Evolutia asezarilor umane Definiţie Populaţia Globului reprezintă o componentă importantă a mediului înconjurător. Modul de viaţă al oamenilor suferă mari modificări datorită gradului de grupare şi dispersare a localităţilor, structurii vetrelor, organizării teritoriului aferent. Reţeaua de aşezări omeneşti, formată din sate şi oraşe de diferite tipuri, adaptate condiţiilor geografice specifice de câmpie, deal sau munte, reprezintă habitatul uman sau mediul rezidenţial. ► Satul (habitatul rural) • Aşezările rurale sunt prezente din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Populaţia anumitor aşezări era şi este organizată în sate, reunite în triburi, fiecăruia revenindu-i un anumit teritoriu. • Dezvoltarea continuă a aşezărilor rurale a fost favorizată de desţelenirea teritoriilor stepice, defrişările masive, precum şi de revoluţia în agricultură. • Un rol esenţial îl are tipul de proprietate asupra pământului, acesta fiind deţinut de proprietari individuali, de biserică, de obştea sătească, de stat sau de cooperative agricole. • în unele ţări, satul rămâne încă „emblema” tradiţiilor strămoşeşti, a portului popular şi a obiceiurilor folclorice locale. Componentele habitatului rural Cuvântul „sat” provine din cuvântul latin fossatum, care la origine desemna şanţul de delimitare a aşezării. Cea mai mare parte a populaţiei Globului (54,5%) trăieşte în aşezări rurale. Acestea sunt diferenţiate în peisajul geografic după modul cum se îmbină cele trei componente care definesc o aşezare omenească: componenta spaţială sau teritorială (vatra şi moşia), componenta demografică (numărul de locuitori, natalitatea, mortalitatea, mobilitatea, structura populaţiei) şi componenta economico-socială. a) Componenta spaţială Vatra satului cuprinde zona de maximă concentrare a locuinţelor şi dependinţelor (construcţii aferente pentru servicii, depozite, adăposturi pentru inventarul agricol şi pentru animale). Moşia reprezintă spaţiul destinat activităţilor economice prioritar agricole. b) Componenta demografică în cadrul populaţiei rurale, un procent ridicat revine populaţiei agricole. Populaţia unor aşezări rurale este stabilă, iar cele mai multe aşezări rurale sunt permanente, în funcţie de numărul de gospodării, acestea se împart în cătune (cel mult 10 gospodării) şi sate. Aşezările emporare sunt mai puţin răspândite şi sunt reprezentate de stâne, cabane turistice, adăposturi pescăreşti ş.a. c) Componenta economico-socială Funcţiile satelor Aşezările rurale se clasifică după modul de utilizare a terenurilor şi de repartizare a industriei în: - aşezări rurale cu funcţii predominant agricole (cultura plantelor şi creşterea animalelor); - aşezări rurale cu activităţi industriale (activităţi legate de industria extractivă, prelucrarea lemnului, industria uşoară, industria alimentară ş.a.); - aşezări rurale cu funcţii mixte. Structura aşezărilor rurale Structura aşezărilor rurale se referă la modul de grupare a caselor. Se conturează astfel: a) Satul risipit (împrăştiat), cu gospodăriile distanţate unele de altele (până la 2 km), fiecare gospodărie având teren de folosinţă economică în jur. b) Satul răsfirat, unde vatra, care are un contur mai precis, cuprinde o parte din terenul cultivat (livezi şi podgorii). O variantă specială este satul înşirat sau liniar. c) Satul adunat (concentrat), în care gospodăriile sunt aglomerate, iar terenurile de cultură sunt plasate în întregime în afara vetrei satului. Din această categorie face parte şi satul compact, cu o densitate a clădirilor apropiată de cea a oraşelor. ► Oraşul (habitatul urban) Scurt istoric • In Orientul Apropiat apar oraşe foarte vechi, construite cu aproape 7000 de ani î.Hr. • Oraşele-state greceşti, datând din secolele Vl-V î.Hr., s-au dezvoltat într-un teritoriu bine organizat din punct de vedere politic, cu o populaţie de agricultori. Ele stau la baza urbanismului.

• Modelul grecesc este aplicat mai târziu în edificarea oraşului roman. Dezvoltarea comerţului a dus la dezvoltarea oraşelor romane în locuri care au permis controlul căilor de comunicaţie. • In Europa, în general, oraşele s-au născut mai târziu, în Evul Mediu, iar în Europa Nordică au apărut foarte târziu, având totuşi o creştere foarte armonioasă. • In a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au apărut brusc mai multe oraşe, mai ales în America, vorbindu-se despre „oraşele-ciuperci”, termen care a dobândit o largă circulaţie. Acestea s-au extins rapid, ocupând suprafeţe de teren din ce în ce mai mari. • Oraşele noi şi noile cartiere ale oraşelor vechi s-au înmulţit într-un ritm vertiginos, determinând ceea ce astăzi este cunoscut sub termenul de fenomen urban. Componentele habitatului urban Oraşul este constituit din: a) Oraşul propriu-zis (intravilanul, vatra, perimetrul construibil) şi zona înconjurătoare (extravilanul). Extravilanul nu coincide cu zona periurbană, aceasta depăşind limitele administrative pe baza unor indicatori cum arfi: aprovizionarea oraşului cu produse alimentare, cu forţă de muncă, locuri de agrement şi redistribuirea produselor prelucrate în oraş. b) Populaţia şi locul ei de muncă. c) Funcţiile productive şi neproductive (servicii) îndeplinite. Funcţiile oraşului Aşezările omeneşti au apărut în timpuri şi în locuri care au oferit oamenilor condiţii optime pentru desfăşurarea vieţii. Acest amplasament constituie ceea ce se numeşte localizare sau sit. Clasificarea funcţiilor urbane 1. Oraşe cu funcţii comerciale (oraşe-târguri, dezvoltate pe trasee rutiere, în lungul fluviilor, pe rute feroviare, oraşe-porturi, aeroporturi). 2. Oraşe cu funcţii industriale (oraşe miniere, ale industriei prelucrătoare ş.a.). 3. Oraşe cu funcţii culturale (oraşe universitare, centre literare şi artistice, oraşe-muzeu, oraşele festivalurilor şi congreselor). 4. Oraşe cu funcţii de rezidenţă temporară (oraşe balneare, oraşe - staţiuni de odihnă, oraşe ale turismului montan, oraşele Soarelui, oraşe de pensionari). 5. Oraşe cu funcţii administrativ-politice - capitalele. 6. Oraşe cu funcţii mixte. ► Forme de aglomerări urbane 1. Procesul de urbanizare Urbanizarea constituie, fără îndoială, una dintre trăsăturile cele mai importante ale civilizaţiei contemporane. Procesul de urbanizare a atins o amploare diferită în timp, dar şi pe regiuni geografice. în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XlX-lea. Populaţia oraşelor cu peste 100 000 de locuitori a sporit în perioada 1850-1900 cu 250%. Din anul 1900, asistăm la o încetinire evidentă a mişcării. în Anglia şi Ţara Galilor (Wales), ponderea populaţiei urbane era deja de 77% în 1901. In America de Nord şi Australia, populaţia a crescut vertiginos la începutul secolului al XX-lea, printr-o migraţie masivă a europenilor, urbanizarea începând mai târziu, darprelungindu-se mai mult decât în Europ, între 1850 şi 1900 în SUA numărul populaţiei urbane a crescut de 12 ori, iar între 1900 şi 1950, de încă trei ori. In Japonia, aflată într-o fază de dezvoltare rapidă a economiei, urbanizarea, începută relativ târziu, se desfăşoară în prezent într-un ritm accelerat. în Rusia, populaţia din oraşele cu peste 100 000 de locuitori a crescut de 5 ori între 1850 şi 1900 şi de 7 ori între 1900 şi 1950. In Africa, America Latină şi Asia, urbanizarea cunoaşte în prezent o dezvoltare rapidă. Afluxul milioanelor de persoane către oraşe duce la creşterea densităţii urbane şi la extinderea ariilor urbanizate 2. Nivelul de urbanizare Nivelul de urbanizare reprezintă procentul de populaţie urbană, raportat la populaţia totală a unui stat. între continentele Globului se înregistrează mari contraste. In centrul Europei, America de Nord, Noua Zeelandă, ponderea populaţiei urbane este de 76-86%, spre

deosebire de Africa Tropicală, Asia de Sud şi Sud-Est, cu o rată a populaţiei urbane de 28-35%. Gradul cel mai redus de urbanizare îl are Africa, unde doar 34% din totalul populaţiei trăieşte în centre urbane. Forme de aglomerare urbană Aşezările urbane diferă între ele prin gradul de concentrare a locuitorilor, a construcţiilor şi dimensiunilor pe verticală şi după funcţiile pe care le îndeplinesc. 1. Oraşul iniţial cuprinde de regulă oraşe cu o populaţie între 250 şi 50 000 de locuitori, cu delimitări teritoriale bine precizate. 2. Aglomeraţia urbană este un ansamblu urban constituit sub influenţa oraşului iniţial. Problema care se ridică în cazul aglomeraţiei urbane este dacă numărul locuitorilor săi se poate sau nu calcula cu exactitate. 3. Conurbaţia este un cuvânt de origine engleză care desemnează ansamblul de oraşe care s-au unit între ele prin intermediul periferiilor lor. Exemple de conurbaţii duble: oraşele de pe Rin (Ludwigshafen şi Mannheim) sau oraşele dezvoltate de o parte şi de alta a unei strâmtori japoneze; conurbaţii multiple: Nord-Estul Franţei: Lille, Roubaix, Tourcoing. 1. Metropola Metropola are mulţi locuitori (peste 1 milion) şi se întinde pe o mare suprafaţă. Uneori, în jurul metropolelor se dezvoltă arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit, care cumulează majoritatea funcţiilor (în S.U.A., AMSS -Aria Metropolitană Statistică Standard). 2. Megalopolisul Megalopolisul reprezintă o înlănţuire de oraşe (ex. Boswash, în S.U.A., între Boston şi Washington, Tokyo-Kobe-Osaka-Nagoya, în Japonia, Randstad, în Olanda ş.a.). 3. Este megalopolisul un oraş? Survolând megalopolisul Boswash de la un capăt la altul, pe o distanţă de 650 km, vezi zone urbane cu cartiere rezidenţiale, cu districte de afaceri, parcuri industriale, zone suburbane, despărţite de păduri, de canioane, de mlaştini, de lagune. Analizând fig. 18, observăm că cele cinci oraşe (Boston, New-York, Philadelphia, Baltimore, Washington) reprezintă aglomeraţii, fiecare fiind aşezat la baza unui estuar. Periferiile acestor oraşe se unesc, de o manieră laxă si discontinuă, realizând suburbiile. Aşadar, megalopolisul nu este un oraş. Poate fi apreciat ca o conurbaţie superioară, o conurbaţie de aglomeraţii. în viitor asemenea constelaţii vor apărea în China, la gura fluviilor imense, precum şi în Sud-Estul Braziliei (prin unirea oraşelor dintre Rio de Janeiro şi Santos) ca o replică a grupării din Nord-Estul Statelor Unite. 4. „Dinozauri” urbani O aglomeraţie urbană de talie mare costă foarte mult. Consumul de energie este imens, se pierde mult timp pentru deplasarea dintr-un loc în altul, se foloseşte multă apă potabilă şi industrială, ceea ce duce la poluarea hidrosferei, iar aerul este poluat de sutele de mii de automobile care circulă pe străzi. In acelaşi timp, o aglomerare atrage, deoarece reprezintă locul ideal pentru punerea în practică a ideilor, locul în care se pot stabili contacte fructuoase, unde spiritul de iniţiativă şi libertatea găsesc un teren deosebit de favorabil. Fragile şi disproporţionate în cazul în care ele costă mai mult decât produc, nu cumva aceste aglomeraţii sunt pe cale de dispariţie, aşa cum au dispărut dinozaurii? In ţările avansate apare o nouă tendinţă de descentralizare, de descongestionare a acestor aglomeraţii, ce duce la amplificarea procesului de suburbanizare. ►Organizarea spaţiului, planul aşezărilor 1. Generalităţi, definiţie Structura unui oraş, fizionomia clădirilor şi precizarea exactă a limitelor sunt preocupări majore ale geografiei urbane. Planul urban constituie cadrul în care se fixează necesităţile funcţiilor urbane şi organizarea vieţii cotidiene. De-a lungul istoriei, numeroase oraşe au fost construite la întâmplare. în căutarea unui trai mai bun în timp de pace sau a protecţiei în vreme de război, oamenii s-au aşezat fie în locurile de trecere a apelor, la marile întretăieri de drumuri sau în jurul centrelor comerciale, fie în apropierea fortăreţelor. Deseori întâlnim în oraşele europene cu nuclee medievale străzi întortocheate, iar în oraşele orientale străduţe

înfundate, care sfidează orice sistematizare (ex: Damasc). De multe ori, planul urban este ordonat în jurul unui punct central: o piaţă unde se încrucişează străzile principale, o catedrală, o reşedinţă seniorală, un spaţiu destinat paradelor militare (esplanadă). 2. Tipuri de planuri urbane în jurul acestui punct central, clădirile pot fi dispuse după următoarele scheme: a) Planul rectangular sau în tablă de şah se bazează pe o reţea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept. Este printre cele mai simple planuri, dar şi mai puţin practice, deoarece deplasarea dintr-un punct în altul al oraşului se realizează pe linii frânte, de unde rezultă o pierdere de timp. în plus, la intersecţii, vizibilitatea este redusă. Pentru îmbunătăţirea circulaţiei, în unele oraşe cu plan rectangular s-au amenajat trasee diagonale (fig. 20). Uneori, aceste diagonale au apărut din pură întâmplare ca în cazul New York-ului, unde bulevardul Broadway reprezintă un vechi drum indian, care tăia oblic insula Manhattan. In România, oraşe care au la bază tipul rectangular sunt Cluj Napoca (a preluat reţeaua de străzi a oraşului antic Napoca), Drobeta-Turnu Severin, Călăraşi ş.a. b) Planul radiar-concentric se bazează pe dispunerea oraşului în jurul centrului (aureole concentrice). De la acest centru pleacă radiar arterele care întretaie străzile circulare, de unde şi numele de plan radiar-concentric. Un exemplu clasic din ţara noastră este chiar oraşul Bucureşti. în evoluţia sa funcţională şi teritorială poate fi urmărită o dezvoltare concentrică. Avantajul unui oraş radiar-concentric constă în faptul că din orice punct se poate ajunge cu uşurinţă în centru, unde sunt concentrate principalele obiective social-culturale şi administrative. c) Oraşul liniar formează ansambluri dreptunghiulare de o parte şi de alta a unei artere de intensă circulaţie, lungă de mai mulţi kilometri, de-a lungul căreia sunt concentrate clădirile administrative, comerciale şi unităţile industriale. Pentru ţara noastră, acesta reprezintă unul dintre cele mai răspândite tipuri urbanistice, caracteristice unor oraşe mici şi mijlocii, precum Câmpulung Moldovenesc, Petroşani şi Târgu-Jiu. ►Organizarea spaţiului urban 1. Spaţiul urban nu este omogen Traversarea unui oraş relevă o serie de peisaje cum ar fi străzile comerciale pline de viaţă din centru, cartiere mai liniştite la periferie, zone industriale etc. Cauza esenţială a acestei diversităţi o constituie cele trei aspecte fundamentale ale funcţiei urbane: centrul, zona industrială, zona rezidenţială. a) Centrul. Orice oraş are un centru cu caracteristici bine definite şi cu un rol esenţial în viaţa cotidiană. Aici sunt concentrate activităţile terţiare (din sfera serviciilor): administrative, transport, comerţ, activităţi bancare (C.B.D. - Central Business District). b) Industria este amplasată în funcţie de natura ei. în oraşele europene occidentale predominanţa vestică a vânturilor face ca zona industrială să fie amplasată în estul aglomeraţiilor. în oraş sunt îngăduite doar industriile discrete, curate, care utilizează surse de energie nepoluante cu fum sau praf. Localizarea perimetrelor industriale tipice este legată de căile de comunicaţie principale, care depind la rândul lor în mare măsură de condiţiile naturale (relief, hidrografie). c) Locuinţele populaţiei sunt răspândite peste tot, dar nu se aseamănă între ele. Există o gamă întreagă de locuinţe cum ar fi: căsuţe din chirpici în cartierele sărace din Lumea a Treia, locuinţe standardizate, construite pentru mineri sau textilişti în unele oraşe engleze, vile înconjurate de grădini în cartierele rezidenţiale. Sunt construite cu unul sau mai multe etaje, în funcţie de numărul celor ce le locuiesc (o familie, mai multe familii). In multe oraşe ale lumii se află cartiere sărace, numite ghetouri în America de Nord, bidonville în Africa, favelasîn Brazilia, barriadas în Mexic, villas miserias în Argentina. Un alt exemplu de zone rezidenţiale modeste îl constituie cartierele muncitoreşti, ridicate îndeosebi în oraşele industriale socialiste. Arhitectura austeră.lîpsa spaţiilor verzi, calitatea materialelor de construcţie creează un tablou deprimant. d) Organizarea spaţiului urban ţine seama de: • Circulaţia şi transportul urban, cu reţeaua de străzi, poduri, tuneluri, conducte de apă, funiculare, piste pentru biciclete etc. •Aprovizionarea cu produse energetice, care apare ca una dintre necesităţile majore ale spaţiului urban. • Cerinţele alimentare, care constituie ele singure un aspect important al aprovizionării oraşelor. • Problema apei, care este şi ea una dintre problemele majore ale urbanizării.

• Evacuarea deşeurilor (ape impuriflcate de materii organice, deşeuri şi resturi de toate categoriile), care generează numeroase complicaţii. Ar trebui să vedem structurile urbane care au apărut începând cu 1945 nu ca pe o culme a procesului de suburbanizare a 200 de ani de istorie, ci mai degrabă ca pe sfârşitul acestui proces? Ar trebui să vorbim de suburbanizare sau de crearea unui nou oraş? Odată cu descentralizările succesive ale arealelor locuite, industriei, serviciilor specializate, periferia mai are nevoie de centru? Mai mult decât o schimbare de gust în alegerea unei reşedinţe, întreaga economie postindustrială este cea care migrează spre periferia urbană, devenită o nouă inimă a societăţii americane. (P. Bruneau, Oraşe inversate, 1994) ►Amenajarea locală şi regională 1. Scurt istoric Oraşul reprezintă un conglomerat de case. în trecut, oraşele erau construite din diferite materiale, predominând lemnul. Piatra era rară şi greu de lucrat. Casele erau slab luminate, ferestrele fiind mici, apărate de grilaje sau obloane. între case, străzile erau rareori acoperite cu dale de piatră sau prundiş. Grădinile şi curţile interioare erau prezente în cartierele privilegiate, dar cele mai multe cartiere erau îngrămădite, favorizând propagarea incendiilor şi epidemiilor. Abia în secolul al Xlll-lea asistăm la primele eforturi de urbanism. Până în urmă cu câteva decenii, aglomeraţiile urbane se extindeau fără o concepţie de ansamblu. Lipsa echipamentelor de lucru precum şi a mijloacelor de utilizare a lor a dus la o concentrare excesivă în centru şi la dezvoltarea suburbiilor. 2. Urbanism, bricolaj, legislaţie Morfologia urbană (forma oraşelor) rezultă din vatra oraşului (aşezarea propriu-zisă). Ea este în egală măsură o rezultantă a creşterii spaţiale şi a creşterii funcţionale şi nu doar a uneia sau alteia. Pentru aceste scopuri, ţările occidentale, iar recent şi unele ţări foste socialiste folosesc proprietatea privată asupra pământului şi diferite mijloace de finanţare. Urbanismul este visul unui oraş perfect. Se impune o diferenţă între urbanismul pe hârtie, care constă în proiectarea unui oraş al viitorului, al idealului, al utopiei, al privilegiului şi urbanismul de atelier şi de şantier, care constă în aranjarea reală a oraşelor şi rezolvarea adevăratelor probleme. Adevăratul urbanism este înainte de toate un bricolaj care caută soluţii monumentale sau umane, ori le îmbină, în aşa fel încât să-i satisfacă şi pe cei care au realizat proiectarea prin găsirea soluţiilor paleative. Urbanismul are la bază dreptul, legislaţia de urbanizare, care variază de la un stat la altul. La nivelul regiunilor şi oraşelor există scheme directoare de amenajare şi urbanism, iar la nivelul comunelor există alte organisme care trasează densitatea habitatului şi planul de ocupare a solurilor, care definesc calitativ distincţia spaţiilor. Este nevoie de autorizaţie de construcţie, act administrativ indispensabil oricărui edificiu. 3. Zonarea Cu ajutorul acestor instrumente se defineşte zonarea, care este un act voluntar de urbanism. Constă în definirea destinaţiei spaţiilor urbane şi separarea lor geografică în zone industriale şi rezidenţiale, parcuri, zone pentru automobile şi zone pietonale, zona campusurilor universitare, centre comerciale, zone destinate în special tinerelor cupluri, zona dedicată vârstei a treia. Zonarea pretinde asanarea dezordinii dar are un risc: de a face excese, sub pretextul ordinii putându-se atenta la libertăţile individuale, la integritatea zonelor de agrement, a structurilor sociale etc. Un arhitect a afirmat: „zonarea a distrus oraşul”. Cum ne integrăm în Europa? Migraţiile de populaţii sunt generate întotdeauna de cataclisme naturale, de conflicte sociale, politice şi militare. Migraţiile popoarelor au avut loc: - la sfârşitul perioadei antice şi de trecere la feudalismul timpuriu (sec. III-VII d. Hr.); - în perioada cuceririlor arabe (sec. VII); - în timpul invaziilor tătare din sec. XIII; - în perioada invaziilor mongolilor (după anul 1500); - în perioada descoperirilor geografice (sec. XV-XVI); - în sec. al XVIII-lea şi în special la începutul secolului al XIX-lea - în secolele XX-XXI, în zilele noastre se produc mişcări de populaţie determinate de evenimente sângeroase (ca cea din imagine)

Factorii migraţiilor popoarelor: - război civil sau clasic şi/sau terorism de stat (ex. Războiul din Kosovo) - avantaje economice; - progresul economic rapid; - imigraţiile contemporane îşi pierd caracterul spontan şi voluntar, fiind controlate de mari organisme suprastatale. Consecinţele micraţiilor - formarea multor popoare din Europa şi Asia; - popularea teritoriilor din Lumea Nouă; - în ţările de emigraţie au repercursiuni negative (ex. munca la negru a imigranţilor duce la limitarea locurilor de muncă pentru cetăţenii ţării de primire şi, implicit la scăderea salarială), iar în cele de imigraţie pozitive (ex. în ţara de plecare scade presiunea şomajului asupra economiei); - apar probleme sociale, legate de greutăţile de adaptare ale imigranţilor şi impactul acestora asupra zonei de primire, separarea temporară sau definitivă a familiilor. Oraşele antice A. Oraşele greceşti Următorul pas al dezvoltării oraşelor a avut loc în Grecia. În anul 500 Î.H., existau sute de oraşe-stat independente, variind ca număr de locuitori de la câteva sute la câteva zeci de mii de locuitori. Atena era cel mai mare oraş-stat, cu o populaţie de aproximativ 150.000 de locuitori, urmată de Sparta care avea o populaţie de aproximativ 40.000 de locuitori. În comparaţie cu oraşele timpurii, care erau controlate de către preoţi, majoritatea oraşelor greceşti erau guvernate de cetăţeni, prin intermediul adunărilor publice unde aveau loc discuţii politice. “Oraşele-state greceşti erau, în marea lor majoritate, oraşe-târguri, iar teritoriul statului includea şi un district rural înconjurător. Acest district era, însă, atât de mic, încât permitea locuitorilor săi din satele cele mai îndepărtate de oraş să vină la târg ca să cumpere sau să vândă, iar apoi să se întoarcă în satul lor – toate acestea între răsăritul şi apusul soarelui”[4]. B. Oraşele romane Imperiul Roman este, într-un fel, extensia juridică a urbei şi funcţionează ca o “confederaţie de oraşe unite printr-o structură administrativă provincială, dar autonomă în ceea ce priveşte treburile interne”[5]. În zona mediteraneană, imperiul reuneşte un număr mare de oraşe-state sau creează altele acolo unde nu existau înainte şi implementează pe malurile Mediteranei o reţea continuă formată din mii de oraşe mari şi mijloci, cu sau fără fortificaţii, urmând acelaşi plan geometric ce ordonează diferite elemente arhitecturale. Începând din secolul al III-lea D.H., o dată cu incursiunile barbare şi slăbirea statului imperial, securitatea oraşelor este compromisă, dar ele câştigă în importanţă, devenind centre fortificate, unde supravieţuiesc funcţiunile civile ameninţate. “Oraşele, care se dezvoltă liber, la adăpostul pax Romanaşi al frontierelor îndepărtate sunt nevoite să se înconjoare de ziduri, să-şi aleagă un perimetru definit pe care trebuie să-l consolideze şi să-l apere. Aproape întotdeauna se procedează la restrângerea zonelor urbane prea vaste şi discontinue, integrând obstacole naturale – fluvii, pante abrupte – vechile ziduri romane şi marile structuri construite la marginea zonelor dens locuite: circuri, amfiteatre, apeducte”[6]. Începând din secolul al IV-lea, simbolurile şi edificiile religiei creştine încep să marcheze şi, într-o oarecare măsură, să modifice organizarea oraşelor. Hipodamus Perioada elenistică are o însemnătate cu totul deosebită în Grecia Antică când vine vorba de construirea şi dezvoltarea într-o manieră diferită a unui oraş ideal. Planurile unei cetăţi greceşti bazate pe ordine şi reguli clare, înfaptuite de Hippodamus, un arhitectut grecesc, au reuşit sa introduca o modalitate cu totul nouă de a înfiinţa o cetate ideală. Hippodamus considera că oraşul trebuie sa fie ocupat de 10.000 de bărbaţi, iar împreună cu femeile, copii şi sclavii, populaţia orşului sa ajungă la 50.000 de locuitori. Acesta a studiat problemele legate de funcţiune şi a creat un sistem clar de administrare, a împarţit cetăţenii în trei categorii distincte: soldaţi, artizani şi gospodari, şi totodată şi pământul a fost împărţit în: pamant sacru (dedicat zeilor), public (pentru stat) şi individual. Divizarea în trei a lui Hippodamus este asociată cu ştiinţa numerelor, pentru el, numarul trei era sacru şi asociat triunghiului.

Milet Primul oraş căruia i-au fost aplicate principiile unui oraş ideal susţinute de Hippodamus a fost chiar oraşul său natal, Milet. Construit pe coasta de apus a Asiei Mici în perioada elenistică, Milet a fost împarţit în cartiere ce cumprindeau un numar relativ mic de case. Instituţiile publice şi agor , având un rol important în această comunitate, au fost poziţionate chiar în centrul oraşului. Aranjarea clădirilor şi strazilor nu a fost una aleatorie, ci au fost aranjate într-o aşa manieră încât vânturile dinstre munţi şi mare să poată străbate oraşul şi să asigure răcoarea vara. Străzile, în funcţie de importanţa acestora, erau împarţite în strazi principale şi secundare, intersectându-se într-un unghi drept. Se pot observa o serie de asemanari între Milet şi Priene, cartierele, spre exemplu, nu se diferenţiază foarte mult, cele din Milet sunt mai mici şi mai apropiate de forma unui pătrat.

Priene

Planul unui oraş ideal în concepţia lui Hippodamus este foarte bine ilustrat şi în planul oraşului Priene, ce se află în vecinătatea Miletului, la doar câţiva km distanţă. Construit pe un deal pe coasta de est a mării Egee, Priene, cuprinde aproximativ 400 de case aşezate în trepte. Cele patru puncte cadinale au fost un element de care s-a ţinut cont cu stricteţe cand a venit vorba de construirea străzilor. Astfel, întregul oraş este terasat de-a lungul străzilor ce duc de la est spre vest, acestea fiind şapte la număr, iar străzile construite pe axa nord-sud erau cincisprezece. Străzile ce strabăteau oraşul erau de fapt în majoritate scări şi, la fel ca în Milet, acestea erau împăţite în străzi principale, cu o lăţime precisă de 7.36 m şi secundare de 4.4 m. De-a lungul timpul s-au facut unele schimbări la planului iniţial al oraşului. La început, un număr de patru case constituiau un carier, mai apoi, datorită dezvoltării oraşului, s-a ajuns ca un carier sa fie format şi din cinci case. Un cartier măsura în medie 36 x 45 m şi nu conţinea niciodată case identice, fiecare diferenţiindu-se de restul. De asemenea, fiecare locuinţă dispunea de o curte proprie. Constructorii au fost avantajaţi de structura solului, ce a îmbunatăţit protecţia centrului oraşului. Se făcea, bineînţeles, şi în acest oraş diferenţă între clasele sociale, ţinându-se cont de acest lucru, la un nivel inferior au fost poziţionate sala de spot şi stadionul, în centrul oraşului se afla agora şi templul zeului Olimp. În jurul pieţei erau alte instituţii publice, iar în jurul acestora erau aproximativ 80 de cartiere de

locuinţe private. Existau totuşi doua săli de sport, una destinată casei superioare şi una pentru clasa inferioară. La un nivel superior şi considerat sacru era poziţionată Acropola, protejată împrejur de un zid. Sistemul politic din Priene a evoluat de la aristocraţie la democraţie. Oraşul nu a reuşit să îmflorească niciodată înainte de perioada romană. Regimul politic s-a reflecat şi prin modul de aşezare a locuinţelor, acesta fiind un exemplu ingenios de divizare în cariere şi dispunere liniară, fapt ce a condus la numeroase beneficii, chiar protejarea de inamici. Atena Atena a cunoscut o evoluţie glorioasă mai ales în Grecia Antică şi este locuită în permanenţă de mai mult de 7000 de ani. Oraşul a fost un centru important al civilizaţiei miceniene, până la 1400 î.e.n. , iar începând cu 900 î.e.n. a devenit unul dintre principalele centre comerciale, datorită mai ales poziţiei geografice, a cetăţii sale solide de pe Acropolă şi a ieşirii la mare. Existenţa zidurilor lungi construite de Kallicrates (zidul de nord şi zidul din Phaleron) a reuşit să cuprindă un vast teritoriu între Atena şi Pireu şi a asigurat securitatea legăturii Atenei cu marea, fapt ce a conferit Atenei un avantaj natural faţă de oraşele rivale de pe uscat. Acest oraş este cunoscut ca fiind locul de provenienţa al democraţiei. Roma ● Roma a fost construită pe șapte coline. ● Toate sunt la est de râul Tibru. ● Ele au un rol deosebit de important în mitologia, religia și politica Romei antice. ● Prin tradiție, orașul a fost întemeiat de Romulus pe dealul Palatin Ostia

Ostia (în latină Ostia, iar în italiană Ostia Antica) era un oraș de coastă, port al Romei, situat la vărsarea fluviului Tibru în Marea Tireniană, la 35 de kilometri sud-vest de Roma. Prin portul antic se importau cerealele, uleiul, vinul, garumul

[1] și alte mărfuri provenind din întreaga lume

romană, care apoi erau îndrumate până la portul fluvial de la Emporium. Orașul antic, abandonat la sfârșitul Imperiului Roman, păstrează și astăzi străzi și construcții antice, îndeosebi antrepozite, magazine, sanctuare și imobile de locuit (insulae), uneori având mai multe etaje. Pompei Pompeii a fost un oraș roman în apropierea orașului Napoli, în regiunea Campania din Italia. În urma erupției vulcanului Vezuviu din anul79 d.Hr., orașul Pompeii a fost distrus și acoperit de un strat gros de cenușă și piroclastite. Abia în anul 1748 a fost redescoperit întâmplător, după ce mai întâi Herculaneum, o altă localitate distrusă de aceeași erupție a Vezuviului, fusese descoperită în 1738. Cercetările arheologice au scos la iveală o imensă cantitate de informații detaliate despre viața citadină în Imperiul Roman la culmea dezvoltării sale. Amfiteatrul. Acesta este situat în colţul cel mai estic al ariei excavate, lângă intrarea de la Poarta Sarno. Construcţia sa a fost terminată în anul 80 î.Hr. Măsoară 135 x 104 metri şi putea găzdui 20000 de oameni. Este cel mai vechi amfiteatru permanent din Italia care a supravieţuit şi unul dintre cel mai bine prezervate. Era folosit pentru lupte cu gladiatori, alte sporturi şi spectacole ce implicau animale sălbatice. Palestra. Ocupă un spaţiu destul de mare, fiind situat vis a vis de Amfiteatru. Zona centrală a fost folosită pentru activităţi sportive şi în mijloc exista un bazin. Casa Vetti. Este denumită după ultimii săi proprietari, negustorii Aulus Vettius Conviva şi Aulus Vettius Restitutus, care şi-au cheltuit averile decorând casa cu picturi mitologice. Este una dintre cele mai frumoase case din Pompei, redând scene din viaţa de zi cu zi a cetăţenilor bogaţi din clasa de mijloc. În secolul I î.Hr. clădirea a fost mărită de cei doi fraţi. Este o tipică casă aristocratică, constrută în jurul unui atriu (cameră centrală), cu un peristil (curte interioară cu colonade) în care era amenajată grădina. Toate camerele sunt decorate în întregime cu fresce, reprezentând scene din lupta lui Hercule cu

şerpii, Ixion legat pe roată şi torturat pentru că a hotărât să râvnească la soţia lui Zeus, Diice târâtă la moarte. Camerele servitorilor sunt şi ele decorate cu picturi erotice (includ unPriapus potent). Casa Faunului. Acesta este numită după o statuie a unui faun dansând care a fost găsită la faţa locului. Este considerată a fii un exemplu excelent îmbinării arhitecturii italiene şi greceşti. Ocupă o întreagă stradă. Forumul. Acesta era centrul vieţii publice. Era înconjurat de clădiri guvernamentale, religioase şi comerciale. A fost localizat în centrul oraşului. Templul lui Apollo. Este localizat la nord de Bazilică pe partea vestică a Forumului. De aici provin cele mai vechi obiecte descoperite, conţinând obiecte etrusce, ce datează din 575 î.Hr. Teatrul. A fost construit în scobitura unui deal pentru a îmbunătăţi acustica. Avea 5000 de locuri. Via dei Sepolcri. O stradă lungă cu sanţuri provocate de roţile căruţelor. Lupanar. Un bordel antic cu fresce pornografice deasupra intrării în fiecare cameră. Paturile par foarte mici. Bazilica. Este situată la vest de Forum. Era cea mai importantă clădire publică a oraşului unde era aplicată justiţia şi erau realizate schimburile comerciale. Băile. Băile de la Forum sunt situate la nord faţă de Forum şi aproape de restaurant. Sunt foarte bine păstrate şi sunt acoperite. Băile Centrale ocupă o zonă mai mare, dar sunt mai slab prezervate. Aproape de aceste se găsesc Băile Stabiene care au câteva decoraţii interesante şi vă pot da o idee destul de bună despre cum funcţionu băile în timpul romanilor.