34
Căile de administrare artificiale ale medicamentelor. Distribuirea medicamentelor in organism. Curs: Farmacologie generala Scoala Postliceala “Sf. Iosif” Dr. Liliana Parlea

Farmacologie Curs 3

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Căile de administrare artificiale ale medicamentelor. Distribuirea medicamentelor in organism.

Citation preview

Căile de administrare artificiale ale medicamentelor.

Distribuirea medicamentelor in organism.

Curs: Farmacologie generala

Scoala Postliceala “Sf. Iosif”

Dr. Liliana Parlea

Căi artificiale de administrare a medicamentelor (administrarea parenterală)

• 1.Avantaje: - biodisponibilitate superioară;

- sunt utilizabile în cazuri de urgenţe;

- se pot folosi când calea perorală este neutilizabilă (intervenţii chirurgicale, bolnavi în comă etc.);

• 2.Dezavantaje: - administrarea necesită personal calificat;

- formele parenterale trebuie preparate în condiţii speciale;

- preparatele parenterale trebuie să îndeplinească anumite condiţii

- pentru a fi administrate în mediul intern, şi anume: izotonie, izohidrie, sterilitate, lipsa pirogenelor etc.

Căile parenterale pot fi împărţite în două grupe:

• A. Căi intravasculare: - Calea intravenoasă

- Calea intraarterială

• B. Căi extravasculare

1. Calea subcutanată

2. Calea intramusculară

3. Căile intraseroase : intraarticulară, intrapleurală intrapericardică

4. Calea intrarahidiană

A. 1. Calea intravenoasă

Este calea prin care întreaga cantitate de substanţă medicamentoasă administrată ajunge direct în circulaţia sanguină, eliminându-se prima etapă farmacocinetică - absorbţia. Această cale este utilizată când este nevoie de efect prompt şi de atingerea rapidă a unor concentraţii sanguine ridicate.

Administrarea trebuie făcută LENT

Film 1.

Ce putem/nu putem administra intravenos?

DA

• soluţiile injectabile

• soluţiile perfuzabile sub formă de soluţii apoase sau emulsii U/A

NU

• emulsii A/U

• suspensii

• soluţii uleioase

• substanţe care aglutinează sau hemolizează hematiile sau care precipită proteinele plasmatice

Se pot produce embolii

Alte accidente posibile pot fi reacţiile anafilactice sau anafilactoide, reacţiile hemolitice, frisonul şi reacţiile febrile datorate prezenţei pirogenilor în soluţiile injectate. De asemenea cantităţi excesive de lichid pot creşte presiunea arterială şi pot provoca insuficienţă cardiacă.

Socul anafilactic

Film soc anaf.

Formele farmaceutice parenterale trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

• să fie sterile,

• apirogene,

• să aibă un pH cât mai apropiat de

neutralitate

• izotone atunci când sunt condiţionate

în cantităţi mai mari decât 5 ml

A.2. Calea intraarteriala

Această cale este utilizată foarte rar, şi anume în explorări funcţionale - diagnosticul radiologic al sistemului arterial. Calea intraarterială este o cale de referinţă absolută, deoarece pentru substanţele medicamentoase administrate în acest mod este eliminat atât primul pasaj hepatic, cât şi primul pasaj pulmonar. Administrarea intraarterială prezintă şi riscuri, cum ar fi tromboza, spasmul arterial , ischemia acută a ţesuturilor irigate de artera respectivă etc.

• Film3

Caile extravasculare

• a. Calea subcutanată Ce administram? - soluţii sterile, izotone cu un pH cuprins între 5-8 Absorbţia substanţelor medicamentoase administrate în acest mod este dependentă de vascularizaţia zonei respective. Cantitatea de soluţie medicamentoasă administrată subcutanat este mică, şi anume 1-2 ml. Injectarea soluţiilor iritante, inclusiv hipotone, hipertone, prea acide sau prea alcaline sunt dureroase şi pot provoca necroză locală sau abcese sterile. Moleculele de substanţă cu masă moleculară relativă mai mică de 3.000 u.a.m. se absorb prin capilarele sanguine, iar cele cu greutate moleculară mai mare, chiar peste 20.000 u.a.m., se absorb prin vasele limfatice Film 4

b. Calea intramusculară

Această cale permite administrarea unor cantităţi mai mari de soluţii medicamentoase, şi anume 5-10 ml. Absorbţia este mai rapidă, deoarece muşchiul este mai puternic vascularizat.

Această cale de administrare se aplică mai ales pentru:

• - substantele care se absorb greu dacă sunt administrate subcutanat;

• - substanţe greu solubile, uleioase, apoase, coloidale, suspensii, emulsii;

• - substanţe iritante pentru calea subcutanată.

O particularitate a administrării pe cale intramusculară o constituie posibilitatea realizării de preparate depozit sau preparate retard. Acestea se obţin prin injectarea în muşchi a unor soluţii uleioase sau suspensii microcristaline în apă, care formează depozite locale din care substanţa activă se dizolvă treptat în lichidul extracelular, de unde este preluată în sânge. Un exemplu este benzatinpenicilina (moldaminul) care, injectată intramuscular sub formă de suspensie, eliberează încet, prin hidroliză, benzilpenicilina solubilă. Concentraţiile sanguine de antibiotic astfel obţinute sunt relativ joase, dar active timp îndelungat.

Avantajele/dezavantajele administrarii intramusculare

Avantaje

• - absorbtia este mai usoara si mai rapida decat pe calea subcutată deoarece tesutul muscular este mai vascularizat iar solutiile respective se gasesc sub o presiune mai mare de cat cele injectate subcutanat;

• - efectul iritant este mai mic.

Dezavantaje

• Complicaţiile infecţioase sunt mai frecvente pentru injecţiile intramusculare, cele mai grave fiind infecţiile cu anaerobi, favorizate de substanţele vasoconstrictoare.

• injectarea intramusculară prezintă riscul injectării accidentale intravenoase.

c. Caile intraseroase

c.1. Calea intraperitoneală Această cale se utilizează în diferite situaţii, şi anume: dializa peritoneală, administrarea de citotoxice în caz de tumori abdominale etc. c.2. Calea intraarticulară Membrana sinovială are absorbţie redusă, fapt pentru care, în anumite situaţii, se impune administrarea unor medicamente intraarticular şi cu efect predominant local. • Film

d. Calea intrarahidiană

Substanţele sunt administrate în lichidul cefalorahidian, lichid care este situat între arahnoida şi piamater.

Administrarea subarahnoidiană se face printre vertebrele L2. - L5. Administrarea medi-camentelor la acest nivel se realizează în cadrul anesteziei spinale. Soluţia injectabilă se amestecă cu lichidul cefalorahidian, pentru a evita concentraţii şi volume prea mari.

• - calea intraventriculară este un procedeu de excepţie, folosit uneori pentru administrarea de citotoxice în cazul tumorilor cerebrale sau de antivirale, în cazul encefalitelor virotice acute.

• - injectarea intracardiacă se foloseşte numai în cazuri extrem de grave, ca de exemplu pentru administrarea adrenalinei în cazuri de colaps cardiac.

Distribuţia medicamentelor

• ADME

• Distribuţia este procesul prin care substanţele medicamentoase sunt transferate din compartimentul central în alte compartimente periferice, componente ale mediului intern al organismului, ca de exemplu: lichidul interstiţial, lichidul intracelular etc

Mediul intern al organismului este compus din următoarele compartimente hidrice:

• spaţiul intravascular;

• spaţiul interstiţial;

• spaţiul intracelular.

Componentele hidrice sunt separate între ele de membrane biologice semipermeabile. Apa circulă între spaţiile hidrice separate de membrane semipermeabile în funcţie de anumite condiţii în dublu sens, între compartimente existând un echilibru dinamic.

Modalităţi de difuziune prin membranele biologice

• Difuziunea prin peretele capilarelor sanguine

• Difuziunea prin bariera hematocefalică

• Difuziunea prin membrana celulară

• Difuziunea prin capilarele ficatului

• Difuziunea prin capilarele glomerulare

Distributia medicamentelor absorbite in sange este influentata de doua tipuri de factori respectiv de: propietatile fizico-chimice ale medicamentului şi de factori fiziologici. Regulile generale după care se desfăşoară distribuţia medicamentelor în organism sunt următoarele: • moleculele liposolubile trec rapid in tesuturi datorita suprafetei mari a

endoteliului capilar şi datorită capacităţii acestora de a traversa membranele celulelor endoteliale prin difuziune;

• mare parte a moleculelor hidrosolubile, cu molecule relativ mari, strapung spatiile apoase ale peretelui capilar (reprezentand 2% din suprafata totala a acestuia), datorita spatiilor dintre celulele endoteliale, a porilor aposi de dimensiuni relativ mari, precum si a presiunii hidrostatice a sangelui;

• macromoleculele patrund foarte lent si limitat in tesuturi, cel mai probabil prin mecanismul p i n o c i t o z ei;

• Ficatul, rinichii şi creierul reprezintă situaţii de excepţie.

• Capilarele ficatului sunt foarte permeabile. În ficat, sângele vine în contact aproape direct cu celulele parenchimatoase, ceea ce uşurează schimburile şi permite chiar moleculelor mari să părăsească cu uşurinţă vasele.

• Capilarele glomerulare din rinichi sunt foarte permeabile. Membrana lor este prevăzută cu pori largi, care permit filtrarea şi trecerea în urină a moleculelor cu greutate molară pana la 50.000.

• Creierul se comportă diferit, în sensul că medicamentele nu se pot distribui din sânge în SNC, decât după străpungerea barierei hematoencefalice, formată din celule endoteliale puţin permeabile ale pereţilor capilari, la care se adaugă astrocitele, care se interpun ca nişte manşoane protectoare. În plus, mai intervine şi teaca mielinică ce întârzie pătrunderea medicamentelor în substanţa albă.

Moleculele liposolubile transced sistemul de membrane celulare ce formeaza bariera mentionata, (cazul anesezicelor generale), în schimb, medicamentele polare (de exemplu curarizante polare), nefiind liposolubile, nu ajung in creier, deci nu au actiuni curarizante la nivelul SNC. • Bariera placentara este traversata conform regulior generale ale trecerii prin membrane, cu

următoarele menţiuni: • - placenta la termen este subţiată şi conţine pori mari şi sisteme transportoare care facilitează

trecerea medicamentelor de la mamă la făt; • - echilibrul între ţesutul fetal şi sângele matern se realizează relativ lent, datorită particularităţilor

circulaţiei fetale (cele două jumătăţi ale inimii lucrează concomitent).

Tipuri de distribuţie a substanţelor medicamentoase în ţesuturi

În organismul uman există următoarele tipuri de distribuţie: • a. Distribuţie uniformă Când substanţele medicamentoase se distribuie uniform în organism, organismul poate fi considerat ca fiind format dintr-un singur compartiment (model farmacocinetic monocompartimentat). Dintre substanţele care se distribuie în acest mod amintim: alcoolul, narcoticele generale etc. • b. Distribuţie neuniformă Unele substanţe medicamentoase se distribuie în procent mai mare în anumite organe, ca de exemplu: - iodul în tiroidă; - Ca2+ şi ionul fosfat în oase etc.;

Irigarea (perfuzia) ţesuturilor cu sânge şi masa tisulară influenţează de asemenea distribuţia medicamentelor. Ficatul, rinichii, inima şi creierul, intens vascularizate, primesc cea mai mare cantitate de medicament în primele minute de la injectarea intravenoasă. În muşchi, diferite viscere, ţesutul adipos, echilibrarea concentraţiei medicamentului necesită un timp mai îndelungat, de la minute la ore. Medicamentul, care iniţial, datorită circulaţiei intense, a fost transportat preferenţial într-un ţesut bogat vascularizat, se poate redistribui ulterior, pe măsura recirculării sângelui, către ţesuturi mai sărac vascularizate, pâna la realizarea unui echilibru stabil între sânge şi ţesuturi.

Factori care influenţează distribuţia

Factori dependenţi de substanţa medicamentoasă

• - structura chimică care determină proprietăţile chimice ale substanţei medicamentoase;

• - liposolubilitatea;

• - gradul de disociere (pKa);

• - greutatea moleculară;

• - starea de agregare a substanţei;

• - doza administrată;

• - viteza absorbţiei;

• - viteza metabolizării;

• - viteza eliminării etc.

Factori dependenţi de ţesuturi

• vascularizaţia, care determină diferenţe de concentraţie între diferite organe sau ţesuturi;

• conţinutul în lipide al ţesuturilor respective;

• pH-ul compartimentelor hidrice;

• afinitate pentru proteinele tisulare;

• difuziunea specifică a diferitelor membrane care separă compartimentele hidrice.

• Factori dependenţi de legarea substanţelor medicamentoase de proteinele plasmatice

Legarea de proteinele plasmatice împiedică pe de o parte difuzia medicamentelor în ţesuturi şi pe de altă parte filtrarea lor glomerulară. Deci, în formă legată, medicamentele sunt inactive şi nici nu se pot elimina renal. Practic însă, legarea de proteinele plasmatice nu constituie un factor limitativ pentru difuzia tisulară şi eliminare, pentru că procesul de legare de proteinele plasmatice este reversibil şi foarte dinamic, moleculele legate fiind în echilibru cu cele libere. Pe măsura consumării moleculelor libere, se formează altele, prin desfacerea medicamentului de pe proteine, realizându-se practic un nivel constant de molecule de medicament libere.

În concluzie, factorii principali care influenţează distribuţia tisulară sunt:

- existenta moleculelor libere, nelegate de proteinele plasmatice; - liposolubilitatea substanţei active sau permeabilitatea celulară mărită ce permite traversarea membranelor;

- valoarea perfuziei cu sange a tesuturior.

• Fixarea medicamentelor în ţesuturi

La nivelul ţesuturilor, substanţele medicamentoase se pot fixa în două moduri, şi anume:

• reversibil (majoritatea substanţelor);

• Ireversibil.

La nivelul ţesuturilor pot exista, dependent de tipul substanţelor endogene tisulare de care se leagă substanţa medicamentoasă, trei modalităţi de legare, şi anume: a. Legarea de proteinele tisulare • Legarea la acest nivel se realizează în funcţie de afinitatea substanţelor

medicamentoase faţă de structurile endogene amintite. • Dacă legarea substanţei este reversibilă, forma legată poate funcţiona ca un

depozit care eliberează treptat substanţa medicamentoasă. b. Fixarea substanţelor medicamentoase pe receptori • În urma legării substanţelor medicamentoase pe receptori rezultă structuri care

pot să determine un efect farmacodinamic sau să blocheze apariţia efectului farmacodinamic.

c. Stocarea medicamentelor în ţesuturi • Există medicamente care se acumulează în anumite ţesuturi, ca de exemplu: • medicamentele lipofile în ţesutul adipos; • calciu în oase etc.

Bibliografie

• Farmacologie – Valentin Stroescu, ed. All, 2002

• Farmacologie generala – suport de curs; Ioan Rad, 2008, Scoala Postliceala “Dimitrie Cantemir” Tg. Mures

• Atlas de farmacologie – Heinz Lullmann si colab., Ed. Farmamedia 2011

Va multumesc