4
FLOARE ALBASTRĂ Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul atinge apogeul în literatura română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare poet romantic european. Publicată în Convorbiri literare, în 1873, Floare albastră este o creație reprezentativă pentru romantismul eminescian . Încadrabilă în lirica erotică, în care tema iubirii se împletește cu cea a naturii, poezia cultivă în egală măsură tema omului de geniu, condamnat la nefericire și singurătate prin neîmplinirea idealului erotic Deseori utilizată de romanticii europeni, de Novalis sau Leopardi, floare albastră devine titlul și laitmotivul acestei poezii, ea ilustrând idealul de iubire în viziune eminesciană. Floarea, simbol al frumuseții și gingășiei feminine și albastru , culoarea rece a depărtărilor , sugerând aspirația unui ideal intangibil, figurează admirabil antiteza dintre lumea terestră , dionisiacă, a iubirilor și a trăirilor instinctuale descătușate, pe care o reprezintă femeia , și lumea abstractă , apolinică , a cunoașterii absolute, în care trăiește omul de geniu. În ceea ce privește genul, încadrarea poeziei este dificilă din pricina existenței a două voci lirice: vocea eului liric în monologul interior din strofa a patra și în cel din ultimele două strofe , în care se regăsesc o serie de mărci gramaticale de persoana I (pronume personale : eu, mi), verbe (am râs, stam), vocea fetei prezentă în monologul adresat din primele trei strofe sau în cel din strofele 5 - 12, fac din această poezie o combinație între lirismul subiectiv și lirismul obiectiv, fata nefiind decât o mască a eului liric, a omului de geniu care aspiră spre împlinirea erotică. Compozițional , poezia se structurează în funcție de cele două voci lirice, care pun în evidență două moduri distincte de a privi lumea, subliniind discrepanța dintre omul de geniu și omul de rând. Antiteze există și în ceea ce privește planurile temporale. Astfel strofele 1 - 13 sunt izolate de ultima strofă pentru a delimita planul trecutului, al visului de iubire paradisiacă, de planul prezentului, al revenirii la realitatea dureros de tristă pentru omul de geniu căruia îi este hărăzită singurătatea. Primele trei catrene ale textului, evidențiază condiția omului de geniu prin intermediul monologului fetei, o adresare plină de reproș la adresa celui care trăiește dedicându-se exclusiv cunoașterii , așa cum reiese din metafora : ”Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n

Eseu Eminescu Floare Albastra

Embed Size (px)

DESCRIPTION

romana

Citation preview

Page 1: Eseu Eminescu Floare Albastra

FLOARE ALBASTRĂ

Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul atinge apogeul în literatura română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare poet romantic european.

Publicată în Convorbiri literare, în 1873, Floare albastră este o creație reprezentativă pentru romantismul eminescian . Încadrabilă în lirica erotică, în care tema iubirii se împletește cu cea a naturii, poezia cultivă în egală măsură tema omului de geniu, condamnat la nefericire și singurătate prin neîmplinirea idealului erotic

Deseori utilizată de romanticii europeni, de Novalis sau Leopardi, floare albastră devine titlul și laitmotivul acestei poezii, ea ilustrând idealul de iubire în viziune eminesciană. Floarea, simbol al frumuseții și gingășiei feminine și albastru , culoarea rece a depărtărilor , sugerând aspirația unui ideal intangibil, figurează admirabil antiteza dintre lumea terestră , dionisiacă, a iubirilor și a trăirilor instinctuale descătușate, pe care o reprezintă femeia , și lumea abstractă , apolinică , a cunoașterii absolute, în care trăiește omul de geniu.

În ceea ce privește genul, încadrarea poeziei este dificilă din pricina existenței a două voci lirice: vocea eului liric în monologul interior din strofa a patra și în cel din ultimele două strofe , în care se regăsesc o serie de mărci gramaticale de persoana I (pronume personale : eu, mi), verbe (am râs, stam), vocea fetei prezentă în monologul adresat din primele trei strofe sau în cel din strofele 5 - 12, fac din această poezie o combinație între lirismul subiectiv și lirismul obiectiv, fata nefiind decât o mască a eului liric, a omului de geniu care aspiră spre împlinirea erotică.

Compozițional , poezia se structurează în funcție de cele două voci lirice, care pun în evidență două moduri distincte de a privi lumea, subliniind discrepanța dintre omul de geniu și omul de rând. Antiteze există și în ceea ce privește planurile temporale. Astfel strofele 1 - 13 sunt izolate de ultima strofă pentru a delimita planul trecutului, al visului de iubire paradisiacă, de planul prezentului, al revenirii la realitatea dureros de tristă pentru omul de geniu căruia îi este hărăzită singurătatea.

Primele trei catrene ale textului, evidențiază condiția omului de geniu prin intermediul monologului fetei, o adresare plină de reproș la adresa celui care trăiește dedicându-se exclusiv cunoașterii , așa cum reiese din metafora : ”Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte ?” Adverbul iar evidențiază permanența acestor preocupări.

Monologul eului liric din strofa a IV-a accentuează aceste idei. Interjecța ah! reflectă suferința omului de geniu, , care conștientizează dureros adevărul spuselor fetei, încuviinâțându-l printr-o tăcere relevatoare : Ah ! ea spuse adevărul ; Eu am râs, n-am zis nimica”. Afecțiunea bărbatului reflectată prin intermediul diminutivului mititica demonstrează duioșia față de femeia delicată pe care o iubește. Totodată acest diminutiv sugerează indirect incapacitatea femeii de a se ridica la nivelul superior al omului de geniu, imposibilitatea de a înțelege aspirațiile sale transcedentale.

Page 2: Eseu Eminescu Floare Albastra

Monologul fetei din strofele 5- 12 este o invitație adresată bărbatului de a se abandona iubirii într-o natură de o frumusețe sălbatică. Decorul natural feeric reface imaginea arhetipală a Edenului, prin figurarea unui tablou sălbatic, de la început de lume, în care stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață. Codrul cu verdeață devine un simbol al perpetuării vieții, al eternității. În acest decor, cuplul de îndrăgostiți întruchipează cuplul adamic.

Desprinderea de cadrul natural paradisiac și coborârea spre sat în vale anticipează degradarea sentimentul iubirii prin plasarea acestuia în spațiul impur al vieții umane. Cuplul de îndrăgostiți va fi ca orice cuplu de tineri de la țară, care vorbesc l-al porții prag, în întuneric. Pragul porții , pe care fata îl trece la plecare(ca și linia de pauză utilizată , anticipează ruptura în iubire și dezolarea bărbatului , rămas singur , într-o încremenire totală : ”Ca un stâlp eu stam în lună ! ”. Femeia pierdută este idealul pe care niciodată nu-l va mai găsi. Epitetele la superlativ absolut reflectă frumusețea fizică a acestei ființe pure, lipsite de inhibiții, care știe să dăruiască total în iubire : ”Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi dulce floare!”

Ultima stofă este de o copleșitoare tristețe. Verbele la perfectul compus , te-ai dus, a murit , sugerează imposibilitatea trăirii idealului în iubire, căci odată ce cuplul s-a destrămat, acesta nu mai poate fi refăcut, pentru că iubirea ideală este unică pentru omul de geniu ce năzuiește spre perfecțiune. Regretul pierderii acestui ideal este redat printr-o exclamație tulburătoare : ”Floare albastră ! Floare albastră!...”. Prin asonanțele grave, adverbul totuși produce o brutală trezire la realitate , scoțându-l pe îndrăgostit din lumea fantasmelor trecutului, încă vii în amintirile sale. Urmat de cele trei puncte de suspensie , acesta accentuează sentimentul nefericirii , căci în absența iubirii este trist în lume !

Scrisă în spiritul sensibilității romantice , Floare albastră este expresia unei muzicalității interioare profunde. Muzicalitatea se degajă în primul rând din prozodie . Cele 14 catrene, cu măsură de 8 silabe, cu ritm trohaic ce anticipează prăbușirea finală în apele tristeții, au o rostogolire netedă, suavă, un ritm curgător imprimat de rima îmbrățișată.

În concluzie , Floare albastră poate fi considerată o capodoperă a liricii romantice eminesciene, prin complexitatea ei tematică , anticipând apariția poemului filozofic Luceafărul. Iubirea, natura, varietatea de genuri și specii, toate acestea se îmbină ”într-un discurs esențialmente muzical ” din care răzbate peste timpuri condiția nefericită a omului de geniu.

Page 3: Eseu Eminescu Floare Albastra

FLOARE ALBASTRĂ Mihai Eminescu

Iar te-ai cufundat în steleSi în nori si-n ceruri nalte ?De nu m-ai uita incalte,Sufletul vieţii mele. 

In zadar râuri în soareGrămădeşti-n a ta gândireSi cămpiile AsireSi intunecata mare; 

Piramidele-nvechiteUrca-n cer vârful lor mareNu căta în depărtareFericirea ta, iubite !" 

Astfel zise mititica,Dulce netezându-mi părul.Ah ! ce spuse adevarul;Eu am râs, n-am zis nimica. 

Hai la codrul cu verdeaţă,Und-izvoare plâng în vale,Stânca stă sã se pravaleIn prăpastia măreaţă. 

Acolo-n ochi de padure,Lânga bolta cea seninăSi sub trestia cea linăVom şedea în foi de mure. 

Si mi-i spune-atunci poveştiSi minciuni cu-a ta guriţa,Eu pe-un fir de romaniţăVoi cerca de mã iubeşti. 

Si de-a soarelui căldurăVoi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,Sã-ti astup cu dânsul gura. 

De mi-i da o sărutare,Nime-n lume n-a s-o ştie,Cãci va fi sub pălărie -S-apoi cine treaba are ! 

Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vară,Mi-i ţinea de subsuoară,Te-oi ţinea de dupa gât. 

Pe cărarea-n bolţi de frunze,Apucând spre sat în vale,Ne-om da sărutări pe cale,Dulci ca florile ascunse. 

Si sosind l-al porţii prag,Vom vorbi-n intunecime;Grija noastră n-aib-o nime,Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?" 

Inc-o gură - şi dispare.Ca un stâlp eu stau în lună !Ce frumoasă, ce nebunăE albastra-mi, dulce floare ! 

Si te-ai dus, dulce minune,S-a murit iubirea noastră Floare-albastră ! floare-albastră !.Totuşi este trist în lume !