Fericirea Și Binele Suprem

Savu Lavinia-Maria, RISE I, GR. III

Fericirea și binele suprem

În ziua de azi, toată lumea caută fericirea, toți vor să fie fericiți. Ce este de fapt fericirea?

Ce este nefericirea în raport cu fericirea? A apărut ea odată cu filosofia? Care este sursa fericirii?

Pe parcursul acestui eseu voi încerca să răspund la aceste întrebări și să vedem ce legătura există

între fericire și binele suprem.

Din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă „ora cea bună”(fr. le bonheur),

momentul cel bun. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, fericirea este definită drept stare

de mulțumire sufletească intensă și deplină; starea omului căruia nu-i lipsește nimica și are corpu

și sufletu sănătos.

Înainte de a vorbi despre fericire consideră că este necesar să vorbim despre nefericire și

sursa acesteia. Bertrand Russell vorbea despre faptul că nefericirea se întâlnește oriunde, în

ipostaze diferite.1 Fiecare om are grijile și frământările lui. Cauzele diferitelor feluri de nefericiri

țin de sistemul social.( de exemplu, oamenii care ies de la muncă sunt obosiți, incapabili de a se

amuza). Sunt de părere că neefericirea provine și din dorința oameniilor de a fi mereu fericiți.

Văd în nefericre opusul fercirii. Despre nefericire se pot spune multe, dar nu acesta este scopul

eseului meu.

Filosofii au fost întotdeauna considerați maeștri de necontestat întru găsirea fericirii.2

Dacă ne gândim la sensul filosofiei, acesta înseamnă iubirea de înțelepciune, acestă înțelepciune

făcându-l fericit pe cel care o posedă. De fapt, scopul filosofiei este să cunoască omul și să-i facă

pe oamenii să se cunoască pe ei înșiși. Ea îi ajută pe oamenii să se cunoască și să observe

fericirea existentă în viața lor. A renunța la fericire, afirmă Kant, e ca și cum ai renunța la a fi

om. André Comte-Sponville spune că au existat oameni fericiți și nefericiți înainte de a apărea

filosofia; cu filosofia nu începe fericirea, ci un anumit mod de a gândi, de a căuta. Filosofii sunt

cei care au meditat și meditează asupra fericirii în mod rațional. Ne este greu să afirmăm faptul

că filosofia este cu adevărat utilă în căutarea fericirii, pentru că filosofii caută mereu adevărul și

1 Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011, p. 132 André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, București, 2007, p. 5

1


îl plasează mai sus de utilitate, mai presus de fericire.3 Cu toate acestea, majoritatea filosofiilor

ne învață că acestă disciplină(filosofia) ne poate ajuta să devenim mai fericiți.

Înainte de a expune părerea unor filosofi în legătură cu acestă temă, voi vorbi despre ce

cred eu că este fericirea. Fericirea este percepută diferită de fiecare om în parte, ea reprezentând

acea stare de împlinire sufletească. Fericirea a ajuns să fie dată de lucrurile exterioare, cum ar fi

cele materiale(bani, haine, bijuteri), pierzându-și astfel statutul de fericirea în adevăratul sens al

cuvântului, cum era ea văzută de filosofi. Găsim uneori motive pentru a fi fericiți, dar acele

momente trec repede, reprezintă o fericire efemeră, iar după o perioadă de timp suntem mereu în

căutarea unei fericiri pentru a nu simți nefericirea. Pentru ca fericirea să nu mai fie efemeră,

trebuie să vorbim de adevărata fericire, care se găsește în interiorul omului, care trece de anumite

bariere; trebuie să facem distincția între rațional și irațional, între bine și rău, între adevărata

fericire și fericirea efemeră. Este important să nu ne complacem în a fi nefericiți, noi ne creăm

propriul nostru drum. Alegerea ne aparține nouă, ce vrem noi cu adevărat, să fim cu adevărat

fericiți sau să trăim într-o lume în care fericirea este dată de lucrurile materiale.

Kant vede fericirea ca satisfacerea tuturor dorințelor noastre, a înclinațiilor noastre. De

aici reiese faptul că toata lumea vrea sa fie fericită, dar nimeni nu știe cum. Kant spune că noi

vom avea mereu dorințe nesatisfăcătoare , prin urmare, nu vom fi niciodata pe deplin fericiți. De

aceea, pentru Kant, fericirea este un ideal „nu al rațiunii, ci al imaginației”. Singurul lucru pe

care-l putem facem este să visăm la fericire. Pentru a ajunge la fericire trebuie să încercăm să fim

virtuoși, însă nici acest lucru nu este suficient. Kant vede binele suprem ca o armonie între

fericire și virtute, considerând că este imposibil de atins pe acestă lume. Deși anticii erau de

părere fie că fericirea aigură virtutea, fie că virtutea asigură fericirea, Kant este de altă părere:

există ticăloși care sunt mai fericiți decât oamenii de treabă. Pe acestă lume, afirmă Kant,

fericirea și virtutea nu merg împreună, nu pentru că sunt incompatibile, ci pentru că nimic nu îl

aigură pe virutos că va obține fericirea. De aici, Kant vede acestă armonie transpusă într-o altă

lume, într-o altă viață, în care vituosul să fie fericit: viața după moarte și un Dumnezeu judecător.

Aici își face apariția ideea creștină de recompensă și pedeapsă, de pardis și infern. Pornind de la

principiul moralei „Comportă-te în așa fel încât să fii demn de a fi fericit”, trebuie să crezi în

Dumnezeu și într-o viață după moarte pentru a nu te cuprinde disperarea în viața prezentă. Cât

3 Ibidem, p. 19

2


despre cei care nu au religie, „ei sunt condamnați , dacă sunt lucizi, la disperare”4. Kant rezumă

câmpul filosofiei sub trei mari întrebări: „Ce pot ști?”-chestiunea teoretică, Critica rațiunii pure;

„Ce trebuie să fac?”- chestiunea morală, Critica rațiunii practice; „Ce îmi este permis să sper?”-

chestiunea religioasă.

În secolul al XVII-lea, secolul lui Hobbes, ideea de fericire nu mai este ceea ce era.

Hobbes vede altfel fericirea, pentru el este imposibil să-ți limitezi dorințele la cele susceptibile.

El consideră că dorința se trăiește în timp, iar în natură nu există decât prezent, subliniază

Hobbes. Ceea ce îl ajută pe om să se proiecteze în viitor este imaginația. De aceea, scrie Hobbes,

fericirea „nu rezidă în repausul unui spirit satisfăcut”. Spre deosebire de Kant, Hobbes este de

părere că nu există un bine suprem, nici un scop ultim: „Cel ale cărui dorințe au fost îndeplinite

nu poate trăi mai mult decât cel ale cărui senzații și lucruri imaginate au luat sfârșit.” Pentru

Hobbes, fericirea nu este un repaus, ci „un continuu mers înainte al dorinței, de la un obiect la

altul, obținerea primului nefiind decât drumul care duce spre cel de-al doilea”. Ceea ce omul își

dorește mai mult decât orice este puterea, el o pune pe primul loc, reprezentând o dorință

permanentă și neobosită. Dacă la Kant observăm o legătură între fericire și virtute, armonizate în

binele suprem, Hobbes vorbește despre relația existentă între putere și fericire. Teoria fericirii ca

binele suprem este înlocuită cu o teorie a puterii ca obiect al unei căutări nedefinite.5 Hobbes

pleacă de la relația: „puterea unui om constă în mijloacele sale prezente de a obține un bun

viitor”. După ce dorința s-a înscris în timp, ea de vine o dorință de putere. Hobbes este văzut de

André Comte-Sponville cel care are dreptate în ceea ce privește omul. Dacă este să ne luăm după

Hobbes, atunci înseamnă că nu vom fi niciodată fericiți pe deplin, nici deplin satisfăcuți.

Lucius Annaeus Seneca este de părere că plăcerile care îți aduc fericirea sunt materiale

atunci sufletul va fi nefericit, pentru că este o nebunie să preferi răul în locul binelui. „Și nimeni

nu poate fi fericit decât dacă este sănătos la minte, și nu este astfel cine rîvnește la ceea ce-i

dăunează în locul a ceea ce-i va fi de folos.”6 Ceea ce vrea să dea de înțeles Seneca este faptul că

omul trebuie să știe să diferențieze binele de răul, să fie rațional atunci când alege o anumită

plăcere, pentru că alegerea plăcerilor materiale nu vor duce decât la nefericire. El spune că fericit

este cel care are judecată dreaptă, cel care încredințează rațiunii întreaga conduită a vieții sale.

4 Ibidem, p.385 Ibidem, p.456 Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004, p. 24

3


„Să căutăm, prin urmare, ce este bine să facem și nu ce este mai obișnuit, ce ne va duce în

posesia unei fericiri durabile și nu ceea ce găsește încuviințare în rândul gloatei, cel mai rău

interpret al adevărului.”7Seneca pledează pentru fericirea durabilă, pentru adevărata fericire, dacă

îi pot spune, pentru fericirea sufletului, acea fericire care vine din interior și care nu ține cont de

mediul exterior, de ceea ce zic alții, de gloată, așa cum o numește Seneca. Să îi asculți pe cei din

jurul tău este un lucru bun, dar să fii fericit pentru ceva ce îi face pe alții fericiți înseamna să te

asemeni unei mulțimi de oameni și să nu îți vezi propria fericire. O greșeală făcută de indivizi

este aceea de a-și vedea fericirea sau nefericirea prin comparație cu semenii lor. De aceeași

părere este și Petre Andrei care afirmă: „Atâta timp cât omul nu ar avea nici un termen de

comparație, el nu ar vedea viața sa nici mai sus, nici mai jos ca a altuia, și ar fi mulțumit.”8 În

continuare, Seneca diferențiază plăcerea de virtute, fiind de părere că plăcerea se poate apropia și

de viața cea mai plină de rușine, în schimb virtute nu admite o viață josnică. Și Seneca vorbește

despre binele suprem, spunând că este fără moarte, nu cunoaște capăt, nici căință.

Fericitul Augustin vorbește și el despre fericire, însă la el ideea de fericire este strâns

legată de Dumnezeu. El afirmă că toți oamenii vor să fie fericiți, dar că doar cei care își doresc

lucruri bune sunt cu adevărat fericiți. Putem observa legătura între părerea lui Seneca cu privire

la fericire și părerea Fericitului Augustin. Ambii sunt de părerea că doar lucrurile bune aduc

adevărata fericire și că cei care își doresc lucruri rele sunt nefericiți. De aceeași părere era și

Tullius, care în cartea Hortensius spune așa: „Iată că cei care sunt nu doar filosofi, ci și capabili

să explice în cuvinte, pretind toți că sunt fericiți aceia care trăiesc așa cum doresc. Este însă

neadevărat: căci să voiești ceea ce nu se cuvine este cea mai mare nefericire.” 9 Tot Tullius era de

părere că o voință strâmbă aduce mai mult rău decât binele pe care îl aduce norocul.

Între timp, Arlette Farge, spune că fericirea a devenit o chestiune privată, ce ține de a

avea un copil, o mașină, o carieră, un aparatament. Fericirea constă în plăcerea schimbului, să o

împărtășim cu cei de lângă noi. În ultimul timp, am pierdut ceva din relația cu celălalt, am încetat

să mai participăm la viața publică sau politică cum o făceam înaine.

7 Ibidem, p.158 Petre Andrei, Despre ideal, despre fericire, valorile estetice și teoria empatiei, Editura ANKAROM, Iași, 1996, p.2269Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004 , p.102

4


Ca o concluzie, toți oamenii își doresc să fie fericiți, dar fiecare înțelege fericirea într-un

mod subiectiv, persoanal. Se poate ca cine să aibă toate ingredientele asociate fericirii(tinerețe,

sănătate, bani, carieră, familie) și totuși să afirme că nu este fericit. Grecii numeau fericirea

eudaimonia(binele suprem) considerând-o un ideal, scop suprem al vieții. Așa cum fiecare

persoană vede într-un mod subiectiv fericirea, așa și filosofii de-a lungul istorie au vorbit despre

fericire din puncte de vedere diferite. De exemplu, S. Freud consideră că fericirea este un ideal d

neatins, întreaga viață fiind dominată de principiul plăcerii, pe când Aristotel considera că

fericirea nu poate fi o stare a spiritului, a sufletului, ci mai curând rezultatul acțiunilor noastre

pozitive. Ceea ce contează este ca noi să găsim adevărata fericire, cea care durează și care ne

împlinește din punct de vedere spiritual.

Bibliografie:

André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, București, 2007

Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011 Petre Andrei, Despre ideal, despre fericire, valorile estetice și teoria empatiei, Editura

ANKAROM, Iași, 1996 Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004

5

Documents

Fericirea Și Binele Suprem