ELEMENTE DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR DIN DEPRESIUNEA „ÎNTRE RÂMNICE”

Aşezările situate în depresiunea “Între Râmnice” merită cunoscute nu numai prin frumuseţile date de cadrul natural ci şi prin tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la srăbuni.

Comunele de munte din curbura Carpaţilor, au constituit o zonă de interferenţă a culturilor celor trei provincii istorice româneşti. Prin această zonă păstorii din vechime treceau dintr-o provincie în alta, poposind o vreme pe plaiurile însorite ale munţilor, Furu, Muntioru, Piatra şi Stejic. Ei au contribuind astfel la întărirea unităţii de limbă şi cultură românească.

O mare parte a locuitorilor din aşezările situate în Depresiunea “Între Râmnice”, îşi au originea în mocanii ardeleni ce practicau transhumanţa şi a căror drum spre bălţile dunărene trecea prin aşezările actuale. Alţii provin din băjenarii care se retrăgeau în locuri ferite din calea năvălitorilor străini, ori a epidemiilor de ciumă şi holeră ce loveau des în Evul Mediu, Ţările Române. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, la Poiana Mărului s-a dezvoltat o aşezare monahală, formată din călugări români şi ucraineeni. Din catagrafia efectuată la 1830 de către autorităţile ruse, aflăm că aici vieţuiau 76 de călugări. Ei au găsit în aceste locuri izolate, liniştea pentru viaţa duhovnicească aleasă şi practica rugăciunii inimii, învăţată de la stareţul Vasile, întemeietorul mănăstirii.

Bisocenii, Jitienii sau Vintilenii, trăitori de sute de ani pe aceste meleaguri mioritice, au dezvoltat în timp o cultură materială şi spirituală proprie, specifică modului lor de viaţă.

Locuinţele

Cel mai important element de cultură materială a locuitorilor din această zonă, este casa de locuit.

Cu sute de ani în urmă, pe plaiurile împădurite de la poalele munţilor Piatra Penei, Piatra Neculei şi Stejic, satele şi cătunele care alcătuiesc astăzi comunele Jitia, Vintileasca şi Bisoca, au apărut datorită defrişărilor, formându-se astfel poieni în care se construiau casele. Terenul din jur se curăţa făcându-se loc pentru culturi mici şi fâneţe. Păşunile bogate din munţi şi fâneţele întinse pe dealuri au favorizat practicarea creşterii animalelor, unde se mai păstreză până în zilele noastre elemente străvechi de cultură pastorală. Tipul de aşezări specifice Depresiunii ,,Între Râmnice”, este satul cu case izolate, cu cătune şi gospodării risipite pe văi şi dealuri.

Primele locuinţe au fost construite în poieni izolate de la poalele munţilor, fiind nişte bordee săpate în pământ şi căptuşite la exterior cu lemn rotund. În poienile din munţi oamenii

construiau locuinţe temporare numite „odăi” , folosite pe timp de vară când mergeau cu animalele la păşunat. După reformele domnitorului Al. Ioan Cuza din anul 1864, ţăranii împroprietăriţi cu pământ au început să-şi facă case cu câte o cameră sau două despărţite printr-un hol (tindă). Ei le construiau din bârne din lemn şi le acopereau cu şindrilă. La ferestre se foloseau pentru lumină burdufuri de oaie, iar seara lumina de la opaiţ cu seu de oaie. Căldura se obţinea cu ajutorul unor sobe construite din lut, foarte joase iar lemnele de ars se tăiau după lungimea camerei, se băgau în sobă şi pe măsură ce se ardeau erau împinse înăuntru până se terminau. Pentru aprinderea focului se foloseau amnarul, cremene şi iască pe care o procurau din pădure şi o prelucrau acasă prin diferite metode. Mobilierul era format din pat cu picioarele înfipte în pământ, masa înaltă cu patru picioare, masă joasă cu trei picioare, scaune, laviţe pentru cofiţe, dulapuri, lada de zestre în care se păstrau hainele de sărbătoare şi alte lucruri de preţ. Pe peretele de la răsărit se afla icoana, care avea deasupra un ştergar frumos ornamentat , aşa cum se mai poartă şi astăzi. Arhitectura caselor tradiţionale a evoluat de-lungul timpului, odată cu nivelul dezvoltării socio- economic şi configuraţia geografică a locului de amplasament. Ele au continuat să fie ridicate de constructori locali specializaţi în diverse meserii, transmise de la o generaţie la alta: cioplitori, dulgheri pietrari, zidari, tâmplari. La temeliiile caselor se foloseau piatra cioplită în bucăţi mari dreptunghiulare şi grinzile groase din lemn de brad, numite ,,tălpi”. Alte materiale utilizate pentru finalizarea locuinţelor erau lemnul, piatra, cărămida arsă, pământul.

Peste pereţii de afară se prindeau şipci, apoi se tencuiau cu o argilă fină numită ,,lut”, amestecată cu balegă de vacă sau de cal. După uscare se văruiau cu var alb, dând caselor un aspect de curăţenie, plăcut vederii fapt semnalat şi de scriitorul Al. Vlahuţă în ,,România Pitorească” din care cităm: ,,...Abatem la stânga şi urcăm podişurile verzi, înecate în soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmbe de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jariştea largă şi-n miros de flori...”.

Costumul naţional-popular

Costumul popular tradiţional din aşezările situate în Depresiunea “Între Râmnice”, se integrează unităţii de ansamblu a costumului popular românesc, având trăsături asemănătoare celui din regiunile subcarpatice de sud-est, cu elemente cromatice şi ornamentale proprii, care îl individualizează.

Îmbrăcămintea a fost întotdeauna un element important în cadrul culturii populare, având un rol utilitar dar şi estetic. În toate cazurile ea a fost adaptată condiţiilor naturale de mediu, ocupaţii, a împrejurărilor istorice şi sociale.

2

Principalele piese de vestimentaţie au fost confecţionate din lână şi blană pentru vremea rece şi din materiale uşoare precum: cânepa, inul şi bumbacul pentru vremea caldă. Totodată, îmbrăcămintea folosită în timpul săptămânii la muncile zilnice era mai simplă şi mai lejeră, iar cea folosită duminica şi în zilele de sărbătoare era bogat ornamentată. Majoritatea elementelor care alcătuiesc costumul popular tradiţional erau confecţionate de femeile din sat, în gospodăriile proprii. La războiul orizontal (stative) ţeseau pânza şi stofa din lână, croiau şi coseau cămaşa, cămăşoiul bărbătesc, stricătoarea, betele, brâul, marama şi tulpanul. Torsul, urzitul, răsucitul, ţesutul, vopsitul, cusutul erau etape ce se desfăşurau manual, cu ustensile mai mult sau mai puţin evoluate. În ce priveşte cromatica costumului poular, ea este caracteristică zonei etnografice a Râmnicului Sărat şi a întregului spaţiu românesc. Din cele mai vechi timpuri sa folosit pânza albă pe care se brodau motive tradiţionale în diferite culori. Cel mai des utilizate sunt culorile: negru, roşu, grena sau albastru. Evident, gama coloristică este mult mai extinsă, pe lângă culorile menţionate deja, întâlnim şi nuanţe de: galben, maro, verde, etc. Pentru obţinerea nuanţelor dorite femeile din această zonă de munte, au utilizat coloranţi vegetali. Aceştia, pe lângă facilitate obţinerii din natură şi calităţile deosebite (rezistenţă la apă, lumină şi patina timpului), au dat strălucire, rezistenţă, distincţie, artei populare româneşti.

Încălţămintea, atât a femeilor cât şi a bărbaţilor dar şi a copiilor, se compunea din ciorapi tricotaţi manual din lână şi din opinci confecţionate din piele de porc sau de viţel.

Lenjeria intimă nu s-a folosit până târziu, după cel de-al doilea Război Mondial, exceptând cămăşoaele lungi de noapte, folosite atât de femei cât şi de bărbaţi şi copii.

În prezent costumul popular tradiţional, este folosit de locuitorii zonei, doar în ocazii speciale precum: festivalurile folclorice, hora satului şi alte manifestări cultural-artistice organizate la nivel local, judeţean sau naţional. Este de remarcat faptul că şcolile încurajează folosirea costumului naţional-popular de către elevi, cu ocazia serbărilor şi a tuturor activităţilor extraşcolare care impun folosirea lui.

Principalele piese ale costumului popular femeiesc

Cămaşa (iia),era confecţionată din pânză ţesută în casă încreţită la gât, cu mâneci largi ce se termină în partea de jos cu o brăţară. Unele sunt strânse la încheietura mâinii cu jnur. Cămăşile sunt bogat ornamentate, cusute vertical cu motive diverse florale sau geometrice, cu fir de mătase sau din lână toarsă foarte subţire vopsită în culoare vişinie, ce se obţinea dintr-o plantă numită ,,broci”.

Poalele, erau confecţionaţe tot din pânză ţesută în casă, terminate în partea de jos cu o croială aleasă făcută la ingliţă, sau cu clini croşetaţi în acelaşi fel. Ele respectă acelaşi model cu cel al cămăşii.

3

Stricătoarea (fota, catrinţa), era ţesută în casă în 4 sau 2 iţe din lână, într-o singură bucată şi colorată în vopsea obţinută din ,,broci” cu piatră acră. Fondul este negru, cu dungi roşii în faţă şi la capete. În timp, culoarea dungilor a suferit modificări, intervenindu-se cu motive florale sau geometrice, ţesute cu lână toarsă fin şi fir metalic argintiu sau auriu. Ea se îmbracă peste poale şi acoperă trupul de la brâu în jos.

Betele, sunt folosite la strângerea stricătorii în jurul trupului, confecţionate la războiul de ţesut orizontal în culori şi modele diferite, având la capete canafi.

Marama era ţesută din fir de borangic cu ornamente diverse la cele două capete, cu care se acoperea capul mai mult în zilele de sărbătoare.

Tulpanul era confecţionat din pânză fină în forma triunghiulară, având latura din faţă cusută cu fir alb de mătase. Asemeni femeilor din din zona etnografică Râmnicu Sărat, şi femeile din Vintileasca îşi acopereau capul după nuntă (cununie). Tinerele fete umblau cu capul descoperit, având părul strâns în plete sau coc, iar în zilele de sărbătoare îşi impodobeau părul cu flori de muşcată.

Principalele piese ale costumului popular bărbătesc.

Cămăşoiul, se confecţiona din bumbac urzit, închis la gât cu o bentiţă cusută frumos, cu mâneci largi strânse la capăt într-o manşetă, cusută şi ea cu un model floral viu colorat. Broderia era executată cu arnici şi cu mătase, având motive florale şi geometrice. Ornamentaţia este mai puţin bogată decât la cămaşa femeiască, fiind dispusă pe guler, la umăr, pe............. şi la manşete. Acelaşi model apare de obicei şi la terminaţia fustei.

Fusta, se pune peste cămăşoi, este strânsă în pliuri, având la capăt cusut un model asemănător celui de pe piept sau manşete.

Iţarii, erau confecţionaţi din pânză albă vara şi din ,,cioarec”, un material din lână groasă prelucrat în piuă, ce se purtau în timpul rece.

Brâul, ţesut în patru iţe, cu spată îngustă, bogat ornamentate cu fir metalic de lână sau de mătase, având diferite culori. Cu acesta bărbaţii îşi încingeau mijlocul pe deasupra cămăşoiului şi al fustei, prins la capete în copci.

Ilicul, era confecţionat din stofă neagră (dimie), dintr-o ţesătură mai calitativă, împodobit pe margine cu şnur alb sau alte culori, având modele diferite.

Căciula, era confecţionată din blană de miel negru şi se purta în cea mai mare parte a anului.

4

Gluga, era ţesută din lână la „război” în 4 iţe şi folosită mai mult de ciobani în timp de ploaie, dar şi ca traistă pentru alimente. Culorile predominante în zonă sunt alb şi negru.

Datini şi obiceiuri

Datinile şi obiceiurile, reprezintă pagina nescrisă a istoriei care oglindeşte modul de a gândi şi a se comporta a unei comunităţi. Din această cauză, ele trebuie să fie păstrate, cunoscute şi respectate, ca orice document care ne atestă originea.

Pierzând datinile ne-am înstrăina sufletul şi credinţa strămoşească. Apărându-le şi transmiţându-le mai departe, ne apărăm trecutul şi pe el vom construi un viitor mai bun pentru comunitatea noastră.

Obiceiurile şi tadiţiile din această zonă sunt prilejuite de sărbătorile de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Paştele, Rusaliile. Acestea oferă un spectacol impresionant, la realizarea căruia îşi dau concursul muzica, dansul, poezia, reprezentările plastice, gestica şi voia bună.

Crăciunul este una dintre sărbătorile cele mai bogate în datini şi obiceiuri, ca şi în toată lumea creştină, de altfel. Caracterul general al acestei sărbători este curăţirea şi împodobirea casei, bucuria copiilor, mesele bogate, darurile şi petrecerile. Crăciunul îl sărbătorim în perioada solstiţiului de iarnă, pentru că atunci avem cea mai lungă noapte din an. În mentalitatea populară există această idee a luptei dintre lumină şi întuneric, luptă ce se încheie odată cu solstiţiul de iarnă. Lumina, pe care omul ca fiinţă solară o iubeşte, iese învingătoare. De aici provine legătura cu creaţia, cu noul, cu Anul Nou, cu noul născut. Iisus, ca personaj relegios, încorporează toate aceste elemente precreştine. Crăciun este reprezentat ca un bărân, reprezentând Anul cel Vechi. Sărbătorile de iarnă reprezintă un monent de trecere, încheiere de an, dar şi sfârşit de ciclu agricol. Ele sunt pline de spiritualitate, mister, simboluri şi bucurie. Peste toate acestea, datinile strămoşeşti vin să împodobească sărbătorile.

Colindul, este un obicei popular străvechi care vesteşte naşterea Pruncului Iisus, ce se desfăşoară în seara de Ajun a Crăciunului. Cântecele tradiţionale intonate de cetele de coilindăto, sunt în mare parte asemănătoare cu cele ce se cântă pe tot cuprinsul ţării: “Maria se preumbla”, “Sus boieri nu mai dormiţi”, “Florile dalbe, flori de măr”, “Lerui ler”. Cetele de colindători copii, sunt compuse de la 2 la 6 persoane şi primesc în schimbul urărilor de la gazdele care îi ascultă, daruri în bani sau în natură: mere, nuci, covrigi, colaci etc. Se spune că persoanele care nu primesc colindătorii sau nu oferă daruri acestora, vor avea parte de un an nefericit. Colindul este considerat în această zonă un ritual sfânt. Copiii colindători sunt investiţi

5

cu puterea sacră de a vesti Naşterea Domnului, de a-l aduce pe Noul Născut în casa omului. Gospodarul care îi primeşte pe colindători devine “gazda lui Cristos”.

Pluguşorul, este obiceiul care se desfăşoară începând cu dimineaţa Ajunului Anului Nou până seara, la care partcipă copiii cu vârsta de pâna la 14 ani. Ei merg din casă în casă, rostind urări legate de belşug în gospodărie, pornind de la povestea lui “bădica Traian”, care a reuşit să obţină o recoltă bogată. Acest obicei străvechi agrar, îşi are originea în trecut când anul nou calendaristic începea la 1 martie, dată care coincide cu începutul anului agricol. De-alungul timpului, prin schimbarea sistemului de numărare a anilor, obiceiul s-a mutat în timpul sărbătorilor de iarnă. În acest fel se explică tema muncilor agricole de primăvară, ce se regăseşte în textele pluguşorului. Este un moment care contribuie la veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei. Intând în curte, copiii se îndeaptă către fereastra casei şi după ce primesc permisiunea gazdei, încep urarea într-un ritm vioi. Pe măsură ce urarea se apropie de sfârşit, devine tot mai veselă şi optimistă.

Plugul mare-Mascaţii, este obiceiul la care participă tinerii trecuţi de vârsta de 14 ani, dar şi bărbaţi însuraţi, care se organizează în cete de mascaţi. În trecut aceste cete mergeau cu plugul noaptea. Rolul mascaţilor este de a îndpărta de la casa respectivă spiritele malefice şi de a intra curaţi în noul an. Totodată, prin jocul cel face fiecare personaj din spatele măştii, are loc o refulare a tensiunilor sufleteşti acumulate în timpul anului. Acest obicei are sensul unui ritual de purificare, pregătindu-i pe cei care participă să intre mai liberi în perioada nouă care începe. În prezent, plugarii pornesc în dimineaţa de Ajun a Anului Nou, colindând o parte din gospodării. “Vin Mascaţii”e strigătul de bucurie, care străbate dintr-un capăt în altul satele de la izvoarele Râmnicului Sărat. Aproape de miezul nopţii, mascaţii “sparg ceata” pentru a petrece în familie trecerea dintre ani, urmând ca în prima zi a anului să colinde restul de gospodării rămase. Plugul este rostit în faţa gazdelor de către un tânar fără mască şi îmbrăcat de obicei în costum “naţional”. El ţine în mănă două clopete mari pe care le sună la terminarea unei strofe, după ce rosteşte fraza: “Roata Flăcăi!”. Textul plugului are ca temă, referiri ironice la principalele evenimente care s-au petrecut în viaţa satului, în anul care tocmai sa încheiat, iar către final se fac urările de sănătate, fericire şi belşug pentru noul an. În partea a doua are loc un adevărat spectacol cu măşti, pe fondul muzicii şi al tobei. Personajele ce se regăsesc de obicei în ceata mascaţilor sunt: moşi, babe, domnişoare, ţigănci, urşi, ursari, generali, diavolul, moartea, Moş Crăciun. De la an la an apar şi alte personaje inspirate din viaţa cotidiană, ca de exemplu: pădurari, medici, poliţişti, personaje politice, vedete de televiziune ş.a. Este obiceiul ca în prima zi din noul an, toate cetele care au colindat prin sate şi cătune, să se străngă în centrul de comună într-o veritabilă paradă a măştilor. Aici se vede care sunt cele mai reuşite măşti, care a fost ceata cea mai bine organizată, cel mai frumos plug, cel mai bun urs sau cel mai bun ursar, etc.

6

Sorcova aparţine obiceiurilor de Anul Nou şi reprezintă o continuare a bucuriei copiilor. Acest obicei are loc în dimineaţa primei zile din an, ce coincide cu sărbătoarea Sfântului Vasile. Copiii poartă în mănă o crenguţă înmugurită sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căreia împletesc flori de hârtie colorată, adresând urări de sănătate şi prosperitate gazdei. Sorcova este îndreptată de mai multe ori către gazdă, având rolul de ai transmite tinereţe şi vigoare. Textul care aminteşte de un descântec, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei, la fel ca într-un ritual magic.

Boboteaza, sau botezul Domnului în râul Iordan, este momentul când Dumnezeu sfinţeşte apele şi preotul satului ne sfinţeşte casele. Sătenii merg de dimineaţă la biserică, de unde se întorc cu apa sfinţită, numită şi “agheasmă mare”. În ajunul acestei sărbători, fetele postesc, iar seara pun busuioc sub pernă având credinţa că noaptea o să- şi viseze “ursitul”, flăcăul cu care se va mărita. Bătrânii satelor fac în ziua de Bobotează, previziuni despre cum va fi anul. Dacă va străluci soarele va fi an bogat, iar de va fi ceaţă mulţi oameni vor muri; iar de va nige sau va ploua, va fi o recoltă slabă şi alimentele se vor scumpi.

Încondeiatul ouălor, reprezintă un obicei străvechi al locuitorilor din această zonă. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală. Deoarece oul roşu este purtatorul unor semnificaţii profunde legate de învierea lui Hristos şi de reînnoirea naturii, femeile s-au ostenit sa-l încondeieze, desenând cu ceară motive decorative de o rară frumuseţe. Oul este văzut ca un simbol primordial, sămânţa vieţii, iar potrivit tradiţiei, este vopsit şi încondeiat în zilele de joi şi sâmbătă din Săptămâna Mare. În Sfânta Sărbătoare a Paştelui, ele nu lipsesc de pe masa niciunu-i gospodar, îcântând privirea şi bucurând sufletul. Acest meşteşug, deprins de tineri de la bătrânii satului, a dus faima acestor sate, atât în ţară cât şi în afara hotarelor ei. Realizarea unui model manual poate dura între 10 şi 90 de minute. Uneori, un ou de Paşte este vopsit în şase-şapte culori, până se ajunge la negru, culoarea eternităţii. Ouăle pentru încondeiat se strâng începând cu prima zi a Postului Mare, la jumătatea postului se numără şi se aleg: albe pentru încondeiat, roşcate pentru înroşit. Încondeiatul se face de regulă în ziua de Joi Mari. Ouăle se încondeiază cu ajutorul unui condei, un instrument făcut din lemn, care are la capăt un tubuleţ subţire din tablă prin care se trage un fir de păr de porc, care se înmoaie în ceară. Cu el se trasează pe ou „izvodul”,modelul dorit. Apoi oul se scufundă într-o baie călduţă cu vopsea, care se prepară din zeama unor coloranţi vegetali. Se scot pe o cârpă moale şi, după ce se usucă, se încălzesc în vatra sobei şi se şterg de ceară cu o stofă aspră de lână (cioareci). Cele mai întâlnite modele sunt: luceafărul mare, steaua după care s-au călăuzit magii, coarnele cerbului, cârja ciobanului, firul înnodat, păianjenul mare, frunza de stejar în multe variante, frunza de arţar, calea rătăcită, palma Maicii Domnului, fierul plugului, floarea Paştelui, unghia caprei, rădaşca, scrânciobul sau vitelniţa.

Paştele, este sărbătoarea creştină, care îi găseştepe locuitorii din zonă adunaţi cu mic cu mare în bisericile satelor, la slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Paştele creştin este

7

cea mai mare sărbătoare religioasă – care nu are dată fixă – şi semnifică Răscumpărarea făcută de Hristos prin moarte şi înviere. În dimineaţa primei zile de Paşte, toţi membrii familiei se spală pe faţă cu apă (neânceputa) dintr-un vas în care au fost puse un ou roşu, un ban de argint si o crenguţă de busuioc, rostind: Sa fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, să fiu dorit(ă) şi aşteptat(ă) aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşte, să fiu iubit(ă) ca ouăle în zilele Paştelui, apoi se trece peste faţă moneda de argint, zicând: Sa fiu mandru/ă şi curat(ă) ca argintul şi vazut(ă) ca busuiocul. Fiecare gest ritualic al sărbatorii reprezintă o dimensiune simbolică aparte. În acest sens, un exemplu îl constituie şi îmbracatul, care, aici, are rol de înnoire. Datorită existenţei unei credinţe conform căreia de Paşte este bine să ai straie noi, odinioara, fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai puternică, acestea urmand a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la horă. În satele Jitiei, până în urmă cu 50 de ani, flăcăii se organizau în cete de ”vălari” mergând la casele unde erau fete de măritat. După ce făceau urările cuvenite, gazda îi răsplătea cu ouă roşii şi cozonac. Fetele fugeau din calea vălarilor ascunzându-se prin grădini. Aceştia nu aveau voie să părăsească gospodăria până nu le găseau, având datoria să le ridicepe braţe în sus şi să le ureze noroc şi viaţă fericită. Este obiceiul ca în zilele de Paşte, finii să meargă cu ouă pască la naşi. În trecut, după ce se ospătau, mergeau împreună la hora satului, unde se afla şi dulapul (scrânciobul cel mare). În zilele noastre, doar la Vintileasca se mai păstrează acest obicei, care este impulsionat de implicarea autorităţilor locale şi a unor persoane iubitoare a tradiţiilor strămoşeşti.

Hora satului se ţinea în trecut adoua zi de Paşte. La acest obicei participau aproape toţi locuitorii, de la copiii la bătrâni, care asistau laolaltă la datul în “dulap” (scrânciob) a tinerelor fete, de către flăcăii care le iubeau. Se spunea că, că în acest fel, fetele vor fi ameţite şi convinse să se mărite mai repede. Flăcăii construiau din timp dulapul, o instalaţie din lemn gros, cu patru braţe, care poarta câte un scaun ca raftul unui dulap, de unde îi vine şi numele. Instalaţia semăna cu roata de la morile de apă şi era pusă în mişcare de flăcăi puternici, care învârteau de o manivelă. Fetele îi răsplăteau pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii sau încondeiate, pe care le ţineau în sân. Se spunea că aceia care au fost daţi în dulap, îşi vor îndeplini dorinţele, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi. Pentru acest eveniment erau angajaţi muzincanţi din Jitia sau din alte sate. În timpul jocului, strigăturile constituiau partea artistic-afectivă a petrecerii, care ţinea până seara târziu. După zilele de Paşti, dulapul era dezmembrat şi depozitat de către unul dintre flăcăii care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paşti. În prezent, în satele din zonă se ţin baluri în zilele de Paşte, la Căminul Cultural sau în saloane particulare.

Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt, este o altă sărbătoare plină de credinţe şi obiceiuri srăvechi. În această zi sătenii duc la Biserică frunze de nuc care, după sfinţirea lor, se pun la icoane. Este obiceiul ca în această zi să se înroşească şi să se ceocnească ouă, ca la Paşte. Din cele mai vechi timpuri Rusaliile, era considerată o perioadă dedicată spiritelor şi ţinea 7 zile. Rusaliile sunt considerate femei fabuloase: Ielele, fiicele lui Rusalim Împărat. Cuvântul “iele” nu

8

este un nume, ci pronumele personal feminin “ele”, rostit popular. Tradiţia spune că cei care nu respectă sărbătoarea vor fi “pociţi” (paralizaţi). Leacul împotriva Ielelor este pelinul uscat pus sub pernă.

Claca are un caracter obştesc şi se oganizează vara la srânsul fânului, toamna la depănuşat porumb, sau iarna la torsul lânii. La clăci vin tineri şi bătrâni, constituind un moment potrivit pentu schimbul de informaţii, cântece, glume, basme, zicători, proverbe . Gazda are grijă să ofere participanţilor ceva de mâncare şi băutură, pentru ca totul să se termine cu joc şi voie-bună.

Obiceiuri legate de evenimentele primordiale ale vieţii

În aşezările din Depresiunea “Între Râmnice”, un loc deosebit în viaţa comunităţii la ocupat şi îl mai ocupă încă, obiceiurile legate de naştere, căsătorie şi înmormântare. La aceste evenimente participau în trecut majoritatea sătenilor, find legaţi prin relaţii de rudenie şi bună vecinătate.

Obiceiuri legate de naştere

În trecut exista credinţa că a treia noapte după naştere, vin ursitorile care hotărăsc soarta noului născut. Pentru acestea părinţii puneau într-un colţ al casei, un pahar cu vin, pâine şi sare. După 8 zile se aducea preotul pentru a face sfeştanie în casă. Botezul se făcea după îmrejurări. La 40 de zile lehuza însoţită de moaşă mergea cu copilul la biserică. La vârsta când copilul putea pronunţa cuvinte de animale precum oaie, capră, vacă,etc., părinţii îl invitau pe naş la casa lor pentru a tăia moţul copilului. Naşul îi oferea copilului un rând de haine, promiţându-i şi una dintre vitele menţionate de copil.

Obiceiuri legate de căsătorie

După ce tânărul se înţelegea cu fata asupra căsătoriei, îi informa pe părinţii lui despre hotărârea luată. Aceştia trimeteau un om cu rachiu din partea lor la părinţii fetei. Dacă acceptau să bea din rachiu, însemna că sunt de acord şi hotărau ziua pentru logodnă. La ziua stabilită, flăcăul pregătit cu mâncare şi băutură, însoţit de părinţi şi rude, mergea acasă la părinţii fetei, unde după ce se înţelegeau asupra zestrei, punea pe masă merindele aduse. În timpul petrecerii se umplea câte un pahar cu vin mai întâi viitorului soţ, apoi logodnicei, care-l beau după ce sărutau mâna celor mai în vârstă. În aceiaşi seară se stabileau viitori naşi şi data cununiei.

Cu o seară înainte de ziua cununiei, flăcăii se adunau acasă la mire, iar fetele la mireasă, unde petreceau. Mirele trimetea la mireasă un brad frumos împodobit, care se punea într-o

9

prăjină înaltă înfiptă în pământ, după ce lega de el un colac şi o batistă. În ziua nunţii ginerica însoţit de nuntaşi, se duceau la mireasă, unde nuntaşii rosteu strigături legate de eveniment. După ce terminau, intau în casă, unde găseu masa pregătită. Înainte de a pleca la biserică, unul dintre nuntaşi urca pe prăjină, lua bradul şi se ziceau iertăciunile către părinţi. După oficierea cununiei religioase, se pleca la casa mirelui unde avea loc petrecerea. La aducerea ultimului fel de mâncare, mireasa însoţită de un lăutar împărţea prosoape tuturor capilor de familii aflaţi la masă. Apoi pe o farfurie cu pâine şi sare fiecare depunea darul său. La sfârşit naşul număra banii, îi dădea finei şi toţi participanţii se prindeau la joc până dimineaţă.

Obiceiuri legate de îmormântare

După trecerea în nefiinţă, decedatul se spăla, se îmbrăca, apoi se punea întins pe o masă în mijlocul casei. La cap se puneau 2 lumânări aprinse, iar pe piept un toiag din ceară cât lungimea lui, pe care îl încolăceau. Lumânarea pe care i-a pus-o în mână când şi-a dat sufletul, se mai aprindea încă trei zile în locul unde a murit. Mortul se priveghea în toate nopţile până la înmormântare, de către toţi cei care îl cunoscuse şi prin conversaţiile ce le făceau între ei, căutau să consoleze familia celui dispărut. Când se pleca cu mortul la groapă, era obiceiul ca în locul unde a fost el aşezat, să se spargă o oală sau un alt vas. La streaşina casei se punea doliul, o cană cu apă de care se lega o batistă şi un covrig, pe care le lăsau acolo timp de 6 săptămâni.

În prezent o parte din aceste obiceiuri încă se mai păstrează, iar altele sau schimbat ori sau pierdut în timp.

Particularităţi ale limbii vorbite

Fondul limbii populare vorbite în aşezările din Jitia, Vintileasca şi Bisoca, are un caracter profund muntenesc, specific locuitorilor de pe valea Râmnicului. Într-un tablou dialectal mai larg, ea aparţine “graiului muntenesc”, folosit în Muntenia, în Dobrogea, în Oltenia de est, în sudul Moldovei şi în partea de sud-est a Transilvaniei. Există şi unele particularităţi explicabile prin aşezarea geografică, situată într-o arie de tranziţie între dialectele muntenesc şi moldovenesc ale limbii române. Aşa se explică unele influienţe lingvistice din Vrancea vecină, unde se vorbeşte în graiul moldovenesc. Astfel întâlnim fenomenele de iotacizare: să auz, să vaz, să zic, să scoţ ş.a., de palatalizare a labialelor: ghine, chicioare, chică, căchiţă ş.a., precum şi schimbarea la unele cuvinte a lui “e” final în “i”, la fel ca în Moldova: beţi (beţe), casi (case), câini (câine), feti (fete), lemni (lemne) etc. În scimb nu întâlnim prepoziţia “pi” ca în zona vecină, ci se foloseşte literalul „pe”, de exemplu: “El merge pe drum”. Un element specific acestei zone este folosirea cuvântului “stricătoare”, termen ce desemnează în regiunea munteniei fota, iar în cea a moldovei catrinţa.

10

Folclorul litrar şi muzical

După cum am aminntit în numeroase rânduri, plaiurile râmnicene au reprezentat locuri de popas pentru ciobanii care treceau din Ardeal către lunca Dunării, cât şi pentru cei din Vrancea care treceau spre Buzău. Transhumanţa a avut un rol deosebit în păstrarea legăturilor etnice, în formarea şi transferarea temelor folclorice. Cercetătorii folclorului din zonele etnografice Vrancea şi Râmnicu Sărat, au semnalat în numeroase studii similitudinea temelor folclorice din cele două ţinuturi. În zonă predomină motivele ce îşi au originea în păstorit, dragoste şi haiducie. Până în urmă cu 50 de ani, la saloanele din Jitia, al lui Pavel Ciudin şi din Vintileasca, al lui Gheorghe Noapteş, se cântau numeroase doine şi balade populare. Unele dintre acestea au fost preluate de lăutarii jitieni, tocmai din zona de câmpie a Râmnicului Sărat şi Brăilei, unde pare să fi fost un adevărat focar folcloric. Amintim numai, că această zonă a dat ţării cântăreţi precum Petre Creţu Solcanu, lăutarul Brăilei şi pe Ion Ghiţulescu din comuna Grebănu, de lângă Râmnicu Sărat, interpret şi director al ansamblului “Doina Gorjului”.

Fiind o aşezari de munte, depărtate de marile oraşe, Jitia, Vintileasca şi Bisoca,au fost multă vreme ferite de influienţele muzicii moderne. Aici s-au păstrat versiuni folclorice păstoreşti primitive, de o valoare estetică superioară. Aspectul estetic al folclorului din această regiune are o valoare evidentă, chiar dacă unele motive dovedesc versiuni poetice împrumutate din zonele etnografice învecinate. Din punct de vedere dialectologic limba utilizată în folclor prezintă fenomene fonetice cunoscute, întâlnite pe toată valea Râmnicului. Se întâlnesc cazuri în care labialele se platalizează, , unde “p” se transforma în “chi”: picior=chicior, şi cazuri în care se păstrează forma corectă: pierde, pier, pietre, etc.

Dintre baladele şi doinele celebre care au circulat aici, ca de altfel în toată zona etnografică Râmnicu Sărat amintim: Mioriţa, Cântecul Gerului, Cântecul lui Doncilă, Cântecul lui Ghiorghilaş, Cântecul lui Dobrişan, Cântecul lui Corbea, Cântecul lui Bahnă, Toma Alimoş ş.a. Acestea erau cântate de ciobani sau de către săteni pe la clăci, acompaniaţi de câte un fluier sau un caval.

În ceia ce priveşte dansurile populare, cele mai cunoscute erau: Hora Mare sau Naţionala, Sârba, Brâul, Aţica, Zdroboleanca, Sfredeluşul, Iancul, Jianul, Alunelul, Ciobănaşul Slănicul, Chindia ş.a. În trecut se dansa la balurile organizate în saloanele şi casele particulare din sat, sau la horele organizate în aer liber aşa cum era “Hora Satului”, ce se ţinea a doua zi în sărbătoarea Paştelui. În timpul horelor bărbaţii erau cei care făceau strigăturile, dedicate în general doamnelor şi domnişoarelor participante. Versurile erau strigate rar, în ritmul melodiei după care se dansa. La aceste evenimente participa toată comunitatea. Era un bun prilej pentru tineri, flăcăi şi domnişoare, de a se cunoaşte în vederea stabilirii unei viitoare căsătorii. Încă de

11

acum 100 de ani, portul şi dansul popular din această zonă, s-au aflat în atenţia întregii ţări prin grija purtată de patronul spirtual al fostului judeţ Râmnicu Sărat, boierul Menelaş Chircu. El s-a remarcat ca cel mai mare animator cultural din judeţ, întreţinând interesul comunităţii pentru păstrarea datinilor srămoşeşti. Din dorinţa de a conserva tot ce ţine de valoarea spiritualităţii satului românesc, el a organizat hore tradiţionale ocazie cu care premia cel mai frumos şi autentic costum popular. La Jitia aceste hore se organizau chiar în faţa casei sale, iar la Vintileasca pe mirificul platou ce se întinde la intarea în sat, unde se află şi “Lacul fără fund”. În perioada comunistă au început să se organizeze bâlciurile şi festvalurile folclorice, evenimente care au contribuit la perpetuarea portului şi dansului popular, alături de activităţile comerciale.. Ziua se dansa hora în aer liber pe ritmul muzicii lui Costică Iepure din Topliceni, cea mai renumită fanfară de pe Valea Râmnicului, iar seara se organizau baluri la Căminul Cultural.

Un fapt inedit în folclorul literar din această zonă, îl ocupă legendele cu “uriaşi”, “iele” şi “zmei”. Acestea sunt personaje fantastice, create de imaginaţia populară cu rădăcini adânci în obiceiurile şi credinţele străvechi. Ele sunt legende explicative despre creator şi facerea lumii, despre geneza lucrurilor, fenomene naturale, munţi, stânci, râuri, etc. şi au fost transmise oral de-a lungul mai multor generaţii. Redăm în continuare câteva legende de pe plaiul râmnicean.

CUM A FOST LA ÎNCEPUTUL LUMII

La începutul lumii, când încă nu se pomenea nici de Zmei, nici de Iele, nici de Jidovi, nici de Uriaşi şi nici de Pitici şi încă nu se făcuse pământul, pe vremea aceea Cerul era mai mic, nu cât este astăzi.

Atunci Dumnezeu, dorind să-i creeze pe oameni, s-a apucat să urzească pământul, într-o marţi. Şi a lucrat la el trei zile. Vineri seara, când termină lucrarea, băgă de seamă că i-a rămas lut mult, o grămadă mare.

Se tot întreba ce să facă cu atâta lut?

A trimis-o pe albină la arici, să-i ceară sfatul.

- Nene arici, m-a trimes Dumnezeu să-l îveţi ce să facă cu lutul ce i-a rămas?- Cum m-a găsit el tocmai pe mine, un înţepoşat şi un zgârcit? zise ariciul necăjit şi zvârrr!... cu

un tăciune aprins după albină.După ce ieşi ea, ariciul începu să tainească singur:

- Ce mare lucru! Că nu poate să facă şi el văi adânci, deluri, munţi înalţi, până când s-o termina tot lutul!

Atât i-a trebuit albinei, care asculta la uşă. S-a dus şi i-a spus lui Dumnezeu, care a folosit lutul rămas după povaţa ariciului. Şi a terminat munţii, dealurile şi văile sâmbăta.

După ce i-a făcut şi pe oameni, Cerul era atăt de aprope de pământ, încât un cioban de la munte a luat securea şi a aruncat-o pe lună.

12

Când a văzut Dumnezeu asta, a mărit cerul şi la ridicat sus, sus, unde este azi cu lună cu tot.

Tot atunci a pus Dumnezeu pământul pe nişte stâlpi. Când au loc cutremure, se surpă unul dintre stălpi şi pământul se lasă în jos.

Din vremea aceea şi până azi, când este lună plină, poţi vedea pe ea securea aruncată de cioban.

LEGENDA URIEŞILOR DE PE RÂMNIC

Bătrânii povestesc că demult, în vremuri neştiute, au trăit cum or fi trăit, urieşii, cărora oamenii le mai spuneau jidovi. Aceştia păşeau pe munţi ca pe nişte muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură...

Cu timpul s-au îmulţit şi pământul nu-i mai putea hrăni acum. Atunci, văzând Dumnezeu că nu mai este nici un chip cu urieşii aceştia, a poruncit grabnic să fie omorâţi, chiar dacă-şi închipuiau că au să poată stăpânini pământul lui Dumnezeu pentru todeauna. Dar până să guste moartea, şi-au trăit multă vreme traiul pe aceste plaiuri. Ei îşi găsiră locul în vârful munţilor, ca să nu-i sperie pe locuitorii din vale şi se hrăneau cu turmele de bouri. Într-o zi, o fată de uriaş se juca printre dealuri. Pe o vale întinsă, ea zări nişte oameni de-ai noştri arând. Fata crezu că sunt nişte jucării şi îi luă binişor cu plug, cu boi cu tot şi, punând-ui în poală, îi duse acasă.

-Uite mamă ce jucării am găsit eu!

-Du-i înapoi draga mamii. Nu sunt jucării, sunt oameni, iar după moartea noastră, neamul lor o să stăpânească pământul lui Dumnezeu!...

Atunci s-a încruntat fata de uriaş, o supărare mare a cuprins-o şi a început să plângă.

-Doamne mamă, Doamne! Nişte piperniciţi ca aceştia are să vină după noi? Ei au să se laude cu urmele noastre?... Şi, plângând aşa fata, îi curgeau lacrimile pâraie pe valea Râmnicului, ca după o ploaie mare.

Altădată, în munţii aceştia se jucau doi copii de uriaşi – o fată şi un băiat – şi privind către plaiul Neculei, s-au luat la întrecere: care va arunca mai departe cu pietrele. Au luat fiecare câte o stâncă din munte şi a aruncat: mai întâi băiatul, apoi a fata. Piatra fetei a căzut mai departe decât a băiatului. Acesta de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit din munte şi numai odată a izbit cu baltagul în piatra sa, că a despicat-o în două. Şi s-a pus fata pe un râs de-au clocotit văile şi codrii Vrancei. „Pietrele Fetei”, căci aşa le spune, pot fi văzute şi astăzi, pe dealul Neculei din Vintileasca.

Dar ajungând urieşii din ce în ce mai puternici, au vrut să-l înfrunte pe Dumnezeu. Cei de prin părţile noastre s-au strâns cu toţii şi-au pus rămăşag că, până or cânta cocoşii de ziuă, ei au să mute albia Râmnicului pe Slănic. Şi numai ce au început a căra la stânci şi la pământ, bărbaţi, femei şi copii, ridicând un baraj straşnic. Şi-au pornit apele să se umfle şi mai gata să treacă râul peste munte, dincolo. Dar tocmai când mai aveau puţin, a răsunat cântecul cocoşului şi deodată s-au rupt zăgazurile înecându-i pe toţi... Iar de atunci, stâncile ce se ridică de o parte şi de alta a Râmnicului la Jitia de Jos, poartă numele de „Zidurile Uriaşilor”.

13

Se spune că Dumnezeu a curăţit pământul de uriaşi prin potop, iar asupra celor care rămâneau cu capetele afară, sus, s-au năpustit păsările cerului şi le-au mâncat.

S-au dus, s-au stins de mult uriaşii. Dar urmele trecerii lor pe pământ se pot vedea peste tot în munţii noştri. La Pietrele Fetei, la Masa lui Bucur, sau pe pârâul Pucioaselor unde se mai păstrează până astăzi în piatră, tălpa unui uriaş. Tot aşa vor rămâne şi urmele noastre, pentru cei care vor veni după noi şi se vor minuna, pentru că aceia vor fi atât de mici, încât vor avea nevoie de scară ca să urce în pelin.

LEGENDA MUŞEI

Se spune că demult, tare demult, pe lume veneau zmei răi care furau fete alese, să şi le facă mirese...

În satele noastre era pe atunci o fată foarte frumoasă, ca un trandafir înflorit. Avea Muşa, că aşa o chema, o mamă harnică, dar rea!

Într-o zi de sărbătoare se făcu bâlci mare, la care mergeau oamenii din toate satele, numai Muşa nu, pentru că n-o lăsa maicăsa. Ea tot îşi găsea ceva de lucru, şi tot aşa, dând şi Muşei de lucru, o făcea să nu poată merge. Se uita, biata fată cu jale la prietenele ei, cum se duceau cu mamele lor la horă, dar îi venea greu să roage pe maică-sa s-o lase şi pe ea. Dar, după ce termină lucrul, ea se duse în casă şi se îmbrăcă frumos.

-Ce vrei fata mamii? – o întrebă maică-sa cu vorbă aspră.

-Uite mamă, că tote fetele se duc azi la bâlci, şi m-am îmbrăcat să merg şi eu. Te rog să vii şi dumneata cu mine!...

-Ba zmeul să te ducă, că eu am treabă şi nu am timp de jocul tău şi !...

-Dar mamă dragă, ştii doar că azi e sărbătoare şi este păcat să lucrăm atâta...

-Bine, dacă-i păcat să lucrezi, să joci nu-i păcat? Atunci dute tu, că poate te-o lua zmeul la joc şi te-o duce undeva, să te sature de joc!... – zise maicăsa aprinsă.

Muşa plecă ocărâtă la horă, iar maică-sa rămase bombănind din gură.

Bine a zis cine-a zis, că blestemul de părinte se prinde ca lutul de perete, fiindcă cum ajunse la horă, din senin apăru un fecior voinic de o luă la joc şi tot cu Muşa jucă, până către seară. Nimeni nu-l cunoştea şi nici fata, dar ei îi plăcea să joace cu el, că era tare frumos. De multe ori o învârtea, încât nici nu atingea pământul!

Când se făcu seară, flăcăul cel voinic, luând-o iară la joc, se învârti cu frumoasa fată mult-mult şi tot mai tare şi mai tare, până ce ea nici nu simţi cum, învârtindu-se, nici că mai atinge pământul. Astfel, se înălţă în mâinile lui, care o ţineau bine de subţiori, şi spre marea spaimă a lumii de la bâlci, se înălţă tot mai sus cu ea, spre norii care se îngrămădeau ca de furtună, şi iată-l că trecu cu ea peste pădure încolo...

14

Toţi lăsară jocul şi se uitară plini de groază, alţii strigau: „să fie zmeul în mijlocul nostru şi noi să nu ştim nimica!”

Dar zmeul trecuse cu fata cea frumoasă peste munţii cei înalţi şi nu se mai văzu.

Oamenii se împrăştiară, speriaţi, de la horă. Îi duseră vestea şi mamei Muşii. Atunci ea începu a plânge şi a se văita şi a-şi smulge părul de durere. Îşi bătea gura ce a blestemat şi plecă pe urma fetei, strigând deznădăşduită, ca să o găsească!

Şi se duse până în vârful muntelui, către care îi arătase oamenii că zburase zmeul cu fata. Acolo ea găsi o fundă din părul ei, pe care o cunoscu. Atunci şi mai tare începu să plângă şi plânse acolo zile şi nopţi, săptămâni de-a răndul... plânse, până muri. Oamenii acolo o şi îngropară pe nenorocita mamă. Şi din plânsul ei se făcu un izvor cu apă sărată, care curge şi astăzi pe Valea Râmnicului. Muntelui îi spune azi Furu, în amintirea acestei întâmplări. Nu departe de acest munte, este un altul care-i poartă numele, Muntele Muşa, unde fata a trăit bine cu smeul având tot ce-i poftea inima. Cu toate acestea o măcina dorul de fraţii şi părinţii săi, dorul de satul unde se născuse şi crescuse. Zmeul mergea toată ziua prin lume, iar seara când se întorcea îi aducea ştiri despre ce s-a mai întâmplat. Despre toţi îi spunea câte ceva numai despre maică-sa nimic. Într-o seară zmeul îi spuse că fratele ei mai mare, Gheorghiţă, s-a logodit şi peste trei săptămâni o să facă nunta. Auzind asta Muşa, începu să se roage de el să meargă cu ea la nuntă. El s-a împotrivit cât a putut, dar după două săptămâni, la insistenţa ei se hotărâ să meargă, fiindu-i tare dragă.

În ziua nunţii, au plecat amândoi gătiţi frumos. Pe drum zmeul începu să-i arate tot felul de buruieni, spunându-i pentru ce leac este bună fiecare.

Pe o coastă, femeia găsi o buruiană cu floarea roşie-roşie, şi arătând-o zmeului îl întrebă pentru ce fel de leac este bună.

-Arunc-o şi nu te mai atinge de ea, că asta-i iarba zmeului, de care îi este tare urât şi nu poate suferi mirosul ei.

Ea se prefăcu că o aruncă, dar nu o aruncă, ci o ascunse.

Când ajunse-ră la casa fratelui ei, toţi s-au bucurat şi au început să o întrebe cum o duce. Ea le spuse tuturor că o duce bine, dar suferă pentru că este tot timpul singură. Apoi arătă la o bătrână buruiana pe care o ascunse-se şi îi spuse ce-a zis zmeul. Bătrâna o sfătui sa meargă să mai aducă buruieni din acelea şi îi spuse despre un loc pietros din apropiere, unde se găsesc mai multe. După ce culese un braţ de buruieni, Muşa le aduse bătrânei. Aceasta le spălă şi le mestecă, făcând din ele o alifie cu care o unse pe femeie din creştet până în tălpi. Femeia merse apoi şi se aşeză la masă lângă bărbat. Imediat el începu a strănuta şi a sufla din nări, până ce scuipă foc. După un timp, răcnind urât, luă chip sperios şi zbură lăsând o dungă de lumină în urma sa.

15

Profesor, Sorin Pantelimon

16