1

ETNACaracterizare geologică şi fizico-geografică

Conf. univ. dr. Vasile Loghin

1. Privire generalăEtna, cel mai înalt şi mai activ vulcan din Europa, se situează în estul Insulei

Sicilia, în apropierea ţărmului Mării Ionice. Este o regiune alcătuită din munţi deîncreţire noi, alpini (terţiari), dispuşi în lanţuri, aşa cum sunt Munţii Appenino Siculo/ Magrebidele Siciliene (continuare a Apeninilor Calabrezi), respectiv MunţiiNebrodi din nord (1.847 m în Monte Soro), sau în culmi mai scunde şi dispersate, caMunţii Iblei (986 m în vf. Lauro) din sud. Edificiu vulcanic izolat, Etna domină cuforma şi dimensiunile sale întreaga regiune orogenică din jur, precum şi coasta MăriiIonice.

Cu suprafaţa de 1.190 km2 şi înălţimea de 3.330 m (din documente oficialeUNESCO), Etna este cel mai voluminos masiv muntos al Italiei, având 350 km3.Baza marelui con este eliptică, cu axa mare de 47 km şi axa mică de 38 km.Lungimea circumferinţei este de 135 km.1

Coordonatele geografice ale vulcanului Etna sunt următoarele: 37o45’18” lat.N şi 14o59’42” long. E (37.734’E – 15.004’E).

Din punct de vedere tectonic, vulcanul Etna se află pe contactul de convergenţăşi subducţie dintre Placa Africană şi Placa Euroasiatică din aria geodinamică a MăriiMediterane. Acesta este localizat pe marginea Plăcii Euroasiatice, în dreptul planuluide subducţie al Plăcii Africane, intens şi profund fracturată. Este un mediu tectono-structural deosebit de activ, dominat de subdiviziunea avant-pays african şi de crustaoceanică a Mării Ionice situată sub lanţul Munţilor Apenini. Studiile geofizice indicăfaptul că vulcanul Etna se găseşte la intersecţia a trei mari sisteme de falii cu caracterregional, linii tectonice de tip distensiv. Acestea au generat magmatismul etnean şiseismicitatea accentuată a regiunii. Este vorba de faliile soclului ibleo-maltez dinpartea orientală a masivului Etna, care au dus la formarea mai multor structuridistensive. Pe aceste falii, în perimetrul Etnei de astăzi, în mediul submarin (într-ungolf), s-au produs acum cca. 500.000 de ani primele manifestări vulcanice, ale cărorproduse (roci) se găsesc la baza vulcanului. Sunt lavele tholeiitice cu emisie fisurală(efuzivă), care au generat mai întâi un vulcan-scut, o insulă vulcanică bazaltică,legată apoi de uscatul sicilian.

1 Datele privitoare la parametrii dimensionali sunt uşor variabile de la o sursă la alta. De exemplu, în unele lucrări,suprafaţa este indicată a fi de 1.300 km2, iar perimetrul de 150 km. Cele mai mari diferenţe sunt legate de altitudine:3.323 m, 3.326 m, 3.330 etc. Explicaţia este aceea că altitudinea se modifică în funcţie de activitatea vulcanică.

2

3

Referindu-ne la etimologie, aceasta ne trimite la fenomenul teluric al focului.Se opinează că numele „Etna” (în latină „Aetna”) a provenit fie de la cuvântul grec„aitine”, care înseamnă „eu ard”, fie de la termenul fenician „attuna”, cu semnificaţiade „cuptor” sau „vatră”. O altă părere este aceea că numele „Etna” derivă dincuvântul grec „aithos”, care se traduce prin termenul de „abur”, adică Etna estemuntele care fumegă.

Grecii antici credeau că zeul focului, Hephaistos, îşi avea lăcaşul pe vârful defoc al acestui munte, după cum zeul focului la romani, Vulcan, şi-ar fi avut sediul pemica insulă din nordul Siciliei, denumită Isola Vulcano.

Astăzi, Etna este numit şi Etnea, Monte de Catania şi Mongibello. Ultimadenumire are semnificaţia de „munte”, fiind un cuvânt compus din latinul „mons” şiarabul „djebel”. În dialectul sicilian, muntelui Etna i se spune simplu: „a muntagna”sau „Mungibeddu”.

Datorită caracteristicilor sale geologice şi geografice, de peisaj în ansamblu,vulcanul Etna (aria Etna) a fost declarat arie protejată cu statut de parc naţional înanul 1987 (Parco dell Etna). De asemenea, vulcanul Etna a fost propus în 2013 pentrua fi inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, propunere acceptată în iunie2015. Având numărul de identificare 1.427, vulcanul Etna beneficiază de o descrieregeografică oficială.

De asemenea, Etna este inclus în programul mondial de monitorizare coordonatde Smithsonian’s Institution, denumit Global Volcanism Program, program carecuprinde 1540 de vulcani activi de pe Glob, vulcani cu erupţii holocene şicontemporane (ultimii 10.000 de ani). Numărul de identificare al Etnei în acestprogram este 211.060.

Să menţionăm, totodată, că Etna a fost selectat pentru programul internaţional„Decade of volcanoes” / „Volcan de la décennie”, în care sunt integraţi 16 vulcani(Mauna Loa, Etna, Teide, Vezuviu, Santorini etc.). Acest program se află sub egidaAsociaţiei Internaţionale de Vulcanologie şi Chimie a Interiorului Pământului(International Association of Volcanology and Chemistry of Earth’s Interior /IAVCEI), cu sediul în Singapore.

2. Formarea edificiului vulcanic Etna. De la vulcanul submarin iniţial lavulcanul-scut şi de aici la vulcanul compozit de astăzi

Etna, vulcan atât de complex prin geneză, structură, relief şi activitate eruptivă,este un edificiu de vârstă cuaternară, procesul de formare debutând cu aproximativ500.000 de ani în urmă, în pleistocenul inferior (mediu). Aşadar, este un vulcan tânărla scara vulcanismului planetar, aflat în plină activitate eruptivă. Este cel mai activ

4

vulcan din Europa şi al doilea din lume, după Kilauea (Hawaii), ca frecvenţă (100erupţii în secolul XX) şi cantitate de materiale emise. Aşa se explică dimensiunilesale actuale: suprafaţa de 1.190 km2, înălţime de 3.330 m (variabilă în raport cuactivitatea eruptivă), un volum de 350 km3.

Caracteristicile dimensionale şi forma s-au modificat radical în timp, procesulde formare a acestui vulcan, ca aparat eruptiv (cu infrastructura şi suprastructura sa)şi ca edificiu (arhitectură, relief, înălţime), trecând prin mai multe perioade şi faze,cele de edificare (constructive) a vulcanului-scut şi a stratovulcanului alternând cucele distructive prin prăbuşire (formare de caldere), prin deplasări în masă pe flancurisau prin erodare de către agenţii exogeni.

Etna, ca şi vulcanii din Arhipelagul Lipari (Eoliene) şi ceilalţi din proximitateainsulei Sicilia, ca şi Vezuviu din Peninsula Italică, din vecinătatea Golfului Napoli,face parte din aria vulcanismului de subducţie a Mării Mediterane. Acesta este spaţiulîn care, conform teoriei plăcilor tectonice (tectonica globală), se află în raport deconvergenţă, respectiv de coliziune şi subducţie , Placa Africană şi PlacaEuroasiatică. Aici Placa Africană coboară pe un plan înclinat (Planul Benioff) subPlaca Europeană. Stresul tectonic a generat falierea crustei terestre, care are aiciaproximativ 25 km grosime. Faliile au făcut posibilă ascensiunea magmei şidesfăşurarea activităţii vulcanice din perioada cuaternară. Studiile geofizice plaseazăEtna la intersecţia a trei mari sisteme de falii cu caracter regional, linii tectonice detip distensiv. Acestea au avut un rol esenţial în apariţia şi evoluţia magmatismului(vulcanismului) etnean, dar au generat şi seismicitatea accentuată a regiunii. Suntfaliile soclului ibleo-maltez din partea estică a masivului Etna, cele care au formatmai multe structuri distensive. Pe aceste structuri, în mediu submarin (într-un golf alSiciliei), s-au produs primele erupţii vulcanice pe amplasamentul Etnei actuale, alecăror produse petrografice se află la baza vulcanului. Este vorba de lavele tholeiiticeevacuate prin aparate fisurale submerse, care au creat mai întâi o insulă vulcanică (unvulcan-scut), legată mai târziu de uscatul sicilian.

Pe lângă această ipoteză a vulcanismului de subducţie din aria MăriiMediterane, susţinută de majoritatea vulcanologilor2, este avansată şi ipotezavulcanismului legat de aşa-numitele „puncte fierbinţi”, care apar accidental în crustaterestră (fluxuri de materie în fuziune pătrundând în scoarţă dinspre mantauaPământului3).

2 Aceştia susţin că deformarea regională tectonică actuală din aria Etnei este determinată tot de compresiunea plăcilortectonice în subducţie.3 Primul om de ştiinţă italian care a studiat Etna ca geolog şi vulcanolog a fost Carlo Gemmellaro (1787-1866), profesorde Istorie Naturală la Universitatea din Catania. Opera sa principală este Vulcanologia dell’Etna (1859-1860). El aelaborat o teorie modernă asupra vulcanilor.

5

6

7

8

Cercetările vulcanologice recente au permis cunoaşterea mai aprofundată agenezei şi evoluţiei vulcanului Etna. Astfel, în fişa vulcanului Etna, din lista celor 16edificii înscrise în programul „Volcan de la décennie” / „Decade of volcanoes”, încapitolul „Histoire du volcan”, sunt definite patru faze în geneza şi evoluţiavulcanului Etna de-a lungul celor 500.000 de ani (http://fr.wikipedia.org/wiki/Etna)

- Faza „pre-etneană”, care a debutat cu aproximativ 400.000/500.000 de aniîn urmă, cu activitate vulcanică submarină, într-un golf puţin adânc, situat la sud-estulEtnei actuale. Această perioadă de debut este cunoscută şi ca perioada tholeiitică.Lavele, cu conţinut totuşi redus de tholeiite, erau emise prin aparate fisurale, adeseasub apa mării.

- Faza „Etna veche” începe cu aproximativ 168.000 de ani în urmă, când auloc erupţii în partea de sud-sud-vest a edificiului vulcanului actual. Acestea au stat laoriginea primului aparat vulcanic de pe amplasamentul Etnei de astăzi. Era unvulcan-scut (bazaltic), care intercepta formaţiuni sedimentare eocene şi plioceneorizontale.

Astfel încep fazele în care erupţiile pornesc de la aparate centrale, de laveritabili vulcani subaerieni. Lavele emise nu mai sunt tholeiite, ci lave alcaline(hawaiite, de exemplu)

- Faza „Trifoglietto”, care a debutat cu 80.000 de ani în urmă, când s-auformat mai mulţi stratovulcani prin erupţii explozive de lave, construiţi prindepunerea în strate înclinate faţă de axul (conductul) eruptiv a produselor vulcanice.

- Faza „Mongibello”, de acum 35.000 de ani până astăzi, interval în care s-aînălţat partea somitală actuală, cu mai multe conuri şi cratere (4/5). Se pot distingetrei etape: Mongibello vechi, Mongibello recent, Mongibello modern. În aceastăfază au loc prăbuşiri majore care au dus la formarea Craterului Eliptic / CalderaEliptică („Ellitico”) şi a calderei „Valle del Bove”.

Referindu-ne la faza Trifoglietto, atunci unele edificii atinseseră dimensiunimari (Trifoglietto II de 2.400 m, în intervalul 70.000-50.000 ani), iar în faza„Mongibello”, începând cu 30/35.000de ani în urmă, edificiul stratovulcanic depăşea4.000 m. Apoi a avut loc prăbuşirea stratovulcanului şi s-a format craterul eliptic(caldera eliptică) – Ellitico. Acest edificiu, profund erodat, reprezintă osaturastructurală şi morfologică a Etnei actuale. Aflorimente din această structură se găsescîn partea estică a Văii del Bove.

În legătură cu etapa modernă şi actuală a lui Mongibello, care a urmat formăriicalderei Piano, aceasta corespunde cu tranziţia de la emisia de lave relativ bogate înSiO2 la lave bazice (relativ sărace în SiO2) şi porfirice, respectiv trecerea de la erupţiiexplozive la erupţii efuzive, care acum predomină. Este perioada când se ridică conul

9

central, respectiv partea somitală actuală a Etnei. Aici funcţionează astăzi 5 cratereterminale şi subterminale: Craterul Central (La Voragina), Bocca Nuova, legat cuVoragina din 1969; Craterul de NE (1911) de 3.330 m (rivalizează cu craterulcentral); Craterul de SE, Noul Crater de SE. Erupţiile pe craterele terminale şisubterminale sunt explozive (de tip strombolian), iar erupţiile laterale sunt efuzive.Datorită numărului foarte mare de vulcani secundari de flanc, cu emisii de lave şiscorii bazice, în Etna, pe ansamblu, predomină astăzi produsele eruptive efuzive(curgerile de lave şi piroclastice). Aceşti vulcani secundari, de flanc (parazitari), înnumăr de cca. 400 (alte surse: 900), sunt monogenici. Unii dintre ei, mai rari, suntnumiţi aparate ocazionale şi excentrice. Ei se ridică printr-o singură erupţie şi suntlegaţi, în majoritate, de sistemele de alimentare ale hornurilor principale (Ex. MontiRossi). Cele excentrice au sisteme de alimentare independente de conducteleprincipale (Ex. Mont Moio).

Vulcanologul Guy Kieffer (1994) diferenţiază şi caracterizează următoareleperioade şi faze în formarea şi evoluţia vulcanului Etna, de-a lungul celor 800.000 deani de când şi-a început activitatea, aşa cum estimează autorul:

- Perioada „pre-etneană”, anterior edificării masivului Etna propriu-zis, are odurată de cca. 150.000 de ani, cu o activitate mai puţin intensă, mai întâi în mediulsubmarin şi apoi în cel subaerian; lavele erau tholeiitice sau tranziţionale;

- Perioada „Etna veche”, cu două faze, în care s-au format doi vulcani mari dinlave bazaltice: un aparat lavic (un vulcan-scut, un aparat primordial), generat de undinamism efuziv, între 150.000 – 100.000 de ani, cu un sistem de caldere somitale şicu o mare structură de alunecare pe versantul oriental secţionat de falii; un aparatînalt, creat prin dinamism exploziv şi freatomagmatic puternic, distrus apoi de maimulte erupţii de tip „St. Helens”, între 100.000 – 75.000 de ani.

- Perioada „Etna nouă”, perioada de formare a aparatelor centrale, cele carecompun părţile înalte ale Etnei actuale. Cercetările indică şapte centre eruptive care s-au succedat între cca 75.000 de ani şi epoca actuală. Axele eruptive s-au deplasat pe odistanţă de 8 km, progresiv, între părţile centrale ale Calamei (cel mai vechi centrueruptiv) şi părţile centrale ale lui Mongibello (cel mai recent centru eruptiv), unde sesituează craterele somitale actuale.

În această perioadă s-a produs trecerea de la magmele alcaline (bazice) la celediferenţiate şi, ca urmare, s-a produs tranziţia de la un dinamism efuziv la unulexploziv tot mai violent şi la manifestări freatice şi freatomagmatice tot maiputernice. Aşa a fost erupţia explozivă de acum 14.000 de ani, care a dus la formareacalderei Craterul Eliptic (4 x 3 km) şi la decapitarea unui edificiu înalt de aproape4000 m, altitudinea cea mai mare atinsă de Etna. De asemenea, o puternică erupţie

10

freato-magmatică din anul 122 î. Chr. a dus la deschiderea Craterului (Calderei)Piano (Crater del Piano), în care a fost construit sistemul crateric terminal actual.Mongibello istoric este posterior acestei erupţii.

În concluzie, Etna este un vulcan relativ nou în termeni geologici, clădit prinmultiple dinamisme eruptive, prin stiluri eruptive diferite, trecând prin fazestructurale şi morfologice diferite datorită modificării în timp a condiţiilor tectono-magmatice, ale particularităţilor fizice şi chimice ale magmelor. De aceea, Etna faceparte din categoria vulcanilor poligenici. Etna nouă, fiind edificat prin stratificareamaterialelor vulcanice diferite (lave consolidate sub formă de andezite, bazalte,trahite şi combinaţii ale acestora; cenuşă, lapilli, scorii, bombe, blocuri), în strateînclinate faţă de conductul de emisie şi căpătând forma de con (trunchi de con) seîncadrează în clasa stratovulcanilor sau stratoconurilor. Etna veche (partea bazală) arezultat prin activitate efuzivă, fisurală, ca un vulcan-scut, dar Etna nouă (parteacentrală înaltă) a fost creată prin activitate de tip exploziv (stromboliană, pliniană),care a generat emisii şi acumulări de lave şi piroclastite, dispuse în strate înclinateîntr-un corp eruptiv conic, în funcţie de secvenţa eruptivă, rezultând astfel edificiul detip stratovulcan sau stratocon. Trecând prin aceste transformări morfostructurale,Etna se încadrează în categoria vulcanilor de tranziţie, a vulcanilor compoziţi. Cuaceastă complexitate geologică şi morfostructurală, marele vulcan sicilian poate fiinclus în categoria „vulcanilor multipli”, a „sistemelor vulcanice”, a „complexelorvulcanice”.

3. Structura geologică şi alcătuirea petrograficăStructura geologică a vulcanului Etna reflectă condiţiile de formare de-a lungul

celor 500.000 de ani de activitate eruptivă (dinamism eruptiv), cu toate transformărilepetrecute în diferitele perioade şi faze de edificare. Aşa fiind, Etna prezintă ostructură internă complexă, caracteristică unui vulcan compozit, intermediar,multiplu. Aceasta se diferenţiază între partea bazală, iniţială (primordială), specificăunui vulcan-scut, şi partea centrală înaltă, suprapusă celei dintâi, propriestratovulcanilor.

Partea bazală (somma), primordială, numită de către vulcanologi Etna veche,este un edificiu bazaltic situat pe crusta continentală a Plăcii Africane, suprapusăfiind argilelor eocene şi pliocene dispuse orizontal (tabular). Edificiul de tip vulcan-scut a rezultat din suprapunerea şi consolidarea curgerilor lavice tholeiitice, fluide,emise mai întâi fisural şi apoi punctual, prin centre eruptive, în timpul erupţiilorefuzive din pleistocenul inferior şi mediu.

11

12

13

Partea centrală înaltă, numită în vulcanologie Etna nouă, este opera episoadeloreruptive de tip exploziv (strombolian, plinian) din pleistocenul superior şi holocen,inclusiv din epoca istorică, care au creat sau distrus o serie de stratovulcani. Caurmare, are o structură specifică stratificată şi radiară, stratele fiind înclinate faţă deconductul vulcanic, dând forma geometrică de con. În seria depozitelorstratovulcanului etnean se succed pânze/curgeri lavice tranziţionale, andezidice şistrate (acumulări) de piroclastite (cenuşă, lapilli, scorii, bombe, blocuri). În ultimeledecenii se constată o creştere a emisiilor de lave bazice şi tendinţa de revenire laerupţii mai lente, efuzive. Acestea atestă modificări în compoziţia chimică prin caretrec magmele care alimentează vulcanul. Aşadar, lavele emise astăzi de vulcanul Etnasunt bazaltice, provenite din magme bazaltice cu olivină. Numai subordonat(secundar) sunt trahiandezitice şi andezitice cu olivină.

Din punct de vedere petrografic, edificiul Etna este alcătuit din roci eruptive,unele predominante (majore), altele secundare. Cele principale sunt: trahibazalte,tefrite, trahiandezite bazaltice, bazalte, picrobazalte. Dintre cele secundare fac parte:trahite, trahiandezite, fonotefrite, tefrifonolite (www.vulcano_si.edu)4.

Structurile geologice şi constituţia petrografică şi mineralogică pot fi studiateîn detaliu pe baza aflorimentelor deschise prin eroziune în văile care secţionează maiadânc flancurile, dar îndeosebi în depresiunile tectonice în care au avut loc dislocaţiişi alunecări masive de piroclastite eterogene, de diferite vârste, dimensiuni şicompoziţii, ca în Valle del Bove (adâncă de 500 – 1000 m) şi în Valle del Leone.

Sunt renumite aflorimentele din Valle del Bove. Aici pot fi observate şi curgerimai rare de lave cordate („a corde”) şi formaţiuni columnare („colonnari”), aşa cumsunt coloanele „dell’Acantara”.

4. Activitatea vulcanicăCu o activitate începută de peste 500.000 de ani, Etna continuă să erupă şi

astăzi. Vulcanul are o activitate permanentă, dar inegală ca intensitate şi intervale demanifestare, perioadele de calm alternând cu cele în care erupţiile sunt explozive.

Erupţiile sale sunt specifice aparatelor vulcanice de tip central, desfăşurându-seconcentrat în vârful de con, pe cele cinci cratere somitale, în stil exploziv(strombolian), şi dispersat pe flancurile edificiului, pe cele peste 400 de crateresecundare (adventive, laterale, ocazionale sau excentrice), în stil efuziv.

Din informaţiile culese din „Global Volcanism Program”(www.volcano.si.edu/volcano), reţinem, de asemenea, cele două stiluri de erupţiitipice pentru Etna: erupţiile explozive persistente, cu emisii reduse de lave (dar

4 Sunt date extrase din „Global Information” / „Geological Summary” privitor la Global Volcanism Program / Etna.

14

predominante de gaze, vapori, cenuşi, piroclastite, lapilli, bombe, scorii), pe unul saumai multe din cele 5 cratere somitale, şi erupţiile efuzive (efuziunile), puternice şifrecvente pe fisurile de flanc, care generează curgeri de lave, acompaniate adesea şide erupţii stromboliene, care generează conuri monogenice de cenuşă şi scorii(piroclastite). Deosebit de spectaculoase sunt erupţiile simultane, de vârf de con şi deflanc, îndeosebi în timpul nopţii. „Fântânile de lavă” din craterele somitale pot ajungepână la 1.000 m, bombele vulcanice până la 500 m, iar curgerile lavice şi piroclasticepot ajunge până la ţărmul Mării Ionice. Curgerile de lave istorice, cu o compoziţiebazică (bazaltică), acoperă o mare parte a masivului Etna. Ele constituie majoritateaproduselor eruptive ale Etnei şi reprezintă cel mai primejdios fenomen eruptiv pentruaria etneană atât de populată.

Să notăm, de asemenea, că Etna elimină zilnic în atmosferă aproximativ unmilion de tone de vapori de apă şi peste 50.000 de tone de dioxid de carbon.

Activitatea holocenă (începând cu 10-12.000 de ani în urmă) se caracterizeazăprin emisii de lave slab diferenţiate (hawaiite), mai fluide decât în perioada anterioară(pleistocenă). Cercetările indică posibilitatea revenirii vulcanului la un dinamism maicalm, efuziv, după fazele explozive din mileniile anterioare. Astfel, Reffay A. (1989)argumentează prin semnalarea pânzelor de lave apărute pe flancul sudic.

Magma, cu vâscozitate în scădere, se ridică de la adâncimea de 30 km şi seacumulează într-un rezervor magmatic (cameră magmatică, bazin magmatic), situat lanumai 2 km sub vârful Etnei. De aici, lava pătrunde prin conductul principal şiramificaţiile sale, dar şi prin fisurile minore independente de hornul (coşul) principal,şi erupe la suprafaţă sub presiunea internă generată de gaze şi vaporii de apă (bule demagmă) prin craterele de vârf (somitale, terminale şi subterminale) şi cele de flanc(laterale) şi excentrice. După geofizicianul Rolf Schick (www.ipedia.ro), fluxul demagmă nu se deplasează uniform, ci în puseuri, ritmic. Interesant, „pulsul” magmei,observă acest cercetător, are un ritm de 72 de bătăi pe minut, similar ritmului cardiacal omului. Sunt observaţii pe care le-a făcut din anii 1970. De asemenea, se constatăcă Etna erupe la aprox. 3 luni, de regulă la sfârşitul perioadei trimestriale a anului, iarla un interval de 150 de ani, erupţiile sunt distrugătoare.

Pe acest fond dinamic lent, cu ritm zilnic, se manifestă episoadele paroxismale.Observaţiile vulcanologice arată că la fiecare şase ani are loc o erupţie violentă. Secunoaşte că în secolul XX s-au produs aproape 100 de erupţii puternice (alte surseindică 80 de erupţii). În plus, există constatarea că la câteva mii de ani erupţiile devinfoarte violente. Pe această bază, geofizicianul Behncke (www.ipedia.ro) estimează cădupă erupţia violentă din anul 122 î. Chr., ne putem aştepta, în câţiva ani, la o erupţie

15

deosebit de puternică, pe care o localizează pe flancul estic, cel mai sensibil din punctde vedere tectonic.

În legătură cu activitatea eruptivă a Etnei din epoca istorică, se ştie că existădate certe pentru cca. 2000 de ani, ceea ce este unic în lume. Sunt documentate cca.140 de erupţii, printre care cele violente din 122 î. Chr., 141 î. Chr., 1329, 1381,1536, 1669, 1689, 1832, 1843, 1929, 1979, 1984, 1985 şi 1987. Sunt citate curgerilelavice devastatoare din anii 1329, 1381 şi în special cele din 1669, care au distrus 2/3din oraşul Catania.

În ceea ce priveşte activitatea eruptivă actuală, cercetările arată că după maimulţi ani de erupţii concentrate în craterele somitale, ori mai jos, în lungul unorimportante fracturi orientate nord-sud, pe latura orientală a vulcanului, riscul majordecurge, pe termen mediu, dintr-o erupţie excentrică, adică la baza flancurilor, undedensitatea populaţiei este foarte mare. Erupţiile din ultimii ani sunt o mărturie în acestsens.

Pe ansamblul raporturilor vulcanului Etna cu aria înconjurătoare dens locuită şieconomic prosperă, riscurile sunt multiple şi corelate: cutremure locale vulcanice(prevestitoare ale exploziilor vulcanice) şi cutremure majore tectonice, devastatoare(ca cel din 1908, care a distrus oraşul Messina), emisiile de gaze, fum şi vapori deapă, ejecţia lavei în atmosferă şi transformarea ei în cenuşă, lapilli (zgură), bombe şiblocuri, formând norul vulcanic de gaze şi cenuşă care se poate deplasa, în funcţie deviteza şi direcţia vântului, pe distanţe mari (cca. 50 km) şi spre arii dens populate şiintensiv cultivate; apoi curgerile de lave şi piroclastite, emise de craterele somitale şicele laterale şi care curg sub formă de râuri/torenţi care brăzdează haotic flancurileconului central (Gran Cono) şi marile flancuri ale vulcanului, până la baza sa, acolounde se află numeroase sate, staţiuni şi oraşe (Taormina, Messina, Siracusa, Catania),acestea reprezentând principalul pericol deşi nu sunt atât de rapide (cum sunt, deexemplu, lavele vulcanilor hawaiieni); în fine, riscul prăbuşirilor şi al alunecărilor îndepozitele stratovulcanice (prăbuşiri în pereţii craterelor, care permit evacuarealavelor, dislocaţii şi alunecări în stratele de flanc).

Acţiunea distructivă a erupţiilor etnene se întinde pe arii de 1.250 km2 în jurulvulcanului, cele mai expuse sunt poalele edificiului vulcanic, în special pe flanculoriental, de la nivelul mării până la cca. 1600 m, un spaţiu de veche şi intensăpopulare şi umanizare, cu numeroase sate şi oraşe, cu staţiuni şi oraşe litorale (de laMessina la Siracusa), cu importante plantaţii agricole, cu o infrastructură de transportşi de turism bine dezvoltată (autostrăzi, şosele, teleferice, cabane, refugii, domeniischiabile).

16

17

18

Vulcanologii consideră că activitatea vulcanică a Etnei este dificil de cunoscutşi de prognozat. Etna are un dinamism eruptiv practic impredictibil, cu toate serviciilede monitorizare şi investigare dezvoltate în toată aria aparatului vulcanic. De aceea şigradul de risc este ridicat. În orice caz, din moment ce un eveniment eruptiv majoreste previzibil, autorităţile vor declara stare de alertă, în timpul căreia vor lua toatemăsurile pentru gestionarea riscului, în special pentru protecţia populaţiei din zonaameninţată.

Într-adevăr, activitatea aparatului vulcanic al Etnei este continuusupravegheată, pe cale instrumentală, prin reţeaua de aparate / senzori de înregistrareşi măsurare de care dispune Observatorio Etneo al Institutului de Geofizică şiVulcanologie din Italia (IGVI), secţiunea Catania. Sunt instrumente pentru măsurareaparametrilor care privesc caracteristicile proceselor geofizice, seismice, geochimice şigeotermale, în mod punctual şi pe ansamblul edificiului vulcanic: altimetre, tiltmetreşi dilatometre, seismografe, gravimetre, senzori spectrometrici pentru determinareacompoziţiei gazelor şi a cantităţii acestora. La reţeaua terestră de observaţii se adaugăînregistrările satelitare în Vizibil, Infraroşu termic, în sistem RADAR şi LIDAR, darşi prin spectrometrie spaţialală.

Tabel. Episoadele eruptive ale Etnei în intervalul 2000-2015(www.volcano.si.edu/volcano)

Data începeriierupţiei

Data încetăriierupţiei Punctul eruptiv

1 2013, 3 sept. 2015, 16 mai Noul Crater de SE (NSEC)

2 2010, 25 aug. 2013, 27 apr. Bocca Nuova, Craterele de NE şiSE

3 2010, 8 apr. 2010, 8 apr. Craterul de SE4 2008, 13 mai 2009, 4 iunie Crater de NE (baza estică)5 2007, 19 martie 2008, mai (?) Bocca Nuova, Craterul de SE6 2006, 14 iulie 2006, 15 dec. Craterele de SE şi NE şi pe flancuri7 2005, 16 dec. 2005, 20 dec. Bocca Nouva

8 2004, 7 sept. 2005, 8 martie Craterul de SE, flancul sud-estic alcraterului central (3000-2330 m)

9 2004, 12 feb. 2004, 14 feb. Craterul Central10 2003, 8 martie 2003, 9 nov. Crater de NE

11 2002, 26 oct. 2003, 23 ian. Riftul de NE (3100-1900m),flancul de S (2850-2600m)

12 2001, dec. (?) 2002, 30 oct. Craterul Central, Craterul de NE

13 2001, 17 iul. 2001, 9 aug. Flancurile de S şi NE ale crateruluicentral (3100-2100m)

14 1994, 17 ian. 2001, 17 iulie Craterele Central, de NE şi SE

19

20

21

22

Etna este monitorizat şi în cadrul programului mondial „Global VolcanismProgram” (GVP), în care sunt înscrişi 1540 vulcani activi holoceni (de 10.000 deani), din care cca. 60 erup anual, un program coordonat de Smithsonian Institution şiUnited States Geological Survey (USGS). Din capitolul „Eruptive History”, respectivdin Baza de date „Volcanoes of the World” (www.volcano.si.edu/volcano), am extrasun tabel al episoadelor eruptive de la începutul sec. XXI (2000-2015). În acestdocument, Etna este identificat cu numărul 211060. Observaţiile se materializează înrapoartele săptămânale pentru vulcanii activi din toată lumea (Weekly VolcanicActivity Report). De exemplu, privind activitatea Etnei în intervalul 13-19 mai 2015,raportul consemnează următoarele: pe Noul Crater de SE a fost o exploziestromboliană, cu mici seisme, acompaniată de ejectarea unui nor vulcanic până la 100m şi de o curgere redusă de lavă.

Trebuie arătat că datele despre marile erupţii cuaternare sunt catalogate în„Large Magnitude Explozive Vulcanic Eruption” (LaMEVE), în baza de date„Volcano Global Risk Identification and Analysis Project” (VOGRIPA). Acestproiect este sponsorizat de World Organization of Volcanoes Observatories(WOVO), în prezent găzduit de Earth Observatory of Singapore.

Etna a fost declarat arie protejată cu statut de „parc naţional” în anul 1987. Înanul 2013 a fost propus pentru înscrierea pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO,iar în iunie 2015, aceasta a fost validată. Sub numărul de identificare 1427 este făcutădescrierea geografică oficială UNESCO a vulcanului Etna(http://fr.wikipedia.org/wiki/Etna).

5. ReliefulSuccesiunea în timp a dinamismelor eruptive, structura şi alcătuirea

petrografică a edificiului vulcanic se reflectă pe deplin în relieful acestuia: dimensiuni(altitudine, suprafaţă, volum) şi formă (arhitectura de ansamblu şi formele de detaliu).

Vulcanul Etna ocupă o suprafaţă de 1.190 km2, forma bazei conului esteeliptică (38 x 47 km), perimetrul acestuia fiind de cca. 150 km. Altitudinea măsuratăoficial în anul 2015, cea înscrisă în descrierea geografică UNESCO, este de 3.330 m.Se cunoaşte că înălţimea vulcanului variază în funcţie de efectele, constructive saudistructive, ale erupţiilor. În secolul XX, cotele maxime s-au modificat în jurul valoriide 100 m: 3.274 m în anul 1900, 3.269 m în 1942, 3.290 m în 1956, 3.296 m în 1961,3.345 m în 1978 etc. În perioada antică, între 427-347 î. Chr. (perioada lui Platon) secrede că vulcanul avea aproximativ 3.300 m. După cum s-a menţionat în paginileanterioare, cea mai mare altitudine atinsă în procesul de edificare ca stratovulcan a

23

fost de aproape 4000 m, în faza „Mongibello” (etapa Mongibello vechi”), care adebutat cu cca. 35.000 de ani în urmă, în pleistocenul superior.

Cu forma generală de con, având baza de 1.190 km2 şi altitudinea de 3.330 m,vulcanul Etna deţine recordul de volum între masivele muntoase ale Italiei, cu 350km3. Aşadar, Etna este un vulcan grandios şi spectaculos.

Privit în ansamblu, Etna este un vulcan de tip central, parazitat de sute devulcani adventivi, de flanc. Imensul con în care se înscrie geometric are pante maidulci (16o) până la 1800 m. De aici se înalţă brusc spre 3000 m partea somitală, carecorespunde conului Mongibello, cu diametru bazal de cca. 10 km. De la 2.600/2.900m până la 3.330 m s-a format un mare con central alcătuit din scorii şi curgeri lavice,cu pante ce cresc de la 25o la 32o. Este Gran Cono, cu cele cinci cratere somitale. Aicieste punctul terminus al conductului central de alimentare cu lavă. Gran Cono seridică în cadrul calderei Cratere del Piano, cu diametrul de 2,6 km.

Din punct de vedere morfostructural, Etna este un vulcan complex, făcândparte din categoria vulcanilor intermediari, de tranziţie, respectiv din categoriavulcanilor compoziţi, a vulcanilor multipli, a sistemelor vulcanice. În procesul deformare a trecut, de-a lungul celor 500.000 de ani de istorie geologică, de la un aparatde tip vulcan-scut bazaltic, la o mare calderă, iar de aici la stravulcanul andezitic, cufaze de ridicare de stratoconuri şi de prăbuşire şi formare de caldere, până lasstratovulcanul actual (Mongibello), cu conul său central (Gran Cono) şi calderaPiano, în care se ridică sistemul craterial de astăzi. Cu toate acestea, aparatul vulcanicEtna este unitar, ca infrastructură şi suprastructură.

Ca vulcan compozit, Etna este un edificiu alcătuit dintr-o parte bazală, veche(pleistocen inferior), numită somma, formată prin erupţii efuzive bazice, carecorespunde vulcanului-scut („Etna veche”), şi o parte centrală înaltă (somitală), mainouă (pleistocen superior – holocen), formată prin erupţii explozive (stromboliene,pliniene), denumită de vulcanologi „Etna nouă”.

Referindu-ne la Mongibello (recent şi modern), acesta este stratovulcanulcentral actual, cu o calderă în vârf (Caldera Piano), de unde aspectul de trunchi decon. S-a format în ultima parte a pleistocenului şi în holocen, până astăzi. Înălţareavârfului actual al Etnei a fost întreruptă cu aproximativ 2000 de ani în urmă, odată cuprăbuşirea calderei Piano, în timpul episodului exploziv de tip plinian din anul 122î.Chr. Are diametrul de 2,6 km, iar marginea sa culminează la 2.900 m înălţime.

În această calderă s-au ridicat, cum s-a mai spus, conul central, cu cele cincicratere terminale şi subterminale. În 2012, vârful Etnei era ocupat de cinci crateresomitale: Craterul de Nord-Est (apărut în 1911), Voragina (La Voragine) (1947),Bocca Nuova (1968), Craterul de SE (1971) şi Noul Crater de SE (2007). Craterele

24

Voragina şi Bocca Nuova s-au unit formând Craterul Central. Apariţia de mai multecratere este legată de deplasarea axului eruptiv în lungul riftului orientat de la nord lasud. Pe toate aceste cratere se desfăşoară activitatea eruptivă de vârf (somitală,centrală) actuală. Este o activitate de tip strombolian, explozivă, întreruptă deintervale de calm; erupţiile sunt alimentate din camera magmatică, situată laaproximativ 2 kilometri adâncime.

În ansamblu, pe flancurile marelui con, pe toată linia de profil, de la vârful centralla baza sa, s-au format peste 400 de secundare (laterale, adventive, parazitare, „ocazionaleşi excentrice”), izolate sau grupate. Unele surse indică chiar 900 de cratere secundare.Toate sunt generate de erupţiile care au loc pe fisurile (fracturile) de flanc, pe care au locerupţii efuzive frecvente şi puternice. Sunt conuri monogenice, de mici dimensiuni,produse de o singură erupţie vulcanică; sunt conuri de lavă sau conuri de piroclastite(cenuşă, scorii). Unele sunt legate şi alimentate de ramificaţiile conductului (hornului)principal, de unde o sincronizare eruptivă cu aparatul central, iar altele sunt independente,coşurile eruptive fiind legate direct de camera magmatică (bazinul magmatic, vatravulcanică). Este cazul conurilor excentrice, care se găsesc spre poalele vulcanului, ca celedin apropierea ţărmului Mării Ionice. Din craterele acestea se pot scurge râuri / torenţi delave bazice, care uneori ajung până în apele mării. De aceea sunt şi cele mai periculoasepentru teritoriile atât de populate de la bază. Unele conuri par a fi mici vulcani, de câtevasute de metri, dar altele au numai câteva zeci de metri. Dintre conurile/craterele secundaredin jurul lui Gran Cono menţionăm conul /craterul Silvestri, conul Sapienza, iar dintreconurile/craterele de pe pantele (flancurile) mai line numim pe Monti Rossi, cel care agenerat curgerile de lave şi piroclastite din anul 1669, curgeri care au distrus în proporţiede 2/3 oraşul Catania, apoi vulcanii Monte Minardo, Monte Ruvalo.

În legătură cu morfologia părţii înalte, somitale, a Etnei, se impune precizareacă aceasta este dominată de riftul N-S, care formează o creastă distinctă, punctată demai multe conuri/cratere şi numeroase fisuri. Axa eruptivă (respectiv centreleeruptive) s-a deplasat pe această direcţie pe o distanţă de 7-8 km.

În vârful vulcanului se află un mare con – Gran Cono –, cu patru cratere,relativ independente ca activitate eruptivă (o caracteristică mai recentă a vulcanului).Cu o sută de ani în urmă, în 1911, era un singur con, cu un crater de 500 metridiametru – Craterul Central. Două noi cratere s-au format în timpul erupţiilor din1911 şi 1971, respectiv Craterul de Nord-Est şi Craterul de Sud-Est, care şi-au ridicatpropriile conuri, ce rivalizează prin dimensiuni cu Conul / Craterul Central. În ultimiiani, Craterul de Sud-Est este cel mai activ, iar conul este cu numai 20 metri mai micdecât culminaţia Etnei (3.330 m). În această parte s-a format un crater nou – NoulCrater de Sud-Est.

25

26

27

În literatura de specialitate sunt consemnate fie patru cratere somitale (fişaEtnei din „Décennie des volcans”), fie cinci (în articolul dinhttp://fr.wikipedia.org/wiki/Etna): Voragina (1947), Bocca Nuova (1968), Craterul deNE (1911), Craterul de SE (1971), Noul Crater de SE (2007). La Voragina este celmai înalt con şi cel mai mare crater, după care urmează Bocca Nuova. Cele douăconstrucţii vulcanice au fuzionat în cadrul Craterului Central.

O trăsătură morfologică deosebită pentru Etna este discontinuitatea din flanculestic al marelui con, un uriaş amfiteatru natural, cunoscută sub numele de Valle delBove. Această depresiune este interpretată de vulcanologi ca o calderă de flanc (tip„St. Helens”), apărută în prima etapă a fazei Mongibello (după alte surse în faza EtnaVeche). Are lungimea de 10 km şi lăţimea de 5 km. Este o depresiune de prăbuşire peplanuri de falie, o calderă în care s-au acumulat curgeri de lave şi piroclastite. Înpereţii abrupţi ai acesteia se observă serii întregi de formaţiuni eruptive, alcătuite dinlave consolidate şi piroclastite mai mult sau mai puţin coezive, diferenţiatemineralogic şi petrografic în funcţie de secvenţa eruptivă care le-a generat. Acestestrate sunt intersectate de dyke-uri, vechile traiecte ale lavelor, contribuind laconsolidarea suprastructurii stratovulcanului. Aşadar, istoria edificiului vulcanicetnean poate fi descifrată în aceste aflorimente.

Valle del Bove este o mare calderă de flanc (flancul oriental), cu olărgime de 5 km şi o lungime de 10 km. S-a format prin afundarea unei altecaldere din faza „Trifoglietto”. Forma actuală este rezultatul prăbuşirii deacum 3.500 de ani.

Această depresiune de prăbuşire este conturată de pereţi abrupţi (35o-45o), cu diferenţe de nivel ce depăşesc 1000 m. Sunt pereţi accidentaţi, cucreste ortogonale şi torenţi de grohotişuri ori curgeri lavice şi piroclastice.Fundul depresiunii este acoperit de câmpuri de lave provenite din erupţiilepreistorice şi istorice. În proximitatea crestelor de contur se găsescnumeroase cratere secundare.

Dyke-urile, formate din rocă mai dură, rezistentă la eroziune, se impunîn relief. Ca ramificaţii ale conductului de alimentare, dyke-urile permiturmărirea vechilor linii tectonice (falii) care au direcţionat activitateavulcanică. Seriile de materiale vulcanice care se găsesc în versanţii Văiidel Bove pot fi atribuite diferitelor centre eruptive, astăzi aproape toatedispărute, cu produsele lor eruptive diferenţiate din punct de vederemineralogic şi petrografic.

28

Structurile din versanţii Văii del Bove oferă posibilitatea studieriidetaliate a evoluţiei acestui edificiu vulcanic din punct de vedere geologicşi geomorfologic. Toate mărturiile acumulate până astăzi de cătrevulcanologi indică caracterul poligenic al Etnei.

(Ferlito Carmelo, Évolution volcanique de l’Etna;www.guidetnanord.com/fr)5

Sintetizând, edificiul vulcanic Etna, de forma generală a unui con amplu (maiexact trunchi de con), se caracterizează printr-o morfologie de detaliu variată şicomplexă. Aceasta se compune din: cratere terminale şi subterminale (de vârf,somitale, centrale), pe vârful celui mai nou şi mai înalt con – Gran Cono; numeroasecratere secundare (peste 400 de conuri monogenice de dimensiuni reduse; cratereadventive, cratere de flanc, cratere parazitare) pe toate flancurile marelui vulcan;caldere (Caldera Eliptică / Ellitico / Caldera Pleistocenă; Caldera del Piano, Vavalaci,Piano del Lago, Valle del Bove, Valle del Leone); curgeri de lave (râuri sau torenţi delavă) dinspre craterele terminale şi subterminale (pe pantele lui Gran Cono şi încontinuare, spre poalele vulcanului) şi cele secundare (de flanc). Mulţimea conurilor /craterelor secundare şi a curgerilor lavice şi piroclastice, lineare şi în pânză, complicămorfologia de amănunt a flancurilor (pe profilul de flanc), îndeosebi în partea lorsuperioară, puternic afectată de dinamismele eruptive. Este un relief accidentat,haotic, rugos, în continuă transformare. Numai partea inferioară a flancurilor este maipuţin accidentată, unde curgerile de lave, stabilizate cu timpul, au fost colonizate devegetaţie (de exemplu, asociaţiile arbustive de Genista aetnensis).

Scurgerea şi eroziunea torenţială, mai intense în perioada umedă de toamnă-iarnă sau cu ocazia topirii bruşte a zăpezii din Etna înaltă, provoacă disecarea radiarăa flancurilor edificiului vulcanic nud sau slab protejat de vegetaţie. Aşa se formeazăbarraconsurile.

La toate acestea se mai adaugă detalii morfologice ca tuburi şi tuneluri de lavă,grote de lavă (grotele de la Alcantarra, Grota del Gelo, o cavitate care adăposteşte ungheţar permanent).

5 Carmelo Ferlito (n. 1978) este docent în vulcanologie la Universitatea din Catania. Una din cele mai cunoscute lucrărieste Geochimia e vulcanologia.

29

30

31

32

6. ClimaCaracteristicile climatice ale masivului Etna sunt determinate, în mod cumulat,

de aşezarea geografică la intersecţia paralelei de 37o45‘ lat. N cu meridianul 14o59‘long. E, în partea centrală a bazinului Mării Mediterane, în Insula Sicilia, foarteaproape de Africa, respectiv Deşertul Sahara, dar şi de altitudinea sa, care depăşeşte3.300 m (3.330 m), de expoziţia flancurilor marelui con vulcanic faţă de radiaţiasolară şi circulaţia maselor de aer.

Prin latitudine (37o45‘) şi încadrarea în aria centrală a Mării Mediterane, acolounde acţionează anticiclonul nord-african (saharian), în sezonul cald, şi cicloniimediteraneeni, în sezonul rece mult mai scurt, Etna se situează în plină zonă climaticăsubtropicală, respectiv mediteraneană. Este o zonă în care îşi exercită acţiuneacâmpul baric de mare presiune din Africa de Nord (anticiclonul Saharian), prinadvecţia şi persistenţa aerului foarte cald şi uscat în lungul sezon de vară, şi cicloniimediteraneeni responsabili de formarea maselor de aer relativ rece şi foarte umed,care generează precipitaţiile bogate din intervalul noiembrie-martie. Aşadar, climamediteraneană a Siciliei are două anotimpuri bine marcate, cu contraste puternice subraportul regimului termic şi pluviometric. Tranziţia între aceste sezoane se producerapid.

Pe acest fond climatic zonal, de factură mediteranean, se produce diferenţiereaîn mai multe climate şi topoclimate, determinată de altitudinea de 3.330 m, demasivitatea vulcanului, de expoziţia versanţilor în raport cu soarele şi circulaţiasezonieră a maselor de aer, cu marea înconjurătoare. Astfel, rezultă etajarea climei dela 0 m la 3.330 m, dar şi variaţiile topoclimatice impuse de expunerea flancurilor, demorfologia vulcanică de detaliu (de exemplu, conurile vulcanice secundare înalte decâteva sute de metri, de asemenea, depresiunea amplă şi profundă de pe laturaorientală – Valle del Bove), de acoperirea cu vegetaţie, de substratul lavic şipiroclastic.

Trei etaje climatice se desfăşoară pe verticala vulcanului Etna: etajul climatuluimontan mediteranean de joasă altitudine (0 m – 1000 m), etajul climatului montantemperat de altitudine mijlocie (1000 – 2000 m) şi etajul climatului montan rece dealtitudine mare (2000 m – 3330 m).

Caracterele climatice ale etajului inferior, suprapus părţii joase a flancurilorconului etnean, sunt cele specifice climei mediteraneene: veri lungi, călduroase şiuscate, cu intervale caniculare când temperaturile depăşesc 35oC-40oC, cu ierniblânde (moderate) şi umede, când temperaturile se menţin pozitive (minimele nucoboară sub 4oC), cu precipitaţii abundente, uneori sub formă de averse. Aceste

33

condiţii permit practicarea unei agriculturi intensive, în care predomină culturaplantelor mediteraneene (citrice, măslinul, viţa de vie etc.).

În etajul mijlociu se manifestă caracteristicile climatului montan temperat.Temperaturile devin tot mai scăzute şi precipitaţiile tot mai bogate de la altitudinea de1000 m la 2000 m, încât fac posibilă dezvoltarea pădurilor de castan, de stejarsemperviriscent şi de stejar cu frunze căzătoare, a pădurilor de fag şi celor de pin.

Etajul superior are un climat rece, alpin, cu temperaturi care scad iarna sub0oC. După datele de observaţie ale Staţiei meteorologice de la cota de 2.943 m, pevârful Etnei se înregistrează valori medii negative de -5,5oC în luna ianuarie (vezitabelul). Media valorilor termice maxime lunare atinge nivelul cel mai ridicat de23,8oC în luna iulie, iar media valorilor termice minime lunare ajunge la nivelul celmai coborât, de -5,5oC în luna ianuarie.

Valorile minime pot coborî şi la -18oC în condiţiile vântului violent.Precipitaţiile medii anuale pot să ajungă în unii ani la 1000 mm. Iarna cad ninsoriabundente, iar stratul de zăpadă coboară până la altitudinea de 1700 – 1600 m.Datorită activităţii vulcanice, pe vârful Etnei nu se menţin zăpezi permanente. Existăînsă, punctual, névés, aceste acumulări de zăpadă fiind protejate de depunerile decenuşă şi scorii.

În fine, temperatura medie anuală pe vârful Etnei (staţia meteo de la 2.943 m)este de 9,9oC, aproape egală cu temperatura medie anuală pentru teritoriul României(10oC), situat pe paralela de 45oC şi dominat de Munţii Carpaţi.

TabelTemperaturi caracteristice pentru vârful Etnei

(Staţia meteorologică de la cota 2.943 m)I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual

Temperaturamedie aminimelorlunare (oC)

-5,5 -3,7 -1,4 2,5 6,2 10,4 14,7 14,3 10,2 6,6 2,5 -2,2 4,5

Temperaturamedie lunară(oC)

0,3 2,6 6,6 10,5 12,2 15,5 18,8 18,5 12,4 10,2 7,3 4,6 9,9

Temperaturamedie amaximelorlunare (oC)

3,3 6,4 10,1 13,3 15,7 19,2 23,8 23,2 20,4 17,7 14,4 11,1 14,8

Sursa: meteo.it (www.wikipedia.fr.org)

34

7. Vegetaţia şi floraÎn ansamblu, învelişul vegetal al Etnei se diferenţiază pe etaje, cu asociaţii

specifice conţinând numeroase plante endemice şi relicte. Aceste etaje înconjoarăimpunătorul edificiu vulcanic de la bază, aproape de ţărmul mării, până la limitasuperioară de supravieţuire a plantelor, pe un substrat vulcanic (lavic şi piroclastic)instabil şi într-un climat extrem.

Dispunerea etajelor de vegetaţie este conformă cu succesiunea etajelorclimatice. Pe acest fond etajat în altitudine s-au format asociaţii vegetale azonale şiinterzonale condiţionate de topoclimatele şi microclimatele apărute în funcţie deexpoziţia versanţilor, de morfologia de amănunt a flancurilor vulcanului, desubstratul lavic şi piroclastic, de solurile formate pe roca vulcanică.

Vegetaţia Etnei, bogată şi variată, a suferit modificări continue în timp, pe calenaturală (distrugeri provocate de curgerile de lave şi scorii), dar mai ales prinacţiunile omului (defrişări, incendieri, extinderea culturilor agricole). Documentelecartografice atestă extinderea mult mai mare a pădurilor în perioada antică. Cele maimasive şi haotice transformări le-a cunoscut însă etajul vegetal inferior, cel alvegetaţiei mediteraneene de tip maquis şi gariga, devenit astăzi un spaţiu colonizatfloristic, un spaţiu umanizat, cu numeroase aşezări şi cu vaste culturi mediteraneene.

Constituirea Parcului Naţional Etna (Parco dell’Etna) începând cu anul 1987 aimpus un regim strict de ocrotire a biodiversităţii de pe acest munte vulcanic, cunatura sa unică.

În general, în peisaj se succed trei etaje, denumite în literatura geograficăitaliană regione: regione cultivate (etajul inferior), de la ţărmul mării până la 1000-1200 m, regione boscosa (cu păduri de castan, stejar, fag şi pin) până la 1800-2000m, regione deserta (etajul înalt), corespunzător părţii centrale somitale, alcătuită dinconuri şi cratere active, cu substrat din lave, cenuşă şi scorii („deşertul lavic”)(„Sicilia”, Mondadori, 2009).

Într-o privire fitogeografică mai detaliată, se pot determina următoarele etajevegetale: etajul bazal mediteranean (50-1000 m), etajul montan mijlociu (1000-1500m), etajul înalt (1500-2400 m), etajul deşertului lavic (de la 2400 m până la cotamaximă de 3.330 m).

Trebuie spus că benzile vegetale nu sunt uniforme ca densitate, asociaţii şicompoziţie floristică, în special cea a pădurilor, înlocuite frecvent cu tufărişuri („Laflore de l’Etna”, www.etnaguide.eu.fr; www.guidetnanord.com/fr).

35

36

Etajul bazal (50-1000 m) este dominat astăzi de culturi agricole, care auînlocuit vegetaţia mediteraneană specifică (maquis / gariga). În acest teritoriu de lapoalele Etnei se practică pe scară întinsă cultura viţei de vie, a plantelor citrice şi amăslinului; se cultivă, de asemenea, amandieri (migdali) şi fistic. Se mai pot întâlniînsă specii din flora originală, ca de exemplu, euforbia arborescentă (Euphorbiaarborescens/dendroides), rămasă din maquisul de altădată (50 – 500/600 m), iar laaltitudini mai mari (600-1000 m) se întâlnesc, sporadic sau în pâlcuri, stejarul verde(Quercus ilex), Celtis turnefortii (o specia de stejar mereu verde), dafinul sau laurul(Laurus nobilis), castanul (Castanea sativa), nucul, fisticul (Pistacia terebinthus),mai multe specii de stejar cu frunze căzătoare, printre care şi cerul (Quercus cerris).Pe curgerile de lave şi scorii consolidate se dezvoltă specia arbustivă endemicănumită genista (Genista aetnensis), cea mai eficace plantă colonizatoare.

Etajul de la 1000 la 1500 m se caracterizează prin dezvoltarea pădurilor destejar cu frunze caduce, în special stejar alb (Quercus pubescens). Mai sus seîntâlnesc păduri de pin (pinul negru, pinul larice) – Pin de Linguaglossa, Pin de SerraLa nave.

Între 1500 şi 1800/2000 m (limita superioară a pădurilor) se dezvoltă pădurilede fag (Fagus sylvatica), astăzi cu răspândire redusă, sub forma unor parcele, fiindînlocuite de asociaţiile de pin larice. De asemenea, la aceste altitudini vegeteazămesteacănul de Etna (Betula aetnensis), o altă specie endemică, întâlnită îndeosebi peversantul oriental.

Deasupra limitei superioare a pădurilor (1800/2000 m), până la 2400 m, înfuncţie de expoziţie şi impactul curgerilor lavice / piroclastice şi al norului vulcanic,pe substratul de cenuşă, scorii şi lave, se dezvoltă, în buchete sau perniţe (plachete),speciile de astragal (Astragalus siculus) şi de saponaria (Saponaria sicula), apoivioleta de Etna (Viola aetnensis), ienupărul meridional (Juniperus hemispherica),Spino santo, rumex de Etna (Rumex aetnensis), toate endemite, toate plante pionier.

De la 2400 m la 3000 m, în condiţiile extreme ale habitatului dictate de climat,activitate vulcanică şi substrat (semideşert vulcanic), supravieţuiesc doar câtevaspecii de plante superioare, ca specia Acitulida (Rumex aetnensis), rare exemplare derumex, care cresc ca plante pionier în buchete (smocuri).

De la 3000 m la craterele somitale, deşertul lavic este atotcuprinzător. Aici,orice formă macroscopică de viaţă vegetală este exclusă.

37

38

39

40

41

8. Din literatura beletristică şi ştiinţifică dedicată Etnei(Cărţi de călătorie, lucrări ştiinţifice, filme)

8.1. Cărţi de călătorie (https://fr.wikipedia.org/wiki/Etna)- Alexandre Dumas, Le Speranare, publicată în 1842, cartea se referă la

ascensiunea autorului pe Etna în 1835.- Guy de Maupassant, En Sicile, o cronică publicată în 1886, care relatează

despre excursia sa pe muntele Etna în 1885.- Georges Bataille, La Coupable, carte despre ascensiunea în Etna realizată de

scriitor în 1937, publicată postum în 1961.

8.2. Cărţi şi articole ştiinţificeCărţi (https://fr.wikipedia.org/wiki/Etna)- Bembo P. (...), De l’Etna, Université Blaise Pascal, Clermond-Ferrand- Gemmelaro C. (1989), La Vulcanologia dell’Etna, Catania- Kieffer G. (1985), Évolution structurale et dynamique d’un volcan

polygénique: stades d’évolution et l’activité actuelle de l’Etna (Sicile), these dedoctorat, Université Clermond-Ferrand

- Poli Emilia (1965), La vegetazione altomontane dell’Etna- Patane G., La Delfa S., Tanguy J. (2004), L’Etna e il mondo dei vulcani,

Giuseppe Maimone editore, Catania- Tazieff H. et al. (1991), Sur l’Etna, Flammarion, Paris

Articole (www.volcano.si.edu / volcano)Global Volcanism Program, Etna

8.3. Filme- Tazieff H. (1999), Les volcans Etna et Niragongo- Hoedeman CO, L’Etna sous hautes surveillance- Clodiatti R., Deflandre B., Parist Catherine (2003), Etna: diagnostic d’une

eruption

ReferinţeKieffer G. (1994), Les volcans-boucliers basaltiques. Exemple de l’Etna, în

„Le volcanisme”, Éditions BRGM, OrléansManta I. (1985), Vulcanii Terrei, Edit. Albatros, Bucureşti

42

Posea Gr. (2001), Vulcanismul şi relieful vulcanic, Edit. Fundaţiei România deMâine, Bucureşti

Rădulescu D. (1976), Vulcanii astăzi şi în trecutul geologic, Edit. Tehnică,Bucureşti

Reffay A. (1989), Volcanisme et géomorphologie / Geomorphology ofvolcanoes, in „La recherche française récente en géomorphologie / Recent frenchadvances in geomorphology”, CNRS

*** Sicilia (Italia) (2009), Istituto Geografico De Agostini, Motadori, Milano

Website-uriwww.enwikipedia.comwww.commonsWikipedia.orgwww.volcanodiscovery.com/ro/etnawww.volcanodiscovery.com/volcanoes/europe/italy/etna/satellitewww.fvalk/etna.htmwww.earthobservatory.nasa.govwww.universetoday.comwww.maplandia.com.Etna map/United States Google Satellite Mapswww.geology.com.Volcanoeswww.usgs.gov.Volcanoeswww.volcano.si.edu.Smithsonian Institution. Global Volcanism Programhttps://fr.wikipedia.org/wiki/Etna- Istituto Nazionale de Geofisica e Vulcanologie; Global Volcanism Program.

ACTIV. La fiche du volcan Etnawww.guidetnanord.com/fr/territoire-etna: La flore de l’Etna; L’Évolution

volcanique de l’Etnahttps://etnatourvoyages.wordpress.com: Parco dell’Etnahttp://gallery.Spotimage.comwww.etnaguide.eu/fr/la-flore-de-l’etna