Titlul temei:

Evaluarea și valorificarea bazei melifere cu ajutorul albinelor.

1

CAPITOLUL 11.1. Evaluarea bazei melifere

Prezentarea noțiunilor de bază asupra bazei melifere

În ţara noastră, păşunile şi fâneţele reprezintă peste 4 milioane hectare. Vegetaţia unei pajişti este reprezentată prin asociaţii de plante foarte variate, alcătuite din câteva sute de specii, unele dintre ele cu o valoare meliferă apreciabilă.

Culesurile de nectar şi polen oferite de pajişti sunt mai puţin legate de schimbările timpului. Pajiştile asigură un cules de intensitate mică sau mijlocie, însă de lungă durată şi cu un maxim de dezvoltare târzie de vară, după înflorirea teiului şi a florii-soarelui timpurie, când în majoritatea regiunilor din ţara noastră lipsesc alte culesuri.

Pajiştile bune pot produce anual până la 80 kg miere/ha, cele mijlocii până la 50 kg/ha, iar cele slabe (de mlaştini) 20 kg/ha.

România are un fond forestier de circa 6,4 milioane hectare, reprezentând 27% din suprafaţa ţării. Din totalul de fond forestier 4,1 milioane ha (66%) reprezintă proprietate publică a statului.

Faţă de media europeană, de 32% acest procent de împădurire nu este foarte bun, dar nici dramatic. Circa 2 treimi dintre păduri sunt situate în zona montană, ponderea lor fiind foarte scăzută la câmpie (sub 10%), unde, din această cauză se resimte puternic efectul exceselor climatice.

Compoziţia pădurilor din România este repartizată astfel: răşinoase 29,9 %, fag 31,5 %, stejar 18,0 %, diverse alte specii tari 15,7 %, diverse specii moi 4,9 %.

În România, repartizarea pădurilor pe zone geografice este: munte (30% din teritoriu) cu păduri de răşinoase şi fag 66 %

deal (37% din teritoriu) cu păduri de stejar şi fag 24 %

câmpie(33%din teritoriu)cu păduri de şleauri şi de luncă10%

Arborii şi arbuştii din pădurile ţării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă importantă de nectar şi polen.

Pădurile din ţara noastră se împart în: foioase, mixte (foioase şi conifere) şi conifere.

Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori şi arbuşti sunt cele mai bogate în vegetaţie meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform şi de lungă durată, care începe din primăvară şi ţine până în vară.

Pădurile mixte sunt de asemenea bogate în plante melifere. Ele sunt cu atât mai bogate cu cât în amestecul lor predomină speciile de plante foioase. Aici albinele culeg nectarul şi polenul nu numai de pe florile de

2

arbori şi arbuşti, dar şi de pe vegetaţia erbacee, între care sunt foarte multe plante melifere de mare valoare, mai ales în poieni.

Pădurile de conifere sunt cel mai puţin melifere; în ţara noastră se găsesc la altitudini mari. Albinele adună de pe esenţe forestiere conifere numai polen în cantităţi restrânse şi când nu găsesc alte surse de hrană.

Acest cules se limitează la lunile de primăvară. În afară de aceasta, în unii ani, albinele adună de pe conifere miere de mană.

Vegetaţia erbacee din pădurile de conifere este de asemenea puţin meliferă. în regiunea de munte, cele mai favorabile condiţii pentru stupărit le oferă amestecul între molid, brad şi fag. Cantităţile mari de polen pe care le oferă molidul constituie un factor favorabil pentru dezvoltarea familiilor de albine.

Producţia de miere la hectar, stabilită prin cercetări făcute în ţara noastră, este de 1.365 kg pentru păduri şi 643 kg pentru plantaţiile tinere.

Din punct de vedere al suprafeţelor ocupate cu specii melifere din fondul agricol cele mai mari suprafeţe se înregistrează în zona colinară şi montană la care predomină suprafeţele ocupate de păşuni, fâneţe, livezi pomi si culturile de leguminoase furajere.

În ţara noastră cresc cca. 150 de specii spontane de plante medicinale, dintre care numai o mică parte sunt răspândite în cultură.

Totuşi, în unele părţi ale ţării, plantele medicinale se cultivă pe suprafeţe din ce în ce mai mari, ca urmare a cerinţelor mereu crescânde ale industriei farmaceutice şi a celei producătoare de cosmetice. Aceste suprafeţe cultivate reprezintă importante surse melifere pentru albine.

Cele mai cunoscute plante medicinale cultivate, cu valoare meliferă, sunt: izma bună (Mentha piperita), levănţica (Lavandula spica),isopul (Hyssopus officinalis), salvia (Salvia pratensis), etc.

Diversitatea geografică şi bogăţia bazei melifere oferă culesuri de calitate.

În urmă întâlnirilor avute cu reprezentanţii formelor asociative legal constituite conform legislaţiei în vigoare s-a desprins necesitatea definirii şi elaborării a unui set de recomandări, unanim acceptate de specialiştii în tehnica apicolă precum şi de specialiştii în siguranţa alimentară şi sănătate animală care să asigure o producţie apicolă eficientă, cu valoare alimentară incontestabilă şi fără să pună în pericol sănătatea oamenilor sau sănătatea albinelor.

Un asemenea set de recomandări, deobicei cunoscut sub denumirea de ghid de bune practici apicole se regăseşte în UE la nivelul apiculturii multora dintre statele membre, dar nu există încă în România.

PentruRomânia, la conceperea unui asemenea ghid de bune practici va trebui să se ţină cont atât de practica apicolă generală cât şi de specificitatea apiculturii în România ce decurge din condiţii concrete cum ar fi:

3

rasă locală, atent selecţionată şi a cărei puritate reprezintă o permanentă preocupare în România atât sub aspectul general al valorii genetice, cvasiunanim recunoscute, cât şi prin adaptarea la condiţiile climatice şi vegetale locale

tipurile constructive de stupi folosiţi in România

metodele şi condiţiile specifice de practicare a pastoralului

dimensiunile şi condiţiile de funcţionare a stupinelor

reglementările legislative care afectează apicultura în

România

Elaborarea acestui ghid va fi un sprijin real pentru apicultură şi se va reflecta asupra eficienţei acestei activităţi, al calităţii mierii şi a celorlalte produse apicole, al îmbunătăţirii stării de sănătate a albinelor, toate acestea conducând în final în mod implicit la mărirea venitului tuturor apicultorilor.

Susţinerea financiară prin Programul comunitar pentru diseminarea informaţiei cuprinsă în acest ghid este în beneficiul tuturor celor interesaţi, respectiv, apicultori – membri ai formelor asociative, dar şi a reprezentanţilor instituţiilor publice responsabile cu activitatea apicolă ş.a. Direcţii sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, Centrele judeţene ale Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Consilii locale sau Camere agricole.

Acest ghid de bune practici în apicultură, avizat de MADR şi ANSVSA, oferă apicultorului începător, dar şi celui care practică de mult această activitate un pachet de informaţii de bază conform tehnologiei apicole dar şi a legislaţiei sanitare veterinare.

În apicultură poate fi ocupat un segment important al forţei de muncă, în activităţi de cercetare ştiinţifică, învăţământ, producţie apicolă şi industrială, sectoare de valorificare, sănătate şi altele.

România deţine o tradiţie îndelungată în domeniul creşterii albinelor şi realizării de produse apicole, apicultura impunându-se ca ocupaţie de sine stătătoare încă din cele mai vechi timpuri, iniţial pentru produsele obţinute (miere, polen, lăptişor de matcă, propolis, ceară şi venin de albine), iar ulterior, inclusiv în prezent, pentru contribuţia pe care aceste insecte o au la creşterea recoltelor de fructe, legume şi seminţe, prin polenizare.

În prezent, în contextul globalizării, apicultura capătă noi valenţe, practicarea acesteia vizând nu doar importanţa sa economică, ci şi importanţa ştiinţifică, ecologică, socială, biodiversitatea mediului etc.

4

În România, activitatea de creştere a albinelor s-a dezvoltat în condiţii naturale deosebit de favorabile, ce au contribuit la dezvoltarea continuă a acestei activităţi şi, implicit, la obţinerea unor producţii apicole însemnate.

Situaţia statistică a sectorului

Evoluţia efectivelor de familii de albine:

Anii 2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006 2007 2008 2009 2010

Familii de albine – mii familii

614 745 781 839 888 920 975 1.086 1.109

1.110 1.280

Producţia de miere obţinută în România:

Anii 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010Producţia de miere - tone

11.746

12.598

13.434

17.409

19.150

18.195

18.195

16.767

20.037

21.500 23.700

Tipuri de miere

În România, există două mari categorii de miere, respectiv: Miere florală (miere de nectar) ce poate fi monofloră

sau polifloră; Miere extraflorală (miere de mană sau de pădure).

Cele mai cunoscute sortimente de miere monofloră sunt cele de: Salcâm (Robinia pseudoacacia), Tei (Tilia platiphyla), Floarea soarelui (Helianthus anuus), Mentă (Mentha sp.) Zmeură (Rubus ideaus L.), Rapiţă (Brassica napus oleifera L.), Coriandru (Coriandrum sativum L.), Zburătoare (Epilobium augustifolium L.), Sânziana de grădină (Solidago canadenisis L.) ș.a.

5

În România, într-un an normal fără probleme meteorologice, sunt realizate în jur de 20.000 de tone de miere, cea mai mare pondere fiind deţinută de mierea polifloră, în proporţie de 50%, urmată de mierea de salcâm– 35% şi de cea obţinută din tei, cu o pondere de 15%.

Datorită condiţiilor pedoclimatice specific climatului temperat din ţara noastră, calitatea produselor apicole este considerată a fi superioară.

Exemplul mierea de salcâm ce a primit medalii la multe târguri şi expoziţii internaţionale (congrese APIMONDIA).

De asemenea valoarea propolisului românesc este recunoscută în mediile de specialitate.

În România se obţin, de regulă, producţii mari de miere, dar pe piaţa internă se valorifică cantităţi foarte mici deoarece consumul de miere pe cap de locuitor este printre cele mai scăzute din Europa, 450 de grame, faţă de 2,2 kilograme în Germania, urmată de Olanda şi Belgia cu câte 1,5 kilograme.

Un rol important în producţia apicolă este deţinut de produsele secundare între care se pot enumera: polenul recoltat cu ajutorul colectoarelor, propolisul, lăptişorul de matcă, ceara de albine, veninul (apitoxină) şi trituratul din larve de trântor cunoscut sub denumirea comercială de apilarnil.

Aceste produse secundare sunt utilizate la prepararea unei game foarte largi de suplimente nutritive şi/sau medicamente precum şi pentru producţia de cosmetice.

Pentru producţia de polen se menţionează doar un nivel de circa 50-60 tone anual, mai ales în zona de centru şi de nord a ţării, dar poate ajunge şi chiar depăşi 100 tone/an.

În prezent, România se situează printre ţările cu o apicultură bine dezvoltată, această situaţie fiind o consecinţă a:

efectivelor însemnate de familii de albine de care dispunem cantităţii de miere obţinută; diversificării producţiei apicole; rezultatelor activităţilor de cercetare ştiinţifică şi de pregătire

a specialiştilor, etc.

În ţara noastră, abundenţa şi varietatea resurselor melifere din flora spontană şi cultivată asigură hrana albinelor, de primăvara timpuriu, până toamna târziu.

În aceste condiţii, în ultimii ani, creşterea albinelor – o activitate ce nu necesită investiţii deosebite, a devenit o profesie pentru persoanele a căror existenţă este asigurată din veniturile obţinute din stupărit precum şi un mijloc de relaxare pentru cei care exploatează efective reduse.

6

Avantajele economice care contribuie la creşterea veniturilor apicultorilor sunt cele care provin din valorificarea principalelor produse ale stupului.

În vederea creşterii producţiei, metodele utilizate de apicultorii români sunt multiple, dintre acestea remarcându-se:

dimensionarea optimă a stupinei; practicarea stupăritului pastoral intensiv; menţinerea unor familii puternice; combaterea bolilor şi dăunătorilor; folosirea tehnologiei apicole, etc.

Speciile importante din baza melifer ă

Plantele melifere sunt plantele care produc nectar și sunt vizitate de albinele care transformă nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar, pentru a le atrage.

Capacitatea de producție a plantelor melifere este exprimată sub forma cantității de miere care se poate obține de pe un hectar cultivat cu acea plantă, în medie.

În orice caz, producția de miere depinde foarte mult de starea vremii în perioada de cules, ca și de varietatea de plantă cultivată - de exemplu anumiți hibrizi de floarea soarelui sunt mult mai puțin producitvi decât alții.

Tabelul următor cuprinde principalele plante melifere din România (nectaro-polenifere):

Denumire populară

Denumire științifică

Lunade

înflorire

Nectar, Polen, Mană

Producția de miere (kg /ha)

Tei argintiu Tilia tomentosa 6 - 7 N, P 1200

Salcâm Robinia pseudacacia 5 - 6 N, P 1000

Tei pucios Tilia cordata 6 - 7 N, P 1000Tei cu frunza

mare Tilia platyphyllos 6 -7 N, P 800

Facelia Phacelia tanacetifolia 5 -10 N, P 300-1000

Ceară Asclepias syriaca 7 - 8 N, P 600Arțar tătărăsc Acer tataricum 5 - 6 N, P 300-600Iarba șarpelui Echium vulgare 6 - 9 N, P 380-400

Mătăciune moldovenească

Dracocephalum moldavica 7 - 8 N, P 300-400

7

Sulfină albă Melilotus albus 7 - 9 N, P 200-500Zburătoare- Răscoage

Epilobium angustifolium 7 - 8 N, P 100 - 600

Salcâm japonez Sophora japonica 7 - 8 N, P 300-350

Cenușar Ailanthus altissima 6 - 7 N, P 300

Coriandru Coriandrum sativum 6 - 7 N, P 100-500

Jugastru Acer campestre 5 - 6 N, P, M 200-400Salvie Salvia nemorosa 7 - 8 N, P 300

Talpa gâștei Leonurus cardiaca 7 - 8 N, P 200-400

Salvie de câmp Salvia pratensis 5 - 7 N, P 280Anghinare Cynara scolymus 7 - 9 N, P 150-400

Limba mielului Borago officinalis 6 - 7 N, P 250-300

Glădiță Gleditschia triacanthos 6 N, P 250

Paltin de munte Acer pseudoplatanus 4 - 5 N, P, M 200-300

Sulfină galbenă Melilotus officinalis 7 - 9 N, P 150-300

Isma broaștei Mentha aquatica 6 - 10 N, P 220

Sparcetă Onobrychis viciaefolia 6 - 8 N, P 120-300

Cimbrișor Thymus serpyllum 6 - 10 N, P 200

Iarbă neagră Calluna vulgaris 7 - 9 N, P 200

Păpădie Taraxacum officinalis 4 - 10 N, P 200

Trifoi alb Trifolium repens 5 - 10 N, P 100-250

Jaleș Stachys officinalis 5 - 7 N, P 100-200

Mentă Mentha piperita 7 - 8 N, P 100-200

Oțetar galben Koelreuteria paniculata 6 - 8 N, P 100-200

Paltin de câmp Acer platanoides 4 - 5 N, P, M 100-200Salcie căprească Salix caprea 3 - 4 N, P 100-200

Busuioc de miriște Stachys annua 7 - 9 N, P 120-150

Jaleș de baltă Stachys palustris 7 - 9 N, P 100-150

Roiniță Melissa officinalis 6 - 8 N, P 100-150

Scaiul dracului Eryngium campestre 7 - 8 N, P 100-150

Urzicuță Lamium purpureum 3 - 10 N, P 50-200

Zmeur Rubus idaeus 6 - 8 N, P 50-200Trifoi hibrid Trifolium 5 - 10 N, P 120

8

hybridumLucernă Medicago sativa 5 - 10 N, P 25-200

Busuioc Ocimum basilicum 6 - 10 N, P 100-120

Ceapă Allium cepa 6 - 7 N, P 70-150Lupin peren Lupinus perennis 5 - 6 N, P 100-120Salcie albă Salix alba 3 - 4 N, P, M 100-120

Zălog Salix cinerea 3 - 4 N, P 100-120

Cicoare Cichorium intybus 7 - 10 N, P 100

Cârmâz roșu Symphoricarpus orbiculatus 7 N, P 100

Izmă creață Mentha crispa 7 - 8 N, P 100Pălămidă Cisium arvense 6 - 8 N 100

Sălcioară Elaeagnus angustifolia 6 N, P 100

Trifoiaș Trifolium fragiferum 6 - 9 N, P 100

Urzică moartă Lamium album 5 - 7 N, P 50-150

Angelică Archangelica officinalis 7 - 8 N, P 90

Dovleac alb Cucurbita maxima 6 - 9 N, P 75-105

Soc Sambucus nigra 6 - 7 N, PCastan

comestibil Castanea sativa 6 N, P 30-120

Dovlecel Cucurbita pepo 6 - 9 N, P 50-100

Isop Hyssopus officinalis 7 - 8 N, P 50-100

Levănțică Lavandula spica 7 - 9 N, P 50-100Pepene verde

furajerColocynthis

citrullus 6 - 9 N, P 40-100

Floarea-soarelui Helianthus annuus 6 - 9 N, P 35-100

Crușin Rhamnus frangula 5 - 7 N, P

Păducel Crataegus monogyna 5 - 6 N, P 35-100

Rapiță Brassica napus 5 - 6 N, P 35-100

Castan salbatic Aesculus hippocastanum 5 - 6 N, P 30-100

Fenicul Foeniculum vulgare 7 -8 N, P 25-100

Castravete Cucumis sativus 6 - 9 N, P 20-100

Hrișcă Polygonum fagopyrum 7 - 8 N, P 50-60

9

1.2.Descrierea principalelor plante melifere din raza localității Sebi ș,

Județul Arad

Flora Romaniei este bogata si variata, cuprinzand peste 300 de specii nectaro-melifere. Ponderea cea mai importanta au speciile de salcam, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere, pasunile si fanetele.

În paragrafele de mai jos vor fi prezentate detaliat cele mai importante specii melifere din zona orașului Sebiș, Jud, Arad. Descrierile vor surprinde în special perioadele de înflorire, potențialul melifer, compoziția nectarului, tipurile de produse apicole valorificabile cu ajutorul albinelor, ponderea speciilor respective în ecosistemele supuse analizei și alte date privind speciile melifere din zona orașului Sebiș, Jud, Arad.

Salcamul alb   (Robinia pseudacacia   L.)

Este cea mai importanta planta melifera din zona Sebiș / Buteni / Buteni / Hodiș, oferind principalul cules de productie. În zona aceasta a tarii se afla masive mari plantate și naturale.

Salcamul înfloreste in luna mai a anului, durata infloritului variind in functie de conditiile meteorologice (dar destul de frecvent de la începurul pana la mijlocul lunii este înflorit), intre 8 si 20 zile.

Din observatiile fenologice inregistrate, s-a constatat ca atunci cand salcamul infloreste timpuriu, durata infloritului se prelungeste si invers.

La aceste masive se deplaseaza anual sute de mii de familii de albine, realizand in anii favorabili recolte bogate de miere monoflora de salcam, de calitate superioara.

Pentru secretia nectarului, salcamul are nevoie de temperaturi ridicate, zile lipsite de vant si umiditate suficienta.

Tocmai datorita acestui fapt el produce nectar abundent pe terenurile nisipoase, care se incalzesc mult mai usor.

10

Tot in aceasta zona, pe timpul infloririi salcamului se inregistreaza frecvente scaderi ale temperaturii, insotite de ploi si vant, care determina diminuarea sau chiar compromiterea culesului.

Productia de miere este mult influentata de varsta si desimea arborilor. Astfel, arborii plantati rar, produc intre 1100 si 1700 kg miere/hectar, cei din masiv 900-1500kg/ha, iar arboretul tanar intre 300 si 700 kg/ha.

Cea mai mare cantitate de nectar este secretata in perioada maxima de inflorire, cand familiile puternice pot recolta zilnic intre 8 si 10 kg nectar, uneori chiar mai mult, iar productia totala de miere realizata pe familie poate fi de 15-50 kg.

Secretia nectarului la salcamul alb este cea mai abundenta la temperatura de 25-280C, iar concentratia nectarului in zahar este de 40-70%, in functie de expozitie, stadiul de inflorire, varietate, varsta, densitatea arborilor etc.

Mierea este de calitate superioara cu aroma si gust placut, specific, ce nu cristalizeaza timp indelungat. S-a stabilit, de asemenea, ca valoarea mierii realizata intr-o perioada de 25 ani (durata de exploatare a salcamului pentru lemn) intrece cu mult cu cea a lemnului.

Teiul alb   (Tilia tomentosa   Munch.)

Cunoscut si sub denumirea de „teiul bun”, pentru faptul ca are o productie foarte ridicata de nectar.

Se recunoaste dupa frunzele care au marimea intermediara intre speciile amintite, cat si datorita perisorilor argintii de pe partea inferioara a limbului, particularitate pentru care se mai numeste si teiul argintiu.

Înfloreste in a doua jumatate a lunii iunie, la 20-22 zile dupa teiul cu frunza mare, prezentand cea mai scruta, perioada de inflorire (7-12 zile). În zilele foarte calduroase, datorita parfumului puternic al florilor are loc un proces de narcoza a albinelor, urmat de unele pierderi ale acestora.

Capacitatea de secretie a nectarului este mult influentata de factorii meteorologici: vantul si umiditatea avand efect negativ asupra culesului, În schimb, un timp linistit, cald si umed favorizeaza secretia de nectar.

S-a constatat, de asemenea, ca secretia de nectar la tei este mai mare in orele de dimineata si seara, cand albinele il viziteaza mai intens.

Culesul la tei nu prezinta gradul de intensitate de la salcam, totusi se pot realiza zilnic, in conditii meteorologice favorabile, sporuri la cantarul de control ce variaza in general intre 1 si 8 kg miere pe familia de albine.

11

Teiul alb sau argintiu infloreste in jurul datei de 25 iunie (catre sfarsitul lunii, rar la inceputul lunii iulie) si are cea mai mare capacitate melifera, respectiv 1200 kg/ha.

Aceasta zona se caracterizeaza prin climat continental, cu temperatura medie anuala peste +10° si precipitatii anuale intre 400-600 mm. Flora este tipic de stepa si silvostepa.

Cele mai importante specii pomicole cultivate in zona ors. Sebis, jud. Arad, care prezintă interes pentru apicultură, sunt: cireşul, vişinul, părul, mărul si prunul .

Cireşul   (Cerasus avium Munch.)

Este o specie meliferă foarte bine vizitată de albine care produce nectar, polen şi clei.

În condiţii favorabile se realizează chiar 36-40kg miere la hectar, însă aproape întreaga cantitate de miere este folosită ca şi hrană pentru creşterea puietului.

În luna mai, albinele adună de pe frunzele cireşului mierea de mană, pe care o elimină afidele (aphis cerani), insecte parazite, producătoare de secreţii dulci.

Vişinul   (Cerasus vulgaris Mill.)

Infloreşte în luna aprilie, durata înflorii fiind de 10 zile. Este mai puţin melifer decât cireşul. Plantarea în livezi a acestei specii trebuie făcută din diferite varietăţi pentru a asigura o polenizare mai bună.

De pe 1ha de livadă de vişin se pot obţine 30-35kg miere.

Mărul   (Malus silvestris var. domestica Mill.)

Este o specie mult apreciată atât pentru nectarul produs, cât, mai ales, pentru înalta sa valoare poleniferă. Importanţa sa creşte şi datorită faptului că prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafeţe foarte mari din România.

Producţia de miere se estimează a fi cuprinsă între 30 şi 42 kg la hectar (cel mai frecvent 33,8kg). Mierea este de culoare galbenă, cu o aromă foarte plăcută şi se zahariseşte curând după extragere.

12

Înfloritul, dacă plantaţia este din mai multe soiuri, se prelungeşte din aprilie până în iunie.

Părul   (Pirus sativa Lam. et DC.)

Este o specie pomicolă cu valoare meliferă mai mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât şi a cantităţii de nectar secretat. Înfloreşte din aprilie şi până la începutul lunii mai.

Durata înfloririi florilor separate este de 5-7 zile, iar a întregului pom 10-14 zile. Oferă albinelor atât nectar cât şi polen.

Nectarul se usucă repede. Părul pădureţ produce mai mult nectar şi este mai bine cercetat de albine.

Fructificarea începe la vârsta de 6-9 ani. Produce la hectar cca.10-12 kg miere.

Prunul   (Prunus domestica L.)

O altă specie pomicolă cu mare importanţă apicolă, atât datorită răspândirii sale cât şi a capacităţii melifere, este un arbore fructifer din grupa sâmburoaselor, care prezintă un număr mare de varietăţi şi forme.

Atât soiurile cât şi hibrizii produc importante cantităţi de nectar şi polen.

1.3. Posibilități de ameliorare a bazei melifere din raza localității Sebiș, jud. Arad

Una dintre măsurile pentru ameliorarea bazei melifere din raza localității Sebiș, jud. Arad, o constitue curatirea terenurilor agricole si a livezilor de arbusti si sub-arbusti nevalorosi.

In primul rand ar fi nevaloros din punct de vedere silvic liveziile din apropierea padurii care nefiind curatate, ingrijite sau impadurit cu specii invasive.

Agricol, accesul utilajelor agricole precum si terenul in sine nu permite o valorificare a terenurilor aflate la marginea padurii.

Din punct de vedere economic si din punct de vedere al accesului in aceste zone.

Din punct de vedere zootehnic as recurge la restrângerea pășunatului in zona livezilor de cires, mar, par, prun si visin deoarece aceste livezi ( foste livezi ), sunt si asa distruse si compromise in mare parte datorita pasunatului excesiv.

13

Propunerea mea pentru ameliorarea bazei melifere din aceasta zona ar fi ca terenurile livezilor sa fie curatete de arbusti si sub-arbusti nevaloros, inclusiv curatarea de pomii fructiferi aflati in declin, chiar uscati si plandarea de noi pomi fructiferi in zona in care acest lucru ne permite.

Avand in vedere faptul ca ne aflam intr-o zona in care salcamul si teiul au o foarte mare pondere si fiind valorificati din punct de vedere apicol 100%, propunerea mea ar fi ca la aceste doua specii sa se faca plantare pe terenurile in care pomii fructiferi nu ar mai avea nici un randament economic sau ecologic.

Salcamul fiind o specie cu crestere mai rapida decat teiul, aceste doua specii fiind cele mai utilizate din punct de vedere apicol, s-ar putea planta pe o raza destul de mare a terenurilor din jurul orasului Sebis si nu numai, ci si in marginile satelor apartinatoare .

Teiul avand o crestere mai lenta ca si salcamul nu cred ca randamentul ar fi acelasi, iar costurile infiintari unei culture de tei ar fi costisitoare in comparative cu cea de salcam.

Cu toate cele spuse mai sus in ceea ce priveste posibilitatea de ameliorare a bazei melifere din raza localității Sebiș, jud. Arad ar fi aceea de infintare de platatii de salcam pe terenurile fostelor livezi din marginea padurii, binenteles aceasta etapa realizandu-se dupa curatarea terenurilor de arbori, arbusti, plante lemnoase si ne – lemnoase.

Din punct de vedere economic, ideea de infintare de noi culture de salcam vine cu niste costuri mici in comparative cu succesul si utilizarea acestora in scopuri apicole si binenteles nu in ultimul rand in scopuri silvice, deoarece infiintarea acestor plantatii va duce ulterior la stabilizarea solului si la renuntarea pasunatului excesiv sau restrângerea pășunatului in acea zona.

14

CAPITOLUL 2 Valorificarea bazei melifere cu ajutorul albinelor

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului Apocrita, care mai conțineviespile și furnicile, care se hrănesc cu nectarul florilor(ca sursă de energie grație conținutului de zaharuri), și cu polen (ca sursă de proteine, folosit mai mult la hrănirea larvelor), activitate ce se soldează cu polenizarea florilor, și, în unele cazuri, cu producerea mierii.

Astfel polenul pe care în mod inevitabil îl pierd în deplasarea lor de la o floare la alta este important pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul (structura reproductivă) altor flori din aceeași specie, ducând la polenizarea încrucișată.

Albinele sunt, de fapt, cele mai importante insecte polenizatoare și interdependența între ele și plante fac din acestea un excelent exemplu al unui tip de simbioză cunoscută sub numele de „mutualism”, o asociere între organisme diferite care este avantajoasă pentru ambele părți.

Albinele sunt răspândite pe întreg globul, făcând excepție de cele mai înalte altitudini, regiunile polare și unele mici insule oceanice.

Cea mai mare diversitate de specii de albine o găsim în regiunile calde, aride sau semiaride.

Coloratia acestora este negru sau gri, dar altele sunt galben deschis și roșii.

Durata de viață a albinei lucrătoare depinde de gradul de uzură ca urmare a activităților intense desfășurate de aceasta (creșterea puietului și activitatea de cules nectar și polen). Astfel albinele eclozionate în sezonul activ (din primăvară, martie până vara, în jurul lunii august) trăiesc numai 40 de zile pe când albinele eclozionate toamna trăiesc până în primăvara viitoare, când se face schimbul de generații (6-9 luni).

Durata de viață a trântorilor este între două și opt săptămâni și variază în funcție de sezon (activ sau perioadă de repaus) și de zona geografică.

15

Matca este cea mai longevivă dintre membrii familiei de albine putând trăi până la 8 ani (este însă eficientă economic doar un an-doi, după care trebuie schimbată), este activă pe toată perioada vieții putând depune 1500-2500 și chiar 3000 de ouă în 24 de ore în luna iunie.

În această perioadă de pontă intensă regina este atent îngrijită și bine hrănită de albinele din suita sa. În familiile de albine care mor iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hrănită cu ultima picătură de miere.

Numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar, probabil, foarte multe care așteaptă încă să fie descoperite.

Multe specii de albine sunt puțin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu lungimea de circa 2.1 mm (5/64").

Cea mai mare albină din lume esteMegachile pluto, care poate atinge lungimea de 39 mm (1.5"). Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpirație, niște albine mici care adesea sunt considerate în mod greșit viespi sau muște.

Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera).

Sistematica albinei melifere este urmatoarea: Regnul: Animalia (organisme eucariote și pluricelulare cu

mod specific predominant de hrănire pe baza regnului vegetal). Subregnul: Eumetazoa (animale fără coloană și fără sistem

osos intern). Încrengătura: Arthropoda (animale nevertebrate cu picioare

articulate) Subîncrengătura: Mandibulata (artropode cu mandibule). Clasa: Insecta (artropode cu corpul alcătuit din trei segmente

distincte: cap, torace, abdomen). Subclasa: Pterigota (insecte care prezintă pe segmentele

toracice 2 și 3 perechi de aripi). Ordinul:Hymenoptera (insecte cu aripi membranoase). Subordinul: Apocrita (himenoptere la care legătura dintre

torace și abdomen se face printr-o porțiune îngustă numită pețiol). Grupul: Aculeata (insecte cu ac). Suprafamilia: Apoidea (insecte care-și hrănesc progenitura

cu polen și nectar floral). Familia: Apidae. Subfamilia: Apinae (insecte constructoare de cuiburi și care

prezintă la a III-a pereche de picioare un aparat pentru colectat polen). Tribul: Apini.

16

Genul: Apis (albine care trăiesc în familii permanente și monogine - au o singură femelă cu organele reproducătoare dezvoltate capabile să asigure perpetuarea - corpul acoperit cu peri rari și scurți).

Specia: Dorsata (albina indianii uriașă, clădește un singur fagure prins de stânci sau de ramurile diferitor arbori; este cea mai mare albină; răspândită în India, sudul Chinei, arhipeleagul indonezian și Filipine);

Florea (albina indianii pitică, cea mai mică albină cunoscută, clădește un singur fagure foarte mic prins de ramurile copacilor; răspândită în India, Malaezia, Jawa și Borneo);

Cerana (cunoscută și sub numele de albina indiană obișnuită,cuibul este format în cavități și cuprinde mai mulți faguri; răspândită în India, China, Japonia, Indonezia, Jawa, Borneo, Sumatra și U.R.S.S. - Extremul Orient);

Mellifera (albina melifera, cea mai cunoscută și cea mai răspândită albină, exploatată de om pentru calitățile sale productive; cuib format în cavități închise, pe mai mulți faguri, cu un număr mare de indivizi. Denumirea speciei, ,,mellifera" a fost dată de Linne în anul 1758 și schimbată ulterior (1761),în "mellifica".

Masculii de albină sunt de un singur fel. Ei au o viață scurtă, nu au responsabilități legate de hrănirea puilor, colectarea polenului, îngrijirea sau apărarea stupului.

Din această cauză au fost numiți în popor trântori sau bărbătuși ai albinelor. Totuși rolul lor este foarte important, trântorii fecundează matca, contribuind la perpetuarea speciei.

Fiecare trântor fecundează matca de până la 20 de ori într-o zi.Trântorii mai participă la ventilarea stupului și încălzirea puietului.Toamna când albinele se pregătesc de iernat trântorii sunt izgoniți,

cei mai mulți murind de foame sau îngheț.Femelele de albină sunt de mai multe tipuri. În literatura de

specialitate aceste tipuri se numesc caste. Regina (matca) are o formă alungită a corpului, ea are unica funcție de a depune ouă. Fiecare stup are un grup de albine care au rolul de a îngriji și hrăni regina, puietul și stupul în general. Cel mai mare număr de albine într-un stup îl constituie albinele lucrătoare.

Ele au corp oval, posedă ac și rezervoare speciale pe membre pentru transportarea polenului. Alt tip de albini asemănătoare celor lucrătoare, dar mai mari în dimensiuni care au rolul de a ventila stupul, de a proteja matca și stupul.

Albinele au antene compuse (aproape la toate speciile) din douăsprezece segmente la femele și treisprezece la masculi.

17

De asemenea au câte două perechi de aripi (perechea anterioară fiind mai mare). Unele caste pot avea aripi mai mici (nefuncționale), dar nici o specie nu este lipsită de aripi.

2.2. Produsele apicole obtinute de la albine

Mierea

Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obținut de la stupi sau de la albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină și a fost unul dintre cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menționată de peste 500 de ori în 900 de rețete și a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura substanță disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust.

În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană și ca îndulcitor: era mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu.

Prima carte despre miere, The virtues of honey in preventing many of the worst disorders a fost scrisă de Sir John Hill și publicată în 1759 în Anglia.

Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică și calorică (3 150 kcal), ușor asimilabil, iar datorită conținutului său în inhibină, posedă reale proprietăți bactericide.

Extracţia mierii prin stoarcere este practic abandonată. Ea corespunde unei forme de apicultură pe cale de dispariţie, cea cu coşniţe.

Folosirea stupului cu rame mobile implică extracţia mierii prin centrifugare şi recuperarea cerii fagurilor pentru anul următor.

Extractorul centrifugal, inventat în secolul trecut, are forme diferite în funcţie de destinaţie : pentru o exploatare modestă cu câţiva stupi sau pentru o întreprindere profesionistă unde se extrag câteva tone sau zeci de tone de miere în fiecare an. Dar, de la extractorul pentru patru rame acţionat manual şi până la extractorul pentru patruzeci sau optzeci de rame acţionat de un motor electric, principiul este acelaşi. Se foloseşte forţa centrifugă pentru a scoate mierea din celule şi a o proiecta pe peretele intern al cuvei. Forţa aplicată fagurelui este în funcţie de viteza unghiulară a coşului extractorului şi de raza coşului. În extractorul tangenţial, ramele sunt aşezate tangenţial faţă de cilindrul virtual pe care mişcarea coşului le face să-l descrie ; în aceste condiţii, forţa aplicată

18

ramelor este uniformă sau aproape uniformă pe toată suprafaţa (nu se poate extrage decât o singură faţă odată). În extractorul radial, forţa centrifugă aplicată ramei variază progresiv de la catul inferior până la spetează ; în vecinătatea axei extractorului, forţa centrifugă este slabă.

Fiecare din cele două sisteme are avantajele şi inconvenienţele sale.Extractorul tangenţial lucrează mai omogen decât extractorul

radial, dar îl obligă pe operator să extragă succesiv cele două feţe ale fagurelui; de fapt, îl obligă să lucreze de trei ori. într-un prim timp, cu viteză moderată, se extrage sumar mierea de pe prima faţă ; în al doilea timp se extrage mierea de pe faţa a doua ; în al treilea timp, se revine la prima faţă pentru a se termina extracţia. De fapt, greutatea feţei opuse celei care este în curs de extracţie este suficientă pentru a face fagurele să cedeze dacă forţa centrifugă este succesivă. Pentru a evita aceste manipulări obositoare, se construiesc extractoare tangenţiale reversibile la care inversarea sensului rotaţiei provoacă întoarcerea coşurilor în care se află ramele.

În orice caz, extractorul tangenţial are capacitate mică pentru cât spaţiu ocupă. Este foarte potrivit pentru exploatările mici sau pentru extragerea mierii cu vâscozitate mare, deoarece poziţia tangenţială a ramelor este mai eficace decât poziţia radială.

Extractorul radial are avantajul capacităţii sale mari - până la optzeci de rame Dadant mari - pentru un volum redus. El nu necesită reluarea ramelor. Pentru a fi totală, extragerea necesită un timp mai îndelungat.

Extractoarele moderne sunt fabricate exclusiv din materiale nobile.Folosirea inoxului şi a plasticului alimentar dau garanţia de

curăţenie, igienă şi nepoluare cu metale grele. Extractoarele prevăzute cu motor electric au un ambreiaj automat,

un schimbător de viteză, o frână, iar modelele cele mai perfecţionate se pot programa astfel încât viteza de rotaţie şi timpul de extracţie pot fi optimizate fără intervenţia operatorului în timpul funcţionării.

Forţa centrifugă care trebuie aplicată mierii depinde de vâscozitatea acesteia, deci de conţinutul în apă şi de temperatura sa. Variaţiile vâscozităţii în funcţie de originea florală nu sunt mari decât în cazul mierii de iarbă-neagră şi de mană. Pentru a uşura extracţia mierii, este bine să se lucreze la temperaturi destul de ridicate pentru a-i reduce vâscozitatea. În ajunul extracţiei, magazinele se pot păstra la 25-30°C într-o cameră de încălzire. O ambianţă prea rece face ca extracţia să fie dificilă. Extracţia mierii poate fi precedată de o ajustare a conţinutului în apă. Uneori suntem obligaţi să scoatem magazinele conţinând numeroase rame pline dar cu miere necăpăcită.

Există dispozitive care permit evacuarea în câteva ore a excesului de umiditate al mierii chiar în magazine. Pentru aceasta se proiectează un

19

curent de aer uscat prin magazinele stivuite. Cel mai bun mijloc de a usca aerul este de a-l face să treacă printre nişte elemenţi  de răcire unde umiditatea  se condensează în gheaţă. Aerul uscat trebuie reîncălzit moderat înainte de a fi dirijat spre magazine ; pentru aceasta aerul se trece peste nişte rezistenţe electrice.

Acest sistem este convenabil în marile exploatări. In exploatările mici şi mijlocii, magazinele se pot pune într-o cameră încălzită moderat cu ajutorul unui mic radiator electric şi bine ventilată prin deschideri în partea de jos şi de sus care să permită primenirea aerului. între magazine se pun pene de lemn pentru a facilita circulaţia aerului între ramele care trebuie deshidratate. Acest procedeu nu este eficient decât dacă aerul care intră în cameră este destul de uscat.

Deshidratarea mierii în magazin este uneori atât de rapidă, când condiţiile sunt favorabile, încât conţinutul în apă devine prea scăzut. Trebuie deci să supraveghem operaţia şi să nu o prelungim mai mult decât este necesar. De asemenea, trebuie să evităm ventilarea unui aer încărcat cu praf deoarece ar putea ajunge în miere. Se pot monta filtre de aer în locurile sensibile, adică la deschiderile de admisie a aerului iar încăperea în care se face condiţionarea trebuie să fie spălată cu multă apă înainte de folosire.

Descăpăcirea face parte din extracţie. Trebuie să evităm să facem descăpăcirea cu cuţite electrice prost reglate care pot carameliza mierea sau o pot colora inutil. În principiu, cuţitele electrice de descăpăcit au termostat.

Extracţia prin centrifugare nu furnizează o miere care să poată fi direct îmbuteliată. Proiectarea picăturilor de miere pe pereţii extractorului prezintă inconvenientul că încorporează mult aer sub forma unor bule microscopice. Particulele de ceară smulse din fagure în momentul descăpăcirii ajung, de asemenea, în miere, ca şi fragmente de propolis şi mici cantităţi de polen provenind din celule cu polen care se găsesc în număr mai mare sau mai mic printre celulele cu miere. Pentru a obţine o miere comercializabilă, este necesar să o purificăm.

Cea mai bună metodă de a purifica mierea este să o lăsăm câteva zile într-un recipient numit maturator, impropriu dealtfel, deoarece mierea nu este supusă unei maturizări ci unei simple decantări. Pentru a şti la ce trebuie să ne aşteptăm în urma unei decantări, trebuie să-i cunoaştem   legile. Ele sunt simple. Un obiect oarecare (bulă de aer, particulă de ceară etc.) presupus sferic şi perfect neted, se va deplasa cu atât mai repede în sus sau în jos cu cât diferenţa de densitate între acest obiect şi mediul lichid (în acest caz mierea) este mai mare, cu cât lichidul este mai puţin vâscos şi obiectul este mai mare. Lipseşte din această formulă un coeficient care reprezintă frecarea dintre obiect şi lichid; acest coeficient

20

este nul când este vorba de aer dar poate fi foarte ridicat în cazul unui grăuncior de polen spinos, de exemplu.

Să vedem cum se aplică legile fizicii (formula lui Stockes) la purificarea mierii. Bulele mari de aer se ridică repede la suprafaţă datorită dimensiunilor lor şi diferenţei de densitate între aer şi miere. Cu cât bulele sunt mai mici, cu atât ele se deplasează mai încet. Particulele de ceară se ridică mai puţin repede la suprafaţă decât bulele de aer. Dacă nu sunt foarte fine, grăuncioarele de nisip (pot exista în mod întâmplător) ajung la fundul maturatorului destul de repede. Micile aglomerări de polen urcă destul de repede la suprafaţă, în timp ce grăuncioarele de polen izolate au o viteză ascensională aproape nulă. Numai polenurile foarte mari (cu un diametru mai mare de 0,08mm) pot ajunge la suprafaţă în câteva zile.

Trebuie să ţinem seama şi de gradul de vâscozitate al mierii. Dacă acesta este prea ridicat, purificarea poate deveni imposibilă. Pentru a-l reduce, este bine să ţinem maturatorul la o temperatură în jur de 30°C protejându-l împotriva pierderilor de căldură sau, mai bine, închizîndu-l într-o cutie prevăzută cu o rezistenţă electrică şi un termostat.

Avantajul maturatoarelor termostate este, printre altele, de a întârzia cristalizarea. Anumite mieri, în special de crucifere, cristalizează foarte repede. Încă din maturator se observă începutul cristalizării.

Mărindu-se considerabil vâscozitatea mierii, cristalizarea împiedică purificarea.

Purificarea mierilor se poate face şi prin filtrare. Filtrele folosite în mod curent în apicultură sunt simple site cu ochiuri de 0,1 mm. Acestea sunt suficiente pentru a elimina din miere deşeurile de ceară şi impurităţile mari. O veritabilă filtrare presupune o încălzire suficientă pentru a reduce vâscozitatea şi o anumită presiune. Instalarea filtrelor nu se justifică decât în cazul circuitelor de prelucrare industriale.

Tehnica de filtrare pe diatomee la temperatură ridicată şi presiune mare nu este folosită în unele ţări. Ea duce la obţinerea unei mieri perfect cristaline, sterile, lipsită de polen sau de materii coloidale. Mierea astfel filtrată nu mai poate fi numită pe deplin miere.

Proprietăţi biologice   Numeroasele virtuţi medicinale atribuite mierii nu trebuie să ne

facă să uităm că ea este, înainte de toate, un aliment energetic şi nu lipsit de interes gastronomic, ceea ce are, de asemeni importanţă. Consumul mierii nu trebuie să fie redus la o problemă de sănătate şi de regim alimentar este şi o plăcere a mesei.

Ca toate alimentele glucidice, mierea are un aport de 3200 calorii pe kilogram de substanţă uscată, ceea ce înseamnă, ţinând seama de cele 17-18% apă, o valoare calorifică de 3000 de calorii pe kilogram. Amintim

21

că nevoile energetice ale adultului care nu depune un efort mare şi nu luptă împotriva frigului sunt de 2800 calorii pe zi. O muncă fizică sau o activitate sportivă susţinută presupune o cheltuială de 3500 calorii.

Pentru a acoperi aceste nevoi calorice, un adult ar trebui să consume zilnic în jur de 1 kg de miere. Acest consum nu ar acoperi nici nevoile de proteine, nici pe cele de lipide şi nici de vitamine. Mierea nu este aliment complet.

În schimb este un aliment excelent pentru muşchi, foarte bun pentru sportivi care trebuie să susţină un efort de lungă durată : ciclişti, înotători de fond, alpinişti. În volum mic, mierea aduce zaharuri direct asimilabile - cu un uşor efort de întârziere în ceea ce priveşte levuloza, care nu trece direct în sânge.

În comparaţie cu zahărul, mierea oferă avantajul unei varietăţi mari de gusturi originale. Aromele mierii fac parte din acele substanţe care stimulează pofta de mâncare şi facilitează digestia. Fiecare după gust, consumatorul poate găsi, din varietatea mierilor, pe cea sau pe cele care îi convin cel mal bine, în funcţie de obiceiurile sale alimentare.

S-ar putea scrie o carte - şi acest lucru s-a realizat deja - pentru a expune virtuţile medicinale ale mierii. Aceste virtuţi sunt reale şi, empiric, cunoscute de milenii. S-a folosit şi continuă să se folosească mierea pentru a îngriji şi eventual a vindeca durerile cele mai diverse, fie că este vorba de aparatul digestiv, de inimă sau de aparatul respirator.

Mierea ca medicament îşi datorează virtuţile compoziţiei sale : asocierea glucozei cu levuloza, acizii organici, elementele minerale, sute-de substanţe identificate sau nu, care provin din plante sau din organismul albinei, toate constituie o adevărată farmacopee.

Din păcate, pentru miere imensa bibliografie care există despre valoarea ei terapeutică nu este întotdeauna de o riguroasă vioare ştiinţifică, nu atât din cauză că cercetările au fost prost făcute ci din cauză că unii experimentatori au făcut o greşeală considerând mierea un produs definit şi stabil. Ori mierea nu este nici una nici alta.

O cercetare medicală sau o analiză fiziologică făcută fără ca mierea folosită să fi fost testată minuţios din punct de vedere al originii şi prospeţimii, sunt îndoielnice. 

Ce să reţinem din marea masă a cercetărilor făcute asupra proprietăţilor biologice şi medicinale ? În primul rând proprietăţile antibacteriene, puse în evidenţă în mod ştiinţific. Acţiunea mierii asupra muşchiului cardiac pare să fie bine stabilită, în urma unor experienţe realizate cu miere deproteinizată, injectabilă ca un ser fiziologic cu glucoză. Acţiunea asupra ficatului a fost pusă în evidenţă prin acelaşi procedeu.

Administrarea mierii în medicina infantilă a arătat că are o acţiune favorabilă asupra fixării calciului şi asupra procentului de hemoglobină

22

precum şi în creştere. În privinţa proprietăţilor uşor laxative ale mierii, se pare că ele trebuie atribuite în special levulozei. În sfârşit, folosirea tradiţională a mierii pentru a îndulci ceaiul în timpul iernii nu este lipsită de fundament căci acţiunea sa antibacteriană îşi găseşte astfel cea mai bună întrebuinţare în tratamentul afecţiunilor respiratorii.

Polenul

Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc. 

Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă.

În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.

Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în condiţii economice acceptabile este folosirea colectorului de polen.

Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup.

Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt aşezate la distanţă de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot. 

Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-şi poate confecţionează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ţine în coşuleţele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se ştie că această salivă este bogată în enzime şi în substanţe diverse.

Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal şi animal. În consecinţă nu este prea uşor să deosebeşti, dintre proprietăţile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la plantă de cele care provin de la insectă.

23

Polenul este alimentul plastic al albinelor (spre deosebire de nectar, aliment energetic). El aduce în acelaşi timp proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele şi sărurile minerale indispensabile albinei. 

Compoziţia chimică a polenului este foarte variată în funcţie de plantă. Compoziţia polenului a făcut obiectul a foarte numeroase studii comparative. Polenul are o compoziţie variabilă în funcţie de plantele de la care provine. Astfel conţinutul în proteine poate varia între 7 şi 30%, în medie este de ordinul a 20%. Cea mai mare parte a acizilor aminaţi sunt prezenţi fie în stare liberă, fie în proteine.

Extractul eteric, adică fracţia lipidică a polenului, este foarte variabilă, în funcţie de calitatea anemofilă sau entomofilă a polenului.

Polenurile anemofile sunt în general mai sărace în lipide decât polenurile entomofile, îmbrăcate într-un liant gras, astfel polenul de păpădie conţine mai mult de 14% lipide, în timp ce polenurile de pin deabia depăşesc 2%.

Glucidele din polen sunt mai ales zaharuri ; o bună parte din aceste zaharuri (glucoza, levuloză) provin din nectarul folosit de albină pentru confecţionarea ghemotoacelor de polen. Conţinutul mediu în zaharuri al ghemotoacelor de polen este de 15% ; la acesta se adaugă hidraţii de carbon alţii decât zaharuri, şi în special amidonul şi celuloza. Polenul este relativ bogat în vitaminele din grupa B, dar în egală măsură se găseşte vitamina C şi cantităţi importante de caroten şi carotenoizi.

Printre pigmenţi, notăm prezenţa rutinei, care se ştie că sporeşte rezistenţa vaselor capilare.

Lucrările de biochimie referitoare la compoziţia polenurilor sunt atât de abundente încât ar trebui un întreg capitol numai pentru a le rezuma. În ciuda acestei documentaţii abundente dosarul medical al polenului rămâne destul de subţire dacă ţinem seama numai de lucrările realizate cu metode ştiinţifice.

Vom remarca şi aici ca şi pentru miere : polenurile nu reprezintă un produs cu compoziţie fixă şi stabilă. Rezultatele obţinute în clinică nu sunt utilizabile în mod real, decât în măsura în care polenul care a servit la experiment este perfect cunoscut din punct de vedere botanic şi al stării de conservare.

Conţinutul în apă al polenului scos din sertarul colectorului este ridicat mai ales pe vreme umedă. Unele modele de colectoare prost concepute lasă chiar să pătrundă apa de ploaie sau apa de condens din stup, ceea ce cauzează deprecierea recoltei. Dar, chiar şi cu colectoarele bine construite, uscarea polenului este indispensabilă pentru a-i asigura conservarea pe perioadă îndelungată.

Uscarea, oricare ar fi materialul utilizat, trebuie să respecte următoarele norme : absenţa luminii puternice şi în special a luminii solare, temperatura să nu depăşească 40-45°C la nivelul polenului,

24

uscarea în straturi subţiri (câţiva milimetri), ventilaţie uşoară. Trebuie evitată utilizarea uscătoarelor cu ventilator într-o cameră cu praf.

Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sită de mătase şi pe urmă se usucă întins pe hârtie la loc uscat, la umbră şi ferit de accesul insectelor (acarieni microscopici).

Uscarea se mai poate face şi la uscătorii speciale cu raze infraroşii sau aer condiţionat, aşezându-se polenul pe bandă rulantă, sau la frig, în lăzi frigorifice.

Păstrarea polenului se poate face în borcane de sticlă, cutii din material plastic alimentar sau în saci de nylon. O altă metodă de păstrare a polenului este în borcane, turnând deasupra un strat gros de miere sau în amestec cu miere, deasupra căruia se toarnă ceară topită formând un strat izolator.

Polenul se poate conserva şi în amestec cu zahăr, prin frecare cu o cantitate dublă de zahăr tos. Pasta rezultată după omogenizare se introduce într-un borcan de sticlă, se presează, apoi se acoperă cu un strat de ceară topită, se astupă cu un dop şlefuit şi se parafinează gura borcanului.

Mai poate fi păstrat şi sub formă de turte, astfel: pentru fiecare kilogram de zahăr sau miere folosit la prepararea turtelor, se adaugă două linguri cu amestec de polen conservat.

Evaluarea corectă a conţinutului în apă al unui lot de polen nu este prea simplă. Există însă câteva criterii comode. Polenul bine uscat se comportă ca un grăunte ; dacă se lasă să cadă din mână, trebuie să cadă cu un sunet clar ; ghemotoacele nu trebuie să se spargă uşor între degete.

Polenul destinat consumului uman trebuie să fie triat cu grijă. Se trece prin site şi, la nevoie, vânturarea permite eliminarea deşeurilor grosiere şi a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual pentru a elimina deşeurile care au scăpat la triere.

Conservarea polenului în cantităţi mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme, se face de preferinţă în ambalaje bine etanşeizate şi la frig.

Cu cât temperatura este mai scăzută cu atât condiţiile de conservare sunt mai bune. Frigul opreşte şi dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, riscă să paraziteze un stoc de polen, în ciuda unui triaj riguros.

Nici un produs insecticid, nici un produs care degajează vapori toxici nu trebuie pus în contact cu polenul, bogat în materii grase care fixează uşor acest gen de substanţe.

Pastura

25

După ce polenul este adus în stup de către albinele culegătoare, este depozitat în celule apoi presat cu capul până ocupă 1/3 din înălţimea celulei.

Păstura, pe lângă polen, conţine şi substanţe nutritive provenite din saliva lucrătoarelor, folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.

Păstura este hrana de bază a puietului, fiind bogată în proteine, glucide şi săruri minerale, provenită din polenul florilor. Faptul că păstura are o compoziţie mai scăzută decât polenul în proteine şi grăsimi şi mai bogată în zahăr şi acid lactic permite o conservare mai bună.

Păstura se recoltează din faguri prin trei metode:1. prin tăierea în fâşii a fagurilor cu păstura, de unde aceasta se scoate

foarte uşor, sau2. prin retezarea celulelor.3. prin refrigerarea fagurilor şi sfărmarea cerii.

Pentru tăierea în fâşii fagurele se aşează pe o masă în poziţie orizontală şi apoi se secţionează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule. Păstura se scoate din celule prin scuturare, iar cantitatea care aderă de pereţii celulei se scoate cu ajutorul unei andrele.

Pentru retezarea celulelor, rama se aşează pe masă orizontal şi cu speteaza de jos spre lucrător. Cu ajutorul unui cuţit cu o lamă subţire şi bine ascuţită se taie orizontal rândul de jos de celule cu păstura, cât se poate mai aproape de baza celulelor.

Apoi fiecare rând este secţionat pe verticală şi oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se îndoaie înspre lucrător.

În cazul fagurilor noi se poate recolta păstura şi prin refrigerarea acestora. La rece ceara devine casantă şi se poate sfărma. Păstura se alege, apoi, de bucăţelele de ceară şi propolis.

Imediat după obţinere, păstura se mărunţeşte, se pune într-un vas şi se mojarează (freacă), după care se cerne a doua oară, se aşează într-un borcan şi se presează.

Păstura se conservă singură sau în amestec cu miere sau pudră de zahăr. Ambalarea şi păstrarea se face la fel ca la polen.

Păstura este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obţinerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai întrebuinţează şi în medicină pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin şi în avitaminoze.

Atât păstura cât şi polenul în formă conservată pot fi distribuite albinelor în perioadele lipsite de cules şi mai ales privăvara şi toamna, sub formă de turte, ca ados la pasta din zahăr.

26

Concomitent cu distribuirea păsturii, toţi fagurii care au 1/2 şi 1/3 miere se descăpăcesc şi se presează praf de polen peste miere, apăsând cu cuţitul pe toată suprafaţa fagurelui descăpăcit. Aceşti faguri se aşează lângă diafragma reductoare a cuibului.

Propolisul

Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro =pentru, polis = cetate şi putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat apărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl transportă în cuib.

Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci, şopârle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

Din observaţiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat că acestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roşu, verde, brun etc.) şi îl transportă ca şi pe polen pe picioruşele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea şi nici la aplicarea propolisului. Sursele naturale de propolis sunt împărţite în două grupe diferite:

Prima grupă o constituie substanţele răşinoase, provenite în majoritate de pe mugurii de plante. Pentru recoltare albinele se folosesc de mandibule după ce cu antenele au descoperit particula cea mai potrivită de propolis. Pentru recoltare, albina, după ce a prins, cu ajutorul mandibulelor, particula de propolis, se trage înapoi, cu capul ridicat, până ce particula de propolis pe care a apucat-o se întinde în fir foarte subţire şi se rupe. După aceea, cu picioarele manevrează particula de răşină şi o depozitează în paneraşele de polen.

Operaţiunea se repetă. La descărcarea propolisului în stup, albina respectivă este ajutată de alta care rupe cu mandibulele câte o bucăţică din încărcătură şi o depozitează. Aceasta operaţiune are loc adesea chiar pe scândura de zbor. Recoltarea propolisului de către albine se face numai când temperatura aerului depăşeşte 20°C,. deoarece la această temperatură materia vâscoasă este mai moale şi poate fi colectată cu mai mare uşurinţă.

27

A doua grupa de propolis o formează balsamul din polen eliberat (în timpul crăpării şi digerării grăuncioarelor de polen de la plantele entomofile) din învelişul acestuia şi care împins de valvulele proventriculului, se acumulează în guşă.

Balsamul este întins de albine cu ajutorul limbii pe obiectele din imediata apropiere a puietului. în timpul prelucrării acestor răşini cu ajutorul mandibulelor mai intervine şi secreţia glandelor mandibulare ale albinelor lucrătoare, în timpul exprimării substanţelor răşinoase şi a triturării balsamului de polen se amestecă şi secreţii ale glandelor faringiene.

Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau ecotip şi depinde chiar de însuşirile individuale ale unor familii de albine.

Trebuie menţionat, de asemenea, că speciile Apis florea şi Apis dorsata nu folosesc propolisul iar  unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii nu adună propolis.

Recoltarea propolisului de către albine are şi un caracter zonal. În zonele mai reci şi păduroase înclinaţia de propolizare este mai pronunţată faţă de zona de câmpie. De asemenea, toamna şi primăvara albinele propolizează mai mult decât în cursul verii.

Albina româneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendinţă moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendinţe mai pronunţate de propolizare cum sunt albina caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata şi altele.

Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar perfect solubil în eter şi alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.

Propolisul brut, aşa cum se recoltează în stup prin răzuire, conţine în medie 30% ceară, restul fiind format din răşini, balsamuri, uleiuri esenţiale, şi destule impurităţi rămase de la albine, pentru că ele folosesc propolisul pentru a îmbălsăma imediat ceea ce nu pot să evacueze.

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din acelaşi stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte concentrat şi respectiv diluat.

28

O astfel de compoziţie indică o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esenţiale etc. se găsesc zeci de substanţe cărora le vor trebui testate proprietăţile biologice.

Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar perfect solubil în eter şi alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.

Producţii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care conţin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare şi sfărmarea bucăţilor de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la rece) sau pur şi simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părţii de sus a stupului, polenul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă.

În scopul măririi producţiei de polen, se pot lua următoarele măsuri:

1. cu ocazia fiecărei intervenţii care se face în cuibul familiilor de albine în special în perioada de primăvară şi toamnă, se vor curăţa cu atenţie, prin răzuire,toate părţile şi elementele din stup ce prezintă depuneri de propolis;2. se vor distanţa ramele între ele, precum şi scândurelele de podişor

câte 2-4 mm, formându-se spaţii care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curăţate reţinându-se propolisul rezultat;3. se înlocuieşte podişorul cu o plasă din material plastic care după

propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o daltă, detaşa propolisul;4. se poate folosi cu rezultate bune şi colectorul de propolis format

dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic şi pânză colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului;sita şi pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată, pe majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

29

În acest mod, anual, pot fi recoltate cantităţi însemnate de propolis, cu un grad mai mare de impurităţi (la răzuirea părţilor componente ale stupului) sau aproape liber de diferite impurităţi, aproape pur, prin folosirea colectoarelor.

Propolisul brut obţinut prin răzuire nu cere nici o preparare specială, dar se pot tria fragmentele şi îndepărta deşeurile mari.

Conservarea nu pune, nici o problemă deosebită.Propolisul se ambalează în pungi de plastic etanşe, pentru a se

păstra astfel principiile active ale propolisului, aşezate în lădiţe de lemn căptuşite cu hârtie. Pe fiecare lădiţă, care conţine propolis, se lipeşte o etichetă ce cuprinde numele şi adresa producătorului, caracterizarea propolisului după sursa de provenienţa, perioada de recoltare şi  greutatea brută şi netă.

Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot uşor prepara soluţii filtrabile. Ceara se elimină prin acţiunea frigului, căci ea este foarte puţin solubilă în alcool la temperatură scăzută.

Datorită proprietăţilor sale bactericide, tămăduitoare, propolisul a fost utilizat din cele mai vechi timpuri în medicina populară la vindecarea rănilor. De câţiva ani, sub influenţa cercetărilor făcute asupra constituanţilor propolisului de izolare şi identificare a fracţiilor active, s-a constatat apariţia, mai ales în ţările din est, a unor preparate de tipul unguent, pastă, aerosol etc., utilizate pentru diferite afecţiuni mai ales cutanate sau ale căilor respiratorii.

Pentru fabricarea medicamentelor propolisul se predă fabricilor sau farmaciilor interesate. Propolisul ce se achiziţionează este de două feluri - propolis obişnuit provenit de la diferite plante sau propolis poligam şi propolis uniplant sau monofit, recoltat de la o singura plantă.

Propolisul trebuie să se prezinte ca o masă solidă, de culoare brun-cafenie, mai închisă sau deschisă, cenuşiu-verzui, să fie de culoare omogenă sau cu aspect marmorat pe secţiuni, consistenţa lui să fie vâscoasă, lipicioasă, frământat în mână să lase urme, să aibă un miros plăcut, caracteristic de răşină iar referitor la puritate, să prezinte urme abia vizibile cu ochiul liber de impurităţi fine.

Totodată, la predare, trebuie să conţină între 50-55 materii răşinoase şi balsamuri, ceară cca. 30%, uleiuri eterice cca. 14% şi polen cca.5%.

Cercetarea propolisului duce, de la o zi la alta, la aplicaţii medicale importante. Dar pentru moment suntem încă obligaţi să recunoaştem că propolisul este un produs cu compoziţie variabilă şi că nu vom face progrese decisive decât continuând cercetările biochimice care au ca obiect cunoaşterea mai îndeaproape a agenţilor cărora li se datorează certele proprietăţi biologice constatate.

30

Ceara

Ceara este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este  emisă de glandele ceriere ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva ani.

Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări şi nu este uşor atacată  decât de enzimele digestive ale insectelor cum este Galleria. În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se transformă, ceea ce permite recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simplă reîncălzire şi purificare.

Culoarea galbenă pe care o capătă după puţin timp în stup este în raport cu pigmenţii polenului. Substanţele, în general foarte pigmentate, care înconjoară grăuncioarele de polen ale plantelor entomofile sunt solubile în substanţe grase. Se dizolvă uşor în ceară şi o colorează.

Ulterior, ceara se încarcă cu propolisul adus de albine, cu mătasea coconilor părăsiţi în celule de albinele care se nasc. Examinat la microscop,fagurele de ceară învechit se dovedeşte a fi un material alcătuit din elemente disparate, mult mai solid decât pelicula subţire de ceară de la început.  

Aceste remarci sunt importante : când se vorbeşte de compoziţia cerii trebuie precizat dacă este vorba de ceară pură, proaspăt secretată, sau de produsul obţinut printr-un procedeu anume de extracţie.

O extracţie cu apă caldă sau cu abur dă un produs diferit de extracţia cu un solvent organic cum ar fi benzina sau cu un amestec de solvenţi. Pentru a recupera ceara pură din produsul rezultat al unei

31

"extracţii", trebuie făcută o purificare având ca scop îndepărtarea corpurilor străine insolubile şi distrugerea, prin oxidare a substanţelor dizolvate în ceară dar străine ei.

Pentru a înţelege bazele tehnologiei cerii, care este simplă şi bine pusă la punct de foarte mult timp, trebuie să ţinem seama de aceste fapte.

Veninul

Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii, un amestec al secreţiei glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.

Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul înţepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcţiile de apărare) şi eliminarea duşmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.).

Înţepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare şi se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcţia de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare şi glandele secretoare de venin. 

Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanţă uscata.

Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat. 

În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menţionează ca după eliminarea prin înţepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiţia ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată. 

Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populaţie la alta şi chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.

Numeroasele cercetări efectuate până în prezent arată că veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât substanţe de natură organică cât şi anorganică, substanţe ce-i conferă proprietăţi particulare, specifice.

32

Apilarnilul

Apilarnilul este un produs apicol obţinut din larvele de trântor cât şi din conţinutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar).

Deşi nu este un produs tradiţional al stupului, ca şi mierea, polenul şi ceara, apilarnilul se distinge prin proprietăţile lui organoleptice specifice, prin proprietăţile lui fizico-chimice şi microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare al stupului.

Lăptişorul de matcă

La începutul anilor cincizeci atenţia biologilor a fost atrasă de compoziţia şi mai ales de proprietăţile lăptişorului de matcă.

Este interesant faptul că această substanţă, în acelaşi timp lapte şi salivă, asigură larvei o creştere rapidă, iar individului care a fost hrănit cu ea, o longevitate ce nu se poate compara cu cea a indivizilor care nu primiseră lăptişor de matcă. A fost subiect pentru amplă reflecţie şi cercetări.

Câţiva apicultori întreprinzători au trecut direct la producţia şi vânzarea către public a lăptişorului de matcă, căruia i-au atribuit virtuţile cele mai extraordinare, înainte chiar ca dosarul medical să fi fost deschis.

Anii au trecut; cercetările au progresat, pe urmă au stagnat aproape.Dosarul medical un moment deschis a fost repede închis de către

medici îngrijoraţi pentru reputaţia lor şi puţin doritori să-şi amestece numele într-o publicitate gălăgioasă. Ce a mai rămas din această perioadă extraordinară.

Contrar tuturor părerilor şi tuturor pronosticurilor, lăptişorul de matcă continuă fără zgomot o carieră începută cu răsunet. Producţia şi consumul se echilibrează la un nivel care permite unor apicultori specializaţi să-şi mărească rentabilitatea stupinei.

Stabilitatea, prin aceasta înţelegând evoluţia consumului de mai bine de 20 de ani încoace, constituie dovada că nu se poate ignora fenomenul "lăptişor de matcă".

Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele 3 zile, a larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât şi a mâtcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu gust acrişor.

33

Lăptişorul de matcă proaspăt, conţine următoarele vitamine: tiamina, riboflavină, biotină, acid folie, acid pantotenic şi cantităţi mici de vitamină C.

Totodată lăptişorul de matcă conţine acizii 9 şi 10 hidroxidecenoici, produşi de glandele hipofaringiene ale albinelor, precum şi două fracţiuni cu proprietăţi similare ale acetilcolinei.

De asemenea, au fost identificaţi 18 diferiţi aminoacizi, combinaţi şi liberi din care amintim: acidul aspartic, glutamic, alanina, arginina, glutamina, glicina, lizina, metionina, prolina, valina, tiamina. tirozina etc.

S-a constatat, de asemenea, că lăptişorul de matcă are în compoziţia sa unele substanţe de tip hormonal, precum şi o substanţă antibiotică, bactericidă.

Lăptişorul de matcă este foarte bogat în apă (aproape de 79%). Jumătate din substanţa uscată constă din proteine. Lipidele reprezintă în jur de 18% din greutatea uscată, cenuşa 2,5%. Fracţiunea lipidică a fost mult studiată ; ea cuprinde un acid gras specific, acidul hidroxi-10 decenoic-2, care s-a demonstrat că are proprietăţi antibacteriene, anti-fungice şi antigerminative.

Fracţiunea glucidică a lăptişorului de matcă este importantă (20-25% din greutatea uscată), dar fără vreo valoare deosebită. Conţinutul în vitamine din grupa B este foarte ridicat.

Lăptişorul de matcă este o sursă excepţional de bogată de acid pantotenic : 0,5 mg/g de greutate uscată. Fracţiunea proteică a lăptişorului de matcă cuprinde majoritatea aminoacizilor, fie liberi fie combinaţi în proteine.

Au fost făcute studii detaliate asupra compoziţiei lăptişorului de matcă, dar nu este sigur că proprietăţile biologice puse în evidenţă, cu excepţia factorului antibiotic, sunt datorate unor constituenţi identificaţi şi dozaţi cu precizie.

34

CAPITOLUL 3 Plan de înființare a unei stupine

Pentru inceput avem nevoie pentru infiintarea unei stupine de 4 familii de albine, aceasta stupina avand ca zona raza ors. Sebis, jud. Arad.

Pornim cu un numar limitat de familii deoarece pe masura ce se acumuleaza experienta si stupina va creste numeric si calitativ.

Alegerea vetrei stupinei

Stupina numită și prisacă, este locul pe care se află amplasate familiile de albine împreună cu stupii respectivi, cabana,inventarul și instalațiile anexe.

La alegerea unei vetre bune de stupină trebuie ținut cont de 2 factori:[2]

floră (Trebuie să existe resurse melifere bogate pe o rază de 1000-1500m, deoarece ele sunt folosite pe timp mai puțin favorabil, în timp ce cele mai îndepărtate sunt vizitate numai pe timp foarte bun)

microclimat (Se vor evita locurile unde vânturile bat puternic, mai ales dinspre nord, deoarece este periculos pentru iernarea familiilor de albine.

De asemenea, locul nu trebuie să fie prea umed sau mlăștinos, dar să aibă surse de apă, să nu se afle în apropierea întreprinderilor).

Aceasta stupina va fi plasata in livada cu pomi fructiferi, aproape de livada de salcam. Amplasarea stupinei se face pe o vatra care este insorita primavara si toamna, departe de surse poluante, in locuri linistite, departe de drumuri intens circulate si de ape curgatoare mari.

35

Tocmai de aceasta acest loc un este strabatut de localnici deci un vor fi probleme cu oameni, iar cu temperaturile avand in vedere ca se afla la marginea livezii soarele isi va face din plin prezenta.

Stupii de albine se vor fi aseazati cu urdinisurile orientate spre sud-est, la o distanta de 2 m pe rand si 4-5 m intre randuri.

Pentru ca vatra stupinei sa fiu una consolidata puternic de la “radacina”, am decis sa instalam o mica constructie pentru a putea depozita uneltele si echipamentul necesar stupinei pe care o avem in administrare.

Alegerea tipului de stup

Elementele ce stau la baza construcției stupilor și a elaborării stanardelor pentru stupi sunt următoarele:

Capacitatea stupului este determinată de spațiul necesar dezvoltării familiei de albine în perioadele de vârf din lunile mai și iunie, de spațiul pentru depozitarea rezervelor de hrană (miere și păstură) și de spațiul pentru depozitarea recoltei.

Forma și dimensiunile ramei sunt determinate de cerințele familiei de albine pentru formarea ghemului de iernare, de folosirea în condiții cât mai bune a căldurii din stup în perioadele friguroase și pe timpul iernii, de economisirea proviziilor de hrană și de posibilitatea de a crește o cantitate cât mai mare de puiet începând cu luna februarie și până în luna aprilie șu după aceea. Pentru recoltă rama trebuie să asigure posibilitatea obținerii unei mieri de calitate superioară.

În producția de stupi din România s-a păstrat constantă lungimea ramei de 435 mm pentru toate tipurile de stupi. Ramele pentru cuib au înălțimea de 300 mm sau 230 mm iar ramele pentru recoltă au înălțimea de 162 mm.

Dimensiunea spațiilor de trecere pentru albine sunt de 7,5 mm. S-a ajuns la concluzia că albinele astupă cu propolis culoarele sau spațiile mai mici de 6 mm sau completează cu ceară spațiile mai mari de 10 mm.

Distanța dintre axele fagurilor este de 37 mm și a fost determinată prin măsurători efectuate în adăposturile naturale ale albinelor sau în adăpostrurile promitive cu faguri clădiți liber de către albine. Grosimea fagurilor cu puiet este de 25 mm, deci distanța între fagurii cu puiet este de 12 mm. Distanța dintre fagurii cu miere este mai mică.

36

Avantajele si dezavantajele ce decurg din folosirea unui anume tip de stup trebuie foarte bine cantarite, de aceea in aceasta stupina se vor folosii stupi orizontali, deoarece se va preta mai bine unui stuparit stationar.

Reprezintă un adăpost pentru albine format dintr-o încăpere paralelipipedică în care ramele sunt așezate pe un singur rând. Părțile componente ale stupului sunt: corpul stupului, rama, podișorul, capacul, bara de fixare și echipamentul stupului.

La acest tip de stup cuibul se formează central pe mai multe rame.Lateral în stânga și în dreapta sunt așezate ramele pentru

depozitarea rezervelor de hrană. Mărimea cuibului și crearea spațiului pentru depozitarea recoltei se face în direcție orizontală prin adăugarea de rame conform tehnologiilor de creștere.

Albinele depozitează nectarul începând cu partea superioară a ramelor iar în perioadele de cules abundent extind continuu această zonă și în celulele din care se nasc albinele, fapt care determină coborârea zonei de creștere a puietului. Simultan cu depozitarea nectarului trebuie să continue creșterea de puiet pentru a păstra potențialul familiei.

Spațiul necesar pentru ouatul mătcii, pentru creșterea puietului și pentru depozitarea rezervelor de hrană se creează prin adăugarea de rame, cu faguri crescuți sau rame cu faguri artificiali care sunt apoi crescuți de albine. Pentru producția de ceară se adaugă rame clăditoare.

La venirea iernii cuibul familiei de albine ocupă partea de jos a ramelor acolo unde fagurii sunt liberi de miere și pot oferi spațiul de creștere a puietului. În partea de jos a ramelor cu puiet și în ramele laterale de la marginea cuibului se află proviziile de miere și păstură.

Pe măsură ce mierea se consumă în timpul iernii și în special primăvara, când familia de albine este în plină dezvoltare, spațiul ocupat cu provizii se restrânge în favoarea spațiului de creștere a puietului iar matca depune continuu ouă în spațiul eliberat asigurând astfel dezvoltarea familiei.

Procurarea familiilor de albine

La cumparare trebuie avut grija ca acestea sa fie destul de puternice (7- 8 faguri, din care 5 - 6 cu puiet), intr-o perfecta stare de sanatate si cat mai adaptate zonei in care vor fi instalate.

Si roiurile sunt bune cu conditia sa aiba albina multa (1,5 kg) si apoi sa fie dotate cu o matca tanara si prolifica.

Este recomandat ca roiurile de albine sa fie instalate in stupi noi, pe rame cu faguri necladiti, pentru ca asa vom putea evita bolile.

37

Am ales ca asezare geografica orasul Sebis (jud.Arad), situat în depresiunea omonimă, la poalele Dealurilor Codru-Moma, in vestul Muntilor Apuseni. Orasul este asezat in depresiunea Zarandului la o altitudine de 139 m.

Bibliografie

1. Iordache, P., Roșca, I., Cismaru, M., 2008. Plante melifere de foarte mare și mare pondere economico-apicolă. Editura Lumea Apicolă. București.

2. Ion, N., 2006. Arbori și arbuști meliferi. Editura Alex-Alex.3. Mărghitaş, L.A., 1996. Curs de tehnologia producţiilor apicole,

Tipo Agronomia, Cluj Napoca.4. Marghitaș, L.A., 2008. Albinele și produsele lor. Editura Ceres.5. Vornicu, C.O., Lazăr, S., 2007. Apicultura. Editura Alfa.6. Cîrnu, L, Hociotă, E., 1973. Baza meliferă şi polenizarea culturilor

entomofile, Editura Ceres, Bucureşti.7. Mănişor, M., Hociotă, E., 1978. Baza meliferă, Editura A.C.A.,

Bucureşti.8. Cîrnu, V.I., 1980. Flora meliferă, Editura Ceres, Bucureşti.9. Aldea, Alexandrina şi colab., 1983. Apicultură şi sericicultură,

E.D.P., Bucureşti.10. Bălana, I., Grosu Elena şi colab., 1983. Studiul resurselor melifere

şi zonarea producţiei apicole în România, I.C.P.A., Bucureşti.11. Peacock, P., 2008. Keeping bees. A complete practical guide.

Octopus Publishing Groupe Ltd. Great Britain.12. Mutsaers, M., Blitterswijk, H., Leven, L., Kerkvliet, J., Waerdt,

J., 2005. Bee products. Properties, processing and marketing. Agromisa Foundation, Wageningen.

38