Universitatea Academiei de Științe a MoldoveiFacultatea:Științe socioumanistice

Specialitatea:Globalizare:istorie,politici și culturi europene

Eseu la disciplina:Metodologia cercetării științifice

Tema:Metodologia cercetării în politologie

A elaborat:Moldovanu Natalia,

Masterandă,

Grupa:Gm-1,Anul-I

A verificat:Bârsan Gheorghe

Chişinău 2013

1

Cuprins:1. Introducere2. Ce este politologia?

obiectul de studiu funcțiile politologiei

3. Tipuri de cercetare în politologie 4. Sursele și metodele cercetărilor în politologie 5. Programul cercetării în politologie6. Studiu de caz7. Concluzii8. Bibliografie

2

IntroducereDezvoltarea științelor politice a fost și va fi condiționată de calitatea și de extensiunea cercetării, implicit de metodele, procedeele și tehnicile întrebuințate de politologi în eforturile lor de a cunoaște structura sistemului politic, legile vieții politice, cauzele schimbării și modernizării politice,dimensiunile subiective ale faptelor politice, posibilitățile de optimizare ale practicii politice, ale guvernământului în mod special etc.Cercetarea științifică a domeniului politic al societății se plasează la originea îmbogățirii nu numai a conținuturilor teoretice, explicative și predictive ale acestei ramuri a cunoașterii, ci și a capacităților de intervenție eficientă, democratică în raporturile dintre conducători și conduși, dintre guvernanți și guvernați, dintre societatea politică și societatea civilă, astfel încât să se consolideze echilibrul social, pacea și ordinea din societate, să fie satisfăcute mai rațional nevoile personale ale cât mai multor oameni dar și nevoile sistemului socioeconomic și cultural din care ei fac parte. Cu alte cuvinte,cercetarea științifică a realității politice reprezintă factorul determinant al ameliorărilor care ar trebui să survină în efectuarea conducerii politice a societății, în perfecționarea mijloacelor acțiunii politice sau în sporirea eficienței practicii politice fie la nivel macrosocial, fie la nivelul fiecărui agent politic luat în parte (partid politic, grup de presiune, organ al structurii statale,personalitate politică etc.). A devenit o certitudine faptul că rezultatele cercetărilor în sfera politologiei sunt o condiție a creșterii competenței profesionale a celor angajați să facă politică. În afara stăpânirii științelor politice orice carieră politică va fi guvernată de factori subiectivi aleatori, de neprofesionalism, de “amatorism”, care ar putea conduce evoluția socială spre mari primejdii.

Ce este politologia?Politologia are ca obiect de cercetare viața politică, propunându-și să studieze și să explice natura și esența politicului, geneza și dinamica lui,locul și funcțiile politicii în colectivitățile umane.Scopul politologilor este acela de a desprinde legile vieții politice, de a explica mecanismul de funcționare a politicului, cauzele care determină schimbările sistemelor politice pentru amgăsi metode, căi, direcții de acțiune în sensul sporirii eficienței practicii politice atât la scara societății globale, cât și la nivelul subunităților acesteia, a perfecționării conducerii societății, a creării unei ordini sociale care să-I mulțumească pe cât mai mulți oameni.Primele idei, explicații referitoare la fenomenele politice au apărut odată cu statul și dreptul, cu raporturile dintre conducători și conduși.Ca stiință socială pozitivă, cu un corp de explicații, legi, ipoteze,tehnici de testare a adevărurilor specifice, cu un limbaj specializat, cu ținte pragmatice evidente, politologia s-a dezvoltat în ultima jumătate de secol.Termenul de politologie, provenit din cuvintele grecești ’’polis’’ = cetate, stat

3

și ’’logos’’ = știință, se pare că a fost introdus prin deceniul al VI-lea al secolului XX de către germanul Eugen Fischer Bailing si francezul André Thérive pentru a folosi un sinonim al expresiei “știință a politicii”, cu sensul de știință despre stat, despre guvernarea colectivităților umane, despre exercitarea puterii pentru a crea o ordine socioeconomică cât mai bine adaptată nevoilor și aspirațiilor oamenilor.Preluând și valorificând, în tot mai mare măsură, metodele și procedeele de cercetare care au dat bune rezultate în sociologie, psihologie,pedagogie, cibernetică sau teoria comunicării, politologia a devenit o reflecție sistematică, esențializată și coerentă asupra organizării politice a societăților contemporane, lăsându-și concluziile expuse oricând spre a fi testate sub aspectul valorii lor de adevăr și de utilitate. În acest fel investigațiile din domeniul politologiei au condus la extinderea volumului de informații veridice referitoare la puterea politică, instituțiile politice, agenții politici și practicile lor,relațiile politice, societatea civilă în raport cu societatea politică și cu elitele politice, valorile și cultura politică, tipurile de regimuri și tehnicile de guvernare, dezvoltarea și progresul politice, tradiția și modernitatea în funcționarea sistemelor politice etc. Prin urmare, politologia oferă astăzi un cuantum de informații științifice utile perfecționării activităților de guvernare, adâncirii democrației, funcționării statului de drept prin raportare la standardele de performanțe politice existente în democrațiile avansate,prevenirii și eradicării conflictelor sociale și, nu în ultimul rând, asigurării ordinii și disciplinei tuturor categoriilor de agenți ai practicii sociale corespunzător criteriilor de legitimitate, constituționalitate si legalitate.

Funcțiile politologieiAsumându-si calitățile unei științe socioumane maturizate, politologia a intrat în posesia unui aparat conceptual explicativ si predictiv consistent, a unor legi si adevăruri oricând verificabile după criteriile unui determinism statistic-probabilist. Aflată într-o astfel de postură, știința politicii exercită câteva funcții corelate sistemic, care, în sinteză, ar putea fi prezentate astfel:a) Funcția de cunoaștere, care este, în esență, teoretică și explicativă, având ca obiect viața politică a societății, respectiv funcționarea puterii, a raporturilor dintre conducători și conduși, a pivotului acestor raporturi, care este statul. Demersul cognitiv în politologie constă în șiruri de operații de analiză, descriere, comparare, sinteză, esențializare, de descoperire a structurilor profunde ale vieții politice, a legilor si cauzelor care reglează schimbările, a funcțiilor politicului în societate, de anticipare a direcțiilor de evoluție și dezvoltare a sistemului politic sau a unor component ale acestuia etc.În mod firesc cunoasterea faptelor politice începe cu observația directă, cu acumularea unei experiențe de simț comun, dar ea va evoluaobligatoriu spre surprinderea aspectelor esențiale, determinante, a legilor carereglează practica și viața politică, a conexiunilor repetabile din cadrul sistemelor politice. În acest sens, utilizarea metodelor de cercetare logică,istorică, sistemică, funcționalistă, de analiză a “cazului”, comparativă etc. au un aport de neînlocuit în efortul politologului de a elabora o teorie consistentă,cu valoare operațională în planul larg al cunoașterii care, totodată, să-și demonstreze utilitatea practică.

4

b) Funcția evaluativă sau axiologică este dependentă de prima și constă în exprimarea atitudinii și concepției generale despre societate și om a politologului, a idealului său de viață, a modelului de societate la care aderă,în funcție de care discursul teoretic-explicativ din politologie va fi centrat nu numai pe valorile general-umane, ci și pe unele specifice aparținătoare comunității locale sau chiar personale, urmând a fi emise anumite judecăți de valoare, a fi formulate opțiuni, a fi stabilite priorități pentru practica politică.c) Funcția anticipativă sau de previziune este dependentă de profunzimea cunoașterii realității politico-sociale și de înțelepciunea, de inspirația demersului axiologic. Cunoașterea în politologie nu este un act gratuit, ci unul menit să dea satisfacții intereselor, aspirațiilor oamenilor, ale colectivităților. Întrebări precum: Ce trebuie făcut pentru a asigura ordinea și pacea socială, binele public si securitatea națională? Cum trebuie procedat pentru a înlătura conflictele existente si pentru a întări coeziunea comunității?Care sunt direcțiile prioritare de urmat în economie si societate pentru a se ajunge la mulțumirea a cât mai multor oameni? etc. sunt de importanță cardinală pentru politicieni si presupun construcții teoretice anticipative bine fundamentate, realiste si de mare responsabilitate. Acestea vor orienta elaborarea programelor si strategiilor politice, demersurile anticipative ancorate în practica politică.d) Funcția aplicativă-militantă a politologiei constă în finalitatea practică a acestei științe prin oferirea unor modele teoretice-predictive care să genereze ameliorarea practicii politice, a raporturilor dintre societatea politică si cea civilă. Deschiderile aplicative ale politologiei constau în formularea de soluții la problemele puse de viața politică, de guvernare, de administrație etc.Asa, de pildă, aspirațiile privind perfecționarea mecanismelor democrației, progresul reformei, întărirea statului de drept, afirmarea valorilor politice si morale specifice societății românesti sunt manifestări dependente de serviciilepolitologilor.e) Funcția formativă, educativă-aceea de a contribui la modelarea politică-civică a cetățenilor, în special a tineretului, la socializarea politică a personalității, la influențarea benefică a opiniei publice, la formarea unei culturi politice angajante, participative care-l scoate pe cetățean din sfera neutralității, a indiferenței față de destinul politic al comunității din care el face parte.În fond, omul matur-cetățeanul, ar putea avea un comportament politic eficient dacă în cultura lui politică vor predomina informațiile,cunostiințele veridice-cele provenite implicit din politologie. Funcțiile prezentate anterior sunt interdependente, sunt fațete ale unui fond coerent de idei și de principii. Prin urmare, realizarea uneia dintre ele va antrena după sine punerea în lucru și a celorlalte. Împreună, ele justifică cresterea interesului public pentru dezvoltarea stiințelor politice-fapt ce a fost marcat de dezvoltarea activităților editoriale în domeniu, de organizarea de congrese științifice ale asociațiilor naționale și internaționale ale politologilor, de apariția unor academii, facultăți, institute de cercetări politologice și, nu în ultimul rând, de creșterea

5

interesului tinerilor pentru a se forma într-o carieră legată de politologie sau pentru aprofundarea și extinderea lecturilor în domeniul științelor politice.

Tipuri de cercetare în politologieDescoperirea unor noi legi ale practicii politice, ale structurii și dinamicii vieții politice, desprinderea liniilor dominante din trecutul unor societăți politice sau ale sensului dezvoltării lor în viitor, previziunea în viața politică sau promovarea inovației în sfera comunicării politice necesită utilizarea unor metode, procedee și tehnici de investigare științifică a faptelor politice, a realității obiective din viața politică dar și a subiectivității agenților politici, a mecanismelor subiective care fac posibile comportamentele politice.Dar metodele, procedeele și tehnicile de cercetare sunt înglobate de politologîntr-o strategie (un program) de cercetare științifică, rezultând un anumit tipindividualizat de cercetare.Posibilitățile de întrebuințare, de combinare a metodelor, procedeelor și tehnicilor de cercetare stiințifică, în scopul descoperirii de noi adevăruri în universul politic, sunt foarte diferite. De aceea nu a fost lipsită de interes clasificarea acestora, elaborarea unor tipologii. Astfel în funcție de scopul și de problematica abordată, a fost făcută o distincție între cercetarea fundamentală (știința politică pură) și cercetarea politologică aplicată(cea dictată de nevoi practice). Prima abordează probleme generale, teoretice cu referire la politică; rezultatele acesteia pot viza structura și dinamica macrosistemelor politice, raporturile sistemului politic cu societatea, relațiile internaționale, construcția europeană, edificarea păcii mondiale, legile și principiile acțiunii politice, agenții practicii politice contemporane, tipurile de regimuri politice, dinamica structurilor de putere, viitorul statului etc. Pe cândcercetarea aplicativă este subsumată scopului de a soluționa diferite probleme concrete puse de practica politică, emanate din acțiunile agenților politici (de pildă: perfecționarea mecanismelor de formare, selectare și promovare a personalului politic în ierarhia puterii, reasezarea programului politic, formularea tacticii celei mai potrivite, ameliorarea sistemului de comunicare politică, promovarea inovației în planul logisticii acțiunii politice etc.).După sfera obiectului supus investigațiilor științifice, cercetarea în științele politice se poate desfăsura la nivel macropolitic și la nivel micropolitic. Primul nivel vizează sfera relațiilor internaționale, dintre sistemul politic și celelalte subsisteme ale vieții sociale, evoluția si dezvoltarea relațiilor de putere la scara societății globale, funcționarea politicului în societățile contemporane etc. iar cel de-al doilea vizează fapte politice concrete, mecanismul luării deciziilor politice, relațiile interpersonale din cadrul sociogrupurilor angajate politic, sondarea opiniilor politice,comportamentul electoral, conduita și relațiile liderilor politici etc.Întrucât putem admite posibilitatea studierii științifice nu numai a faptelor politice actuale, ci și a celor trecute sau a celor viitoare, vom putea împărți cercetările din cadrul științelor politice în directe și indirecte. O mare varietate de fapte politice pot fi explorate în mod direct prin metode și procedee specifice studierii nemijlocite, empirice, cum sunt: observația științifică, experimentul sociologic,

6

studiul de caz, sondajul de opinie,convorbirea etc. Alte aspecte ale vieții politice sunt inaccesibile cunoașterii directe; acestea presupun utilizarea unor metode și procedee specific cunoasterii mediate, cum sunt: metoda istorică, metoda modelării si simulării,analiza cauzal-genetică, abordarea structurală și funcționalistă, metoda logică etc. Întrucât sistemul politic al oricărei societăți contemporane, al oricăreinațiuni, este de o complexitate deosebită și se află foarte departe de posibilitățile cunoașterii directe, de capacitatea omului de a-l percepe,rezultatele cercetării în științele politice sunt, în mare măsură, dependente de rațiune și de imaginație, sunt produse ale generalizărilor, adică elaborări și construcții teoretice. Pot fi însă detașate, în planul literaturii de specialitate, și demersuri inductive, cercetări observaționale, implicit experimentale, care au condus la generalizări empirice consistente, la producerea unor inovații aplicabile în mari acțiuni politice contemporane fiind generatoare de eficiență sporită, la găsirea de noi posibilități alternative de valorificare a resurselor politice, de creare a unor noi mijloace necesare acțiunii politice-fie ale agenților politici aflați la putere, fie ale celor situați în opoziție, la descoperirea unor relații cauzale și funcționale, a unor tendințe de dezvoltare etc. Acestea vin să confirme faptul că demersul pur teoretic și doctrinar trebuie să fie susținut de cercetările empirice, directe ale faptelor politice, dacă se tinde spre a oferi guvernanților informații corecte, suficiente și oportune necesare luării marilor decizii, perfecționării actului de conducere politică în general, a relațiilor politice dintre guvernanți și guvernați, corespunzătoare standardelor societăților democratice, în mod special.Cercetările științifice predilect inductive, legate de problemele emanate din practica politică, sunt cele care aduc inovații, ameliorări,alternative de creștere a eficienței acțiunilor politice contemporane. În acest sens, tot mai multe guverne finanțează cercetarea în sfera științelor politice,extinderea instituționalizării acesteia (au fost create academii de științe politice, asociații ale politologilor, congrese de politologie, facultăți de științe politice, reviste de specialitate, programe de cercetare etc.).În funcție de modul de explicare și de interpretare a vieții politice s-a făcut distincție între abordarea “obiectivă” și cea “interpretativă”. Prima a insistat pe promovarea acelor explicații care se înscriu în zona exigențelor specifice științelor naturii (adevărul obiectiv al enunțurilor și descrierilor,operarea cu judecăți, cu propoziții verificabile oricând din punctul de vedere al adevărului etc.). Prin urmare, explicația, teoretizările din politologie trebuie să ia forma demonstrațiilor, legilor, generalizărilor și predicțiilor din fizică, chimie sau biologie, să se evite opțiunile personale, judecățiile de valoare, astfel încât să nu fie alterată obiectivitatea discursului. Pe această linie s-au înscris,în ultimile decenii, abordările structuraliste, funcționaliste, analiza sistemică sau cea operațională din politologie. Cea de-a doua a fost formulată în nuce în cadrul curentului filosofic neokantian, apoi de către Max Weber, de sociologia fenomenologică. În cadrul acestei orientări accentul a fost plasat asupra specificului subiectiv al faptelor politice, pe analiza semnificațiilor vehiculate de actorii politici. Deschiderile subiective, opțiunile și atitudinile cercetătorilor sunt implicate inevitabil; opțiunea

7

politologului, formularea judecăților de valoare și atitudinea obiectivă sunt complementare, sunt reglate de etică savantului. Acest punct de vedere a câștigat tot mai mulți aderenți în ultimul secol.După criteriul complexității faptelor politice studiate, cercetările politologice pot fi mono, mulți sau interdisciplinare. Întrucât realitatea politică a devenit tot mai complexă din punct de vedere structural și funcțional-purtătoare de noi virtuți și subtilități-obligatoriu de luat în considerare de către teoreticienii și practicienii care urmăresc să obțină maximum de eficiență în profesiile lor, s-au generalizat în ultimul secol cercetările mulți și interdisciplinare. Dar nu este exclus faptul că, în unele situații concrete, cercetarea monodisciplinară să poată genera anumite descoperiri, generalizări, interpretări sau inovații care marchează progresul acestei ramuri a cunoașterii.Desigur, tipurile de cercetare în politologie sunt interdependente, se completează reciproc. Adesea s-a întâmplat că faptele politice să fi fost studiate individual, uneori în mod direct, alteori cercetătorul a recurs la terțe persoane specializate cu ajutorul cărora să recolteze datele primare.Modalitățile de cercetare au fost întrebuințate alternativ, în diferite forme de combinare, după cum faptele studiate au fost considerate sub unul sau mai multe unghiuri de vedere. Pe întregul traseu al cercetării se pune problema partinității și responsabilității politologului. Relațiile lui sociale îl vor angaja fatalmente, îi vor ridica dileme cu caracter etic, îl cor conduce în situația să adopte și să exprime o atitudine. În acest sens, putem fi de acord cu profesorul clujan Achim Mihu, care scria că savantul trebuie “să evite a lua partea unor forțe sociale și politice aflate în divergență și chiar în conflict cu alte forțe similare. El nu trebuie să schimbe prin prezența lui realitatea și,eventual, să o tensioneze”.

Sursele și metodele cercetărilor în politologieExistă o multitudine de surse ale cercetării din sfera stiințelor politice se detașează, ca fiind cea mai importantă, viața politică, practicile agenților politici ai societăților contemporane. Acestea ridică probleme, în special pentru guvernanți, ce impun căutarea soluțiilor adecvate: unele vizează diagnoza corectă a vieții politice, a rezultatelor acțiunii politice; altele vizează sensul dezvoltării sociale, programarea evoluției “de mâine” a societății și implicit a propriilor acțiuni ale agenților politici; altele urmăresc să depisteze soluții de creștere a eficienței acțiunilor politice sau să prevină conflicte etc.Practica politică este nu numai o sursă a cercetării, ci și un mijloc, un scop alacesteia.Alte izvoare ale cercetărilor din politologie pot fi: opere teoretice și experiențe valoroase ale unor oameni politici, literatura politică și politologică.În general, presa politică, istoria vieții politice, monografii politice, principalelelegi juridice și alte produse ale regimurilor politice, materiale de arhivă, opiniapublică referitoare le deciziile și la diferite evenimente politice, obiceiuri, tradiții și mentalități politice, logistica acțiunii politice, manifestările formale și informale din viața agenților politici etc.

8

Esențiale pentru descoperirea unor noi adevăruri ale cunoașterii politologice sunt metodele specifice de cercetare. Cunoașterea și utilizarea acestora de către specialiști, dar și de către oamenii politici de carieră,reprezintă o componentă nucleică a culturii lor profesionale. Termenul de metodă derivă din etimonul grecesc methodus (meta-după, spre și odos-drum,cale). Deci, metodă ar reprezenta calea de urmat în vederea realizării unui scop. În universul politic se operează cu mai multe categorii de metode: metode de investigare stiințifică a realității politice; metode de conducere politică; metode de comunicare politică și de influențare a opiniei publice etc. Aici ne interesează doar prima categorie de metode-cele care ne vor conduce spre descoperirea și validarea unor adevăruri în sfera științelorpolitice.În utilizarea unei metode urmează a fi parcursă o suită de etape, de secvențe, de operații și procedee; în desfășurarea acestora sunt antrenate tehnici de cercetare (set de instrumente specifice fiecărei metode) precum:chestionarul,testul sociometric, itemi, tehnici de scalare, procedee statistice, studiul documentelor din arhive, cartografierea, înregistrările audio-video,recenzarea etc. Amplitudinea și eficiența muncii de cercetare a faptelor politice este puternic dependentă nu numai de performanțele tehnice ale instrumentarului întrebuințat cât, mai ales, de știința, abilitatea și arta cercetătorilor de a le folosi, de a le integra în programe de cercetare, în “logica” utilizării fiecărei metode. Am putea identifica diferite categorii de metode de studiere a faptelor politice:- Metode de descriere și măsurare a aspectelor concrete ale faptelor politice investigate prin care sunt colectate, înregistrate datele referitoare la evenimente politice obiective. Cu cât cantitatea și calitatea acestor informații primare vor fi mai mari, cu atât vom avea posibilități sporite de a pune un diagnostic corect asupra faptelor politice investigate și vom putea ajunge la inovații, la ameliorări în planul acțiunilor întreprinse de agenții politici;- Metode acțional-experimentale prin care cercetătorul introduce modificări în desfășurarea faptului politic cu scopul de a-i cunoaște noi aspecte, de a înțelege mecanismul de funcționare, tendințele de evoluție,cauzele generatoare de schimbări, conexiunile intrinseci și extrinseci etc.Informațiile obținute vor deveni premise pentru inovația politică, pentru procurarea de noi instrumente ale acțiunii politice, pentru perfecționarea actului de conducere;- Metode statistice-matematice, care, de regulă, sunt întrebuințate în prelucrarea datelor acumulate.Pentru colectarea datelor se folosesc ca principale metode:observația, experimentul sociopolitic, ancheta sociologică, studiul de caz,metoda monografică, sondajul de opinie, testul sociometric,convorbirea,studiul documentelor politice (a arhivelor), metoda istorică etc. Pentru prelucrarea datelor acumulate pot fi folosite metode precum cele statistice, reprezentările grafice, scalarea, metoda hermeneutică. Toate aceste metode alcătuiesc un sistem, astfel încât în realizarea unui anumit tip de cercetare utilizarea uneia dintre metode va antrena după sine folosirea și a altora. Cu cât faptul politic este mai complex, cu atât el se va preta unei cercetări

9

multidisciplinare prin valorificarea unui set de metode, procedee și tehnici de investigare.În continuare vom prezenta sintetic principalele metode de cercetare întrebuințate în politologie:A) Metoda observației stiințifice, considerată drept metodă clasică de investigare directă a faptului politic, devenit obiect al cercetării, constă în perceperea metodică, intenționată, în funcție de o ipoteză de lucru, a unui fapt(eveniment) politic și a contextului situațional în care acesta se derulează.Observația are un caracter constatativ, de diagnoză, cu câteva variante principale: observația directă, care este centrată pe semnalarea manifestărilor relevante, semnificative și complete ale domeniului studiat,urmată de înregistrarea obiectivă, riguroasă și cât mai completă a constatărilor; observația indirectă, efectuată prin valorificarea unor observații anterioare, a unor poze, filme, a produselor televiziunii cu circuit închis, a internetului etc.; observația participativă, care presupune că cercetătorul să devină membru în grupul politic, să participe la realizarea activităților acestuia cu scopul de a le cunoaște din interior, de a le reflecta nu numai pur cognitiv,ci și sub aspect afectiv, empatic și atitudinal. Cercetătorul va reține însușirile relevante în funcție de programul cercetării-fapt care va necesita abilitate,capacitate de adaptare, imaginație sociologică, inspirație, gândire divergentă,discernământ critic.Utilizării metodei observației îi sunt caracteristice câteva condiții și cerințe referitoare la modul de realizare: caracterul sistematic-fapt care necesită stabilirea unui plan în care va fi prevăzut ce, unde și cum vom observă; fidelitatea observației-ceea ce înseamnă că faptele vor fi percepute și înregistrate așa cum se petrec ele în realitate, fără nici un fel de intervenție a cercetătorului, fără implicarea vreunei atitudini partizane a acestuia; obiectivitatea cercetătorului va fi întărită dacă momentul și scopul observației nu vor fi cunoscute de cei supuși investigației, dacă cei observați se vor manifesta cât mai natural; eforturile de observare vor fi prelungite astfel încât să se ajungă la acumularea unui volum suficient de datediversificate calitativ, care să permită extragerea unor concluzii relevante;consemnarea datelor obținute într-un jurnal (protocol) de observații,înregistrarea lor pe video-casetă etc. Utilizarea acestei metode se va finaliza cu prelucrarea datelor obținute în funcție de ipoteză de lucru adoptată,ajungându-se la generalizări empirice, la clasificări, definiții, la anticiparea unor relații cauzale, la concretizarea investigațiilor teoretice, la testarea practică a ipotezei de lucru etc.În utilizarea metodei observației pot surveni unele constrângeri și limite: cercetătorul este dependent de faptul politic observat-adesea fiind nevoit să aștepte mult timp până ce se va declanșa evenimentul de interes pentru cercetare; rezultatele observației nu se pretează la cuantificare, la o analiză cantitativă-ceea ce reprezintă o piedică în calea rigorii, a exactității;obiectul observației îl constituie manifestările exterioare, comportamentale ale agenților politici și nu fondul, nu factorii subiectivi, intrinseci, responsabili de deciziile politice, de reglarea comportamentelor observate. Depășirea unor astfel de limite ale observației este

10

posibilă prin recurgerea la aportul complementar al celorlalte metode de cercetare în politologie.B) Experimentul este, în esență, o observație provocată și repetată.Mai concret, el constă în producerea intenționată, programată a unui eveniment cu scopul de a-l studia, de a analiza efectele obținute.Experimentul are trei elemente: 1. O ipoteză de lucru, care urmează să fieverificată. 2. O variabilă independentă-factorul introdus din afară. 3. Analiza și măsurarea rezultatelor, care implică observarea și prelucrarea datelor despre variabilă dependentă. Pot fi distinse diferite tipuri de experimente în practică politică: de constatare, de creație, de verificare, individuale sau colective,experimente naturale.Dacă în sfera cercetărilor din științele naturii experimentul este metoda cea mai importantă, în științele socio-umaniste aria de întrebuințare a acestei metode este restrânsă. Metoda experimentului implică un cuantum de artificii care, dacă vor distona cu firescul, vor putea invalida rezultatele întregii cercetări. De aceea există unele rezerve în utilizarea acestei metode în cercetările politologice (dificultatea distincției între firesc și artificial,asigurarea reprezentativității eșantionului, costuri foarte mari, inoportunitatea experimentului de laborator, imposibilitatea efectuării unor experimente pe mulțimi, pe segmente importante ale societății civile etc.). Cu toate acestea experimentul a fost utilizat în diverse scopuri: pentru perfecționarea metodelor de conducere politică, de selecție și promovare a personalului politic, pentru formarea culturii politice participative, în vederea găsirii unor metode pentru a spori eficiența propagandei, pentru a ameliora “imaginea” unor lideri politici,pentru a găsi tehnici de diminuare a neutralității civice etc. Întrebuințareaexperimentului, ca metodă de cercetare, are virtuți certe mai ales în zonă creșterii cuantumului de informații veridice în politologie, cu efecte de diminuare a interpretărilor doctrinare, a speculațiilor lipsite de confirmare faptică.C) Metoda convorbirii constă într-un dialog (o conversație) între cercetător și persoane implicate în activități politice (lideri politici,parlamentari, oameni cu o bogată experiență politică, alegători, lideri de opinie etc.) subordonat unui scop, unui plan cu ținte precise în domeniul descoperirii de adevăruri legate de viața politică. Prin intermediul convorbirii cercetătorii pot obține informații obiective despre dominantele subiective ale agenților politici, despre interese, motive, convingeri, crezul politice, idealul politic, conflictele intrinseci ale liderilor politici, care sunt inaccesibile altor metode.Convorbirea se poate realiza individual sau în grup, poate fi ocazională (spontană) sau programată cu minuțiozitate. Pentru a ne conduce la rezultate cât mai profunde, convorbirea ar trebui să parcurgă trei etape:

etapa pregătitoare, desfășurarea efectivă a convorbirii, prelucrarea datelor obținute.

11

În situația în care convorbirea se va realiza după un plan prestabilit cu rigurozitate, atunci ea va îmbrăca forma interviului.Pentru ca datele obținute prin intermediul convorbirii să fie cât mai concludente, vor trebui respectate câteva cerințe: crearea unui climat de încredere, de respect reciproc între cercetător și subiecții investigați care să favorizeze coparticiparea, sinceritatea; atitudinea empatică a cercetătorului,flerul, capacitatea de adaptare, mobilitatea, abilitatea de comunicare verbală și extraverbală sunt elemente care favorizează motivarea subiecților investigați să fie sinceri, deschiși colaborării, să se destăinuie, să evite fenomenul de disimulare sau de duplicitate; cercetătorul va formulă întrebările într-un limbaj clar și accesibil, va utiliza întrebări ajutătoare când este cazul,va demonstra răbdare pentru că subiecții investigați să-și elaborezerăspunsurile, întrebările vor fi încadrate într-o „logică” dependentă de scopulcercetării; convorbirea se va desfășura după un plan ce va coține tema de cercetare, scopul (ipoteză de lucru) și metodica desfășurării dialogului;cercetătorul va manifestă o atitudine prudentă față de informațiile obținute,urmărind să le confrunte cu informații acumulate prin utilizarea altor metode;convorbirea va trebui să evite caracterul rigid, procedurile “oficiale” și să se deruleze cât mai natural, mai firesc, într-o atmosferă de încredere reciprocă.Metodei convorbirii îi este recunoscută că principală limită caracterul subiectiv al relatărilor subiecților investigați. Dar un cercetător abil, care este în același timp și un bun psiholog, va putea să depășească astfel de obstacole îmbinând convorbirea cu alte metode, confruntând informațiile obținute prin convorbire cu date obiective despre personalitate, despre subiectul cercetat, obținute din alte surse. Toate acestea fac că, prin convorbire, politologul să penetreze în zone ale proceselor politice, ale subiectivității agenților practicii politice, care sunt inaccesibile altor metode de cercetare.D) Ancheta sociologică s-a dezvoltat ca metodă de investigare a subiectivității agenților politici (a atitudinilor politice, convingerilor, opiniilor, crezului politic, a aderenței doctrinare a cetățenilor, a curentelor dominante în opinia publică, a opțiunilor preelectorale, a intereselor și motivelor politice etc.) începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea valorifică procedee, tehnici și operații interogative de culegere a informațiilor sub forma chestionarului și interviului. Specificul acestei metode este acela că întrebările sunt adresate oamenilor care au experiențe diferite, nivele de cultură diferite, aptitudini și caractere diverse. Răspunsurile, informațiile pe care aceștia le vor oferi vor fi dependente de astfel de particularități, de volumul individual de informații pe care le dețin cei anchetați în domeniul cercetat.Chestionarul, ca variantă a anchetei, este o cale de cercetare directă, constând într-o suită de întrebări scrise, ordonate logic și după criterii psihologice, care va fi administrat unui lot reprezentativ (eșantion) de subiecți (unor membri dintr-o organizație politică, unor persoane cu drept de vot, unui segment al elitei politice, unor oameni cu o vastă cultură politică etc.).Întrebările pot avea ca obiect opiniile, reprezentările, credințele, atitudinile

12

Politice în raport cu o situație concretă. După forma lor, întrebările pot fi clasificate în închise (precodificate), cărora le sunt asociate variantele de răspuns. Subiecții chestionați urmează să aleagă varianta de răspuns potrivită din punctul lor de vedere. Întrebările închise pot fi dihotomice, trihotomice, cu alegeri multiple sau în evantai. Există apoi întrebări deschise răspunsurilor libere ale subiecțiilor, în cadrul cărora sunt exprimate, în general, și unele aspecte relevante ale personalității acestora.Chestionarul este un instrument de bază în orice anchetă de amploare. El poate fi administrat de cercetător în mod direct, fiind completat în mod individual de subiecți sub supravegherea cercetătorului sau poate fi dat acasă subiecților, implicit prin internet, prin postă, pentru a fi completat independent. Fiecare dintre aceste moduri de administrare prezintă caracteristici proprii în privința duratei, a încrederii pe care o putem acorda răspunsurilor la anumite întrebări considerate “delicate”, a nivelului de motivare și de deschidere a subiecților anchetei.Eficiența acestei metode depinde de calitatea chestionarului. Dacă întrebările sunt formulate defectuos (prezintă ambiguități, sunt sugestive,ipotetice, afectogene, vagi, conțin termeni necunoscuți de subiecți etc.), atunci răspunsurile vor fi necomparabile, distorsionate, în afara obiectului. De aceea utilizarea corectă a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea mai multor etape:1. Stabilirea temei de cercetat (obiectul chestionarului);2. Documentarea cercetătorului;3. Formularea ipotezei de lucru;4. Eșantionarea;5. Alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;6. Pretestarea sau ancheta pilot, pentru a constata dacă chestionarul a fost bine elaborat;7. Redactarea definitivă a chestionarului;8. Alegerea metodelor de administrare a chestionarului și punerea lor în aplicare;9. Prelucrarea datelor obținute prin raportare la ipoteză de lucru;10. Redactarea raportului final (a concluziilor) de cercetare.Deși chestionarul are anumite limite (de pildă: standardizarea, care impune un cadru rigid și identic pentru toți subiecții, neadaptarea la studiul sistemelor de relații interindividuale, alegerea întâmplătoare a răspunsurilor de către unii subiecți, ponderea mare a subiectivității celor chestionați), el prezintă ca principale avantaje următoarele: posibilitatea multiplicării nelimitate, a readministrării de câte ori este necesar, a testării unui număr mare de subiecți într-un timp relativ scurt, obținerea unui volum mare de informații cu posibilitatea prelucrării rapide a acestora mai ales în cazul în care întrebările sunt precodificate, datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă permițând descoperirea unor legi statistice, concluziile obținute pot fi corelate cu datele la care s-a ajuns prin utilizarea altor metode. Pentru astfel de avantaje chestionarul a fost numit de unii cercetători “copilul teribil” al științelor sociale.O variantă a anchetei, cu largă aplicare în cercetările politologice,este sondajul de opinie. Acesta reprezintă o metodă de cunoaștere a opiniilor politice, a curentelor

13

de opinie, a ariei de cuprindere a unor dominante de opinie pe baza chestionarului și a eșantionării.Primele sondaje de opinie sunt legate de personalitatea lui GeorgeGallup, care în anul 1928 susținea teza sa de doctorat intitulată “O metodăobiectivă pentru determinarea intereselor cititorilor față de textele unui ziar”,pentru că în anul 1934 să fie aplicat primul chestionar de opinii cu ocaziaalegerilor din S.U.A. Primele sondaje de opinie au vizat opțiunile electorale,comportamentul politic-participativ, gradul de audiență a comunicațiilor înmasă etc. Sondajele de opinie au fost perfecționate an de an, astfel încâtgradul de precizie a rezultatelor lor a crescut spre 100%. Deviația rezultatelorsondajelor preelectorale Gallup față de rezultatul urnelor a ajuns în intervalul1952-1984 la aproximativ 1,2%. Treptat au fost create instituții specializate însondarea și măsurarea opiniei publice începând cu Institutul American deopinie publice, continuând cu diferitele centre naționale pentru sondareaopiniei publice sau cu crearea în 1956 a Asociației Mondiale pentru studiulopiniei Publice care are statut consultativ în UNESCO. În România a luatființă în anul 1990 Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP)la care, în prezent, se adaugă numeroase institute private de cercetare șisondare a opiniei publice.Tehnica sondajului de opinie a îmbogățit cunostințele referitoare la opinii și comportamente electorale, la diferite evenimente politice importante.De cele mai multe ori rezultatele lor s-au dovedit a fi certitudini. Dar, în acelașitimp, trebuie să observăm și efectele perverse ale sondajelor precum:posibilitatea subordonării echipei de sociologi care efectuează sondajul unorinterese politice, tendința de a influența opinia publică, introducerea unorîntrebări sugestive, transformarea rezultatelor sondajelor de opinie în armeale luptei politice.O altă variantă a anchetei, larg utilizată în construcția strategiilorpolitice previzionale și în explorarea viitorului evoluției unui agent sau sistempolitic, este metoda Delphi. Ea constă în aplicarea chestionarului unui grupde experți în probleme politice și socioeconomice pentru a le obține părereaîn privința desfășurării unor evenimente politice viitoare, a producerii unorschimbări precise în dinamica vieții politice.Investigarea experților se desfășoară în mai multe runde succesive(3-6 runde). Într-o primă rundă se aplică un chestionar care cuprinde întrebărimenite să circumscrie o problemă (de pildă: posibilitatea declanșării unuirăzboi în Balcani sau revitalizarea socialismului în țările europene dezvoltateetc.). Răspunsurile obținute vor fi prelucrate, se va determina frecvența,intensitatea, fiind ierarhizate opiniile și argumentele. În următoarea rundă,experților le vor fi prezentate rezultatele, concluziile și li se va aplica un nouchestionar cu întrebări mai precise, complementare primelor, de detaliu (depildă: să indice momentul declanșării, să argumenteze, să indice locul, actoriiprincipali etc.). Răspunsurile experților vor fi prelucrate din nou, vor fideterminate valorile medii, va fi identificată varianta cea mai probabilă cu

14

susținere majoritară argumentată. Rezultatele vor fi communicate apoi într-onouă rundă cu experții, iar acei experți (excepțiile) care au poziții îndepărtatede medie vor fi rugați să aducă argumente în favoarea poziției lor, eventualsă-și revizuiască pozițiile. Se poate organiza pe traseu o sedință de brainstorming-experții beneficiind de informații suplimentare, de posibilități de comunicare cu cei care au poziția majoritară. Apoi se va aplica un nou chestionar mai dezvoltat, urmat de prelucrarea datelor și de comunicarea concluziilor grupului de experți. Pe această cale se urmărește stimularea la maximum a capacităților de creație și valorificarea plenară a experienței unor oameni bine informați, a raporturilor de cooperare și comunicare în specialitate pentru a elabora o strategie sau un anumit scenariu privind acțiunea politică a unui agent (stat, partid, coaliție de forțe politice etc.) sau pentru a obține un suport pentru luarea unor decizii politice importante.E) Metoda monografică este o cercetare științifică indirectă,materializată într-un studiu asupra singularului, a particularului, adusă până la nivelul tratării exhaustive a aspectelor la care cercetătorul are acces în etapa dată. Această metodă a fost preluată din sociologie.În cercetarea politologică au avut o mare utilitate monografiile unor personalități politice celebre, ale unor partide politice, instituții politice internaționale, regimuri politice etc. Prin astfel de studii este posibilă aprofundarea culturii politice la nivel microsocial, cunoașterea până la cele mai mici detalii a unor “cazuri” concrete. Cei care vor studia monografiile își vor forma anumite modele și standarde în funcție de care vor putea elabora generalizări și extrapolări asupra ansamblului sau la nivel macropolitic.Elaborarea unei monografii (de pildă: a unui regim politic) necesită o temeinică documentare prin studierea materialelor de arhivă, a evoluției istorice a instituțiilor, a mecanismelor de conducere și de funcționare, a rezultatelor obținute în timp. Aprofundarea analizei stiințifice va putea fi întregită prin evidențierea corelațiilor cu viața socială, economică, cultural științifică,religioasă, cu mentalitățiile locale, obiceiurile, tradițiile etc. În acest fel monografiile politice pot servi extragerii unor învățăminte utile oamenilor politici de carieră dar și cu caracter practic vizând, în principal, planificarea și dezvoltarea practicii politice. De aceea, interesul pentru abordările monografice a fost recâștigat în ultimul sfert de veac, sugerându-se faptul că studiul singularului și al particularului localizat răspunde unor necesități profunde de cunoaștere, care pot sta la originea analizei unor problem generale, teoretice ale politologiei.Metoda monografică a fost concepută și aplicată de sociologul Dimitrie Gusti-creatorul Școlii Monografice de la București. Începând cu anul 1924, el, împreună cu echipa sa, a întreprins ample investigații de teren în mai multe sate romanești, urmând să le cunoască în întregimea lor prin recurgerea implicit la chestionare. D. Guști își propunea să obțină o imagine veridică, integralistă despre obiectul cercetat urmărind să reflecte atât cadrele(cel cosmogonic, cel biologic, cel istoric și cel psihic), cât și activitățile,manifestările existențe: cele economice (averile, producția, diviziunea socială a muncii, bugetul, băncile, târgurile etc.), cele juridice și statale(delictele și infracțiunile, judecătoria, primăria, jandarmeria, atitudinile

15

cetățenilor referitoare la legi și instituțiile statale etc.),cele politice(aderențele politice ale cetățenilor, campania electorală, conflictele politice,simțul civic, starea de spirit în perioada alegerilor etc.) și cele spirituale(activitatea bisericii, obiceiurile și tradițiile morale, ideile și simțul estetic,factorii culturali și produsele lor etc.).În ultimele decenii s-a dezvoltat, în paralel cu metoda monografică,analiza de caz (sau metoda studiului de caz) care, în esența lor, sunt identice. Studiul de caz este o metodă de explorare, de cercetare exhaustivă a unui fapt politic, a unei instituții sau a unui proces politic prin intermediul cercetărilor de teren de tip neexperimental. Unii metodologi o deosebesc de metoda monografică-aceasta rămânând eminamente descriptivă, prin faptul că analiza de caz evoluează spre identificarea cauzelor, a mecanismelor de funcționare, a efectelor, oferind posibilități nu numai de diagnoză, ci și de prognoză.F) Metoda istorică de studiere a faptelor politice presupune investigarea apariției și evoluției în timp, urmată de desprinderea principalelor momente și etape în dezvoltarea istorică a faptului studiat. De regulă, se presupune că un cercetător cunoaște tot ceea ce a fost elaborat în legătură cu tema (faptul sau procesul politic) pe care o studiază. Aceasta ar constitui o premisă obligatorie pentru producerea noului, pentru activitatea de creație științifică.Etapele obișnuite ale unei cercetări istorice a unui eveniment sau proces politic concret sunt: culegerea unui număr cât mai mare de date referitoare la subiectul în cauză (se recurge, în acest sens, la documente de arhivă, inscripții, publicații, mijloace utilizate de agenții politici, programe politice, monumente etc.); analiză critică a surselor, prin verificarea autenticităii, a originii și a modificărilor lor eventuale, desprinzându-se semnificația exactă a documentelor; formularea concluziilor care au premise suficiente, urmând a fi materializate într-un raport de cercetare.Metoda istorică vine să completeze necesarmente metodele observației și experimentală în politologie. Cunostințele referitoare la trecut, pe lângă valoarea lor informativă și culturală, au importanță și pentru aprofundarea cunoașterii stării prezente, a perspectivelor faptului sau instituției politice studiate; totodată, ne va ajuta în identificarea problemelor practice apărute în viața politică, în organizarea mai bună a cercetărilor asupra problemelor prezentului și tendințelor de evoluție în viitor. În orice caz,cunoașterea temeinică a istoriei vieții politice, a istoriei doctrinelor politice, a evoluției culturii politice în sens larg reprezintă condiția demersurilor științifice care vizează atât prezentul politic cât și perspectiveledezvoltării vieții politice.G) Metoda analizei comparative constă în stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre unitățile politice (agenți politici, regimuri politice, culturi politice, tehnici de promovare și selectare a personalului politic, sisteme politice etc.) aparținătoare aceluiași gen, cu scopul de a desprinde legi generale ale funcționării și dezvoltării practicii politice, de a putea prognoza activitățile politice viitoare.Abordarea comparativă a faptelor și instituțiilor politice contemporane adevenit o necesitate imperioasă în contextul procesului de globalizare, de

16

integrare europeană-în mod special. Aceasta presupune inevitabil cercetări interși multidisciplinare, abordări multiculturale. Dată fiind marea diversitate a culturilor politice contemporane, continuarea procesului de diferențiere și de specializare în dezvoltarea actuală a vieții politice, se ridică probleme privitoare la aspectele comune, generale și universale ale tuturor faptelor, proceselor și structurilor politice, la regularitățile și tendințele specifice societăților politice aflate într-un proces de diferențiere structurală și funcțională. Pe acest fond, analizacomparativă poate să ne conducă spre concluzii certe.H) Metoda comprehensiunii a fost concepută în cadrul filosofiei neokantiene (W. Dilthey), a fost valorificată apoi de K. Jaspers și de M. Weber pentru înțelegerea vieții subiective a agenților acțiunii sociale (motivația acțiunii, constiința de sine, aderența la valori, voința guvernată de criteriiaxiologice etc.).Înțelegerea laturii subiective a conduitei agenților politici nu este posibilă fără observarea și explicarea acțiunilor lor obiective. Psihicul agenților practicii politice se exprimă prin acțiunea lor. Prin urmare, reconstituirea mecanismelor psihice de producere a acțiunilor politice, care sunt conștiente și intenționate, va porni întotdeauna de la explicarea comportamentelor politice, a manifestărilor obiective ale practicii politice. Trecerea pragului din zona obiectivității în cea a subiectivității politice este posibilă prin procedee specifice comprehensiunii: atitudinea simpatetică a cercetătorului, capacitatea de a se transpune în rolurile celor studiați, de a realiza trăiri afective și atitudini similare celor pe care îi investighează, adică empatia și intuiția.Explicațiile comprehensive ale comportamentelor politice sunt dependente de volumul de experiențe trăite ale cercetătorului, de felul personal în care politologul însuși și-a realizat socializarea și aculturația politice, de abilitatea pe care o are în utilizarea tehnicilor psihologice de abordare a personalității agenților acțiunii sociale. Un astfel de demers în cercetările politologice și în științele socioumane, în general, este Absolut obligatoriu, el fiind calea de depășire a explicațiilor materialiste, adesea simplificatoare și vulgarizante, a faptelor politice; el completează în chip fericit explicațiile de tip cauzal și obiectiv cu cele ce evidențiază geneza subiectivă a comportamentelor politice care implică idealuri politice, valori, sentimente,interese, motivații politice, capacitate de efort subiectiv (voință) de a realiza finalitățile sau programele de către agenții politici. Aspectele obiective și cele subiective ale comportamentelor agenților politici sunt laturi ale aceluiași întreg, sunt două fețe ale aceleași medalii, iar cercetarea din politologietrebuie să le studieze ca atare, să le identifice structură, funcțiile și regularitățile caracteristice.I) Metoda statistică-matematică a pătruns și în cercetarea politologică, dar cu destulă timiditate. Ea constă în utilizarea calculelor, a modelelor și a cuantificării matematice în analiza și în prelucrarea datelor acumulate în urma explorărilor empirice.Astfel, cercetătorul ajunge frecvent în situația de a calcula medii aritmetice, procente, indici de evoluție, indici de corelație, indicele de coeziune a unui sociogrup politic în urmă aplicării unui test sociometric etc.Pe astfel de baze vor putea fi elaborate tabele numerice, reprezentări grafice, modele sinoptice de

17

tipul diagramelor,histogramelor, cartogramelor, curbelor de distribuție, stenogramelor etc.Măsurarea unor caracteristici ale faptelor politice (a frecvenței,intensității, ritmului, dispersiei pe teritoriu, a volumului etc.) s-a dovedit a fi principalul element de sudură între abordările teoretice și cele empirice de cunoaștere. Modalitățile de prelucrare, apoi de interpretare a informațiilor,calculele statistice-matematice admise în manipularea informațiilor recoltate sunt dependente de operațiile de măsurare. Elementele componente ale măsurării faptelor socio-politice sunt obiectul de măsurat, etalonul de măsură și regulile de atribuire a valorilor. Dar cuantificarea matematică în stiințele politice nu este un scop în sine; ea va avea valoare doar dacă va fi însoțită de analiza calitativă, de generalizări și interpretări corecte ale faptelor politice măsurate și exprimate numeric. Dorința prea mare a politologului de a se interesa doar de ceea ce este măsurabil, de a utiliza modelele matematice în opera să științifică generează riscul de a nu înțelege decât o parte a realității politice.

Programul cercetării în politologieCercetarea științifică a fenomenului politic este un proces complex,multifazic, sistematic, subordonat unor finalități precise, care are componentele (etapele) unui program. Nucleul programului este strategia de cercetare, care este dependentă de obiectul cercetării (aparținător fie cunoașterii empirice, fie celei teoretice sau aparținător universului micropolitic sau macropolitic). Strategia de cercetare în politologie are câteva momentecorelate funcțional, care sunt următoarele:A) Identificarea problemei de cercetat pentru care nu există încă osoluție teoretică și/sau practică. Această problemă poate să apară în viațaagenților politici, în planul teoriei politice, la nivelul abordărilor doctrinare etc.Conturarea clară a problemei va conduce cercetătorul la formularea temeiDe cercetare. Din start, tema va fi motivantă pentru eforturile de cercetare fiepersonală, fie în echipă mono sau multidisciplinară.B) Efectuarea unei documentări preliminare în vederea cunoașteriia tot ce s-a realizat în plan cognitiv și aplicativ corelativ temei respective, cuintenția cercetătorului de a acumula clarificări în legătură cu datele problemeiși cu conexiunile dintre ele.C)Cu cât volumul de informații și de conexiuni teoretice-aplicativeacumulate de cercetător va crește, cu atât mintea sa iscoditoare îl va conducespre conceperea unor alternative divergente, ramificații ale explorărilor ce vorputea înfiripa o ipoteză științifică, adică o presupunere sau o “rezolvare”vagă, încă neprobată de fapte, de demonstrații logice. De multe ori, ipotezade lucru reprezintă o opțiune pentru o posibilitate de rezolvare a problemeicercetate din mai multe posibile; ea poate reconstitui, anticipa cauzele șiconsecințele unui proces sau eveniment politic care ar putea conduce ladescoperirea unor noi posibilități de optimizare a acțiunii politice.Activitatea de cercetare științifică a pus în evidență nivele diferite derealism în planul elaborării ipotezelor de cercetare: de la cele fanteziste, puținimplantate în situația concretă, la ipoteze de lucru temeinic elaborate și

18

ancorate în contextul situațional politic, căruia se dorește a-i fi aduseameliorări. Desigur, o ipoteză de lucru bine elaborată va oferi o anumităcertitudine, va grăbi reușita investigațiilor, va favoriza alegerea metodelor,tehnicilor, procedeelor de cercetare cele mai potrivite și mai lucrative. Cu câtgradul de realism al unei ipoteze de lucru va fi mai mare, cu atât riscurile de afi infirmată de evoluția investigațiilor vor fi mai mici.D) Organizarea cercetării este etapa următoare firească, prin care seasigură constituirea echipei de cercetare, stabilirea rolurilor, alegerea loculuiîn care se va desfășura cercetarea (a localității sau zonei, a sociogrupuluipolitic etc.), determinarea eșantionului astfel încât acesta să fie reprezentativ,stabilirea grupului experimental și a grupului martor, asigurarea tehnicomaterială a cercetării (aparatură, materiale, bani etc.), contactarea factorilor care vor colabora pentru a se putea derula activitatea de cercetare (nominalizarea lor, obținerea acceptului acestora, motivarea participării lor etc.).E) Simultan cu organizarea cercetării vor fi selectate metodele șiprocedeele potrivite de investigație și de prelucrare a datelor obținute. Încercetările efectuate se valorifică mai multe metode și procedee de cercetareștiințifică aflate în raport de complementaritate, fiecare aducându-și o contribuțiespecifică în cadrul proiectului de cercetare.Selecția și utilizarea metodelor sunt dependente de strategia adoptatăde cercetători. În investigațiile politologice sunt abordate diferite strategii decercetare precum:- Strategia centrată pe cunoașterea cauzelor, a genezei unuieveniment politic, a mecanismului de producere a acestuia;- Strategia cercetării longitudinale sau istorice a faptului supus explorărilor cognitive, care presupune studiul apariției, evoluției în timp, urmat de abordări prospective, de identificare a alternativei optime de dezvoltare în viitor;- Strategia cercetării comparate, axată pe efortul de descoperire a aspectelor distinctive, calitative ale unor fapte politice fie sincronice, fie succesive, dar aparținătoare aceluiași tip;- Strategia cercetării experimentale, care conferă obiectivitate maximă și temeinicie culturii politice;- Strategia cercetării structural-sistemice, care se preocupă, în principal, de analiza modului în care este alcătuit faptul sau evenimentul politic studiat, de relațiile esențiale dintre elementele ce-l compun, de funcțiile fiecărui element în parte, dar și ale sistemului studiat în raport cu mediul din care face parte;- Strategia cercetării sociopatologice a evenimentelor politice,centrată pe manifestările anomice, patologice ale practicii politice (cauzelecorupției în politică, mecanismele de acțiune ale unui grup de presiuneextremist, motivația tergiversării adoptării unei legi care exprimă clar uninteres național sau al societății civile în întregul ei etc.).Punerea în aplicare aacestei strategii în cercetarea politologică actuală vine să întregeascăimaginea despre practica politică și eficiența ei, într-un plan mai larg, să îmbogățească sistemul culturii politice.

19

Strategia cercetării este axa programului de investigare.Alegerea uneia dintre strategii va fi dependentă de tipul de cercetare, de problemă care trebuie rezolvată și, nu în ultimul rând, de personalitatea cercetătorului.Odată adoptată, strategia de cercetare va fi reglatoarea eforturilor de a selecta metodele, procedeele și tehnicile de investigare.F) Prelucrarea și interpretarea datelor, a informațiilor colectate, cuscopul de a desprinde concluzii certe, verificabile, care pot confirma sau nuipoteză de lucru. În acest scop se utilizează procedeele logicii formale, celestatistice-matematice, diferitele forme de reprezentare grafică: tabele, graficesimple, diagrame de comparație; se fac clasificări, diviziuni, demonstrații; secalculează medii aritmetice, indici de corelație, de creștere și de frecvență,procente etc.G) Eforturile de analiză și de interpretare a datelor vor conduce cătreconcluzii verificabile, către alegerea soluției optime sau către o inovațieaplicabilă unui segment al practicii politice care va genera perfecționarea,înnoirea activității unui agent politic astfel încât să sporească eficiența șicalitatea acțiunilor sale.H) Cercetarea politologică va fi finalizată în redactarea raportului decercetare (o comunicare stiințifică, un articol sau un studiu, o monografie, untratat de politologie, o inovație aplicabilă în practică unui agent politic etc.).Ceea ce este fundamental pentru concluziile sau soluția la care a ajunsCcrcetătorul este faptul că acestea trebuie să răspundă oriunde și oricândposibilelor teste de adevăr: să concorde cu realitatea, să fie validabileexperimental, de practică sau de viața politică, să se integreze organic înansamblul cunoașterii stiințifice socioumane, să nu fie infirmate de enunțurile științifice și de demonstrațiile logice consacrate în alte stiințe. Într-un astfel decontext devin extrem de importante atitudinea și responsabilitateacercetătorului: dacă va fi totalmente neutru și echidistant, el va întâmpinaobstacole în înțelegerea complexității proceselor politice pe care le studiază;dacă va fi partinic, prea implicat, el își va pierde obiectivitatea, care va fiurmată de diferite carențe și distorsiuni în cunoaștere. Achizițiile veridice alecunoașterii în politologie vor contribui la modernizarea, la creșterea eficiențeipracticii politice, fiind factorul principal de dezvoltare în acest domeniu.

Studiu de cazTopul celor mai buni politicieni. Câştigătorii trofeelor "Zece pentru Moldova" au fost premiaţi de Publika TV în cadrul unui eveniment organizat în premieră în Republica Moldova. Menţionăm că sondajul "Zece pentru Moldova" a fost realizat de IMAS, în perioada 3-27 martie 2013, în 75 de localităţi, pe un eşantion de 1100 de persoane, cu vârsta de 18 ani şi mai mult.Câştigătorul la categoria oameni politici a fost desemnat Vladimir Voronin. În continuare vă prezint rezultatele sondajului realizat de IMAS(Institutul de Marketing și Sondaje)şi în baza cărora a fost desemnat câştigătorul: 1. Vladimir Voronin - 18,3%

20

2. Vlad Filat - 11,5%3. Marian Lupu - 9,7%4. Dorin Chirtoacă - 7,9%5. Mihai Ghimpu - 5,1%6. Iurie Leancă - 4,8%7. Igor Dodon - 3,8%8. Nicolae Timofti - 3,4%9. Iurie Roşca - 3,0%10.Vadim Mişin - 2,0%

Concluzii

Desigur, registrul metodelor utilizabile în cercetarea politologică nu poate fi redus la cele anterior prezentate. Sunt utilizate și alte metode precum: studiul documentelor politice și al arhivei, metoda bibliografică, metoda studiului de caz, brain-storming-ul, metoda analizei genetice a faptelor politice, chestionarul sociometric, studiul diagnostic (aplicat faptelor politice care constituie excepții). Important pentru politolog este faptul că aceste metode sunt interdependente și complementare, ele compunând un sistem. De aceea, abordarea monodisciplinară, unilaterală a unui fapt politic va trebui evitată.În scopul creșterii gradului de obiectivitate și a pertinenței concluziilor la care se va ajunge în procesul de cercetare stiințifică sunt necesare câteva condiții: înregistrarea fidelă a datelor, a fenomenelor; investigarea unui număr suficient de cazuri sau operarea pe un eșantion reprezentativ astfel încât concluziile la care se va ajunge să fie infirmate doar de excepții; cercetarea va avea loc în cadrul natural, firesc prin luarea în considerare a relațiilor faptului politic studiat cu factorii din context (sociali, psihologici, economici,religioși etc.); utilizarea combinată a izvoarelor directe și indirecte, a metodelor de explorare directă și mijlocită a obiectului cercetat; îmbinarea metodelor de investigație cantitativă cu cele specifice demersului calitativ;corelarea concluziilor obținute cu teoria politică, cu enunțurile validate în alte științe sociale astfel încât cunostințele noi să răspundă pozitiv testelor de adevăr și de utilitate practică; utilizarea tehnicilor și aparaturii moderne în cercetarea politologică (aparate de fotografiat, de filmat, înregistrărilemagnetice audio-video, aparate de mărire, de comunicare la distanță, demonitorizare etc. Până la computer și internet) vine să sporească gradul deobiectivitate și eficiența eforturilor în cercetare; verificarea în practică aconcluziilor, a cunostințelor și inovațiilor la care s-a ajuns; încadrarea adecvată a descoperirilor făcute în sistemul conceptual și în „logica” științei politice. În acest fel cercetarea în politologie va sta nu numai la originea extinderii culturii, la îmbogățirea stiinței, ci ea va constitui o resursă pentru ameliorări și progres în domeniul practicii politice.

21

Bibliografie:

1. Achim Mihu, “Antropologie culturală”,Ed. Napoca Star, Cluj, 20002. Alexe Andries, “Politologie sau știință politică”, Ed. Corint, București, 19973. “Dicționar de sociologie”, coordonatori Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu,

Ed.Babel, București,19934. Liviu Zăpârțan, “Repere în știința politicii”, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași,

19925. Michel Hastings, “Abordarea științei politice”, Institutul European, 20006. Montesquieu, “Despre spiritul legilor”, vol. I-II, E.S., București, 19647. “Mică Encicolpedie de Politologie”, E.S.E., București, 19778. Marin Voiculescu, “Tratat de politologie”, Ed. Universitară, București, 20029. “Oxford Dicționar de politică“, Univers Enciclopedic, București, 2001

22