rugăciune intensă vin spre el, se dezvăluie tot mai mult, dându-şi seama de perisabilitatea lucrurilor materiale. Ce n-ar da omul pentru a se salva de la pieire? Toată zestrea lui materială nu mai preţuieşte nimic în faţa alternativei de a fiinţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Binele, de asemenea, adâncește taina cunoașterii lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc transformă viața și o împlinește. Dumnezeu însuși dă sens iubirii din iubirea Sa și în libertate se săvârșește binele Său dumnezeiesc.

Traversarea acestui mod de înţelegere a cunoaşterii atât în boală, cât și în bine, devine modul propriu de a fi al persoanei înduhovnicite, descoperindu-și inima şi punându-o pe altarul dragostei şi recunoştinţei lui Dumnezeu.

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

Page 55: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 53

Repere bibliografice 1. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002. 2. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, EIBMBOR, 1978;1996. 3. Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, 2006. 4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB,vol. 80, EIBMBOR, 1983. 5. Sfântul Grigore de Nyssa, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, PSB, vol.30,

EIBMBOR,1998. 6. Christos Yannaras, Abecedar al credinței, Editura Bizantină, 1996. 7. K.E. Skurat, Zalatoi vek sviatoateceskoi pismenosti, Sviato Troițkaia Serghieva Lavra,

2002. 8. Ignace Briantchaninov, Introduction à la tradition ascétique de l’Eglise d’Orient, Editions

Présence, 1978. 9. Archiprêtre Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Prière du Coeur et Eucharistie, Paris, 1993. 10. FILOCALIA sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3,Editura Harisma, 1994. 11. Prof. N.Chițescu, Pr.Prof. Isidor Todoran, Pr.Prof.I.Petreuță, Teologia Dogmatică și

Simbolică, vol.I, Editura Renașterea, 2004. 12. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, Editura Deisis, 1999.

Page 56: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 54

“FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană (II)

C. Trecerea lui Hristos pascal în viaţa umană sub forma Bisericii

Verbul morphoo este întâlnit o singură dată în Noul Testament: “O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip - [formă] în voi”-tekna mou, ous palin odino mehris ou morphothe Hristos en hymin ( Gal.4,19).

Pentru ca să devină posibilă viaţa în Hristos, Hristos trebuie să ia formă în om. Trebuie într-un anumit sens să Se întrupeze din nou în fiecare , idee curentă în trăirea creştină.1 Această metaforă, care se bazează pe dezvoltarea copilului în pântecele mamei, sugerează faptul că Hristos trebuie să ajungă la

o deplină dezvoltare, maturitate, în cel credincios, datorită apartenenţei la comunitatea eclesială. Acesta este un proces care nu se sfârşeşte niciodată, fiind atât dar, cât şi datorie, Dumnezeu revendicând darul oferit, realizându-se astfel relaţia Dăruitor - dar - cel ce primeşte darul, acesta din urmă, adică credinciosul, devenind la rândul lui dăruitor : “…toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăruim”.

Părintele Profesor Vasile Mihoc identifică în acest verset, al treilea aspect al metaforei maternităţii, după dragostea şi grija pentru ei, şi accentuarea faptului că naşterea se face în dureri 2 : “formarea chipului lui Hristos în credincioşi este un proces lent şi continuu în care Apostolul are un rol de neînlocuit. Sf. Pavel spune că el suferă “iarăşi” durerile naşterii “până ce Hristos va lua formă în voi”. Verbul morphousthai (forma pasivă de la morphoo) înseamnă “a fi modelat”, “a primi o formă determinată”. ... Expresia mechris ou din Gal. 4,19 b indică nu numai momentul împlinirii acestui proces de creştere duhovnicească, ci şi durata sau continuitatea lui şi de aceea putem traduce această expresie prin “atâta timp cât”.3

Faptul de a deveni creştin este descris în termeni specifici naşterii, scopul fiiind ca Hristos să ia formă în noi, sau altfel spus să ne dea forma Bisericii, trupul Său, pe care sunt chemaţi să-l constituie toţi oamenii. Potrivit Sf. Ap. Pavel, Hristos trăieşte în creştini: “Hristos este Cel Ce trăieşte în mine” (Gal.2,20) ; “…Hristos este în voi” (Rom.8,10; II Cor. 13,5) ; “Hristos Cel dintru voi…”(Col.1,27); “Hristos, totul întru toţi”(Col.3,11). El se sălăşluieşte în inimile lor: “ Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile 1 G.Kittel, op.cit., p.753 2 Op.cit.,p.170,169 3 Op. cit., p.170

Page 57: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 55

voastre”(Efes. 3,17). Nu există pericolul confuziei între Hristos - Capul Bisericii şi creştini - trupul Bisericii , fapt

exprimat fără echivoc de Părintele Stăniloae : “Unitatea dintre Hristos şi Biserică nu înseamnă o prefacere a Bisericii în Hristos. Umanitatea

credincioşilor, oricât de îndumnezeită, nu e transformată în Hristos capul. Capul, deşi are şi El firea Sa umană personală, e şi Dumnezeu după fiinţă. Umanitatea îmbisericită a credincioşilor nu devine însă nicicând parte constitutivă a capului, cum e firea Lui umană personală, ci rămâne “trup” al capului. Ea nu e unită ipostatic cu Cel Ce e Dumnezeu după fiinţă, ci prin energiile ce se revarsă din El, credincioşii îşi însuşesc lucrarea lui necreată, nu ipostasul sau fiinţa Lui. Raportul între Hristos şi Biserică nu se poate asemăna în sens strict cu raportul între sămânţă şi planta crescută din ea, căci sămânţa îşi pierde existenţa devenind pom, pe când Hristos rămâne mereu un izvor necontopit cu Biserica.” 4 Se înţeleg astfel şi cele afirmate de I. Karmiris, citat de Părintele Stăniloae : “Încă prin întruparea Sa , în firea pe care a luat-o Hristos s-a cuprins întreaga realitate umană ca un întreg unitar, modelându-se [formând-se] - morphothentos astfel trupul Lui tainic, organismul divino-uman al Bisericii, al cărei cap e Hristos, prin care şi în care această realitate căzută s-a unit iarăşi cu Dumnezeu, înnoită şi sfinţită ca zidire nouă. Deci Biserica în calitate de trup al lui Hristos, s-a modelat [format] prin puterea aflătoare în natura noastră asumată de Hristos de-a cuprinde şi încorpora-syssomatoseos pe toţi cei ce cred în El, în baza unităţii întregii firi omeneşti, la care aparţine şi firea omenească a lui Dumnezeu- Cuvântul.” 5

Sfântul Chiril al Alexandriei identifică rolul lui Hristos de cap al trupului cu rolul de începător care s-a ridicat în cele dumnezeieşti, având în Sine puterea de a-i atrage pe toţi la Sine şi de a-i modela după chipul Său. E un început, un principiu, care are în Sine forţa de a se împlini ca orice început : “Căci a fost pus Cap, adică început-arhe al celor ce prin El se modelează [formează] - anamorphoumenon spre nestricăciune prin sfinţire în Duh”.6 Sf.Grigorie de Nyssa scrie : “ Acela [Mirele- Hristos] Şi-a făcut Biserica trup şi, prin adăugirea celor ce se mântuiesc, o zideşte pe ea în iubire, până ce vom ajunge toţi la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef.4,13). Dacă, aşadar, Biserica e trupul - soma lui Hristos, iar Cap - kephale al trupului e Hristos, Care formează - morphon faţa Bisericii - tes Ekklesias to prosopon cu propria Sa înfăţişare - to idio charakteri, prietenilor Mirelui, privind la aceasta, le-a fost răpită inima - ekardiothesan, pentru că văd în ea mai limpede pe Cel nevăzut”.7

4 Pr.Prof.D.Stăniloae, Autoritatea Bisericii, Studii Teologice, nr.3-4, 1964, p.186; Într-o întâlnire personală avută la Oxford (mai 1998) cu teologul protestant Rev.Dr.John B.Webster, profesor la Colegiul Christ

Church din Oxford, am avut ocazia - după ce i-am expus succint conţinutul lucrării de faţă, şi mai ales învăţătura despre “forma Bisericii” la Părintele Stăniloae - să constat atitudinea sa rezervată, care provenea tocmai din teama mărturisită de a nu se confunda Hristos cu Biserica, de aceea mi-a recomandat să citesc imediat două din studiile sale: Christology, Imitability and Ethics, Scotisch Journal of Theology, vol.39, p.309-326; şi : The Imitation of Christ, The Tyndale Biblical Theology Lecture, 1985, în :Tyndale Bulletin 37,1986, p.96-119; de asemenea: Gene Outka, studiul Following at a distance: ethics and the identity of Jesus, în vol: Scriptural authority and Narrative Interpretation Edited by Garrett Green, Fortress Press Philadelphia, 1987, p.145-160, din care transpare distanţa absolută dintre Hristos şi credincios, sugerată de celebra expresie “imitatio Christi” versus “viaţa în Hristos” şi de cuvintele din titlul ultimului stud. cit.: “following at a distance”- (urmând la distanţă).

5 Soma Hristou, o estin e Ekklesia, în Ekklesia, nr.15-16,1-15aug. 1962, p.367, la Pr. Prof. D.Stăniloae, op.cit., p.184 6 Al doilea cuvânt către împărătese, Mansi, Amplissima Collectio Concil, t.IV, col 804, la Pr.Prof.D.Stăniloae, op.cit.p.184-185 7 Tâlcuire la Cântatrea Cântărilor, PSB,29, p.229

Page 58: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 56

Învierea şi înălţarea lui Hristos cu trupul - scrie Părintele Stăniloae- actualizează, prin sălăşluirea Lui în noi, prin Duhul Sfânt, calitatea Sa de cap al Bisericii, care îşi ia începutul existenţei reale prin aceasta, în mod special prin faptul că face ca, într-adevăr, comunitatea bisericească să primească în Capul- Hristos începutul vieţii de veci şi să vadă perspectiva nesfârşită a acestei vieţi cu trupul, ba chiar să guste ceva din ea.8

Chiar dacă verbul morphoo apare o singură dată în Noul Testament, întâlnim însă compuşi ai lui în următoarele versete :

Rom.8,29 :“Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său- symmorphous tes eikonos tou Yiou autou, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi” - de aici reiese distincţia dintre eikon şi morphe, şi se poate deduce sinonimia dintre asemănare şi morphe.

Filip.3,10 : “ Ca să-L cunosc pe El şi puterea- dynamin învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă [fiind făcut] asemenea cu El în moartea Lui ”- koinonian [ton] pathematon autou, symmorphizomenos to thanato auto.

În acest verset accentul este pe cele două substantive în cazul acuzativ- dynamin şi koinonian . Sf.Ap.Pavel ar vrea şi aibă părtăşie la suferinţele Domnului, pentru a putea cunoaşte mai mult puterea învierii Lui.

Participiul symmorphizomenos este la diateza pasivă, pentru a sugera că este conformat asemănării morţii lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi nu că s-ar fi putut conforma singur, iar timpul prezent accentuează continuitatea procesului conformării morţii lui Hristos.Nu s-a folosit nici participiul viitor, care ar fi subliniat exclusiv “veacul ce va să vină”, nici o formă de trecut, care ar fi indicat momentul primirii Botezului, care este doar începutul procesului amintit.

Dar care este natura conformării morţii lui Hristos? Au fost sugerate mai multe răspunsuri9: 1.Moarte martirică. Se ştie că Apostolul neamurilor era ameninţat cu moartea, dar majoritatea

exegeţilor au respins o rezolvare a problemei în acest sens, considerându-se a fi o explicaţie care i-ar reduce complexitatea.

2.Conformitatea cu suferinţele vieţii pământeşti a lui Hristos. Această explicaţie a întrunit mai multe sufragii. Experienţele care au dus la împlinirea slujirii sale apostolice sunt similare celor prin care a trecut însuşi Domnul.Dar în acest caz expresia symmorphizomenos to thanato autou s-ar referi numai la Sf.Ap.Pavel.

3. Moartea cu Hristos ca metaforă pentru încorporare. Aceasta ar fi cea mai potrivită interpretare, care se încadrează în învăţătura paulină despre moartea şi învierea cu Hristos. Chiar dacă apostolul vorbeşte despre unirea creştinului cu Hristos în moartea Sa ca despre un eveniment trecut (Rom.6,4-6; Gal.2,19; Col.2,20;3,3). Dar forma de perfect gegonamen din Rom.6,5 (cf.Gal.2,19) indică faptul că acest

8 Pr.Prof.D.Stăniloae, Dogmatica II, p.225 9 P.O’Brien, op.cit., p.409,410

Page 59: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 57

eveniment trecut continuă să aibă efecte şi în prezent, iar symmorphizomenos din Filip.3,10 arată cum se manifestă efectele respective: Sf.Pavel, care fusese unit cu Hristos în moartea Sa pe cruce, este conformat în continuare acelei morţi deoarece participă la suferinţele Domnului. Ruptura decisivă de veacul cel vechi al păcatului şi al morţii trebuie să fie permanent menţinută şi afirmată, deoarece creştinul este încă expus puterilor acelui veac. Drept aceea, credinciosul este sfătuit să ucidă faptele trupului: “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului,veţi fi vii”(Rom.8,13), “Drept aceea , omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima,pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli ”(Col.3,5). Faptul că moartea cu Hristos este o realitate prezentă reiese şi din ceea ce spusese mai înainte în Filip.3: “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”(v. 8; cf.2Cor.4,7-10). Că este vorba de epectază rezultă limpede din 2Cor.3,18: “… ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”- metamorphoumetha apo doxes eis doxes kathaper apo kyriou pnevmatos.

Rom. 12,2 : “Şi să nu vă potriviţi (conformaţi) cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii- kai me syschematizeste to aioni touto, alla metamorphousthe te anakainosei tou noos, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit ” - creştinul trebuie să ajungă să aibă “mintea- nous lui Histos” (ICor 2,16).

2Cor 3,18 : “Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” -metamorphoumetha apo doxes eis doxes kathaper apo kyriou pnevmatos - se sugerează procesul epectatic al acestei prefaceri.

Filip.3,21: “Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea [conform] trupului slavei Sale- hos metaschematisei to soma tes tapeinoseos hemon symmorphon to somati tes doxes auto, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate”.

Acest verset aminteşte de Filip.2,5-11: symmorphon (similar după formă) trimite la morphe, iar metaschematisei la schema. Referirea la smerenie tapeinoseos ne reaminteşte verbul etapeinosen, de asemenea apar cuvintele doxa şi panta, şi expresia kyrios Iesous Christos.

Iudeii înţelegeau prin înviere o simplă restaurare a trupului pământesc. Învăţătura paulină include legătura organică cu trupul de aici, dar nu şi reanimarea lui. Trupul cel nou nu e identic cu cel actual. Va fi o schimbare de substanţă, dar nu distrugerea identităţii personale.10

Symmorphon to somati tes doxes autou - efectul acestei transformări minunate este acela că cei credincioşi vor fi conformaţi “ trupului slavei Lui ”. Conformitatea nu este ceva aparent. Dacă metaschematisei denotă o schimbare a aspectului exterior, symmorphon înseamnă o schimbare interioară profundă, datorită prezenţei lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Trupul smereniei noastre va fi schimbat şi conformat- symmorphon trupului Său preamărit. Sf.Ap.Pavel foloseşte aici, ca şi în 2Cor.8,9; 5,21; Gal.3,13;4,4, idea “schimbului” : Fiul lui Dumnezeu a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca să noi să putem deveni ceea ce este El. Puterea Domnului ne va transforma pentru a fi în conformitate cu El, vom deveni ca El 11, în sensul că drepţii vor străluci în

10 Rev.M.R.Vincent, op.cit., p.120 11 G.Bray, op.cit., p.261

Page 60: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 58

Împărăţia cerurilor “ca soarele”(Mt.17,2;cf.Mt.13,43) dar ca soarele- Hristos, fiind vorba de o lumină mai presus de fire.

Trupurile drepţilor, în eshaton, vor fi de aceeaşi ordină cerească, vor împărtăşi condiţia trupului înviat şi glorificat al Domnului, trupuri care nu mai sunt în antiteză cu pneuma, ci, dimpotrivă, sunt duhovniceşti. “Şi după cum am purtat chipul celui pământesc- ten eikona tou choikou, să purtăm şi chipul celui ceresc”- ten eikona tou epouraniou (I Cor.15,49).

În Noul Testament învierea apare în legătură cu o anume corporalitate, care ţine de viaţa cerească. Expresia “trupul slavei Sale” face referire la trupul “în care este înveşmântat în condiţia Sa glorificată, veşmântul specific slavei Sale cereşti; forma în care existenţa Sa spirituală perfectă se manifestă. 12

Învierea Domnului este garanţia învierii şi transformării trupurilor celor ce au trăit “viaţa în Hristos”, trupul înviat al Domnului este prototypul şi paradigma trupurilor noii lor condiţii ( I Cor. 15,38-39).

Alain Riou observă că Sfântul Maxim Mărturisitorul, încă din primul capitol al Mystagogiei, abordează tema “ontologiei” misterului ecclesial ale cărei categorii fundamentale îşi au originea în hristologie şi pnevmatologie.13 Primul capitol se intitulează:

“Cum şi în ce chip sfânta Biserică este icoana şi chipul lui Dumnezeu”- Pos te kai poio tropo eikon esti kai typos Theou e aghia Ekklesia 14. Este vorba de tropos-ul filiaţiei dumnezeieşti prin care Dumnezeu S-a făcut prezent în mod ipostatic în lumea oamenilor, făcând din aceştia icoana Sa, în măsura în care, fiind încorporaţi în Biserică vor ajunge să imite prin sinergie energia ( lucrarea) necreată a lui Dumnezeu15:

“Sfânta Biserică este… după un prim înţeles spiritual, chip-typon şi icoană-eikona a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare-energhian ca El, prin imitare-mimesin şi închipuire”- typon,( în neogreacă : morphe) 16.

Întruparea Cuvântului, “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, face posibilă înfierea omului, nu în calitate de individ, ci ca urmare a vocaţiei sale ipostatice, personale şi soborniceşti, de Biserică ce enipostaziază întreaga creaţie. Biserica este acel tropos unificator , care readuce lumea la Dumnezeu, nu din exterior, prin impunerea unei cauzalităţi atotputernice, ci din însuşi interiorul lumii, din inima ei, din omul

12 Rev.M.R.Vincent, op, cit., p.121 13 Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Ed. Beauchesne, Paris, 1973, p.135-136 14 P.G.91,664C, trad.rom. de Protopop-stavrofor Dr.Dumitru Stăniloae, în Revista Teologică, nr.3-4, 1944, p.170; Mystagogia tou

Agiou Maximou tou Omologetou, Eisagoge- scholia protopresbyteros Demetrios Staniloae, Ekdoseis apostolikes diakonias tes Ekklesias tes Ellados, Athenai,1973-este textul paralel grec şi neogrec al Mistagogiei, editat, cu introducerea şi notele Părintelui Stăniloae, de Panayotis Nellas, Atena, 1973; deoarece notele Părintelui Stăniloae la Mistagogia sunt încă nepublicate în limba română se vor reda câteva fragmente.

15 Ibid.136 16 664D; t.r.cit., p.170; text paral. cit., p.107

Page 61: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 59

însuşi17 : “În acelaşi chip-tropon şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi

ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană-eikon modelul-arhetypo său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi la număr cei ce fac parte din ea şi sunt renăscuţi-anaghennomenon şi recreaţi în Duh[ul] - anademiourgoumenon to pnevmati: bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini, după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască- theian morphen kai prosegrian, adică existenţa şi numele de la Hristos(s.n.); şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acesteia nici unul nu e cât de puţin despărţit prin nimic de ceea ce-i comun, ca să fie de sine. Toţi există împreună unii cu alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei. “Căci era în toţi, zice, o inimă şi un suflet”(F.Ap.4,32), precum din felurite mădulare este şi se cunoaşte un singur trup, vrednic de Hristos Însuşi, care e cu adevărat capul nostru : “în care, zice dumnezeiescul apostol, nu este bărbat, nici femeie, nici iudeu, nici elin, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci toate şi în toate El”(Gal.3,28). Acesta le închide toate în Sine prin unica putere simplă şi nesfârşit de înţeleaptă a bunătăţii, ca un centru al unor linii drepte pornite din El, în calitate de cauză şi putere unică şi simplă, nelăsând să se despartă începuturile lucrurilor odată cu capetele lor finale şi circumscriind în cerc extinderile lor şi adunând la Sine însuşi distincţiunile lucrurilor făcute de El. Şi aceasta o face ca să nu se înstrăineze cu totul între ele şi să se învrăjbească creaturile şi făpturile aceluiaşi Dumnezeu, nemaiavând în jurul a ce şi unde să-şi arate iubirea şi pacea şi identitatea întreolaltă, şi să fie primejdie ca însăşi existenţa lor să cadă în nefiinţă, prin despărţirea de Dumnezeu.

Prin urmare, sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, precum s-a spus, ca una ce înfăptuieşte aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri şi feluri. Este aceeaşi unire pe care o înfăptuieşte şi Dumnezeu însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducând la identitate deosebirea dintre ele, precum s-a arătat, prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină-aitian, început-arhen şi scop-telos.18

Redăm în continuare scolia Părintelui Stăniloae la acest pasaj : “În paragraful al doilea al capitolului I, Sfântul Maxim face o paralelă exactă între acţiunea Bisericii

referitoare la membrii săi şi acţiunea lui Dumnezeu în lume. Desigur că prin Biserică se exercită şi acţiunea lui Dumnezeu. Acţiunea lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii asupra membrilor săi este o formă accentuată a acţiunii lui Dumnezeu în lume. Prin această acţiune puternică lumea se consolidează şi mai mult şi se actualizează din ce în ce mai mult. Biserica rămâne totuşi o imagine-eikon a lui Dumnezeu. Arhetip, pentru că ea se prezintă ca un mediu vizibil şi prin ea se exercită vizibil acţiunea invizibilă a lui Dumnezeu.

17 A.Riou, op.cit., p.140 18 Mystagogia, text paral.cit.p.110-114; trad.rom.cit.,p.171-172

Page 62: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 60

Biserica renaşte în Duh pe membrii săi, în multipla lor varietate şi le imprimă, în toată această varietate, o singură formă divină, un singur nume care arată existenţa lor în Hristos( s.n.). Iar aceasta se realizează datorită faptului că toţi sunt legaţi printr-o singură, simplă şi invizibilă relaţie de credinţă, care nu mai lasă să fie văzută mulţimea diferenţelor dintre ei, datorită faptului că în toţi se manifestă aceeaşi referinţă şi convergenţă şi prin aceasta nici unul nu-şi însuşeşte nimic din ceea ce este comun, dar toţi sunt într-o întrepătrundere şi uniţi între ei, datorită harului şi puterii simple şi invizibile a credinţei. Dacă părţile universului create sunt menţinute în unitatea întregului şi în legătură cu Dumnezeu prin relaţia de cauză, membrii Bisericii sunt menţinuţi împreună prin relaţia credinţei produsă şi ajutată de har. Unitatea pe care ei o formează reprezintă corpul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, devenit Capul Bisericii. Dar Hristos în care se unesc acum într-un mod mai strâns oameni variaţi ca naţiune, sex, vârstă, îi include în Sine, în virtutea aceleaşi calităţi de cauză şi putere unice, în aceeaşi putere a bunătăţii infinit de înţelepte, prin care toţi sunt aduşi şi menţinuţi în existenţa unitară a universului creat. Căci Hristos este ca în centrul liniilor ieşite din El, care nu lasă punctele de plecare ale creaturilor să se separe cu ramificaţiile lor exterioare, ci circumscrie aceste ramificaţii în cercul puterii sale şi uneşte în Sine, ca centrul cercului diferenţele care s-au produs. Astfel în Hristos, Dumnezeu nu lasă creaturile să devină total străine între ele şi separate de Dumnezeu şi să cadă astfel din existenţă, lipsindu-le pacea şi legătura cu Dumnezeu.

Sfântul Maxim reia aici imaginea centrului şi a liniilor ce ies din el, din Amgigua (91,1069-1084). Dar aici pune această imagine în legătură cu Hristos, cel al Bisericii, ceea ce nu face în Ambigua.

În consecinţă, nu face prin Biserică o operă diferită de aceea pe care Dumnezeu o săvârşeşte în lume, dar o perfecţionează, plecând de la un cerc restrâns de oameni, dar cu intenţia să lărgească această formă întărită a acţiunii sale asupra creaţiei în totalitatea ei.

Unirea tuturor în Dumnezeu, fie prin acţiunea lui Dumnezeu în calitatea Sa de cauză a tuturor în universul întreg, fie prin harul lui Hristos în Biserică, reprezintă scopul urmărit, după Sfântul Maxim, în univers şi în Biserică, fără dispariţia diferenţelor între creaturi, căci în diviziunea lor se află pericolul de a-şi pierde existenţa.

Dar dacă în Univers, acţiunea în favoarea unităţii menţine mai degrabă unitatea ce există ( care este totdeauna contracarată prin tendinţa separării) în Biserică, acţiunea de unire a creaturilor a luat un curs progresiv accelerat. Această este ideea care domină viziunea Sfântului Maxim”.19

(continuare în numărul viitor)

Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu, Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

19 Mystagogia text.paral. cit., p.110-113; mss.,p.19-21

Page 63: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 61

Taina icoanei

ICONOSTASUL

Iconostasul reprezintă unul dintre cele mai

importante elemente caracteristice ale bisericilor ortodoxe. Este un perete compus din icoane, care separă altarul, unde se săvârşeşte Taina Euharistiei, de partea centrală, naosul, unde se află comunitatea. Iconostasul este format din mai multe şi ruri de icoane plasate pe bare transversale de lemn, fie apropiate unele de altele, aşa cum sunt la cele din secolul al XV-lea, fie separate prin jumătăţi de coloane, rezultatul fiind un număr mare de icoane introduse în rame separate şi adesea sculptate, aurite sau pictate.

Este bine ştiut că iconostasul originar, în formă de cancellum, plasat între sanctuar şi naos, a existat în bisericile creştine din vremuri străvechi. Găsim informaţii despre vechiul iconostas în scrierile Părinţilor Bisericii, de exemplu la Sfântul Grigorie Teologul, la Sfântul Ioan Hrisostom şi la vechii istorici, precum Eusebiu. Forma şi înălţimea acestor cancellii au variat. Uneori erau pereţi scunzi şi solizi sau balustrade care ajungeau până la pieptul unui om, pe care te puteai sprijini în coate, alteori erau plăci de cancellii mai înalte, zăbrelite, sau un şir de coloane cu o arhitravă. Erau adesea făcute din materiale deosebit de preţioase şi decorate cu sculptură sau cu imagini pictate. Pe partea interioară, adică pe partea sanctuarului, exista o perdea care se trăgea, pentru a-l deschide sau a-l închide, în funcţie de momentele slujbei religioase. În felul acesta, cancellum-ul făcea sanctuarul şi vizibil, şi inaccesibil în acelaşi timp. El a devenit destul de timpuriu tot mai complex. Chiar în Bizanţ au început să se aşeze acolo icoane ale Sinaxarului – în funcţie de calendarul bisericesc sau de menolog – şi icoane praznicare. La început sub arhitravă, iar apoi pe ea, imediat deasupra uşilor împărăteşti, se afla o icoană a Mântuitorului, iar mai târziu, un tripic cu Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul (alcătuit fie dintr-un singur blat lung de lemn, fie din trei icoane separate), aşa-numita Deisis. Acest tripic al cancellum-ului, adus în Rusia din Bizanţ, se consideră a fi forma iniţială din care s-a dezvoltat treptat iconostasul ortodox pe pământul rusesc. Dezvoltarea ulterioară a luat forma unui adaos la icoanele menţionate mai sus şi a unei creşteri numerice a şirurilor sau registrelor. Până în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea Rusia avea deja iconostase cu multe registre; mult mai târziu, în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, această formă s-a răspândit din Rusia în alte ţări ortodoxe.

Page 64: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 62

Pentru a înţelege sensul şi semnificaţia liturgică a iconostasului, este necesar să spunem câteva cuvinte despre simbolismul locaşului de cult, transmis nouă de Sfinţii Părinţi; acest simbolism este factorul călăuzitor în construcţia bisericilor ortodoxe şi al dispunerii icoanelor înlăuntrul lor. În primele secole, acest sens era exprimat doar în concepţia generală despre biserică, loc sfinţit prin prezenţa lui Dumnezeu, care, în timpul slujbelor, este plină de îngeri şi îi cuprinde pe toţi oamenii răscumpăraţi şi sfinţiţi. Această concepţie generală despre biserică (mai degrabă o problemă de experienţă lăuntrică decât de reprezentare exterioară) a început să se desfăşoare tot mai detaliat, începând cu secolul al IV-lea. În special atunci slujbele religioase creştine au început să capete o formă clară, şi, o dată cu aceasta, ca răspuns la cerinţele rituale, au început să se dezvolte un plan definit şi o decorare specifică ale diferitelor părţi ale bisericii1.

Eusebiu descria deja în detaliu acest simbolism în elogiul său adus episcopului Paulinus, cu ocazia construirii unei biserici în Tir2. La baza simbolismului stă învăţătura Bisericii despre jertfa de răscumpărare a lui Hristos şi despre scopul ei ultim, care constituie însăşi esenţa creştinismului – transfigurarea viitoare a omului şi, prin el, a întregii lumi. În întregul ei, biserica este imaginea lumii viitoare reînnoite, unde Dumnezeu „plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 23). Sfântul Ioan Damaschin spune: „Legea şi toate câte se supun Legii au fost o umbră a chipului lucrurilor viitoare, adică o umbră a slujirii pe care o avem, iar slujirea pe care o avem este chipul bunătăţilor viitoare; dar chiar bunurile viitoare (Evr. 10, 1) (adică realitatea însăşi) – sunt Ierusalimul ceresc, nu făcute din materie, cu mâini omeneşti, după cum însăşi Apostolul ne spune: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci pre ceea ce va să fie căutăm” (Evr. 13, 14), care este Ierusalimul ceresc, „al cărei Meşter şi Lucrător este Dumnezeu” (Evr. 11, 10). Pentru că atât cele ce se supun legii, cât şi cele ce se supun slujirii noastre, pentru aceasta au venit la existenţă (adică pentru Ierusalimul ceresc).”3

Pe baza acestei interpretări, fiecare compartiment al bisericii creştine îşi extrage semnificaţia din rolul şi funcţionalitatea generală în desfăşurarea serviciului divin. După Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Patriarh Sofronie al Ierusalimului, biserica este chipul lumii inteligibile şi al celei sensibile – al omului duhovnicesc şi al omului psihic. Altarul este simbolul celei dintâi, iar naosul – simbolul celei de a doua. În acelaşi timp, cele două părţi constituie un întreg indivizibil, în care prima o luminează şi o hrăneşte pe cea de a doua, astfel că cea din urmă devine expresia sensibilă a celei dintâi. Corelarea restabileşte ordinea universului, răsturnată prin păcat. Această interpretare se dezvoltă şi se detaliază şi mai mult în tâlcuirile simbolismului Bisericii şi al Liturghiei ale Sfântului Patriarh Gherman al Constantinopolului, marele mărturisitor al Ortodoxiei din timpul ereziei iconoclaste, şi ale Sfântului Simeon, Mitropolitul Tesalonicului. După cel dintâi, „biserica este cerul pe pământ unde Dumnezeu, Care este mai presus de ceruri, locuieşte şi se sălăşluieşte şi este mai slăvit decât cortul mărturiei. Este preînchipuită de patriarhi, s-a întemeiat pe Apostoli, s-a vestit de proroci, s-a împodobit de ierarhi, s-a sfinţit de mucenici, iar Altarul ei înalt stă puternic aşezat pe sfintele lor moaşte…”

1 V. Yakovlev, “Semnificaţia simbolismului atribuită de către Sfinţii Părinţi şi dacălii bisericeşti unei biserici creştine şi părţilor ei componente”, în revista “Credinţă şi Biserică”, 1904

2 Istoria Bisericii, vol. 10, c. 4. P.G., 20, col. 879-880. 3 Al doilea cuvânt în apărarea sfintelor icoane, c. 23., P.G. 94, col. 1309C.

Page 65: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 63

După cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „ea reprezintă ceea ce se află pe pământ, în cer şi mai presus de ceruri”. Explică el mai clar: „Naosul corespunde pământului, biserica cerului, iar sfântul altar, celor ce sunt mai presus de ceruri.”4 Toate icoanele din biserică sunt dispuse în funcţie de acest simbolism. Nu este un conglomerat arbitrar de imagini individuale, ci un sistem clar, care corespunde compartimentului edificiului unde se plasează a anumită reprezentare.

Legat de aceste interpretări, iconostasul are un înţeles simbolic. Sfinţii Părinţi îl aseamănă hotarului dintre 2 lumi: cea divină şi cea umană, cea veşnică şi cea trecătoare (De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul în Odă episcopilor). Sfântul Simeon al Tesalonicului dă următoarea explicaţie: „Coloanele de pe iconostas reprezintă firmamentul care separă lumea spirituală de cea sensibilă. De aceea imposta sau grinda semnifică unirea prin iubire a cerului cu pământul. Prin urmare, deasupra kosmit- ului, în mijlocul sfintelor icoane, sunt chipuri ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, care arată că ei locuiesc şi în cer şi printre oameni.”5

Aşa cum vom vedea mai departe, acest simbolism îşi găseşte cea mai clară şi mai deplină dezvoltare în iconostasul care s-a dezvoltat mai târziu din cancellum. Cu toate că, pe de o parte, este ca un paravan care separă lumea divină de cea umană, iconostasul uneşte, în acelaşi timp, cele două lumi într-un întreg, într-o reprezentare care reflectă o stare a universului unde se depăşeşte orice separaţie, unde se realizează împăcarea făpturii cu Dumnezeu şi o împăcare a făpturii cu sine însăşi. Aşezat la hotarul dintre divin şi omenesc, el revelează prin imagini, cât se poate de deplin, căile către această reconciliere.

Iconostasul portabil, compus din cincisprezece secţiuni, este atribuit mijlocului secolului al XVI-lea6. Este un exemplu de compoziţie clasică de iconostas ortodox. Astfel de iconostase se foloseau pentru rugăciuni în case particulare şi, de asemenea, datorită dimensiunii lor mici, mai ales atunci când sunt strânse (56 cm înălţime, 196 cm lungime), puteau fi luate în călătorii sau în campanii. Diferenţa dintre acesta şi iconostasele bisericii constă în faptul că nu are partea de jos alcătuită din icoane ale sfinţilor locali şi din cele trei uşi: uşile centrale, care dau în altar, aşa-numitele uşi împărăteşti, uşa de nord, care duce către proscomidiar, şi cea sudică, spre diaconicon. Obişnuitul registru superior lipseşte şi el – acela al protopărinţilor, reprezentând Biserica iniţială a Vechiului Testament, de la Adam până la legea lui Moise, printr-o serie de Patriarhi ai Vechiului Testament, care prefigurează Biserica Noului Testament. Sub acesta, alcătuind registrul superior al iconostasului nostru, se află registrul Proorocilor. El constă în reprezentări ale profeţilor Vechiului Testament, cu suluri desfăşurate în mâini, pe care sunt scrise texte din profeţiile lor cu privire la Întruparea Domnului.

4 Carte despre Casa lui Dumnezeu, c. 12. Acest simbolism se regăseşte în interpretările apostolice despre biserică şi templul lui Dumnezeu şi reprezintă o dezvoltare a lor de către Sfinţii Părinţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos” (I Cor. 6, 15); „Biserica este trupul lui Hristos” (Efes. 1, 23) (vezi şi I Cor. 6, 19; Col. 1, 18)… Sfântul Apostol Petru aseamănă Biserica cu o casă zidită de mâini omeneşti, spunând: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească” (I Pt. 2, 5). Aceasta se referă direct la perspectiva casei zidite de mâini omeneşti, ca imagine a Bisericii nezidite de mâini omeneşti.

5 V. Yakovlev, op.cit. 6 P. Muratov, Treizeci şi cinci de artişti ai Bisericii primare ruse, Paris, 1931, p. 71.

Page 66: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 64

De aceea în centrul acestui şir se află icoana Maicii Domnului a Întrupării (a Semnului)7 – icoana Întrupării, ca împlinire a profeţiilor lor. Spre deosebire de registrele inferioare ale iconostasului nostru, unde diferenţa de mişcare a figurilor individuale se poate remarca doar observându-le cu atenţie, aici atitudinile profeţilor sunt foarte variate. În ciuda orientării generale către centru, fiecare figură are propria sa mişcare, propriul gest. Fiecare proroceşte în felul său, ţinând filacterul într-un fel al lui. Acest registru reprezintă, de la Moise la Hristos, Biserica Vechiului Testament, care a fost o „prefigurare” (Patriarhul Gherman) şi o pregătire pentru Biserica Noului Testament. În acelaşi timp, registrul Profeţilor împreună cu registrul protopărinţilor înfăţişează strămoşii după trup ai Domnului. Astfel, icoana din centru, a Întrupării Domnului, arată legătura directă dintre Vechiul Testament şi Noul Testament.

Ordinea Profeţilor este aici următoarea: în dreapta icoanei Maicii Domnului (în stânga privitorului) sunt Profeţii David, Zaharia (tatăl Sfântului Ioan Botezătorul), Moise, Samuil, Naum, Daniil şi Avacum; în stânga centrului (la dreapta privitorului) sunt Profeţii Solomon, Iezechiel, Agheu, Ilie, Maleahi, Elisei şi Zaharia.

Următorul registru al iconostasului este acela al „prăznicarelor”. Acesta este alcătuit dintr-o serie de icoane reprezentând evenimente ale Noului Testament, care se sărbătoresc în Biserică cu o solemnitate deosebită, fiind etapele principale ale lucrării Proniei divine în lume, adică ale creşterii revelaţiei. Revelaţia este începutul „slujirii pe care o avem”, adică împlinirea a ceea ce a fost prefigurat şi prevestit în registrele superioare. Aceste zile sfinte exprima totalitatea învăţăturii Bisericii; ele sunt „perlele dogmelor dumnezeieşti”, după cum le numeşte Patriarhul Gherman. În iconostasele bisericeşti, acest registru este, de obicei, compus din icoane ale Învierii lui Hristos şi ale celor douăsprezece praznice împărăteşti: şase ale Domnului – Naşterea, Întâmpinarea Domnului, Epifania (Botezul Domnului), Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim, Înălţarea -, patru ale Sfintei Fecioare – Naşterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului -, Cincizecimea şi Înălţarea Sfintei Cruci, aranjate conform desfăşurării anului bisericesc. Acolo unde este spaţiu se adaugă icoane ale altor zile de sărbătoare mai puţin importante, precum şi icoana Răstignirii. In iconostasul din secolul al XVI-lea, aranjamentul icoanelor Marilor Sărbători nu corespunde ciclului bisericesc. El este următorul (de la stânga la dreapta): Naşterea Maicii Domnului, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Buna Vestire, Botezul, Întâmpinarea Domnului, Intrarea în Ierusalim, Mironosiţele la Mormânt, Răstignirea, Pogorârea la iad, Învierea lui Lazăr, Naşterea lui Hristos, Schimbarea la Faţă, Înălţarea, Înălţarea Sfintei Cruci, Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Treime.

Următorul registru al iconostasului se numeşte „Cinul”. Este o Deisis dezvoltată – tripticul vechiului cancellum. Cuvântul Deisis înseamnă rugăciune, în acest caz, starea în rugăciune a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul dinaintea Mântuitorului. Maica Domnului stă întotdeauna la dreapta Sa, după cuvintele psalmistului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta” (Ps. 44, 9). Cuvântul „Cin” înseamnă ordine. Această „ordine” s-a născut alăturând Maicii Domnului şi Sfântului Ioan

7 Vezi Isaia 7, 11-14

Page 67: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 65

Botezătorul, care stau în rugăciune dinaintea lui Hristos, pe membrii diferitelor cete de sfinţi cereşti şi pământeşti: îngeri, apostoli, ierarhi şi alţii8.

Ordinea dispunerii lor în iconostas este următoarea: în stânga Sfintei Fecioare – Arhanghelul Mihail, apostolul Petru, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Zosima şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; în dreapta Sfântului Ioan Botezătorul – Arhanghelul Gavriil, Apostolul Pavel, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Nicolae, Sfântul Sava, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

Dispuşi într-o succesiune strictă şi ordonată, sfinţii se unesc într-o singură mişcare comună – avântul lor în rugăciune către Domnul, Care stă pe tronul Său. Prin această mişcare ritmică îl atrag pe privitor în procesiunea lor solemnă. Proporţiile înfăţişării lor uşor alungite, pline de concentrare adâncă, le conferă o eleganţă şi o delicateţe deosebită. Liniile armonioase formează siluete ascuţite, aplecate, de parcă ar fi mişcate de vânt, liber şi uşor către centru.

„Cinul” exprimă rezultatul Întrupării dumnezeieşti, împlinirea Bisericii Noului Testament. Acesta este centrul Iconostasului. Înfăţişarea sfinţilor reprezentaţi individual nu exprimă slujirea lor pământească, deşi îmbrăcămintea şi însuşirile lor o arată. Ceea ce se reprezintă este culminarea fiecărui tip de slujire, a fiecărei căi luate în parte – o stare în rugăciune dinaintea tronului lui Dumnezeu. Ordinea ritmică exterioară a chipurilor exprimă ordinea lăuntrică. Este imaginea dobândirii ordinii normale a universului, ordinii vieţii ce va sa vină, unde Dumnezeu este „toate în toţi” (I Cor. 15, 28), este contemplarea Slavei dumnezeieşti. Această gândire se reflectă în icoana Mântuitorului Însuşi.. El este înfăţişat stând pe tronul Său, cu atributele Slavei dumnezeieşti, mandorla intersectată de raze izvorând din El, înconjurată de puterile cereşti, cu simbolurile Evangheliştilor în colţuri. Mandorla este aşezată între două pătrate care formează o stea octogonală, simbolul zilei a opta – viaţa viitoare. Acest tip iconografic al Mântuitorului nu este altul decât acela al desfăşurării viziunii profetice a slavei Domnului. „Domnul a împărăţit; întru podoabă s-a îmbrăcat […] pentru că a întărit lumea, care nu se va clăti” (Ps. 92, 1). Reprezentarea iconografică mai are şi alte aspecte: în centrul icoanei Judecăţii de Apoi este de obicei aşezat o Deisis cu acest tip iconografic special al lui Hristos-Judecător Care vine întru slavă. O astfel de concepţie a Judecăţii de Apoi este prezentă în „Cin”. Privit astfel, „Cinul”, în întregimea lui, exprimă mijlocirea prin rugăciune a Bisericii lui Hristos pentru păcatele lumii. Mai mult, această iconografie Îl reprezintă pe Mântuitorul, în centrul „Cinului”, Cap al Bisericii şi Răscumpărător Care Se jertfeşte pentru păcatele oamenilor. De aceea ţine Evanghelia deschisă la textul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi” (Mt. 11, 28) – primindu-i pe toţi cei care vin la El, căci El este iubirea desăvârşită9.

8 Icoanele cu mai multe figuri au existat chiar şi în Bizanţ. Astfel, în elogiul adus de Sfântul Patriarh Sofronie al Ierusalimului Sfântului Chiril şi Sfântului Ioan (scris în a doua jumătate a secolului al VII-lea şi citat la Sinodul al VII-lea Ecumenic) citim: “Am văzut o icoană mare şi minunată în care în mijloc erau zugrăviţi în culori Hristos şi Maica Sa, Doamna noastră, Sfânta Fecioară Maria în stânga; în dreapta era Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Mântuitorului […] Erau aici zugrăviţi şi unii dintre marii însoţitori ai Apostolilor, proroci şi sfinţi din ceata mucenicilor. Printre ei erau, cu precădere, aceşti Sfinţi Martiri Chir şi Ioan.” Scopul unor astfel de icoane şi locul unde erau ele aşezate nu se cunosc.

9 Textul evanghelic este de obicei ales după nevoia celor cărora le este destinat şi după aspectul iconografiei Mântuitorului, care trebuie subliniat în anumite situaţii.

Page 68: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 66

Registrul inferior al unui iconostas bisericesc poate avea caracter local şi ocazional. El este reprezentat prin partea sa centrală, uşile împărăteşti, care au de o parte şi de cealaltă două icoane mari, de obicei pe aceea a Mântuitorului şi, la dreapta Sa (în stânga privitorului), icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Uneori icoana Mântuitorului este înlocuită cu icoana hramului bisericii respective. Mai departe, pe uşile din nord şi din sud, sunt pictaţi cei doi Arhangheli, Mihail şi Gavriil, sau sfinţi diaconi, ca slujitori în săvârşirea Tainei. Dacă mai rămâne spaţiu, se completează cu alte icoane. Acest registru şi-a păstrat vechea denumire: registrul Închinării. Se numeşte aşa pentru că icoanele Sinaxarului sau ale unei zile de sărbătoare, care erau aşezate aici, pe cancellum, se scoteau şi se aşezau pe amvon, pentru închinare. Se pare că această denumire s-a păstrat pentru că icoanele, cu prilejul sărbătorilor, nu erau aşezate foarte sus şi astfel erau obiectul unei închinări şi al unei venerări mai apropiate şi mai directe. Sunt sărutate, se ard lumânări dinaintea lor etc. La ele se pot referi cu deosebire cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului, că „se sălăşluiesc atât în cer, cât şi printre oameni”. Acestui registru îi lipseşte aranjamentul ritmic strict al altor registre şi este adesea chiar asimetric. Icoanele care îl compun sunt, în general, foarte variate şi depind de cerinţele locale şi de caracterul bisericii respective.

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky,

Călăuziri în lumea icoanei

Page 69: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 67

File de Pateric

ÎNCEPUTUL SLOVEI N

"Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei."

(Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 5.5) Despre rugăciune

A zis avva Nil: orice vei face ca să te răzbuni pe un frate care te-a nedreptăţit, ţi se va întoarce în inimă la vremea rugăciunii. A mai zis: rugăciunea se naşte din blândeţe şi nemâniere. A mai zis: rugăciunea este leacul mâhnirii şi descurajării. A mai zis: tot ce vei răbda înţelepţeşte, îi vei găsi roadă la vremea rugăciunii. A mai zis: dacă vrei să te rogi cum se cade, nu amărî sufletul nimănui, că altfel în zadar alergi. A mai zis: nu voi cum ţi se pare ţie, ci cum îi place lui Dumnezeu să ţi se întâmple; şi vei fi netulburat şi mulţumit la rugăciunea ta. A mai zis: fericit monahul, care se socoteşte gunoiul tuturor. A mai zis: robul nepăsător cu treburile stăpânului său să se pregătească să fie biciuit.

Despre slava deşartă Avva Nistheróos cel mare se preumbla în pustie cu un frate, şi când au văzut un şarpe au fugit. Fratele îi spuse: – Şi tu te temi, părinte? – Nu mă tem, copile. Dar e mai bine că am fugit, că n-a trebuit să fug de duhul slavei deşarte. A spus avva Nistheróos: călugărul se cade să facă socoteala dimineaţa şi seara: „ce am făcut din cele pe care le vrea Dumnezeu şi ce n-am făcut din cele ce nu le voieşte“, şi aşa să-şi judece toată viaţa. Aşa a trăit avva Arsenie. Străduieşte-te să stai înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi fără de păcat. Roagă-te lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi de faţă, căci într-adevăr este de faţă. Nu-ţi da ţie însuţi rânduieli, nu judeca pe nimeni. E nepotrivit monahului să jure şi să-şi calce jurământul, să mintă, să blesteme, să înjure şi să râdă. Cel care este lăudat sau cinstit peste cât se cuvine e vătămat mult.

Despre păcatul vorbei deşarte Avva Iosif l-a întrebat pe avva Nistheróos: – Ce să fac cu limba mea, că n-o pot stăpâni? – Dacă vorbeşti, te linişteşti? – Ba nu.

Page 70: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 68

– Dacă nu te linişteşti, de ce vorbeşti? Mai bine taci, şi dacă stau fraţii de vorbă, mai degrabă ascultă, decât să vorbeşti.

Despre smerenie Fiind întrebat avva Nistheróos de avva Pimen, de unde dobândise asemenea virtute, că ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare în chinovie, nu vorbea, nici nu mijlocea, a răspuns: iartă-mă, avvo; când am venit la început în chinovie i-am spus gândului meu „tu şi măgarul sunteţi una“; aşa cum măgarul e bătut, dar nu vorbeşte, e ocărât, dar nu răspunde, aşa şi tu, cum spune psalmistul, „am ajuns ca un dobitoc de povară dinaintea Ta, dar sunt pururea cu Tine“ (Psalmi 72, 22.).

Despre penitenţă Povesteau despre avva Netrá, ucenicul avvei Silvan, că, pe când şedea în chilia lui pe muntele Sinai, se ocârmuia pe sine cu măsură în ce priveşte trebuinţele trupului. Când a ajuns episcop la Faran, s-a strâmtorat mult, ducând trai mai aspru. Atunci ucenicul său i-a spus: – Avvo, pe când eram în pustie, nu te nevoiai atâta. – Acolo era pustie, şi linişte şi sărăcie, şi voiam să-mi chivernisesc trupul, ca să nu mă îmbolnăvesc şi să caut ce nu aveam. Aici este lume locuită şi pricepere; dacă mă

îmbolnăvesc aici, este cine să mă îngrijească, ca să nu pierd călugăria. Despre smintire

Spunea avva Nichita despre doi fraţi, că au mers să locuiască împreună. Unul dintre ei se gândea: „dacă vrea ceva fratele meu, aceea fac“. La fel se gândea şi celălalt: „o să fac voia fratelui meu“. Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Văzându-i duşmanul, s-a dus să-i despartă, şi s-a pus în prag, arătându-se unuia ca un porumbel, şi celuilalt ca o cioară. Unul zise: – Vezi porumbelul de colo? – E cioară. Atunci au început să se certe, unul zicând una, altul alta, apoi s-au ridicat şi s-au bătut până la sânge, spre desăvârşita bucurie a vrăjmaşului, şi s-au despărţit. După trei zile îşi veniră în fire, şi şi-au cerut unul altuia iertăciune, adeverind fiecare dintre ei ce credea a fi pasărea văzută; şi înţelegând că fusese bântuirea vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit nedespărţiţi.

Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi

Page 71: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 69

Ştiinţă şi credinţă

CONTRIBUŢIA ORTODOXIEI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI

Partidul Comunist a încercat în mod sistematic să prezinte Biserica Ortodoxă ca pe o

instituţie retrogradă, care se opune cuceririlor ştiinţei. În cele ce urmează, vom arăta că acest lucru nu este adevărat şi că Ortodoxia nu numai că nu a stat în calea progresului ştiinţific, ci a avut o contribuţie semnificativă care a făcut posibilă dezvoltarea actuală.

1. Stadiul în care se afla ştiinţa înainte de apariţia creştinismului Biserica nu a apărut azi, ci în urmă cu două milenii. De aceea, pentru a înţelege ce rol a jucat ortodoxia în dezvoltarea ştiinţei, trebuie să analizăm mai întâi stadiul în care se afla ştiinţa înainte de apariţia creştinismului. În antichitate, lumea era dominată de religii politeiste, care adorau în diferite forme natura creată sau părţi ale ei. Aceste religii propovăduiau existenţa unor zei ai tunetului, ai soarelui, ai lunii, ai mării, ai focului, ai vegetaţiei şi ai altor lucruri create. În extremul orient existau şi religii panteiste, care considerau că lumea în ansamblul ei ar fi o emanaţie a unei divinităţi impersonale. Ca urmare a ideilor religioase ale vremii, oamenii aveau o viziune de tip magic asupra lumii şi în loc să studieze legile care conduc fenomenele naturii şi apoi să le aplice în mod corespunzător, încercau ca prin diferite jertfe şi ritualuri să îmbuneze zeii. În aceste condiţii, o cercetare ştiinţifică sistematică era practic imposibilă, deoarece un asemenea demers ar fi fost considerat o ofensă la adresa zeilor. Descoperirile erau rare şi aveau loc întâmplător, nu în urma unui studiu sistematic.

2. Schimbarea adusă de creştinism Creştinismul a adus o viziune nouă despre Dumnezeu şi lume:

- a fost combătut politeismul şi viziunea lui magică despre lume, arătând că Dumnezeu este unul (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei Dumnezei, ci unul, cele trei ipostasuri fiind deofiinţă); - s-a afirmat distincţia clară între Dumnezeu Cel Necreat şi lumea create; - s-a evidenţiat faptul că lumea nu e o creaţie haotică, ci are o raţionalitate, care rezultă din faptul că a fost creată prin Logos (cf. Ioan 1, 3) precum şi din legile pe care Dumnezeu le-a dat. Prin aceste afirmaţii a fost deschisă calea cercetării ştiinţifice, deoarece, pe de o parte, lumea creată şi componentele ei nu mai erau divinizate, deci puteau fi cercetate fără teama de a supăra

Page 72: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 70

“zeii”, pe de altă parte se afirma faptul că există nişte legi pe care chiar Dumnezeu le-a pus în creaţie şi al căror studiu ne poate fi util. De asemenea, constatăm că mulţi din oamenii de seamă ai Bisericii, în afară de pregătirea teologică au avut şi o pregătire ştiinţifică la nivelul epocii în care au trăit, având o contribuţie importantă în ambele direcţii. Câteva exemple de asemenea oameni ar fi Sfântul Apostol Luca Doctorul, Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Sfânta Muceniţă Ecaterina, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi mulţi alţii. Un alt factor important l-a constituit monahismul, întrucât timp de peste un mileniu, mănăstirile au fost principalele centre de educaţie nu numai moral-teologică ci şi cultural-ştiinţifică. În afară de şcoli, aici au existat tipografii, biblioteci şi tot felul de ateliere de arte şi meserii care au contribuit şi ele la dezvoltarea şi răspândirea noilor invenţii şi descoperiri. În acelaşi timp, nu trebuie neglijată nici contribuţia mirenilor ortodocşi la dezvoltarea ştiinţei. Lomonosov, Ştefan Procopiu, Nicolae Paulescu şi mulţi alţii erau în acelaşi timp savanţi şi credincioşi ortdocşi practicanţi. În afara acestor considerente generale, este interesant să dăm câteva exemple din diferite ramuri ale ştiinţei, pentru a vedea cum a contribuit ortodoxia la dezvoltarea acestora. 3. Contribuţia la dezvoltarea astronomiei Astronomia a fost studiată în special în mănăstirile ortodoxe, din raţiuni de ordin practic: la data apariţiei creştinismului nu existau ceasuri mecanice şi de aceea, pentru a respecta orarul slujbelor de noapte, existau călugări care urmăreau mişcarea stelelor şi la ora potrivită îi chemau pe toţi la slujbă. Pornind de la aceste observaţii de ordin practic, s-au făcut şi studii mai ample, care au contribuit la dezvoltarea astronomiei. În antichitate, corpurile cereşti erau adorate ca zei. O rămăşiţă a acestui fapt o vedem şi în denumirile actuale ale planetelor (Mercur, Venus, Marte, Jupiter etc). O consecinţă a acestui fapt era că astronomia şi astrologia nu erau clar separate, întrucât se credea că planetele-zei ar avea o puternică influenţă asupra vieţii oamenilor. În acest context, putem considera că o primă realizare majoră a ortodoxiei în acest domeniu a fost precizarea statutului corect al corpurilor cereşti, care nu sunt zei, ci obiecte aparţinând lumii create. Urmarea logică a acetor precizări a fost separarea astronomiei (care este o ştiinţă) de astrologie (care este o superstiţie). În mod sistematic, în tratatele ortodoxe este studiată astronomia, în timp ce astrologia este combătută. O altă mare descoperire a astronomilor ortodocşi a fost sistemul heliocentric. La apariţia creştinismului, toată lumea credea că Pământul este centrul universului şi toate celelalte corpuri cereşti se rotesc în jurul lui. Treptat, observaţiile astronomice asupra mişcării planetelor au condus la ideea că Soarele se află în centru, iar Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul lui. Prima afirmare explicită a acestui fapt, o găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, în lucrarea sa Cuvânt apologetic la Hexaimeron, afirmă că marea înţelepciune a lui Dumnezeu a fost aşezarea soarelui tocmai în mijlocul universului. Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menţionăm că Sfântul Grigorie de Nyssa a trăit în secolul IV, deci cu peste o mie de ani înainte de Copernic (care a trăit în sec. XV-XVI).

Page 73: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 71

Sistemul heliocentric nu s-a impus dintr-o dată, ci treptat, dar este demn de menţionat faptul că Biserica Ortodoxă nu i-a persecutat pe susţinătorii lui, ci chiar l-a considerat întotdeauna pe Sfântul Grigorie de Nyssa ca pe unul din marii sfinţi ai ortodoxiei. Am menţionat rezultatele pe care le-am considerat mai importante, dar există şi multe alte descoperiri mai mici ale diverşilor astronomi ortodocşi. Inclusiv în zilele noastre, în ţările ortodoxe există observatoare astronomice care îşi aduc contribuţia la dezvoltarea acestei ştiinţe. 4. Contribuţia la dezvoltarea geografiei La apariţia creştinismului, partea cunoscută a lumii era deosebit de redusă, cuprinzând doar Britania, zonele din jurul Mării Mediterane şi a Mării Negre, precum şi Orientul Mijlociu, până în nord-vestul Indiei. Cea mai mare parte a lumii era încă neexplorată. Din dorinţa de a propovădui Evanghelia tuturor neamurilor, misionarii creştini au călătorit şi în zone care până atunci erau necunoscute, transformându-se astfel în veritabili exploratori. Cea mai importantă realizare geografică a misionarilor ortdocşi a fost explorarea unor regiuni importante din nordul Europe, dar au existat şi misionari care au călătorit în alte zone ale lumii, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a acestora. 5. Contribuţia la dezvoltarea chimiei Contribuţiile la dezvoltarea chimiei au fost multiple şi variate, existând un număr semnificativ de studii cu privire la diverse substanţe şi reacţii chimice. Dintre toţi, considerăm că trebuie amintiţi doi savanţi de credinţă ortodoxă care revoluţionat acest domeniu: Lomonosov, care a combătut teoria flogistică, punând astfel bazele chimiei moderne şi Mendeleev, părintele tabloului periodic al elementelor. 6. Concluzii Am putea continua acest articol cu multe alte exemple din diferite ramuri ale ştiinţei, dar considerăm că cele prezentate mai sus sunt deja suficiente. Vedem aşadar că Biserica Ortodoxă nu a stat în calea progresului ştiinţei, ci chiar a contribuit la dezvoltarea acesteia. Nu numai în trecut, ci şi în prezent savanţii de credinţă ortodoxă studiază fenomenele naturii obţinând rezultate semnificative în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea.

Ierom. Firmilian Gherasim, Mănăstirea Lainici

Page 74: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 72

TANATOLOGIA ŞI COMPLEMENTARITATEA MEDICO-PSIHOLOGICĂ ŞI CONFESIONAL RELIGIOASĂ ÎN ASISTENŢA MORŢII

Divinitatea înzestrând omul cu

conştiinţa morţii şi a „inevitabilităţii” ei, l-a determinat a integra moartea în viaţă, pe care, apoi, să o treacă în eternitate. M. Eliade vorbea de o a doua naştere întru eternitate prin faptul că imanenţa morţii este înlocuită cu transcendenţă eternităţii. În acest sens, valorizarea divină a vieţii a dat răspuns la paradigma supravieţuirii omului prin opera care deţine aptitudinea de a transcede moartea fizică prin supravieţuire spirituală, peratologia abordând moartea ca devenire.

Abordarea ştiinţifică a stărilor terminale de trecere de la viaţă la moarte ne-a determinat a privi „moartea în faţă” prin

valorizarea suferinţei terminale ca punct culminant al valorizării vieţii prin moarte. Chiar dacă unii pretind că progresul nu s-a realizat prin cultul morţii, noi am considerat că ştiinţa este umană doar când susţine viaţa, conştiinţa finitudinii transformând astfel „viaţa în destin” numai prin înlocuirea vieţii, limitate în timp, cu conştiinţa supravieţuirii spirituale, nelimitate ca timp şi spaţiu. Moartea deci nu poate fi înfrântă decât prin creaţia umană de ziua a 8-a (Berdiaev) întinsă între cultivarea binelui şi operele fundamentale lăsate umanităţii.

Privind asistenţa morţii în acest cadru paradigmatic de ultimă dovadă de altruism şi generozitate umană prin operă, ea trebuie încheiată de deculpabilizarea prin mărturisire şi consecutiv de mântuire prin iertare. Ca artă de a muri demn (maeutica morţii) şi posibilitate educativ – culturală a morţii pentru cei vii, omul, în trecerea sa spre veşnicie, are şansa expansiunii eului său şi a integrării morţii în circuitul valorilor umane fundamentale şi universale, trecând demn în umbra creaţiei sale. Asistenţa morţii trebuie să valorizeze spiritual această ultimă experienţă de viaţă prin înălţarea sufletului în pietate şi iubire, cu aptitudinea lor de a atenua starea de depresie sau alteori de revoltă faţă de moarte. Pentru aceasta, omul nu trebuie lăsat singur să parcurgă drumul morţii. Dacă moartea este şi un fenomen necesar în devenirea vieţii pe pământ, aducând diferenţierea şi progresul speciilor de la inferioare spre cele superioare şi dând vieţii caracter infinit şi nemuritor, ea, moartea, a devenit şi o şansă în plus de a da un sens veridic şi divin vieţii, ea neputând fi învinsă decât prin creaţia în

Page 75: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 73

care se include şi valorizarea suferinţei terminale prin asistenţa morţii. Miguel de Unamuno spunea astfel că aspiraţia spre veşnicie este caracteristică omului, încât, chiar dacă dorim o moarte în intimitate, a muri demn este ultima datorie faţă de viaţă, a muri în linişte şi seninătate fiind sarcina asistenţei morţii. Astfel spus, „brutalitatea” finalului trebuie diluată în demnitatea morţii ca trecere a spiritului individual în spiritul universal (C. Noica). În esenţă, a vorbi despre moarte este a vorbi despre sensul vieţii şi a da sens vieţii în asistenţa morţii este a face ca „trecerea” să fie lipsită de simţul vinovăţiei şi al înfrângerii.

Tanatologia stărilor terminale şi bazele asistenţei lor

Tanatologia ca ştiinţă a stărilor fiziologice ce preced moartea şi a stărilor morfologice ce succed ei, trece în revistă agonia cu formele sale conştiente sau inconştiente, moartea clinică şi moartea biologică, inclusiv stările clinice aduse de tehnologiile medicale, aşa cum ar fi supravieţuirea artificială şi starea de moarte vegetativă. În tanatologie se caută căi de prevenire a morţii nemotivate, de rezolvare a problemelor de tanatopraxie, de terapie a morţii, incluzând şi asistenţa ei. „Râul de informaţie divină” şi anume ADN-ul ce pleacă din Eden (Dawkins) creează noi forme de existenţă în care viaţa şi moartea apar ca interdependente şi nu ca antitetice, apoptoza exprimând ştiinţific procesul acestei evoluţii divine.

Acceptată cu seninătate în senescenţă şi cu revoltă în rest, stările de tanatofilie şi tanatofobie, trebuie avute în vedere în asistenţa morţii, cele 12 secvenţe de trecere de la viaţă la moarte stabilite de R. Moody şi R. Kubler Ross, făcând cunoscute hipermnezia stărilor terminale şi fenomenele de apărare organică faţă de moarte, fenomene care trebuie modulate în mod ştiinţific în asistenţa concretă a fiecărei morţi.

Conceptul uman de demnitate a morţii

Kant vorbea de demnitatea vieţii ca nimic nefiind superior ei, demnitate ce se prelungeşte şi în demnitatea morţii. Dacă drepturile omului sunt valori în sine ce proclamă primatul fiinţei umane, doar omul având dreptul de a judeca calitatea vieţii lui, dacă omul nu poate renunţa la drepturile sale, demnitatea fiinţei fiind superioară celui ce o poartă prin faptul că viaţa spirituală primează asupra vieţii fizice şi dacă medicul şi cei ce acordă asistenţă omului nu pot fi judecători ai valorilor bolnavului, autonomia lui fiind supralegislativă, atunci, mutatis mutandis, spiritul acestor drepturi şi demnităţi, se prelungeşte inevitabil şi în asistenţa morţii. În condiţiile hedonismului actual al societăţii de consum ce duce la un fel de desacralizare a morţii, în care, în locul demnităţii morţii apare o disimulare a ei, destinul şi demnitatea umană nu trebuie raportate, cu precădere, numai la viaţa trecătoare ci şi la etapele de trecere către viaţa nemuritoare. Chiar dacă omul caută o moarte uşoară, dulce, despuiată de suferinţele ce nu mai reprezintă „un remediu al impurităţilor sale”, ştiinţa asistenţei morţii cu metadeschiderile sale către transcendenţă, nu se poate substitui demnităţii morţii, ci dimpotrivă, ea trebuie să susţină natura spirituală a omului care numai prin transcendenţă poate fi eliberată de profan. Dacă moartea, „facultatea omului de a muri” (E. Levinas), este înscrisă în destinul său, asistenţa morţii, trebuie să fie încă o şansă de deschidere a imanentului către transcendent, către o

Page 76: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 74

„copernicizare” a morţii (M. Eliade), către cunoaşterea mai profundă a omului prin moarte şi a morţii prin om. Moartea devine astfel o „infirmitate creatoare”, o cale de a da un nou sens vieţii prin intermediul ei (Noica), Dumnezeu luând omului conştiinţa naşterii dar dându-i în schimb conştiinţa şi implicit demnitatea morţii, care vin în ajutorul asistenţei morţii.

Modernismul versus spiritualitatea morţii

Deşi moartea este cea mai „democratică” funcţie a organismului, deoarece pare a fi la fel pentru toţi, se diferenţiază totuşi funcţie de credinţa în viaţa veşnică care aduce intensitatea optimismului sau nonoptimismului, ca atitudini faţă de moarte. Modernismul, prin mass media, prezintă morţile tragice, violente, iar ştiinţa a furat oamenilor moartea liniştită şi stoică (R. M. Rilke), făcând din morţi nişte muribunzi (E. Cioran) ceea ce aduce în discuţie „redomesticirea morţii” prin facultatea oferită de ea de a regândi veşnicia. Astăzi când, pe de altă parte, erosul pare să domine tanatosul, teama că moartea şi identitatea să fie inclusă doar într-o bază de date, să fie doar un număr, face ca moartea să fie ocultată, secularizată, ceea ce accentuează nevoia ca moartea să se însenineze prin creaţie (Meşterul Manole sau pictorul Suceviţei), să fie o a doua naştere (Eminescu), şi încă o şansă de a coborî sacrul în uman şi de a înălţa umanul spre sacru. De aceea înţelegerea bolnavului în stările terminale şi asistenţa morţii trebuie să fie calea finală de maturizare spirituală, în vederea nemuririi, a cărei conştiinţă omul o poartă în el. Cu alte cuvinte, în locul revoltei şi disperării în faţa morţii, muribundul trebuie ajutat prin a fi copleşit de pace şi mângâiere, oricât de mult ar fi pierdut moartea din intimitatea ei. Chiar şi în morţile în spital, ce inversează raportul de morţi în familie, medicul, psihologul şi duhovnicul trebuie să redea muribundului împăcarea cu sine şi cu ceilalţi. Într-o lume uniformizată şi consumeristă, „cărţile morţilor” au menirea de a asigura continuitatea sensului vieţii prin moarte pentru generaţiile ce vin, evitând „furtul” transcendenţei în condiţiile în care muribundul devine un ostatic al aparatelor. Din ascunsă în spital, prin asistenţa sa, moartea devine un fenomen cultural şi chiar public (Socrate).

Asistenţa morţii între valorizarea vieţii şi transcendenţa spiritului

Asistenţa morţii, prin empatie şi iubire, cele mai elevate produse ale spiritului, este aptă a produce o stare de catarzis şi de intrare a sufletului în armonie cu sine, cu ceilalţi şi cu întregul univers. Cărţile morţilor relevă tocmai această unire cu timpul universal prin construirea morţii încă din timpul vieţii. Devenirea sufletului printre iubire întru fiinţă, în spirit, este inevitabil legată de ideea de nemurire, ce există în om ca un arhetip colectiv, nemurirea aducând-o însă creaţia valorilor vieţii, creaţia de ziua a 8-a. Numai creaţia prin slujirea ideii de bine sau prin opere ce dăinuie, este calea de trecere a omului în nemurire. Creaţia este, altfel spus, o „invenţie a morţii” şi un mesaj de a valoriza la maxim viaţa, omul urmând a înfrunta moartea cu resursele sale creative, cu valorile ce le-a adunat şi le-a slujit de-a lungul vieţii. Din acest motiv Socrate afirma că doar filosofia adevărată poate transforma moartea într-o „profesie” pentru viaţă, poate muta sufletul prin transcendenţă în veşnicie. Moartea este deci, în final, un „bilanţ” al vieţii întru transcendenţă, viaţă care, slujind binele, adevărul şi frumosul sau creând opere nemuritoare, creează şi şansa maximă de a da vieţii, prin moarte, un sens, proiectarea omului în valori, încă din timpul vieţii, dând sentimentul final al unei existenţe

Page 77: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 75

valorizate. Asistenţa morţii prin pedagogia medicală şi creştină rămâne un apel către demnitatea umană a morţii, chiar dacă, izgonită din cotidian, solidaritatea muribundului cu cei rămaşi şi cu divinitatea devine inevitabilă. În atari condiţii, chiar dacă ieşirea din viaţă se vrea discretă, testul de filiaţie al vieţii cu divinitatea prin creaţia sădită de Dumnezeu în om, este o cale de individualizare a morţii, o pildă de valorizare a vieţii şi de înfrângere a morţii, pentru ceilalţi, o cale de a evita depersonalizarea morţii pe care o aduce hedonismul actual.

Pattern-uri ale asistenţei morţii şi convergenţa lor în deculpabilizare, mărturisire şi iertare

Aura de mister a morţii trimite, în mod inevitabil, la experienţa proprie a morţii. Dacă naşterea nu se poate alege de către omul ce a devenit, moartea, datorită privilegiului conştiinţei ei, poate fi aleasă şi făcută bună doar prin creaţie şi prin fapte bune. Moartea deci se pregăteşte, tacit sau afirmat, prin respectul acordat vieţii iar suferinţa terminală umanizată prin asistenţa demnităţii morţii.

Deşi nu este o valoare în sine, suferinţa capătă sens şi valoare prin deculpabilizare, mărturisire şi iertare, care o orientează pe calea valorilor umane superioare. Căci, suferinţa face omul conştient de vulnerabilităţile sale, ceea ce aduce dependenţa lui de iubire şi compasiune. Apoi, suferinţa poate induce o înaltă conştiinţă de sine privind limitele proprii, putând astfel fi stăpânită prin empatie, iubire şi credinţă. Suferinţa purifică de greşeli, aduce nevoia deculpabilizării şi iertării, întăreşte convingerea învingerii morţii doar prin puterea vieţii, favorizând comunicarea, empatia, mărturisirea şi iertarea. Suferinţa smereşte pe cei mândri şi chiar dacă ea beneficiază poate mai puţin din partea competenţei ştiinţifice, aşteaptă mult din partea ajutorului psihologic, în cadrul asistenţei morţii, prin care suferinţa trebuie să aducă împăcarea cu trecutul şi cu divinitatea , să deculpabilizeze, să determine la confesiune şi mărturisire şi să aducă iertarea şi răscumpărarea vieţii prin nevoia de Dumnezeu. Recunoaşterea dependenţei prin suferinţa pe care trebuie să o inducă asistenţa morţii prin compasiunea creştină, oferă persoanei muribunde speranţă şi mângâiere, deoarece, ceea ce nu poate fi prevenit trebuie suportat (Epicur) şi sublimat. Moartea poate fi făcută frumoasă prin comunicarea ultimă cu muribundul şi cu lumea, poate fi făcută mai bună dacă oamenii ar învăţa să moară. Ultima datorie faţă de moarte este „a învăţa pe îndelete” (Blandiana) a muri în linişte şi seninătate, ceea ce Irina Petras propune drept reformă a morţii, în loc ca omul muribund să fie tăiat de pe o listă şi lăsat singur, fără ca la el, în spital să se mai facă vizite ( a se vedea tabel 1 în care o călugăriţă ce a asistat muribunzii, a condensat însemnările sale despre suferinţă şi despre modul cum a învăţat să lupte cu ea, tabel 2).

Trinitatea corp-suflet-spirit şi psihoterapia morţii

Deşi psihicul nu se distinge de trăirile umane, tot astfel nici divinul nu se distinge de spiritul conştient, localizat în profunzimea eului uman, ca transcendenţă a realităţii. Dumnezeu ca sine interiorizat (Jung) face mântuirea echivalentă cu deculpabilizarea, fapt ce relevă unitatea sufletului cu spiritul şi rolul lor de a uşura trecerea în veşnicie.

Psihoterapia stărilor terminale se conduce după următoarele criterii: - adevărul muribundului trebuie să fie valid la nivelul afectiviţăţii, înaintea adevărului cognitiv;

Page 78: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 76

- adevărul transmis trebuie să aibă un efect reconfortant şi nu de resemnare; - psihoterapia trebuie să aducă empatia sporită faţă de suferinţă terminală; - psihoterapia trebuie să reinstaureze valorile subiective, acolo unde este nevoie, epicentrul ei fiind empatia ca transparenţă a unor trăiri psihologice ascunse sau abisale, până la favorizarea empatiei cu Dumnezeu (empatia transcendentă) prin rugăciunea ca trăire şi identificare cu divinul.

Această empatie spirituală de trăire metanoică capătă o mare putere de comunicare şi de vindecare a spaimei de singurătate. Căci muribundul trăieşte conştiinţa poverii sfârşitului care creşte izolarea şi consecutiv, dorinţa de contacte umane şi când, o mână caldă şi un zâmbet, devin mai puternice decât orice medicaţie. De aceea, dialogul psihoterapic ca evita riscul comunicării iatrogene prin cuvinte şablon sau cu dublu sens, comunicare ce va fi atât epistemică, de argumentare logico-spirituală, cât şi hermeneutică, urcând, de la empatie la catarzisul suferinţei. Dialogul psihoterapic va redistribui semnificaţia vieţii şi morţii pe scara valorilor bolnavului, ceea ce implică o bază afectivă dar şi informativă şi care nu va fi insuficientă dar nici excesivă pentru a genera efecte contrarii de angoasă, anxietate şi depresie. Deci, indiferent de starea clinică şi de etiologia suferinţei, muribundul nu trebuie să se simtă abandonat, ci, dimpotrivă, ocrotit şi ajutat „să se săvârşească din viaţă” şi să-i fie uşoară trecerea din viaţă în nemurire ( a se vedea tabelul 3 al unui supravieţuitor al acestor stări terminale).

Asistenţa morţii versus eutanasia

În sensul creaţiei divine, omul are doar uzufructul vieţii care este creaţia lui Dumnezeu. Eutanasia şi limitele sale lunecoase cu suicidul asistat şi omuciderea, de la început, în sens creştin şi ştiinţific, sunt rejetate, deoarece, pe lângă riscul lunecării eutanasiei în omucidere, mesajele medicinii sunt de a sluji viaţa şi nu de a favoriza moartea.

Chiar dacă omul este liber pe corpul său, este astfel liber şi de a cere o întrerupere a reanimării iar normele nu pot impune limite şi nu pot legitima intervenţia în drepturile intime ale persoanei. Cum o neîntrerupere a reanimării poate afecta calitatea vieţii persoanei, pe de altă parte, un testament biologic trebuie respectat. Dreptul de a muri demn face parte din drepturile omului şi aceasta înseamnă dreptul omului de a-şi controla destinul. Altfel spus, dreptul de a decide asupra sfârşitului vieţii, funcţie de convingerile şi valorile persoanei, nu trebuie limitat prin lege, existând riscul ca omul să ajungă un ostatec al corpului său în condiţiile în care conştiinţa lui e încă vigilă.

În acest demers se va încadra şi asistenţa morţii, ce va fi lipsită de disconfortul obstinaţiei terapeutice, până acolo încât adevărul evoluţiei bolii să nu fie deasupra compasiunii iar prezervarea vieţii să nu fie peste măsura spiritului, cum spunea Noica. Respectul absolut al vieţii plasează eutanasia în afara legii, cum spunea Camus, dar nu limitează drepturile bolnavului la o decizie privind terapia trăirilor sale terminale.

Complementaritatea asistenţei terminale medico-psihologice şi confesional religioase

Omul este o copie a evoluţiei, dar şi o creaţie a spiritului. De aici decurge primordialitatea fiinţei faţă de universalitatea ştiinţei şi, mai departe, inviolabilitatea integrităţii sale. Şi cum în durere omul caută fiinţa ultimă, pe Dumnezeu, omul fiind o existenţă privilegiată tocmai pentru că suferă

Page 79: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 77

(Cioran), moartea devine o confruntare cu resursele morale acumulate de om în timpul vieţii, astfel că monitoarele ce reţin ultima bătaie a inimii, trebuie să stimuleze şi ultimul cuvânt ce stârneşte admiraţia, uimirea sau emoţia posterităţii. Căci numai cel ce se teme de moarte sfârşeşte urât, de aceea asistenţa religioasă a morţii individuale, inclusă de regulă în moartea simbolică creştină, trebuie lăsată în grija duhovnicului (a unui guru în Cartea tibetană a morţilor) şi cuplată cu asistenţa psihologică şi medicală a morţii. Astfel nemurirea pe care asistenţa morţii o proiectează, face ca moartea să devină un fel de „facere a lumii proprii”, complementaritatea celor două tipuri de asistenţă depăşind ontologia psihică şi devenind o ontologie spirituală, care, descoperind trăirile abisale ale persoanei, le tratează şi le vindecă prin curăţirea de patimi sufleteşti, îmbunătăţind viaţa spirituală prin îndumnezeirea omului. Spovedania devine astfel un element esenţial al asistenţei morţii, pentru efectuarea ei preotul trebuind să fie nu numai bun psiholog şi duhovnic, ci şi un bun părinte, învăţător şi chiar judecător. Ca empatie confesională, în afara ghidurilor mai rigide sau mai laxe, spovedania trebuie să fie o adevărată maeutică spirituală (Delumeau) iar duhovnicul un adevărat director de conştiinţă ce aduce deculpabilizarea şi iertarea, salt enorm produs de creştinism în evoluţia spirituală a omului.

Rugăciunea, în stările terminale, devine astfel o modalitate de transcendere a sinelui înspre perfecţiunea divină, analiză dedusă din rememorarea lucidă a vieţii. Rugăciunea reprezintă şi un arhetip colectiv, un instinct metafizic al setei de viaţă spirituală, o punte între arhetip şi conştiinţă spirituală. În acest context, „ars bene moriendi” uneşte ultimul respect al vieţii cu demnitatea morţii. Sofrologia constituie astfel, întâi o problemă afectivă şi apoi cognitivă, un ultim efort creator de „închidere senină a cărţii vieţii persoanei”. Numai astfel proximitatea divină a omului ce moare poate fi pusă în valoare de asistenţa morţii, ca un ultim act de creaţie umană ce alină durerea, deschide inima spre alteritate şi transformă suferinţa în valoare.

Bibliografie:

1. Biberi I., Viaţa şi moartea în evoluţia universului, Ed. Enciclopedică, 1971 2. Bunea I., Psihologia rugăciunii, Ed. Limes, 2002 3. Burada Th., Datinile poporului român la înmormântări, Ed. Saeculum, 2006 4. Calinic Botoşăneanul, Tanatologie şi nemurire, Ed. Cantes, 1999 5. Dawkins R., Un râu pornit din eden, Ed. Humanitas, 1995 6. Delumeau J., Mărturisirea şi iertarea, Ed. Polirom, 1998 7. Eliade M., Arta de a muri (antologie), Ed. Eikon, 2006 8. Laurenţiu Florica, O carte a morţii la români, Ed. Timpul, 2001 9. Palade S., Taina sfintei spovedanii, Ed. Sf. Mina, 2002 10. Petraş Irina, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, Ed. Ideea Europeană, 2006 11. Scripcaru Gh. Şi col., Medicina legală, Ed. Didactică şi pedagogică, 1993 12. Unamuno M., Despre sentimentul tragic al vieţii, Ed. Inst. European, 1995 13. Vlachos VI., Psihoterapie ortodoxă, Ed. Sophia, 2001 14. Yancey Ph., Unde este Dumnezeu când sufăr?, Ed. Noua speranţă, 2003

Page 80: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 78

Anexe

Tabel 1 1. Suferinţa, în faţa căreia toţi suntem egali, ne aduce în situaţia în care ne dăm seama că avem

o urgentă nevoie de răscumpărare. 2. Oamenii care suferă ştiu nu numai că depind de Dumnezeu şi de cei sănătoşi, ci sunt

conştienţi şi de interdependenţa dintre ei. 3. Sentimentul de siguranţă al oamenilor care suferă nu depinde de lucruri, de care nu se pot

bucura şi care în curând le vor fi luate, ci de oameni. 4. Oamenii care suferă nu au un sentiment exagerat al propriei lor importanţe şi nici o nevoie

exagerată de intimitate. Suferinţa îi smereşte pe ce mândri. 5. Oamenii care suferă aşteaptă mai puţin din partea competenţei şi mult din partea cooperării. 6. Suferinţa ne ajută să facem deosebirea dintre nevoie şi extravaganţă. 7. Suferinţa ne învaţă răbdarea, de cele mai multe ori o răbdare stăruitoare născută din

recunoaşterea dependenţei. 8. Suferinţa ne învaţă diferenţa dintre teama justificată si cea exagerată. 9. Pentru oamenii care suferă, Evanghelia este o veste bună, nu o ameninţare sau o mustrare.

Ea oferă speranţă şi mângâiere. 10. Cei care suferă răspund chemării Evangheliei cu un sentiment de abandonare şi de supunere

totală pentru că au atât de puţin de pierdut şi sunt gata să primească orice.

Tabel 2

- Pentru prima dată în viaţă am simţit că fac ceva într-adevăr semnificativ. - Cred că pot face acum lucruri de care înainte nu eram capabilă. - În timpul petrecut aici am câştigat afecţiunea Sabinei. Având ocazia să mă ocup de o

persoană handicapată, nu o mai consider handicapată. - Sunt mai sensibilă acum faţa de suferinţa umană şi ea trezeşte în mine dorinţa de a ajuta

oamenii care suferă. - M-a determinat să mă întreb ce este cu adevărat în viaţă. - Munca are un sens şi un scop nou acum. Am sentimentul că este nevoie de mine. - Am învăţat să fiu răbdător şi să apreciez cel mai mic semn de progres. - Observându-i pe muribunzi, m-am descoperit pe mine însumi. - Am devenit mai tolerant. Micile mele probleme nu mai par importante şi am învăţat să mă

accept pe mine însumi cu toate defectele. Mai presus de orice, am învăţat să apreciez micile plăceri ale vieţii şi mai ales Să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat că dragostea poate realiza mai mult decât ura sau forţa.

Page 81: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 79

Tabel 3

Mai întâi de toate am simţit un sentiment de neajutorare, o boală gravă în mine însumi. Apoi a fost teama din subconştient că nu voi mai putea avea o viaţă normală. A fost teama şi ezitarea de a fi catalogat drept un om care se plânge de soartă. A fost dorinţa de a nu mai adăuga ceva la povara de teamă a familiei, deja mare, iar aceasta a

dus la mărirea izolării. A fost conflictul dintre spaima singurătăţii şi dorinţa de a fi lăsat singur. A fost lipsa respectului de sine, sentimentul din subconştient că poate boala este rezultatul

unei greşeli personale. A fost teama că se luau decizii fără mine, că nu mi s-a spus tot ce doream să aflu, dar în

acelaşi timp, mă temeam să aflu. A fost teama morbidă de invazia tehnologiei moderne, teama de a fi introdus într-o bază de

date, identificat după un număr şi apoi imposibilitatea de a-mi recăpăta numele. A fost resentimentul „străinilor” care au venit cu seringi şi fiole, care, se spunea, introduceau

fluide magice în venele noastre. A fost chinul deplasării într-un scaun cu rotile pe coridoarele albe spre laboratoarele în care m-

am întâlnit cu tot felul de maşinării, cu becuri care clipeau şi discuri care se învârteau zgomotos. A fost vidul cumplit creat de dorinţa arzătoare, imposibil de eradicat, insistentă şi

pătrunzătoare, după căldura contactului uman. Un zâmbet cald şi o mână întinsă erau mai preţuite decât darurile oferite de ştiinţa modernă, chiar dacă cea din urmă era mai disponibilă.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru

Page 82: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 80

Conştiinţă românească

SUFERINŢĂ ŞI REGENERARE

Nu e nevoie de multă perspicacitate

pentru a sesiza, sub unghiul stărilor de spirit, un anume paralelism între experienţa pe care o trăim acum şi ceea ce se întâmpla în societatea noastră cu două secole în urmă.

Disperarea se înstăpânise şi atunci peste suflete, orizontul părea definitiv închis, inerţia aproape deplină. Era nevoie de multă forţă sufletească, dacă nu şi de o mare propensiune utopică, pentru a închipui o ieşire din letargie. Cum să se înfrângă exasperantul imobilism? Lancea lui Horea a fost una din soluţii: protestul radical şi fără întoarcere contra opresiunii. Luminarea sistematică a poporului, prin şcoală şi biserică, definea o altă linie de conduită. Alăuta şi Albina lui Asachi deveneau simboluri ale noului timp, alături de sabia

Vladimirescului, de şcoala lui Lazăr, de Curierul heliadesc şi de atâtea noi instrumente ale regenerării. Un cântec popular din 1821 îi invita pe români să nu mai sufere, ca înainte, „ruşini şi groaze”. Vor şti ei să se scuture de regimul fanariot? „Aidi, voinice, te arată / Că tot eşti ce-ai fost odată”, sună un distih din epocă, în deplină consonanţă cu alte demersuri regenerative. Istoria devenea o sursă de curaj civic, un garant al existenţei unor virtuţi încă obnubilate. Reconsiderând-o cu fervoare, la 1840, Kogălniceanu evoca „ura, interesul, pisma, toate patimile” ce dezbinau o societate în curs de schimbare. Situaţia se arăta disperată („Doamne, clama G. Lazăr, până când anii blestemului?”), însă istoricul a ştiut să vadă, dincolo de clipă, efectul regenerator al suferinţei. „Ba nu, vremea pieirei nu ne-a venit, citim în Arhiva românească, sângele nostru este tânăr, pentru că este înnoit prin nenorociri”. Era numai nevoie de o nouă solidaritate, de stimularea voinţei spre mai bine, de un apel insistent şi reconfortant la valorile strămoşeşti puse în acord cu dreapta judecată. „Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă”. Apel de primă instanţă, într-un moment când Kogălniceanu avea temei să acuze drastic inerţia şi „nepăsarea” compatrioţilor, adică lipsa unei societăţi civile, în stare să determine un nou curs. Conduita lui era aceea a unui pedagog preocupat să provoace, în numele mesianismului românesc, o atitudine pozitivă, transformatoare, ştiind bine, de altfel, că minunea resurecţiei nu se poate împlini de la o clipă la alta, ci e rezultatul unui lung proces regenerativ, alimentat de suferinţă şi de nevoia racordării la cursul lumii moderne.

Page 83: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 81

Asemenea procese au avut loc mai pretutindeni în zonele de dominaţie imperială, iar o doctrină a renaşterii ciclice (palingenesia) încuraja mai demult speranţa în redresare. Din nici un text important al epocii nu lipseşte această componentă de destin care e suferinţa. Şi nicăieri ea nu copleşeşte, ci participă la întărirea sentimentului mesianic.

De la souffrance à la pensée, ca în eseul lui Jean-Albert Weil, iată o relaţie legitimă şi un sens al mişcării în istorie. Suferinţa colectivă îndeosebi capătă un rost moral şi o valoare metafizică, ea fiind transcendere în absolut, mântuire. Nimeni n-a formulat poate mai bine ca Bălcescu acest paradox al suferinţei: „Adesea din covârşirea răului iese binele”. Conversiunea suferinţei în energie revitalizantă ţine, fără îndoială, şi de acea psihologie de retardatari ilustrată mai ales de Dinicu Golescu. Secolul al XIX-lea, până târziu, e plin de mărturii istorice şi literare în acest sens. Dar se poate invoca şi numele lui Cantemir pentru a ilustra acest tip de reflecţie: „Din răul care ţie-ţi strică, nevoieşte ceva bine să apuci”.

Partea bună din tot lucrul omenesc se cuvine deci revendicată, pusă în situaţia de a întări spiritul creator. Viziunea e metafizică, în sensul integrării faptelor omeneşti într-o economie superioară, unde relaţia dintre bine şi rău se pune în alţi termeni. Veacurile de suferinţă erau pentru Bălcescu veacuri de „lucrare a poporului român asupra lui însuşi”, de „evoluţie istorică”, de „mişcare providenţială” în ordinea progresului. Istoria îi revela o lungă pregătire în sens mesianic. Secolul XVIII chiar, cu multele-i mizerii, a fost o „epocă de ispăşire”, una care a pregătit resurecţia din deceniile următoare. „Când răul ajunge la culme, când poporul despuiat cu totul nu mai are ce să dea, când misia fanarioţilor de zdrobire a rânduielilor vechi s-a împlinit, atunci un nou atlet, ce de veacuri se părea adormit, se deşteaptă şi se arată în arenă”, observa Bălcescu, atent la dialectica schimbărilor sociale. Disperarea i-a făcut pe români să recurgă uneori la „insurecţie, acel drept legitim al popoarelor chinuite”. Aşa s-a întâmplat la 1821, aşa a dorit Bălcescu să facă la 1848, înţelegând că abolirea vechilor aşezăminte nu era posibilă fără a pune poporul în situaţia de a-şi rosti păsurile.

Însă a considera istoria sub specie metafizică nu înseamnă a-l scuti pe om de răspunderea opţiunilor sale. Culpabilitatea e un atribut inerent, ca şi ispăşirea, acea „expiaţie” de care istoricul vorbea deschis în cartea despre voievodul primei noastre uniri politice. Chiar şi I. Tăutu socotea, cu un sfert de secol în urmă, că „trebuie să mai pătimim” pentru a învăţa din suferinţa comună. În acelaşi timp, Asachi sesiza consensual că „numai nenorocirea cea aspră ne face fraţi”, înlesnind realizarea unor dorinţe colective.

Secolul al XIX-lea manifestă un interes aparte pentru valorificarea metafizică a suferinţei. De la Bălcescu la Hasdeu, de la Kogălniceanu la Xenopol, preocuparea e continuă, cu nuanţe asupra cărora nu putem insista aici. Heliade însuşi scria că „binele iese până în fine din excesul răului”, convins cum era că „din cenuşa-i sălta-va România”. O asemenea convingere se întâlneşte mai în toate scrierile de seamă ale epocii. E destul să amintim, dacă mai era nevoie, splendidul poem al renaşterii noastre, care e Cântarea României. „Norodul trebuie să se ispăşească şi să se cureţe de păcatele sale”, căci „prin ispitele suferinţei numai se curăţă noroadele”.

Suferinţa, „divina necunoscută”, după o expresie celebră, e un factor al istoriei. Suportabilă, cât timp nu pare absurdă, ea nutreşte la limită explozii ce purifică, instituind noi echilibre, dacă nu

Page 84: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 82

cade în exces voluntarist şi vindictă. Epoca regenerării, la care ne-am referit îndeosebi, e plină de învăţăminte din acest punct de vedere. „Pentru popoare, ca şi pentru individ, suferinţele nu sunt totdeauna pierdute; ades ele sunt menite de a le întări energia, de a le spori râvna, de a le forma caracterul”. Scriind astfel, în Dorinţele partidei naţionale, Kogălniceanu vădea o înţelegere adâncă a dimensiunii inefabile a istoriei.

Nu doar entuziasmul e creator, ci şi suferinţa sapient şi demn asumată. „Doliile, spune undeva Renan, fac mai mult decât triumfurile, căci ele impun datorii şi determină efortul colectiv”. Acum, când poporul nostru a fost silit să asume atâtea sacrificii, când atâtea dolii ne lasă etern neconsolaţi, gândurile unor oameni din alt veac despre suferinţa regeneratoare ne reconfortează. Am putea spune, împreună cu Pârvan, că „am fost ca şi un lan de grâu copt peste care a căzut grindina”. Fie aceasta un prilej de severă meditaţie, de adâncire în cunoaşterea de sine, de înţelegere mai deplină a rosturilor noastre.

În definitiv, dacă suferinţa e un „teritoriu al istoriei” (Christa Wolf), lotul ei inerent, istoria se anunţă şi ca un instrument soteriologic. De aici până la apologia suferinţei e un pas pe care unii istorici moralişti n-au ezitat să-l facă.

____________________ Text apărut în Cronica, Iaşi (II, 1/5 ian. 1990, p. 1, 6) şi reprodus în volumul de autor Chemarea istoriei. Un an de răspântie

în România postcomunistă, Iaşi, Junimea, 1997, p. 172-176. Retipărirea lui, aici, după două decenii de la prima apariţie, e menită a-i pune oarecum în lumină actualitatea.

Acad. Alexandru Zub

Page 85: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 83

Pagini de istorie

ALEXANDRU IOAN CUZA: VREDNICIA OMULUI ŞI PERENITATEA FAPTEI SALE

Fiecare început de an readuce în conştiinţa colectivă cel

puţin două evenimente de largă şi diferenţiată rezonanţă, centrate uneia şi aceleiaşi personalităţi ale trecutului românesc, inclusă de marele poet şi gazetar Mihai Eminescu în categoria „indivizilor exemplari” ai istoriei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. Este vorba, pe de o parte, de „ziua cea mare a veacului” sau de „cea mai frumoasă zi a renaşterii naţionale”, 24 Ianuarie 1859, care a consacrat Unirea Principatelor, naşterea statului român modern şi intrarea pe scena vieţii politice a primului domnitor ales de ţară, respectiv, fatidica zi a îndepărtării sale brutale de la tron, 10/11 februarie 1866, printr-o acţiune conspirativă mistificată în „revoluţie”, care a marcat ieşirea definitivă, demnă, şi inimitabilă, de pe aceeaşi scenă, a „neuitatului părinte şi binefăcător”, cum l-a eternizat savantul Nicolae Iorga.

Spre deosebire de predecesori, ca şi de urmaşi, interesaţi îndeobşte în conservarea şi prelungirea cât mai mult cu putinţă a şederii la pupitrul de comandă al ţării, Al.I. Cuza, în pofida „slăbiciunilor inerente sărmanei noastre naturi umane”, în expresia Zoei Sturdza, a dovedit, deopotrivă, contemporanilor şi posterităţii, o sinceră şi unică detaşare de mirajul puterii cu orice preţ, fiind preocupat aproape exclusiv de înfăptuirea marilor obiective ale naţiunii, ajunsă într-un moment crucial al existenţei ei. „Luaţi istoria României de dincoace şi de dincolo de Milcov – îşi îndemna Mihail Kogălniceanu compatrioţii, adunaţi la Ruginoasa, în ziua de 29 mai 1873, spre a întâmpina rămăşiţele pământeşti ale ex-domnitorului; căutaţi paginile ei! se va găsi, oare, vreun Domn care să se poată compara cu Vodă Cuza ? Nu ! Nu poate fi făcută comparaţie între faptele foştilor Domni şi ale lui Cuza, făcute ca om, ca cetăţean şi ca ostaş”. Dincolo de patetismul şi exclusivismul unui discurs rostit, în împrejurări ce ar putea pretinde un spor de precauţie, de către cel considerat cu deplin temei „un arhitect al României moderne”, se aflau însă faptele mari, nepieritoare, ale omagiatului postum, invocate nu doar spre a anula orice efort denigrator din unghiul vieţii sale particulare, ci şi pentru a fixa jaloanele unei posterităţi deschise prin memorabilele cuvinte din finalul aceleiaşi oraţii funebre: „Şi cât va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

Absolutizată, aprecierea istoricului şi a marelui om politic avea în vedere, prioritar, faptul că Al.I. Cuza simboliza, ca nimeni altul, Unirea Principatelor şi acel dens şi novator program de reforme structurale, a căror realizare semnifica piatra de temelie a României moderne. De altfel, scurtul răgaz petrecut printre străini după scoaterea sa precipitată din ţară îi va fi ocazionat şi ex-domnitorului

Page 86: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 84

necesara privire retrospectivă, ca şi contabilizarea principalelor acte istorice de care-şi legase numele pe parcursul mandatului, repetate aproape obsesiv în cuprinsul celor două corespondenţe transmise succesorului său, Carol I, la 25 aprilie 1867 şi, respectiv, în aprilie 1870: „Alteţa Voastră a putut vedea – îşi relua şi dezvolta ideile, expeditorul, în cuprinsul ultimei dintre acestea – în hârtiile mele, care sunt tot în mâinile Voastre, ţinta ce mi-o propusesem când, în 1859, am primit ca un depozit sacru îndoita coroană a României. Ea a putut să constate că, fără a mă lăsa să fiu oprit de încurcăturile din lăuntru şi din afară, am îndeplinit din punct în punct programul pe care-l trasasem: Unirea Moldovei cu Muntenia, crearea unei oştiri naţionale, trei milioane de clăcaşi făcuţi proprietari şi înzestraţi cu toate drepturile politice, înapoierea către ţară a unei cincimi din pământul ei uzurpat de un cler străin, promulgarea unui cod întemeietor al egalităţii civile, constituirea unei biserici naţionale, instrucţia publică făcută gratuită şi obligatorie, concesia unor mari lucrări publice: drumuri, poduri, căi ferate, în sfârşit, autonomia ţării”. În aparenţă, simple enunţuri telegrafice, în realitate fiecare dintre momentele, evenimentele sau actele istorice rememorate şi invocate, purtând pecetea personalităţii sale, a revoluţionat societatea românească, căreia i-a aşternut bazele instituţionale ale modernizării şi i-a asigurat premisele deplinei emancipări politico-naţionale.

Faptele cele mari ale domnitorului, cunoscute astăzi prin eforturile succesive ale câtorva generaţii de istorici, n-au putut fi şterse, nici măcar diminuate în memoria colectivă, prin silinţa denigratorilor, atenţi doar la păcatele mici ale omului, iar detronarea sa, efect al trădării şi al bizantinismului nostru politic, exilul autoimpus, aducerea prinţului străin în locul său şi vehementa campanie de presă circumscrisă acestui nefericit epilog n-au izbutit să ştirbească simpatia populară faţă de Cuza, simpatie care a dobândit, odată cu scurgerea vremii, veşmânt de legendă. Ele nu au putut fi clătinate nici chiar de spiritul demolator al restituţiilor timpului pe care-l traversăm. Paradoxal, silinţele contestatare şi patimile generate de interese meschine, de mirajul puterii, de invidii şi de alte slăbiciuni omeneşti, în loc să întunece tabloul înfăptuirilor sale, i-au aureolat deopotrivă caracterul şi demersul, ilustrate prin exemplara-i ţinută, în exerciţiul puterii, ca şi în exil. Trăinicia şi forţa lor moralizatoare în cadrul societăţii româneşti îl vor fi îndemnat pe un alt sfetnic şi prieten credincios, care i-a fost Vasile Alecsandri, să-şi exprime convingerea că numele lui Vodă Cuza avea să rămână „neclintit pe al timpului hotare” şi că „secolii” i se vor închina, recunoscând în taină, dincolo de înţelesul mărginit al clipei, perenitatea faptei sale.

Cum în privinţa locului şi a rolului domnitorului Unirii, conturând dimensiunea personalităţii, în procesul iniţierii şi dezvoltării structurilor moderne ale statului român, opiniile şi judecăţile exprimate de-a lungul vremii de analiştii autentici converg, nuanţat, către aceleaşi concluzii, oscilând între recunoaşteri formale şi aprecieri admirative temeinic argumentate deopotrivă, câteva observaţii se impun în legătură cu motivaţia şi semnificaţia actului politic săvârşit la 11 februarie 1866, prin care Al.I.Cuza a fost indepărtat cu brutalitate de la tron.

Este binecunoscut faptul că după dezamăgirile politice succesive încercate cu începere din vara anului 1865, epilogul domniei lui Cuza devenise iminent la începutul anului 1866. “Voi reintra bucuros în viaţa privată – îşi devoala intenţia în faţa celui pe care încă îl mai credea protector, Napoleon III, la 1 octombrie 1865 – părăsind un tron pe care nici nu l-am visat, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat din prima zi decât ca

Page 87: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 85

o grea sarcină”. Aceeaşi decizie a dezvăluit-o şi compatrioţilor, în faţa Camerei, două luni mai târziu, pentru ca orice îndoială în privinţa iminentei retrageri să fie risipită prin acceptul retragerii din guvern, la finele lui ianuarie 1866, a ultimilor miniştri devotaţi lui, generalii I.Em.Florescu şi Savel Manu. Hărţuit tot mai insistent de agresivitatea unei opoziţii ce unise împotrivă-i toate personalităţile proeminente, exceptându-i pe Alecsandri, Kogălniceanu şi Negri, rău consiliat şi slujit de cei care-l înconjurau, ponegrit printr-o campanie internă şi externă fără de scrupule, dezgustat de machiavelismul unora, ca şi de indiferenţa altora, cu sănătatea serios şubrezită, Cuza era cu adevărat profund îngrijorat de viitorul ţării, de „luptele şi poftele ce se pot întâmpla după moartea sa” – după cum reţinuse memorialistic unul dintre ultimii săi colaboratori.

Gândul retragerii începuse a-l obseda şi aştepta, parcă, un impuls exterior pentru a-l traduce în fapt. Sinceritatea gestului, asociată motivaţiei determinante, aveau să fie confirmate, la scurt timp după acţiunea conspirativă din 10/11 februarie, de statornicul său prieten şi colaborator V.Alecsandri. Până şi adversarii cei mai înverşunaţi se arătaseră încrezători în angajamentul cuprins în Mesajul adresat Camerei, împărtăşind finalmente convingerea că principele Cuza nu se încleşta cu orice preţ de scaunul domnesc.

Faţă de asemenea atitudine, care, moralmente, îl propulsa pe domn mult deasupra contemporanilor săi, dintre care unii îi reproşau intenţia “întemeierii unei dinastii adulterine pe ruinele României” (N.Blarenberg), stăruie încă întrebarea pe care analiştii şi-au mai pus-o: de ce făptuitorii actului de la 11 februarie, fruntaşii şi părtaşii acelei efemere totuşi „coaliţii monstruoase”, n-au aşteptat şi n-au acceptat sfârşitul “natural”, benevol, al greu încercatei dar rodnicei sale domnii ?

Neîndoielnic, în atmosfera vindicativă a epocii au existat numeroase motive personale, adversarii politici ai domnului nutrind de mai multă vreme planuri de răzbunare împotriva celui care-i ţinuse departe de exerciţiul puterii sau îi lovise în interesele individuale ori de grup. Chiar şi în Moldova-i natală, unde tindea să se generalizeze convingerea că, de la înfăptuirea Unirii, provincia nu încetase a fi sacrificată în profitul exclusiv al Munteniei, resentimentele şi vanitatea oamenilor alimentau acel “duh de răzvrătire”, ce-l îndreptăţeau pe un analist străin (T.W.Riker) să afirme că “obiceiul de a unelti nu fusese niciodată mai vădit ca acum”. Cu toate acestea, motivele sau adversităţile personale din spaţiul astfel „radiografiat”, nu puţine, nici lipsite total de temei, par să fi avut o pondere nedeterminantă în precipitarea evenimentelor. Altceva îi va fi îndemnat pe conspiratori să se grăbească.

Paul Henry, bunăoară, motiva graba conspiratorilor prin teama justificată că, printr-o retragere voluntară, domnitorul şi-ar fi putut asigura o popularitate sporită în rândul concetăţenilor lui, cu efecte neaşteptate şi desigur nedorite din perspectiva propriilor scenarii; şi-ar fi conservat „o aureolă care, dacă nu le-ar fi putut zădărnici planurile mai apropiate, le-ar fi putut în schimb încurca aceste planuri mai încolo, după câtva timp de exil benevol”. Aceluiaş istoric îi aparţine şi afirmaţia, preluată tale quale de mulţi alţi analişti (de profesie sau de ocazie), că, chiar dacă nu ar fi fost înlăturat conspirativ, Cuza nu ar mai fi rezistat în scaun pentru simplul motiv că îşi epuizase resursele manageriale, că ar fi fost depăşit de evenimente, că steaua lui politică oricum s-ar fi stins foarte curând, dacă nu şi apusese.

Page 88: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 86

Spre deosebire de el, Al.Lapedatu aprecia că altele ar fi fost raţiunile determinante ale săvârşirii loviturii de stat la 11 februarie: succesiunea deschisă voluntar, cu aceiaşi oameni, incapabili a învinge dificultăţile ce s-ar fi ivit, ar fi provocat “haosul şi primejdia” pentru ţară, compromiţând astfel împlinirea voinţei naţionale, cum fusese aceasta exprimată în 1857. Ideea a fost reluată, chiar dacă în alţi termeni, şi împărtăşită nuanţat de mulţi alţi istorici până în zilele noastre, pentru care motivaţia bruscării evenimentelor ar fi fost reductibilă la grija conservării Unirii, a eliminării factorilor de risc derivând din retragerea benevolă a alesului naţiunii din 1859. Plecarea voluntară a lui Cuza ar fi îngăduit, chipurile, restabilirea stării de lucruri anterioară anului 1859. În sfârşit, atât făptuitorii actului politic, cât şi mulţi dintre analiştii săi, mai vechi sau mai noi, îi motivează caracterul şi necesitatea prin împlinirea acelui ideal desprins din “persistenţa românilor într-un principiu, stăruinţa lor deliberată în revendicarea principelui străin”.

Fără a mai relua aici informaţiile şi argumentele invocate în cuprinsul unui studiu special pe care l-am consacrat momentului istoric respectiv, ne îngăduim doar evidenţierea elementelor potenţial-definitorii pentru reevaluarea caracterelor umane implicate şi a actului politic săvârşit în numele “luminii” izbăvitoare pentru ţară. Deloc revoluţionară în formă, acţiunea conspirativă desfăşurându-se nocturn, fără ştirea, necum participarea maselor, momentul a fost depăşit în linişte, graţie reacţiei nonviolente a captivului, îndreptăţind ulterior observaţia că Al.I. Cuza „era prea mare patriot pentru a nu ceda cu eleganţă” (T.W.Riker). În opoziţie declarată cu ceea ce propovăduia justificativ ziarul „Românul” imediat după eveniment, cum că „naţia întreagă şi armata erau indignate de purtarea domnitorului şi doreau a lui răsturnare”, A.D.Xenopol afirmă că, „dacă lovitura a izbutit, s-a întâmplat numai datorită ghibăciei cu care cojuraţii au ştiut să pună mâna în acea noapte pe toate elementele cărora domnul le încredinţase paza lui personală”. În limbajul mult mai acid al gazetarului Eminescu, „ghibăcia” conjuraţilor nu semnificase nimic altceva decât instigarea la trădare, poetul făcând distincţie între adversarii politici naturali şi trădătorii fostului domn: „oamenii politici care au conspirat împotriva lui Cuza – scria el, la 21 mai 1882 – îi erau adversari, inamici, oameni loviţi şi umiliţi, poate, de fostul Domn; prietenii uniformaţi, juraţi şi plătiţi pentru a-l păzi, erau trădători. Între inamiciţie leală şi trădare e o substanţială deosebire”. Şi chiar dacă Vodă Cuza, în mărinimia sa, îi iertase, în scris ori prin viu grai, pe toţi conspiratorii, „cu excepţia colonelului Lecca şi a altor câtorva de aceeaşi teapă”, încălcarea jurământului de credinţă făcut nu doar domnitorului, ci drapelului şi ţării, semnifica, în opinia analistului politic Eminescu, o crimă, pe care nici scurgerea timpului şi nici succesiunea generaţiilor n-o puteau face uitată.

Mai presus de orice, a fost însă atitudinea demnă, sinceră şi responsabilă, într-un cuvânt patriotică, a domnitorului Cuza, manifestată cu inegalabilă şi incomparabilă consecvenţă din momentul abdicării silite şi până în ultimele sale clipe de viaţă. Asigurându-i pe conspiratorii înarmaţi de deplina-i adeziune şi cooperare la conţinutul actului prin care-şi semnase demisia (cu revolverul la tâmplă), el comunica diplomaţilor străini – într-un evident efort de salvare a aparenţelor - că abdicarea sa era urmarea propriei voinţe, iar familiei şi prietenilor le transmitea rugămintea-hotărâre de a se opune oricărei tentative de eliberare, pentru simplul motiv că renunţase definitiv şi irevocabil la tron. Totodată, rândurile lapidare transmise membrilor Locotenenţei Domneşti sunt la fel de sugestive în privinţa convingerilor sale politice: “Veţi găsi în actele ce sunt la şeful meu de cabinet că

Page 89: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 87

aveam voinţa fermă de a-mi stabili drept succesor, foarte curând, un principe străin”. Le mai comunica, de asemenea, că „nu dorea să fie întreprins nimic pentru el [...] să nu se verse o picătură de sânge în favoarea sa [...] nu dorea nimic pentru viitor decât realizarea dorinţelor ţării, dorinţe pe care le anunţase el însuşi în Mesajul său din decembrie 1865.

După detronare, a cerut să fie scos din ţară, din convingerea fermă că prezenţa sa periclita pacea internă, atât de necesară noului regim politic spre a se consolida. Din străinătate, unde a rămas vreme de alţi şapte ani, până în ultima clipă de viaţă, “n-a venit de la dânsul nici o protestare, nici o plângere, nici o aţâţare, pe care le dispreţuia deopotrivă. Nobilele sale scrisori din anii 1867 şi 1870 către principele Carol, înlocuitorul său, sunt vrednice de a fi cuprinse în orice carte pentru cultura politică a poporului” (N.Iorga). Din dragoste şi respect pentru liniştea ţării şi pentru a nu încuraja aventuri politice într-o vreme când starea de spirit antidinastică câştigase primejdios teren, Cuza a sacrificat neuitarea compatrioţilor săi mehedinţeni, care-i oferiseră un fotoliu parlamentar în anul 1870, preferând peregrinajul printre străini unei potenţiale reveniri cu aer de vendetă. Risipind îngrijorarea ce însoţea invitaţia formală dar tardivă a noilor autorităţi pentru a-l avea oaspete în acel an, el îşi motiva astfel neonorarea vizitei: “Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate; el îmi interzice un demers care ar putea crea – este loc de a se teme – serioase încurcături Alteţei Voastre şi lealitatea mea mă osândeşte la surghiun. Nu pot da scumpei mele ţări o dovadă mai reală a iubirii adânci ce am către ea şi Alteţei Voastre o mărturisire mai curată a simpatiilor mele pentru fericirea şi dăinuirea ei”.

În sfârşit, actul politic prin care Al.I Cuza a fost îndepărtat din fruntea ţării, deloc revoluţionar în formă, cum s-a mai afirmat uneori, inclusiv de istorici consacraţi, nu a avut nici în conţinut radicalismul propovăduit de făptuitori, chiar dacă epilogul consumat la 10 mai acelaşi an semnifica curmarea unei tradiţii, domnia pământeană electivă, şi debutul alteia, monarhia străină ereditară. Trăsăturile esenţiale ale vieţii politice interne româneşti aveau să fie definite, ca şi până atunci, de aceeaşi dispută aprigă pentru putere între “partidele” sau grupările politice rivale, deloc stânjenite de prezenţa “arbitrului” străin, ori de rigorile autoimpuse ale noului cadru constituţional. Moraliştii, adversarii şi criticii domnitorului înlăturat, beneficiind şi de lipsa oricărei forme de rezistenţă din partea acestuia, ori a foştilor săi apropiaţi colaboratori, au transformat deîndată - potrivit observaţiei unui contemporan – războiul principiilor într-un război al portofoliilor, cu rezultatele cunoscute în planul mult trâmbiţatei stabilităţi politice. Păcate mai vechi aveau să fie săvârşite, în noile condiţii, tocmai de cei care le condamnaseră cu mai multă vehemenţă, diferenţa între discursul şi practica politică, definind demagogia, se va adânci, iar alianţele circumstanţiale ori strategice vor întregi învolburatul tablou politic general în anii imediat următori.

Din perspectivă politică externă, răsturnarea lui Cuza, urmată de întronarea prinţului străin, chiar dacă pentru moment a tulburat raporturile României cu puterile garante, generând adversităţi declarate, proiecte coercitive, dar şi atitudini duplicitare sau complice, n-a modificat statutul politico-juridic internaţional al ţării faţă de trecut. Garanţia colectivă europeană, măcinată cu timpul de interesele, orientările şi acţiunile disjuncte ale puterilor alcătuitoare, a continuat să rămână şi după 1866 instanţa politică tutelară, de exigenţa şi de rolul căreia, în formularea propriului discurs, românii

Page 90: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 88

au trebuit încă să ţină cont. Este drept, prin abila exploatare a contradicţiilor lăuntrice din cadrul numitei garanţii, ei au şi continuat să-i submineze autoritatea, în profitul programului naţional, în manieră şi prin mijloace consacrate deja de domnul Unirii. Dar, s-au menţinut limite peste care, oricât de curajoasă va fi fost angajarea noilor forţe şi factori politici, nu s-a putut trece. Imixtiunea externă a continuat şi după 1866 să prejudicieze interesele naţionale româneşti, garanţia colectivă – în condiţiile prevalenţei forţelor conservatoare la scară continentală – dovedindu-se la fel de păgubitoare pentru români ca şi „tradiţionala” suzeranitate otomană.

Judecat, aşadar, din dublă perspectivă, internă şi externă, cu determinările de ordin obiectiv, dar şi subiectiv, ce i s-au circumscris, cu suma împlinirilor raportate proiectelor formulate sau urmărite de protagonişti şi, în sfârşit, cu structura, dimensiunea şi caracterul forţelor combatante, actul politic de la 11 februarie rămâne ceea ce a şi fost în realitate, lovitură de stat, nicidecum o revoluţie, cum s-a pretins, cu atât mai puţin una naţională. A-l eticheta altfel şi a-i supradimensiona caracterul înseamnă a diminua, în aceeaşi măsură, semnificaţia binecunoscutelor fapte împlinite, înscrise de Al.I.Cuza în calendarul istoriei românilor începând cu 24 Ianuarie 1859, dintre care nu puţine rezistă oricărei comparaţii, în planul afirmării demnităţii naţionale, cu actul politic ce a semnificat materializarea ultimului obiectiv din programul Adunărilor ad-hoc, întronarea prinţului străin.

Conduita-i politică ce i-a singularizat traiectul la scara istoriei naţionale, cumulând virtuţile reformatorului, de-a lungul celor şapte ani de domnie, cu cele ale exilatului-pribeag pe durata ultimilor şapte ani de viaţă, avea să-i sporească faima printre proprii concetăţeni şi să-i aureoleze imaginea chiar înainte de a deveni postumă, în deplină concordanţă cu sentimentul popular exprimat de V.Alecsandri: „Cât or fi români pe lume, / Cât va fi pe cer un soare, / Al lui Cuza mare nume / Să fiţi siguri că nu moare”. Într-adevăr, dacă istoria universală i-a reţinut numele în rândul făuritorilor de state moderne, istoria naţională, recunoscătoare, l-a înscris cu îndreptăţire pe Al.I. Cuza printre cele mai înalte spirite care au reprezentat interesele majore româneşti în lume, interese afirmate, susţinute şi apărate, deopotrivă, în exerciţiul puterii, ca şi în exil, lăsând posterităţii, nu doar imaginea „neuitatului părinte şi binefăcător”, ci şi pe aceea de reper unicat al moralităţii politice.

Repere bibliografice: A.D.Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol.I-II, Iaşi, 1903. N. Iorga, Oameni cari au fost, vol.I, ed. de Ion Roman, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967. M.Eminescu, Fragmentarium, ed. de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1981. Constantin C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966. T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale (1856-1866), trad. Alice

Bădescu, Bucureşti, 1944. Principele Alexandru Ioan Cuza, Scrisori din exil, 1866-1873, ed. de Virginia Isac, Editura Junimea, Iaşi, 2007. Dumitru Vitcu, De la Cuza Vodă la Carol I. Meditaţii politice eminesciene, în „Anuarul Institutului de Istorie

«A. D. Xenopol»”, XXXVII, Iaşi, 2000; idem, 11 februarie 1866. Hermeneutica unei pretinse revoluţii, în „Anuarul ...”, XXIX, Iaşi, 1992.

Prof. Univ. Dr. Dumitru Vitcu

Page 91: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 89

‚ Galeria personalităţilor

TEODOR M. POPESCU

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi

agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între anii 1900 -1905, a urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, iar între anii 1905 -1913 Seminarul Central din Bucureşti. A fost încorporat în anul 1916 şi a satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire a neamului. Între anii 1916 -1917 a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. La absolvire a primit gradul de sublocotenent. Între 1917-1918 a luptat pe front. În anul 1919 a obţinut licenţa în Teologie, iar în 1922 a susţinut teza de doctorat devenind doctor în Teologie la Atena. Între anii 1921-1922 a activat la Atena ca interpret la Legaţia Română. Ulterior a urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din acelaşi oraş şi la "École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses" de la Sorbona (1923 -1925). Întors în ţară, a activat ca profesor pentru disciplinele religioase, la Seminarul „Central“ (1925-1926), profesor de Istorie Bisericească Universală la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1927), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1927-1959). S-a căsătorit cu Sofia Ionescu, care provenea din familia cu mulţi copii a institutorului Goga Ionescu din Braniştea. Teodor M. Popescu a fost un profesor de teologie, nehirotonit. A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, predând cursurile la un nivel foate ridicat. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 - 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. În anul 1936 a fost delegat la Congresul International de Teologie Ortodoxă din Atena, iar în 1948 a fost prezent la Conferinţa ortodoxă de la Moscova, fiind un mărturisitor neînfricat al Ortodoxiei şi al adevărului, atitudine pentru care ulterior a avut mari necazuri.

Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de susţinător fervent al Bisericii Ortodoxe şi prin publicarea unor studii bine direcţionate, menite să descopere cititorilor adevărata situaţie a Bisericii creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist, care putea să afecteze în mod deosebit restul civilizaţiei europene. În cursurile şi studiile sale profesorul de teologie a căutat să stabilească relaţiile deosebit de strânse dintre Biserică şi Cultură de-a lungul secolelor, pledând pentru o reciprocitate a relaţiilor dintre ele realizată prin completare, îmbogăţire şi împreună-slujire a lui Dumnezeu şi a omului. Crezul său, după care un profesor bun trebuie să fie drept şi conştiincios, îl făcea să aştepte şi de la studenţi aceeaşi interes. De aceea, era considerat că face parte dintre profesorii cei mai severi din facultate. „La catedră, în

Page 92: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 90

amfiteatru, Profesorul era eminamente profesor: înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă şi mustaţa tunsă scurt, îşi citea cursul din foile volante pe care le ţinea cu nişte degete lungi şi osoase, dintre care cel mijlociu al mâinii drepte avea o bătătură cât aluna, semnul creionului muncit în şase dungi; vocea joasă, bărbătească şi aproape monotonă, lipsită de spectaculoasele modulaţii ale vedetelor academice, impunea în sală o tăcere de cristal, vie prin foşnetul de grafit al celor ce-şi luau notiţe“, îşi aminteşte ÎPS Bartolomeu Anania, care i-a fost student marelui profesor. Ca profesor, s-a simţit dator să ia atitudine faţă de expansiunea tot mai periculoasă a bolşevismului sovietic şi a publicat două studii memorabile care, mai târziu, îi vor fi şi note incriminatorii la dosarul penal întocmit de regimul comunist: „Anticreştinismul comunist“ şi „De la Nero la Stalin“ (1942). Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Ca decan al acestei instituţii, a fost un om cu o remarcabilă personalitate, purtându-se responsabil cu colegii şi cu studenţii.

Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente puternice, care ofereau soluţii la problemele vremii, începând cu "Misiunea creştină a statului" ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat "Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?" şi "Vitalitatea Bisericii Ortodoxe", în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu. Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de susţinător fervent al Bisericii Ortodoxe şi prin publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere cititorilor adevărata situaţie a Bisericii creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist care putea să afecteze restul civilizaţiei europene. Cel mai important studiu de acest fel este "Anticreştinismul comunist", unde dezbate în mod sistematic şi cu dovezi, diferitele probleme cu care se confrunta Biserica Rusă. A luptat cu hotărâre împotriva ateismului ideologiei comuniste, a persecuţiei împotriva Bisericii şi a propagandei antireligioase. Din dispoziţia Patriarhului Nicodim Munteanu şi cu acordul mareşalului Ion Antonescu, în zilele de 16 -17 iulie 1943, profesorul T. M. Popescu, în calitate de decan al Facultăţii de Teologie, este trimis într-o delegaţie formată din profesorii Nichifor Crainic şi Iacob Lazăr, în frunte cu mitropolitul Visarion Puiu, care era şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria, pentru a fi martor la deshumările de la Winnitza din vestul Ucrainei, care desconspirau metodele poliţiei NKVD de a pedepsi pe "duşmanii poporului". Întors în ţară, strânge informaţii, pe lângă cele luate de la autorităţile germane din Ucraina şi publică o dare de seamă despre cele văzute. Aşternând pe hârtie cele văzute la Winnitza, profesorul redactează un articol pentru ziarul "Universul", care nu va vedea lumina tiparului din cauza durităţii informaţiilor furnizate.

Venirea comuniştilor la putere în România, a adus o serie de transformări în învăţământ şi în final şi în învăţământul teologic. Pentru activitatea sa şi mai ales pentru curajul cu care îsi afirma opiniile, din anul 1946 a început să vină în conflict cu noul regim. Profesorul Teodor M. Popescu ca vechi reprezentant al generaţiei intelectuale teologice deranja noul sistem politic şi, potrivit mentalităţii comuniste, trebuia anchetat şi neutralizat. A fost acuzat că îi încuraja pe reprezentanţii Bisericii la rezistenţă. După anul 1950, a început sa fie supravegheat, de securitate.

Pentru că a refuzat varianta recrutării ca informator, a fost arestat în anul 1959. A fost interogat cu metode deosebit de dure timp de o lună, iar apoi a suferit rigorile inchisorilor comuniste. În tot timpul anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, ameninţat cu moartea şi tratat cu bestialitate. A fost acuzat că este credincios, făcându-i-se proces de credinţă. A fost învinuit de săvârşirea

Page 93: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 91

infracţiunii de crimă şi de activitate intensă împotriva clasei muncitoare. A fost condamnat la 15 ani de temniță grea. În urma hotărârii sentinţei, instanţa a dispus confiscarea totală a averii personale a profesorului şi la obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată. După detenţia iniţială de la Jilava, din anul 1959 profesorul Popescu a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde avea să stea până la eliberare. În închisoare s-a întâlnit cu alţi preoţi închişi pentru credinţa lor, cum au fost Ilarion Felea, Bartolomeu Anania sau Grigore Băbuș. În anul 1963, profesorul Teodor M. Popescu a fost eliberat din penitenciarul Aiud, în urma decretului de grațiere colectivă din anul 1963. Din acest moment, pentru profesorul revenit acasă, începea un alt capitol al vietii lui. Deşi a suferit mult în perioada de detenţie, nu a povestit prea multe despre anii petrecuţi în închisoare. Una dintre cele mai mari supărări ale lui a fost legată de primirea ostilă a foştilor colegi de catedră, din facultate. Era tratat ca un "ciumat" în mediul teologic, interzicându-i-se să activeze în continuare în cadrul Catedrei de teologie, fiind respins din mediul didactic. A fost însă apreciat de patriarhul Justinian şi episcopi, fiind considerat de aceştia "o bibliotecă ambulantă, foarte bine pregătit în materie de istorie bisericească". Având în vedere valoarea lui ca om şi ca specialist în domeniul teologic, Patriarhul Justinian Marina l-a ajutat să parcurgă şi această perioadă deosebit de dificilă. Din cauză că nu avea nici un venit şi nu avea cum să supravieţuiască, profesorul Popescu a beneficiat de un ajutor bănesc lunar, de la patriarhul Justinian, „în contul pensiei“, lucrând ca bibliotecar la Administraţia Patriarhală, apoi în calitate de corector tipografic al cărţilor de cult la Tipografia Cărţilor Bisericeşti. Tot patriarhul Justinian Marina îl numeşte ulterior inspector patriarhal la relaţii externe bisericeşti, fară aprobarea Departamentului Cultelor. Mai târziu, în anul 1968 a facut parte din comisia condusă de preotul Ion Gagiu pentru pregătirea noii ediţii a Bibliei.

Ulterior, la cererea Patriarhului Justinian, a reînceput să scrie articole şi studii în reviste, precum şi recenzii în revistele bisericeşti românesti, asupra lucrărilor religioase străine pe care Patriarhia le primea de la alte Biserici şi de la teologi străini, pentru că stăpânea foarte bine limbile greacă, germană şi franceză..

Contribuţii importante aduse de profesorul Popescu în cercetarea teologică, din punct de vedere istoric, sunt alcătuirea, în anul 1964, a unui material bine documentat privitor la data Paştilor, care a fost primit cu deosebit interes de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau participarea în comisia pentru dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. În perioada 1964-1970 profesorul Popescu a scris 321 meditatii teologice şi 327 predici dintre care 195 duminicale si 132 la praznice. În tot acest interval de timp, până la moarte a trebuit să fie deosebit de atent în activitatea publicistică din cauza cenzurii şi a supravegherii pas cu pas de către securitate. Scrierile sale au şi astăzi un loc de cinste în bibliografia studenţilor şi a cercetătorilor în domeniu teologic, dar îşi aşteaptă încă editorii pentru a fi publicate în opere complete, cu adnotări şi studii critice, cum ar merita. Operele sale mai mportante sunt:

─ Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922 (teză de doctorat în limba greacă); ─ Divin şi uman la vechii istorici bisericeşti, Bucureşti, 1924, 117 p.; ─ Denaturarea istoriei lui Origen, în BOR, an, XLIV, 1926, nr. 5, p. 246-254; nr. 7, p. 378-383; nr. 10, p. 580-586; nr.11, p. 631 -635 şi .nr. 12, p. 710-718;─ Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Chişinău, 1926, 48 p.; ─ Rolul istoriei în înţelegerea creştinismului, Bucureşti, 1927, 29 p.; ─ Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor (sec. XI-XIV), în ST, an. I, 1930, nr. 1, p. 48 - 142 (şi extras);─ Contribuţiuni la

Page 94: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 92

istoria încercărilor de unire a Bisericilor. Tratativele de la 1337-1339, în ST, an. I, 1930, nr. 3, p. 23 -79 (şi extras 59 p.); ─ Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054. I Versiunea geacă, în ST, an. II, 1931, nr.1, p.49-69 şi II. Versiunea latină, în ST, an. II, 1931, nr. 2, p. 35 - 46; ─ Enciclopedia lui Fotie către patriarhii orientali (1867), în ST, an.I, 1930, nr. 2, p. 56 - 100;─ Primii didascăli creştini, în ST, an. III, 1932, nr. 2, p.140- 211 (şi extras, 78 p.); ─ Tatăl împăratului Justinian contra lui Origen. Studii şi traducere, în ST, an. IV, 1933, p. 17- 66;─ Encicliopedia patriarhilor ortodocşi de la 1848. Studiu introductiv, text şi traducere, în BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -688 (şi extras, 144 p.);─ Teologia ca ştiinţă, Bucureşti, 1937, 30 p.;─ La o sută de ani după schismă, în ST, an VII, 1938-1939, p. 46-89 şi an.VIII, 1940 p 77 - 104 (şi extras, Bucureşti, 1940, 74 p.); ─ Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă, în BOR, an. LIX, 1941, nr. 1 -2, p. 10-39; ─ Necesitatea studiilor istorice şi patristice în Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 1941, 31p.; ─ Anticreştinismul comunist, în BOR, an. LX, 1942, nr. 1-4, p.13 -50;─ Confesionalism şi obiectivitate în istoria bisericească, Craiova, 1943,14 p. (extras din RIB); ─ Caritatea creştină (în Biserica veche), în BOR, an. LXIII, 1945, nr.13, p.20-66; ─ Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, p. 301- 316;─ Cler şi popor în primele trei secole, în ST, serie nouă, an.I, 1949, nr. 9- 10, p. 713 738; ─ Atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie în ultimii treizeci de ani, în “Ortodoxia",an. I, 1949, nr.1, p. 28-90; ─ Cum s-au făcut “unirile" cu Roma, în “Ortodoxia", an. I, 1949, nr. 2-3, p. 120 - 142; ─ Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, în ST, an.II, 1950, nr. 7 - 8, p.347 - 394; ─ Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi. în “Ortodoxia", III, 1951, nr. 4, p, 495 - 537; ─ Importanţa istorică a Sinodului al IVlea ecumenic. în “Ortodoxia", an.III, 1951, nr. 2 - 3, p. 188 - 294; ─ Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului sub turci, în “Ortodoxia", an. V, 1953, nr. 3, p. 381 -437; ─ Geneza şi evoluţia schismei, în “Ortodoxia",an. VI, 1954,nr. 2-3, p. 163-217, ─ Premisele primatului papal, în “Ortodoxia", an.Vll, 1955, nr. 1, p. 3-28; ─ Atitudini şi raporturi interconfesionale, în “Ortodoxia", an. IX, 1957, nr. 3, p. 371 - 405; ─ Raporturile dintre ortodocsi şi anglicani din secolul al XVI-lea până la anii 1920, în “Ortodoxia", an. X, 1958, nr. 2, p. 177-194; ─ mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos, în “Ortodoxia", an. XV, 1963, nr. 3 - 4, p. 590-620; ─ Problema stabilizării datei Paştilor. Privire istorică asupra divergenţelor şi computurile pascale, în “Ortodoxia", an. XVI, 1964, nr. 3, p. 334-444; ─ Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici Orientale, în “Ortodoxia", an. XVII, 1965, nr. 1, P. 28 -40.─ Coautor al manualului de Istorie bisericească universală 2 vol ., Bucureşti, 1956, 398 - 467 p.─ Impreună cu arhiereul Irineu Mihălcescu a tradus din limba greacă Noul Testament, apărut ca ediţie sinodală în 1937 şi 1942.

Marcat de suferinţele fizice, intelectuale şi morale la care fusese supus în anii de detenţie şi după eliberare, la 4 aprilie 1973 profesorul T. M. Popescu a părăsit această lume. Este înmormântat la cimitirul „Sfânta Vineri“ din Bucureşti, alături de soţia sa, Sofia.

Bibliografie 1.Dicţionarul teologilor români, http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/TeodorMPopescu.html 2.Adrian Nicolae Petcu, http://www.rostonline.org/rost/feb2005/teodor-popescu.shtml 3.Cristian Ivanuta, http://www.rostonline.org/rost/nov2007/teodor-popescu-sacerdot.shtml 4.http://www.crestinortodox.ro/parinti/teodor-m-popescu-119546.html 5.http://www.razboiulnevazut.org/articol/24/Invierea 6.http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=150%3Aregulament-bursa-prof-dr-teodor-m-

popescu&option=com_content&Itemid=301 7.Adrian Nicolae Petcu, http://www.punctecardinale.ro/mai_2006/mai_2006_8.html

Page 95: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 93

8.Ciprian Bâra, http://www.ziarullumina.ro/articole;1422;0;39310;0;Teodor-M.-Popescu-Nu-i-slujesc-decat-lui-Dumnezeu!.html 9. http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2007/11/rost-dedicat-teologului-teodor-m.html 10.Daniela Cârlea Şotincă http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/teodor-m-popescu-un-caz-de-marturisire-si-

mucenicie-520272.html 11.http://www.ziarullumina.ro/articole;1459;0;31385;0;Memoria-Bisericii-in-imagini-Profesorul-Teodor-M.-Popescu---un-martir-al-

crucii.html 12. http://www.punctecardinale.ro/apr_2006/apr_2006_8.html 13.http://basilica.deveu.com/ro/stiri_din_tara/simpozion_dedicat_profesorului_de_teologie_teodor_m_popescu.html 14.http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=387%3Aanticatolic-antioccidental-antisemit-aadar-

martir-i-bun-roman&catid=78

Prof.Univ.Dr. Mircea Nicolae Palamaru, Universitatea „Al.I. Cuza“ Iaşi, Facultatea de chimie

Page 96: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 94

Omul de lângă noi

CHEMAREA BAŞTINEI

Rădăşeni e un toponimic cu răsunet în spaţiul românesc.Cu mult mai adâncă este rezonanţa

sa în ţinuturile de nord ale României. Destui români odinioară, poate mai puţini azi, asociau numele acesta cu mărul românesc. Pe tarabele pieţelor din târgurile şi oraşele noastre sclipeau ca nişte aurării savant rânduite merele de Rădăşeni, sorbite din ochi de cel care le vindea, faur şi al rodirii, ale cărui mâini umblau fără contenire, lustruind cu drag bijuteriile oferite ofrandă cumpărătorului. Sunt aceşti rădăşeneni un neam de oameni speciali, truditori neobosiţi ai pământului din care ştiau, într-un chip de neîntrecut, să dea la iveală aur şi nestemate, dar în acelaşi timp se arată şi iscusiţi neguţători, vrăjindu-şi cu farmece numai de ei ştiute muşterii, seducându-i şi izbutind să-i câstige în cele din urmă chiar şi pe cei îndărătnici şi cărpănoşi. Ce mai încoace - încolo, rădăşenenii, nu doar merarii, ci şi aceia care s-au ilustrat cu succes în felurite alte înalte domenii, s-au dovedit spirite creative, fertile, în arta lucrării pământului şi în negoţul cu fructele migălos şi iubitor grijite. Nu-s aceşti vieţuitori ai Rădăşenilor nici pe departe largi la pungă, nu lăsă o centimă la preţ, dimpotrivă-s strânşi la tocmeli până la iritare uneori, însă câştigă în ultimă instanţă respectul cumpărătorului care percepe că cel din faţa lui preţăluieşte un bun născut dintr-o grozavă osteneală şi o de neplătit cu nimic pe lume cheltuială sufletească. Un astfel de mod de a concepe existenţa a imprimat comportamental o mândrie, nu una jucată, ci lăuntrică, cu izvoare puternic originale. O poartă precum un panaş, ceea ce fără indoială impresionează şi crează o reputaţie de oameni vrednici şi demni. Îmi închipui că în acel îndepărtat Ev, când strămoşii rădăşenenilor s-au aşezat în vatra lor de locuire de lângă Fălticeni de mai târziu,locul, groapa dintre dealurile asemuitoare unor ghizduri de fântână, nu era de loc primitor şi făţos ca în prezent. Împărăţeau în văgăună,de bună seamă, tihării de nepătruns. Pe aici trecea în vremea Măriei Sale Ştefan cel Mare şleahul care ducea la Baia, fosta capitală a Moldovei. În veacuri, generaţie după generaţie, parcă rostuind un dat, rădăşenenii au săvârşit un miracol. Căuşul cel neprimitor a devenit jinduit cuibar de viaţă şi a căpătat splendoare de cheptar cusut cu alesături şi împodobit cu pietre preţioase. Nu ştiu când s-a întâmplat minunea, însă roadele se văd şi, de ţi-e dat să-ţi scalzi privirile în fermecata panoramă a Rădăşenilor, îţi dai seama că în acest colţ de Terra s-a produs o uimitoare înnobilare şi metamorfoză. Iar de ai norocul să-i cunoşti pe oamenii locului, înţelegi şi pătrunzi taina unei geneze spectaculoase. Aici îşi duc zilele şi se trec ca florile şi ierburile câmpului, cum scria Sadoveanu, cel care locuia la zvârlitură de băţ în capătul uliţei Rădăşenilor, pământeni ai cuprinsului românesc care au rămas în esenţa sâmburoasă a făpturii legaţi de marea şi nobila tradiţie a satului. Sunt în profunzimea lăuntricităţii ţărani păstrători neprihăniţi ai valorilor fundamentale. S-au rafinat fără să-şi fi uitat rădăcinile, ajungând în secole a fi aristocraţii clasei din care fac parte. Au împlinit

Page 97: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 95

drumul printr-o exemplară slujire la altarul munci nepregetate. O trudă a braţelor, dar şi a minţii, oficiată depotrivă cu privirea îndeptată spre huma gropii şi către cerul de deasupra sălaşului, avându-l pe Dumnezeu tot timpul în cuget. Aceşti semeni ai noștri pe care soarta mi i-a scos în cale, ştiindu-i de aproape şi admirându-i fără pizmuire, pot fi socotiţi, cum se obişnuieşte a spune, măsura tuturor lucrurilor.Tălăzuieşte în fiinţa lor o vocaţie ziditoare şi jertfitoare ce şi-a găsit expresia în daniile generoase către mai toate chinoviile Moldovei, dar şi în trăirea zi de zi sub semnele temeiniciei şi frumosului. Viaţa rădăşenenilor curge întru primenirea permanentă a toposului şi interiorităţii spirituale. Peste toate mai cu seamă pulsează o irezistibilă chemare a baştinei. Oriunde s-ar afla, în oricât de mari dregătorii s-ar găsi, în ce capăt de lume i-ar fi aruncat destinul, rădăşenenii continuă să fie locuitorii paradisiacului tărâm din groapa transformată în fabuloasă grădină a raiului. În cazul lor, sângele apă nu se face niciodată. Se revendică nu în primul rând prin vorbe, ci mai ales prin fapte, ca rădăşeneni. Se întorc spre obârşii aidoma celor vechi la templu, cu ofranda sufletului plin vârf de dor nestins de Rădăşeni. Întocmai se petrece cu un ales fiu al locului, arhimandritul Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Mare Eclesirah al Catedralei Patriarhale. A trăit în copilărie şi adolescenţă mai mult în Fălticeni, unde părinţii se mutaseră siliţi de mersul maşter al vremurilor. La Rădăşeni copilul Cristian-Gabriel, tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ sub numele de Timotei, se fericea mergând în raiul bunicilor. Apoi valurile l-au dus spre alte zări. Gândurile i-au zburat însă mereu la izvoare, acolo unde s-a înstelat cu atomii generaţiilor şi generaţiilor de aristocraţi ţărani ce l-au premers, cei care au suit locul acesta umil în constelaţii însemnându-l cu unicitate. Părintele Timotei nu-i doar gând, ci şi faptă. Una care îmbracă întodeauna veşmântul ofrandei. Albumul “Rădăşeni”, tocmai ieşit de sub teascuri, ce se alătură şirului de cărţi închinate oamenilor şi locurilor din ţinutul Fălticenilor, precum şi chinoviilor din tot cuprinsul ţării, dăruit consătenilor şi conaţionalilor, deopotrivă pregătit cu rigoare pricepere, har şi dogoarea izvorâtă dintr-o curată afecţiune, reprezintă chipul în odăjdii de preţ al acestei aşezări stârnitoare de admiraţie, aşa cum sălăşluieşte aceasta în miezul sufletului cel plin de candori al Sfinţiei Sale. Este regăsirea unui teritoriu edenic şi spovedania contopirii sufleteşti cu baştina. Imaginile fotografice din album, dar şi slovele despre Rădăşeni ale Cuvioşei Sale şi ale altora, unii dintre nu puţinii admiratori ai minunatului topos, precum A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Aurel George Stino, parcă-s metarealităţi. Se luminează taboric din pagini la fel cum ni se dezvăluie filele chenăruite de caligrafii cei de demult şi fără de moarte. Ofranda adusă astfel la templul Rădăşenilor e doldora de arome de aristocraţie ţărănească, aceea care a urcat în legendă satul nepereche din preajma Fălticenilor-mon amour, cu numele său Rădăşeni, mirosind a mere, busuioc, suflet bun şi osârditor.

l Grigore Ilisei

Page 98: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 96

In memoriam

EPISCOPUL DORIMEDONT, SLUJITOR ŞI MĂRTURISITOR AL CREDINŢEI ÎN NORDUL BASARABIEI CREŞTINE

1. Naşterea şi formarea unui nou „apostol” al credinţei Episcopul Dorimedont a fost un mare arhiereu care a slujit într-o lume secularizată, de la a cărui trecere la Domnul am comemorat pe 31 decembrie patru ani. Naşterea unui om este o taină dăruită fiecărei creaturi a lui Dumnezeu ce se bucură de marele dar al vieţii. Taina aceasta este împărtășită oricui, dar nu numai că se dăruieşte, ci se şi trăieşte în decursul întregii vieţi, prin darurile eterne ale Lui Dumnezeu. Împărtăşindu-ne de ele, devenim co-participanţi la creaţie cu Dumnezeu, devenim creatori de lucruri frumoase şi veşnice, sau devenim preoţi şi sfinţitori ai creaţiei. Prin această vocaţie, fiinţa umană este cu adevărat raţională şi sfântă, este raţională prin actul divin şi sfântă prin folosirea corectă a raţiunii, adică prin împărtăşirea şi înţelegerea corectă de raţionalitatea lucrurilor şi de însăşi raţionalitatea divină.

O asemenea persoană ce s-a bucurat şi s-a împărtăşit cu adevărat de acest mare dar al lui Dumnezeu a fost şi Episcopul Dorimedont. Născut la 4 martie 1961 într-o familie de creştini dreptmăritori, în nordul Basarabiei, în satul Petrunea din Raionul Glodeni, a primit prenumele Nicolae la taina Sfântului Botez, prenume a unui mare ierarh şi sfânt al Bisericii. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, primind o educaţie aleasă în sânul familiei în care s-a născut şi la şcoala medie completă din satul natal, pe care a absolvit-o în anul 1978. În aceşti ani de copilărie tânărul Nicolae se bucura continuu de minunea naşterii sale şi de bucuria vieţii. În primul rând se bucura de naşterea sa într-o familie de buni creştini, care i-au sădit în inimă dragostea de Dumnezeu şi de neam, dar se bucura şi de minunea vieţii, deoarece într-o lume a necredinţei s-a născut mărturisitorul ei. Aceste valori ale sufletului au prins rădăcini în acea inimă nevinovată tocmai într-o lume plină de necredinţă şi ateism.

După absolvirea scolii din satul natal, tânărul Nicolae şi-a continuat studiile la şcoala de şoferi din oraşul Bălţi, între anii 1978-1979. Apoi la vârsta de 18 ani a fost încorporat în serviciul militar din cadrul Armatei Sovetice, serviciu pe care l-a finalizat în anul 1981. Pentru tânărul Nicolae serviciul militar a fost cu adevărat o şcoală a vieţii din care a avut ce să înveţe şi-l pregătească pentru

Page 99: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 97

adevărata cale a vieţii. Menţionez aceste lucruri deoarece, cunoscându-l pe acest ierarh, în anumite clipe din viaţă el îţi amintea cu drag de anii petrecuţi în armată şi amintea de lucrurile frumoase pe care le-a deprins şi care i-au fost foarte folositoare în decursul vieţii. Uneori şi nouă, celor ce eram elevi la Seminarul Teologic, ne zicea că mai întâi trebuia să mergem la armată şi apoi să venim şi să studiem la Seminar.

2. Formarea teologică şi chemarea la monahism a tânărului Nicolae Din cele menţionate mai sus, observăm că acest tânăr, pe lângă educaţia sa laică, a primit şi o

educaţie religioasă, care este sădită în firea fiecărui om, cum spune Părintele Rafail Noica, că Ortodoxia este firea omului, credinţă pe care trebuia să o îmbogăţească în fapte, căci credinţa fără fapte moartă este (Iacov 2,17), şi în studiu. A mărturisit credinţa întreaga viaţă, iar faptele credinţei au fost şi ele o mărturisire a ei, vie şi nemuritoare.

A dobândit temeiul de cunoştinţe teologice în anii de studii ce l-au apropiat de Dumnezeu şi care nu au devenit pentru el deşertăciune, așa cum zice Sf. Ioan de Kronştandt, studiile şi învăţătura sunt deşertăciuni dacă nu te apropie de Dumnezeu. În anul 1983 tânărul Nicolae a fost înmatriculat în anul întâi de seminar, la Seminarul Teologic din Moscova, pe care l-a absolvit în anul 1987. În anul 1986 a devenit frate de mănăstire la Lavra cuviosului Serghie din oraşul Serghiev Posad din regiunea Moscovei. Prin pronia lui Dumnezeu, la 7 decembrie 1986 a fost tuns în monahism cu numele Dorimedont de către stareţul Lavrei, arhimandritul Alexei Cutepov (în prezent arhiepiscop de Tula şi Belevsk), devenind monah, după cerința Sf. Ignatie Briancianinov: ca înainte ca cineva să devină monah trebuie mai întâi să devină mirean desăvârşit. Prin primirea acestei mare taine a călugăriei, tânărul Nicolae devine un tânăr monah pe nume Dorimedont. Am zis tânăr deoarece nu numai că avea vârsta de 25 de ani, ci că primind această taină, el a fost născut la o nouă viaţă de ascultare şi rugăciune, în sânul căreia te simţi mereu tânăr şi vesel.

Pe lângă chemarea de a îmbrăţişa această mare taină a monahismului, el a urmat şi chemarea sfântă de a fi hirotonit ieromonah. Această chemare este cu adevărat una sfântă, deoarece însăşi menirea ei este de a sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi cu sfinţenie şi ea se finalizează cu sfinţirea omului şi creaţiei. Treptele acestei slujiri au fost parcurse şi de monahul Dorimedont. Pe data de 6 ianuarie 1987 a fost hirotonit ierodiacon de către ÎPS Serapion, Arhiepiscop de Vladimir, iar la 27 decembrie 1987 a fost hirotonit ieromonah de către ÎPS Serapion, Mitropolit al Chişinăului.

Între anii 1987-1991 a studiat la Academia Teologică din Moscova, iar din anul 1993 a devenit doctor în Ştiinţe teologice. Cele relatate ne descriu că monahul Dorimedont a urcat pe treptele cele mai înalte ale ştiinţei teologie obţinând şi acest titlu de Doctor în teologie. Dacă până aici putem spune că a fost un urcuş doar de cunoştinţe dobândite pe băncile Seminarului şi ale Academiei, mai departe vom vedea că aceste cunoştinţe vor fi nu numai împărtăşite celor cărora vor avea parte de ele, dar vor fi şi trăite, viaţa sa devenind un model viu de cunoaştere şi trăire. Monahul Dorimedont a avut cu adevărat o chemare sfântă, la care a răspuns cu dragoste şi jertfire. Acest răspuns al său a devenit unul plin de credinţă făptuitoare şi mântuitoare, credinţă care s-a manifestat întreaga viaţă. O viaţă scurtă în timp, dar intensă în faptele dreptei credinţe.

Page 100: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 98

3. Ieromonahul Dorimedont, stareţ iubitor şi reorganizator al monahismului basarabean

Prin pronia lui Dumnezeu, orice om este înzestrat cu o anumită chemare, spre a face voia Celui Preaînalt, unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvântul cunoştinţei, unuia credinţa iar altuia, darurile vindecărilor, unuia faceri de minuni, iar altuia prorocie…Dacă omul îndreaptă darul primit spre Dumnezeu, el devine preot al creaţiei. Și ieromonahul Dorimedont a avut o chemare deosebită și a răspuns ei cu credință în puterea lui Dumnezeu. Era o chemare deosebită de toate celelalte, deoarece era una plină de responsabilitate şi iubire. Prin pronia divină el este numit pe data de 8 noiembrie 1990 stareţ al mănăstirii Noul-Neamţ, cu hramul Înălţării Domnului din localitatea Chiţcani, raionul Slobozia, Republica Moldova. Conştient de învăţătura Sf. Ignatie Briancianinov, că destinul Bisericii este destinul monahismului, pentru că fără monahism Biserica nu poate fi desăvârşită, ci şi de faptul că această vatră monahală, este una din cele mai importante mănăstiri din Republica Moldova, începe lucrarea în via Domnului. Este importantă prin filiaţia ei istorică şi prin vieţuitorii pe care i-a avut. Printre stareţii renumiţi ai acestei mănăstiri îi putem numi doar pe câţiva: Teofan Cristea, Andronic Popovici, Gherman Erimicioi şi Hrisant Filipov, toţi având o viaţă curată şi sfântă. Responsabilitatea noului stareţ, a devenit una plină de fapte responsabile şi jertfitoare. Responsabilă prin faptul că a primit binecuvântarea lui Dumnezeu să fie un urmaş vrednic al acestor stareţi binecuvântaţi şi aleşi. La venirea ieromonahului Dorimedont, această mănăstire se afla într-o stare materială şi spirituală decăzută, deoarece regimul comunist, care aproximativ 60 de ani a condus această ţară, a distrus nu numai obştea monahală, dar a dărâmat şi zidurile bisericilor şi clădirilor. La venirea sa, așezarea acestei mănăstiri semăna mai mult cu un câmp de luptă decât cu o mănăstire, cu ziduri distruse şi biserici dărâmate. Dar nu numai atât, era lipsit şi de vieţuitori, unii fiind deportaţi, alţii fiind alungaţi din mănăstire, iar alţii fiind ascunşi în locuri neştiute. Dar toate acestea nu l-au descurajat pe stareţul Dorimedont, ci l-au întărit în credinţă, care a devenit în timp una plină de fapte şi virtuţi. Din ruinele distruse a refăcut o adevărată lavră a Moldovei și nu numai a Moldovei, ci şi a întregii ortodoxii. Ruinele s-au transformat în ziduri bine amenajate, iar Bisericile acestui complex monahal au devenit strălucitoare prin rezidirea lor şi prin cupolele aurii. Privindu-le, mereu îţi ridică mintea spre Dumnezeu şi te îndeamnă de a călători spre Ierusalimul cel ceresc.

Stareţul Dorimedont a fost cu adevărat un stareţ iubitor şi rugător, fiind conştient de învăţătura conform căreia călugărul fără rugăciune e ca soldatul fără arme. A reuşit să adune în jurul său un număr mare de ucenici şi călugări, numărul lor ajungând până la o sută cinci zeci, adunând atâţia ucenici prin dragostea sa, care a devenit una din virtuţile de căpetenie din viaţă: aceasta este virtutea cea mai importantă a unui stareţ, cum zice Sf. Ioan de Kronştandt. Iubirea şi blândeţea stareţului pe mulţi îi îndrepta la credinţa cea dreaptă şi la calea mântuirii.

Datorită activităţi şi stăruinţei sale, stareţul Dorimedont este hirotesit egumen în anul 1991 de către PS Vichentie, episcop de Bender, iar în anul 1993 este hirotesit arhimandrit.

În anul 1993 este decorat cu toiag păstoresc de către ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, iar în anul 1994 este decorat cu dreptul de a purta a doua cruce cu pietre scumpe.

Din anul 1994 este prorector al Seminarului Teologic din Chişinău. Această instituţie de

Page 101: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 99

învăţământ teologic, a devenit una din cele mai importante din cuprinsul ţării, pregătind viitori slujitori ai bisericii.

În anul 1996 a fost decorat de către Prea Fericirea Sa Teoctist, Patriarhul României, cu Crucea Patriarhală.

Între anii 1997-1999 a condus Departamentul mitropolitan pentru Învăţămînt Religios şi Catehizare a Mitropoliei Moldovei.

4. Înfiinţarea Episcopiei de Edineţ şi Briceni, fiică istorică şi canonică a

Episcopiei Hotinului Episcopia de Edineţ şi Briceni a luat fiinţă prin promulgarea decretului nr. 65 al Preafericitului

Alexie, Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia şi prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, şi cu binecuvântarea ÎPS mitropolit Vladimir la 6 noiembrie 1998, amplasarea geografică a nou înfiinţatei episcopii fiind în partea de nord a Republicii Moldova.

Episcopia de Edineţ şi Briceni este subdiviziune a Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei) subordonată Preafericitului Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia şi Mitropolitului Chişinăului şi al întregii Moldove. Numărul bisericilor din această episcopie fiind în jur de o sută douăzeci şi trei, raioanele ce intrau în componenţa noii episcopii erau următoarele: Edineţ, Briceni, Ocniţa şi Donduşeni. Aceste unităţi administrative teritoriale, numite raioane, în decursul istoriei făceau parte din cuprinsul judeţelor Bălţi şi Hotin, ele intrând sub jurisdicţia canonică a istoricei episcopiei Hotinului, înfiinţată în anul 1923, având centru administrativ în oraşul Bălţi.

Jurisdicţia istoricei episcopii ai Hotinului era alcătuită din judeţele Bălţi, Hotin, Soroca. Judeţul Bălţi avea capitală oraşul Bălţi, ce avea 7 plăşi şi 77 comune rurale. Judeţul Hotin avea capitală comuna urbană Hotin, ce era alcătuită din 7 plăşi şi 83 comune rurale. Judeţul Soroca avea capitala comuna urbană Soroca, ce avea în componenţă 7 plăşi şi 46 comune rurale. Ea avea aproximativ 418 biserici în anul 1923, iar la 1 ianuarie 1934, 463 de biserici, vedem că numărul bisericilor nou înfiinţate Episcopie de Edineţ şi Briceni este foarte mic, deoarece sunt şi alte unităţi administrative ce fac parte din cuprinsul de nord al Republicii Moldova ce sunt în jurisdicţia Episcopiei de Bălţi şi Făleşti.

5. Chemarea şi slujirea arhierească a episcopului Dorimedont Slujirea arhierească este cea mai înaltă treaptă în ierarhia văzută a Bisericii. Arhiereul este cel

care prin harul lui Dumnezeu primeşte binecuvântarea de a oficia toate tainele Bisericii. Aceasta este o chemare sfinţitoare şi jertfitoare, sfinţitoare prin tainele sfinte pe care le oficiază arhiereul şi jertfitoare prin viaţa sa. Fiind treapta cea mai înaltă a slujirii, ea este tot odată şi cea mai responsabilă, deoarece un arhiereu este chipul lui Hristos, în slujire şi în fapte. Viaţa arhiereului este viaţa lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, slujirea arhiereului este slujirea lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, predica arhiereului este predica lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, jertfa arhiereului este jertfa lui Iisus Hristos Arhiereul Cel veşnic. Prin toate acestea vedem că prezenţa arhiereului este prezenţa lui

Page 102: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 100

Hristos. De aceea şi venirea unui arhiereu într-o comunitate este şi venirea lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic.

La o asemenea viaţă de slujire a fost chemat şi stareţul Dorimedont, de a deveni un arhiereu, fără prihană, ca un iconom a lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât.(Tit, 1,7). Hirotonia în treapta de arhiereu a arhimandritului Dorimedont a avut loc pe data 8 noiembrie 1998 în catedrala patriarhală "Botezul Domnului" din oraşul Moscova, hirotonie săvârşită de către Preafericitul Alexie , Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia, Înalt Prea Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove şi alţi 7 arhierei.

La o asemenea chemare sfântă a răspuns episcopul Dorimedont. Această chemare a fost una binecuvântată de Dumnezeu în nou-înfiinţata episcopie. Sosirea sa aici poate fi asemănată cu venirea de a sluji în Rostov a Sf. Dimitrie. Cu acest prilej a rostit un cuvânt bogat, elocvent şi mişcător, în care a înfăţişat îndatoriile reciproce ale păstorului şi ale turmei: Să nu se tulbure inimile voastre din pricina venirii mele la voi, căci am intrat pe uşă nu am intrat pe aiurea, nu am fost căutat însă am fost găsit, şi nu mă duc mai jos decât mă duceţi voi pe mine, căci judecăţile Domnului sunt multe şi nepătrunse: ele m-au trimis la voi iar eu am venit nu ca să îmi slujiţi, ci ca să vă slujesc, după cuvintele Domnului: care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru (Mt. 20-26). A devenit arhiereu binecuvântat în acest colţ de ţară, în care de-a lungul timpului turma a fost păstorită de arhierei vrednici şi cărturari ca: Amfilohie Hotineanul, Visarion Puiu (martie 1923-octombrie 1935) Tit Simedrea (decembrie 1935 – iunie 1940), deveniţi mai apoi mitropoliţi ai Bucovinei, şi Partenie Ciopron (1941-1944). Faptele sale sunt asemănătoare faptelor acestor arhierei ce au păstorit episcopia Hotinului.

La venirea episcopului Visarion Puiu, Episcopia Hotinului era nou înfiinţată neavând nici sediu episcopal şi nici locuinţă. Aceasta o aflăm chiar din mărturiile sale: „Dacă am venit la Bălţi, în mai 1923, îmi amintesc despre oraşul prin care trecusem: acesta produce un dezgust, am găsit un oraş de goluri, cu o singură biserică ortodoxă pentru o populaţie de peste zece mii de suflete creştine (...) şi o totală răceală faţă de întemeierea unei episcopii, atât din partea clerului, cât şi a autorităţilor mireneşti locale… şi acea singură biserică, „Sf. Nicolae”, din evreime, care avea să-mi fie catedrală episcopală. Cât priveşte locuinţa mea, întâi am fost găzduit la vreo două familii armeneşti şi apoi la casa parohială a protoiereului Vladimir Dumitriu, el însuşi văduv şi împovărat de o numeroasă ceată de copii. Nimeni nu se îngrijise din vreme de o locuinţă pentru episcop, nici de loc pentru cancelarie, nici pentru personalul din jurul unei episcopii şi tot aşa, nici de funcţionarii trebuitori administraţiei eparhiale”. Asemănătoare poate fi şi mărturia episcopului Dorimedont care, nefiind scrisă undeva, o putem afla de la cei ce au fost alături de el sau de cei ce au văzut şi au trăit acele clipe. Precum episcopia Hotinului era nou înfiinţată şi neavând nici sediu şi nici o catedrală episcopală, la fel şi episcopia de Edineţ şi Briceni, fiind nou înfiinţată, nu avea nici un sediu episcopal şi nici un loc special de a fi servit drept sediu episcopal. Drept sediu episcopal a servit la început casa parohială din curtea bisericii ,,Sf. Ierarh Vasile” din oraşul Edineţ, zidită din piatră de către proprietarul P. Caziţân, în anul 1870, aceasta servind drept catedrală episcopală, iar cu timpul episcopul Dorimedont s-a îngrijit de cumpărare şi de renovarea sediului episcopal, ce este amplasat în incinta fostei grădiniţe - creşă nr. l din oraşul Edineţ, strada Şoseaua Bucovinei 35/4. Şi precum episcopul

Page 103: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 101

Partenie Ciopron a păstorit în acea episcopie după o perioadă de război şi o scurtă perioadă de ocupaţie, asemenea este şi venirea episcopului Dorimedont într-un colţ de ţară care a suferit în urma războiului şi în urma ocupaţiei comuniste atee, în zona cea mai defavorizată spiritual şi material. Fiind rugător neîncetat şi iubitor de studiu şi cercetare, episcopul Dorimedont s-a îngrijit şi de reorganizarea mănăstirilor şi a vieţuitorilor ei din cuprinsul episcopiei, dar şi de înfiinţarea unor noi mănăstiri şi de învăţământul teologic din cuprinsul eparhiei, înfiinţând seminare teologice şi o Facultate de Teologie. Acestea au fost preocupările sale pentru care s-a jertfit permanent, asigurând bunul mers al lor. S-a îngrijit de acestea toate, deoarece un episcop are nevoie de mănăstiri în care se roagă călugării şi de şcoli în care sunt pregătiţi viitorii cântăreţi şi slujitori ai bisericii. La momentul înfiinţării Episcopiei, în spaţiul acordat ei existau două mănăstiri: Mănăstirea de călugăriţe cu hramul “Adormirii Maicii Domnului” din preajma localităţii Călărăşeuca şi Mănăstirea Rudi.

În perioada de început a subordonării acestei mănăstiri Episcopiei de Edineţ şi Briceni au început lucrările de restaurare la mănăstirea Călărăşeuca a soborului “Sf. Mitrofan”, care au luat sfârşit în anul 2000, când a fost şi sfinţită. Tot atunci a fost începută reparaţia capitală a complexului de locuințe ale călugăriţelor şi a trapezei mănăstirii. Lucrările de finisare au culminat în toamna anului 2005. La mănăstirea Rudi, s-au făcut reparaţii substanţiale la corpul de chilii ale călugăriţelor şi la arhondaricul mănăstirii. Anexelor gospodăreşti şi teritoriului li s-a dat un aspect adecvat, lucrări care au durat aproape 2 ani de zile. În prezent se lucrează la refacerea zidurilor şi la construcţia clopotniţei de la intrarea principală în mănăstire. La 4 august 1999 s-a decis fondarea unei mănăstiri de călugări cu hramul “Naşterea Domnului”, în cinstea marelui jubileu a 2000 mii de ani de la Naşterea Mântuitorului Hristos. Mănăstirea a fost deschisă în incinta fostului sanatoriu “Albinuţa”, din comuna Zăbriceni. La 3 aprilie 2000 s-a convenit deschiderea mănăstirii de călugăriţe cu hramul “Învierea Domnului” în localul fostei tabere de odihnă "Dumbrava" din oraşul Briceni. În prezent are loc finisarea clopotniţei şi a soborului mănăstirii în cinstea „Învierii Domnului”, cît şi reparaţia, amenajarea corpului de chilii ale surorilor. În data de 3 august 1999, pe lângă sediul episcopal se înfiinţează Seminarului Teologic Liceal de Fete "Sfânta Elisabeta" (termen de studii 3 ani), iar la Mănăstirea “Naşterea Domnului”, Seminarul Teologic Liceal de băieţi “Sf. Foca” (termen de studii 3 ani). În prezent, Liceul de băieţi poartă numele „Episcopul Dorimedont” în cinstea Pururea Pomenitului Prea Sfinţitului Dorimedont, Episcop de Edineţ şi Briceni, iar în anul 2004, tot în incinta acestei mănăstiri s-a deschis şi Facultatea de Teologie unde au venit să predea şi teologi români precum monahul Calist de la mănăstirea Lainici, preotul Nicolae Nicolescu de la Iaşi, preotul Mircea Bejenaru de la Suceava ş.a. La 12 februarie 2000 s-a decis înfiinţarea Obştii Surorilor de Caritate "Sfînta Elisabeta" pe lângă Seminarul Teologic din Edineţ.

În prezent, membrii Obştii de Caritate au sub oblăduire în jurul a 25 de bolnavi şi persoane cu handicap,misiunea obştii fiind susţinerea morală şi duhovnicească a acestor persoane, îngrijirea bolnavilor înfăptuindu-se zilnic.

Page 104: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 102

Din luna noiembrie 1999 postul de radio “Sănătatea” difuzează săptămânal emisiunea “Din tezaurul Ortodoxiei” şi ,,Convorbiri duhovniceşti”, susţinută de clericii din corpul administrativ al Episcopiei de Edineţ şi Briceni. Cu binecuvîntarea Episcopului de Edineţ şi Briceni, Preasfinţitul Dorimedont, în anul 2000 s-a înfiinţat Centrul Misionar “Sf. Ciprian”, care în prezent îşi desfăşoară pe larg activitatea, punând la dispoziţia creştinilor şi publicului cititor: cărţi de rugăciuni, broşuri, calendare, traduceri. etc. Prin osârdia ierarhului, începând cu anul 2000, apare lunar ziarul eparhial “Steaua Betleemului” în ediţie română şi rusă, iar din anul 2002 apare lunar revista de spiritualitate ortodoxă “Ortodoxia” şi suplimentul „Ortodoxia pentru copii”. Aceasta este doar o descriere succintă a activităţii misionare şi pastorale a episcopului Dorimedont. Desfăşurată în decurs de opt ani de slujire ca arhiereu, perioada este scurtă cronologic dar însemnată în fapte, deoarece supravieţuieşte în urma unui grav accident de circulație doar puţin timp. La data de 31. 12. 2006 este chemat la Domnul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice că sfârşitul vieţi acesteia pământeşti nu trebuie să se numească moarte, ci despărţire de stricăciune, slobozire din robie şi încetarea tulburărilor, risipirea întunericului, odihna de osteneli, acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi, dispariţia păcatului şi hotarul tuturor relelor. ,,Sfârşitul fiecăruia vine atunci când e potrivit fiecăruia”.

6. Chipul sfânt şi blând al episcopului Dorimedont desprins din mărturiile celor ce l-au cunoscut

Chipul şi viaţa de slujire a episcopului Dorimedont a fost cunoscută de mulţi slujitori şi creştini. Cei ce l-au cunoscut şi au fost contemporani cu el au lăsat mărturii despre viaţa episcopului Dorimedont pe câteva din ele le voi aminti:

,, Monah desăvârşit, stareţ, episcop minunat,teolog şi om duhovnicesc.” ,, Cu o pregătire teologică de excepţie, fiind singurul ierarh de la noi cu doctorat în teologie, şi

cu o bază solidă de cultură profană, a putut să fie un adevărat propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu şi al Bisericii, având un talent oratoric deosebit.”.

,,Acea privire blândă şi pătrunzătoare a sfărâmat multe inimi de piatră şi a făcut din ele izvor de lacrimi”. (Eg. Patrocl Porumbac).

,,Era un om de rugăciune, slujea frumos şi cu dăruire Sf. Liturghie” ,,Cuvintele lui erau adevărate şi vii, dând pe faţă toată deşertăciunea şi neputinţa acestei lumi în

faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui” ,, Avea o prezenţă plăcută, glumind cu măsură, având întotdeauna răbdare să-l asculte pe

celălalt până la capăt” ,,Era un ascet picat parcă din cer pe scaunul arhieriei, pentru a-i mustra pe ceilalţi prin viaţa sa

curată” (Ierom. Savatie Baştovoi). ,, Prea Sfinţitul Dorimedont a luminat pe mulţi cu flacăra credinţei sale şi i-a îndrumat pe mulţi

pe calea credinţei şi a dreptăţii” (Pr. Adrian Cotelea). ,, Prea Sfinţitul Dorimedont a fost un părinte plin de sfinţenie şi virtuţi”. (Pr. Ioan Munteanu).

Page 105: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 103

,,Nu a avut niciodată apartenenţă politică şi nici preferinţe politice”.(Prot. Pavel Borşevschi). ,, A avut puterea să stea drept şi hotărât în calea a tot ce a fost distrugător pentru societate, şi

nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele vieţii creştine şi de unitatea bisericii”. (Pr. Ghenadie Dascăl).

,,Avem în faţă un ierarh care era şi ne este un exemplu de simplitate, de rugăciune şi atitudine iubitoare faţă de cei din jur. Am încercat de multe ori la Stăpânul să caut o trăsătură de caracter mai rea, căci bune au fost o mulţime, şi nu am găsit. Apoi am înţeles de ce! Pentru că ne-a iubit!” (Pr. Serghie Panaite).

,, Slujea Sfânta Liturghie cu multă evlavie şi emoţii. Fiecare moment din slujbă îl trecea prin inimă de parcă Însuşi Dumnezeu în corpul Său săvârşea Sfintele Sfinţilor. Lăcrima des la slujbă şi la predică”. (Pr. Vadim Beresteanu).

Acesta este pe scurt o descriere a activităţii de slujire a episcopului Dorimedont care a slujit cu timp şi fără timp propovăduind Evanghelia dreptăţii. Viaţa sa a fost una plină de realizări în toate planurile de activitate şi sperăm că acum vieţuieşte în ceruri, dând slavă Lui Dumnezeu.

Drd. Petru Ciobanu, Basarabia

Page 106: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 104

Artă vizuală

TEMA PEŞTELUI, UN SUBTERFUGIU ELIBERATOR AL IMAGINAŢIEI CREATOARE: SMARANDA BOSTAN

Pentru artistul plastic, ieşirea în public

presupune parcurgerea cu meticuloasă grijă a unor etape premergătoare. Finalitatea lor se concretizează, de regulă, printr-o expunere desfăşurată pe simezele unei galerii a lucrărilor de pictură sau grafică, sau într-un spaţiu interior sau exterior, dacă ne referim la sculptură sau, de multe ori, o combinaţie între cele două situaţii.

Nu este suficient să luăm în calcul doar problema cadrului expoziţional în sine, care se referă la condiţiile de lumină, configurare şi poziţionare a locului. Importanţa primordială pentru împlinirea actului artistic propus, pentru receptarea fără distorsiuni majore a operei, constă în selecţia acesteia de către autorul

însuşi şi care trebuie să-l reprezinte profesional. O expoziţie de artă, în general, nu înseamnă scoaterea din depozitul atelierului artistului a

numărului necesar de lucrări şi mutarea lor pe simezele galeriei. O expoziţie de pictură şi nu numai presupune din partea artistului o mare implicare a energiilor de care el dispune. Ea debutează de la momentul primului gând care aduce această intenţie în miezul preocupărilor ca punct de plecare în construirea unui proiect amplu care urmează să se deruleze cu timpul în toate sensurile posibile şi necesare, concretizându-se în cele din urmă, materialiceşte printr-o sumă de lucrări din care pictorul le va alege pe cele reprezentative care vor alcătui expoziţia propriu zisă.

Pentru publicul care în cele din urmă ajunge în faţa operelor expuse pe simeze, tot ce s-a petrecut mai înainte, de la primul gând la finalizarea lucrărilor, nu există şi nu are nici o revelanţă. El priveşte tabloul şi caută în compoziţia lui, coordonatele care rezonează compatibil cu eul său, definit în acel moment de gradul de cultură, sensibilitate, educaţie a gustului pentru estetică sau interesul pragmatic faţă de valoarea comercială a obiectului în vecinătatea căruia s-a oprit. Rezultă că oricât de mult se străduieşte artistul, opera sa rămâne, în cele din urmă, la discreţia „bunului plac” din partea privitorului. Această „dilemă” persistă de când există artiştii şi va continua. Între privitor şi operă, în perioada modernă se interpune criticul de artă şi istoricul de artă ca mediator. Rostul său este, cel puţin în principiu şi de a descifra mesajul artistului încorporat prin compoziţia tabloului şi intenţiile mai clare sau nebuloase de comunicare a acestuia.

Page 107: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 105

Autoarea expoziţiei de faţă, Smaranda Bostan, aflată încă la începuturile unei cariere artistice ce se anunţă a fi prestigioasă în viitor, impulsionată de acel gând pozitiv iniţial, generator, a închegat într-un tot coerent proiectul. Parcurgând traseul elaborării proiectului, l-a interpretat cu luciditate, talent şi pragmatism, propunându-şi pregătirea unei expoziţii personale de pictură. Ea a optat pentru o temă tocmai pentru a dezvolta în profunzime demersurile creativ profesionale.

Odată aleasă tema, în cazul de faţă cea a Peştelui, cu siguranţă nu într-un mod aleatoriu, programul elaborării lucrărilor de la schiţe şi variante de proiecte particulare, autoarea a descoperit de la o etapă la alta elementele de compatibilitate prin care comunică ideile. Ea le codifică în mesaje personale prin mijloacele profesionale specifice. Nu putem întreba de ce tema peştelui care, la o primă vedere ar putea avea, dacă ne referim la posibilele variante, interpretative plastice.

Un răgaz meditativ, însă, ne aminteşte că peştele este un simbol al elementului APA. În istoria omenirii, a culturii şi civilizaţiei succedată de-a lungul timpului, s-au dat acestei vietăţi acvatice multiple interpretări cu valoare simbolică pozitivă. Peştele este un simbol al vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii. Simbolistica peştelui se regăseşte şi în creştinism aşa cum ne relatează textele evangheliilor. O minuţioasă aplecare asupra simbolisticii peştelui în relaţia cu creştinismul ne va evidenția profunzimea mesajului ca simbol al mesei euharistice alături de pâine, după cum relatează evanghelistul Luca. Pentru primii creştini trăitori în catacombe, peştele este imaginea lui Hristos.

Lucrările Smarandei Bostan nu relevă privitorului numaidecât preocupările pentru interpretarea temei peştelui prin valenţele simbolismului în accepţiune creştină, cel puţin la prima vedere. Artista se situează pe o poziţie mult mai realistă în relaţia cu imaginea matrice. Ea extrage elementele care îi permit interpretări sugestive, mai ales formal decorative, transformând motivul într-un pretext eliberator al propriei imaginaţii.

Reperul de la care jocul creativităţii şi imaginarului îşi începe parcursul, este această fiinţă acvatică, transformată într-un câmp al combinaţiilor de forme geometrice care generează ritmuri şi alternanţe ce animă compoziţiile susţinute prin acorduri şi armonii de culoare orchestrate cu o subtilitate cu totul specială care este în măsură să propună privitorului o identitate distincă şi recognoscibilă a lucrărilor.

Smaranda Bostan ne propune un gen de opţiune programatică pentru interpretarea unui segment al realităţii, recurgând la modalităţi moderne de organizare compoziţională a formelor şi pasajelor cromatice, a sincopelor valorice şi contrastelor tonale. Creaţiile sale amintesc, pe alocuri, ecourile maeştrilor care îi sunt apropiaţi sufletului dintre care îi amintesc pe Vasili Kandinsky şi Gustav Klimt, ale căror lecţii şi le-a însuşit într-un mod selectiv şi empatic.

Cred ca simbolistica peştelui despre care am amintit se îmbogăţeşte prin adaosul de nuanţe propuse de Smaranda Bostan, reţinând atenţia privitorului nu doar pe moment, ci cu persistenţă în memoria sa.

Page 108: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 106

UN SCULPTOR AL PLEIADEI CONTEMPORANE: ILIE BOSTAN

Gândindu-mă la anii care s-au pulverizat în

neantul timpului, la oameni pe care i-am cunoscut şi însoţit cu un pas mai în urmă, am mers împreună sau cu un pas mai înainte, dintre aceştia din urmă, Ilie Bostan, este un personaj aparte pe care-l observ cu discreţie de pe băncile liceului, din vremea studenţiei, iar în ultimii ani, din vecinătatea imediată a profesiei. Relaţia noastră a fost totdeauna pozitivă, bazându-se pe reguli şi principii nescrise, care conţin în mod prioritar respectul şi consideraţia reciprocă în plan moral şi profesional. Acest fapt a făcut ca în anume momente să colaborăm fie într-o expoziţie comună la Bucureşti sau Cluj, fie la un simpozion internaţional de sculptură la Bacău, ori la Ştefăneşti-Botoşani, sau în multe alte locuri.

I-am apreciat întotdeauna, înainte de toate, talentul, caracterul, hărnicia şi pasiunea cu care se dăruieşte creaţiei, căutând în volumetriile sculpturilor sale, evocări expresioniste, nedisimulate, cu umor şi perspicacitate ale unor personaje nemuritor-materializate în bronzurile sale.

Ilie Bostan, împătimit de lumea satului care i-a hrănit şi îmbogăţit sufletul curat de copil, a rămas un incurabil îndrăgostit de pământul de acasă unde îşi gospodăreşte partea cu aceeaşi iubire nepângărită, confundând-o cu bronzurile din sculpturile sale. El este un artist autentic prin talent, prin profesionalism şi măiestrie. Modestia sa este adevărată, iar bunul simţ- literă de lege. Conştiinţa valorii proprii este bine desenată şi susţinută prin opera care l-a consacrat ca fiind unul dintre sculptorii remarcabili ai tinerei generaţii. Dovadă şi Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România acordat la recentul Salon Naţional de Artă ce a avut loc la Bucureşti.

Fără a cădea în capcanele perfide ale modei, rezistând tentaţiilor speculare şi facile ale multiplelor încercări efemere, fals moderniste, Ilie Bostan rămâne credincios prin creaţiile sale marii tradiţii figurative prin care metamorfozarea şi materializarea unor teme existenţiale universale sunt cea mai veridică actualitate. Convertirea acestor teme în matricea expresiv-plastică după chipul şi asemănarea autorului sunt adevăruri care confirmă definiţia unei autentice personalităţi artistice care îmbogăţeşte prin prezenţa activă, mediul cultural al bătrânei provincii moldave.

Liviu Suhar (12 decembrie 2001) Când am scris frazele de mai sus, nu mi-am imaginat că va veni fericitul moment când

înzestratul sculptor, acum artist recunoscut în țară ca făcând parte din pleiada confraților care

Page 109: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 107

definesc configurația artelor sculpturii naționale și care se află la un statut de modernitate europeană, va fi acompaniat de propria fiică, într-o expoziție comună prin care se propun publicului creații ale căror definiție stilistică reflectă două personlități distincte. Tema comună pentru care au optat cei doi artiști, sculptorul Ilie Bostan și pictorița Smaranda Bostan, este cea a ”peștelui” fiecare dintre ei interpretând-o prin mijloace tehnice personale și conceptual distincte.

Nu pot decât să mă alătur demersului celor doi artiști cu convingerea că expoziția lor este un exemplu al conjuncției spirituale și de profesionalism în creația artistică aflată în deplină armonie pentru această etapă.

Prof. Univ. Dr. Liviu Suhar

Page 110: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 108

Carte religioasă

CU PĂRINTELE IOAN PINTEA, ÎN CASA TESLARULUI

Între prelaţii scriitori, Ioan Pintea – părintele paroh la Biserica

„Sfinţii Trei Ierarhi” din Bistriţa – este, de bună seamă, unul dintre cei mai harnici. Şi nu mă refer atât la munca sa editorială, ea însăşi una cu adevărat substanţială: părintele, (re)cunoscut discipol al lui N. Steinhardt, este prefaţator şi îngrijitor al multor ediţii din operele monahului de la Rohia: Dăruind, vei dobândi (Dacia, Cluj – Napoca, 1994), Călătoria unui fiu risipitor (Adonai, Bucureşti, 1995), Ispita lecturii (Dacia, Cluj – Napoca, 2000), Pledoarie pentru o literatură nobilă şi sentimentală

(împreună cu Radu Săplăcan, Cronica, Iaşi, 2001, 2003), Eu însumi şi alţi câțiva (eseuri noi şi vechi) (Dacia, Cluj – Napoca, 2001), O icoană maramureşeană – Nicolae Monahul (Bistriţa, 2002), Eseu romanţat asupra neizbânzii (Timpul, Iaşi, 2003), Cuvinte de credinţă (Humanitas, Bucureşti, 2006). Ci la faptul că Ioan Pintea este, el însuşi, un scriitor talentat şi prolific, aflat într-o strânsă legătură cu lumea culturală mai degrabă laică – faptul că este redactorul – şef al revistei „Mişcarea literară” sau că deţine rubrici permanente în alte reviste de cultură vorbeşte de la sine despre participarea sa la viaţa literară a cetăţii. A publicat, până acum: eseuri, jurnale şi convorbiri (Primejdia mărturisirii (convorbiri cu N. Steinhardt), Dacia, Cluj – Napoca, 1993 – 1996; Humanitas, Bucureşti, 2006, Polirom, Iaşi, 2009; Însoţiri în Turnul Babel (eseuri şi dialoguri), Omniscop, Craiova, 2005; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, Aletheia, Bistriţa, 2002; Admiraţii ortodoxe (eseuri teologice şi literare), Limes, Cluj – Napoca, 2003; Mic jurnal discontinuu. Însemnările unui preot de ţară, Eikon, Cluj – Napoca, 2005; Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Paralela 45, Piteşti, 2007), acatiste (Slujba de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin, 2006 şi Slujba de canonizare a Sfinţilor Martiri Năsăudeni, 2007). În fine, Ioan Pintea este poet în toată puterea cuvântului, cu patru volume la activ: Frigul şi frica (Dacia, Cluj – Napoca, 1992), Mormântul gol (Dacia, Cluj – Napoca, 1999), Grădina lui Ion (Aletheia, Bistriţa, 2000) şi Casa teslarului (Cartea Românească, Bucureşti, 2009). Probabil cea mai aplaudată producţie lirică a ultimului deceniu semnată de o faţă bisericească, aceasta din urmă pare a constitui ilustrarea cea mai fericită a faptului că în noua paradigmă poetică religioasă poate să intre atât intertextualitatea religioasă, cât şi cea laică, atât propensiunea spre misteriile grele, cât şi detaliul cel mai anodin, atât metafizicul, cât şi fiziologicul, în fine, atât vocabula cu aromă de sineturi de odinioară, cât şi cuvântul descărnat de orice virtuţi metafizice. Nelipsit de semnificaţie este faptul că ambele serii antinomice sunt întâlnite chiar în aceleaşi texte, de regulă poeme ale convertirii experienţelor cotidianului (fie ele şi ritualuri sacrificiale dintre cele mai crude) sub semnul revelatoriu al iluminării: „jocul cu tauri din curtea părinţilor/ învârtindu-mi scăfârlia în toate părţile/ ca să-mi aducă aminte de el/ şi dincolo de garduri grădinile verzi/ cu lucernă şi trifoi printre ţelină/ şi pătrunjel/ burţile crăpate ale taurilor/ doar sarea pe deasupra învineţind carnea/ şi câteva piei atârnate la uscat pe lumina ochilor mei/ dezlipind în durere solzii

Page 111: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 109

aceştia” (jocul cu tauri din curtea natală). În fapt, cartea oferă suficiente motive pentru a deconcerta, desigur la

modul plăcut, mai multe categorii de cititori. Pentru un cititor obişnuit de poezie, neavertizat asupra statului social al autorului Casei teslarului, să spunem, „efectul de surpriză” ar fi constituit, bunăoară, de amestecul bine dozat de aluzii livreşti laice şi religioase, ce transformă unele pasaje textuale, ba chiar, în unele cazuri, chiar poeme întregi, în note de lectură hermeneutică. Dacă în elementele de peritext precum motourile scriitorul preferă să citeze fragmente semnificative din Elm –ul Sylviei Plath („Cunosc străfundul, spune ea./ L-am cunoscut cu braţul unei rădăcini./ Ţie de el ţi-e teamă./ Eu n-am nicio spaimă: am fost chiar acolo”) sau din poemul Burnt Norton al lui T.S.Eliott” („Du-te, du-te, du-te, spunea pasărea: neamul omenesc/ Nu poate îndura prea multă realitate”), în interiorul textelor Ioan Pintea citează, direct sau aluziv, în special din Biblie (de la Exod şi Împăraţi pînă la Apocalipsă), din Pateric şi Filocalie, din Sinaxare ori din învăţăturile Sfinţilor Părinţi (în special Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Augustin şi Simon Cireneul), dar îi evocă, cu deferenţă aproape la fel de mare, pe Apollinaire şi pe Rilke, pe Emily Dickinson şi pe Jotie T’Hooft, pe Leonard Cohen şi pe Aretha Franklin, pe Eminescu şi pe Arghezi, pe „fratele Ioan Alexandru” şi pe N. Steinhardt, pe O. Nimigean şi pe mai mulţi „prieteni poeţi din Maramureş”, în frunte cu Florin Săsărman. Până şi în discursul personajelor descinse direct din Noul Testament se amestecă lexeme specifice vocabularului creştin cu aluzii livreşti din cele mai variate surse: „Ioan deasupra cârdului de gâşte plutind/ şi vorbind despre apocalipsă/ a danemarcă putredă miroase aici/ în rănile palide strănutul zguduie creierii/ mărunţindu-i între două pustii...” (preabunul Ioan).

Pentru cititorul împătimit de poezia religioasă, volumul oferă la rândul lui alte motive de contrariere. Dezinhibat, prea puţin dogmatic, părintele Ioan Pintea loveşte fără milă în clişeele specifice acestui tip de discurs liric, dovedind că schema lui convenţională este în ansamblu depăşită, că intervalul dintre Subiectul şi Obiectul meditaţiei, respectiv al enunţării poetice poate fi umplut şi cu altfel de trăiri sau în altfel de moduri decât cele normate de „clasicii” europeni ai genului, ieşiţi direct din mantaua lui David (Clément Marot ori Jan Kochanowski), ba chiar şi de clasicizaţii autohtoni (de la Dosoftei până la Vasile Voiculescu). În textele sale, există referinţe urbane fără nici un halou transcendent, mărturisiri biografice dacă nu şocante, cel puţin neobişnuite pentru că se referă la gesturi sau stări de spirit deloc specifice, conform mentalului colectiv, unui prelat, în fine, temerităţi imagistice la fel de incompatibile, conform uzanţelor ştiute, cu scriitura unui reprezentant al clerului. Înseşi temele cele mai grave ale liricii dintotdeauna par, uneori, a fi luate în derâdere, deşi ironia lui Ioan Pintea, în cazurile rare când infuzează avantextul, nu este, în realitate, decât o formă de avertisment, din moment ce camuflează grave nelinişti existenţiale – la fel cum consideră spre exemplu Jankélévitch. Iată o subtilă meditaţie asupra timpului etern, contrasă într-o confesiune amară asupra sinelui care, asfixiat în determinările spaţio-temporale ce îi sunt impuse, ajunge să îşi raporteze existenţa la o dublă formă de marginalitate: „nu-ţi este dat să ieşi de aici niciodată/ asemeni unei păsări fără aripi/ stai lipit cu spatele de pereţii oraşului Bistriţa/ şi priveşti înapoi/ veşnicia pare o pisică bătută/ care s-a ghemuit peste tristeţea mea/ ea e de fapt ambuscada ea e

Page 112: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 110

de fapt quintelnicul”, Scrisoare către O. Nimigean. În altă parte, confesiunea asupra modului particular în care autorul trăieşte sau a trăit treptele smereniei atinge graniţa spovedaniei, ceea ce implică ideea de culpă asumată: „umilinţa e asemenea fiorului din copilărie/ când crezi că ai descoperit amorul/ şi ţi se face ruşine de toţi şi de toate şi fără de veste/ eşti cuprins de panică şi de frică la gândul/ că ai fi săvârşit primul mare păcat/ şi nu îndrăzneşti să-ţi ridici privirea/ tulburată de lacrimi/ şi nici nu visezi că ai putea cândva deveni/ înger cântăreţ” (Cântecul lui Simion cirineul). De aceeaşi temeritate confesivă ţine, spre exemplu, dubiul fertil doar estetic, nu şi ontic („din când în când sunt cuprins de remuşcări şi/ nu-mi vine să cred că totuşi/ după toate câte-am făcut/ vom avea parte de o aşa mare iubire” – o aşa mare iubire), mai ales când sfârşeşte în scepticism existenţial ori dorinţă abia şoptită de-a o termina cu toate: „toată ziua stau în casa de cretă/ şi privesc norii cerului/ poate poate se stârneşte un vânt din senin şi/ terminăm odată pentru totdeauna” (oftat).

Altfel, trebuie recunoscută originalitatea imaginarului poetic al lui Ioan Pintea, în care se amestecă detaliul biografic cel mai obişnuit şi cel epifanic, revelator al Existenţei lui Dumnezeu. O ilustrare, fericită, a modalităţii de interferenţă a celor două planuri îmi pare a fi Călugăriţele pe schiuri sau seducţia gravitaţiei, un poem care, după cum ne mărturiseşte undeva scriitorul, ar fi trebuit să dea titlul cărţii Casa teslarului. Un poem în care se aglutinează elemente reale şi surse livreşti dintre cele mai variate, pentru a da materialitate lingvistică unei viziuni originale despre fiinţele care fac legătura dintre terestru şi celest, dintre materialitate şi idealitate, în fine, dintre verticala spiritului şi orizontala omenescului. Pe de o parte, s-ar crede, asceza şi zborul. Pe de altă parte, păcatul şi căderea. Temerara aventură a călugăriţelor este însă cea mai bună dovadă că între cele două serii semantice nu există obligatoriu o relaţie antinomică (În Cântecul lui Simion cirineul întâlnim o mărturisire directă despre ascensiunea la cer, care, şi după Ioan Pintea, presupune obligatoriu o cădere prealabilă, o trăire în şi o asumare a păcatului: „edenului trebuie să cazi trebuie să te prăbuşeşti/ ca să poţi urca vindecat prin vămile Domnului”), ci una de interferenţă ca mijloc de unificare.

Zborul lor pe schiuri îi oferă, în acelaşi timp, autorului o revelaţie extremă despre iluzia captivităţii şi realitatea libertăţii, despre interferenţa atât de subtilă dintre viaţă şi moarte: „am văzut călugăriţe/ pe schiuri la Piatra Fântânele/ un contrast izbitor între alb şi negru/ aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi fierbinţi (…) făceau slalom printre troiene/ o demonstraţie pe bune a libertăţii/ niciodată nu am să uit abilitatea cu care/ au traversat curtea mănăstirii/ şi cum au escaladat şi au coborât muntele/ şi cum în urma lor chiliile s-au făcut/ foarte mici şi neînsemnate/ închizîndu-se rând pe rând cu zgomot metalic/ precum coliviile/ păreau dintr-o dată păsări exotice/ femei libere/ logodnice mirese adolescente/ mişcările lor în aer/ aterizările lor graţioase şi tandre/ schiul - / sportul acesta atât de laic în definitiv (…) mi-au readus în suflet toate legile fizicii/ şi ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi norişori/ am întrezărit/ la capătul pârtiei/ păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei/ am văzut călugăriţe/ pe schiuri la Piatra Fântânele/ eram pe terasa de la atelierul de croitorie/ şi le analizam cu voluptate de pasăre răpitoare/ cum îşi spălau toate gesturile negre/ în oglinzile albe ale zăpezii/ ca un corb uriaş întrebarea mea le-a răpit/ dintr-un foc libertatea/ cât îmi pare de rău acum că n-am fost/ mulţumit de răspuns/ <<schiem pană la Dornişoara la pensiune/ şi ne întoarcem>>/ deşi s-au făcut cercetări spun salvamontiştii/ nici azi nu se ştie în ce direcţie au dispărut/ monahiile de la mănăstirea Piatra Fântânele”.

Avem de-a face, prin urmare, cu un imaginar liric religios aparte, propus de un scriitor interesat de

Page 113: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 111

convertirea sacrului din distanţă insurmontabilă faţă de profan în interval de parcurs. Rigidităţii conceptuale, teologul poet îi preferă mai degrabă familiaritatea noţională, adică traducerea inaccesibilului ca Limbaj în act verbal comprehensibil. O demonstrează, spre exemplu, chiar textul care dă titlul volumului, Casa teslarului, poem despre viaţă şi Existenţă, despre trudă şi iluminare, în fine, despre intimitatea mereu necesară cu inaccesibilul într-un loc interior ascuns de lume (într-o Casă a teslarului pe care, de bună seamă, o purtăm în noi, chiar şi neştiut): „ fiul acesta copilul acesta teslar/ are un înger pururi călător/ în miezul nopţii stele reci tresar/ iosif ciopleşte lemn mântuitor// se-aud plângînd în casă fierăstraie/ şi focul nu mai arde în cămin/ un munte alb de rumeguş deasupra/ fiul acesta copilul acesta amin.// fiul acesta copilul acesta e mort/ Maria sub cruce îl plânge/ în ploaie şi tunet departe sub cort/ o lume întreagă se stinge// casa dulgherului casa natală/ acum se ridică la cer/ dar fiul acesta copilul acesta rămâne/ printre noi în piroane de fier// mormântul din grădină s-a deschis/ e dis – de – dimineaţă. tată fiu/ sunt împreună pentru totdeauna/ fiul acesta copilul acesta e viu”.

Ioan Pintea încă mai crede, de bună seamă, în misionarismul Poeziei şi al Poetului, care poate opune Veşniciei eternitatea propriei creaţii, Părintele scriitor are, însă, omeneşte vorbind, certitudinea absolută a proliferării răului în univers. Se spune, cum bine ştim, că duhovnicul se încarcă în permanenţă de păcatele enoriaşilor, dovedindu-şi vocaţia tocmai prin forţa de a se opune excrescenţelor monstruoase ale răului prin cuvântul mângâietor, care nu face altceva decît să reitereze logosul întemeietor. Desenul simbolic al creaţiei sale camuflează astfel melancolii dintre cele mai grele, care contaminează – sau par a contamina – inclusiv hieroglifele sacrului. Fără a fi, precum Blaga, un miraculat, Ioan Pintea îşi conservă, totuşi, până la capăt încrederea în epifanie. Textul devine atât un receptacul al „lumeştilor toxine” despre care scria cândva Ştefan Aug. Doinaş în Cvadratura cercului, cît şi mijlocul cel mai eficient al decantării lor. Semnele unui real derizoriu, insignifiant sau, dimpotrivă, marcat întru rău sunt descifrate după voia unui poet care le permută conform unui scenariu de conversie cu o finalitate transcendentă. Din această perspectivă, cele câteva poeme despre rugăciune şi mântuire, despre puterea imnului închinat divinului de a transfigura lumea aparenţei, trebuie citite exact ca nişte texte programatice. Dintre ele, aş cita integral o rugăciune. scară la cer, remarcabilă revelaţie asupra Sensului: „cândva am văzut aerul lichefiat/ scurs pe nisip în pustiu. inorog./ un trăsnet big bang răsturnat/ pe Tine te laud şi Ţie mă rog. // un munte de urcat. o/ scară către tine aurită/ împărăţia cerurilor Tale o,/ crede-mă demult a fost zărită.// e muzica. văzduhul se retrage/ sub firul ierbii. cândva izbucneşte/ de-aici lumina care se sustrage/ acum când lumea noastră se topeşte”. În fine, un splendid imn despre analogiile secrete dintr-un univers (Kosmos!) al armoniilor divine, altfel spus, despre mijloacele epifanice care ne stau la îndemînă: „despre gloria pruncilor uciși/ vorbește plânsul rahelei/ despre gloria magilor/ despre gloria păstorilor/ vorbește Fecioara Maria/ despre gloria Pruncului născut/ ascultați Moartea și Învierea/ despre gloria îngerilor/ vorbesc eu cel ce scriu !/ întru lauda lor/ auzi-mă Doamne”. Oricît de temerar i-ar părea, prin urmare, imaginarul poetic, oricît de iconoclastă i-ar părea tratarea marilor teme, simboluri şi mituri creştine, Ioan Pintea nu este altceva decât un mistic autentic, pentru care poezia are nu doar potenţial sacramental, ci şi o certă funcţie restauratoare.

Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie Facultatea de Litere, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi

Page 114: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 112

Femeia în Biserică

FILIAŢIA DUHOVNICEASCĂ – AUTENTICITATEA ŞI STABILITATEA ORTODOXIEI

Cu toţii recunoaştem, cu glas tare sau în gând, că trăim

vremuri grele pentru credinţă, şi nu atât pentru că nu am avea acces la izvoarele Adevărului, ci mai ales pentru multitudinea şi complexitatea “zgomotelor” de fundal, care împiedică şi distorsionează receptarea curată a acestuia. Nu poţi asculta Mozart într-o sală neizolată fonic din imediata vecinătate a unui mare şantier în desfăşurare. Sala este sufletul nostru, iar Mozart este gândul nostru spre Dumnezeu. Toate vieţile sfinţilor arată nevoia de liniştire, de rupere de gândurile şi preocupările

lumeşti, chiar de izolare şi îndepărtare propriu-zisă de lume. Serviciul, problemele zilnice, nevoia de a realiza tot mai multe lucruri în mai multe locuri şi într-un timp din ce în ce mai scurt, nevoia de a fi tot mai informat în viaţa socială şi personală, toate acestea sunt mari consumatoare de timp şi energie. Tindem să devenim de multe ori doar sclavii acestor probleme, uitând că noi suntem cei ce ne conducem şi ne organizăm viaţa personală. Practic, noi executăm simplu şi eficace tot ceea ce societatea ne impune, renunţând la gândirea şi opţiunea proprie. Chiar şi scopurile vieţii noastre se leagă de perspectiva pe care societatea o proiectează în mentalul nostru, legându-ne viaţa de obţinerea unor succese materiale, de carieră, de putere, ajungând să ne vindem viaţa pentru valorile impuse de societate. Bineînţeles că aici apare o altă problemă, la fel de importantă ca cea propusă iniţial, de introspecţie duhovnicească, și anume aceea a valorilor impuse de societatea de azi şi din totdeauna, dar ea reprezintă o rezultantă a vieţii duhovniceşti a majorităţii membrilor unei societăţi şi cum se manifestă aceasta la modul cel mai adevărat şi neprelucrat. Totuşi, Ortodoxia nu se referă la mântuirea societăţii, ci a persoanelor care o alcătuiesc, pentru că fiecare din noi reprezintă pe “cel pierdut”, pentru care Domnul Hristos a venit în lume şi a purtat Crucea Sa mântuitoare. Ne vom întreba, fireşte, cum poate filiaţia duhovnicească să reprezinte cheia autenticităţii şi stabilităţii Ortodoxiei, câtă vreme se face referinţă la ea ca la o relaţie absolut personală, care priveşte pe fiecare om în ceea ce are mai intim şi poate mai ascuns, în ceea ce-l descoperă ca pe un om cu slăbiciuni, cu îndoieli, cu păcate mărturisite doar în şoaptă. Şi venim astfel spre miezul Ortodoxiei, care face din ea nu un ritual cultic afişat, după unii, pompos, după alţii, aproape de ritualurile magice vechi, după cum critică mai nou posturile de televiziune româneşti sau străine care s-au depărtat de mult de trăirea religioasă autentică şi privesc Ortodoxia ca pe un exponat de muzeu. Acest miez se referă la veridicitatea Ortodoxiei care mântuieşte persoana umană, care îi dezvăluie sensul jertfei mântuitoare a lui Hristos pe cruce, care

Page 115: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 113

se dă nouă, fiecăruia, pentru descoperirea sensului eshatologic al persoanei şi lumii, şi nu pentru ieri, azi sau mâine, ci pentru tot omul ce se naşte sub soare până la sfârşitul istoriei. Credinţa nu poate fi adevărată dacă ea nu mântuieşte, dacă nu oferă soluţia la problema destinaţiei omului ca persoană plină de iubire, comuniune şi unicitate în această lume. Şi pentru aceasta, ca o adevărată doctorie care înlătură părţile cele grele, urâte şi bolnave ale omului, credinţa trebuie să identifice şi să înlăture cele ascunse şi bolnave ale inimii omului, în relaţie cu cel care se pune mijlocitor, garant, rugător şi iertător în faţa lui Hristos pentru el, duhovnicul său. Cel mai inaccesibil şi puternic om, aşa cum îl arată aparenţele, are în sufletul său momente de îndoială, de regret, de dubiu, are greşeli pentru care îi pare rău sau probleme pe care ar dori să le lămurească în discuţia cu cineva în care are încredere. Chiar şi probleme profesionale pot apărea în viaţa acelui om, pe care nu ştie cum să le dezlege mai bine. Oricine are în viaţa sa, cum spune Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, un ceas al nedumeririlor. Reflexul de a te consulta cu cineva care poate avea o viziune mai amplă a evenimentelor şi o bunăvoinţă garantată asupra persoanei lui ţine de o experienţă veche şi dovedită a istoriei. Sfântul Constantin l-a chemat pe Sfântul Spiridon pe patul de suferinţă, Ştefan cel Mare şi Sfânt l-a cercetat de multe ori pe Sfântul Daniil Sihastrul, Mircea cel Bătrân a avut şi el duhovnic pe Sfântul Nicodim de la Tismana, Vasile Lupu l-a avut alături pe mitropolitul Varlaam, Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a avut colaborator de seamă pe Sfântul Antim Ivireanul, mulţi boieri români au făcut fapte memorabile de vitejie sau nemuritoare ctitorii sub îndrumarea părinţilor duhovniceşti. În însăşi esenţa monahismului, nu se poate concepe deprinderea unei autentice vieţi de rugăciune şi asceză fără îndrumarea unui învăţător, a unui avvă, a unui stareţ, care să aibă o cunoaştere profundă şi dumnezeiască a celui care vine şi se deschide cu tot sufletul înaintea sa. Acesta este şi rostul, în viaţa laică, a prezenţei naşilor la botez sau la cununie, ca unii ce deschid căile credinţei şi vieţuirii creştine celor pe care îi primesc în Sfintele Taine ale Botezului şi Cununiei. Din păcate, de multe ori, în zilele noastre sunt întrebaţi şi căutaţi oameni cu bani şi nu adevărate modele de trăire ortodoxă. În „Sarea Pământului”, prin descrierea avvei Isidor, Pavel Florenski face apologia relaţiei duhovniceşti autentice între învăţător şi ucenic, relaţie care a conservat duhul trăirii ortodoxe în mediile monahale şi nu numai, până în zilele noastre. Această relaţie era tot atât de necesară în vremurile tulburi ale secolului trecut, pe cât este în timpurile noastre. Patericul este plin de pilde despre ucenici care vin şi caută cuvânt de învăţătură și de îndreptare a vieţii de la stareţii, de la cei care aplică fără cruţare, în viaţa lor, porunca lepădării de sine şi a urmării perseverente a lui Hristos. Nici un mare sfânt al Bisericii nu a fost propriul lui călăuzitor, iar dacă cineva s-a luat după mintea sa proprie, neînjugată la învăţătura Bisericii, nu a reuşit decât să eşueze lamentabil în viaţa şi învăţătura sa. Extrapolând, am putea spune că cineva, în societatea de astăzi, nu poate fi credibil decât în măsura garantării sale de către un duhovnic apropiat şi încercat în ale credinţei. Şi ne întoarcem, întrebându-ne câte personalităţi publice sunt fii duhovniceşti ai unor mari duhovnici, câte sunt girate de o viaţă în permanentă legătură cu învăţătura Bisericii? Iată de ce, de mai bine de douăzeci de ani, societatea românească în ansamblul ei este atât de dezbinată şi nu reuşeşte să impună un mod de viaţă echilibrat, o acţiune unită de ridicare a ţării şi a oamenilor din impasul în care influenţele nefaste de tot felul au adus-o.

Page 116: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 114

Relaţia duhovnicească este cea care ajută omului spre vindecare, spre ajutor, spre povăţuire, spre luminare, spre umplerea de ajutorul lui Dumnezeu, este cea care te învaţă cum să trăieşti în viaţa ta Cuvântul lui Dumnezeu. Este cea care ceartă şi cea care îndreaptă, este cea care taie şi cea care însănătoşeşte, iar duhovnicul, cu puterea ce-i este dată de însuşi Hristos, de iertare a păcatelor: „A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ev. Ioan 20, 22-23) este cel care aduce sufletul omului în fața lui Hristos. Legătura duhovnicească nu este doar o terapie psihologică, aşa cum este la modă în societăţile ateizate occidentale. Ea este o relaţie lucrătoare prin har, este o poartă spre apofatism, spre descoperirea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Psihologia are şi ea metodele şi rezultatele ei, dar ceea ce dă bucurie cu adevărat sufletului nostru este aflarea noastră în relaţie iubitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru, pe care-l descoperim ca cel în care şi prin care se răsfrânge voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Peste funcția de echilibrare sufletească, relația de filiație duhovnicească contribuie la perpetuarea adevărului de credință. Duhovnicul încercat aduce lămuriri penitentului asupra textelor biblice și patristice, care sunt găsite potrivite sau în acord cu întrebările ucenicului. Referirea la textele sfinte sau teologice familiarizează ucenicii cu citirea cărților sfinte, pe care trebuie să le vadă texte vii, pline de învățături actuale. Nicăieri nu este mai potrivit ca la scaunul spovedaniei să primești învățătura dumnezeiască în sufletul metamorfozat de dorința îndreptării. Apoi, duhovnicul este cel care trebuie să întețească voința menținerii stării de ridicare din păcat, dând puteri noi de primenire a vieții celui pe care îl îndrumă. Canonul însuși este o legătură nescrisă între duhovnic și penitent, așa cum tratamentul este între doctor și bolnav. El nu este o pedeapsă, ci o cale de luminare și statornicire a pocăinței. Legătura dintre duhovnic și ucenic dezvoltă, pe măsura evoluției sale, o mare dragoste și un mare respect pe care cei doi și le poartă reciproc unul altuia, comparabilă cu dragostea de părinte, străluminată de iubirea lui Hristos. Legătura aceasta este indestructibilă într-o filiație adevărată, cuvintele duhovnicului rămânând „literă de lege” pentru viața ucenicului, care le descoperă pe măsura pocăinței sensuri noi și profunzimi pe care numai Duhul Sfânt, în Taina Pocăinței, ni le poate așeza în inimă. Mărturisirea de credință a duhovnicului rămâne fundamentul credinței ucenicului, iar viața sa curată este cel mai convingător exemplu și puternică întărire a ucenicului pe propria sa cale a nevoinței. Pe măsură ce ucenicul se întărește în credință, duhovnicul îi așază în minte noi și noi sensuri ale vieții creștine,aducând bucuria nemincinoasă a urmării lui Hristos. Ucenicul, venind constant la scaunul spovedaniei sau căutând cuvânt de folos, își dă seama de propriile sale căderi, de propriile sale neputințe. Astfel este ferit de a mai judeca pe altul, de a mai osândi pe altul, atunci când el însuși are nevoie de un lung șir de iertări pentru a se mântui. Acesta este un alt scop al relației duhovnicești, de a feri credincioșii de atitudinea de judecată, de tribunal, punând la baza relației interumane dragostea și iertarea, îndeplinind astfel cuvintele Domnului Hristos: „întru aceasta vă veți cunoaște ucenicii mei, de veți avea dragoste între voi”. Duhovnicul trebuie să fie un rugător adevărat, pentru ca să călăuzească pe ucenic prin treptele formării sale mistice, ferindu-l de primejdiile ispitelor care apar la tot pasul. Cunoașterea de sine, controlul minții, al gândurilor, al simțămintelor, despătimirea, îndemnarea la bine, exercițiul întru iubire de semeni în toate circumstanțele vieții nu se fac fără de experiență și o mare statornicire a duhovnicului însuși în

Page 117: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 115

aceste virtuți. Înșiși preoții și episcopii au nevoie de îndrumare duhovnicească, am putea spune că ei au chiar cea mai mare nevoie, ca unii ce sunt cei mai expuși contactelor cu „microbii” lumii păcătoase, pe care au sarcina deloc ușoară de a o călăuzi întru Adevăr. Prin obișnuința cu viața lumească, laudele de la oameni, „tocirea” reflexului permanent de pocăință, uneori orgoliul de a ști mai multe despre credință sau de a primi de la oameni mai multă atenție decât alții, sau, din contra, neîncurajarea în desfășurarea de activități grele, cu largă implicare fizică și duhovnicească, păstorii de suflete pot fi abătuți de la efortul smereniei și jertfei permanente, smintind pe mulți în căderea lor. Am putea spune că singura cauză a sfâșierii Bisericii lui Hristos, ajungând astăzi să existe atâtea culte, este tocmai viața în ne-orânduială a preoțimii, care s-a făcut poticnire pentru mulți și incapabilă să păstreze adevărul de credință, să-l ferească de erezii și ispite. Dar „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” este doar Biserica (nu bisericile) păstrătoare deplină și mărturisitoare a Adevărului, și nu ca unitate din punct de vedere al administrației pământești. De aceea este extrem de acută nevoia înduhovnicirii clerului, mai ales la nivelul factorilor de decizie în ceea ce privește viața Bisericii. Formarea de relaţii duhovniceşti autentice presupune existenţa omului binevoitor spre găsirea lui Dumnezeu în viaţa sa, dar şi existenţa de duhovnici adevăraţi, căliţi în încercările şi credinţa lor, duhovnici care ei înşişi îşi pun sufletul în faţa lui Hristos pentru ucenicii lor. De aceea, necesitatea revalorizării mănăstirilor ca focare duhovniceşti şi a şcolilor de teologie ca formatoare de caractere pastorale autentice este o urgenţă continuă pentru ortodoxia românească. Biserica nu se poate sustrage responsabilităţii îndrumării societăţii bulversate pe care o tot observăm de o vreme în jurul nostru. Căutarea şi valorizarea duhovnicilor care au trăit recent şi din mila lui Dumnezeu, mai trăiesc în jurul nostru, sunt evidenţe ale nevoii de îndreptare creştină. Nu doar închinarea la icoanele făcătoare de minuni sau la sfintele moaşte, ci și dialogul viu, tainic şi ziditor spre credinţă sunt reţeta de vindecare şi trăire ortodoxă vie. Privim la chipul blând, plin de dragoste jertfitoare a lui Hristos mergând spre Patimile cele de bunăvoie. Picături de sânge curg şi acum din rănile pricinuite de spinii păcatelor noastre, înfipte adânc în fruntea preacurată a Mântuitorului. Smerenia şi dragostea desăvârşită sunt răstignite pe Cruce pentru noi. Vom fi în stare şi noi să regăsim smerenia şi dragostea unei adevărate filiaţii duhovniceşti, spre îndreptarea și mântuirea noastră?

Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu

Page 118: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 116

Intermezzo liric

VASILE SPĂTĂRELU: CREATOR AL ŞCOLII IEŞENE DE COMPOZIŢIE

Născut la 21 aprilie 1938, la Tâmna în judeţul Mehedinţi,

într-o familie modestă, Vasile Spătărelu a urmat Şcoala primară Madona Dudu din Craiova între anii 1946-1950. La Liceul Fraţii Buzeşţi din aceeaşi localitate a frecventat doar un an (1950-1951). Pregătirea muzicală şi-a început-o la Şcoala specială de Muzică din Craiova (1951-1952), continuând-o la Braşov (1952-1954) şi Timişoara (1954-1957). Apoi s-a îndreptat spre Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din Bucureşti unde a studiat compoziţia cu Anatol Vieru între anii 1957-1963, cu Ioan D. Chirescu teorie şi solfegii, armonia cu Gheorghe Dumitrescu, iar istoria muzicii cu George Breazul. De la Nicolae Buicliu a învăţat scriitura riguroasă a clasicilor polifoniei şi a deprins darul împletirii liniilor melodice. Tainele arhitecturii muzicale i-au fost relevate de Tudor Ciortea care sublinia mereu sensurile poetice

ale marilor structuri. „Ceea ce constituie dominanta viziunii sale creatoare, relevată pe parcursul evoluţiei sale

componistice este fuziunea rigorii construcţiei cu poetica sa muzicală. Pentru el actul creaţiei nu este un proces afectiv spontan şi facil, ci rezultatul unei elaborări ce ordonează datele impulsului afectiv cu bogata sa imaginaţie. De fapt, nici meşteşugul său, nici plămădirea riguroasă nu explică creaţia sa, ci tocmai universul poetic, atât de bogat şi de divers. Necontenit el caută un limbaj inedit, dar elocvent.”1 În anul 1963 a venit la Iaşi ocupând postul de preparator la catedra de contrapunct şi forme muzicale din cadrul Conservatorului George Enescu. De atunci, viaţa şi activitatea sa au rămas nedespărţite de capitala Moldovei. A preluat conducerea nou înfiinţatei clase de compoziţie în anul 1971, creând timp de mai multe generaţii de studenţi, o şcoală de autentică valoare naţională. Ca profesor, Vasile Spătărelu a predat disciplinele contrapunct şi fugă, forme şi analize muzicale, orchestraţie, armonie, aranjamente şi prelucrări corale, compoziţie. A fost miezul şcolii de compoziţie ieşene, centrul de gravitaţie al acesteia. A urcat treptele ierarhice de la preparator universitar (1964-1967), asistent universitar (1967-1973), lector universitar (1973-1979), conferenţiar universitar (1979-1991), până la profesor universitar (1991) şi doctor (2002). Profesorul a fost întotdeauna gata să incite emulii săi în căutarea noului, cu prudenţă însă, şi fără să uite că ignorând total trecutul nu se poate face o muzică nouă şi totodată de calitate. Influenţa

1 Boţocan Melania şi Pascu George – Hronicul muzicii ieşene, Ed. Noël, Iaşi, 1997, p. 374 - 375

Page 119: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 117

sa nu se limitează numai la clasa de compoziţie, ci se resimte la tinerii muzicieni din Iaşi care încearcă, nu fără succes, să aştearnă pe hârtia cu portative câte ceva din fantezia lor creatoare. „De-a lungul ultimelor decenii, Iaşi-ul a redevenit un important centru muzical, iar printre cei cărora li se datorează această evoluţie este Vasile Spătărelu. Compozitor, profesor, organizator sau animator al vieţii muzicale, el a înfiripat, laolaltă cu câţiva entuziaşti muzicieni printre care şi elevi de-ai săi, ceea ce s-ar pute numi şcoala de la Iaşi . Compozitorii reuniţi aici, deşi au un profil propriu, au totodată o aură comună, diferită de cea a colegilor lor bucureşteni sau clujeni. Iar impulsul dat orientării lor pare a fi venit îndeosebi de la Vasile Spătărelu. Oltean de origine, adaptat din tinereţe mediului moldovean, Spătărelu n-a vrut – ca odinioară Stravinski – să scrie o muzică pentru sine sau pentru un public ipotetic, ci în primul rând pentru cei din jur.” 2 Pe lângă activitatea de dascăl a avut importante funcţii în viaţa artistică a Iaşului şi a ţării: decan al Facultăţii de Compoziţie şi Muzicologie de la Universitatea de Arte George Enescu (1984-1995), secretar al Filialei Iaşi a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1976-2005), vicepreşedinte al Comisiei de Evaluare şi Acreditare Academică în domeniul artelor (1994-2005). Vasile Spătărelu a fost, încă de la începuturi, unul dintre principalii organizatori şi coordonatori ai Vacanţelor Muzicale de la Piatra Neamţ, unul din rarele spaţii de libertate publică din arta unor vremuri de plin totalitarism. O libertate de care s-au bucurat cu toţii, profesori, studenţi, compozitori, interpreţi, public. În toamna anului 2002 şi-a susţinut cu un succes remarcabil teza de doctorat în compoziţie muzicală la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, având ca temă Meditaţii la Enescu, un proiect de creaţie vizând configurarea gândirii muzicale ca sinteză între tradiţie şi contemporaneitate, având conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Valentin Timaru. Muzicianul s-a afirmat constant în domeniul creaţiei, dând la iveală lucrări simfonice şi vocal-simfonice, muzică de teatru şi de operă, muzică de cameră instrumentală şi vocal-instrumentală, muzică de divertisment, muzică corală, valoarea muzicii sale fiind confirmată nu numai de aprecierile publicului, ci şi de premiile conferite de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Academia Română. Începând cu creaţiile sale timpurii, Simfonietta pentru orchestră (1964), Sonata pentru pian (1961), Sonata pentru vioară solo (1965), Patru Contraste pentru vioară şi pian (1969), Spătărelu dezvăluie un limbaj avansat, ceea ce nu-l împiedică însă să rămână legat de spiritul muzicii tradiţionale, cu incursiuni în atonal. Atent la structuri, lucid conturate, el nu ezită să dezvăluie un lirism dozat cu discreţie, un lirism ce oglindeşte natura sa sufletească. „S-ar putea la o primă vedere considera că Spătărelu este unul dintre reprezentanţii prudenţi ai generaţiei sale, dar această prudenţă este doar aparentă, el a fost şi a rămas şi prin ceea ce a făcut şi prin felul în care a trăit, un nonconformist, un om foarte ataşat noului, un tip de nou însă care nu epatează la prima vedere prin mijloace ci prin ceea ce se întâlneşte în interiorul, în substanţa muzicii sale. E un altfel de nou, nu în mai mică măsură nonconformist decât în alte muzici de avangardă ale

2 Niculescu Ştefan – articolul Gânduri pentru compozitorul şi profesorul Vasile Spătărelu, apărut în Revista Arta, nr. 9, mai 1998, Bucureşti

Page 120: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 118

colegilor săi de generaţie fie din ţară fie din alte şcoli muzicale europene… E o chestiune temperamentală.” 3 În domeniul cvartetului de coarde, Spătărelu a preferat clasicul echilibru, fără ca acesta să însemne zăgăzuirea totală a unui lirism uşor descifrat. Primul cvartet de coarde (1961), scris într-un limbaj tradiţional, oscilează între afirmări rezolute şi evadări în mirajul gândurilor încântătoare. Elocvente în această privinţă sunt variaţiunile realizate pe un cântec rus din 1905 – Porniţi înainte tovarăşi . În cvartetul al treilea, distins cu premiul Uniunii Compozitorilor în anul 1982, candoarea face loc unei afirmări mai ferme, în care austeritatea limbajului atonal evocă hotărârea şi perseverenţa în acţiune. Este greu pentru ascultător să opteze între aceste două cvartete, fiindcă expresivitate lor este cu totul diferită, marcând poate şi aspecte contradictorii ale firii sale poetice. Puţini au ştiut că Vasile Spătărelu avea un suflet de poet. Iubea poezia şi cocheta cu ea fără să se destăinuie. Versurile semnate de el cu titlul Elegie spun multe despre simţămintele sale:

În urechea vremii îmi aud cântarea Ultimului Pair al preriei spontane Fantome uruie pe străzile abisului Uruie pe străzile abisului fantome. Cenuşiu mi-e simţământul văzului Zăbavă nu mai am şi-n marmora tocită Îmi caut singur calea laptelui Calea laptelui îmi caut singur.

Lozinca vieţii îmi şoptesc fără patimă De ce nu vii tu Ţepeş doamne… Eu sunt singur n-am coroană N-am coroană eu sunt singur. În urechea vremii… pe străzi, fantome… Îmi aud cântarea şi în marmora tocită… Singur… patimă… Ţepeş… Doamne, vino, n-am coroană.

Revenind la creaţia muzicală a maestrului, amintim că cele trei cvartete de coarde au fost

interpretate de renumita formaţie camerală Voces, compusă din Bujor Prelipcean, Anton Diaconu, Constantin Stanciu şi Dan Prelipcean. Instituţiile de Artă ieşene i-au promovat creaţia, oferind interpretări de referinţă (Filarmonica Moldova, Opera Naţională Română, Universitatea de Artă George Enescu). Suita pentru pian Meditaţii la Enescu, distinsă cu Premiul Academiei Române în anul 1981, captivează prin subtilitatea şi ingeniozitatea cu care aduce ecouri enesciene, într-o muzică de cea mai autentică poezie. În domeniul lied-ului a făcut apel la texte semnate de Tudor Arghezi (Inscripţie,1968), George Bacovia (Pastel, 1967), Nichita Stănescu (Scurtă baladă, Joc de avioane, Joc de seară, 1978), Mihai Eminescu (Somnoroase păsărele,2000), Lucian Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, 1985), Tristan Tzara (Moarte lui Guillaume Apollinaire, 1995), Mihu Dragomir (Cântec vechi, 1987), Ana

3 Ţârc Mirela – Un destin de creator – Vasile Spătărelu, interviu cu compozitorul Cristian Misievici consemnat în Filarmonia (Revista Artelor şi Profesiilor Liberale), Bucureşti

Page 121: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 119

Blandiana (Joc, 1987), scriind o muzică în care evită creionările îngroşate, menţinându-se în acel profil afectiv delicat care-l caracterizează. Există în creaţia oricărui artist, prin urmare şi în creaţia compozitorilor, spaţii favorite în care personalitatea acestora se manifestă cu plenitudine, altfel spus se simt ca le ei acasă. Compozitorul Vasile Spătărelu se simte cel mai bine în spaţiile muzicii vocale, cu precădere celei corale. Înclinaţia spre muzica vocală, mai cu seamă spre expresia colectivă a muzicii vocale – muzica pentru cor – se trage din felul său de a fi, omenos. Ea se datorează unei însuşiri aparte pe care doar muzica vocală o cunoaşte. Asocierea sunetului şi cuvântului oferă expresia exemplară a profundei afinităţi pe care muzica lui Vasile Spătărelu o are cu versurile lui Eminescu, Bacovia, Blaga, Stănescu. Poate că, şi nu în ultimul rând, predilecţia compozitorului pentru genurile muzicii vocale sau corale stă deopotrivă în ipostaza – de cele mai multe ori – aforistică a acestora (lied, madrigal, poem coral, suită ori prelucrare corală). Profesorul Vasile Spătărelu ne avertiza adesea cu privire la formele mici, asupra dificultăţii de a contrapune dimensiunilor restrânse şi economiei de mijloace, o maximă densitate a expresiei muzicale. Cine ar putea da uitării poemele corale ale lui Vasile Spătărelu, considerate lucrări clasice ale genului încă din timpul vieţii compozitorului: Crizanteme (1980) pe versuri de Tiberiu Utan, Luna Roşie (1985) pe versurile lui Zaharia Stancu, suita corală Colinde pentru Alexandru (1989) dedicată fiului său, atunci când împlinea vârsta de cinci ani, inegalabilul madrigal Floare albastră pe versurile poetului naţional Mihai Eminescu sau madrigalul dramatic Către (2001) pe versurile lui Nichita Stănescu, distins cu premiul UCMR? „De ce este considerat Vasile Spătărelu un maestru al artei corale? Probabil fiindcă Tâmna Mehedinţilor n-a încetat nicicând să răsune în auzul său interior. Fără îndoială, fiindcă i-a plăcut poezia. Pereţii sufrageriei sale rămân martorii (acum trişti) ai efectului fără de cuvinte pe care cuvintele potrivite în versuri de Eminescu, Bacovia, Blaga, Macedonski, Ion Pillat, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Tristan Tzara şi alţii l-au avut asupra sensibilităţii sale”.4 Aidoma maestrului său Anatol Vieru, compozitorul Vasile Spătărelu nu s-a limitat la sfera artistică a gândului românesc sau a ecourilor arhetipurilor culturale tradiţionale. Pe lângă diversitatea tematică, de sorginte autohtonă, tânărul creator a manifestat o deschidere spre marile valori ale culturii europene. Prin intermediul revistei Secolul XX a putut să ia contact cu alte ambianţe spirituale. Atras de pictura modernă, Spătărelu a fost un admirator al lui Pablo Picasso, nu atât datorită tehnicilor sale moderniste, cât umanitarismului pe care acest poet liric al penelului îl întrupează. Poate nu este întâmplător faptul că firea ardentă de oltean a căutat contactul cu arta spaniolă, fie ea picturală, dovadă poemul coral Omagiu lui Picasso (1974), fie poetică, după cum ne spun cele Trei madrigale dramatice (1978) pe versurile lui J. Lopez Pacheco. Un număr de douăzeci şi şase de creaţii corale au fost reunite într-o culegere ce a fost lansată la ceas aniversar (21 aprilie 2008), atunci când maestrul Spătărelu ar fi împlinit şaptezeci de

4 Vasiliu Alex – Autorul care a auzit muzica în Ziarul de Iaşi, marţi, 5 aprilie 2005

Page 122: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 120

ani, dacă inevitabilul nu s-ar fi împlinit cu trei ani mai devreme. Iniţiativa acestui proiect aparţine Asociaţiei Culturale Vasile Spătărelu. „Dascăl îndrăgit de ucenici, cărora pare a le fi dăruit nu numai meşteşugul componistic, dar şi ceva din harul şi din auzul spiritului său, Made este, în primul rând compozitor. Un compozitor de substanţă lirică, prin trăiri, prin aspiraţii şi prin atitudini. Un lirism cenzurat de sentimentalisme, grav mai ales. Blestemat a fi compozitor, strunit de bogata ştiinţă a profesorului de compoziţie, meditează îndelung – inspirat, uneori, de dorul şi netihna lui Enescu (cele 5 Piese pentru pian stau mărturie) – iar când simte că a găsit formularea bună a gândului muzical, din semne frumos rânduite pe portative se arcuiesc poduri de sunete care îi leagă sufletul cu cerul, cu florile (albastre sau nu), cu unda apelor şi cu sufletele noastre, ale ascultătorilor. Cu o mereu înnoită strădanie, a ridicat – din căutări şi nelinişti, din suferinţă şi bucurie, din nevoia de a înţelege şi comunica, din iubire mai ales – o biserică de sunete, cu tălmăciri din Eminescu (Floare albastră), Bacovia (Pastel), Arghezi (Inscripţie), Nichita Stănescu (Adolescenţă), Florin Mihai Petrescu (Omagiu lui Picasso) ş.a., toate însă izvorâte din adâncul inimii sale generoase, aflate în suferinţă sau mirare pentru această «ţară tristă, plină de umor»”. 5 Memorabilele Variaţiuni corale pe tema Ciuleandrei (1981) atrag atenţia ascultătorului prin melodia tradiţională care capătă reliefuri neaşteptate şi stranii reflexe, evocând nu numai dansul cvasi-sacral în sine, ci, mai ales, desprinderea de conceptul vieţii rustice şi transcenderea în iraţionalul trăit. Virtuozitatea scriiturii corale contribuie nu numai la efectul ostentaţiei sonore, ci şi la sugerarea euforiei magice a acestui dans, de arhaică tradiţie. În contrast, lirismul românesc al corurilor Revedere (1972) şi Floare albastră (1982) pe versuri eminesciene îi dezvăluie romantismul funciar, pe care caută a-l disimula, fără a reuşi cu desăvârşire. În domeniul muzicii de scenă, Vasile Spătărelu a scris muzica pentru piesele A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, Iaşii în carnaval de V. Alecsandri, Livada cu vişini de P. Cehov, Împărăţia Ozanei, pantomimă după I. Creangă, Nunta din Perugia de Al. Kiriţescu. Suita brevis este realizată şi ea după o muzică de scenă, în stil baroc. Comedia muzicală Preţioasele ridicole, adaptată de către Dimitrie Tăbăcaru şi Anda Tăbăcaru după piesa cu acelaşi nume a lui Molière, este o lucrare în care causticul şi ironia primează. După 1990, respectarea canoanelor artei socialiste nu mai era obligatorie, motiv pentru care este evidentă orientarea creaţiei sale spre aria tematică spiritual – religioasă, aşa cum rezultă din lucrări muzicale precum lied-ul pentru soprană şi pian intitulat Tatăl nostru (1999), pe versurile lui Dumitru Spătaru, imnul Pentru Tine, Doamne (2003) pe versuri de Viorica Ungureanu sau lucrarea simfonică Epitaf pentru coarde, instrumente de suflat (alamă) şi percuţie (2001), în care este prelucrat imnul bizantin Lumină lină (glas VIII) care se intonează la slujba de seară. Abordarea sferei spiritual – religioase nu a fost un act de conjunctură, ci a avut la bază conştiinţa profund religioasă a compozitorului Vasile Spătărelu. Ultima sa creaţie, cântecul său de lebădă, căruia i-a pus punctul final cu două săptămâni înainte de trecerea în nefiinţă este Liturghia în glasul III pentru cor la două şi trei voci egale. În această creaţie compozitorul renunţă la una din

5 Cozmei Mihail – O personalitate inconfundabilă, în Revista Arta nr. 9, mai 1998

Page 123: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 121

prerogativele sale (invenţia tematică) şi se limitează doar să prelucreze melodica de factură psaltică (creată de preot conf. dr. Florin Bucescu), fără a modifica structurile modale ale acestuia, ci străduindu-se să descopere cele mai potrivite înveşmântări armonico – polifonice. Maestrul avea în proiect să scrie o mare liturghie pentru cor mixt şi o epopee naţională în care să valorifice motive folclorice în scopul glorificării faptelor măreţe consemnate în istoria neamului, dar toate planurile s-au năruit după ora fatidică din dimineaţa lui 24 martie 2005. În mod cu totul neaşteptat (deşi de mai multă vreme era curtat de o boală de inimă şi gută), marele om, muzician şi profesor Vasile Spătărelu a plecat dintre noi, lăsând în urmă lacrimi, profunde regrete, multe planuri neîmplinite, dar şi o amintire vie, de neşters, reprezentată de creaţia sa artistică şi de mai multe generaţii de muzicieni de valoare. Foştii săi elevi sunt astăzi renumiţi compozitori, dirijori, instrumentişti, solişti vocali, profesori sau muzicologi din şirul cărora amintim doar câteva nume: Viorel Munteanu, Cristian Misievici, Teodor Caciora, Diodor Nicoară, Gheorghe Dumănescu, Ioan Bica, Leonard Dumitriu. Memoria dascălului Vasile Spătărelu este şi va fi păstrată până se vor stinge şi ultimii învăţăcei. Amintirea inegalabilei sale figuri a rămas şi va rămâne în memoria prietenilor ca un dar nesperat al vieţuirii în preajma-i şi acest lucru se va întâmpla tot până ce ei, la rându-le, se vor stinge. Dincolo de inerenta perisabilitate există însă arta, arta sa, creaţia muzicală a lui Vasile Spătărelu, una dintre cele mai fermecătoare fiinţe pe care ne-a fost dat să le cunoaştem. „Made are vocaţia prieteniei şi a ospitalităţii, virtuţi parcă tot mai rare în lumea noastră ticăloşită. Are ştiinţa şi talentul creatorului de artă, dar totodată şi dăruirea şi fineţea pedagogului.” 6

Consuela Radu Ţaga

6 Bentoiu Pascal – Nu-mi vine a crede, în Revista Arta nr. 9, mai 1998

Page 124: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 122

Mărturii

LACRIMILE ŞI PLÂNSUL ÎN GENERAL ŞI ÎN VIZIUNEA AVVEI GHELASIE

(Partea I)

Lacrima este expresia unei suferinţe

profunde, dar poate exprima în aceeaşi măsură şi bucuria, regretul sau dorul, iubirea sau dezamăgirea. O paletă întreagă de stări sufleteşti îşi află oglindirea în roua lacrimilor. Când am citit că eschimoşii diferenţiază circa 100 de tipuri de zăpadă, fără să folosească lupa sau microscopul, am refuzat să cred. Când am aflat că Henri Coandă a fotografiat circa 1250 de fulgi de zăpadă şi că a diferenţiat 25 de tipuri de fulgi, toţi cu

simetrie hexaradiară, dar cu nesfârşite variaţii, m-am minunat. În ultimul timp am acumulat suficiente informaţii pentru a înţelege că apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu şi că în funcţie de anumiţi factori, poate cristaliza în variate forme, nu numai hexaradiare. Acum nu mă îndoiesc de faptul că multitudinea de tipuri de lacrimi, determinate de varii stări sufleteşti, cristalizează în mod diferit. Ar fi extrem de interesant de urmărit acest aspect, deoarece lacrimile au o încărcătură diferită în funcţie de starea noastră sufletească. La naştere, fiinţa umană intră în viaţă odată cu primul ţipăt, care este asociat unei prime lacrime. Într-o interpretare fiziologică, acest ţipăt reprezintă doar prima inspiraţie a nou-născutului. Se marchează astfel sfârşitul purgatoriului dintre cele două vieţi (intrauterină şi extrauterină) şi începutul timpului biologic pentru fiecare fiinţă umană. Numărătoarea inversă a timpului biologic este marcată de aceste evenimente. Plânsul copilului la naştere a fost interpretat în fel şi chip. Vechii greci considerau că fiinţa umană, atât de nedestoinică la naştere, îşi plânge soarta. Nou-născutul se teme de încercările vieţii, de infinitatea Universului şi de inospitalitatea lui. Viaţa liniştită intrauterină ia sfârşit şi începe traiectoria vieţii adevărate. La naştere, copilul spală în lacrimi aşternutul, înconjurimea imediată şi profunzimile universului, pe care nu le cunoaşte şi de care se sperie. „Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi singur! Mi-e foame, mi-e frig! Ajutaţi-mă!” Acesta este codul lacrimilor - şi cineva trebuie să-l descifreze. Lacrimile naşterii sunt primele semnale S.O.S. Sunt primele chemări. Limbajul lacrimilor este limbajul intrării în viaţa extrauterină. Soarta copilului depinde de cei care-i pot decoda acest limbaj subtil. De fapt, sunt folosite simultan două

Page 125: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 123

sisteme de comunicare: ţipătul şi lacrimile. Acestea se adresează unor receptori diferiţi, dar conţinutul informaţional este acelaşi. Lacrimile naşterii sunt lacrimi de durere, toate celelalte interpretări sunt simbolice. Primul ţipăt marchează, aşa cum precizam, prima inspiraţie, deci intrarea în funcţiune a plămânilor şi preluarea în stăpânire a propriului corp, adică intrarea cu adevărat în viaţa extrauterină. Fără declanşarea respiraţiei, nou-născutul nu-şi poate continua viaţa. Aerul pătruns în căile respiratorii înaintează ca o avalanşă în plămâni, producând destinderea alveolelor şi realizarea primului schimb de gaze. Alveolele pulmonare sunt turtite (comprimate) înainte de prima respiraţie şi prezintă o secreţie lichidă în lumen, iar fibrele nervoase din pereţii alveolelor sunt în aşteptarea trezirii lor la activitate. Aerul pătruns odată cu prima inspiraţie se rostogoleşte ca o avalanşă de zăpadă pornită din piscurile munţilor şi devine din ce în ce mai puternică şi mai ameninţătoare. Tot aşa, aerul pătruns prin căile nazale, faringe, laringe şi trahee înaintează în bronhii, bronhiole şi sacii alveolari, determinând dilatarea alveolelor, cu toată opoziţia pe care o întâmpină. Alveolele se dilată, trezind la viaţă fibrele nervoase care, fiind întinse la maximum, dau senzaţii dureroase la deşteptarea lor atât de grăbită şi de agitată. Expiraţia apare ca o ripostă a inspiraţiei surprinzătoare, aerul fiind eliminat în mare parte, producând astfel vibrarea puternică a corzilor vocale şi intrarea lor în funcţiune, ceea ce se soldează cu apariţia primului ţipăt, ţipătul vieţii. Această expiraţie elimină şi o parte din lichidul depozitat în lumenul alveolelor. O dată pornit, mecanismul respiraţiei declanşează sistemul respirator automat şi viaţa intră în linie dreaptă în traiectoria sa către cucerirea lumii şi către moarte. Celor două sisteme de semnalizare li se alătură surâsul. Acesta apare mult mai târziu. Cu mare subtilitate observă Plinius: „Cât despre râs, pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce şi cel mai naiv nu este acordat nici unui copil înainte de a 40-a zi a vieţii sale”.1 Surâsul este plin de nuanţe. Râsul, o caracteristică umană, definitorie, este provocat de o sincopă a logicii, de o ieşire din albia bine conturată a normalului, a raţiunii, a firescului. Surprinderea acestor ieşiri provoacă râsul. Surâsul însă, este altceva. Surâsul este lăsat de la Dumnezeu, este înscris în elicea vieţii, este sistemul de semnalizare care topeşte nepăsarea, ranchiuna, indolenţa şi chiar mânia. Surâsul copilului este asemenea unei ploi mănoase, după o lungă secetă. Surâsul copilului este plin de înţelesuri, însemnând bucurie, plăcere, chemare, recunoaştere, mulţumire, încredere, alinare, recompensă... Surâsul se asociază cu fluidul ochilor. Ochii şi faţa îţi vorbesc, iar vorbele vin din abisul sufletului, din toate colţurile inimii, în întregul univers. Nu ne trebuie altceva atunci când un prunc ne surâde. De ce ne surâde? Ne surâde pentru că are nevoie de noi, ne surâde pentru că ne consideră semenii lui cei mai apropiaţi, ne surâde ca să-şi arate prinosul de mulţumire. Ne surâde doar atunci când se simte bine în universul său. Ne surâde nouă deoarece am intrat deja în şi facem parte din împărăţia lui. Surâsul este o chemare sinceră de a sta cât mai mult în preajma sa. Surâsul este un laţ care te ţintuieşte locului fără a avea păreri de rău. Surâsul este de la Dumnezeu. După 40 de zile, copilul schiţează un surâs în mod spontan, neprogramat. Acest surâs nu este conştient. El este schiţat odată

1 Mustaţă Gh., Mustaţă Mariana, 2002, Homo sapiens sapiens. Origine si evolutie. Edit ”Vasile Goldis” University Press, Arad, p.26

Page 126: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 124

cu îndeplinirea condiţiilor care au fost înscrise în informaţia sa genetică pentru declanşarea sa. Este „surâsul social”, cu care fiecare fiinţă umană este înzestrată de la naştere. Este arma sau unealta seducerii, cu care copilul îşi apropie semenii. Surâsul nu înseamnă doar „nu mă lăsaţi”, înseamnă mult mai mult. Surâsul deschide şi inimile cele mai împietrite. Surâsul este oglinda sufletului, care se oferă pentru a fi înţeles. Spunem că surâsul vine de la Dumnezeu deoarece şi copii orbi şi surzi care, practic, nu au nici o legătură cu cei din jur, surâd. Părinţii lui Edi („copilul minune” cu voce de aur, care ne-a fermecat la un concurs „Vreau să fiu mare vedetă”) au declarat că abia după 8 luni de la naşterea lui Edi şi-au dat seama că este orb. Orbi au fost şi ei şi medicii şi toţi cei din preajma lui Edi. Cu siguranţă că Edi le-a surâs tuturor şi ei au crezut că el îi vede, îi recunoaşte şi se bucură de prezenţa lor.

* * * Aşa cum limbajul este deosebit de nuanţat, tot aşa sistemul de semnalizare al lacrimilor prezintă nesfârşite faţete. De câte ori nu vărsăm noi lacrimi... Am putea crede că toate sunt la fel. Cum apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu, tot aşa lacrimile nu sunt aceleaşi, din varii motive, odată ce reflectă stări sufleteşti diferite. Putem vorbi despre lacrimile iubirii, de lacrimile disperării, lacrimile bucuriei, lacrimile speranţei, lacrimile tristeţii, lacrimile împlinirii, lacrimile însingurării, lacrimile dorului, lacrimile chemării, lacrimile melancoliei, lacrimile compasiunii, lacrimile privegherii, lacrimile milei, lacrimile despărţirii şi multe, multe alte tipuri de lacrimi. Pe bună dreptate, Plinius considera că: „Omul este singurul animal pe care natura îl azvârle în ziua naşterii sale, gol pe pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi plânsetelor. Nici un animal nu este condamnat la lacrimi din prima zi a naşterii sale”2. Lacrimile naşterii sunt lacrimile intrării în viaţă, lacrimile care scaldă înconjurimea imediată şi cimentează legăturile cu semenii, în primul rând cu mama. Au o încărcătură emoţională particulară. În primul rând, provoacă bucuria părinţilor, bucuria de a primi în cămin rodul iubirii. Lacrimile naşterii sunt mărgăritarele pe care nou-născutul le aduce din viaţa de dincolo. De aceea, ele au o încărcătură sfântă de viaţă şi de iubire. Copilul îşi găseşte liniştea lângă mama sa. Plânsul nu este o obişnuinţă, ci un limbaj. Lacrimile şi acompaniamentul lor sonor reprezintă sistemele de semnalizare pe care le foloseşte nou-născutul. Plânsul copilului este ca o ploaie care răcoreşte pământul şi aduce îndestulare. Izvorul lacrimilor alimentează pârâul vieţii. Râul lacrimilor este „un râu pornit din Eden”, vorba lui R. Dawkins, care leagă generaţiile între ele pe drumul vieţii. Lacrimile solicită o chemare, o îndurare, o vorbă bună, o atingere caldă, o apropiere de la inimă la inimă. Nu poţi să nu fii impresionat atunci când, apropiindu-te de un copil care plânge, îi întrerupi izvorul lacrimilor, îi aduci alinarea, căldura şi liniştea de care are nevoie. Ochii sunt asemenea unui izbuc, care acumulează, acumulează şi iar acumulează lacrimi, pe care apoi le proiectează în afară. Lacrimile îşi taie făgaş şi apoi se scurg în cascadă. Cascadele sunt despărţite de sughiţuri, prin pauze respiratorii, şi se reiau fără încetare până întâlnesc în cale o inimă, un suflet sensibil, care le descifrează mesajul.

2 Idem

Page 127: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 125

Lacrimile şi suspinul se asociază ca ziua cu Soarele şi ca noaptea cu Luna. Suspinul este tresărirea duhului. Iisus a fost chemat de Maria şi de Marta, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl iubea, pentru că era bolnav. Mergând în Betania, după moartea lui Lazăr, a fost întâmpinat de Marta, care i-a spus că Lazăr a murit de patru zile şi că dacă ar fi venit El n-ar fi murit: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan, 11, 21). Iar Iisus i-a zis: „Fratele tău va învia”. Atunci Marta a mers şi a chemat-o şi pe Maria. Aceasta a venit în grabă şi, împreună cu ea au venit şi alţi iudei, care căutau s-o liniştească. Maria i-a zis aceleaşi cuvinte ca şi Marta, căzând la picioarele Lui: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 32). Iisus a fost impresionat de moartea lui Lazăr şi de durerea surorilor lui, Maria şi Marta, pe care le iubea, ca şi pe fratele lor. Părerea de rău determinată de moartea lui Lazăr şi durerea celor două surori şi a iudeilor care le însoţeau i-au provocat un suspin lui Iisus, un suspin al duhului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine” (Ioan, 11, 33). Iisus a suspinat cu Duhul din iubire, impresionat de durerea oamenilor. Dumnezeu – Omul trăind între oameni a suferit asemeni oamenilor, chiar dacă ştia că înviindu-l pe Lazăr o va face spre slava Sa şi a lui Dumnezeu Tatăl. Iisus a lăcrimat pentru Lazăr. Lacrima lui Iisus a fost lacrima dumnezeiască a învierii lui Lazăr. Lacrima este picătura de dumnezeire pe care o purtăm şi noi în suflet. Lacrima vărsată nu te coboară, ci te înalţă. Lacrima este o dovadă că Dumenezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea sa. Lacrima este picătura unirii cu Dumnezeu. „Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră aşezată pe ea” (Ioan, 11, 38). Dacă lacrimile reprezintă adesea durerea exteriorizată, suspinul este mai mult o durere interiorizată. Cu toată fiinţa Sa, Iisus îl plângea pe Lazăr. Mare este iubirea lui Dumnezeu! Plânsul şi tânguirea sunt fructele durerii. Ele pot aduce însă liniştea sufletească, sau cel puţin împăcarea cu situaţia creată, iar întristarea se poate schimba în bucurie. Vorbindu-le apostolilor despre faptul că El va pleca la Tatăl, Cel care L-a trimis, şi că după puţin timp va reveni, Iisus le atrage atenţia că: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16, 20). Tânguirea este însoţită de lacrimi, lacrimi bogate, lacrimi mărunte sau lacrimi uscate. Tânguirea este supapa sufletului, este implorarea divinului sau a semenilor, este descărcarea inimii şi curăţarea gândurilor de toată întinăciunea. Iisus, Dumnezeu-Omul, a venit între oameni, însă aceştia l-au batjocorit, l-au schingiuit şi l-au răstignit. Miile de oameni care s-au bucurat de învăţămintele Lui, cei ajutaţi prin minunile Sale, cei pentru care Şi-a dat sângele şi viaţa, L-au părăsit. Doar Ioan şi femeile mironosiţe au îngenunchiat la

Page 128: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 126

înălţarea Lui pe cruce. Deznădăjduit, însingurat, în ceasul al nouălea: „Isus a strigat cu glas mare zicând: Elli, Elli, lama sabathani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei, 27, 46). Dumnezeu Tatăl nu I-a răspuns, dar a vărsat o lacrimă şi L-a chemat la locul Său, de-a dreapta Sa. „Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46). Lacrimile lui Iisus s-au unit cu lacrimile Tatălui. Prin lacrimile Sale, Iisus a mântuit creaţia. Lacrima lui Dumnezeu purifică Universul şi spală toată întinarea. Lacrimile de căinţă ne mântuie de păcate, lacrimile vărsate în timpul rugăciunii ne spală de toată întinarea şi ne înalţă către Dumnezeu. Lacrimile durerii ne alină suferinţa. Lacrimile sincere sunt mărgăritarele împăcării cu semenii. Lacrimile pocăinţei deschid porţile Raiului. Lacrimile bucuriei sunt fructele muncii dăruite, lacrimile dorului micşorează distanţele, iar lacrimile rătăcitului pregătesc calea întoarcerii acasă. Lacrimile însoţesc suspinul şi jalea. Lacrimile de doliu se transformă în bocete. Plânsul este însoţit de lacrimi care curg râuri, râuri. Plânsul de doliu începe ca o ploaie torenţială de vară şi se transformă într-o ploaie mocănească de toamnă. Plânsul este expresia întrupată a durerii, este ploaia regretelor. Plânsul de doliu nu trebuie înăbuşit, ci trebuie să i se dea frâu liber, căci lacrimile durerii spală sufletul; altfel, lacrimile se adună în interiorul sufletului şi îşi croiesc albii adânci ce te pot marca pentru toată viaţa. Lacrimile de doliu exprimă regretele, şterg urmele lăsate de neglijenţă, de uitare, cu voie sau fără voie, în relaţia cu răposatul. Lacrimile de doliu spală toată întinarea trecutului şi readuc la suprafaţă iubirea, preţuirea şi iertarea. Lacrimile doliului reprezintă puntea suspinelor pe care o va trece cel dispărut în drumul său către liniştea veşniciei. Ele aduc iertarea, atât a celui care plânge cât şi a celui plâns.

Bocetul este un requiem dedicat celui plecat în umbra viselor. Bocetul este muzica durerii, care ne încarcă inima şi sufletul cu pioşenie, este expresia jalei care s-a lăsat ca o pâclă deasă peste semenii celui regretat. Bocetul este strigătul realizat al durerii, este fructul disperării, este ploaia regretelor şi rodul remuşcărilor, este arătarea la faţă a semenilor celui dispărut, este evaluarea vieţii celui care s-a stins. Există comunităţi umane care angajează bocitoare profesioniste pentru perioada privegherii. Într-un anume sens, bocitoarele sunt asemenea lăutarilor, căci ele fac muzica despărţirii. Priveghiul este momentul despărţirii, a împăcării cu ideea că cel plecat ar putea fi mulţumit de rămasul bun luat de semenii săi, de cei apropiaţi lui. Plânsul privegherii spală păcatele, curăţă sufletele, apropie oamenii în durere, deschide calea dispărutului spre liniştea vieţii eterne. Bocetul nu este un spectacol, este un ritual al trecerii din viaţă, o descătuşare a sufletului şi a inimii. Plânsul înfundat (înăbuşit) este un plâns interiorizat, asemănător valurilor ascunse ale mărilor şi ale oceanelor ce nu ajung la suprafaţă, dar care sunt mai mari decât talazurile bătute de vânt. Ele reflectă o durere interioară ce nu se vrea exteriorizată, dar care erodează mai puternic fiinţa umană. Suspinul este respiraţia durerii. Plânsul cu suspine este un plâns sacadat, care „saltă cămaşa de pe tine”. Suspinele apar ca o supapă prin care se eliberează durerea sufletului, ca o respiraţie ce eliberează conştiinţa.

Page 129: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 127

Plânsul înfundat este mai tulburător decât cel exteriorizat. Dacă lacrimile bucuriei se transformă în plâns, atunci acesta reflectă toată îndârjirea, efortul şi încleştarea cu care a fost obţinut succesul. Este o rememorare a lacrimilor ce au curăţit mizeria şi greutăţile întâmpinate pe parcurs. Taina lacrimilor, care reprezintă limbajul sufletului, este profundă şi greu de descifrat. Lacrimile nu sunt literele unui alfabet, ci au o structură informaţională complexă. Este suficientă o singură lacrimă pentru a înţelege frământările dramatice ale unui suflet. Lacrima despărţirii de fiinţa iubită nu este o literă, nu este un cuvânt, nici un vers, ci un întreg poem. Lacrimile dezvăluie starea sufletească. Decodificarea lor solicită cunoaştere, experienţă, răbdare şi dăruire sufletească. Lacrima este asemenea unei opere de artă: văzută de toţi, dar înţeleasă şi interpretată doar de unii, şi în mod diferit. Lacrima dorului ne dezvăluie conţinutul unei vieţi, un roman fluviu. Cine poate s-o descifreze? Doar iubitul care s-a aflat la mare distanţă. Lacrima iubirii lui Dumnezeu este luată de îngeri, citită de sfinţi şi ridicată în slava cerului la Dumnezeu; ea cade pentru a se înălţa. Suntem oare capabili să descifrăm tainele şi mesajele lacrimilor? Nu le putem înţelege decât cu sufletul şi cu inima. Taina lacrimilor este nesfârşită. Lacrima este icoana sufletului. Lacrima este elixirul ochilor. Lacrima este mărgăritarul durerii. Lacrima este fructul sufletului. Lacrima este podoaba genelor. Lacrima este izvorul iubirii lui Dumnezeu. Lacrima este suspinul fecioarelor. Lacrima este limbajul sufletului. Lacrima este oglinda inimii. Lacrima este seva durerii. Lacrima este nectarul bucuriei. Lacrima este roua trupului. Lacrima este perla ochilor. Lacrima este cristalul gândurilor. Lacrima este ocheanul sufletului. Lacrima este durerea mută. Lacrima este oceanul iubirii divine. Lacrima este izvorul puţului. Lacrima este picătura care moare, evaporându-se după ce a

purtat un mesaj. Lacrima este simbolul durerii şi al intercesiunii. Lacrima este picătura de chihlimbar a inimii.

Page 130: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 128

Lacrima este izvorul puţului lui Iacov, din care şi-a ostoit setea Iisus.

Lacrimile sunt fiicele ochilor şi ale sufletului. Lacrimile iubirii topesc gheţarii inimilor. Lacrimile disperării rănesc sufletul. Lacrimile bucuriei îţi dau aripi şi te înalţă în slava cerului. Lacrimile tristeţii coboară ceaţa sufletului. Lacrimile speranţei deschid pârtii în drumurile înzăpezite. Lacrimile uitării cheamă amintirile. Lacrimile împlinirii îţi dau aripi şi te înalţă în spirit. Lacrimile însingurării întunecă turnul de cleştar. Lacrimile melancoliei sunt ca puhoaiele revărsării apelor. Lacrimile milei deschid drumul către rai. Lacrimile privegherii îl păstrează pe cel plecat în inimile

noastre. Lacrimile despărţirii deschid abisurile. Lacrimile compasiunii scaldă inima, dar nu o spală de toată

întinarea lumii. Lacrimile altruistului sunt perlele unui suflet nobil dispus să

facă sacrificii pentru semenii săi. Lacrimile isihaştilor reprezintă roua lui Dumnezeu care ne

spală de păcate. Lacrima răzbunării este o perlă magică plină de succes şi de

ură. Lacrimile plictiselii (căscatului) sunt roadele leneşului. Lacrima împăcării este formată din două picături: bucuria şi

iertarea. Lacrimile bunicilor sunt picăturile de ploaie care, prin lumina

nepoţilor formează curcubeul familiei. Lacrimile miresei sunt ca o ploaie mănoasă ce aduce rodul

căsniciei. Uneori, lacrimile bunicilor pot reflecta durerea cea de pe

urmă. Lacrimile reprezintă stări sufleteşti şi mesaje cu puternice

încărcături emoţionale. Lacrimile spală păcatele. Lacrimile spovedaniei sunt ecoul părerii de rău. Lacrimile mărturisirii bat la porţile divine. Lacrimile limpezesc apele smolite ale iadului. Lacrimile primenesc sufletul şi îl curăţă de toată întinarea.

Page 131: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 129

Lacrimile dau strălucire şi profunzime ferestrelor ochilor. Lacrimile reflectă lumina interioară. Lacrimile înmoaie şi inima împietrită. Lacrimile hrănesc speranţele. Lacrimile dorului unesc sufletele la distanţă. Lacrimile reprezintă liantul îndrăgostiţilor. Lacrimile de bucurie înseninează cerul. Lacrimile împlinirii învăluie Universul. Lacrimile disperării înalţă fântâni arteziene către Dumnezeu. Lacrimile dragostei deschid şi cele mai ferecate porţi. Lacrimile sunt punţi de legătură între oameni şi între oameni

şi Dumnezeu. Lacrimile sfinţilor vărsate pentru semenii lor formează

izvorul tămăduirii. Lacrimile părinţilor pentru copii lor sunt asemenea agheazmei

mari. Lacrimile vărsate de copii pentru părinţii lor sunt asemenea

mirului. (va urma) Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă

CUVÂNTUL BUN, ZIDITOR DE SUFLETE BUNE

Ştim cu toții că prin conținutul său cuvântul este particula elementară și fundamentală de

transmitere a mesajulul omenesc, a informațiilor, raționamentelor, sentimentelor, gândurilor și în general a întregii moșteniri spirituale și materiale a lumii din generație în generație. Este pronunțat și auzit, scris și citit, depozitat într-o mulțime de articole, publicații, cărți de literatură beletristică, de specialitate, manuale de învățământ pentru elevi, cursuri pentru studenți, și nu în ultimul rând, ci dimpotrivă, mai întâi, în Sfânta Scriptură. Biblia cuprinde învățătura, adevărul descoperit revelat de Dumnezeu.

,,Toată Scriptura e insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (I Tim 3, 15).

Sau încă: ,,Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât toată sabia ascuțită de amândouă părțile, și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului și a mădularelor și a măduvei și este judecător cugetelor și gândurilor inimii” (Evrei 4, 12).

Page 132: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 130

Să reținem deasemenea că Biserica este stâlpul și temelia adevărului: ea a selectat și păstrat cărțile sfinte, iar prin hotărârile sale, prin cărțile sale de învățătură, prin glasul Sfinților Părinți

tălmăcește corect cuvântul Domnului. ,,Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp și

temelia adevărului” (I Tim 3, 15). ,,Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie

ca un păgân sau ca un vameș” (Matei 18, 17). Cărțile tratatele, informațiile din diferite

domenii umplu bibliotecile. Radioul, televiziunea și internetul ne asigură procurarea tuturor cunoștințelor și informațiilor din știință, cultură, artă, sport, care ne interesează. Există programe speciale: radio-cultural, tv-cultural, destinate istoriei, geografiei, artei, medicinei, ingineriei, studiului extraterestru, de prezentare a noutaților, a marilor realizări ale

gândirii, științei și tehnicii, ale creației, și cunoașterii umane. La baza cunoașterii, înțelegerii și folosirii adecvate a acestei uriașe bogății care s-a acumulat

și se extinde mereu stă cuvântul ca și cărămidă fundamentală a întregii activități umane. Să remarcăm că această activitate minunată de acumulare, stocare, transmitere și formare de noi cunoștințe teoretice și practice care este cuvântul a fost folosită sub formă rostită și consemnată din timpuri imemoriale. Cuvântul rostit sau scris a fost folosit și pentru transmiterea mesajului lui Dumnezeu oamenilor, de către profeți, prooroci, sfinți, Sfinți Părinți, sihaștri cu trăire îmbunătățită, Apostoli, mucenici și mărturisitori ai vieții trăită în Hristos și pentru Hristos. Biserica a preluat această moștenire sacră provenită din Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, actualizând și adâncind permanent la nivel general, cunoașterea și trăirea dreptei credințe creștin-ortodoxe, prin îmbogățirea acestor valori fundamentale duhovnicești prin raportarea întregii activități la problemele actuale ale omului din societatea contemporană.

Unul din cuvintele fundamentale ale ortodoxiei, al cărei conținut și mesaj trebuie atent și cu grijă înțeles și împropriat este verbul ,,a crede”. Iată ce minunat surprinde în acest sens părintele Nicolae Steinhardt: ,,A! Dacă s-ar ține de cuvânt, dacă ne-ar da o dovadă de consecvență (și care alta ar fi mai peremptorie decât coborârea de pe această cruce?), atunci, da, noi ca oameni drepți și cu judecată ce ne aflăm, de îndată L-am recunoaște ca împărat. Dar așa, pe ce anume să ne întemeiem credința?”. Și apoi mai departe: ,,Eroare lingvistică. Căci nu numai ca nu bănuiau pe cine spânzuraseră pe lemn, dar nu știau nici ce înseamnă ,,a crede” și foloseau cuvântul fără a-l înțelege defel. Dacă următor injoncțiunii arhierești, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care nu piroanele, ci dragostea îl țineau țintuit, cuvântul credință ar fi fost desființat pentru totdeauna și năvalnic s-ar fi înscăunat Împărăția lui Dumnezeu: Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la cunoștință în plinătatea evidenței sale. S-ar fi impus ca atare și ar fi redus la zero orice supreviețuire e enigmaticului verb a crede. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident: cu sintagma ,,a crede pentru că”. A crede înlătură orice dubiu, rezervă și motivație.” (Nicolae

Page 133: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 131

Steinhardt: ,,Dăruind, vei dobândi”; Ed. Dacia, Cluj-Napoca, pg. 126/127).Mai departe se arată: ,,Textele pauliene toate arată că acest cuvânt de bază al creștinismului –credință – se prezintă străin de orice dovezi, fapte constatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Să vedem și să credem, spun arhiereii, și contradicție mai acută nici nu se poate să fie: dacă mai vedea nu mai avea nicio noimă să creadă; nici că s-ar mai fi putut să creadă din moment ce ,,vederea cu ochii” ce le impunea evidența cu irezistibila-i putere de ridicare a oricărei șovăieli. A crede înseamnă a nu vedea. Sfântul Apostol Pavel e cât se poate de limpede: ,,Dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva care vede?” (Rom 8, 24). Sau: ,,Iar crednița este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.” (Evrei 11, 1)

Credința, s-ar putea spune interpretând cuvintele apostolicești, e suficientă în relația de tip eu-tu dintre credincios și Mântuitorul său. Dar în relația mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mântuirea implică șimărturisirea credinței ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea și ne-rușinarea în fața semenilor trebuie să o mai și mărturisim ,,cu gura”, către exterior. Pentru că nu credem în Hristos numai în calitatea noastră de ființă individuală de suflet incomparabil, ci și de om în lume printre oameni. Cred, Doamne, și mărturisesc. Copula este capabilă și de neevitat; amândouă verbele ne condiționează, ne caracterizează, ne fac adevărați fii ai Tatălui Ceresc. Astfel, concluzia nu poate fi decât că nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a mărturisi. Și dacă-i vorba așa, oare nu faptele bune și mărturisirea nereticentă a credinței sunt cele mai bune dovezi ale credinței? Credința nu are nevoie nevoie nici de un soi de dovezi pentru a exista, are însă nevoie să fie ea însăși dovedită. Faptele bune și mărturisirea cu gura, singure prefac verbul a crede într-o putere și-i dau încărcătura energetică și duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în al cuvintelor, din al ideilor în al acelor ,,idei-forță”, despre care a scris Alfred Fouillee.

Să reținem că : omul credincios are o mare putere și e fericit. Dumnezeu spune „dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi cu neputință” (Matei 17, 20), „dreptul din credință va fi viu și de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el”. Dar, ce este credința?

Credința este puterea sufletului de a primi ca adevărate toate descoperirile lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. „Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea celor nevăzute” (Evrei 11, 16). Pentru a înainta și a ne întări pe calea credinței trebuie să lucrăm faptele credinței: să ne rugăm, să respectăm posturile, să împlinim poruncile, să facem fapte de milostenie, să manifestăm compasiune și să acordăm ajutorul nostru celor aflați în dificultate, să participăm la sfintele slujbe ale Bisericii. Evoluția noastră duhovnicească este strâns legată de toate aceste eforturi de întărire și dovedire a credinței.

În calendarul creștin ortodox 2011 sunt prevăzute sărbători și duminici cu semnificații duhovnicești deosebite: Întâmpinerea Domnului (2 februarie) și, respectiv, Buna Vestire (25 martie), precum și duminicile: a Cananeencei (6 februarie), a Vameșului și a Fariseului (13 februarie), a Fiului risipitor (20 februarie), a Înfricoșatei Judecăți (27 februarie), a Izgonirii lui Adam din Rai (6 martie), a Ortodoxiei (13 martie), a Sfântului Grigore Palama (20 martie) și a Sfintei Cruci (27 martie).

Page 134: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 132

Toate acestea ne aduc în actualitate minunate și puternice fapte de credință și trăire creștin-ortodoxă, de stimulare a pocăinței și mărturisirii dreptei credințe, de luare-aminte permanent în fiecare an liturgic, pregătind astfel intrarea în Postul Sfintelor Paști și de parcurgere corespunzătoare trupească și sufletească a acestuia. Ne pregătim astfel pentru întâmpinarea și trăirea celei mai mari sărbători creștine: Învierea Domnului. Această mare bucurie o vom trăi cu sufletele și trupurile purificate de păcate, cu inimă curată și cu pace, cu toată iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. Să ne silim cu toată ființa noastră pentru împlinirea virtuților fundamentale proprii sufletului creștin-ortodox: credința, nădejdea și dragostea.

Să avem încredințarea fermă că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, urmată de întreaga Sa lucrare realizată între oameni a dorit să ne încredințeze de marea sa dragoste jertfindu-Se pentru păcatele noastre și pentru a noastră mântuire.

Învierea Sa din morți, urmată de Înălțarea la ceruri și apoi Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime ne arată că Domnul Hristos a fost, este și va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, bucurându-ne în final de ziua a opta neînserată, veșnică, în care Domnul este în toți și în toate.

Prof. Nicolae Iorga

CUM SĂ TRECI OILE PESTE PUNTE

"Am auzit odată despre o femeie ce își pierduse copilul. Era plină de amar și de răzvrătire.

Într-o zi se plimba singură pe câmp, cu inima grea. Deodată a văzut o turmă de oi. Ciobanul încerca să facă oile să treacă o punte spre o altă pășune, dar oile nu voiau să pună piciorul pe puntea ce se clătina. O luau la dreapta și la stânga și se întorceau, așa cum fac oile, dar nu se supuneau ciobanului. Atunci ciobanul a apucat un miel abia născut, ce se lipea de lâna moale a trupului mamei sale, și l-a trecut peste puntea strâmtă, punându-l pe pajiște de cealaltă parte. Îndată mama sa, behăind cu putere, a trecut și ea puntea, și toate oile s-au luat după ea.

Îndurerată mama a privit cu interes și deodată a știut că toate acestea erau un mesaj pentru ea. Și-a dat seama că ani de-a rândul făcuse mereu după capul ei, în loc să urmeze chemarea Bunului Păstor: "Vino la Mine!" Acum El îi luase fiul și-l dusese în siguranță de cealaltă parte și dorea ca și ea să vină la El, deschizând altora calea spre Hristos. Așa s-a și întâmplat. Ea s-a întors către Domnul, dându-I inima și viața ei și mărturisind și altora și ajutându-i să afle calea către Bunul Păstor".

Pentru aceasta mamă deznădejdea morții copilului ei a devenit o mare binecuvântare a vieții sale. Dumnezeu folosește deznădejdile noastre ca să ne îndrepte viața către împărăția Sa.

Text cules de Ec. Mihaela Bârsan

Page 135: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 133

RUGĂCIUNEA VINDECĂ BOLILE

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici

atunci când ating sfintele moaşte sau sunt în preajma icoanelor sau a crucii. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin.

"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. "Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte.

În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile.

Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăți vindecătoare. De aceea în Rusia clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă agresiunea, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii

Page 136: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 134

patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. "Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia.

Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative. De fapt, după cum s-a văzut, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul", fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.

Margareta Perevoznic

CRUCEA DINTRE SĂLCII

Părea un loc uitat. Oamenii nu vorbeau niciodată de el – ca şi cum nici n-ar fi existat. Se

zărea când treceai podul peste râu – un pâlc de sălcii crescut pe malul apei. Dacă te uitai mai bine, vedeai şi ceaţa care se ridica din apă – uneori albăstruie ca fumul, alteori albă ca nourii verii, alteori roşiatică, în asfinţit, sau verde-aurie, în faptul dimineţii – şi, pe măsură ce treceam mai des pe pod, pâlcul de sălcii şi ceaţa aceea păreau mai aproape, tot mai aproape, ca şi când ar fi mers cu noi. Sau ne-ar fi chemat acolo. Se întâmpla tot mai des, în mijlocul zilei, indiferent ce făceam sau unde eram, să ne răsară-n minte deodată pâlcul de sălcii cu ceaţa lui şi ni se făcea, aşa, dor, deodată, de ceva… De ce anume, nici noi nu ştiam… Dar locul acela – şi asta v-o spun sigur – ne chema.

Cum stăteam noi pe pod şi ne uitam aşa, în apa limpede a râului, se stârni vântul. Era o adiere ca oricare alta, plină de mireasma apei şi dulce… cum e primăvara aerul pe la noi. Soarele strălucea, dar era încă rece vremea – se vede că ninsese la munte… Ne-am uitat unul la altul şi am avut acelaşi gând : hai să vedem ce e acolo. „Acolo”, aşa-i spuneam, fiindcă locul nu avea nume… sau noi nu i-l ştiam. Zis şi făcut. Şi, ca să ajungem mai repede, am luat-o de-a dreptul prin apa râului. Pietrele lunecau , apa era rece şi repede, dar nu adâncă, aşa că de câte ori cădeam, ne gândeam că face bine la sănătate – „ne căleşte”, spun oamenii. Şi mergeam înainte. Oricum, nu la sănătate ne era

Page 137: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 135

gândul ci la… ce-o să găsim acolo. Am ajuns. N-am crezut că e chiar aşa de aproape. Ne-am uitat unul la altul – noi, marii exploratori ai „necunoscutului” – şi ne-a fost ruşine. Mai-

mai să izbucnim în lacrimi. Ca să vezi la ce visasem atâta timp ! Nişte sălcii, acolo, pe un petec de pământ. Mare scofală ! Sălcii mai văzusem –chiar mai frumoase decât astea ! Doar toată lumea ştie că sălciile bătrâne sunt cele care se apleacă până la apă, sălciile bătrâne au scorburi, au şi plete lungi, din care porneşte vântul de unul singur (doar vântul, aşa ni se spusese, se odihneşte în scorburi de copaci, iar când pleacă, primii care-l simt sunt copacii, de asta copacii gem şi scârţâie în vânt)… dar astea erau sălcii tinere, cu ramuri aproape drepte, galben-aurii… câţiva muguri ici şi colo… şi cam atât. Ei, asta e! - am ridicat din umeri. Măcar acuma ştim că nu-i nimic de văzut aici. Dar dacă tot am ajuns, hai să stăm oleacă pe pământ, la soare, ne uscăm hainele şi ne întoarcem tocmai bine la amiază… o să spunem acasă c-am fost în pădure, să nu mai râdă şi cei mari de noi…

Când s-a aplecat să se aşeze, frate-miu văzu ceva pe pământ. Stătea acolo, într-o grămadă de pietre – ştiţi cum sunt pietrele de munte: rotunde, şlefuite de apă, albe-cenuşii, unele roşcate… aşa erau şi astea. O grămăjoară de pietre şi ceva strălucea acolo. Am spus c-o fi o bucată de mică (doar pietrele de la noi aveau foi întregi de mică în ele)… dar hai să ne uităm de-aproape. Şi ce să vezi ! Era o cruce. Aşa cum se poartă la gât : alb-argintie, atârna încă de o bucată de lănţişor . Stătea acolo, prinsă între pietre şi strălucea. Am scos-o uşor, am lăsat lănţişorul acolo – că tot n-avea închizătoare, ba avea şi nişte pete ca de rugină pe el – şi frate-miu şi-a pus-o la gât, pe sforicica de care avea legat săcuşorul cu camfor – vezi, dragă-Doamne, să ne ferească de răceală mirosul de camfor. Am început să râd când l-am văzut aşa, cu cruce la gât – „vezi să nu te faci popă !” – i-am spus : doar nimeni nu purta cruce la gât decât popa satului, un bătrân venit de cine ştie unde, care ne lăsa să luăm mere şi nuci din curtea bisericii dacă nu călcăm pe pământul de acolo, că – spunea el – „ îs numa’ morminte peste tot”. De asta lumea zicea că e oleacă „dus”. Aşa era de când „i-au dat drumul…”, se şoptea prin sat. Dar noi nu înţelegeam mare lucru şi nici nu ne băteam capul. Ne suiam pe zid şi luam câte mere pofteam. La nuci era mai uşor : crengile treceau peste zid şi, cum nucul era bătrân, cu crengi multe, toată lumea mânca de acolo.

Am ajuns acasă, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ne-am aşezat la masă şi… atât ne-a fost ! Mama nu ştiu cum s-a uitat, aşa, o dată la noi, pe

urmă încă o dată, s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de frate-miu, s-a uitat la şnurul pe care-l avea la gât, şi-a făcut cruce şi a dat fuga afară. Am auzit-o plângând în hohote. Tata s-a dus după ea. Pe urmă, când s-a liniştit, au venit amândoi. Atâta ne-a spus : „Chiar acu’ dai jos şnurul de la gât. Te-a mai văzut cineva acolo ?” Mut de spaimă, frate-miu a dat din cap că nu. Tata a luat crucea, a sărutat-o, a băgat-o-n sân şi ne-a spus : „Dacă tot aţi fost acolo, la noapte o să mergem împreună să punem crucea la loc. Nu se cuvine să iei crucea de pe mormânt”.

* * *

Page 138: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 136

Azi e soare. Stăm tot pe pod, aşa, ca atunci. Ziua, în amiaza mare. Ne uităm amândoi la cruce. Frate-miu a scos-o de la gât şi ne uităm la ea. E aceeaşi cruce, argintie. Fratele meu, aşa cum zisesem atunci într-o doară, s-a făcut preot. E preotul satului. Lumea spune că seamănă tare bine cu fratele mamei, preotul tânăr, cel care fusese ucis de comunişti şi oamenii-l îngropaseră acolo, la sălcii. Acum are la cap cruce mare, de piatră. Dar nu scrie nici un nume pe ea. Aşa a vrut mama. Să fie cruce pentru toţi cei care muriseră cine ştie pe unde, numai fiindcă îi iubeau şi-i ajutau pe oameni în numele Lui Dumnezeu. Sunt morminte peste tot, cum spunea preotul cel bătrân. De asta holdele sunt aşa de bogate şi oamenii noştri aşa de frumoşi. Rădăcinile noastre răsar din inima strămoşilor şi ce rost are să pui nume de om pe pământ ?! Fiindcă, oricum, numele Lui Dumnezeu e scris peste tot : în cer, pe ape, pe pământ, în pietre… Şi, mai ales, în inimă. Fiindcă numele lui e Iubire. Iar Iubirea cuprinde şi iartă tot, fiindcă înţelege tot – şi mai ales pe oameni, aşa cum au fost ei.

Prof. Dr. Ecaterina Hanganu

Page 139: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 137

Biserica, azi

CALENDARUL ORTODOX PE 2011 ÎNTRE ÎNNOIRE, DILEME ŞI PERSPECTIVE 1. Considerații generale

Referitor la comunicatul biroului de presă al Patriarhiei Române din data de 4 ianuarie 2011, aș dori să fac câteva comentarii teologice:

Argumentarea că în calendarul pe 2011 “duminica nu mai apare barată cu două linii roșii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă…” mi se pare lipsită total de logică, dar și de suport teologic, întrucât conform Sf. Scripturi continuitatea există între sâmbătă și duminică și nicidecum între duminică și luni. (Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1).

Preafericitul Daniel arată în multe pastorale3 legătura indisolubilă între sâmbătă și duminică, ca zi a împlinirii și a Învierii Domnului. Iată câteva exemple:

,,Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe, cât și în felul cum ea înfățișează în iconografia ei Răstignirea și Învierea Domnului4;

,,Sfânta și Marea Sâmbătă ca zi a legăturii dintre Moartea și Învierea Domnului are o profundă semnificație pentru viața Bisericii. Ea a devenit prototipul tuturor sâmbetelor în care se află pomenirea morților și arată că toți cei dragi ai noștrii adormiți întru Hristos sunt în așteptarea Învierii și că în mijlocul suferinței și al durerii pricinuite de moartea lor, licărește totuși speranța biruinței vieții asupra morții’’5;

,,Duminica Învierii însă arată că sâmbăta nu este ultima zi a existenței și că deci nu moartea este ultimul cuvânt asupra adevărului omului, ci viața veșnică’’6.

Cu toate că „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011, ci doar se subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de 3 Vezi Pastorală de Sfintele Paști, 1993, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 12 scrisori pastorale de Crăciun și Paști, Iași, 1994, p.79: Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Pastorală de Sfintele Paști, 1991, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 12 scrisori pastorale de Crăciun și Paști, Iași, 1996, p.162. 4 Daniel, Patriarhul B.O.R., Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Iași, 2007, p.187 5 Ibidem, p.192 6 Ibidem, p.192.Vezi si Pr. conf .dr. Petre Semen, Învățătura despre Sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Iași, 1993, p. 210; vezi și Xavier Leon-Dufour, art. Ziua Domnului, în Vocabular de Teologie Biblică, București, 2001, pp.791-795.

Page 140: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 138

sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră”, cum se precizează în comunicat, totuși acest lucru era mult mai bine evidențiat atunci când duminica apărea barată cu două linii roșii și nu separată de ziua de sâmbătă. Iată doar câteva argumente teologice:

2. Argumente teologice 2.1. Argumente biblice

Chiar dacă Iisus Hristos încheie, cum spune Apostolul Pavel, un “testament mai bun”, “un testament nou” (Evrei VIII, 6-8) și Arhiereul Noului Testament întemeiază Legea cea Nouă, în propria Sa jertfă (Evrei VIII, 2), nu anulează Vechiul Testament, ci îl „împlinește” (Matei 5,17), cu o nouă zi de odihnă „ca cea de sabat”, numită mai târziu Ziua Domnului: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale (Evrei 4, 9-10). Se înțelege că Dumnezeu S-a odihnit după ce a creat (Evrei 4, 4) și nu se odihnește întâi și apoi crează, cum ar sugera forma calendarului propus de biroul de presă, care începe săptămâna cu odihna și nu cu lucru.

„Ziua Domnului” (Apocalipsa 1,10) reprezintă în același timp și Ziua Învierii Domnului, a biruinței Sale asupra morții, iar eshatologic este triumful deplin asupra răului. În acest sens Sf. Apostol Pavel o numește: “Ziua Domnului” (I Tes. V, 2), sau simplu, “Ziua lui Hristos” (Filip. I, 6, 10; II, 16). „Masa Domnului” săvârșită în “Ziua Domnului” era deja o împărtășire anticipată cu Hristos Cel înviat, și era arvuna și pregătirea pentru împărtășirea deplină din ziua învierii generale, a Parusiei (I Cor. XI, 26).

Dacă după biroul de presă „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011”, eu cred, totuși, că se schimbă cel puțin logica perceperii zilei de odihnă ca fiind un început și nu ca o încununare a dragostei lui Dumnezeu prin Jertfa Sa și ca o răsplată a unei munci de o săptămână, când creștinul trebuie să-și odihnească trupul dar să-și primenească și sufletul prin rugăciune și participare la Sf. Liturghie. În logica biroului de presă, noi nu mai imităm pe Creatorul și pe Re-creatorul Iisus Hristos, ci ne facem o altă logică contrară înțelesului duhovnicesc al zilei de duminică și chiar contrară Sf. Tradiții a Bisericii, întrucât accentul se pune pe legătura între prima zi a săptămânii (duminica) și ziua de luni și restul zilelor, și nu pe continuitatea între sâmbătă și duminică, așa cum este corect din punct de vedere biblic, liturgic și canonic.

Deci, biblic, separând duminica de sâmbătă, fie și printr-o mutare simplă a unor linii în calendar, se separă Vechiul Testament de cel Nou după ideologia lui Marcion. Astfel omul se întoarce la prima zi a creației și întreaga operă de mântuire poate fi văzută ca o separație între crucea și patima Domnului, de Învierea Lui. 2.2. Argumente liturgice

• Din punct de vedere liturgic constatăm clar în Octoih că fiecare zi de duminică începe cu vecernia de sâmbătă seara, urmând fidel referatul biblic și întreaga operă de mântuire, și se continuă, în mod firesc, cu ziua Domnului (Apocalipsa 1, 10) care devine paradigma veacului viitor, fiind ca o regină, o încununare, „una a sâmbetelor, Împărăteasă și Doamnă”, imagine stabilită liturgic ca fiind irmosul cântării a-8-a din slujba Învierii și nicidecum pusă la cântarea 1, imagine a zilei întâi a creației. Deci Sf. Apostol Ioan fiind „în Duhul” Domnului,

Page 141: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 139

nu o numește prima zi a săptămânii, decât atunci când descrie cronologic evenimentul învierii raportat la calendarul iudaic, (Ioan 20, 1) însă în perspectiva veșniciei o numește „Ziua Domnului”.

• Cele opt Glasuri sunt cântate și ele succesiv, un Glas pe săptămână. În săptămâna luminată însă, se cântă câte un Glas pe zi, de la Glasul 1 la Glasul 8, tocmai pentru a arăta continuitatea Duminicii după sâmbătă, ca a opta zi și nu numai ca prima zi a săptămânii. De aceea serbarea Învierii Domnului începe cu Duminica și se încheie după 8 săptămâni tot cu Duminica, când Ortodoxia cinstește întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos în mod vizibil și haric pe pământ prin pogorârea Sf. Duh.

• Deci Duminica este alfa și omega, începutul și sfârșitul unei săptămâne liturgice din săptămâna luminată, dar și începutul și sfârșitul unei perioade speciale de cinstire a Învierii Domnului, în decurs de 8 săptămâni, după modelul lui Iisus Hristos, care recapitulează și însumează întreaga creație prin Jertfa și Învierea Sa. După acest moment săptămâna liturgică începe cu ziua de luni și culminează cu ziua de duminică, așa cum se vede în orice Evanghelie și așa cum a fost barată duminica prin cele două linii roșii până în anul 2010. Dacă se merge cu logica biroului de presă, ar trebui schimbată și citirea Evangheliei după Rusalii, nu numai mutată linia roșie în calendarul cu pricina!

• Prima zi liturgică începe cu Duminica Învierii, Glasul 1, ce-i drept, dar numai până la Pogorârea Sf. Duh, pentru a arăta că Învierea Domnului include răscumpărarea chiar din ziua creației, dar se sfârșește tot cu Duminica pe Glasul 8, respectiv Pogorârea Sf. Duh.

• Faptul că întemeierea Bisericii, adică Pogorârea Sf. Duh se petrece în duminica a 8 a după Paști, iar săptămâna liturgică începe imediat cu luni, și nu cu duminica, iar prima duminică după Rusalii începe cu Glasul 8 (vedem bivalența lui 1 și 8, reprezentată de ziua Duminicii) arată mai mult decât evident că Sf. Părinți au statornicit prin rânduelile liturgice și doxologice, că Duminica este a opta zi, raportată la evenimentul Învierii Domnului și este și prima zi a săptămânii, raportată la evenimentul creației din nimic a lumii, însă premizele mântuirii ne sunt date de Învierea Domnului, fără să excludă și ziua creației, motiv pentru care mulți Sfinți Părinți o socotesc și ca prima zi a săptămânii. Din această perspectivă a fost și creat de către Sf. Părinți timpul liturgic hristic, regăsit în forma doxologică în slujbele și rânduielile bisericești. Deci prin Învierea Domnului și prin pogorârea Sf. Duh, raportarea la calendarul iudaic, se face doar din rațiuni istorice și ca reper cronologic. Însă timpul liturgic hristic reprezentat concret în rânduiala slujbelor actuale, în care prima zi din săptămâna liturgică după Rusalii este lunea și nu duminica, însumează simultan și ziua sâmbetei (a șaptea); ziua Învierii (a opta), care reprezintă totodată și ziua întâi a săptămânii. „Paradoxul” calendarului liturgic exprimă în mod cultic taina veacului viitor și nu reprezintă nicidecum o contradicție, o scăpare sau o lipsă teologică. Din punct de vedere logic pare a fi o antinomie, însă din punct de vedere teologic este o simfonie. În clipa în care ne raportăm doar la calendarul iudaic, renunțăm la o întreagă tradiție liturgică și aducem în Biserica Ortodoxă logica istorică și nu rămânem la logica litugică a Sf. Părinți.

Page 142: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 140

Sf. Irineu de Lyon, elev al Sf. Iustin Martirul (+155), scrie: “Noi toţi păzim Duminica ca fiind ziua de odihnă, bucurându-ne de lucrurile lui Dumnezeu” (Apologia I, cap. 67, trad. cit., p. 71).

• Prin Jertfa și Învierea Domnului, culminând haric prin pogorârea Sf. Duh, se întemeiază Biserica lui Hristos în lume, iar duminica devine punctul culminant și Zi de odihnă. Deci, conform acestor realități istorice și rânduieli doxologice, statornicită în mod practic în viața liturgică a Bisericii, prima zi a săptămânii este luni și nu mai este Duminica (transformată hristic în prima și a opta), întrucât Duminica include simfonic și ziua de odihnă vechitestamentară. De aceea Duminica începe, din punct de vedere liturgic, sâmbăta cu vecernia mică. Acest lucru este evidențiat concret și în rânduiala citirii Evangheliei după Rusalii, când săptămâna liturgică începe cu luni.

• În acest context pot concluziona că, pentru noi creștinii Duminica este ziua Domnului ca punct culminant al răscumpărării lumii și la ea trebuie să ne raportăm. Iisus Hristos cel înviat și care trimite pe Sf. Duh în lume, trebuie să fie punctul de referință al unui calendar liturgic ortodox și nu calendarul iudaic, care rămâne valabil doar pentru evreii care încă îl mai așteaptă pe Mesia.

• Mergând după (i)logica recentă a biroului de presă, care se raportează doar la calendarul iudaic, nu și la timpul liturgic al Sf. Părinți, s-ar putea deduce logic, că de acum serbăm Sabatul ca fiind ziua de odihnă și ultima a săptămânii, deoarece noul calendar începe săptămâna liturgică cu duminica, recunoscută de iudei și mai recent de BOR doar ca prima zi a săptămânii?

• Hotărârea sinodală privind începerea săptămânii cu duminica trebuie considerată genială, întrucât BOR-ul mileniului trei a descoperit ceva ce nu pricepuseră nici Sfinții Părinți, care au dorit să unească liturgic ziua de odihnă a sabatului, dată de Dumnezeu Tatăl, cu ziua Fiului-Duminica, a cărui apoteoză prin Înviere se produce în noaptea de sâmbătă spre duminică.

2.3. Argumente canonice • Sâmbăta nu este eludată, exclusă sau separată din contextul duminicii, atunci cănd se

stabilesc canoane cu valoare cultică, ci este mereu menționată împreună cu duminica: • Clericul care posteşte (post sec) în zilele de Duminică sau de Sâmbătă (afară de Sâmbăta

Mare) să se caterisească, laicii să se afurisească. 66 ap.;55 VI. • Rânduiala pentru Postul Mare: Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai

sâmbăta şi duminica. 66 ap.; 52 Trul.; 49, 50, 51 Laod. • Liturghia Darurilor mai înainte sfințite: În toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi),

afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a celor mai înainte sfinţite. 66 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod. 52 Trul.

• Pomenirea sfinților: Nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor, ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici. 66 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52 Laod.

Page 143: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 141

Deci în contextul rânduielilor canonice, cu valoare liturgică, sâmbăta este indisolubil legată de duminică. 3. Întrebări, dileme și propuneri • De ce a trebuit să treacă 2011 ani de la Hristos, ca să aflăm printr-un comunicat de presă,

în sfârșit, că Duminica este prima zi a săptămânii și ziua Învierii Domnului? • A fost necesară o astfel de argumentație puerilă din partea biroului de presă, ca să justifice

rocada unei linii de demarcație neortodoxă între sâmbătă și duminică în calendarul pe 2011?

• Nu erau oare probleme mult mai importante de rezolvat în viața Bisericii (ex. combaterea legilor din parlament care justifică homosexualitatea, dezincriminarea prostituției și a incestului, actele biometrice, otrăvirea populației cu experimentarea unor medicamente direct pe oameni, creditul bancar privid finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului, legea care se dezbate în prezent privind vrăjitoria – vezi poziția 5161 din nomenclatorul de meserii - și impozitarea ei7, ecumensimul himer și fără granițe, pentru care unii monahi și monahii își iau lumea în cap și se duc la eretici - cazul Nichita, martirii închisorilor din perioada holocaustului roșu, etc) decât jucatul de-a alba neagra cu calendarul?

• Nu credeți că trebuia explicată această problemă printr-o pastorală sau o dezbatere sinodală transparentă? Sau s-a mers pe principiul iuțelii și nebăgării de seamă?

• S-au corectat multe texte liturgice în cărțile de cult, în special cele legate de problema monofiziților. Există o listă și o argumentare a corecturilor, sau s-a procedat unilateral, în maniera calendarului pe 2011?

• De ce doar câteva eparhii au urmat această direcție a modificării tacite și nu întreaga Biserică Ortodoxă? Iată doar câteva întrebări deloc retorice.

• Argumentele unora că BOR dorește, prin această schimbare în calendar, să lupte împotriva standardizării calendarului civil (vezi directiva în vigoare ISO 8601 a Organizației Internaționale de Standardizare –ISO) nu se justifică, întrucât din punct de vedere practic BOR ține cont tot de calendarul civil în abordarea unor tematici teologice. De exemplu, anul închinat Sf. Botez și Sf. Cununii a început tot după calendarul civil și nu la 1 septembrie 2010 după calendarul bisericesc. Întreaga Biserică face Te Deum pentru binecuvântarea unui an civil, care prin reînvierea unor tradiții precreștine în spațiul social, devine din ce în ce mai păgân, pe când anul bisericiesc trece apoape neobservat de mulți membrii ai Bisericii.

• Personal nu cred că prin acțiunea calendarul 2011 ar fi vreo conspirație iudeo-masonică sau ocultă, ci efectiv din dorința unora de a reforma, schimba, înnoi sau diversifica după bunul plac orice, numai să se schimbe ceva, și în mod paradoxal, cu pretenția de revenire

7 http://www.semneletimpului.ro/stiri/Legea-vrajitoriei-a-trecut-tacit-prin-Senat-1954.html http://www.ziare.com/social/stiri-sociale/vrajitoarele-ii-ameninta-cu-blesteme-pe-parlamentarii-care-voteaza-legea-vrajitoriei-1054506; http://www.ziare.com/articole/lege+vrajitorie http://www.ziarultimisoara.com/the-news/463-legea-vrjitoriei-a-fost-aprobat-de-senatin-mod-tacit.html

Page 144: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 142

la matca „Bisericilor de limbă greacă”. Referința pentru un calendar ortodox este viața practică și liturgică a Bisercii în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, conform argumentelor de mai sus și nicidecum un calendar al grecilor, care este invocat de biroul de presă.

• Pentru ca „vremea să fie răscumpărată” (Efeseni 5,16) cu folos, propun ca Sf. Sinod să-și facă timp să înceapă mai degrabă procedura de canonizare a martirilor uciși în temnițele comuniste, decât să separe sâmbăta de duminică.

• Și dacă totuși Biserica simte nevoia să facă vreo separație cu o bară roșie sau două, ar fi bine să separe lumina Bisericii lui Hristos, de întunericul dictaturii comuniste și de întunericul post decembrist și să-l lumineze cu jertfa atâtor martiri, făcând loc în calendar miilor de sfinți martiri și eroi ai neamului, sacrificați de epoca holocaustului roșu, cu tăcerea încă vinovată a BOR.

Preot Dr. Mihai Valica, Vatra Dornei

Page 145: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 143

Probleme contemporane

RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE APROAPELE PENTRU OMITERE ŞI INDIFERENŢĂ

“Să nu slăbim dar în a face binele, căci la vremea cuvenită vom secera, dacă nu ne vom slei.”

(Gal 6,9)

Aproapele ne este dat pentru creşterea noastră în

dragoste, pentru dezvoltarea capacităţilor noastre interioare, pentru verificarea puterilor duhovniceşti şi – în ultimă instanţă – chiar pentru desăvârşirea noastră. Dar, dacă credinţa îşi dovedeşte lucrarea prin iubire (cf. Gal 5,6), cu cât mai mult dragostea are nevoie de fapte pentru a depăşi stadiul teoretic, al rămânerii în străfundurile insondabile ale inimii, spre a-i împărtăşi pe alţii de binele ce-o caracterizează, spre a se arăta lucrătoare? Căci cum ar fi arătat lumea fără dragostea de aproapele şi fără binele adus de ea? Persoana este responsabilă pentru răul pe care îl face fratelui, dar dimensiunea responsabilităţii faţă de aproapele are extrem de multe aspecte, între care se numără şi cel omisiv de a nu fi făcut pentru el fapta bună de natură duhovnicească sau materială pe care am fi putut să o împlinim: “Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este cel mai însemnat, este aproapele nostru, şi, fiind aproapele nostru, trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui”.1 Faţă de sprijinul material, este mult superioară săvârşirea binelui spiritual de a-l înţelege pe păcătos, de a urâ păcatul iar nu pe el, de a-l îndruma şi îndrepta, ferindu-te totodată ca nu cumva să cazi şi tu în aceleaşi greşeli, acum ori mai târziu. Căci atenţia se cuvine să fie încordată ca nu cumva, făcând binele pentru el, să-l pierdem pe al nostru şi, de asemenea, să nu ne oprim vederea interioară la păcătos, ci la păcatul său şi pe acesta să încercăm a-l îndrepta.2

1 “Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea… Cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe” – Părintele TEOFIL PĂRĂIAN, Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 capete, ediţie realizată de Ioan Gânscă, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 12, 9.

2 “Pe toţi credincioşii, noi credincioşii trebuie să-i vedem ca pe unul şi în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă de el, încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el… Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de

Page 146: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 144

Desăvârşirea aproapelui depinde nu numai de el, ci şi de cei cu care convieţuieşte şi care-l îmbărbătează, îl sprijină, îl întăresc, îl ajută şi îi confirmă sau îi infirmă situarea sa pe drumul spre desăvârşire. Uşor influenţabilă de către societate, în ansamblul ei, şi de către membrii acesteia, în special, persoana ţine seama – conştient sau nu – de poziţionarea celorlalţi faţă de ea şi se resimte când sfatul bun nu-i este acordat sau când realizează că îndrumarea pe care cineva i-a dat-o a fost greşită. În registrul pozitiv, persoana se împlineşte printr-o faptă bună, printr-un cuvânt cald, printr-un semn mulţumitor sau un gest discret al semenului.3 Mântuirea, în complexitatea ei duhovnicească, se dovedeşte a fi foarte fragilă, încât conştiinţa de a te situa în locul potrivit pe calea către desăvârşire, impulsul de a activa mai departe propriile puteri spre lucrarea binelui, suportarea ispitelor şi învingerea lor sunt realităţi rafinate ale lumii interioare care dezvăluie cel mai adesea instabilitatea firească a persoanei libere, dar şi nevoia ei de sprijin. Căci suntem în primul rând responsabili pentru binele duhovnicesc pe care nu i l-am făcut aproapelui şi abia apoi pentru cel fizic, întrucât viaţa spirituală este cu mult mai importantă decât cea materială. Iar binele duhovnicesc constă în primul rând în sfătuire, în atenţia cuvenită arătată mai ales în momentul de încercare, în îmbărbătare. Apostolul Pavel ne îndeamnă: “Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă înşine să ne facem plăcuţi; ci fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său în ceea ce este bun spre zidire” (Rm 15, 1-2). Fapta bună pe care i-o facem celui de lângă noi este dovada peremptorie a dragostei, a dialogului încheiat pentru împreună lucrare a toată fapta bună4, intrare în sfera praxis-ului şi depăşire a teoretizărilor neconvingătoare, căci va veni o vreme în care actul de bunătate să se întoarcă la subiectul lui: “Cu ce măsură măsuraţi cu aceea vi se va măsura” (Lc 6, 38). Chiar dacă şi intenţiile sunt importante, deoarece conturează un portret moral în potenţă al celui care le posedă, singură fapta rămâne statornică dovadă a binelui, şi această faptă va fi urmată de alta şi aceasta de o alta, pentru că drumul spre desăvârşire este infinit, aşa cum fără sfârşit este alergarea (Flp 3, 13-14) şi după cum “binele, prin firea lui, nu are hotar”5. A face binele pentru semen este un fapt atât de important întrucât defineşte bunătatea plină de responsabilitate a unei persoane, care nu se poate descoperi decât în faţa unei alte persoane. Binele există din veşnicie în Dumnezeu şi El l-a oferit lumii. Aşa se explică atracţia interioară către a face ceea ce este bine şi a ne feri de rău: că el vine din bunatatea infinită. Iubind şi făcând bine fratelui nostru, dispar diferenţele dintre semeni, căci abia atunci îl înţelegem pe fiecare ca persoană şi personalitate unică, creat după Chip, dar la fel de important înaintea lui Dumnezeu ca oricare altul; abia atunci tindem către a vedea frumuseţea lăuntrică şi a aproapelui, indiferent de calitatea lui patimi, să nu urăşti pe fratele, ci patimile care-l războiesc.” Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, “Capete teologice şi practice” 3, 3, FR 6, p.61.

3 Tot Părintele TEOFIL PĂRĂIAN ilustrează: “Se spune că, la un om care cerşea, cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-I dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte.” – Op.cit., p.10.

4 “Dar binele, această valoare universală despre care se poate spune că polarizează toate valorile, care ne cuprinde pe toţi şi care fundamentează unitatea, obârşia şi ţelul nostru al tuturor, binele, a cărui esenţă fiind voinţa divină revelată prin orice făptură ca lege obiectivă, comună tuturor, poate fi conceput, definit şi realizat subiectiv, în izolare? De un eu solitar care iese din comuniune şi din ascultare? – Părintele GALERIU, Jertfă şi răscumpărare, p.79

5 Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Viaţa lui Moise, PSB 29, p.22

Page 147: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 145

socială; abia atunci îi înţelegem şi-i trecem cu vederea lipsurile. După ce începuse rostirea rugăciunii inimii, pelerinul rus ne spune: ”Ziua, dacă se întâmpla să întâlnesc pe cineva, toţi fără excepţie mi se păreau la fel de dragi ca nişte rude, chiar dacă nu mă îngrijeam de ei… Chemarea numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi mi se părea că toţi oamenii deveneau buni cu mine, ca şi cum ar fi început toţi să mă iubească”6. A lucra în mod responsabil pentru binele aproapelui nu înseamnă altceva decât să te dezvolţi pe tine însuţi în mod responsabil întru bine: lucrarea faptei bune pentru altul produce în tine mişcarea interioară de fortificare în bine şi a bucuriei de a te fi regăsit mai bogat nu prin faptul că te-ai dezvoltat urmărind aceasta în mod expres, ci descoperind că – tocmai renunţând la tine – ai câştigat ceea ce ar fi fost imposibil în alt mod7. Dar, dacă – oferind răspunsul meu semenului prin facerea de bine – obţin în schimb întărirea răspunderii mele, responsabilitatea faţă de aproapele apare şi se dezvoltă şi în alt mod: căutând mai întâi şi lucrându-mi mântuirea cu răspunderea celui care a înţeles ţelul vieţuirii în lume, o voi face pe aceasta ţinând seama de aproapele pe care îl voi privi responsabil şi a cărui prezenţă în timpul şi spaţiul meu de întâlnire o voi percepe ca posibilitate de a-i oferi răspunsul fiinţei mele la solicitările sale, drept reflex al interesului pentru propria-mi mântuire8 . Dragostea de Dumnezeu şi căutarea mântuirii nu pot să ignore facerea de bine către aproapele, relaţionarea fiind indispensabilă; dar, aceasta înseamnă să fiu responsabil mai întâi de mântuirea sufletului meu şi, lucrându-mi desăvârşirea, devin răspunzător şi de semenul meu care, ontologic, se identifică cu acelaşi scop. Din acest motiv, nu există dragoste de Dumnezeu fără iubirea aproapelui: practic, responsabilitatea mea în Dumnezeu şi faţă de El are la temelie responsabilitatea faţă de aproapele, pentru care – făcând bine şi obligându-l prin aceasta la introspecţie – mă întăresc în starea mea duhovnicească şi ne sprijinim reciproc răspunderile. Pe de altă parte, binele mă întăreşte în dragostea fratelui meu şi în dragostea de Dumnezeu, dar în acelaşi timp – prin bucuria pe care o aduce în suflet - îmi certifică o răspundere împlinită, întrucât nici un alt sentiment, decât bucuria binelui săvârşit pentru aproapele, nu reuşeşte să transmită elementele specifice unei responsabilităţi îndeplinite9. Cât priveşte binele material făcut aproapelui, acesta se împlineşte potrivit poruncii Mântuitorului: “Du-te, vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt 10, 21), actul de caritate fiind un semn distinctiv chiar pentru mica Biserică creştină primară (FA 2, 44-45; 4, 35).

6 Povestirile unui pelerin…, ed.cit., pp.50, 51. 7 A devenit deja foarte cunoscută sintagma “Dăruind vei dobândi” a monahului Nicolae STEINHARDT, dezvoltată în

volumul omonim, unde afirmă: “Dând ce nu avem, dobândim prin recoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia… În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har.” – Dăruind vei dobândi, ed.cit., pp.464, 465.

8 Sf. VARSANUFIE scrie: “Dacă am grijă de mine din frică de Dumnezeu, am grijă şi de tine”. –“Scrisori duhovniceşti” 144, FR 11, p.186. Pentru celălalt sens: al binefacerilor primite de la Dumnezeu în urma ajutorului oferit semenilor, găsim, în aceeaşi scrisoare: “Dă mâna fratelui care este aproape de tine în tulburare şi vei afla şi tu pe cineva care îţi va întinde mâna în clipa încercării” – p.187.

9 Sf. IOAN SCĂRARUL învaţă: “Nici un dar nu este aşa de primit de Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăinţă. Căci toată lumea nu are un pret deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi rămâne. Drept aceea, nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce –i aduc lui Hristos oi cuvântătoare.” –“ Cuvânt către păstor” 13, 89, FR 9, p.452.

Page 148: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 146

Sărăcia şi bogăţia sunt lăsate de Dumnezeu şi vor determina întotdeauna două stări sociale distincte, care în planul veşnic al mântuirii trebuie să fie privite complementar, una folosindu-i celeilalte. Complementaritatea determină şi raporturile interumane: bogatul îi foloseşte săracului, iar săracul bogatului. Mântuitorul a învăţat că sufletul îi dă valoare persoanei – „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26) – şi că a fi bogat sau sărac se raportează la perceperea şi urmarea gestului de smerenie al lui Hristos, care, obiectiv, a realizat ceea ce noi înşine nu puteam face: „Că El, bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”(2Co 8,9). Sfântul Simeon Noul Teolog susţine că binele, inclusiv sprijinul material făcut aproapelui şi dragostea pe care o întreţine, nu este act discontinuu: astăzi să faci binele iar mâine nu, azi să urăşti şi mâine să iubeşti ci, dimpotrivă, tocmai statornicia dovedeşte starea de aşezare în lucrare: „Cel ce dă astazi tuturor cele spre trebuinţa trupului dar mâine, putând face acestea, va nesocoti pe niscai fraţi şi-i va lăsa să piară de foame, de sete şi de frig, L-a lăsat să moară şi L-a dispreţuit pe Acela Care a zis: „Întrucât aţi făcut unuia din aceşti preamici, Mie mi-aţi făcut”.10 Împlinirea responsabilităţii nu poate fi decât consecventă. Numai aceasta, la rândul ei, întemeiază continuitatea în răspunderea faţă de semenul nostru, chiar şi atunci când este vorba despre ajutorul material: o mai mare răspundere pentru om nu se poate concepe ca născându-se decât dintr-o atitudine permanent atentă şi grijuluie faţă de cei – unul sau mai mulţi, mereu aceiaşi sau permanent alţii – aflaţi în nevoie şi care solicită ajutorul, chiar dacă a-l primi pe unul şi a-l refuza pe altul înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât să-L ajuţi şi să nu-L ajuţi pe acelaşi Hristos, tăinuit sub chipul tuturor năpăstuiţilor11. Dacă nu suntem răspunzători de sărăcia materială a cuiva – deşi nu putem fi siguri niciodată dacă nu cumva l-am influenţat oarecând, prin cineva, într-un anume mod şi într-un anume context – ne vom asuma această atitudine creştină şi acest bun simţ de a-l ajuta să treacă mai uşor peste momentele de încercare pe care le-a primit de la Dumnezeu. Pentru împlinirea acestei responsabilităţi şi pentru rezultate din cele mai bune de care săracii să aibă parte, s-a trecut adesea de la o responsabilitate personală la una instituţionalizată, înţeleasă şi aplicată uneori la nivel comunitar. Anumite structuri bisericeşti ori chiar Biserici întregi, prin sistemele proprii, şi-au luat răspunderea de a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă şi de a încerca mai întâi rezolvarea problemelor de natură sufletească şi apoi pe cele trupeşti, ştiut fiind că cele dintâi le cauzează pe cele din urmă, adeseori12. Realitatea este crudă cu cei aflaţi în încercări ce solicită

10 Capete teologice şi practice 3, 94, FR 6, pp.93-94. Iar în enunţul 97: “Cel ce a primit poruncă să-l aibe pe aproapele ca pe sine însuşi e dator, desigur, să-l aibe aşa nu numai într-o zi, ci toată viaţa”.

11 Este aparenta incertitudine morală a întrebării : pe cine să ajut? În ce mod va folosi săracul sprijinul material sau bănesc? Dacă îl va folosi în mod nefolositor? Nu sunt răspunzător pentru faptul că îi ofer sprijin financiar, iar el foloseşte ajutorul în mod nechibzuit?etc. Dar este un paradox aparent şi chiar o înşelăciune a diavolului, pentru că ecuaţia este simplă: Hristos te va judeca pe tine pentru faptul că i-ai oferit sprijinul, iar pe el dacă l-a folosit în scop bun.

12 Bisericile protestante, aproape fără excepţie, după radicala reducere doctrinară la care au recurs prin Reformă, îşi găsesc astăzi un rol important în descoperirea manifestării dragostei faţă de aproapele – copii, săraci, handicapaţi, bătrâni, etc. – prin slujirea concretă în institutele diaconale care au deja, în unele state cum ar fi Germania, o vechime de peste 150 de ani. Nu lipsit de importanţă este faptul că dinamismul social funcţionează în aceste ţări extrem de bine, astfel că Statul sprijină intens asemenea acţiuni, fiind convins că acest tip de activitate socială este realizat mult mai bine de Biserică decât de către alte structuri, fie ele dinte cele mai specializate, deoarece numai personalul care-şi îndeplineşte atribuţille de serviciu şi din convingere religioasă

Page 149: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 147

sprijinul instituţionalizat al Bisericii; de aceea, implicarea instituţionalizată în rezolvarea, chiar dacă deocamdată la scară redusă, a acestor probleme amplificate deja la nivel social este una dintre marile provocări ale vremii noastre şi una din marile ei responsabilităţi13, fără a renunţa şi a uita de vreuna din celelalte: „Pe toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Flp 4, 13). Întreaga responsabilitate faţă de aproapele nostru, indiferent de dinamica lucrării ei, de aspectele teoretice şi practice, de convingerea sau îndoielile cu care se împlineşte, se reduce la responsabilitatea pentru mântuirea lui, act care - cu smerenia şi realismul cuvenite - poate veni prin noi, ca semeni pentru care nedesăvârşirea fratelui nostru se transformă în durere: "Fiecare dintre noi este, într-un anume înţeles, mântuitorul semenului său. Iubirea mântuitoare pe care o are pentru fratele nostru, Iisus Hristos vrea să i-o dăruiască prin mijlocirea noastră."14 Idealul de a te identifica cu aproapele şi a face totul pentru mântuirea lui se face cu condiţia de a-L vedea în el, realmente, pe Hristos şi a depăşi stadiul păgubitor de a te vedea doar pe tine în relaţie directă cu El. Dovedesc că îmi asum răspunderea faţă de semen din momentul în care înseamnă ceva pentru mine. Depăşirea indiferenţei faţă de el, a apatiei, reprezintă primul pas către a descoperi frumuseţea şi valoarea celuilalt, ca şi insuficienţa ta15. Urmează apoi interesul pentru viaţa şi preocupările sale, care deschid orizontul duhovnicesc al cunoaşterii reciproce şi, cunoscându-l, vine dorinţa de a-l sprijini în toate eforturile lui şi de a-i sluji scopul mântuirii. Definitiv, toate se împlinesc în dragostea pentru el16. Este, extrem de simplificat, drumul de la indiferenţa faţă de aproapele până la a face totul pentru el. nu doar ca pe o obligaţie de serviciu şi care este pregătit teologic are capacitatea de a oferi, deodată, alinare trupească şi mângâiere sufletească. Biserica Ortodoxă Română, având un binecunoscut model răsăritean - Vasiliada - şi unul local - bolniţele mănăstirilor româneşti -, şi-a dezvoltat, după 1989, un sistem propriu de ajutor pentru săraci, fie prin sectoarele misionar-sociale ale eparhiilor - primul de aest gen s-a înfiinţat la Cluj-Napoca în 1996 - fie prin alte structuri vechi sau nou înfiinţate în cadrul sistemului eclesial clasic: organizaţii de femei, de tineret, asociaţii independente, sau prin unele protoierii şi parohii. Chiar dacă nu întotdeauna cu rezultate spectaculoase, proiectele de acest fel reprezintă un răspuns concret la încrederea imensă pe care societatea românească, indiferent de confesiunea membrilor ei, o are în Biserică, dar şi la permanentele interpelări ale credincioşilor şi ale unor grupuri sociale interesate de preluarea răspunderii pentru o asemenea activitate de către oameni pregătiţi şi în domeniul teologic. Aici, Biserica Ortrodoxă are un răspuns: de aproape 20 de ani şcolarizează tineri în secţiile de Asistenţă Socială de la Facultăţile de Teologie, dar micile şi insuficientele proiecte de ajutorare a copiilor, săracilor şi bolnavilor iniţiate de structurile bisericeşti sunt considerate de către Stat concurenţiale, fără a se lua în considerare - în cazul acestor vinovaţi nevinovaţi ai societăţii - că ar putea beneficia, prin asistenţi sociali teologi, şi de împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine, nu numai de cea cu societatea; pentru totdeauna, nu numai cu ocazia Crăciunului şi a sărbătorii Învierii, când, cel mai adesea cand, cel mai adesea, li se ofera ajutoare.

13 "Liturghia profundă a inimii, liturghia euharistică şi liturghia fratelui său, liturghia după Liturghie>>, cum i se mai spune azi, toate acestea sunt încheieturile care asigură unitatea şi integritatea vieţii spirituale creştine." - Pr. Ion BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987, p.290.

14 Pr. DUMITRU BELU, Despre iubire, ed. cit., p.115. 15 "Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni." - Sf. MAXIM

MARTURISITORUL, "Despre dragoste" 4, 82, FR 2, p.82. 16 "Slujirea omului e mai mare decât orice lucrare şi virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai desăvârşit ca

dragostea aproapelui." - Cuv. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti", FR. 5, p.136.

Page 150: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 148

Răspunderea pentru mântuirea fratelui se poate realiza în diferite moduri: prin credinţa mea pilduitoare, din care el are de învăţat; prin rugăciunea pentru el şi pentru mântuirea lui17; prin realizarea oricărui bine care i-ar susţine eforturile duhovniceşti; prin puterea de a te depăşi pe tine însuţi şi a face orice pentru desăvârşirea sa18. Dar trebuie să descoperim că Însuşi Hristos ne vorbeşte prin aproapele şi că El aşteaptă răspunsul la cuvântul şi chemarea pe care ne-o adesează, direct sau indirect, de a-l sprijini pe drumul către desăvârşire. Intrarea în comunicare cu fratele - pentru a ajunge la comuniune cu el, ca lucrare a Duhului, prin Fiul, în Tatăl - reprezintă renunţarea la egoismul nostru şi la lupta pentru oferirea răspunsului arătat în fapta bună şi prin întreaga noastră viaţă. Potrivit cuvântului Cuviosului Nichita Stithatul, cel care îşi conştientizează răspunderea faţă de aproapele şi o aplică Îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu, căci "s-a făcut slujitor al tainelor lui Dumnezeu, ajungând gura Lui" pentru ceilalţi19. Iar această contribuţie îi uneşte duhovniceşte pe cei legaţi unii de alţii prin sprijinirea şi întărirea scopului lor: mântuirea, iar cei mântuiţi de unul Îi vor oferi mărturie lui Dumnezeu, la judecată, despre cum şi-a îndeplinit acela răspunderea, ne spune acelaşi sfânt Varsanufie20. Responsabilitatea faţă de aproapele este măsura duhovnicească a persoanei înţeleasă ca fiinţă-în-relaţie. Egoismul, accentele subiective, lipsa de comunicare, varietatea comportamentului uman, unicitatea fiecărei personalităţi şi manifestarea ei punctuală în forme permanent noi fac din acest gen de răspundere una dintre cele mai greu de îndeplinit. În acelaşi timp însă, fără ea este imposibilă lucrarea şi creşterea responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi chiar a celei faţă de sine. Căci activitatea manifestată de persoană în afara ei, către Dumnezeu şi către aproapele, reprezintă un exerciţiu de renunţare la sine, de înţelegere a entităţilor personale din afara sa ca fiind "de sine stătătoare", dar şi că ele se definesc numai "în relaţie". Importanţa excepţională a răspunderii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni se dovedeşte în aceea că cercetarea raporturilor cu alţii îi fundamentează persoanei privirea întru sine, introspecţia duhovniocească, atenţia întoarsă asupra sufletului propriu. Prin alţii, persoana se responsabilizează pe sine, introducându-se în comuniune.

Preot Conf. Dr. Ştefan Iloaie,

Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca

17 "Că n-a spus: <<Tatăl meu care eşti în ceruri>> ci <<Tatăl nostru>>, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmăm niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui." - Sf. IOAN GURA DE AUR, Omiliile la Matei 19, 4, PSB 23 , p.250.

18 "Fiindcă am ajuns să spun că doresc mântuirea voastră şi voiesc să mă fac pricinuitorul a tot binele vostru, fac, dacă pot, tot ce pot." - Sf. VARSANUFIE, "Scrisori duhovniceşti" 188. FR 11, p.220.

19 "Despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţe şi vederea raiului" 3, 44, FR 6, p.324. 20 Vezi "Scrisori duhovniceşti" 117, FR 11, p. 153.

Page 151: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 149

Doctorul trupului, doctorul sufletului

DUREREA NEUROPATĂ

Durerea este o experienţă senzorială şi emoţională,

asociată cu distrucţii tisulare sau descrisă ca o astfel de leziune. Durerea acută este un semnal provenind de la ţesuturile lezate şi care determină pacientul să evite potenţialul lezional sau să se adreseze pentru tratament. Acesta este cazul durerii inflamatorii. Când durerea persistă sub tratament şi devine cronică, adică neuropată, îşi pierde funcţia de semnal şi îmbracă aspecte neurofizice, emoţionale şi psihosociale diferite(1). Durerea neuropată este definită ca o entitate de sindroame dureroase cronice apărute ca urmare a unor leziuni produse la nivelul sistemului nervos periferic sau central, fiind caracterizată de tulburări funcţionale ale sistemului nervos periferic sau/şi central. Pacienţii se pot plânge de o marcată alodinie, durerea poate fi descrisă ca o lovitură sau arsură şi poate apare chiar şi în zone parestezice. Durerea neuropată poate apare imediat după lezarea unui nerv sau la oarecare distanţă de la evenimentul lezional. Este de cele mai multe ori persistentă şi relativ rezistentă la tratamentul cu analgetice opioide. Răspunde în schimb favorabil la tratamentul cu anticonvulsivante şi antidepresive triciclice (2). Etiologia Cauzele şi caracterele durerii neuropate sunt multiple (Tabelul 1). Durerea de tip central este asociată leziunilor sistemului nervos central ca infarctul cerebral sau traumatismul cranio-cerebral. Durerea de tip periferic poate fi determinată de leziuni la nivelul sistemului nervos periferic ce includ leziunile nervilor periferici, neuropatiile periferice şi tumorile ce afectează sistemul nervos periferic (Tabelul 2) (3). Tabel 1. Cauzele şi caracteristicele durerii neuropate Traumatisme sau afecţiuni care produc leziuni la nivelul:

- nervilor periferici - nervilor cranieni - rădăcinilor posterioare - măduvei spinării - anumite arii senzoriale cerebrale

Durerea persistă luni, ani sau decade după ce leziunea iniţială s-a vindecat Sindroame dureroase cu simptome similare fără leziuni nervoase aparente

Page 152: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 150

Durere dificil de tratat Tabel 2. Cauzele durerii neuropate de tip periferic Localizată (Mononeuropatie)

- sindroame de compresiune - sindroame de complex dureros regional (distrofia simpatică reflexă, cauzalgia) - durerea membrului fantomă - nevralgia posttraumatică - nevralgia postherpetică - mononeuropatia diabetică - neuropatia ischemică - poliarterita nodoasă

Difuză (Polineuropatie)

- plineuropatia diabetică - neuropatia etilică - amiloidoza - plasmocitomul - neuropatia SIDA - hipotiroidismul - neuropatia senzorială ereditară - morbul Fabry - neuro-borelioza - deficitul de vitamine B - neuropatiile toxice: arsenic, taliu, cloramfenicol, metronidazol, nitrofurantoin,

izoniazidă, aur. Tabloul clinic Sindromul de complex dureros regional tip 1 este un sindrom care apare la nivelul unui membru după un traumatism moderat al ţesutului moale sau o fractură. Durerea se caracterizează printr-o senzaţie de arsură asociată cu alodinie. Până la un moment se poate asocia cu edem regional, transpiraţii anormale şi tulburări de vascularizaţie tegumentară. Poate apare atrofia pielii, a unghiilor şi a musculaturii regionale. De asemenea poate apare osteoporoza localizată, decelabilă la examenul radiologic sau echografic. Impotenţa funcţională este de obicei prezentă ca urmare a durerii, ca de altfel şi contractura musculară. Sindromul de complex dureros regional tip 2 are aceleaşi caracteristici cu cel de tip 1, dar apare după o leziune parţială a unui nerv sau a unei ramuri nervoase. Evaluarea pacientului cu durere neuropată trebuie să cuprindă atât evaluarea neurofizică cât şi cea comportamentală şi să ţină seama de mecanismele neurofiziologice implicate în producerea ei. Atunci când apare o stimulare repetitivă a neuronilor din coarnele posterioare, care participă la

Page 153: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 151

răspunsul dureros, este posibil ca şi o stimulare periferică minoră să determine un răspuns dureros la nivelul sistemului nervos. Acest fenomen este numit „sensibilizare la durere” sau „wind-up”. Astfel, stimuli care în mod normal nu sunt dureroşi pot cauza pacienţilor dureri atroce, datorită faptului că răspunsul sistemului nervos este amplificat de tulburări de adaptare a procesării influxului senzitiv. În aceste cazuri orice atingere este dureroasă şi durerea continuă chiar şi după ce stimulul direct a dispărut, din cauza hiperiritabilităţii sistemului nervos (Tabelul 3). Tabel 3. Simptomatologia durerii neuropate Simptome senzoriale negative

- pierderea calităţii sensibilităţii (prin degenerarea fibrelor nervoase) - hipoestezie, hipoalgezie, hipoestezia termică

- iritabilitate fără durere

Simptome senzoriale pozitive - parestezii şi disestezii

- caracteristic pentru polineuropatii - datorate activităţii spontane patologice de la nivelul fibrelor Aβ - durere spontană - cel mai frecvent simptom în durerea neuropată - caracter de arsură cu localizare superficială - durere asemănătoare cu un şoc electric ce durează câteva secunde - se datorază activităţii patologice spontane apărute ca urmare a lezării parţiale a fibrelor cutanate C (generare de impulsuri ectopice, sensibilizare periferică) - durere evocată - alodinia (un stimul normal poate provoca durere) - hiperalgezia (un stimul dureros minim determină durere de intensitate mare)

. Termenul de durere neuropată este atribuit durerii cronice (neinflamatorie) din cauza modificărilor care le produce la nivelul sistemului nervos central, ce implică şi procese neuroadaptative. În formele sale mai refractare durerea neuropată poate fi influenţată de intensitatea stimulilor, de interacţiunea dintre stimuli şi sistemul modulator aferent, de la nivelul sistemului nervos central, precum şi de o varietate largă de strategii comportamentale care intensifică sau diminuează răspunsul neurofiziologic la durere. Din punct de vedere clinic, se acceptă astăzi, că atât durerea acută (inflamatorie) cât şi cea neuropată se caracterizează prin manifestări variate psihologice şi fizice, argumentând complexitatea cauzalităţii durerii. Pacienţii cu boli degenerative cronice articulare pot deveni foarte deprimaţi psihic datorită incapacităţii funcţionale, aflându-se în imposibilitatea de a efectua activitate domestică sau profesională. Astfel de depresii pot exacerba impulsurile nociceptive de la nivelul articulaţiilor lezate. În acest mod pacienţii ataşează caracteristicilor durerii neuropate şi aspecte comportamentale (4).

Page 154: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 152

Diagnosticul De la debut durerea neuropată trebuie evaluată ca o problemă reală şi extrem de importantă pentru pacient. Contestând autenticitatea ei, putem provoca un comportament mult mai dramatic, care poate să împiedice un diagnostic corect şi un tratament adecvat. Protocoalele de evaluare ale pacienţilor cu durere neuropată trebuie să acorde o atenţie deosebită factorilor care pot influenţa descrierea durerii şi a simptomatologiei sale. Clinicianul trebuie să facă o deosebire netă între pacienţi şi să aprecieze corect care dintre aceştia necesită o intervenţie terapeutică agresivă şi care dintre ei au nevoie de timp şi observaţie. De asemenea foarte mulţi factori psihosociali joacă un rol important în evaluarea şi tratamentul pacienţilor cu durere neuropată. Anamneza la aceşti pacienţi trebuie să includă informaţii despre debutul durerii, localizare, iradiere, caracteristici, intensitate, durata şi răspunsul la tratamentele anterioare, chiar dacă acestea sunt proceduri simple ca pungă cu gheaţă sau repaus, până la cele mai complexe proceduri chirurgicale sau de stimulare a măduvei spinării. Astfel, la pacienţii cu o simptomatologie dureroasă cronică se investighează planuri multiple ca: ocupaţional, social, psihologic, emoţional, cultural şi economic. Pentru o apreciere corectă a durerii neuropate se utilizează chestionare, „jurnale” ale durerii, precum şi scale variate de apreciere a durerii (5). Antecedentele pacientului permit să se compare semnele şi simptomele actuale cu cele existente anterior. În cazul examinării pacienţilor cu dureri neuropate, datele înregistrate sunt în mare măsură subiective, fiind influenţate de cooperarea pacientului şi de motivarea sa. Unul din scopurile examinării este acela de a stabili corecta corelaţie dintre simptomatologia descrisă de pacient şi leziunile anatomice. Examenul neurologic şi examenul obiectiv al aparatului osteoarticular şi muscular sunt idispensabile pentru diagnosticul corect al durerii neuropate. Aceste axaminări trebuie efectuate astfel încât să nu creeze un plus de discomfort, exacerbarea durerii sau spasm muscular, dar trebuie să fie complete, pentru a permite o evaluare corectă. Clinicianul trebuie să fie avizat despre faptul că chiar şi atunci când testele clinice şi cele paraclinice sunt pozitive, nu întotdeauna pot explica complet durerea care o resimte pacientul. De multe ori pacienţii cu durere neuropată prezintă triada: simptome persistente (de multe ori invalidante), modificări la examenul fizic şi teste paraclinice neconcludente. În aceste cazuri o atenţie deosebită trebuie acordată factorilor psiho-sociali, care pot influenţa starea pacienţilor. Se poate afirma că la pacenţii cu durere neuropată este nevoie de un examen psihologic de rutină şi ocazional de o evaluare psihiatrică. Foarte mulţi pacienţi cu durere neuropată nu au suferinţe psihiatrice, dar pot prezenta fenomene de frustrare, disperare, mânie, anxietate şi chiar depresie, mai ales atunci când sistemul sanitar nu poate diagnostica sau trata afecţiunea de care suferă. Aceste fenomene pot fi exacerbate de afectarea independenţei şi a modului de viaţă avut anterior îmbolnăvirii. Unii pacienţi pot să-şi piardă chiar încrederea şi respectul de sine (6). Tratamentul Antidepresivele Antidepresivele triciclice sunt considerate tratamentul cel mai bine documentat al durerii neuropate (7). Acestea inhibă reabsorbţia transmiţătorilor monoaminergici (serotonina, histamina, noradrenalina). Aceşti transmiţători sunt localizaţi la nivelul căilor descendente inhibitorii ale durerii, cu

Page 155: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 153

originea la nivelul trunchiului cerebral şi făcând sinapsă la nivelul cornului posterior medular. Blocarea reabsorbţiei potenţează efectele lor inhibitorii pentru transmiterea sezaţiei dureroase de la nivelul coarnelor posterioare. În plus, antidepresivele triciclice blochează canalele de sodiu voltaj dependente şi receptorii alfa-adrenergici. Dintre antidepresivele triciclice, amitriptilina este cel mai prescris tratament pentru durerea cronică. Este evident, şi datele din literatură susţin acest lucru, că amitriptilina produce dispariţia durerii în neuropatia diabetică şi nevralgia postherpetică. Doza medie necesară pentru tratarea durerii este de 75-150 mg/zi, fiind mai mică decât doza pentru atingerea unui efect antidepresiv (7). Amitriptilina şi alte antidepresive triciclice au şi efecte secundare ca hipotensiunea ortostatică, datorată în mare măsură acţiunii lor de blocante alfa-adrenergice. Datorită efectelor de blocare a receptorilor histaminici, amitriptilina este şi un sedativ puternic, de altfel un efect de dorit la pacienţii care au tulburări de somn. Alte efecte secundare sunt reprezentate de retenţia de urină, pierderi de memorie şi tulburări de conducere miocardică. Datorită acestor efecte secundare tratamentul la pacienţii vârstnici trebuie început cu doze mici (10 mg), care ulterior pot fi crescute gradual. Disipramina, nortriptilina şi tizanidina având efecte blocante alfa-adrenergice, par să fie la fel de eficiente ca şi amitriptilina în nevralgia postherpetică şi neuropatia diabetică (8). Acestea sunt folosite în aceleaşi doze ca şi amitriptilina, dar au mai puţine efecte secundare anticolinergice şi determină o sedarea mai redusă. Un antidepresiv nou este venlafaxina care pare a fi eficientă în tratamentul durerii neuropate (9). Anticonvulsivantele Carbamazepina este foarte eficientă în tratamentul nevralgiei trigeminale. Cu toate acestea, carbamazepina nu şi-a arătat eficienţa în alte tipuri de durere neuropată (7). Dacă pacientul descrie durerea ca pe o înţepătură ascuţită sau ca un şoc electric, anticonvulsivantele trebuie încercate ca tratament. Gabapentinul este un anticonvulsivant a cărui mecanism de acţiune nu este pe deplin elucidat, dar care şi-a dovedit eficienţa în multe dintre sindroamele de durere neuropată. Studii care au folosit loturi placebo au dovedit eficienţa gabapentinului în tratamentul durerii din neuropatia diabetică şi din nevralgia postherpetică (10,11). Pentru că efectele sale secundare sunt de mică importanţă, în comparaţie cu antidepresivele triciclice, gabapentinul este utilizat ca tratament de primă linie în durerea provocată de leziunile nervilor (11,12). Există două noi anticonvulsivante, lamotrigina şi topiramatul, care pot avea utilitate în tratamentul durerii neuropate (13). Analgeticele opioide Opioidele au eficienţă dovedită în tratamentul durerii postoperatorii, a durerii inflamatorii şi în durerea neoplazică. Utilizarea lor pentru tratamentul durerii neuropate este foarte controversat. Studiile efectuate în acest sens au demonstrat că administrarea intravenoasă de morfină sau fentanyl ameliorează substanţial durerea din nevralgia postherpetică (14). Studii recente au demonstrat eficienţa administrării orale de oxicodon şi tramadol în tratamentul durerii din nevralgia postherpetică

Page 156: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 154

şi neuropatia diabetică (15,16). Se recomandă utilizarea analgeticelor opioide (morphină retard) acolo unde alte alternative terapeutice ale durerii neuropate nu au fost eficiente. Totuşi tratamentul cu opioide nu trebuie să constitue ultima resursă terapeutică a durerii neuropate (1). Antagoniştii receptorilor NMDA Blocantele receptorilor NMDA disponibile sunt ketamina, dextrometorfanul, memantina şi amantadina. Ele au ca şi efecte secundare sedarea, greţurile, tulburări psihogene dezagrabile şi halucinaţii. Studiile efectuate au demonstrat acţiunea analgetică a ketaminei la pacienţii cu nevralgie postherpetică (17). Dextrometorfanul este eficient în nevralgia diabetică, dar nu şi-a dovedit utilitatea în nevralgia postherpetică (18). Tratamentul topic

Mulţi pacienţi cu durere neuropată prezintă alodinie. Unul dintre tratamentele utilizate în aceste cazuri este cel cu extracte de capsaicină. La aplicarea iniţială poate avea un efect excitator producând senzaţie de arsură sau hiperalgie, dar prin aplicări repetate sau prelungite, inactivează terminaţiile nociceptive.

Extractele de capsaicină sunt comercializate sub formă de soluţii de 0,025% şi 0,075%. Aceste preparate reduc durerea din nevralgia postherpetică, iar în special soluţia de 0,075% este utilă în tratamentul durerii din neuropatia diabetică (19).

Un alt tratament topic promiţător în managementul durerii neuropate este utilizarea anestezicelor locale, acestea blocând canalele de sodiu voltaj dependente, împiedicînd astfel transmiterea durerii (20).

Terapia intervenţională Se adresează durerii cu transmitere simpatică ca de exemplu nevralgia posttraumatică, sindroamele de complex dureros regional şi durerea acută din zona zoster. Se folosesc două metode de întrerupere a aferenţelor simpatice. Una dintre ele este reprezentată de injectarea de anestezice locale la nivelul lanţului ganglionar simpatic paravertebral. Cea de a doua metodă, utilizată pentru simpaticoliză, este injectarea regională intravenoasă de guanetidină, bretylium sau rezerpină, la nivelul unei extremităţi izolate cu ajutorul unui garou. Incă în fază experimentală se află utilizarea intratecală de neostigmină pentru tratamentul durerii din neuropatia diabetică. Rezultatele obţinute pe modele experimentale la animale sunt chiar promiţătoare în acest sens (21).

Terapia durerii neuropate este o terapie bazată pe mecanismul durerii. Astfel managementul terapeutic al durerii neuropate are la bază trei clase de medicamente pentru administrare orală: antidepresivele, anticonvulsivantele şi opioidele. La acestea se poate adăuga medicaţia topică cu capsaicină sau anestezice locale.

Este evident că în zilele noastre un singur practician nu poate realiza o evaluare completă a pacienţilor cu durere neuropată. Aceasta trebuie să fie apanajul unui centru complex şi coordonat de evaluare, diagnostic şi tratament al durerii (2).

Page 157: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 155

Bibliografie

1. Baron R. Neuropathic pain- The long path from mechanism to mechanism-based treatment. The Internat J Pain Med Palliative Care 2001; 1: 2-14.

2. Zdrehuş C. Durerea neuropată-diagnostic, tablou clinic. J Rom ATI 2002; 9(supl. 1): 18-19. 3. Baron R. Peripheral neuropatic pain: From mechanism to symptoms. Clin J Pain 2000; 16: S12-20. 4. Baron R, Levine JD, Fields HL. Causalgia and reflex sympathetic dystrophy: Does the sympathetic nervous system

contribute to the generation of pain? Muscle Nerve 1999; 22: 678-695. 5. Collett BJ. Management of cronic pain. În: Textbook of Anaesthesia, Ed. Aitkenhead AR, Rowbotham DJ, Smith G,

Churchil Livingstone, Fourth edition 2001: 738-747. 6. Stoelting RK, Miller RD. Chronic pain management. În: Basics of Anesthesia, Churchil Livingstone, Fouth Edition 2000:

449-458. 7. Sindrup SH, Jensen TS. Efficacy of pharmacological treatments of neuropathic pain. An update and effect related to

mechanism of drug action. Pain 1999; 83: 389-400. 8. Semenchuk MR, Sherman S. Effectivenes of tinazidine in neuropathic pain: An open-label study. J Pain 2000; 1: 285-292. 9. Galer BS. Neuropathic pain of peripheral origin: Advances in pharmacologic treatment. Neurology 1995; 45: S17-25. 10. Edwards KR, Hes MS, LaMoreaux LK et al. Gabapentin (Neurontin) for pain associated with diabetic peripheral

neuropathy: A double-blind, placebo-controlled study. Neurology 1998; 50: 53. 11. Rowbotham M, Harden N, Stacey B et al. Gabapentin for the treatment of postherpetic neuralgia: A randomized controlled

trial. JAMA 1998; 280: 1837-1842. 12. Mathew NT, Rapoport A, Saper J et al. Efficacy of gabapentin in migraine prophylaxis. Headache 2001; 41: 119-128. 13. Hunter JC, Gogas KR, Hedley LR et al. The effect of novel antiepileptic drugs in rat experimental models of acute and

chronic pain. Eur J Pharmacol 1997; 324: 153-160. 14. Rowbotham MC, Reisner-Keller LA, Fields HL. Both intravenous lidocaine and morphine reduce the pain of postherpetic

neuralgia. Neurology 1991; 41: 1024-1028. 15. Watson CP, Babul N. Efficacy of oxicodone in neuropathic pain: A randomized trial in postherpetic neuralgia. Neurology

1998; 50: 1837-1841. 16. Sindrup SH, Andersen G, Madsen C et al. Tramadol relieves pain and allodynia in poliyneuropathy: A randomized, double-

blind, controlled trial. Pain 1999; 83: 85-90. 17. Eide K, Stubhaug A, Oye I et al. Continous subcutaneous administration of the N-methyl-D-aspartic acid (NMDA) receptor

antagonist ketamine in the treatment of post-herpetic neuralgia. Pain 1995; 61: 221-228. 18. Nelson KA, Park KM, Robinovitz E et al. High-dose oral dextromethorphan versus placebo in painful diabetic neuropathy

and postherpetic neuralgia. Neurology 1997; 48: 1212-1218. 19. Baron R. Capsaicin and nociception: From basic mechanism to novel drugs. Lancet 2000; 356: 785-787. 20. Rowbotham MC, Davies PS, Verkeminck C et al. Lidocaine patch: Double-blind controlled study of a new treatment

method for post-herpetic neuralgia. Pain 1996; 65: 39-44. 21. Chen S-R, Khan GM, Pan H-L. Antiallodynic effect of intrathecal neostigmine is mediated by spinal nitric oxide in a rat

model of diabetic neuropathic pain. Anesthesiology 2001; 95: 1007-1012.

Dr. Claudiu Zdrehuş MD, PhD, Catedra Anestezie Terapie Intensivă 1, U.M.F. „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca

Page 158: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 156

ALIMENTAŢIA – FACTOR ETIOLOGIC IMPORTANT ÎN APARIŢIA CANCERULUI DE COLON

Cancerul de colon reprezintă o problemă de sănătate a lumii moderne fiind o cauză importantă

de morbiditate și mortalitate, cu implicații deosebite în domeniul medical și în cel socio-economic. Este o afecțiune care nu ține cont de vârstă, etnie, rasă sau stratificare socio-economică. Elementul esențial în etiologia cancerului de colon îl reprezintă procesul de modificare genetică survenit la nivelul celulelor epiteliale din mucoasa colonului, sub acțiunea unor factori determinanți. Alimentația are un rol substanțial în determinismul cancerului de colon, estimându-se că 35% din decesele prin cancer se datorează și factorilor de nutriție (1). Factorii alimentari pot accelera sau dimpotrivă, inhiba carcinogeneza la nivelul colonului. Fibrele celulozice din cereale, fructe și legume exercită un efect protector pentru mucoasa colonului. Ele sporesc volumul fecalelor, cu diluție secundară a carcinogenilor, accelerează tranzitul intestinal scurtând astfel contactul factorilor carcinogeni cu epiteliul colic și timpul de acțiune al florei anaerobe asupra sărurilor biliare; de asemenea, fibrele vegetale furnizează acid fitic, acizi fenolici și fitoestrogeni, cunoscuți ca având rol de protecție împotriva cancerului. Observația conform căreia deficitul de fibre se asociază cu apariția cancerului de colon, a rezultat din comparația bolilor intestinului gros în societatea occidentală față de cea tradițională africană. Astfel, studiile realizate au evidențiat faptul că în Africa, boli precum apendicita, boala diverticulară a colonului, polipoza și neoplasmele colice sunt rare, în timp ce incidența lor în țările occidentale este mult mai crescută (2, 3, 4). Un factor de risc pentru apariția cancerului de colon îl reprezintă consumul în exces de carne roșie (vită, vițel, porc) și mezeluri (salam, cârnați, crenvuști porc sau vită, conservați în saramură, cu sau fără nitrați, afumături, carne uscată sau conservată prin fierbere, pate, etc.). Diferitele studii despre prepararea cărnii au arătat că prin pregatirea acesteia la temperaturi înalte și mai ales pe grătar, se formează prin degradarea aminoacizilor și a creatininei, amine heterociclice – substanțe care duc la apariția cancerului (5 – 7). Prin acțiunea lor asupra proteinelor animale, bacteriile intestinale produc nitrozamine (rezultate din combinarea nitrițior alimentari cu aminele provenite din proteine); aceste substanțe reprezintă un factor de risc cert pentru apariția și dezvoltarea maladiei canceroase digestive, o mare parte din acestea fiind deja resorbită de către intestinul subțire. În ultima perioadă de timp, sunt luate în discuție ca implicate direct în apariția tumorilor maligne, o serie de substanțe chimice prezente în alimente și reprezentate de: aditivi alimentari (conservanți, coloranți, emulsificatori, agenți de afânare, îndulcitori, stabilizatori, etc.), contaminanți alimentari (pesticide, insecticide, clorură de vinil, etc.), substanțe poluante provenite din mediu (mai ales hidrocarburi aromatice policiclice) și substanțe cancerigene existente în mod natural în alimente (cicazina din fructele arborelui de pâine, alcaloizii pirozidinici, glicozidul sinigrinina din hrean și muștar

Page 159: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 157

etc). Nitrozaminele reprezintă cel mai mare grup de agenți cancerigeni, parte din ultimele două categorii de substanțe. Aditivii alimentari sunt substanțe chimice de sinteză, utilizate în industria alimentară pentru îmbunătățirea sau menținerea valorilor nutritive ale alimentelor (ex. conservanți, antioxidanți), gustului (aromatizanți) și culorii acestora (coloranți), sau pentru ameliorarea proceselor tehnologice (ex. emulsificatori). Aceste substanțe sunt indicate pe ambalaje cu litera E, urmată de trei sau patru cifre, nefiind trecută denumirea completă a aditivilor, pentru ușurința etichetării. Studiile din literatura de specialitate prezintă numeroase E-uri ca având acțiune cancerigenă prin consumul lor odată cu alimentele, pe parcursul întregii vieți, cu efect malign cumulativ, motiv pentru care au fost interzise în SUA, Uniunea Europeană, țările din fosta URSS și sunt reprezentate de: E123 (amaranth), E131 (albastru patent), E142, E210 (acid benzoic), E 211 (benzoat de sodiu), E213 (benzoat de calciu), E214, E215, E216, E217, E230, E330, E339, E631, E954 (zaharina). Degenerarea malignă pe cale chimică rezultă din interacțiunea substanțelor cancerigene activate, cu factorii celulari implicați în replicarea celulară pe care o perturbă în acest fel. Consumul ridicat de grăsimi favorizează apariția cancerului de colon prin implicarea unor mecanisme diferite. Există numeroase studii în literatura de specialitate (3, 8 – 10) ce demonstrează că dieta influențează direct diversitatea microflorei colonului care va suferi modificări adaptative cu scopul eficientizării absorbției alimentelor. Se stabilește astfel un raport de interdependență dietă – leziuni ale colonului – cancer colic. Alimentația bogată în grăsimi (carne de porc, carne de vită, unt, untură, smântână, creier, gălbenuș de ou ș.a.) furnizează un aport crescut de colesterol. Acesta acționează în organismul uman pe mai multe direcții. Pe de o parte, favorizează dezvoltarea florei microbiene anaerobe care, după cum se știe, prezintă o activitate de metabolizare a colesterolului mai mare decât cea a aerobilor. Se formează astfel în intestinul gros o cantitate crescută de steroizi neutri (coprostanol, coprostanon), sensibil corelați cu carcinogeneza. Pe de altă parte, colesterolul în exces stimulează la nivel hepatic producerea și excreția de acizi biliari care, o dată ajunși în colon, vor fi preluați și metabolizați de microflora anaerobă exacerbată. Prin acțiunea nuclear-dehidrogenazică a acesteia (în special a grupului Clostridiilor și mai ales a Clostridium paraputrificum), acizii biliari vor suferi un proces de aromatizare completă din care vor rezulta produși carcinogeni. În plus, o serie de acizi biliari secundari, precum acidul litocolic și taurodeoxicolic, proveniți din procesele de dehidroxilare bacteriană colică, potențează efectul cancerigen al unor nitrozamine. În al treilea rând, atât colesterolul cât și acizii biliari sunt structural asemănători cu hidrocarburile policiclice aromatice, cunoscute ca agenți carcinogeni chimici. O multitudine de cercetări realizate pe animale, dar și o serie de studii pe eșantioane populaționale mari au evidențiat faptul că stimularea tumorigenezei colice nu depinde doar de cantitatea lipidelor ingerate ci și de tipurile de acizi grași din structura acestora (9 – 11). Astfel, s-a ajuns la concluzia că, dacă alimentația cu un conținut ridicat de grăsimi saturate potențează dezvoltarea tumorilor de colon,

Page 160: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 158

consumul de acizi grași polinesaturați are un efect diferit asupra carcinogenezei, în funcție de tipul acizilor grași ingerați. Dietele cu un conținut bogat în acizi grași omega – 6 (ex. uleiul de porumb) favorizează progresia neoplasmelor de colon prin efectul lor stimulativ asupra unor enzime aparținând bacteriilor colice sau celulelor colonului, implicate în formarea acizilor biliari secundari (7α – dehidroxilaza, fosfatidil inozitol specific fosfolipaza C, diacilglicerolkinaza și protein kinaza C). De asemenea, acizii grași omega – 6 determină creșterea expresiei genei ras – p21, implicată în carcinogeneză. Dietelor bogate în acizi grași omega – 3 (ex. uleiul de pește) li se conferă un rol protector împotriva cancerului de colon prin modularea inflamației, imunității și semnalelor celulare. Se consideră că acizii grași omega – 3 inhibă ciclooxigenza – 2 și formarea eicosanoizilor implicați în inflamație și de asemenea, contribuie la intensificarea apoptozei și la scăderea proliferării tumorale. Importanța deosebită a cunoșterii acestor date științifice rezidă din eventualitatea utilizării acizilor grași omega – 3 în cadrul unor strategii viitoare de chemoprevenție și terapie antineoplazică. Deși beneficiază de multiple argumente, teoria excesului alimentar lipidic în carcinogeneza neoplasmului colic, nu este unanim acceptată în absența unor studii populaționale extinse, multirasiale și a acurateței metodelor de măsurare din eșantioanele umane. Ingestia de vitamine, minerale și alți micronutrienți influențează riscul de apariție a cancerului de colon, în maniere diferite. Aportul total de vitamină D, asigurat de alimentație și suplimentele nutritive, poate determina o scădere a incidenței neoplasmului de intestin gros, riscul relativ raportat fiind de 0,25 – 0,33. Vitaminele B6, B2 (riboflavina), acidul folic și metionina, consumate în cantități suficiente, pot juca un rol protector împotriva neoplasmului de colon prin prevenirea metilării aberante a ADN-ului. Vitaminele A, C și E sunt denumite vitamine antineoplazice datorită efectului lor antioxidant, însă literatura de specialitate nu deține trialuri prospective care să susțină acest considerent. Majoritatea studiilor publicate arată că ingestia sporită de calciu este invers proporțională cu dezvolatrea cancerului de colon, mai ales a celui cu localizare distală. Efectul protector al calciului rezidă în legarea de acizii grași și de acizii biliari din materiile fecale cu formare de complexe insolubile (săpunuri de calciu), formă sub care aceștia se vor elimina mai ușor afectând mai puțin mucoasa colică. În plus, calciul intervine și direct prin inhibarea sintezei de ADN (12). Studiile epidemiologice indică o scădere a nivelelor serice de seleniu la pacienții cu adenoame sau cancer colorectal, demonstrând că suplimentele cu seleniu au efect benefic prin intervenția acestuia în mecanismele antioxidante. O asociere scăzută, este menționată, între expunerea crescută la fier și polipii colorectali. Numeroși alți micronutrienți din dietă, mai ales din vegetale, au efecte antineoplazice. Astfel, monoterpenele din citrice și benzil-izotiocianatul din varză, andive, napi, ceapă și usturoi previn activarea carcinogenilor. Se consideră, de asemenea, că fenolii, taninii, flavonele și glucarații inhibă proliferarea celulară. Consumul de alcool, tutun și cafea Riscul apariției cancerului de colon este semnificativ corelat cu un consum crescut de alcool (cu 60% mai mare față de consumatorii ocazionali sau de nebăutori). Mecanismele invocate se referă la:

Page 161: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 159

scăderea nivelului de metionină, scăderea aportului alimentar cu instalarea unui deficit mineral și vitaminic, furnizarea unui mediu-solvent pentru carcinogeni. Fumatul țigaretelor se asociază cu un risc semnificativ crescut de formare a neoplasmelor colice dar mai ales a celor rectale, prin mutații ale oncogenei KRAS, fiind în directă relație cu statusul de fumător, durata, cantitatea zilnică consumată, vârsta de debut a fumătorului, utilizarea filtrului. Cafeaua. Câteva studii caz-control au evidențiat o asociere inversă între consumul de cafea și riscul de cancer colorectal. BIBLIOGRAFIE 1. Boutron RMC, Senese P, Faivre J, Chatelain N, Belghiti C, Meance S. Foods as risk factors for colorectal cancer: a case-

control study in Burgundy (France). European Juornal of Cancer Prevention. 1999; 8: 229-35. 2. Ionescu G. Chirurgia colonului. Cluj Napoca: Ed Dacia; 1984. 11-30. 3. O'Keefe S J, Ou J, Aufreiter S, O'Connor D, Sharma S, Mawhinney T. Products of the colonic microbiota mediate the effects of

diet on colon cancer risk. J Nutr. 2009; 139(11): 2044-8. 4. Bremner G C, Akerman V L. Polyps and carcinoma of the larger bowel in the South African Bantu. Cancer. 1970; 26(5): 991-9. 5. De Meester C, Gerber GB. The role of cooked food mutagens as possible etiological agents in human cancer: a critical

appraisqal of recent epidemiological investigations. Rev Epidemiol Sante Publique. 1995; 43(2): 147-51. 6. Thomson B. Heterocyclic amine levels in cooked meat and the implication for New Zeelanders. Eur J Cancer Prev.1999; 8:

201-7. 7. Probst-Hensch NM, Sinha R, Longnecker MP. Meat preparation and colorectal adenomas in a large sigmoidoscopy-based

case-control study in California (United States). Cancer Causes Control. 1997; 8: 175-9. 8. Kay RM. Effects of Diet on the Fecal Excretion and Bacterial Modification of Acidic and Neutral Steroids, and implications for

Colon Carcinogenesis. Cancer Research. 1981; 41: 3774-77. 9. Reddy BS, Simi B, Patel N, Aliaga C, Rao CV. Effect of Amount and Types of Dietary Fat on Intestinal Bacterial 7α-

Dehydroxylase and Phosphatidylinositol-specific Phospholipase C and Colonic Mucosal Diacylglycerol Kinase and PKC Activities during Different Stages of Colon Tumor Promotion. Cancer Research. 1996; 56: 2314-20.

10. Singh I, Hamid R, Reddy BS. Dietary Fat and Colon Cancer: Modulating Effect of Types and Amount of Dietary Fat on ras-p21 Function during Promotion and Progression Stages of Colon Cancer. Cancer Research. 1997; 57: 253-58.

11. Rao CV, Reddy BS. Modulating effect of amount and types of dietary fat on ornitine decarboxylase, tyrosine protein kinase and prostaglandin production during colon carcinogenesis. Carcinogenesis. 1993; 14: 1327-33.

12. Drug V. Gastroenterologie practică și ilustrată. Iași: Ed. Junimea; 2007. 202-25.

Dr. Serghei Pădureanu, Spitalul ”Sf. Spiridon” Iași

Page 162: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 160

Priorităţi: educaţia în credinţă

SINERGIA DINTRE MINTE ŞI INIMĂ

Sinergia dintre minte şi inimă este calea spiritualizării

noastre, este premisa fundamentală pentru o psihologie spirituală, care să adâncească şi să amplifice psihologia transpersonală printr-o accentuată sinergizare a spiritului uman şi divin.

Albert Einstein ne avertiza:”Trebuie să avem grijă să nu facem din intelect Dumnezeul nostru. Desigur, el are muşchi puternici, dar este lipsit de personalitate. Prin urmare, nu poate să conducă, ci doar să se supună.”

Antoine de Saint – Exupery ne învaţă: ”Iată secretul meu. E foarte simplu: noi nu vedem bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.”

Autorii acestei comunicări au următoarea credinţă: mintea este foarte mândră de câte a învăţat şi a înţeles. Inima simte câte mai sunt de aflat!.

În budism, inimă şi minte sunt desemnate prin acelaşi cuvânt sanscrit – chitta. Buddha spunea: “Când toate nodurile inimii sunt desfăcute, atunci omul muritor devine nemuritor. Aceasta este intreaga învăţătură a Scripturilor.”

În cartea noastră “Psihologia tăcerii. Liturghiile silenţioase ale Sinelui”, apărută la sfârşitul anului 2006, am scris un capitol despre unirea minţii cu inima pe tărâmul tăcerii: mintea se exprimă prin limbaj iar inima ne vorbeşte prin trăiri tăcute. Teologia tradiţională (Rene Guenon) considera că sediul raţiunii este în unimă care informează creierul. Jakob Boehme sublinia şi el : ”Creierul care este în cap este o putere a inimii.” Maica Tereza credea: ”Dumnezeu ne vorbeşte în tăcerea inimii.”.

Secolul XX a elogiat creierul şi a ignorat inima, a fost un secol eminamente cerebrologic. Începând cu cercetările de la Salpetriere iniţiate de neurologul Jean Martin Charcot au luat un mare avânt ştiinţele creierului, mai întâi în Europa, apoi în SUA şi Canada. Aceste ştiinţe au influenţat puternic destinele teoretice şi metodologice ale psihologiei. Cerebrologia (mai ales reflexologia) se dezvoltă vertiginos prin cercetările reflexologilor ruşi: I.M. Secenov, V.M Behterev şi I.P. Pavlov. In 1927 Pavlov scria: ”Reflexul condiţionat este un fenomen fiziologic universal în lumea animală şi la oameni; el este în acelaşi timp un fenomen psihic.” (?!) Psihologii sovietici ca şi psihologii din România socialită (în perioada 1947-1965), aliniaţi la comandamentele materialismului marxist, au susţinut fără discernămînt pavlovismul radical, îndoctrinat ideologic.

Psihologii materialişti au proslăvit şi promovat cerebrologia sub influenţa multiplelor cercetări asupra creierului de pe tot parcursul secolului trecut. Dintre cei mai influenţi cerebrologi îi amintim: Carl Wernicke, Ramon Y. Cajal, Camillo Golgi, H. Head, H. W. Magoun etc Concepţia lor este astăzi

Page 163: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 161

menţinută şi dezvoltată prin ştiinţele cognitive. Psihologia secolului XXI, dacă devine conştientă de obiectul ei de studiu, nu poate rămâne

cantonată în cerebrologie şi o poate pune, cu succes, în paranteză, ceea ce nu înseamnă a o ignora. Conform învăţăturilor Sf. Părinţi şi filosofiilor orientale inima este un centru spiritual. Imediat după Renaştere, inima a fost deliberat ignorată sau chiar condamnată.

De pe poziţiile psihologiei spirituale nu putem să nu recunoaştem că inima este un energogen al psihicului mai important decât creierul. Fără al detrona pe creier ca rege ar trebui să repunem în drepturi şi inima ca regină. Intelectul este coordonat, energetic şi funcţional, de către creier şi se exprimă prin cuvinte, semne şi simboluri. Inima “vorbeşte” în tăcere prin procese afective şi motivaţionale, prin intuiţie, speranţă, iubire şi credinţă. Verbul este expresia inteligenţei ca iluminare a minţii. Intuiţia şi iubirea sunt, mai ales, iluminarea inimii. Înţelepciunea este sinergia celor două tipuri de iluminări.

Ignorarea inimii, de către psihologi, nu mai poate dura. În timp ce, potrivit concepţiilor occidentale, lăcaşul exclusiv al conştiinţei este creierul, experienţa yoga demonstrează că o conştiinţă cerebrală este doar una din posibilele forme de conştiinţă.

După esoterişti (M. Heindel, 1907) inima omului ascunde, în ventriculul stâng, un înregistrator a tot ceea ce face omul. Inima are faţă de axa ei acceaşi înclinare ca şi pământul faţă de axa lui, anume 23 de grade (O. M. Aivanhov).

În amintirile mele din copilărie notam că inima mea de copil adăpostea în cele 4 camere ale ei 12 zânişoare surori, sub forma unor bobiţe de lumină cât seminţele de mac, câte 3 în fiecare cămăruţă.

Cercetări ştiinţifice de ultimă oră descoperă că în a 22-a zi de viaţă intrauterină se formează (la făt) deja inima care pulsează ritmic şi care reglează formarea şi funcţionarea celorlalte organe. Creierul incipient apare de abia în a 6 a săptămînă.

Noi am meditat mult asupra rosturilor creierului şi ale inimii ca şi asupra relaţiilor lor. Creierul asigură buna funcţionare a somei şi a psihicului şi coordonează relaţiile lor mutuale. Am convenit asupra relaţiei complementare dintre inimă (undă) şi creier (corpuscul). Astăzi credem că este mai mult decât complementaritate, este chiar o sinergie. Funcţionarea optimă a spiritului (necompus, nemuritor, infinit) şi a triplei cooperări trup – psihic – spirit este asigurată şi întreţinută de sinergia dintre creier şi inimă. Adică ele lucrează împreună şi deodată şi una prin cealaltă ca un singur sistem sincron şi autoorganizat. Sinergia, ca cea mai avansată sinteză, este deplină dacă inima este curată şi mintea este clară.

Noua Renaştere a omului ca fiinţă spirituală (Platon) – renaşterea spirituală prin psihologia transpersonală aşa cum ne încurajează Marc Alain Descamps – contrar renaşterii aristoteliene, va trebui să ia in considerare această sinergizare. Creierul singur, fără inimă, nu poate activa spiritul. Inima este mult mai legată de spirit decât este creierul.

David Servan – Scheirber (2004) semnalează că în laboratoarele Universităţii din Pittsburg (SUA) s-a descoperit că în interiorul creierului se află un creier emoţional, “un creier înlăuntrul creierului” care controlează bunăstarea psihică. Referindu-se la relaţia dintre inimă şi creier exprimată

Page 164: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 162

prin conexiunea dintre afectivitate şi raţiune, Servan – Scheirber ne aminteşte că Herber von Karajan a declarat că el nu trăieşte decât pentru muzică. Aparate speciale au înregistrat cele mai mari variaţii ale ritmului său cardiac în timp ce dirija un pasaj emoţionat din uvertura Leonora de Beethoven. Inima lui Karajan era total dăruită muzicii. Şi când maestrul a părăsit muzica, inima nu l-a urmat.

Unii cardiologi şi neurologi contemporani ne vorbesc despre un sistem inimă-creier indisociabil. Dacă ar exista un medicament capabil să sinergizeze relaţia intimă dintre inimă şi creier ar încetini îmbătrânirea, s-ar diminua stresul şi oboseala, s-ar elimina anxietatea şi ne-ar proteja împotriva depresiei. De curând s-a descoperit că intestinul şi inima au propriile lor reţele neuronale, care se comportă asemenea unor ”mici creiere” în interiorul organismului. Inima mai este şi o mică uzină de hormoni. Ea secretă ocitocină, hormonul dragostei, eliberat în sânge când, de exemplu, o mamă îşi alăptează copilul sau în timpul orgasmului. D. Servan - Scheirber demonstrează că în cazul în care inima conlucrează armonios cu creierul apare o stare de coerenţă a inimii care influenţează benefic performanţele creierului.

Mişcarea dublă (sistolă şi diastolă) a inimii face din ea simbolul dublei mişcări de expansiune şi de resorbţie a Universului. Cosmosul este un organism viu care respiră şi are puls cardiac. Misticul Paul Ferrini în “Silence of the Heart” (1996) ne învaţă: ”Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră odată. Respiră şi întoarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău.” Nu vă căutaţi Sinele în minte. Sinele este întreaga Fiinţă. Sinele este sinergizorul. Pământul şi Cerul se întâlnesc acolo unde inima şi mintea se unesc într-o binecuvântare tăcută. Inspirând, vă deschideţi inima pentru a îmbrăţişa Universul, expirând, vă eliberaţi, cu blândeţe. Acesta este ritmul vieţii. Spiritualitate înseamnă ritmul inimii din persoană, din familie, din comunitate.

Psihoterapeutul John Welwood în “Journey of the Heart” (1990) se referă la călătoria inimii spre iubirea conştientă care este un sentiment de înrudire cu tot ce este viu. Seamănă cu ceea ce Teilhard de Chardin numeşte ”o iubire a universului”, care ne conduce către inima universului. Iubirea conştientă este o expresie a sinergiei dintre inimă şi minte care ne aminteşte de B. Spinoza – Amor Dei intellectualis – şi de B. Pascal – raţiunea inimii. Acelaşi John Welwood în “Toward a Psychology of a Wakening” (2002) arată că trezirea inimii corespunde în gândirea budistă cu Principiul Omului. O inimă deschisă, în alianţă cu mintea, este sursa curajului (în franceză cuvăntul courage derivă din cuvântul coeur). Deschiderea totală a inimii spre Sine şi spre Lume se obţine prin trezire spirituală. Iubirea necondiţionată are o forţă cosmică, trezind o prezenţă vie în spiritual nostru. Aceasta este prezenţa inimii. Deschiderea inimii este forţa transformatoare din alchimia iubirii care ne face apţi să scoatem la lumină frumuseţea din bestie şi să intrăm în rezonanţă cu Sinele nostru şi cu Sinele semenilor noştri. Inima deschisă cere şi o minte deschisă, adică eliberată de prejudecăţi, rigidităţi, automatisme. Numai astfel putem pătrunde pe tărâmul conştiinţei unitare evocată de Ken Wiber. Metode eficiente pentru o astfel de sinergie spiritualizatoare sunt în ortodoxie: rugăciunea inimii şi rugăciunea duhovnicească (practicată la noi de călugărul Ilie Cleopa). Aceste rugăciuni sunt comunicări şi cununii cu divinitatea, sunt deschideri către iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Nu întotdeauna mintea şi inima sunt în relaţii sinergice. Deseori ele sunt antagonice. Când domină inima pasiunea oarbă, pasiunea absurdului inundă fiinţa (să nu uităm că tot în inimă intră şi diavolul). Când domină mintea inima sa este rece răcind astfel întreaga sa fiinţă care, astfel este

Page 165: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 163

lipsită de compasiune. Să ne amintim de strigătul tânărului savant francez Evariste Galois (1811 – 1832): ”Le coeur chez moi s’est revolte contre la tete.” care exprima o contradicţie între inimă şi minte. Pentru a trece de la contradicţie la sinergie există mai multe metode: rugăciunea, iubirea, meditaţia transcendentală etc

Este bine să nu uităm însă că sinteza totală o face Iisus Hristos. Pe nimbul său este scris ON adică FIINŢĂ!

Care sunt efectele sau consecinţele benefice ale sinergiei dintre inimă şi minte trăită ca o sete de întregire?

1. Sinergia ne conduce de la energia mentală la energia spirituală 2. Ne conduce spre intregarea în Fiinţă (ON) 3. Mintea şi inima, atunci când sunt împreună şi deodată, se unesc cu Inima lui Dumnezeu

care este aceeaşi cu Inima Universului 4. Învăţăm să trăim total, învăţăm iubirea raţională, învăţăm tandreţea fără cuvinte 5. Realizăm vindecarea Sinelui divizat 6. Comunicăm autentic şi rezonăm cu ceilalţi oameni 7. Ritmicitatea noastră se acordă cu ritmicitatea cosmică Noi credem că în respiraţia holotropică (Stanislav Grof) ritmul nostru respirator, ca şi cel

cardiac, intră în rezonanţă cu pulsul cosmic. Toate acestea sunt atribute ale psihologiei spirituale, ale psihologiei viitorului.

Prof. Dr. Ion Mânzat şi Maria Tănase Mânzat,

Universitatea Hyperion, București

Page 166: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 164

Psihologia – o necunoscută?

ACTUALITATEA CONCEPŢIEI (OPEREI) PSIHOLOGICE A LUI ŞTEFAN ODOBLEJA

La zidirea edificiului psihologiei ca ştiinţă pozitivă, bazată

pe legi şi aptă să-şi conceptualizeze la un nivel de înaltă ţinută teoretică descoperirile, o contribuţie însemnată a adus-o, către jumătatea a doua a secolului al-XX-lea, Ştefan Odobleja, autorul monumentalei opere „Psihologia consonantistă”, transpusă în limba română în anul 1982, după mai bine de 40 de ani de la apariţia ei în limba franceză.

Moştenirea pe care ne-a lăsat-o eminentul om de ştiinţă român, medicul şi psihologul Ştefan Odobleja în domeniul creaţiei psihologice se impune nu atât prin dimensiunile ei cantitative, cât prin calitatea şi valoarea ei intrinsecă. După cum cu uşurinţă se poate observa din lectura textelor odoblejiene, autorului îi repugnă vorbăraia, descrierea interminabilă, fraza sofisticată, grea de cuvinte,

dar nu şi de conţinut ştiinţific. La sfârşitul tomului al doilea al ediţiei în limba franceză a „Psihologiei consonantiste” găsim o

autocaracterizare cum nu se poate mai nimerită a însuşi modului de a gândi şi de a scrie a lui Ştefan Odobleja despre psihic, fenomene psihice şi alte tipuri de fenomene cu care acestea se află în legătură. „Prin concizia sa extremă – spune autorul – prin abrevierile sale, prin numărul limitat de exemple concrete şi tablourile sinoptice pe care le conţine, această carte este mai degrabă un repertoar, un dicţionar de psihologie, un plan general pentru un mare tratat de psihologie, care ar trebui să conţină 20-30 de tomuri”. (p. 660)

Lucrarea se prezintă, într-adevăr, ca un imens „dicţionar, în care apar toate noţiunile unui tratat modern de psihologie, într-o manieră condensată, cu tendinţe de schematizare, peste tot căutându-se un principiu unificator: consonanţa”. O viziune cu accent pe dihotomic, reversibil, mişcare în circuit. O lucrare făcută cu intenţia, iarăşi după spusele autorului, de a realiza maximum de sinteză (de unitate) şi un maximum de analiză (de pluralitate).

Aruncând o privire retrospectivă asupra evoluţiei psihologiei, Odobleja menţionează, încă de la începutul lucrării, că această evoluţie s-a produs în două sensuri: cel al concepţiei şi cel al metodei. Sub raportul concepţiei, psihologia evoluează de la animism la realism, de la explicaţia transcedentală la explicaţia pozitivă, bazată pe faptele biologiei, mecanicii, fizicii, iar sub aspectul metodei, de la introspecţia subiectivă la observaţia obiectivă şi de la aceasta la experiment, de la descrieri şi speculaţii la sistematizări şi explicaţii, de la faptul empiric la legi şi clasificări.

Page 167: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 165

O primă dimensiune, de ordin metodologic, a concepţiei lui Odobleja constă tocmai în aceată abordare a problemei în plan istoric, axată pe compararea critică a stării de fapt a psihologiei cu starea către care ar trebui să evolueze. Brută şi indigestă, grea şi impură, amorfă, pulverizată şi diluată, inconsecventă şi contradictorie, psihologia, difuză aşa cum este, nu este o psihologie bună, deoarece, după cum arată autorul, în loc să opereze cu ceea ce este fundamental, general, normal, precis, esenţial, ea preferă accidentalul, particularul, implicitul, patologicul, misteriosul. O asfel de psihologie nu poate fi socotită ştiinţă, ci literatură, alchimie, magie. Pentru a conta ca ştiinţă, psihologia trebuie să adopte altă stategie de abordare a obiectului său, una bazată pe clasificări şi sinteze unificatoare, evitând ceea ce este vag, imprecis, indefinit, evitând pedanteria, bombastica, verbomania, gândind clar şi vehiculânde idei, nu doar cuvinte.

Operând în acest spirit, care aminteşte de rigurozitatea metodologiei carteziene, Odobleja supune criticii diferite concepţii despre psihic. Psihicul a fost, rând pe rând, considerat fie un depozit de senzaţii, o placă de gramofon, o flamă, un foc, o respiraţie, o emanaţie, fie o forţă necunoscută şi incognoscibilă, ceva fără asemănare cu lumea lucrurilor cunoscute. Acestor puncte de vedere – naive, unilaterale sau de-a dreptul eronate – Odobleja le opune încercarea de a trata diversitatea lumii psihice în spiritul unor principii unitare şi unificatoare.

Fenomenele psihice nu sunt singure în univers, nu sunt un dat apriori şi nici nu ţin „trena” altor categorii de fenomene. Ele sunt precedate şi acompaniate de procese materiale, de ordin fizic, mecanic, chimic, biologic, neurologic şi sfârşesc prin reacţii şi conduite de răspuns la stimulările externe. De aceea, pentru a lucra productiv în planul psihologiei, cercetătorul are nevoie de multiple alte cunoştinţe din sfera ştiinţelor care se ocupă de fenomenele nepsihologice.

Ştefan Odobleja a intuit excepţional adevărul psihologic că punerea în realţie a cunoaşterii cu afectivitatea se face nu după principiul seriei continue, ci după principiul contradicţiei, al conlucrării de pe poziţii contrare, traduse în cuplurile antagonice: exogen – endogen, exteroceptiv – interoceptiv, obiectiv – subiectiv, epicritie – protopatie. Axate pe acest mod de ordonare a conceptelor, numeroase pagini din lucrarea lui Odobleja sunt consacrate disecării analitice a proceselor cognitive cu variatele lor subspecii şi componente, proceselor voliţionale, atenţiei, aptitudinilor. De reţinut, în legătură cu aceasta, critica întemeiată pe care o aduce Odobleja concepţiei antropomorfice, care tinde să personifice procesele psihice, prin tautologii de genul „memorăm cu memoria”, „gândim cu gândirea”, „percepem cu percepţia”, şi care substituie persoana prin ficţiuni abstracte. Indiferent de categoria din care fac parte, fenomenele psihice se subsumează unor moduri de fiinţare şi unor principii de funcţionare care le sunt comune: antagonismul şi complementaritatea, corespondenţa şi reversibilitatea. Ni se pare de o valoare metodologică deosebită consecvenţa cu care urmăreşte autorul identificarea, în diferite forme de viaţă psihică, a organizării şi funcţionării pe bază de binaritate, paritate, simetrie, bivalenţă, alternare.

Diviziunea dihotomică este proprie, după autor, tuturor mecanismelor psihice. Sunt menţionate astfel paralelismele şi antitezele afectivităţii: dragoste – ură, plăcere – durere, calm – nervozitate, siguranţă – scepticism, euforie – melancolie, bucurie – tristeţe, optimism – pesimism; ale atenţiei: concentrare – distragere; ale gândirii: analiză – sinteză; ale memoriei: reţinere – uitare.

Page 168: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 166

Nu pot fi ignorate nici definiţiile propuse de Odobleja pentru numeroase alte concepte psihologice, dintre care reţinem: percepţia – o consonanţă intersenzorială; abstracţia – o atenţie negativă; generalizarea – o contagiune mentală; imaginaţia – un sistem de evocări multiple; gândirea – o conduită interioară; ideea – o acţiune virtuală.

Datorită asemănării dintre ele, fenomenele psihice consonează, se evocă reciproc şi selectiv, prin acţiune la distanţă, asemenea proceselor radiofonice. Ideea funcţionării pe bază de consonanţă, antagonism, binaritate, a fost întrevăzută de Odobleja încă înainte de publicarea „Psihologiei consonantiste”, în lucrarea consacrată metodei fonoscopice.

Cuplul consonanţă–disonanţă – amândouă laturi ale rezonanţei – este implicat, aşa cum reiese şi din definiţiile menţionate, în toate categoriile psihice, în abstracţie şi imaginaţie, în percepţie şi generalizare, în aşteptare şi anticipare. Graţie acestui fapt, în psihologie, ca şi în fizică sau chimie – arată Odobleja – nimic nu se creează, nimic nu se pierde, totul se transformă, totul este reversibil.

Treptat, Ştefan Odobleja ajunge la structurarea unei psihologii pe care el însuşi o defineşte, în lucrări ulterioare, ca fiind binară, circularistă, analogică, similaristă. Consonanţa însemnând armonie, psihologia consonantistă devine, după expresia autorului, o logică a armoniei, sau, în alţi termeni, o ştiinţă a organizării şi autoreglării. Echilibrul, compensaţia, reacţia inversă, alternanţa, reversibilitatea sunt nişte principii cu funcţie unificatoare, care se regăsesc: în psihofiziologie, ştiinţă întemeiată pe reciprocitatea acţiunii dintre organic şi psihic, termeni care îşi sunt, pe rând, cauză şi efect; în psihopatologie şi psihiatrie, unde bolile nervoase, diferitele simtoame, se explică binar, prin exagerări în direcţia parametrilor „hiper” sau „hipo”; în interpsihologie (ramură a ceea ce numim astăzi psihologie socială), unde acţiunea interpsihologică apare drept o rezonanţă psihofizică reversibilă, iar imitaţia – unul dintre cele mai expresive fenomene interpsihologice – o reversibilitate complexă cu consonanţe multiple, etajate.

Nimic nu este univoc în toate aceste domenii: totul este reversibil, retroactiv, cu repercusiuni de la B la A. Ştefan Odobleja întrevede şi exprimă – desigur, în limbaj natural – principiul comenzii şi controlului, propriu tuturor sistemelor, principiu care, se ştie, este central, astăzi, în cibernetică.

Este un merit incontestabil faptul că Odobleja a descoperit aceste principii generale pe terenul psihismului, cercetând omul, încercând să descifreze modul cum funcţionează simţurile, intelectul şi trăirile sale, adică pe terenul celor mai complexe tipuri de structuri şi interacţiuni, luate apoi ca model de organizare şi funcţionare pentru celelalte categorii de fenomene.

Odobleja este adeptul aşa-numitei metode proiective în psihologie, caracterizată printr-un evantai de procedee interpretative, care traduc consonantismul, ca viziune metodologică, sistemică şi creativă, în termeni de lucru: practicarea analogiilor de tot felul, chiar şi a celor mai improbabile, între faptele psihice şi celelalte fapte ale lumii externe, compararea, asemănarea, echivalarea unora cu altele. Ceea ce, practic, înseamnă a spune, de exemplu, despre noţiune că este „un grup de imagini”, despre gândire că este „o memorie în mişcare”, despre imagine că este „senzaţie depozitată” despre imaginaţie că este „starea sau virtualitatea de evocare”.

Procedeul definirii şi caracaterizării fenomenelor psihice prin împrumuturi de modele şi imagini de la lumea externă este larg răspândit în opera lui Odobleja. Sufletul este comparat cu o flacără, un fluid, o respiraţie, asociaţia – cu o legătură, un fir, un lanţ, reflexul – cu mişcarea unui resort, reacţia –

Page 169: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 167

cu o acţiune în sens invers, fixarea – cu amprenta unor urme, receptarea – cu o intrare, elaborarea – cu o transformare, transferul – cu o contagiune, abstractizarea – cu o sustragere, omisiune, neglijare. Iată numai câteva din formulările odoblejiene, remarcabile prin condensarea şi expresivitatea lor, care, cum zice autorul, sparg cercul vicios al definiţiilor intrinseci, permiţând să se descopere, sub faptul subiectiv, un substrat obiectiv, fie acesta de ordin mecanic, fizic, chimic, social sau logic.

Complexitatea şi dificulatatea abordării proiective, care implică o gamă largă de comparaţii între elementele, stările şi procesele psihice şi faptele externe, studiate de alte ştiinţe, dă temei concluziei lui Odobleja că psihologia nu o poate practica oricine. Ea nu mai este „un sport accesibil oricui”, ci numai persoanelor calificate ca psihologi, care, după părerea lui, actuală şi pentru psihologii de astăzi, trebuie să posede „o vastă şi solidă cultură enciclopedică”, „o sănătate mintală robustă şi ireproşabilă” – calitate foarte utilă, pentru „a evita psihopatia speculaţiilor dezordonate, incoerente şi obscure” – şi abilităţi practice într-un domeniu sau altul (didactic, medical, juridic, artistic) pentru a putea să introducă permanente corective în fluxul reflexiilor sale asupra fenomenelor psihice.

Subliniind aceste contribuţii, nu putem, desigur, igonora nici unele limite ale concepţiei psihologice ale lui Ştefan Odobleja. Captivat de principiul similitudinii şi al analogiei, Odobleja pune, îndeosebi, accentul pe ceea ce este comun faptului psihic cu alte clase de fapte şi acordă mai puţină atenţie surprinderii specificului său calitativ. Formaţia sa de medic îl face să se intereseze mai mult de mecanismul fizic şi fiziologic şi mai puţin de felul cum se face, cum se construieşte, cum devine faptul psihic. Problematica sociogenetică a psihicului, specificul subiectiv, constructivismul şi efectul de conştiinţă sunt mai puţin reprezentate în opera lui Odobleja.

Desigur, nici astăzi nu putem susţine că s-a mers până la capăt în explorarea specificităţii psihice, dar s-a ajuns la conturarea unui summum de criterii operante în ceea ce priveşte diagnosticarea acestei specificităţi.

Necunoscută la timpul ei, opera psihologică de căpătâi a lui Ştefan Odobleja – rod al unei minţi inventive, îndrăzneţe – ascunde în ea valori de nepreţuit, fiind o contribuţie de marcă la fundamentarea psihologiei ştiinţifice româneşti.

Prof. Univ. Dr. Pantelimon Golu,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti

Page 170: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 168

Plăgile ecologice (continuare din numărul anterior)

9. Denaturarea hranei. Hrana sacră transformată în otravă

Prelucrarea industrială a alimentelor a condus la denaturarea lor. Pentru a deveni comerciale, produsele alimentare sunt „ajutate” cu o serie de substanţe care, în mod normal, nu se consumă ca alimente şi care nu se utilizează nici ca ingrediente alimentare. Acestea sunt folosite pe parcursul procesului de fabricare, prelucrare, preparare, ambalare, transport sau depozitare a produselor alimentare şi au căpătat denumirea generică de „aditivi alimentari” sau E-uri (Exxx) (Antonov C., 2006). Deşi producătorii sunt obligaţi să

menţioneze pe etichetă preparatelor fabricate ce E-uri au folosit, fie că nu este respectată obligaţia, fie că se prezintă mascat, sau chiar dacă se prezintă, sunt puţini oameni care le cunosc, nici 5‰. Deşi FAO şi OMS analizează substanţele propuse ca aditivi alimentari, se constată că multe dintre acestea sunt periculoase, sau chiar extrem de periculoase pentru sănătatea oamenilor. Deşi Ministerul Sănătăţii şi Familiei a fixat prin Ordinul nr. 975/1998 un număr de 250 de aditivi alimentari, preluaţi din „Codex alimentarius”, constatăm că mulţi dintre aceştia sunt periculoşi şi sunt interzişi în multe ţări. În 11 octombrie 2004 Comisia Europeană a propus modificarea Directivei 95/2 CE în legătură cu aditivii alimentari, retrăgând unele substanţe şi recomandând altele. S-ar putea să apară nesfârşite directive de acest fel, după ce sute de mii sau milioane de oameni au fost afectaţi. Este suficient să nominalizăm câţiva aditivi care sunt deosebit de periculoşi (Antonov C., 2006). Aditivi care produc cancer: E131, E142, E211, E213, E214, E239, E330,

Aditivi care afectează vasele de sânge: E250, E251, E252, Aditivi care atacă sistemul nervos: E311, E362, Aditivi care produc tulburări digestive: E338, E339, E340, E341, E463.

Dintre alimentele cele mai periculoase, conform unui raport al Comisiei Naţionale de Oncologie, care conţin cele mai multe toxine şi trebuie să fie evitate sunt margarina, guma de mestecat, uleiul de muştar, mezelurile, băuturile răcoritoare şi dulciurile. Aceste alimente se găsesc în topul reclamelor comerciale de la televiziune şi radio. Astfel de reclame ar trebui interzise. E-urile reprezintă o plagă creată şi amplificată de om, care pune în pericol omenirea, ţinta principală constituind-o generaţiile tinere. Putem considera că este plaga cea mai „gustată” de oameni, care s-a întins asemenea unei pânze de păianjen care a acoperit tot globul.

Page 171: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 169

Civilizaţia metropolelor a condus la apariţia fast-food-ului şi la prelucrarea alimentelor cu zeci de E-uri pentru a da gust şi culoare unor mâncăruri fade şi hipercalorice; s-a declanşat astfel maladia timpurilor contemporane-obezitatea (Shiva V., 2001). Dezvoltarea medicinii şi a farmaceuticii, bazată pe medicamente sintetice (mai mult sau mai puţin verificate), a condus la scăderea sistemului imunitar uman şi la apariţia unor boli grave, a alergiilor, a anxietăţii, insomniei şi depresiilor. Moartea nu vine pe furiş, ci se strecoară prin hrană şi băuturi la ospeţe, banchete sau prin „pâinea cea de toate zilele”. 10. Biodiversitatea în criză Apărut ultimul pe planetă, omul este singura specie care provoacă eliminarea altor specii din natură. Vânătoarea fără milă şi fără limită a produs extincţia a numeroase specii de mamifere marine şi de păsări. Porumbeii migratori făceau prin anii 1880 stoluri lungi de peste 10-15 Km şi late de 5-6 Km în migraţia lor din sudul Americii de Nord spre Canada. Ramurile arborilor se rupeau sub greutatea lor. Oamenii au început să-i vâneze şi să-i comercializeze. Îi prindeau cu mâinile de pe ramuri, îi loveau cu beţele, îi prindeau cu sutele şi cu miile. S-au construit căi ferate pentru a facilita exploatarea lor. A apărut o industrie bazată pe carnea de porumbel migrator. Pasărea cu cea mai mare diversitate de pe glob a dispărut din fauna planetei. Nu a mai rămas nici un exemplar. Rata extincţiei speciilor provocată de om este de 1000 de ori mai mare decât cea naturală (Reeves, 2005). E.O. Wilson, de la Harvard University arată în cartea sa „Diversity of Life” că în fiecare deceniu au dispărut între 1 şi 10% dintre specii, în jur de 27.000 specii pe an. În următoarele decenii ar putea să dispară între 10 şi 50% dintre specii (Reeves, 2005, Leveque C., 1997). Omul, stăpânul naturii, a făcut o bizară clasificare a speciilor în specii „dăunătoare” şi „folositoare”, fără să le cunoască cu adevărat. Ca biologi am înţeles că în natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Pentru economia naturii toate speciile au aceeaşi importanţă. Omul a eliminat cu brutalitate sute de specii: albatrosul – Diomedea albatros a fost vânat fără cruţare pentru pene mai ales de către japonezi. În 1905 mai trăiau 63 de exemplare, însă şi acestea au fost exterminate. Cormoranul apter – Phalacrocorax perspicillatus şi pinguinul pitic – Plantus (Alca) impennis, au fost scoşi din faună în perioada 1741-1862. Vânatul excesiv al balenelor a condus la dispariţia balenei antarctice gri şi la rărirea considerabilă a speciilor Eubalaena glacialis şi Balaena mysticetus. Mii de specii de plante şi de animale dispar ca urmare a defrişării marilor păduri ecuatoriale şi a distrugerii altor habitate (Cristea V., Denaeyr S., 2004, Cogălniceanu D., 2003). Biodiversitatea globului s-a micşorat în ultimele decenii cu 25-30% (Cristea V., 1997, Hawksworth D., 1996). Nu în felul acesta trebuie să se comporte un adevărat stăpân al naturii. Trebuie să oprim agresiunea asupra celorlalte specii înainte de a fi prea târziu.

Page 172: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 170

ÎN LOC DE CONCLUZII Pornind de la Plăgile Egiptului prezentate în Referatul Biblic, ca pedeapsă pentru Faraon şi egipteni, care s-au opus cu îndârjire eliberării evreilor şi plecării lor în Ţara Făgăduinţei, am constatat că, de fapt, omul a provocat prin comportamentul său necontrolat în natură, plăgi grave, cu mult mai grave, de natură ecologică, care pot pune sub semnul întrebării existenţa omenirii şi chiar a vieţii pe Terra. Dacă terenurile agricole continuă să se erodeze şi recoltele devin din ce în ce mai mici, dacă nivelul pânzei freatice continuă să scadă şi puţurile, râurile şi lacurile seacă, dacă pajiştile se transformă în deşert şi animalele mor de foame, dacă sursele naturale de peşte intră în colaps, dacă pădurile se împuţinează şi dacă temperaturile cresc ca urmare a efectului de seră şi pârjolesc culturile şi provoacă şi topirea gheţarilor şi umflarea oceanelor, dacă flagelul poluării nu va fi controlat, dacă terorismul şi antiterorismul vor cunoaşte o dezvoltare exponenţială şi dacă hrana va continua să fie denaturată, şi dacă toate acestea se întâmplă datorită comportamentului necontrolat şi chiar agresiv al omului asupra naturii, atunci vom înţelege că plăgile provocate de om NATURII se vor transforma în adevărate urgii. Ce-i de făcut? Este necesară redeşteptarea omenirii şi adoptarea unui nou mod de comportament: - încetarea agresiunii asupra Terrei şi a cosmosului; - reîntoarcerea la natură şi convieţuirea în armonie cu ea; - reconsiderarea conceptului de „stăpân” al naturii; „stăpânul” naturii trebuie să se îngrijească de

toate speciile, fără să afecteze biodiversitatea; - aplicarea cu sfinţenie a unei politici de dezvoltare durabilă; - interzicerea cu desăvârşire a armelor de distrugere în masă (inclusiv a armelor biologice); - planeta trebuie să fie curăţată de toate deşeurile produse în industrie şi în agricultură şi în

arsenalurile militare; - curăţirea apei, a solului şi a aerului prin reducerea sau încetarea poluării (pentru a scăpa de

noxele deja existente în mediu trebuie să treacă sute de ani); - elaborarea unui plan global de reîmpădurire a zonelor afectate şi de limitare a extinderii

deşeurilor; se poate acţiona chiar în vederea reducerii suprafeţelor afectate de deşertificare; - mâncăm pentru a trăi, nu trăim pentru a mânca; hrana trebuie să rămână sacră, să nu mai fie

denaturată şi transformată în otravă; - omul este singura fiinţă de pe Terra care cunoaşte semnificaţia iubirii; spre deosebire de

celelalte fiinţe, pe lângă sexualitate, omul are şi harul dumnezeiesc al iubirii; ca urmare, omul trebuie să înceteze de a mai fi un animal de pradă şi trebuie să se întoarcă la porunca lui Iisus: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13, 34). Numai respectând această poruncă divină pot să dispară terorismul şi antiterorismul, înarmarea demenţială, genocidul, beţia puterii şi a hegemoniei, numai aşa nu vor mai muri miliarde de oameni de foame etc.

Doar respectând poruncile divine, care reprezintă un îndreptar al comportamentului uman (de mult timp desconsiderat), omul se poare reîntoarce în sânul naturii şi poate restabili pacea între popoare.

Nu putem cuprinde totul în câteva pagini. Trebuie să înţelegem însă că, dacă omul nu-şi reconsideră comportamentul faţă de natură şi semenii săi, declanşează plăgile ecologice de care am amintit, pe care nu va mai putea să le stăvilească în veci, punându-şi în pericol propria existenţă şi chiar existenţa planetei.

Page 173: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 171

BIBLIOGRAFIE 1. Alonso, A., Dallmeier, F., Granek, E., Raven, P., 2001 –Biodiversity: Connecting with the tapestry of Life.. Ed. Smithsonian Institution, Washington 2. Angelstam, P., Centre Naturopa, 1999 – Forêts & biodiversité, Ed. Conseil de l’Europe 3. Antonov, C., 2006 – E-urile periculoase, Ed. Karo Toni 4. Bernard, J., 1994 – La Bioétique, Ed. Dominos, Flammarion, Paris 5. Brown, R. Lester, 2006 – Planul B 2.0 Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică, Bucureşti 6. Brown, R. Lester, Janet, Larsen, Bernie, Fischlowitz-Roberts, 2002 – Poliţia ecologică a planetei, Ed. Tehnică, Bucureşti 7. Cristea, V., 1994 – Dezvoltarea durabilă, o singură alternativă pentru un singur Pământ, Studii şi cercet. (Şt. Nat.) Bistriţa, 3, 177-182 8. Cristea, V., Denaeyer, Simona, 2004 – De la biodiversitate la ONG-uri? Ed. Eikon 9. Desbrosses, P., 1998 – Agriculture biologique, Ed. Du Rocher, Paris 10. Dorst, J., 1969 – Înainte ca natura să moară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 11. Goldsmith, E., 1994 – Le défi du XXIe secole, Ed. Du Rocher, Paris 12. Gore, Al., 2007 – Un adevăr incomod, RAO International Publishing Company 13. Harribey, J.M., 1998 – Le développement soutenable, Ed. Economica, Paris 14. Hawksworth, D.L. ed, 1996 – Biodiversity, Measurement and Estimation, Ed. Chapman & Hall, London 15. Jean, Sévillia, 2004 – Terorismul intelectual, Ed. Humanitas, Bucureşti 16. Jonas, Hans, 1966 – The phenomen of life, Ed. Delta, SUA 17. Jonas, Hans, 2000 – Une éthique pour la nature, Ed. Deselée de Brouwer, Paris 18. Leveque, C., 1997 – La biodiverité, Ed. Presses Univ. De France, Paris 19. Lloyd, Andrew, Mathews, Peter, 2002 – Bioterorismul. Flagelul mileniului III, Ed. Hipparion, Cluj-Napoca 20. Lorenz, Konrad, 2007 – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti 21. Lovelock, James, 1999 – Vârstele Gaiei, în Secolul 20, Loc- Locuire Poluare, p. 63-65 22. Menati, V., 1998 – Globalization and the Acceleration of Forest Distruction since Rio, The Ecologist, 28, 6; 354-362 23. Moore, N.W., 1983 – Ecological effects of pesticides, in Warren A., Goldsmith F.B.-eds, Conservations in Perspective, Ed. John Wiley & Sons. Ltdd: 159-169 24. Mustaţă, Gh., 2005 – Decalog ecologic, Ed. Clusium 25. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2001 - Origine, evoluţie şi evoluţionism, „V. Goldiş” Univ. Press, Arad 26. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2002 – Homo sapiens sapiesn L. Origine şi evoluţie. „V. Goldiş” Univ. Press, Arad 27. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2006 – Strategii evolutive şi semiotice ale vieţii, Ed. Junimea, Iaşi 28. Primack, R.B., Pătrăescu, M., Rozylowicz, L., Dopa, C., 2002 – Conservarea biodiversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti 29. Pullin, A.S., 2002 – Conservation Biology, Ed. Cambridge Univ. Press 30. Reeves, Hubert, 2005 – Pământul e bolnav, Ed. Humanitas, Bucureşti 31. Roberts, Neil, 2002 – Schimbările majore ale mediului, Ed. All, Bucureşti 32. Shiva, V., 2001 – Le terrorisme alimentare, Ed. Fayard, Paris 33. Teilhard de Chardin, Pierre, 1955 – Fenomenul uman, Ed. Aion *** Biblia sau Sfânta Scriptură, 1988, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Page 174: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 172

Fascinaţia Terrei

METEORIŢII CĂZUŢI PE TERITORIUL ROMÂNIEI

În ultimii 40 de ani studiul meteoriţilor reprezintă un domeniu de maximă importanţă în ţările

dezvoltate. Meteoriţii, ca mesageri cereşti, sunt împreună cu rocile lunare singurile materiale extraterestre la care locuitorii Terrei au acces în dorinţa lor de a înţelege geneza şi evoluţia în timp a sistemului solar.

Să amintim aici că ţări precum SUA, Canada, Japonia, Australia au investit sume foarte mari pentru colectarea şi cercetarea a peste zece mii de meteoriţi din Antarctica, unii dintre aceştia, precum ALHA-81005, Queen Alexandra Range-93069, Asuka-881757, Yamato-793169, Elephant Moraine-87521, Yamato-793605, ALH-77005, LEW-88516, EETA-79001, ALH-84001, oferind date foarte importante despre compoziţia solului lunar sau marţian. În Japonia spre exemplu au căzut sau au fost găsiţi circa 55 de meteoriţi, dar din Antarctica specialiştii japonezi au recoltat peste 8500 de asemenea fragmente extraterestre.

Meteoriţii se abat şi ajung pe pământul nostru destul de des şi totuşi, ei rămân adesea ascunşi oamenilor, tainici, căzând în locuri greu accesibile.

Ce sunt meteoriţii? „Mulţi ştiu multe despre această piatră, toată lumea ştie ceva, dar nimeni nu ştie de ajuns” (Taylor, 1992). Numeroşi cercetători au încercat să răspundă acestei întrebări şi să dezlege misterele pe care meteoriţii le aduc cu ei din Univers.

După Hartman (1993), sub numele de complex meteoric sunt cuprinse în Sistemul Solar particulele de praf interplanetar, asteroizii şi cometele. Termenul provine din grecescul „meteorom”, şi însemnă fenomen celest sau obiect zburător.

Carion (1994) cuprinde sub denumirea de meteoriţi corpurile solide celeste, care ajung pe suprafaţa Terrei. Termenul de „meteor” este folosit pentru descrierea fenomenului luminos care apare la trecerea unui meteorit prin atmosfera terestră.

După Taylor (1992), sursa meteoriţilor este centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter care conţine circa 4000 de corpuri numărate şi numeroase alte corpuri care nu au fost bine definite. Masa totală a acestora este mai mică decât 5 % din masa Lunii.

Meteoriţii au oferit posibilitatea de a răspunde multiplelor întrebări privind geneza Pămâtului, Soarelui şi planetelor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că aceştia reprezintă mărturii privitoare la originea Sistemului Solar.

Taylor (1992) arată că abundenţele elementelor chimice din condritele carbonatice CI (I de la Ivuna) sunt asemănătoare cu observaţiile spectrale asupra fotosferei solare pentru elementele negazoase, asigurând astfel o bază pentru a estima compoziţia nebuloasei solare primitive.

Câteva granule ale condrulelor primitive păstrează mărturii ale condiţiilor presolare. Incluziunile refractare din condrite ne oferă informaţii despre evenimentele petrecute în perioada timpurie a sistemului solar. Multe procese chimice s-au petrecut foarte devreme, având ca rezultat

Page 175: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 173

formarea condrulelor, separarea metalului, a sulfurilor, a fazelor silicatice, precum şi sărăcirea în elemente volatile în părţile interne ale nebuloasei solare.

Meteoriţii diferenţiaţi, precum eucritele, şi meteoriţii feroşi ne oferă date despre existenţa planetezimalelor cât şi a surselor de căldură care au indus topiri în sistemul solar.

Meteoriţii „SNC” din grupa acondritelor (vezi tabelul nr. 1) constituie un grup important de meteoriţi, fiind considerate fragmente de pe planeta Marte. De asemenea există un alt grup de meteoriţi lunari, în majoritate descoperiţi în Antarctica, al căror raport 18O/17O şi 17O/16O este identic cu cel din rocile lunare.

Alvarez et al. (1980) lansează ideea conform căreia dispariţia dinozaurilor şi amoniţilor ar fi legată de căderea unui meteorit gigantic la limita Cretacic-Terţiar (Fig. 1).

Fig. 1 – Limita Cretacic/Tertiar vizibilă în zona oraşului Gubbio (Italia) – cea din diagonala imaginii

Tabelul nr. 1: Clasificarea meteoriţilor şi abreviaţiile lor, după Yanai et al. (1995) Meteoriţi fieroşi

(6%) Hexaedrite (Hex) Octaedrite (Oct)

Ataxite (Ata)

Meteoriţi pietro-feroşi (1%)

Pallasite (Pal) Mezosiderite (Mes)

Siderofire (Sid) Lodranite (Lod)

Acondrite sărace în calciu Aubrite (Aub) Ureilite (Ure)

Diogenite (Dio) Chassignite (Cha)

Meteoriţi pietroşi (93%)

Acondrite (7%)

Acondrite bogate în calciu (acondrite bazaltice)

Howardite (How) Eucrite (Euc)

Nakhlite (Nak) Angrite (Ang)

Shergottite (She) Meteoriţi lunari (Lunar)

Brecii anortozitice (Ano Br) Brecii bazaltice (Bas Br)

Gabbro-diabaze

Page 176: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 174

Acondrite primitive (Prim ach)

Acapulcoite (Aca) Winonite (Win) Brachinite (Bra)

Condrite enstatitice Condrite de tip E (E3-6;7) Condrite de tip F (F6;7) Condrite de tip G (G7)

Condrite ordinare Condrite de tip H (H3-6;7)

Condrite de tip L (L3-6) Condrite de tip LL (LL3-6;7)

Condrite de tip Y (Y3-6)

Condrite (86%)

Condrite carbonatice Condrite de tip C (C1-6) (CI, CM, CO, CV, CK, CR)

Inutil să amintim rolul important pe care l-au avut meteoriţii în alcătuirea credinţelor primitive şi populare asupra cerului, credinţe care ne obligă să bănuim că unele popoare au considerat cerul ca o „boltă de piatră”.

Eliade (1991) relatează despre puternica impresie pe care au avut-o meteoriţii asupra minţii omului primitiv.

Se cunosc de asemenea câteva exemple celebre de adoraţie a pietrelor căzute din cer, cum ar fi bunăoară Ka’aba de la Mecca sau meteoritul de la Penssinus din Phrigia, care a fost generat ca imaginea Cybelei, iar apoi adus la Roma în urma unui ordin al oracolului de la Delphi.

Omul primitiv a cunoscut şi a folosit fierul meteoric înaintea fierului terestru. Eschimoşii întrebuinţează şi astăzi fier meteoric pe care îl lucreză cu unelte din piatră.

Meteoriţii trebuie avuţi în atenţia studiilor de specialitate în anii ce urmează, deoarece cu excepţia rocilor lunare colectate din misiunile ruseşti şi americane, reprezintă singurele materiale extraterestre disponibile pentru cercetări de laborator. Un avantaj decisiv este că putem proba, analiza şi cel mai important, determina vârsta meteoriţilor în laboratoarele terestre.

După estimările NASA materialul provenit din meteoriţi ajuns pe Pământ în fiecare an atinge cifra de ½ milioane tone. Clasificarea condritelor după Brearley şi Jones (1998): Condrite carbonatice (C) CI (IVUNA, Tanzania, 1938) → 1 CM (MINGHEI, Ucraina, 1889) → 2 CR (RENAZZO, Italia, 1824) → 2 CO (ORNANS, Franţa, 1868) → 3 (3.0 ÷ 3.9) CV (VIGARANO, Italia, 1910) → 3 CK (KAROONDA, Australia, 1930) → 3 ÷ 6 CH (ALH 85085, Antarctica, 1985) → 3 Condrite obişnuite (O) H (conţinuturi ridicate de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6 L (conţinuturi scăzute de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6

Page 177: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 175

LL (valoare scăzută a raportului Fe metalic/Fe total + conţinuturi scăzute de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6 Condrite enstatitice (E) EH → 3 ÷ 5 EL → 3 ÷ 6 Condrite tip Rumuruti, Kenya, 1934 (R) → 3÷6 Grupa cuprinde 10 meteoriţi Condrite tip Kakangari, India, 1890 (K) → 3 Grupa cuprinde 3 meteoriţi Cifrele din dreptul meteoriţilor (1 - 6) se referă la gradul de alterare al acestora (1 şi 2 reprezintă

alterare apoasă, iar 4, 5 şi 6 indică metamorfism termic). Tipul petrografic 3 mai este numit UOC (Unequilibrated Ordinary Chondrite) şi este prin urmare cel mai important din punct de vedere geochimic.

După o serie de autori precum Demetrescu (1928), Stanciu şi Stoicovici (1943), Savu (1959), Maxim (1968), Bedelean et al. (1979), Graham et al. (1985), Hadnagy et al. (1999), Pop şi Benedix (2010), în diverse regiuni administrative ale României au căzut până în momentul de faţă 8 meteoriţi. Fragmentele acestor meteoriţi sunt păstrate în diferite muzee din ţară şi străinătate: Mezo-Mădăraş (sinonim Mădăraş, 4 Septembrie 1852, jud. Mureş), Ohaba (sinonim Ohaba, 10 octombrie 1857, jud. Alba), Kakova (sinonim Cacova – astăzi Grădinari, 19 mai 1958, jud. Caraş-Severin), Zsadány (sinonim Jadani – astăzi Corneşti, 31 martie 1875, jud. Timiş), Mocs (sinonim Moci, 3 februarie 1882, jud. Cluj), Sopot (sinonim Sopot, 27 aprilie 1927, jud. Dolj), Tăuţi (sinonim Tăuţ, iulie sau august 1937, jud. Arad) şi Pleşcoi (12 iunie, 2008, jud. Buzău). În plus, un alt meteorit pe nume Tuzla este atribuit României, deşi în ţară nu există nici o menţiune scrisă privind căderea sau găsirea acestuia. Singurul fragment al meteoritului Tuzla (cu o greutate de 236 g) este păstrat în Muzeul de Ştiinţe Naturale din Londra.

Deşi în muzeele din ţară, patru dintre meteoriţii amintiţi anterior sunt inventariaţi sub numele de Mădăraş, Cacova, Jădani şi Moci, Societatea Meteoritică a stabilit ca şi Asociaţia Internaţională de Mineralogie reguli de denumire foarte stricte (numele se dă de regulă după denumirea oficiului poştal cel mai apropiat de locul căderii). Pentru meteoriţii căzuţi pe pământ anterior anului 1985, numele sunt obligatoriu cele publicate în Catalogul Meteoriţilor elaborat de Graham et al. la Londra în 1985, unde se păstrează denumirile ungureşti deoarece aceştia au căzut în Transilvania sau Banat pe timpul când cele 2 provincii istorice erau incluse în imperiul Austro-Ungar.

1. Mezö-Mădăraş (sinonim Mădăraş, jud. Mureş) – 4 septembrie 1852, orele 16:30; ploaie meteoritică; greutatea totală recuperată - 22,7 kg dar masa principală a căzut într-o mlaştină şi nu a fost găsită; chondrit xenolitic de tip L3.7; fragmentele sunt păstrate în 49 de muzee ale lumii (două din România), cel mai important (8,96 kg) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România sunt păstrate două fragmente din acest meteorit, unul în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (193 g) şi unul în Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud. În acest meteorit (cel mai studiat meteorit românesc pe plan mondial deoarece aparţine tipului petrografic 3), Dodd et al. (1965) au găsit un nou mineral - merrihueite: (K,Na)2(Fe, Mg)5Si12O30.

Page 178: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 176

2. Ohaba (jud. Aba) – 10 octombrie 1857, orele 00:15; greutatea totală recuperată – 16,25 kg;

chondrit de tip H5; fragmentele sunt păstrate în 5 muzee ale lumii, cel mai important (15,75 kg) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România este păstrat un singur fragment din acest meteorit în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (3 g).

3. Kakova (sinonim Cacova, jud. Caraş-Severin) – 19 mai 1858, orele 08:00; greutatea totală recuperată – 577 g; chondrit de tip L6; fragmentele sunt păstrate în 3 muzee ale lumii (nici unul din România), cel mai important (327 g) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena.

4. Zsadany (sinonim Jădani, jud. Timiş) - 31 martie 1875, orele 15:00 – 16:00); ploaie meteoritică; greutatea totală recuperată – 552 g (se crede că masa principală nu a fost găsită); chondrit de tip H5; fragmentele sunt păstrate în 6 muzee ale lumii, cel mai important (223 g) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Budapesta; în România este păstrat un singur fragment din acest meteorit în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (4 g).

5. Mocs (sinonim Moci, Mociu, jud. Cluj) – 3 februarie 1882, orele 16:00; ploaie meteoritică pe raza a mai multor localităţi; greutatea totală recuperată – 300 kg; chondrit de tip L5-6; fragmentele sunt păstrate în 109 muzee ale lumii (6 din România), cele mai importante (cca. 1600 de fragmente în greutate de 118 kg) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România sunt păstrate fragmente din acest meteorit în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (63 fragmente în greutate de cca. 42,8 kg), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud (6 fragmente), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Sibiu (3 fragmente), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Ploieşti (1 fragment), şi Muzeul de Mineralogie a Universităţii din Bucureşti (3 fragmente). După Maxim (1968), iniţierea şi formarea colecţiei de meteoriţi de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca s-a datorat căderii meteoritului Mocs, ale cărui fragmente au fost colectate în bună parte de către personalul Catedrei de Geologie a Universităţii. Cu o parte a acestui material s-a făcut schimb ştiinţific cu alte muzee ale lumii şi astfel s-a constituit colecţia actuală.

6. Şopot – (sinonim Şopotu, jud. Dolj) - 27 aprilie 1927, orele 12:00-13:00; ploaie meteoritică; greutatea totală recuperată – 958 g (s-a acreditat ideea că masa meteoritului a fost mult mai mare şi multe fragmente nu au fost recuperate); chondrit de tip H4-5; fragmentele sunt păstrate doar în România, 4 din ele (cântărind 953,29 g) la Muzeul Olteniei din Craiova iar unul se află (22 g) la Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

7. Tăuţi (sinonim Tăuţ, jud. Arad după Hadnagy et al., 1999) – iulie sau august, 1937; ploaie meteoritică; greutatea totală recuperată – 21 kg; chondrit de tip L6; după Maxim (1968), fragmentele sunt păstrate doar în România, 2 la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, 1 în Muzeul de Geologie din Bucureşti şi 2 în Colecţia Şcolii Medii din Ineu.

8. Pleşcoi (jud. Buzău) – 12 iunie 2008, orele 21:45; greutatea totală recuperată – 6,91 kg; chondrit de tip L 5-6; masa principală a meteoritului se află în proprietatea persoanei care l-a găsit după cădere (M. Popescu din Pleşcoi, comuna Berca), alte 2 fragmente în greutate de 20 g şi 49,95 g fiind păstrate la Muzeul de Mineralogie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, respectiv la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Londra.

Page 179: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 177

Bibliografie 1. Alvarez, L.W., Alvarez, W., Asaro, F., Michel, H.V. (1980). Extraterrestrial cause for the Cretaceous-Tertiary

extinction. Science, 208, p. 1095-1108. 2. Bedelean I., Ghergari L., Mârza I., Moţiu A., Mureşan I., Tarlea I. (1979) The catalogue of the meteoritic matters

collection from the Mineralogical Museum of the University of Cluj-Napoca. Studia Univ. Babeş-Bolyai, Ser. Geol. - Geogr., XXIV, 2, Cluj-Napoca, 3-23.

3. Brearley A. J., Jones R. H. (1998) Chondritic meteorites. In Planetary Materials (J. J. Papike, ed.), pp. 3-1 to 3-398. Reviews in Mineralogy, Vol. 36, Mineralogical Society of America.

4. Carion A. (1993) Les météorites et leurs impacts. Armand Colin, Paris, 154 p. 5. Demetrescu M. (1928) Aerolitul de la Sopot-Dolj. Mem. Muzeului Regional al Olteniei, tom I, Memoriul II, Craiova,

p. 11. 6. Dodd R. T. , Van Schmus W. R. , Marvin U. B. (1965) Merrihueite, a new alkali-ferromagnesian silicate from the

Mezö-Mădăraş chondrite, Science, 149, 972-974. 7. Eliade (1991) Cosmologie şi Alchimie Babiloniană (ediţia a 2-a). Editura Moldova Iaşi, 117 p. 8. Graham A. L., Bevan A. W. R., Hutchison R. (1985) Catalogue of Meteorites; with special reference to those

represented in the collection of the British Museum (Natural History). 4th ed., British Museum (Natural History), London, 460 p. 9. Hadnagy, A., Miura, Y., Iancu, O. G. (1999) Field Survey of Spherules and Other Microminerals From the Tauti

Meteorite Fall Area (Arad County, Romania), Abstracts of the International Symposium On Planetary Impact Events And Their Consequences On Earth “PIECE’99”, September 27-30, 1999, Japan, p. 34.

10. Hartmann W. K. (1993) Moons & Planets - third edition, Belmont, CA, 387 p. 11. Maxim I. A. (1968) Meteoriţi şi materiale meteoritice din România. Studia Univ. Babeş-Bolyai, Ser. Geol. - Geogr.,

1, Cluj-Napoca, 3-6. 12. Pop D., Benedix G. (2010) Meteoritical Bulletin, no. 98, MAPS 45, in press 13. Savu H. (1959) Meteoritul pietros de la Tăuţi (1937). St. Cerc. Geol., 2 (IV), 273-280. 14. Stanciu V., Stoicovici E. (1943) Meteoriţii din românia. Rev. Muz. Mineral. Geol. Univ. Cluj la Timişoara, VII (1-2),

3-34. 15. Taylor S. R. (1992) Solar System Evolution, A New Perspective. Cambridge University Press, Cambridge, 307 p. 16. Yanai K., Kojima H., Haramura H. (1995) Catalog of the Antarctic Meteorites. Natl Inst. Polar Res., Tokyo, 230 p.

Prof. Dr. Ovidiu Gabriel Iancu,

Decan al Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

şi Prof. Gr. I Gabriela Iancu

Şcoala Generală nr. 10 „Gh. I. Brătianu” Iaşi

Page 180: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 178

Tradiţii

SFÂNTUL TOADER ŞI CAII SĂI NĂZDRĂVANI

Sfântul Toader are două date la care este sărbătorit

sau ţinut. Una este fixă, în fiecare an, pe 17 februarie, în timp ce cealaltă fluctuează în raport cu data Paştelui, căzând însă întotdeauna în prima sâmbătă din prima săptămână a Postului Mare.

În ziua de vineri de după Lăsatul Secului de Paşti, adică în ajunul Sân Toaderului … mobil, era invocată iarba mare sau omanul pentru a da frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Practica rituală cerea ca dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele să caute şi să scoată din pământ rădăcina omanului. După aceea, pământul în care a crescut omanul era cinstit cu sare şi pâine, Sân Toaderul cel Mare fiind invocat astfel: „Toadere, Sân Toadere, / Dă cosiţă fetelor / Cât e coada iepelor!” Se credea că

omanul apără casa de primejdii, iar pe oameni şi animale de molime. De aceea, rădăcina se păstra tot anul agăţată la grindă, în vreme ce bărbaţii o purtau la căciulă, iar fetele şi nevestele la maramă sau tulpan; tot cu ea se afumau copiii bolnavi şi locuinţa pentru alungarea răului. Prin Transilvania, fetele culegeau pentru scalda rituală frunzele altei plante, popelnicul, şi o invocau tot ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită cu sare, / Tu să-mi dai cosiţă mare!”

Aşadar, de numele Sfântului Toader, românii de altădată au legat o sărbătoare bogată în tradiţii şi rituri agrare care însă au puţine tangenţe cu viaţa sfântului creştin. Nucleul acestei sărbători populare îl constituie cultul unei divinităţi agrare cu însuşiri de cal năzdrăvan, sărbătoarea fiind celebrată în fiecare an la ivirea primelor semne ale primăverii. Uneori, sărbătoarea se întindea pe durata mai multor zile, până la 12, fiecărei zile corespunzându-i un cal de-al lui Sân Toader. Caii lui Sân Toader desemnează nişte reprezentări mitice hipomorfe care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale şi practici magice specifice, poartă diferite denumiri: Marţea, Vinerea, Sâmbăta Sân Toaderului sau Joia Iepelor. Potrivit credinţelor populare, Sân Toaderii nu sunt altceva decât o herghelie divină formată, de obicei, din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, herghelie condusă de Sân Toaderul cel Mare (numit adesea şi Sân Toaderul cel Şchiop). Se înţelege că ziua sau zilele lui Sân Toader erau cinstite prin nelucrare mai ales de cei care aveau cai.

O credinţă foarte răspândită pe vremuri avertiza femeile că părul celor care ar îndrăzni să lucreze la Sân Toader înceta să mai crească. Teama mare a înaintaşelor noastre era legată de vizita deloc plăcută a cailor lui Sân Toader, care ar veni şi le-ar roade părul, ei neavând voie să mănânce tot anul, ci numai în ziua Sfântului Toader, dar nu iarbă, ci păr de … fată mare sau de femeie. De asemenea, femeile însăr-

Page 181: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 179

cinate ţineau cu mare frică sărbătoarea, altfel credeau că vor ţine copilul în burtă cât iepele, adică 12 luni. Fetele care cinsteau această sărbătoare credeau că vor fi totdeauna înflorite şi îmbujorate şi vor fi luate de flăcăi la joc. Nici bărbaţii nu aveau voie să lucreze, mai ales cu obiecte ascuţite, cei care lucrau fiind legaţi de Sfântul Toader, prin „legare” înţelegându-se dureri reumatice acute la mâini şi la picioare!

Potrivit unei legende, Soarele, în fuga lui cerească, ar fi ajuns pe la Sân Toader şi atunci a luat cu el nouă babe rele şi a adus ploi, ninsori şi prăpădenie de vreme rea, crezând că astfel va scăpa nevăzut de Sân Toader. Mai-mai să-l scape Sân Toader, căci Soarele a apucat să fugă înainte, însă Sân Toader, ajutat de cei nouă (sau 12) cai ai săi, a alergat după Soare nu mai puţin de 13 săptămâni (3 luni şi o săptămână), ajungându-l departe, departe spre miazăzi; cum l-a ajuns, l-a şi întors spre răsărit. Îl vedem, aşadar, pe Sfântul Toader în ipostaza de paznic ceresc al Soarelui, hotar între anotimpul rece şi cel cald, Sfântul Toader fiind unul din patronii divini ai jumătăţii calde a anului.

Ca o amintire foarte îndepărtată a goanei mitice a sfântului şi a cailor săi după Soare a rămas în viaţa poporului Încurarea sau Alergarea cailor, practica având loc cel mai adesea în prima sâmbătă a Postului Mare, dar şi la Bobotează, pe 17 februarie sau la Mucenici. Încurarea, în vederea căreia oamenii îşi pregăteau cu multă grijă caii, avea loc pe un câmp, ea făcându-se, conform unei credinţe, „pentru a nu li se încurca coada şi coama cailor”. Desigur, (şi) această datină a făcut ca atâta timp caii moldoveneşti să fie foarte căutaţi în străinătate, treptat ea ajungând petrecere de mahala, sub influenţa occidentală prefăcându-se în aşa-numitele „curse”. Oamenii de altădată se distrau copios când auzeau acest cuvânt, pentru că ei întrebuinţau cursele numai pentru prinderea şoarecilor, chiţcanilor şi şobolanilor…

În sâmbăta Sân Toaderului toţi ai casei trebuiau să se trezească dis-de-dimineaţă, altfel erau călcaţi în picioare de aceiaşi cai ai lui Sân Toader. Aceşti cai erau închipuiţi în trei moduri de către înaintaşii noştri: 1) sub forma unor feciori voinici şi frumoşi cu coadă de cal şi copite; 2) ca nişte îngeri asemănători la chip unor cai şi, în fine, 3) chiar ca nişte cai albi, vineţi sau negri, de obicei foarte fioroşi. Potrivit credinţei populare, caii aceştia erau extrem de răi, pe cei prinşi lucrând în ziua stăpânului lor, bătându-i şi călcându-i cu picioarele până ce îi lăsau morţi. Tot aceşti cai, în ipostaza de feciori frumoşi, tăiau capul fetelor care îndrăzneau să meargă la petrecere în ajunul Sfântului Toader. În general, se considera că era bine ca, în preajma acestei sărbători, nopţile să fie petrecute în casă, cu uşile bine zăvorâte, altfel puteai să te întâlneşti cu aceşti cai ce inspirau groaza aidoma ca mai cunoscuţii strigoi din noaptea Sfântului Andrei...

În concepţia poporului, calul, printre altele, conducea sufletele morţilor pe lumea cealaltă (fiind un animal psihopomp), astfel explicându-se de ce la sărbătoarea Sân Toaderului se dădeau de pomană ofrande funerare, precum coliva, Sfântul Toader fiind cel care i-ar fi învăţat pe creştini cum se face

Page 182: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 180

coliva, dar şi alivanca, mălaiul, colăceii, vinul, miedul, braga ş.a. De asemenea, calul era socotit în mediile arhaice şi un simbol erotic. De aceea, la această sărbătoare, dis-de-dimineaţă, înainte de a-şi scoate Sân Toader caii la păscut şi de a da oamenii de mâncare la cai, fetele mari obişnuiau să se spele pe cap în credinţa că părul spălat acum nu va fi păscut de caii lui Sân Toader, ci va creşte lung şi frumos. Dacă, ferească Sfântul, s-ar fi spălat cumva după răsăritul Soarelui, atunci credeau că urma să le cadă părul în scurt timp. În apa folosită la acest spălat ritual puneau anumite plante, culese şi acestea în condiţii speciale; amintim câteva dintre aceste plante aflate la mare cinstite la sărbătoarea Sfântului Toader: iarba mare sau omanul, popelnicul, busuiocul, menta, cimbrişorul, zmeurica, leuşteanul, priboiul, florile de corn, dar şi fânul din ieslea cailor, toate acestea având darul de a stimula erotismul. Unele fete foloseau şi monede de argint sau chiar lapte de iapă, toate spunând în timpul spălatului: „Toadere, / Sân Toadere! / Dă cosiţă fetelor, / Cât cozile iepelor!” După spălat se ungeau pe cap cu o unsoare făcută din coajă de plop, undelemn, cenuşă de nuci şi de alune, plus untură de urs. Fetele care se spălau în ajun, înainte de a se culca, puneau busuioc, puţin păr din cap şi pieptenele sub perna pe care urmau a se culca, iar ligheanul sub pat, astfel sperând să-şi viseze ursitul. Dacă nu-l visau pe acesta, era de ajuns să viseze un cal, calul fiind asociat tot ursitului. Fetiţele erau spălate de mamele lor, care, după ce le pieptănau, le împleteau coada şi trăgându-le de aceasta, spuneau: „Toadere, / Sân Toadere! / Dă coadă fetei / Cât coada iepei!” Flăcăii, la fel, se spălau şi se pieptănau, uneori se bărbiereau, după care îşi retezau pletele şi îşi tăiau părul din frunte, lucru valabil mii de ani, adică atâta vreme cât la „modă” erau pletele şi barba, acest păr fiind pus într-o scorbură de răchită, crezând că făcând aşa le va creşte părul iute ca crengile răchitei şi, în plus, nu-i va durea capul peste an.

Mai amintim că după ce fetele şi flăcăii terminau de (în)grijit propriul păr, simbol în vechime, printre altele, al vegetaţiei, al bogăţiei şi, implicit, al puterii, una din ocupaţiile obligatorii ale acestei sărbători era tunderea viţeilor între coarne, retezarea vârfului cozilor şi a coarnelor la aceleaşi animăluţe, precum şi tunderea coamei, părului din frunte şi de pe picioare la mânji, motivaţia tradiţională a acestor tunsori fiind creşterea mai mare, mai iute şi mai frumoasă a ... părului viţeilor şi mânjilor.

Potrivit etnologilor, e posibil ca în spatele Sân Toaderului românilor să stea zeul roman Marte sau o divinitate autohtonă sau şi unul şi alta. Pentru noi, cei de azi, rămâne importantă modalitatea ingenioasă prin care poporul de altădată şi-a explicat trecerea de la anotimpul rece la cel cald, calului revenindu-i aici un rol foarte important. Tocmai de aceea, vom încheia acest material dedicat Sfântului Toader cu un scurt profil mitologic al calului.

Considerat unul din arhetipurile (simbolurile) fundamentale pe care omenirea şi le-a înscris în memorie, calul este omniprezent în miturile, tradiţiile, folclorul şi arta tuturor popoarelor, rivalizând în bestiarul simbolic universal poate doar cu şarpele1. Deopotrivă chtonian şi solar, fiinţă a adâncurilor, văzduhului şi apelor, calul este un simbol complex, acoperind o multitudine de sensuri, legând contrariile într-o manifestare continuă – binele cu răul, viaţa cu moartea, lumina cu întunericul, apa cu vegetaţia etc. Este considerat prototipul simbolului uranian care trage discul solar pe bolta cerească, dar şi un element terestru având tangenţe cu focul, apa şi pământul. Interesant e şi faptul că, încă din

1 Precizăm faptul că acest scurt profil mitologic al calului a fost realizat utilizând, cu precădere, informaţiile despre cal din excelenta carte a lui Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 47-56.

Page 183: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 181

epoca bronzului, calul a fost considerat hierofanie a soarelui. Drept urmare, în multe mitologii, calul era animalul călărit de zeul-soare, însă mai târziu apar care trase de doi sau patru cai. Această legătură ancestrală între cal şi soare este amintită pentru spaţiul nostru, tangenţial, de Sofocle: „O, Soare, lumină prea cinstită de tracii iubitori de cai”.

Potrivit lui Mihai Coman, „în sistemul mitologiei româneşti, calul se individualizează prin structura profund contradictorie a atributelor fundamentale, prin caracterul tensionat şi ambiguu al „predicatelor” simbolice care îi circumscriu sfera semantică. Astfel, calul este considerat „când binecuvântat, când blestemat, când curat, când spurcat, când util, când păgubos, când binevoitor şi benefic, când răuvoitor şi malefic, când năzdrăvan şi fermecat, când banal şi nărăvaş etc.” Nimic anormal în aceste contradicţii aparente, ele intrând în logica de profunzime a mentalului arhaic. Să ne explicăm!

Chipul şi caracteristicile calului suportă mai multe „lecturi” în plan etnologic, punctul de plecare fiind codul la care ne raportăm: economic, mitologic, magic, epic ş.a. De aici decurg multitudinea de criterii după care a fost apreciat calul. Semnificativă în privinţa ambivalenţei pronunţate în care se află calul este o credinţă populară potrivit căreia ar fi „animalul cel de mijloc între animalele de casă”, fiind plasat de către ţăranul român între oaia şi vita benefice şi câinele şi pisica malefice. În acelaşi context al ambivalenţei, mai amintim două credinţe; dintr-una aflăm că Dumnezeu ar fi creat calul pentru ca omul să-şi ducă la îndeplinire mai repede gândurile, iar din cealaltă că este făcut din lut de către drac, în el intrând, pentru a-i da viaţă, fratele dracului. Mihai Coman conchide: „Acest profil contradictoriu se datorează judecării calului din perspective antropologice diferite (utilitatea în transporturi şi călătorii vs. dificultatea întreţinerii sale; putere mare de muncă vs. lăcomie ieşită din comun; inteligenţă vs. fire nărăvaşă; iuţeală vs. slabă rezistenţă la boli, intemperii ş.a.m.d.”

Totuşi, în satele româneşti, calul pare să fi avut un rol extrem de important, fiind considerat un fel de „rege” al animalelor. Rostul său principal pe lângă casă este, după cum se ştie, acela de a-l transporta pe gospodar şi bunurile sale: „Bunu-i calu săracu / Că el îţi poartă trupu / În trezie / Şi-n beţie / Şi la timp de urgie”. Totuşi, ţăranul nostru a apreciat ca fiindu-i mai util boul decât calul, acesta din urmă fiind un mare „gurmand”, mâncând atât de mult încât îl putea realmente sărăci! Foarte sugestiv, în acest sens este şi arhicunoscutul proverb „Boii ară şi caii mănâncă”!

Această constatare practică se va răsfrânge invariabil şi asupra construcţiilor mitologice. Aici, ambivalenţa calului, tangajul său între virtuţi şi defecte, este rezultatul unor daruri sau sancţiuni divine. De exemplu, foamea sa proverbială s-ar datora refuzului de a-l trece pe Dumnezeu peste un râu, motivul invocat de cal fiind acela că nu are timp, deoarece trebuie să mănânce; sau pentru că a împiedecat, prin tropăituri, pe Maica Domnului să se odihnească! În consecinţă, se îndepărtează de orizontul sacru şi se apropie de cel demonic: „Calul e blestemat de Dumnezeu; el piere şi nu se satură; el e mort şi e cu iarba-n gură; diavolul în cal se preface…”; alteori, este blestemat de Maica Domnului să nu se sature decât o singură dată pe an, la Paştele Cailor (Ispas), dar şi atunci numai pentru un ceas! Imediat însă poporul vine cu o serie de credinţe care susţin exact contrariul: calul ar fi un „animal plăcut lui Dumnezeu” şi „cu caii nu te cuprinde nici un lucru rău, fiind blagosloviţi de Ilie; cu calul poţi merge şi în rai şi în iad, că te scoate şi de aici şi de acolo”; mai mult, despre cal se crede că

Page 184: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 182

„l-a făcut Dumnezeu să slujească gândul omului” şi pentru a indica prezenţa demonilor malefici, a primejdiilor şi a nenorocirilor care îl ameninţă pe stăpân… Aşadar, funcţia utilitară oferă, în acest caz, premisele sacralităţii, omorârea unui cal fiind echivalată, nici mai mult nici mai puţin, cu omorârea unui om!

„Spurcăciunea” sa ar proveni din faptul că nu are carnea comestibilă, dar şi din credinţa că ar fi fost călărit cândva, în „illo tempore”, de o femeie (Eva?), situaţie de neconceput pentru mentalitatea populară. Alte credinţe subliniază revolta şi viclenia calului: „Poartă numai gând rău asupra omului”, „Un animal care nu ţine la om”, „E duşman omului, ca şi mâţa” ş.a.

Drumul iniţiatic pe care revine adesea eroul textelor folclorice româneşti conţine explicaţia pentru abilităţile ieşite din comun ale perechii cal-călăreţ. Solaritatea perechii mitice este susţinută de indicii morfologice şi stilistice, precum şi de efectele concrete pe care atingerea calului le are asupra naturii. Această solaritate radiantă a perechii cal-călăreţ reordonează, într-un anume timp, lumea, punând-o din nou pe făgaşul ei vital. În acest context, tânărul (Făt Frumos) şi calul (năzdrăvan) apar de multe ori ca zei vegetaţionali. Nu întâmplător, sfinţii populari ai primăverii sunt adesea reprezentaţi călare (în acest sens, cel mai bun exemplu îl constituie felul în care este redat iconic Sfântul Gheorghe). Aşadar, perechea mitică cal-călăreţ poate să provoace, dar şi să grăbească evoluţia naturii: „Cal bun sare în crâng înverzit, / Crâng înverzit şi odrăslit, / Mari boieri caii-şi păşteau, / Tot lui ... (cutare) îi mulţumea”. O altă practică arhaică, jucatul cailor, avea rostul profund de a „permite un transfer de energie vitală (conţinută în animalul divin şi descătuşată de actul ceremonial) în măsură să declanşeze renaşterea miraculoasă a naturii”.

Românii asociază calul cu feciorul şi fecioria. În unele zone ale ţării exista obiceiul de a creşte un „cal de holtei” care nu se foloseşte niciodată la muncile câmpului, ci numai la călărie: „Voinicul fără cal / E ca peştele pe mal”. Acest cal este un semn de putere şi prestigiu social, dar şi o marcă pentru o anume categorie de vârstă. În acest context, calul este un

însemn al tinereţii eroice. Desigur, aici el apare mereu în ipostaza de năzdrăvan: beneficiază de o naştere sau de o transformare miraculoasă; consumă alimente fermecate ori substanţe cu puteri magice (măr, lapte, rouă, jăratic etc.); înţelege graiul omenesc, prevesteşte viitorul, posedă obiecte vrăjite (gresia, oglinda, peria), dăruieşte arme fermecate, scuipă foc, zboară „mai iute ca vântul şi ca gândul”, îl ajută pe erou în toate, formând împreună o „echipă” formidabilă, anunţă, ca un veritabil oracol, moartea eroului ş.a. În multe situaţii, calul năzdrăvan este în preajma unor mari întinderi de apă pe care le trece cu bine împreună cu stăpânul său. Puterea aceasta de a trece peste hăuri de ape s-ar putea „să fie o reminiscenţă din funcţiile sale mitologice de animal călător, fie cursier solar (purtător al astrului zilei peste lume), fie ghid psihopomp (conducător al sufletelor spre tărâmul celălalt)”.

Aşadar, o ipostază oarecum specială este calul fantastic sau năzdrăvan (adică ne-zdravăn, a-normal). Acest cal are, potrivit lui Victor Kernbach, o vechime considerabilă în mitologia europeană, fiind prezent într-o arie vastă (Pegas la greci; Sleipnir, calul lui Odin, la scandinavi, Merani la caucazieni). În mitologia românească are un dublu rol: vehicul aero-spaţial („transportator de pe acest tărâm pe tărâmul

Page 185: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 183

celălalt”) şi sfetnic infailibil al eroului. Uneori, e conotat negativ: „Poporul crede că calul e năzdrăvan, că se poate preface în drac, diavol, că poate vorbi cu stăpânul”. Nefolosit, calul năzdrăvan pare o mârţoagă fără nici o noimă, singurul mijloc de a-l redresa fiind hrănirea cu jăratic: „Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic” – cf. Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb. După restabilirea funcţiilor potenţiale, el nu se avântă deodată în zbor, ci face mai întâi o încercare. Aproape întotdeauna, calul năzdrăvan efectuează toate muncile intelectuale şi fizice extrem de dificile sau insolite, dar absolut necesare reuşitei eroului. Sunt cazuri de funcţionalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu nările, a băii împărăteşti, transportul terestru sau între tărâmuri şi, cu precădere, cel aero-spaţial; alteori, calul năzdrăvan devine car de luptă care se strecoară abil, în „lupinguri” iuţi, împrejurul vrăjmaşilor (Zmeul, Scorpia, Ghionoaia), asigurând stăpânului său cele mai avantajoase poziţii.

În colindele româneşti, întrecerile între cai sunt plasate la Crăciun şi Bobotează, adică la cele două sărbători care străjuiesc perioada de renovare anuală a timpului. După cum vom constata, în realitate, pe vremuri, aceste întreceri aveau loc primăvara, la Sfântul Toader, patronul şi divinitatea tutelară a cailor. Se pare că prin această alergare caii pământeni sprijină soarele (şi caii săi) în momente critice (în preajma echinocţiului de primăvară), această întrecere din sat fiind „un analogon ritual şi simbolic al întrecerii din ceruri, al goanei neobosite prin care caii soarelui asigură mersul (zilnic şi anual) al astrului de la un crug la altul” (Mihai Coman). Într-un alt plan, dar în legătură clară cu această idee, este relevantă sinteza pe care meşterul popular anonim o propune prin alăturarea a două motive decorative „celebre”, soarele şi calul, aflate într-o strânsă relaţie în lumea marilor simboluri întâlnite în vechile mituri.

Peste tot este vorba de un nucleu mitico-simbolic care are în centrul său figura calului fecund, puternic, întemeietor de lume, stăpân al apelor şi al bogăţiilor pământului, vehicul al soarelui şi sfetnic apropiat al omului. Acest chip străbate întreaga mitologie indo-europeană, derivând probabil dintr-un statut aparte pe care l-a avut calul pe vremuri. „Puterile lui depăşesc înţelegerea; el este deci Minune şi nu este de mirare că omul l-a sacralizat atât de des, din preistorie până în Istorie” (M. Coman). O triplă simbolistică îi defineşte profilul mitologic în spaţiul nostru: solară (aici s-ar regăsi mai ales caii albi, ai lui Sântilie, ai lui Sângeorz şi ai lui Sânmedru), funerară şi, în prelungirea celei de-a doua, psihopompă (în categoria acestor cai, de obicei negri, s-ar află caii lui Sântandrei şi caii lui Sântoader). Drept urmare, de aici decurg şi alte simboluri asociate: virilitatea, fecunditatea, dar şi funcţia apotropaică evidentă pe care o avea în viaţa comunităţilor arhaice (fie ca element arhitectonic protector în partea superioară a caselor şi a bisericilor de lemn, fie, sub forma tigvei de cal, ca paznic mitic al caselor, fântânilor, hotarelor, grădinilor şi viilor). Astfel, „chipul său îndeplineşte funcţia unei imagini-protectoare, în măsură să îndepărteze puterile malefice de spaţiul vital al omului şi să asigure bunăstarea şi sănătatea acestuia”. Mai precizăm şi faptul că din aceste virtuţi mitologice fertilizatoare derivă şi rostul apotropaic şi fecundator al jocurilor şi măştilor cabaline de la Anul Nou.

Etnograf Marcel Lutic, Muzeul Etnografic al Moldovei

Page 186: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 184

Din minunile Maicii Domnului

MAICA DOMNULUI DĂRUIEŞTE SFÂNTULUI SILUAN DARUL RUGĂCIUNII

Atunci când Sfântul Siluan era frate începător în

Mânăstirea Sfântul Panteleimon din Sfântul Munte Athos, era războit foarte tare de gândul care îi spunea:

- Mergi în pustie, îmbracă-te în sac şi mântuieşte-te acolo!

- Bine, voi merge la egumen ca să cer binecuvântare pentru aceasta.

- Nu te duce la egumen, deoarece el nu-şi va da binecuvântare! Îi spunea iarăşi gândul.

- Puţin a lipsit cu câtăva vreme mai înainte să nu mă scoţi din mănăstire şi să mă duci în lume (avusese o ispită pe care o biruise cu ajutorul Maicii Domnului), iar acum vrei să mă duci în pustie...Dacă egumenul nu binecuvintează, înseamnă că nu mă îndemni la bine.

Apoi îmbărbătându-se, a spus din adâncul sufletului său: - Pentru păcatele mele, voi muri aici.

De atunci, Sfântul Siluan a început lupta duhovnicească şi nevoinţa supunerii gândurilor viclene care, potrivit tradiţiei de veacuri a monahismului athonit, se săvârşeşte prin neîncetata pomenire a lui Dumnezeu: “rugăciune de unul singur în chilie, slujbe lungi în biserică, posturi şi privegheri, deasă spovedanie şi împărtăşire, studiu duhovnicesc, osteneală, ascultare...”. Sfaturile egumenului, ale duhovnicului şi ale bătrânilor erau în general scurte şi arătau cum trebuie să se nevoiască.

Chemarea neîncetată a dumnezeiescului nume al lui Iisus îndulcea sufletul fratelui Simeon. Se bucura atunci când auzea că ne putem ruga în orice loc şi neîncetat cu această rugăciune. De aceea el se ruga mult şi cu râvnă, deoarece sufletul său era profund îndurerat şi căuta cu stăruinţă pe Cel puternic ca să-l mântuiască. Trăia propriul său iad şi durerea lui Adam. Inima sa era cuprinsă de o durere nemângâiată şi de aceea pocăinţa sa era nemărginită, stăruitoare şi plină de lacrimi.

După vreo trei săptămâni, într-o după-amiază, în timp ce se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, s-a săvârşit următoarea minune: rugăciunea i-a intrat în inimă şi a început să se săvârşească în ea zi şi noapte. Atunci încă nu a înţeles măreţia darului pe care îl primise de la Maica

Page 187: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 185

lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus devenise una cu voinţa şi cu toată existenţa sa. Buzele sale rosteau neîncetat rugăciunea.

Minunea aceasta a săvârşit schimbări profunde în sufletul şi în conştiinţa sa. Atunci au dispărut flăcările gheenei care îl înconjurau, au încetat chinurile iadului pe care le trăise timp de o jumătate de an. Acum i s-a dat să trăiască o bucurie deosebită şi să simtă multă odihnă sufletească. Şi-a văzut propria înviere şi trăia bucuria pascală.

Page 188: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 186

Cuprins Preot Dr. Nicolae Nicolescu VESTEA CEA BUNĂ ŞI TAINA MÂNTUIRII OMULUI...................................................... 1

Sămânţa Patristică

Sfântul Isaac Sirul FILOCALIA SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII ........................................... 3

Vocea Duhovnicului Sfântul Sfântul Luca al Crimeii SĂ ALEGEM CALEA DREPTĂŢII ŞI A MILOSTIVIRII .................................................... 9 Arhimandrit Teofil Părăian DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (A IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI) ...................................................................................... 15

Cuvânt catehetic Arhimandrit Sofian Boghiu SFATURI CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC ......................................................................... 21 Interviu realizat de Arhimandrit Ioanichie Bălan Ne vorbeşte părintele Stăniloae: CONVORBIREA A PATRA ............................................... 31 Preot Dr. Ioan Chirvasă PRIN POST, SPRE ÎNVIERE .................................................................................................... 33

Sfinţenia în participare Vasile Andru UN PROTO-ROMÂN ŞI RUGĂCIUNEA FOCULUI: SF. IOAN CASIAN.......................... 37

Popasuri duhovniceşti Maica Stareţă Stavrofora Parascheva MĂNĂSTIREA HUMOR .......................................................................................................... 40

Din comoara inimii Părintele Ioan de la Rarău TEMEIURILE BUCURIEI CREŞTINE ................................................................................... 43

Teologie Preot Dr. Nicolae Nicolescu DESPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU: CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ ŞI APOFATICĂ; CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEŢII ......................................................................................................... 48 Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu (Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu) “FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană (II) ..................... 54

Taina icoanei Leonid Uspensky, Vladimir Lossky ICONOSTASUL .......................................................................................................................... 61

Page 189: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 187

File de pateric Conf. Dr. Viorel Paleu (Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi) ÎNCEPUTUL SLOVEI N ........................................................................................................... 67

Ştiinţă şi credinţă

Ierom. Firmilian Gherasim (Mănăstirea Lainici) CONTRIBUŢIA ORTODOXIEI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ...................................... 69 Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru TANATOLOGIA ŞI COMPLEMENTARITATEA MEDICO-PSIHOLOGICĂ ŞI CONFESIONAL RELIGIOASĂ ÎN ASISTENŢA MORŢII ............................................. 72

Conştiinţa românească Acad. Alexandru Zub SUFERINŢĂ ŞI REGENERARE .............................................................................................. 80 Pagini de istorie Prof. Univ. Dr. Dumitru Vitcu ALEXANDRU IOAN CUZA: VREDNICIA OMULUI ŞI PERENITATEA FAPTEI SALE ........................................................................................ 83

Galeria personalităţilor Prof. Univ.Dr. Mircea Nicolae Palamaru TEODOR M. POPESCU ……………….........…………………………………..............….… 89

Omul de lângă noi Grigore Ilisei CHEMAREA BAŞTINEI ........................................................................................................... 94

In memoriam Drd. Petru Ciobanu (Basarabia) EPISCOPUL DORIMEDONT, SLUJITOR ŞI MĂRTURISITOR AL CREDINŢEI ÎN NORDUL BASARABIEI CREŞTINE ................................................................................. 96

Artă vizuală Prof. Univ. Dr. Liviu Suhar TEMA PEŞTELUI, UN SUBTERFUGIU ELIBERATOR AL IMAGINAŢIEI CREATOARE: SMARANDA BOSTAN ................................................ 104 UN SCULPTOR AL PLEIADEI CONTEMPORANE: ILIE BOSTAN................................. 106

Carte religioasă Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie (Facultatea de Litere, Universitatea „AL. I. Cuza”, Iaşi) CU PĂRINTELE IOAN PINTEA, ÎN CASA TESLARULUI ................................................. 108

Femeia în Biserică Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu FILIAŢIA DUHOVNICEASCĂ – AUTENTICITATEA ŞI STABILITATEA ORTODOXIEI ......................................................................................... 112

Page 190: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 188

Intermezzo liric Consuela Radu Ţaga VASILE SPĂTĂRELU: CREATOR AL ŞCOLII IEŞENE DE COMPOZIŢIE ................ 116

Mărturii Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă LACRIMILE ŞI PLÂNSUL ÎN GENERAL ŞI ÎN VIZIUNEA AVVEI GHELASIE (Partea I) .................................................................................................. 122 Prof. Nicolae Iorga CUVÂNTUL BUN, ZIDITOR DE SUFLETE BUNE ............................................................. 129 Text cules de Ec. Mihaela Bârsan CUM SĂ TRECI OILE PESTE PUNTE ................................................................................... 132 Margareta Perevoznic RUGĂCIUNEA VINDECĂ BOLILE ........................................................................................ 133 Prof. Dr. Ecaterina Hanganu CRUCEA DINTRE SĂLCII ...................................................................................................... 134

Biserica azi Preot Dr. Mihai Valică (Vatra-Dornei) CALENDARUL ORTODOX PE 2011 ÎNTRE ÎNNOIRE, DILEME ŞI PERSPECTIVE ..................................................................................................... 137

Probleme contemporane Preot Conf. Dr. Ştefan Iloaie (Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca) RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE APROAPELE PENTRU OMITERE ŞI INDIFERENŢĂ ....................................................................................................................... 143 Doctorul trupului, doctorul sufletului Dr. Claudiu Zdrehuş MD, PhD (Catedra Anestezie Terapie Intensivă 1, U.M.F. „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca) DUREREA NEUROPATĂ ......................................................................................................... 149 Dr. Serghei Pădureanu (Spitalul ”Sf. Spiridon” Iași) ALIMENTAŢIA – FACTOR ETIOLOGIC IMPORTANT ÎN APARIŢIA CANCERULUI DE COLON ............................................................................ 156

Priorităţi - Educaţia Prof. Dr. Ion Mânzat şi Maria Tănase Mânzat (Universitatea Hyperion, București) SINERGIA DINTRE MINTE ŞI INIMĂ ................................................................................. 160

Psihologia – o necunoscută? Prof. Univ. Dr. Pantelimon Golu (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti) ACTUALITATEA CONCEPŢIEI (OPEREI) PSIHOLOGICE A LUI ŞTEFAN ODOBLEJA..................................................................................................... 164 Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi)

Plăgile ecologice (continuare) ......................................................................................... 165

Page 191: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 189

Fascinaţia Terrei Prof. Dr. Ovidiu Gabriel Iancu (Decan al Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi) Prof. Gr. I Gabriela Iancu (Şcoala Generală nr. 10 „Gh. I. Brătianu” Iaşi) METEORIŢII CĂZUŢI PE TERITORIUL ROMÂNIEI ...................................................... 172

Tradiţii Etnograf Marcel Lutic (Muzeul Etnografic al Moldovei) SFÂNTUL TOADER ŞI CAII SĂI NĂZDRĂVANI ................................................................ 178

Din minunile Maicii Domnului MAICA DOMNULUI DĂRUIEŞTE SFÂNTULUI SILUAN DARUL RUGĂCIUNII......... 184

Page 192: Epifania nr15

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 190

Aşteptăm la adresa de e-mail: [email protected] şi numerele de telefon: 0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715

sugestiile dumneavoastră.

Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail.

Responsabilitatea conţinutului articolelor publicate revine exclusiv autorilor.

COMITETUL REDACŢIONAL:

DIRECTOR: Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi REDACTOR ŞEF: Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu

REDACTORI:

Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi Prof. Constantin Bostan

Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă

Dr. Ing. Vlad Munteanu Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu

Dr. Paul Dan Sârbu Grigore Ilisei

Ec. Mihaela Bârsan Isari Ştefan Cosmin Elena Plăvănescu

Prof. Emil Alexandrescu

TEHNOREDACTARE: Florentina Vrăbiuţă

Revista EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com

ISSN 2065-3794