EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

1. INTRODUCERE

Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca romană. La început, creditorul era îndreptăţit să-şi execute singur dreptul său. Până la sfârşitul epocii clasice ideea de execuţie silită, prin intermediul unui funcţionar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuţia avea un caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un delicvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a concepţiei romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul căreia execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se concretiza în urmărirea bunurilor debitorului. Mai târziu, Legea „Poetelia Papiria” renunţă definitiv la drepturile excesive de executare asupra persoanei debitorului. Executarea silită şi-a păstrat însă în continuare caracterul său privat.

Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menţinut în unele ţări ca Anglia, Franţa etc. până în epoca modernă. Astfel, de exemplu, în Franţa, calea normală de executare a hotărârilor era urmărirea bunurilor. În unele cazuri era totuşi admisă şi urmprirea persoanei debitorului şi încarcerarea acestuia pentru a o forţa să plătească. Această modalitate de executare silită s-a numit “contrainte par corps”1. Constrângerea asupra persoanei putea dura între două zile şi doi ani, în funcţie de cuantumul datoriei. Printr-o Lege din 15 aprilie 1867 s-a renunţat şi în Franţa la această modalitate de executare silită.

Executarea asupra persoanei a fost cunoscută şi în unele legislaţii de pe continentul american. Astfel, în Canada urmărirea persoanei debitorului a fost reglementată în vechiul Cod de procedură civilă după modelul legislaţiei franceze. Această procedură de executare a fost abolită, în materie civilă, cu unele excepţii, doar prin noul Cod de procedură civilă (adoptat în anul 1966). După modelul vechiului Cod de procedură civilă din Quebec (adoptat în anul 1867) executarea silită asupra persoanei a fost reglementată şi în Codul civil din St. Lucia.

În ţara noastră executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o procedură excepţională la care se putea recurge numai în baza unei autorizaţii prealabile2.

Izvoarele executării silite în România sunt relativ necunoscute3, apreciindu-se că procedura de executare urma regulile cuprinse în Basilicale, dar că, totuşi, în general, problemele de executare erau lăsate la bunul plac al celor interesaţi, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanşa executarea şi care se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoarea pentru debitorul recalcitrant4.

1 C. E. CAMUZET, Manuel des matieres de code de procédure civile, 7 edition, Maresco Jeune, Librairie-

Editeur, Paris, p. 43

2 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 33

şi urm.3 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 404.4 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, op. cit., p. 21.

1

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

O organizare sistematică şi naţională a instituţiei executării silite‚ multă vreme nu a fost posibilă datorită condiţiei istorice a provinciilor româneşti, cu organizare statală proprie. Aflate în zonă de influenţă bizantină, Moldova şi Ţara Românească au apelat la legislaţia împărătească “Basilicalele” care reglementa şi dreptul material şi cel procesual civil.

Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir sesizează preluarea de către Domnitor a Basilicalelor, în forma unui Codice, care nu s-a păstrat. În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o parte a Basilicalelor şi legile canonice ale lui Ariston. Pe aceeaşi bază, a Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituţii de proceduri de executare silită imobiliară. În această materie hotărârile se executau numai în urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a acelor timpuri. Executorii (mumbaşiri domneşti, zapcii, copiii de casă, păhărnicei, aprozi ai isprăvniciei sau aprozii vătăşeşti) făceau o somaţie verbală înfăţişând numai porunca domnească. Vânzările silite se făceau la licitaţie (mezat)5.

În 1785 Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliară se făcea cu publicaţii; adjudecarea definitivă se făcea prin întărire a Domnului, după trecerea unui termen de şase luni în cazul debitorilor cu domiciliul în ţară şi a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul în străinătate6.

Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817), capitolul II, paragraful 17 şi apoi cu mici modificări într-un act normativ elaborat la 1846 sub domnia lui Mihail Sturza. În cadrul aceloraşi preocupări de codificare a normelor civile şi procesual civile în Ţara Românească sunt de menţionat, corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscute sub numele de Nomocanonic7. În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat pe Basilicalelor lui Armenopol.

Urmează Codul Scarlat Calimaki publicat la Iaşi în 1812, Codul Caragea promulgat la Bucureşti în anul 1818 şi Regulamentele Organice alcătuite în 1829 şi puse în aplicare în ambele ţări române în 1831. Ultimele trei legiuiri cuprindeau dispoziţii referitoare la urmărirea silită imobiliară şi consfinţeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea Domnului8. De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări silnice, fiind supuse recursului în casaţie.

Prima lege de procedură civilă în România a fost Codul de procedură civilă decretat la 9 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie 18659. Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti după investirea cu formula executorie. În principal, executarea se realiza prin vânzarea silită a imobilelor. Ca forma de constrângere era prevăzută

5 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 410.6 I. CETERRCHI (coordonator), Istoria dreptului românesc, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.

248 şi urm.7 NICOLA LUCA, Executarea silită asupra bunurilor imobile, ediţia a II-a, Editura Curierul Judiciar S. A.

1928, p. 5 şi urm.

8 D. V. FIROIU, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.

99.9 Codul a fost redactat folosindu-se Legea de procedură civilă a Cantonului Geneva, din 20 septembrie 1819,

care, la rândul ei, s-a inspirat din Codul de procedură al Franţei din 1806, concomitent fiind folosite şi norme de

procedură anterioare, aplicabile în ţară.2

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

şi constrângerea corporală, constând în detenţie. Realizarea acestei forme de constrângere nu a fost posibilă deoarece Legea constrângerii corporale din 12.09.1864, în care se prevedea construirea unor case judeţene (închisori) pentru arestul debitorilor în materie civilă şi comercială, nu s-a pus în aplicare, probabil din lipsa fondurilor necesare realizării investiţiilor în aceste construcţii.

După 35 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, imperfecţiunile de reglementare, puse în evidenţă, în activitatea practică, au generat o primă şi importantă modificare în materia executării silite. Astfel, prin modificările intervenite în anul 1900, a fost suprimat articolul 380 care reglementa constrângerea corporală şi au fost reduse termenele de procedură în executarea silită10.

După primul război mondial şi Marea Unire, Codul a fost supus unor noi modificări, esenţială fiind cea realizată prin Legea din 19 mai 1925 privitoare la unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, pentru înlesnirea şi accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor de apel. precum şi pentru unificarea competenţei judecătoriilor. Au urmat şi alte modificări prin legi de accelerare a judecăţilor, ultima lege de acest fel, Legea nr. 389, fiind decretată la 22 iunie 1943.

În Transilvania, organizată cadastral, în sistemul austriac al Cărţii funciare, executarea silită era reglementată potrivit Legii LX din 1881. Datorită acestui fapt, Legea 389 din 1943 a menţinut procedura executării silite asupra bunurilor imobile şi uzufructului, precum şi a măsurilor de asigurare a acestora în forma vechii reglementări.

2. EXECUTAREA SILITA

În accepţiunea noului Cod de procedură civilă, executarea silită se integrează procesului civil, reprezentând cea de-a doua fază a acestuia, o procedură prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit11

Întrucât este posibil ca debitorul să nu recurgă benevol la realizarea obligaţiei dispuse de instanţă în sarcina sa, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale de natură a face posibilă realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin hotărârea instanţei de judecată, fie prin alt înscris care are putere executorie.

Dreptul de a porni executarea silită aparţine, aşadar, creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 654 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă) care, însă, nu poate proceda în acest sens decât cu respectarea unor exigenţe de ordin procedural expres reglementate de legiuitor.

Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecţiei sociale consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit, iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de nivel redus.

10 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 412.11 Leş, I., Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti: C.H. Beck, 2007.

3

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

Întreaga procedură a executării silite stă sub semnul legalităţii, orice act de urmărire silită care intră în conţinutul procedurii de executare fiind sub control judiciar pe calea

contestaţiei la executare. Executarea sSilită în natură, este reglementată în secţiunea a 3-a a capitolului II, intitulată „Executarea silită în natură” (art. 1527-1529 Noul Cod Civil).

Conform art. 1516 alin. (1) noul cod civil „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. în cazul în care conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea forţată a obligaţiilor, adică executarea lor silită în natură. Principiul consacrat de legiuitorul român este acela că întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea silită în natură. Singura excepţie de la această regulă este dată de imposibilitatea executării în natură [art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil]. Chiar dacă o asemenea executare silită în natură este extrem de oneroasă, şi pentru creditor şi pentm debitor, chiar dacă ea se dovedeşte extrem de nepractică pentru ambele părţi şi chiar dacă apare ca evident că ar fi mai utilă înlocuirea sa cu remediul daunelor-interese, creditorului tot nu îi poate fi refuzată pretenţia de executare silită în natură decât dacă ea este imposibilă. Acesta este în mare mecanismul de funcţionare al remediului executării silite în natură. Pentru trecerea la executarea silită în natură este necesară punerea în întârziere prealabilă (acordarea termenului suplimentar). Aceasta problema este hotarata in art. 1522 si urmatoarele din Noul Cod Civil, unde se arata ca debitorului trebuie sa i se acorde un termen de executare, tinand seama de natura obligatiei si de imprejurari. Iar daca nu i se acorda un asemenea termen, debitorul poate executa obligatia intr-un termen rezonabil.

Astfel cum rezultă din art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, deşi aparenţa redactării art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil (care spune că „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”) este aceea că nu se impune nicio altă condiţie formală pentru trecerea la aceste remediu, necesitatea tennenului suplimentar prealabil de executare este atestată de existenţa art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil Pe de altă parte, odată acordat termenul de executare suplimentar, art. 1522 alin. (4) noul Cod Civil interzice până la expirarea tennenului trecerea la executarea silită, cu excepţia cazului în care debitoral îl informează pe creditor că nu va executa.

Remediul executării silite în natură include remediile reparării şi înlocuirii, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă [art. 1527 alin. (2) C. civ.].

2.1. Executarea silită a obligaţiilor de a face

Obligaţia de a face, este îndatorirea debitorului unui raport juridic da a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Obligaţia de a face poate fi instantanee, când se execută dintr-o dată, printr-un singur fapt, act, etc. (de ex. restituirea unui bun împrumutat) sau poate fi succesivă, când se execută în timp, printr-o acţiune continuă sau prin mai multe acţiuni repetate (de ex. prestarea unei munci, întreţinerea unei persoane).

Situaţia particulară a obligaţiilor de a face care presupun o prestaţie din partea debitorului face ca executarea lor silită în natură să se lovească de un impediment uneori insurmontabil - debitorul nu poate fi silit la faptul său propriu pentru că astfel i s-ar cauza o atingere nepennisă a libertăţii. Dacă avem de a face cu o obligaţie de a face propriu-zisă, o

4

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

asemenea executare silită este inadmisibilă din perspectiva unui principiu tradiţional - nemo potest cogi ad factum. Tocmai pentru a evita acest impediment, executarea silită a obligaţiilor de a face are loc într-o manieră diversă şi cel mai adesea indirectă:

în primul rând, categoria obligaţiilor de a pune la dispoziţia creditorului un bun (cazul tipic fiind acela al obligaţiei de predare) se poate executa silit conform art. 1527 noul Cod Civil Este vorba de o categorie aparte din sfera obligaţiilor de a face - şi anume de obligaţiile de praestare care reprezintă o serie de obligaţii de a face executabile în natură silit;

restul obligaţiilor de a face nu pot fi, în principiu, executate silit în natură. Art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil prevede că în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate să execute el însuşi obligaţia sau să facă să fie executată obligaţia. Nu se prevede însă că creditorul ar putea să-l silească pe debitor să execute obligaţia. Eventualele mijloace complementare de executare silită în natură a obligaţiilor de a face sunt amenzile cominatorii prevăzute de Codul de procedură civilă art 580;

două remedii alternative în cazul obligaţiilor de a face sunt:a. executarea de către creditor;b. apelul la un terţ în vederea executării.

Primul presupune posibilitatea creditorului de a efectua el însuşi prestaţia urmând ca apoi să pretindă debitorului contravaloarea acesteia. Al doilea caz, presupune ipoteza în care creditorul apelează la un terţ pentru ca acesta să execute în numele său prestaţia, urmând să pretindă apoi debitorului echivalentul acesteia. În fapt, aceste două remedii au un caracter substitutiv şi se rezolvă în final prin intermediul unei executări prin echivalent (astfel se prezintă disoluţia în daune-interese a autorizării creditorului mai ales în ipoteza în care apelează în acest sens la un terţ ca acesta să execute obligaţia de a face pentru ca apoi să îl plătească în acest sens) totuşi, noua reglementare o include în sfera executării silite în natură. Executarea obligatiei de catre creditior sau tert, este una legală şi poate opera extrajudiciar, pentru că nu este necesară autorizarea justiţiei pentru ca mecanismul art. 1528 să funcţioneze, decât în ipoteza în care opoziţia debitorului face necesară o asemenea intervenţie judiciară. Singura condiţie cerută de lege este ca în prealabil, creditorul să-l fi înştiinţat pe debitor de intenţia sa de a executa el însuşi sau de a cere unui terţ să execute el prestaţia de a face. Această înştiinţare se poate face odată cu punerea în întârziere sau ulterior acesteia [art. 1528 alin. (2) noul Cod Civil].

2.2. „Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face

Obligaţia de a nu face, este îndatorirea debitorului unui raport juridic de a se abţine de la săvârşirea unuia sau mai multor acte sau fapte determinate. Îndeplinirea unei asemenea obligaţii negative nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să probeze - dacă este cazul - faptul pozitiv care învederează încălcarea obligaţiei. Obligaţia de a nu face nu poate fi supusă unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă de executare silită, nici de întârziere.

Practic nu este cu putinţă să vorbim de o executare silită în natură a unei obligaţii de a nu face. Obligaţia de a nu face presupune abţinerea debitorului de la a face ceva. Odată încălcată această obligaţie, se pune problema înlăturării sau ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face, astfel încât situaţia care exista anterior încălcării obligaţiei de a nu face să fie restaurată. De exemplu, asumarea de către debitor a obligaţiei de a nu

5

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

construi la o anumită distanţă poate atrage după sine ridicarea sau înlăturarea, adică demolarea a ceea ce s-a construit cu încălcarea obligaţiei de a nu face. Alteori, încălcarea obligaţiei de a nu face este mult mai complexă şi de asemenea şi remediile aferente.

Deşi îndeobşte şi aceste remedii sunt incluse în tehnica autorizării creditorului, legiuitorul a înţeles să le reglementeze distinct cu precizarea că în acest ultim caz, remediul are un caracter judiciar, art. 1529 prevăzând că remediul operează „în limita stabilită prin hotărâre judecătorească”. Este naturală această prevedere dacă avem în vedere că, de multe ori, gravitatea înlăturării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a face. în plus, înlăturarea/ridicarea se vor face pe cheltuiala debitorului. Bineînţeles, şi de această dată este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului.

2.3. Procedura executarii silite

 Dreptul de a declansa executarea silita apartine creditorului, potrivit art. 663 C. pr.

Civ, daca legea nu prevede in mod expres altceva, acesta fiind insa tinut de respectarea unei proceduri reglementate de legiuitor.

Primul pas il constituie introducerea de catre creditorul indreptatit a cererii de executare silita. Aceasta cerere este reglementata de art. 663 C. pr. Civ. coroborat cu art. 148 C. pr. Civ. si reprezinta actul care declanseaza procedura executarii silite. Cererea se depune la biroul executorului judecatoresc competent si trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu elementele prevazute in cuprinsul art. 663, al. 3 C. pr. Civ coroborat cu prevederile art. 148 C. pr. Civ.

La cerere se va atasa titlul executoriu in original sau in copie legalizata, dupa caz, si dovada achitarii taxelor de timbru, precum si, daca este cazul, inscrisurile anume prevazute de lege.

In ceea ce priveste competenta executorului judecatoresc, aceasta se stabileste in functie de obiectul executarii, si anume:

in cazul urmaririi silite a bunurilor imobile, competent este executorul judecatoresc din circumscriptia Curtii de Apel unde se afla imobilul;

in cazul urmaririi silite a bunurilor mobile, competent este executorul judecatoresc din circumscriptia Curtii de Apel unde se afle domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului;

in cazul executarii silite a obligatiei de a face sau de a nu face, competent este executorul judecatoresc din circumscriptia Curtii de Apel unde urmeaza sa se faca executarea.

Executorul judecatoresc este obligat, potrivit art. 664 C. pr. Civ., sa dispuna imediat asupra inregistrarii cererii printr-o incheiere, fara citarea partilor si sa deschida dosarul de excutare silita. Incheierea se comunica pe loc creditorului prezent, aceasta fiind apoi comunicata si debitorului, dupa incuviintarea executarii.

Daca, insa, executorul refuza deschiderea dosarului de executare silita, incheierea se comunica de indata creditorului, care poate face plangere in termen de 15 zile de la comunicarea acesteia la judecatoria in a carei raza teritoriala se afla sediul biroului executorului judecatoresc.

Potrivit art. 665 C. pr. Civ, in termen de 3 zile de la inregistrarea cererii de executare, executorul judecatoresc va solicita instantei de executare sa dispuna asupra

6

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

incuviintarii executarii, inaintandu-i acesteia, in copie conforma cu originalul, cererea de executare, titlul executoriu, incheierea de executare si dovada achitarii taxei de timbru.

Cererea de incuviintare a executarii silite se solutioneaza de instanta in termen de 7 zile de la inregistrarea acesteia la judecatorie, prin incheiere data in Camera de consiliu, fara citarea partilor; calitatea procesuala activa a unei astfel de cereri o are numai executorul judecatoresc.

Dupa incuviintarea cererii de instanta de judecata, executorul judecatoresc va comunica debitorului o copie dupa incheierea de deschidere a dosarului de executare impreuna cu o copie a titlului executoriu conformata de executor si cu somatia de executare, daca legea nu prevede altfel. Comunicarea somatiei si a titlului executoriu este prevazuta sub sanctiunea nulitatii executarii silite, cu exceptia situatiei in care legea prevede ca executarea silita se poate face si fara comunicarea acestor documente.

Potrivit art. 667 Cod de pr. Civ, prin somatie debitorul va fi instiintat ca trebuie sa-si execute obligatia de indata sau in interiorul unui termen, in caz contrar urmand a se proceda la continuarea executarii silite.

Potrivit Codului de pr. Civ., exista si situatii in care nu este necesara comunicarea catre debitor a somatiei si a titlului executoriu; o prima exceptie de la caracterul obligatoriu al comunicarii somatiei este prevazuta de art. 674, care reglementeaza instututia decaderii debitorului din beneficiul termenului de plata, optiunea legiuitorului care-l exonereaza pe executorul judecatoresc de comunicarea catre debitor a somatiei fiind firesca, intrucat, din moment ce a beneficiat de termenul de gratie, debitorul a avut cunostinta de imprejurarea ca executarea silita este amanata pana la expirarea acestui termen, astfel incat intervenirea sanctiunii decaderii presupune implicit si aprecierea indeplinirii formalitatii de comunicare a somatiei de executare.

Cea de-a doua situatie priveste situatia ordonantelor si a incheierilor pronuntate de instanta care sunt declarate de lege titluri executorii.

Momentul comunicarii incheierii de incuviintare are o deosebita relevanta, deoarece coincide cu momentul de la care incepe sa curga termenul contestatiei la executare. Sanctiunea nulitatii in cazul necomunicarii acestor acte este prevazute expres de lege, ceea ce presupune ca ea intervine fara a mai fi nevoie sa se faca proba vatamarii, aceasta fiind prezumata.

Din interpretarea art. 696 C. pr. Civ. intelegem ca in cazul in care creditorul, din culpa sa, a lasat sa treaca 6 luni fara sa indeplineasca un act sau demers privind executarea silita ce i-a fost solicitat in scris de catre executorul judecatoresc, executarea silita se perima de drept. Chiar si in acest caz se va putea face inauntrul termenului de prescriptie o noua cerere de executare silita. Dupa incuviintarea acesteia, executorul va comunica debitorului incheierea instantei, precum si o noua somatie la care nu se va mai adauga titlul ce se executa.

La incetarea executarii silite se intocmeste o incheiere de executorul judecatoresc, motivata in fapt si in drept, in care se va mentiona una din cauzele de incetare a executarii, prevazute de art. 702 Cod de pr. Civ, incheiere care se va comunica de indata creditorului si debitorului.

In cazul in care nu se cere executarea silita in termen de 3 ani de la data la care se naste dreptul de a obtine executarea silita, acest drept se prescrie daca legea nu prevede altfel,

7

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

cu exceptia titlurilor emise in materia drepturilor reale, unde termenul de prescriptie este de 10 ani.

3. CONCLUZII

Din cele mai vechi timpuri ale organizării judiciare, s-a simţit nevoia aducerii la îndeplinire a hotărârilor date de judecător, modalităţile variind după timp şi loc. Într-o primă perioadă a dreptului roman, executarea silită a avut caracter penal şi extrajudiciar, debitorul neplatnic fiind considerat un delicvent, răspunzând cu persoana sa de plata datoriilor. Astfel, creditorul putea ucide sau vinde pe debitor, iar dacă erau mai mulţi creditori, împărţeau între ei corpul debitorului comun, patrimoniul acestuia fiind confiscat şi împărţit.

Acest mod de executare a obligaţiei, îndreptat contra persoanei debitorului, a fost depăşit odată ce a fost instituită procedura „formulară” (procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aehutia, în jurul anului 150, î.Ch). Aceasta, în primele timpuri, s-a desfăşurat înaintea pretorului, fiind instituită prin „Legis actio per manus injectionem” şi consfinţită de Legea celor XII Table.

O nouă perioadă în procedura executării silite la romani a început odată cu apariţia legii Poetelia Papiria în anul 314 î.Ch. Această lege a temperat asprimea vechiului sistem, hotărându-se ca bunurile debitorului să fie afectate despăgubirii creditorilor. Poate că există o legătură între această ultimă situaţie juridică şi aceea care a rezultat mai târziu, procedură care cunoaşte două faze, şi anume: prima fază - creditorii sunt instalaţi în patrimoniul debitorului, spre a-şi exercita drepturile asupra bunurilor acestuia; a doua fază - se trecea direct la lichidarea patrimoniului debitorului prin vinderea în bloc la licitaţie publică a bunurilor acestuia.

Astfel, din momentul apariţiei legii Poetelia Papiria, este cert că paralel cu procedura executării personale, denumită constrângere corporală, a apărut şi procedura executării asupra bunurilor, procedură la baza căreia stă principiul conform căruia creditorul are un drept de urmărire asupra patrimoniului debitorului, când acesta nu-şi execută obligaţiunea.

Mai târziu, în epoca modernă, odată cu îndulcirea moravurilor, datorită în mare parte şi influenţei produse de curentul umanizării pedepselor penale, a cărei paternitate o are Cesare Becaria Bonesana, precum şi a influenţelor produse de operele filozofice şi literare care abundă în Franţa şi Italia în sec. XVIII, noile principii ale executării silite sunt înscrise în Codul Napoleon, accentul fiind pus exclusiv pe executarea asupra bunurilor debitorului.

Singurele reminiscenţe ale executării silite asupra persoanei au fost în dreptul francez, fiind aplicată pedeapsa închisorii pentru exercitarea unei presiuni asupra debitorului recalcitrant, pedeapsă înscrisă în articolele 1059-1070 ale Codului Napoleon.

În dreptul român, aceasta a fost cunoscută prin „Legea pentru Constrângerea corporală” din 12 septembrie 1864, dar această procedura nu a reuşit să supravieţuiască. În Franţa, o lege din 22 iulie 1867 a suprimat constrângerea corporală în materie civilă şi comercială. Dacă în România o asemenea lege nu a intervenit pentru abrogarea expresă a Legii Constrângerii corporale‚ aceasta se datorează faptului că legea amintită nu a fost niciodată pusă în aplicare, ea constituind astăzi numai un exemplu de interes didactic cu privire la abrogarea prin desuetudine a unei legi.

Aşadar, privită din perspectiva sa istorică, instituţia executării silite mai reţine în prezent doar caracter de executare exclusivă asupra patrimoniului debitorului, caracter care

8

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DE A FACE SI A NU FACE

stă la baza dreptului modern, în comparaţie cu caracterul de executare asupra persoanei, de esenţa vechilor legislaţii.

Redactorii Codului Napoleon şi, 60 de ani mai târziu, redactorii Codului civil român au consfinţit principiul executării asupra patrimoniului debitorului prin două texte, şi anume: art. 1718: „oricine este obligat personal, este ţinut de a-şi îndeplini îndatoririle sale, cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”, reiterând principiul dreptului de gaj al creditorului asupra bunurilor debitorului; art. 1718: „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.

4. BIBLIOGRAFIE

1. Leş, I., Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti: C.H. Beck, 2007.

2. Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept

civil. Obligatiile, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2012.

3. C. E. Camuzet, Manuel des matieres de code de procédure civile, 7 edition,

Maresco Jeune, Librairie-Editeur, Paris.

4. S. Zilberstein, v. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001.

5. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001.

6. I. Ceterrchi (coordonator), dreptului românesc, Vol. II, Editura Academiei,

Bucureşti, 1984.

7. Nicola Luca, Executarea silită asupra bunurilor imobile, ediţia a II-a, Editura

Curierul Judiciar S. A. 1928.

8. D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976.

9. http://legestart.ro/executarea-silita-noutati-aplicabile-de-la-1-ianuarie-2013/

10. http://indrumarijuridice.wordpress.com/2012/06/29/executarea-silita-a-

obligatiilor-titlul-excutoriu-executorul-judecatoresc/

11. Noul Cod civil, 2012

12. Noul Cod de procedura civila, 2013

9