115
UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABIL DISCIPLINA: FINANŢELE ÎNTREPRINDERII AN II CIG – ZI + FR Lector univ. dr. ACHIMESCU GEORGETA SINTEZĂ Situaţia netă Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii 1.2.3 potrivit cărora conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a acţionarilor. Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci, situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale contractate. Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia. Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel: SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ SN = Activ circulant – Datorii de exploatare SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ sănătoasă, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii. 1. Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 311. 2. Ristea M., „Contabilitatea întreprinderii”, vol. I. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 460 3 .Vintilă G., „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p. 16. 1

Finantele Intreprinderii

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Finantele Intreprinderii

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABILDISCIPLINA: FINANŢELE ÎNTREPRINDERIIAN II CIG – ZI + FR

Lector univ. dr. ACHIMESCU GEORGETA

SINTEZĂ

Situaţia netă Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii 1.2.3potrivit cărora conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a acţionarilor.

Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci, situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale contractate.

Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.

Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel:SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ

SN = Activ circulant – Datorii de exploatareSN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe

Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ sănătoasă, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii. Creşterea situaţiei nete are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe baza acestora putându-se determina riscul global sau lichidativ:

Riscul global = SN – Activ fǎrǎ valoare / Active O situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii, partea neacoperitǎ rămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Fondul de rulment - Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea maselor mari ale bilanţului: fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ trezoreria. Acest echilibru este determinat în raport cu concepţiile de prezentare a bilanţului: optica financiarǎ şi cea funcţionalǎ.

Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere după criteriul permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse cu scadenţe de peste un an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub un an. Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent din care rezultǎ fondul de rulment financiar net (FRF). Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar, asigurând legătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.

Fondul de rulment financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un nivel insuficient al său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al solvabilităţii,

1. Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 311. 2. Ristea M., „Contabilitatea întreprinderii”, vol. I. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 4603.Vintilă G., „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p. 16.

1

Page 2: Finantele Intreprinderii

apreciat de către creditori, pentru că reprezintă „o marjă de securitate pe care societatea trebuie să o constituie pentru a face faţă asimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor mai mici de un an”.4

Indicatorul fondul de rulment este considerat „cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii …, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt”.5

Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând progresul pe care l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.6

Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode. Metoda „vârfului” bilanţului este prima metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar, astfel:

FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică:

FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete >1 an „Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment

reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut.”7 Aceastǎ metodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi timp de a se înţelege cauzele ce conduc la variaţia acestuia.

Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi alocările permanente.

Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea capitalurilor permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducerea imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire, etc). În acest mod creşte marja de securitate a întreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finanţate din capitaluri permanente. Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de stabilitate. Se poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai puţin stabil, poate face faţa scadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante este mai mare decât datoriile pe termen scurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în dezechilibru.

Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că societatea şi-a asigurat echilibrul financiar, adică „activul exigibil este superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat cel puţin utilizările stabile (mai mari de un an)”.8

Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente (reducerea capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de creşterea imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate). În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o perioadǎ de stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze. Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este metoda ”piciorului” bilanţului, conform căreia fondul de rulment este:

FRF = Activ circulant net < 1 an – Datorii pe termen scurt < 1 an Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este finanţat din activul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate potenţiala, ca o marjǎ de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.

Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea activităţii întreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare

4 Esnault B., Hoarau C., Comptabilité financière, Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 3645 Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 454.6 Cohen E., „Analyse financière”, 3-------- édition, Editura Economica, Paris, 1994, pg. 142-145.7 Petrescu S., Mironiuc M., „Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii”, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, pg.2488 Griffith S., „Gestion financière”, Eyrolles Université, Paris, 1991, p. 82.

2

Page 3: Finantele Intreprinderii

funcţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai mare decât datoriile pe termen scurt.

FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări neteFRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an

Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru întreprindere care va fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea imobilizărilor, sau care are active circulante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita astfel:

FRF<0 determinat de Activ circulant net < Datorii mai mici de un anFRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizări nete,

Este o situaţie des întâlnită în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor este acceleratǎ şi existǎ credite - furnizori însemnate.

Fondul de rulment al unei întreprinderi, după aprecierile specialiştilor finalişti trebuie sǎ reprezinte valoarea a unu până la trei luni cifra de afaceri, iar ponderea capitalurilor împrumutate în interiorul capitalurilor permanente nu trebuie sǎ fie excesivǎ în raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta situându-se sub 50% , de aceea se impune determinarea fondului de rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin sau împrumutat (FRS) Fondul de rulment propriu (FRp) exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete şi se calculează după relaţia:

FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări neteAcest indicator de echilibru financiar pune în evidenţǎ influenţa structurii de finanţare

asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigurǎ prin capitalurile proprii, ceea ce de fapt reflectǎ gradul de autonomie financiarǎ. În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie prea mare în raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta trebuie să reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea indicatorului fond de rulment propriu şi a fondului de rulment străin sau împrumutat.

Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra constituirii sale, adică măsura în care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară al întreprinderii.

Aceasta exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete. Rezultatul negativ exprimă fondul de rulment străin sau împrumutat, adică gradul de îndatorare pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt, având un rol important in asigurarea gradului de autonomie sau de libertate în luarea deciziilor de investire în vederea dezvoltării societăţii.

Aceasta se calculează după relaţia:FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete; sau: FRS = FRE – FRp

Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele două pǎrţi ale bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.

Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al bilanţului şi anume necesarul de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a întreprinderii al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment reprezintă banii ce trebuie viraţi în întreprindere pentru a asigura funcţionarea acesteia, după finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuieli ce se vor recupera la achitarea facturilor de către clienţi. „Necesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatare nefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor. Astfel, utilizările de exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare

3

Page 4: Finantele Intreprinderii

(datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt nişte resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar”.9

Necesarul de fond de rulment este „expresia realizării echilibrului financiar dintre necesarul şi resursele de capitaluri circulante (ale exploatării)”.10

Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare.

Structura necesarului de fond de rulment cuprinde:- stocurile (de materii prime, de semifabricate, de produse finite) a căror valoare

încorporează cheltuieli de fabricaţie;- creanţe.Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara exploatării)

care corespund decalajelor între încasări şi plăţi.Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NFR = nevoi temporare - resursele temporare (exclusiv activele de trezorerie) (exclusiv pasivele de trezorerie)

Altfel spus, relaţia de calcul a nevoii de fond de rulment este: NFR = Necesitǎţi ciclice – Resurse ciclice

unde: Necesităţile ciclice = Necesar temporar – Disponibilităţi

Resursele ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie

În aceste condiţii: NFR = (Stocuri + Creanţe)–(Datorii de exploatare pe termen scurt)

sau:NFR = (Stocuri + Creanţe – Clienţi) – (Furnizori + Obligaţii fiscale)

Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ.Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ de

resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este consecinţa unor investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.

Un necesar de fond de rulment negativ aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte, în sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ reflectǎ un surplus de resurse temporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabilǎ aceastǎ situaţie dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării încasărilor si încetinirii plǎţilor.

Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai fluctuant decât indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de: volumul de activitate (cifra de afaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.

Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de clienţi sau prin reducerea datoriilor către furnizori.

Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către furnizori sau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.

Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi:1.Necesarul în fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului că

cea mai mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar

9 Munteanu V., Contabilitatea financiară a întreprinderilor, vol. II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lucman Serv, Bucureşti, 1999,p. 618. 10 Stancu I., „Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 447.

4

Page 5: Finantele Intreprinderii

mărimea posturilor de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de afaceri.

NFRE = Active circulante de exploatare - Datorii de exploatareDepinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de

rulment din exploatare are un caracter sezonier.Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare

prudentă ţinându-se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca necesarul de fond de rulment corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.

2. Necesarul în fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) se calculează pe baza posturilor de bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe diverse, valori imobiliare de plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de activitatea financiară sau excepţională.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond de rulment din exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatare, care nu sunt finanţate de resurse ciclice şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.

Relaţia de calcul este:NFRAE =Active diverse - Resurse diverse

sau:NFRAE = Creanţe diverse - Datorii diverse

din afara exploatării din afara exploatăriiNevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de

afaceri şi nici de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de frecvenţa şi importanţa operaţiilor în afara exploatării.

În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot adopta următoarele politici:a. politica de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare în care în lipsa unui plasament

rentabil, trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi şi în numerar în casierie;

b. politica ofensivă de creştere a producţiei;c. politica de echilibru care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un necesar net de fond de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile cu activitate de distribuţie unde existǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind superioare necesarului de finanţare.

Trezoreria netǎ (T.N) poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care conduce la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.

FR – NFR = Disponibilităţi – Creanţe bancare de trezorerie = T.N.Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de

bilanţ, rezultând din analiza pe orizontalǎ a:- pǎrţii superioare: TN = FR – NFR- pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi –Pasive de trezorerie; sau: TN = T activǎ – T pasivǎ

Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă rambursările în orice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în timp ce trezoreria pasivǎ este reprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi efectele scontate.

Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi scăderea necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi creşterea disponibilităţilor băneşti.

Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau negativǎ, astfel:

5

Page 6: Finantele Intreprinderii

1. Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un excedent de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau financiară. Trezoreria este pozitivǎ când: FR > NFR şi Disponibilităţi > Credite de trezorerie

Dacǎ: a. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment pozitiv , este cazul unui

necesar de fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce pot ascunde o subutilizare de capitaluri;

b. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment este negativ, atunci resursele din activitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru a degaja un excedent mare de lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;

c. un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment negativ evidenţiază faptul că resursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a activului imobilizat, o altǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este necesarǎ creşterea resurselor permanente.

2. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.

Trezoreria este negativǎ când: FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerie

Şi aici intervin trei situaţii.a. necesarul de fond de rulment este finanţat parţial din fondul de rulment şi parţial din

credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile;b. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este pozitivǎ, trebuie

sǎ se revadă structura finanţării, întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din imobilizări;

c. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este negativǎ, este situaţia în care resursele permanente acoperă o parte a activului imobilizat, restul fiind acoperit de datoriile pe termen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este necesarǎ revederea structurii finanţării.

Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash – flow-ul perioadei (CF) şi se calculează după relaţia:

CF = TNN- TNN-1

Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ.Un cash-flow pozitiv reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii

proprietarului, conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un cash-flow negativ semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o sărăcire a activului real şi o reducere a valorii proprietăţii.

ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE A ÎNTREPRINDERII

Starea de performanţă economico-financiară a unei întreprinderi constituie o problemă deosebit de importantă, în general, şi cu atât mai stringentă pentru întreprinderile româneşti aflate într-o oarecare penurie de capital şi de lichidităţi.

Menţinerea unei stări de performanţă economico-financiară cât mai bună şi respectiv, îmbunătăţirea acesteia constituie o preocupare permanentă şi esenţială a întreprinderii în vederea continuării desfăşurării activităţii în condiţii de profitabilitate şi lichiditate.

Operaţiile economice şi financiare care au loc în cadrul unei întreprindere se reflectă în documentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor şi stocurilor. Deşi bilanţul propriu-zis prezintă mărimea rezultatului global, în structura sa, totuşi el nu explică provenienţa acestui rezultat şi nici cauzele care l-au generat.

Din aceste necesităţi a fost elaborat contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate care explică modul de formare a rezultatului şi favorizează desprinderea unor concluzii esenţiale privind performanţele întreprinderii.

Definirea rezultatului, din punct de vedere economic, ca diferenţă între veniturile din vânzarea bunurilor mobile şi imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii

6

Page 7: Finantele Intreprinderii

prestate, lucrări executate cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora într-un exerciţiu financiar, porneşte de la faptul că orice activitate este simultan consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Consumul de resurse este definit în plan valoric prin structura de cheltuieli, în timp ce produsul obţinut este delimitat prin structura de venituri. Întrucât consumul de resurse şi rezultatul obţinut ca efect determină modificări însemnate în masa patrimonială a întreprinderii, cele două structuri, respectiv veniturile şi cheltuielile trebuie analizate prin prisma raporturilor patrimoniale.

Rezultatul activităţii oricărei întreprinderi, indiferent de obiectul său de activitate şi de mărimea acesteia, se determină periodic, conform reglementărilor legale în domeniu, ca diferenţă între veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate.

Diversitatea mare de operaţii economice ce conduc la transformarea elementelor patrimoniale în rezultate economico-financiare se concretizează, într-un sens restrâns, în:

- profit, dacă pe parcursul unui exerciţiu financiar veniturile sunt mai mari decât cheltuielile;

- pierdere, dacă pe parcursul unei perioade de timp dată, de regulă un exerciţiu financiar, veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.Sistemul contabil românesc a operat începând cu 1 ianuarie 1994, conform O.G. nr.

704/1993, la clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în: curente, alcătuite din rezultate economico-financiare aferente activităţii de exploatare şi financiare şi excepţionale, iar potrivit Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul de Standarde Internaţionale de Contabilitate clasificarea rezultatelor economico-financiare prevede alături de cele curente (din exploatare şi financiare) şi rezultatele economico-financiare extraordinare, „acele venituri sau cheltuieli ce rezultă din evenimente şi tranzacţii care sunt în mod clar diferite de activităţile curente ale unei întreprinderi şi care, prin urmare, nu se acceptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat” 11

Rezultatele economico-financiare sunt cunoscute, în practica de specialitate, sub denumirea de rezultate ale exerciţiului. Rezultatul exerciţiului se determină, deci, lunar cu ajutorul contului „Profit şi pierdere”, care caracterizează veniturile şi cheltuielile şi care determină rezultatele pe structura activităţilor şi operaţiilor de bază. În situaţiile financiare ale întreprinderilor, rezultatele economico-financiare înregistrate de acestea sunt sintetizate, sistematizate şi prezentate în contul de rezultate, care poate fi prezentat în mod structurat, astfel:

O astfel de structură sintetică a rezultatelor economico-financiare permite posibilitatea de a calcula rezultatele economico-financiare parţiale, şi anume:1. Rezultatul activităţii de exploatare (RE) RE= VE -CE2. Rezultatul financiar (RF) RF = VF - CF3. Rezultatul curent al exerciţiului (RC) RC = RE +/- RF 4. Rezultatul extraordinar (Rextr) Rextr = Vextr - Cextr5. Rezultatul brut al exerciţiului (RB) RB =RE +/- RF+/- Rextr6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IP 11 Ministerul Finanţelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, partea I, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.335

7

REZULTATELE ECONOMICO-FINANCIARE

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE

VENITURI

1VENITURI DIN EXPLOATARE (VE)2 VENITURI FINANCIARE (VF)3VENITURI EXTRAORDINARE(Vex)4 PROFIT NET (+Rn

CHELTUIELI

1 CHELTUIELI DE EXPLOATARE (CE)2.CHELTUIELI FINANCIARE (CF)3CHELTUIELI EXTRAORDINARE (Cext)4 CHELTUIELI CU IMP. PE PROFIT(IP)5 PIERDERE NETĂ (-Rn)

Page 8: Finantele Intreprinderii

Deci, „cheltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni economico-financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două laturi esenţiale pentru orice unitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut (venitul). Contabilitatea dispune în acest scop de contul de rezultate finale 121 „Profit şi pierdere”, care are evident o funcţie comparativă”.12

Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului.Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului

exerciţiului rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei patrimoniului şi urmare activităţii consumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel: Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilor

exerciţiului = finală iniţială la capitalul propriu Sau

Rezultatul exerciţiului = Venituri realizate – Cheltuielile veniturilor realizateContul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv,

cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară.

Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile activităţii curente şi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de operaţiuni: de exploatare, financiare şi excepţionale sau extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind rezultatul în raport de funcţia de producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiară şi evident funcţia extraordinară.

O analiză a rezultatului contabil sub aspectul percepţiei din partea utilizatorilor de informaţie contabilă se manifestă diferit. Dacă acţionarii şi investitorii de capital, precum şi creditorii percep rezultatul contabil ca o diferenţă între venituri şi volumul cheltuielilor din care s-au dedus dobânzile datorate care şi-au pierdut statutul de cheltuieli devenind o afectare de profit în favoarea creditorilor, factorii de producţie, respectiv proprietarul, angajaţii întreprinderii, statul percep rezultatul ca fiind valoarea adăugată calculată ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile proprii consumurilor intermediare, reprezentate de consumuri de bunuri şi servicii primite de la terţi. Celelalte cheltuieli cu salariile şi protecţia socială, impozitele şi taxele, dobânzile şi amortizările devin afectări sau distribuţii ale profitului.

Deloc de neglijat sunt cele trei categorii de rezultate stabilite la nivelul întreprinderii, astfel:

- rezultatul contabil, stabilit de contabilitatea generală ca o raţiune a analizei financiare;- rezultatul fiscal, legat de raţiunile fiscale stabilit de contabilitatea financiară;- rezultatul de gestiune, legat de raţiunile de eficienţă a performanţelor întreprinderii şi

menţinerea acesteia în starea concurenţială, rezultat calculat de contabilitatea de gestiune.De asemenea, rezultatele sunt diferite şi în funcţie de metodele contabile diferite de

evaluare. Metoda prudenţei şi metoda costului istoric conduc la un rezultat diferit de cel calculat într-o contabilitate de inflaţie bazată pe puterea de cumpărare constantă a monedei sau pe costuri curente.

Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea soldurilor intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor conţinute de contul de profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut .

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin calcule economice, funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea creşterii avuţiei generată de activitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de formare a rezultatului net. Construcţia în trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi până la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune, fiecare din aceste solduri intermediare reflectând rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilor intermediare de gestiune” stau următoarele relaţii:12 Horomnea E., „Tratat de contabilitate Teorii, Concepte, principii, Standarde”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001. p.448

8

Page 9: Finantele Intreprinderii

1. Marja comercială (MC) Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate

mixtă şi se calculează astfel:MC = Venituri din vânzări de mărfuri –Costul mărfurilor vândute Mărimea marjei comerciale se apreciază în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. Astfel : - marja comercială ridicată corespunde întreprinderilor cu comerţ tradiţional sau de lux;- marja comercială redusă corespunde întreprinderilor cu suprafeţe comerciale mari care practică autoservirea.

Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care se adaugă cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din transport, variaţia stocurilor de mărfuri.

Marja comercială diferă pe ramuri şi produse şi este un indicator de bază pentru studii previzionale şi permite determinarea pragului de rentabilitate ca raport între profit şi cheltuieli.

2.Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică produse finite şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată şi vândută, producţia realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi proprii. Formula de calcul este:

Producţia venituri din variaţia producţiei producţia exerciţiului = vânzarea producţiei + stocate + imobilizată

3.Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte producţia de bunuri sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi, acea bogăţie creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii şi poate fi determinată prin două modalităţi:

a. pornind de la producţie sau marja comercială (metoda producţiei):Valoarea adăugată = Marja comercială + Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi b. directă (adiţională): Valoarea adăugată = Venituri – Cheltuieli

Consumurile intermediare de la terţi cuprind: aprovizionări consumabile; alte cheltuieli externe sub formă de lucrări şi servicii executate de terţi

Legat de valoarea adăugată se calculează rata de variaţie a valorii adăugate în raport cu exerciţiul precedent şi constituie rata de creştere (Rc) a întreprinderii:

Rc = VA1- VA0 VA0

VA0 = valoarea adăugată în perioada de plan VA1 = valoarea adăugată în perioada de raportare

Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor, energiei cumpărate de la terţi, etc.

Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor, energiei cumpărate de la terţi, etc.

Valoarea adăugată este sursa de realizare a acumulărilor băneşti din care se face

remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii şi anume

personalul prin salarii, prime, indemnizaţii şi cheltuieli sociale, statul prin impozite şi taxe,

creditorii prin dobânzi, comisioane, acţionarii prin dividende, întreprinderea prin capacitatea de

autofinanţare. 4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalţi indicatori prezentaţi sunt denumiţi şi indicatori ai activităţii, acesta este primul sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la formarea rezultatelor, îmbrăcând, după caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare, evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii. Excedentul brut al exploatării este un indicator fundamental pentru cunoaşterea perfrmanţelor economice ale

9

Page 10: Finantele Intreprinderii

întreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de deciziile financiare ale întreprinderii, de politica fiscală adoptată, de mărimea veniturilor şi a cheltuielilor extraordinare.

Acesta se poate determina astfel:a.prin deducerea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor fiscale (mai puţin impozitul pe

profit) din suma valorii adăugate şi a subvenţiilor pentru exploatare primite de întreprindere, după relaţia:

Excedentul brut = Valoarea + Subvenţii de - Cheltuieli de - Alte impozite, taxe şide exploatare adăugată exploatare personal vărsăminte asimilate

b. ca diferenţă între veniturile de exploatare încasabile şi cheltuielile de exploatare plătibile, situaţie în care rezultatul brut de exploatare este o rezultantă a fluxului potenţial de lichidităţi aferent ciclului de exploatare, şi aceasta întrucât momentul înregistrării veniturilor nu coincide cu cel al încasării, iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu coincide cu cel al plăţii acestora:

Excedentul brut de exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare5. Rezultatul exploatării (RE), indicator diferit de rezultatul brut de exploatare,

caracterizează performanţele comerciale şi financiare aferente activităţii de exploatare normală şi curentă a întreprinderii, independent de politica financiară şi cea fiscală, punând în evidenţă rezultatul degajat din activitatea de exploatare, după ce sunt luate în considerare toate cheltuielile de producţie, comercializare şi riscurile de exploatare. În determinarea sa se ţine seama de politica de amortizare şi de constituire a provizioanelor, astfel:

RE =EBE +Venituri din provizioane + Alte venituri – Cheltuieli cu amortizarea + Alte cheltuieli privind exploatarea de exploatare şi provizioane de exploatare de exploatare

Rezultatul de exploatare se poate determina şi ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile de exploatare, astfel:

Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare -Cheltuieli de exploatare6. Rezultatul financiar (RF), indicator al soldurilor intermediare de gestiune care apare

ca expresie a politicii de finanţare promovată de întreprindere, exprimă performanţele acesteia ca urmare a implicării în activitatea financiară. Rezultatul financiar se determină ca diferenţă între veniturile financiare totale şi cheltuielile financiare totale:

Rezultatul financiar = Veniturile financiare - Cheltuielile financiare7. Rezultatul curent înainte de impozitare (RC) este un sold intermediar de gestiune

determinat atât de rezultatul exploatării normale şi curente ale întreprinderii, cât şi de cel al activităţii financiare, fiind baza de calcul a impozitului pe profit. Rezultatul curent înainte de impozitare= Rezultatul exploatării +/- Rezultatul financiar

8. Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere degajat de activitatea cu caracter de excepţie, acest sold trebuie să fie izolat de rezultatul curent, deoarece el nu intervine în previziunea rezultatelor pentru exerciţiile viitoare şi se calculează:

Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare9. Rezultatul exerciţiului este un sold intermediar care reflectă eficienţa întregii activităţi

desfăşurată de o întreprindere pe o anumită perioadă de timp determinată, exprimând profitul sau pierderea întreprinderii luată în totalitatea sa. Poate fi determinat prin:

a. metoda directă: Rezultatul exerciţiului =Venituri totale -Cheltuieli totale;b. metoda indirectă, prin cumularea la rezultatul curent dinainte de impozitare a

rezultatului extraordinar, astfel:Rezultatul exerciţiului = Rezultatul curent înainte de impozitare + Rezultatul extraordinar

10. Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus partea din rezultat destinată distribuirii şi se obţine prin deducerea din rezultatul exerciţiului a impozitului pe profit:

Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exerciţiului - Impozitul pe profitRezultatul net al exerciţiului, ca sold intermediar de gestiune este adesea utilizat în analiza

contabil- financiară pe baza sistemului de rate.

Acesta poate îmbrăca forma profitului sau pierderii nete şi exprimă mărimea absolută a

rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Repartizarea pe destinaţii a profitului net trebuie să fie susţinută de existenţa unor disponibilităţi 10

Page 11: Finantele Intreprinderii

monetare reale, în lipsa cărora profitul net va rămâne doar un potenţial de finanţare. În condiţiile

existenţei acestor disponibilităţi, profitul net se va distribui sub forma dividendelor şi/sau se

reinvesteşte în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă proprie sau element de

autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii. Se desprinde concluzia că la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de gestiune stau două principii :

- analiza veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de operaţiuni ce le-au generat (de exploatare, financiare, extraordinare);

- distincţia dintre operaţiile curente şi cele extraordinare pusă în evidenţă de rezultatul de dinainte de impozitare ce provine din operaţiile de exploatare şi cele financiare.Menţinerea unei stări de performanţă economico – financiară cât mai bună şi mai mult

îmbunătăţirea continuă a acesteia sunt preocupările esenţiale ale managerilor întreprinderii în vederea continuării desfăşurării activităţii în condiţii de profitabilitate, rentabilitate şi lichiditate.

Un indicator deosebit de important ce se determină pe baza elementelor oferite de contul de profit şi pierdere este capacitatea de autofinanţare (CAF), indicator ce reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, adică acea sursă internă de finanţare generată de activitatea industrială şi comercială a întreprinderii destinată să asigure finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente, creşterea fondului de rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii, remunerarea capitalurilor investite, rambursarea eventualelor împrumuturi contractate.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent întregii activităţi a întreprinderii, acel surplus monetar degajat de activitatea rentabilă a acesteia, prin creşterea trezoreriei nete, adică a cash-flow-ului, ceea ce dovedeşte că cea mai mare parte a capacităţii de autofinanţare trebuie susţinută de o trezorerie pozitivă.

Deşi nu este un indicator cuprins în tabloul soldurilor intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanţare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare informaţională destul de bogată, în sensul evidenţierii măsurii în care întreprinderea poate să-şi finanţeze creşterea economică, un indicator de mare expresivitate economică, ce reflectă forţa financiară a întreprinderii, garanţia securităţii şi independenţa acesteia.

Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai bune de negociere a contractelor economice.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi real, a cărei mărime depinde, pe de o parte de rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiţii aplicată de întreprindere şi de metodele de amortizare a activelor imobilizate.

Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele economico-financiare ale întreprinderii şi de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar fi: politica adoptată de conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale referitoare la sistemul de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată).

Altfel, capacitatea de autofinanţare se poate defini ca fiind diferenţa între fluxurile de intrare şi de ieşire generate de operaţiunile curente de gestiune, lăsând la dispoziţia întreprinderii resurse proprii pentru finanţarea diverselor activităţi.

„Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât remunerarea capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor”.13

Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanţare îşi micşorează riscul financiar, fiind în măsură să înlăture greutăţile din perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor mari. Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai bune de negociere a contractelor economice.

13 Onofrei M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.113.11

Page 12: Finantele Intreprinderii

O capacitate de autofinanţare bună exprimă şi o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.

Capacitatea de autofinanţare se poate determina pornind de la veniturile şi cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: procedeul deductiv şi metoda aditivă. Capacitatea de autofinanţare pe baza procedeului deductiv porneşte de la excedentul brut de exploatare (EBE):14

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare (a) - Alte cheltuieli de exploatare (b) + Venituri financiare (c) -

Cheltuieli financiare (d) + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare - Impozitul pe profit

a. cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 7583); venituri din subvenţii pentru investiţii (contul 7584); venituri din provizioane (contul 7812);

b. cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe (grupele de conturi 61 şi 62); cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (contul 635); cheltuielile privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 6583); cheltuielile de exploatare privind provizioanele (contul 6812);

c. cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate (contul 764); veniturile financiare din ajustări pentru pierderea de valoare (contul 786);

d. cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate (contul 664); cheltuielile financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare (contul 6863); cheltuielile financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante (contul 6864).

Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare, corectând excedentul brut de exploatare cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, care sunt la originea fluxurilor de trezorerie. În acest mod capacitatea de autofinanţare evidenţiază surplusul monetar potenţial creat în mod progresiv de activitatea globală a întreprinderii pe întreaga perioadă a exerciţiului. Capacitatea de autofinanţare, potrivit metodei aditive se determină pornind de la rezultatul net al exerciţiului:CAF = Rezultatul net + Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru

depreciere – Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare +

Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare - Venituri

financiare din ajustări pentru pierdere de valoare + Cheltuieli privind activele cedate şi alte

operaţiuni de capital – Venituri din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital + Cheltuieli

privind investiţiile financiare cedate - Venituri din investiţii financiare cedate - Venituri din subvenţii

pentru investiţii

Metoda aditivă de determinare a capacităţii de autofinanţare este extrem de simplă şi rapidă, fiind preferată de practicieni, cu toate că nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra destinaţiei capacităţii de autofinanţare, şi anume: fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat creşterii întreprinderii (prin investiţii) şi remunerării acţionarilor (prin dividende); fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea destinat reînnoirii imobilizărilor.

„Un merit al abordării aditive este de a sugera o utilizare posibilă a capacităţii de autofinanţare:

- partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi utilizată pentru reînnoirea echipamentelor..;

- partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizată pentru dezvoltarea întreprinderii…”.15

În calitatea de indicator de performanţă şi de resurse înserate în tabloul de finanţare, menită să asigure legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare, capacitatea

14 Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil – Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 80.15 Richard J., Analyse financière et audit des performances, 2e édition la Villeguérin Éditions, Paris, 1993, pp.557 - 558.

12

Page 13: Finantele Intreprinderii

de autofinanţare este noţiunea cheie pentru aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a echilibrului financiar.

Capacitatea de autofinanţare se poate caracteriza astfel:16

1. este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operaţiunilor de gestiune şi unele operaţiuni extraordinare. Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exerciţiului putându-se calcula ca diferenţă între intrări şi ieşiri din fonduri, din care nu se deduce nici un element contabil calculat (amortizări, provizioane)

2. este un flux de trezorerie efectivă sau potenţială care cuprinde inexactităţi. Este eterogenă, deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân un timp scurt în întreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finanţări structurale; operaţiuni (cheltuieli şi venituri) extraordinare;

3. trebuie să concure la menţinerea valorii întreprinderii, fiind un factor de creştere a acesteia prin propriile sale mijloace, putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin apelarea la împrumut;

4. utilitatea capacităţii de autofinanţare vizează: finanţarea (totală sau parţială) a noilor investiţii; întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru completarea mijloacelor de finanţare a programului de investiţii; rambursarea datoriilor bancare la finanţare a investiţiilor; distribuirea de dividende.

Pe baza capacităţii de autofinanţare se determină o serie de indicatori necesari în aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, astfel:

1. capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare (R1): Cheltuieli financiareR1 = x 100 Capacitatea de autofinanţare

2. rata de finanţare a investiţiilor anuale (R2), rată ce reflectă proporţia în care societatea poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama capacităţii de autofinanţare, în situaţia în care se alocă întreaga sumă în acest scop, după relaţia:

Capacitatea de autofinanţare R2 = x 100 Investiţii anuale

3. rata de acoperire a excedentului brut de exploatare (R3), după relaţia: Capacitatea de autofinanţare

R3 = x 100 Excedentul brut de exploatare

4. rata de acoperire a rezultatului exerciţiului (R4), după relaţia: Capacitatea de autofinanţare

R4 = x 100 Rezultatul exerciţiului

Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul monetar obţinut ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.

Dacă din capacitatea de autofinanţare înregistrată de întreprindere se deduc dividendele ce se distribuie acţionarilor sau asociaţilor se obţine un alt indicator deosebit de important în analiza contabil – financiară, autofinanţarea. Autofinanţarea reprezintă, deci, partea din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor, punând în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remuneraţiilor acţionarilor, astfel:

AUTOFINANŢAREA = CAF - Dividende distribuiteAutofinanţarea este expresia bogăţiei creată de întreprindere, fiind o sursă internă

destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor, a cărei mărime este dată de

16 Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil – Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 80.

13

Page 14: Finantele Intreprinderii

creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.

Importanţa autofinanţării poate fi argumentată prin principalele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii: constituie un mijloc sigur de finanţare, constituind o sursă stabilă şi independentă; conferă întreprinderii un grad mare de libertate de acţiune în ceea ce priveşte alegerea investiţiilor; permite frânarea îndatorării societăţii şi implicit scăderea cheltuielilor financiare; constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară; reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de capital şi chiar atragerea de capital extern.

În analiza autofinanţării se disting trei trepte: a. Autofinanţarea minimă permite menţinerea capacităţii întreprinderii, nefiind suficientă

pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;

b. Autofinanţarea de menţinere include surse ce vor asigura atât acoperirea cheltuielilor

necesare menţinerii potenţialului productiv, cât şi reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor

de exploatare;c. Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, alături de sursele autofinanţării de menţinere şi

o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.

Pentru aprecierea performanţelor economico-financiare, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută se urmăresc ratele autofinanţării, cu ajutorul cărora se stabilesc concluzii cu caracter general privind analiza în dinamică a capacităţii de autofinanţare şi a autofinanţării, şi anume:17

1. rata autofinanţării investiţiilor anuale, după relaţia: AutofinanţareR1 = x 100 Investiţii anuale2. rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale, după relaţia: Autofinanţare

R2 = x 100 Imobilizări corporale + Imobilizări necorporale

3. rata de autofinanţare a nevoilor globale de finanţare, care se determină după relaţia: Autofinanţare

R3 = x 100 Active imobilizate +∆ nevoii de fond

Normalizatorii români au abordat în România trei tipuri de analiză a contului de rezultate: 1. analiza funcţională, metodă ce evidenţiază rezultatele economice pe funcţii ale

întreprinderii, ceea ce permite luarea deciziilor pe funcţii ale întreprinderii.

2. analiza prin cheltuieli directe, care porneşte de la identificarea cheltuielilor legate

direct de fabricarea unui produs.

Cheltuielile indirecte comune mai multor produse sunt repartizate proporţional cu

cheltuielile directe folosindu-se o gamă de chei succesive de repartizare.

Această abordare prezintă marile dezavantaj al unei calculaţii anevoioase şi greoaie, ceea

ce conduce la întârziere în analiza rezultatelor economico-financiare. 3.analiza pragului de rentabilitate constă în efectuarea analizei prin cheltuieli variabile în

raport cu cifra de afaceri. Această metodă porneşte de la separarea cheltuielilor în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe şi permite obţinerea unor informaţii de gestiune utile pentru previziunea bugetului întreprinderii referitoare la:

a. cifra de afaceri pentru care rezultatul este zero;

17 Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil – Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 83.

14

Page 15: Finantele Intreprinderii

b. profitul previzionat la o variaţie dată a cifrei de afaceri;

c. cifra de afaceri pentru a obţine un profit dorit.Atât capacitatea de autofinanţare, cât şi autofinanţarea sunt utilizate în analiza financiară

în scopul determinării unor indicatori de rentabilitate cu o semnificaţie deosebită în evaluarea performanţelor întreprinderii.

Deci, rezultatele întreprinderii pot constitui o sursă de fonduri în măsura în care, câştigurile eventuale vin să majoreze potenţialul său financiar. Într-adevăr aceste câştiguri constituie o bogăţie adiţională care poate fi conservată în cadrul întreprinderii pentru a-i permite să-şi finanţeze dezvoltarea sa viitoare. Bineînţeles, contribuţia lor ridică o problemă complexă de evaluare, ţinând cont de cele trei niveluri de apreciere a rezultatelor.

La primul nivel, rezultatul exerciţiului constituie o sursă pe care întreprinderea ar putea să o conserve în totalitate sau în parte, după deducerea dividendelor şi a altor distribuiri prevăzute din rezultate.

Partea nedistribuită din beneficiu constituie o sursă proprie de finanţare sau un element de autofinanţare, izvorât din activitatea întreprinderii. Totuşi, rezultatul nu furnizează decât o evaluare parţială a capacităţii de autofinanţare prin aceea că nu ţine cont de sporirea bogăţiei nete obţinute obţinută la sfârşitul perioadei.

La un al doilea nivel de apreciere a rezultatului, noţiunea de surplus monetar furnizează o informaţie mult mai satisfăcătoare despre capacităţile financiare ale perioadei. Această apreciere se justifică prin aceea că ea măsoară un surplus din exploatare, aşa cum este excedentul brut de exploatare sau un surplus global, aşa cum este capacitatea de autofinanţare. Acest surplus corespunde cu adevărat, unui excedent de venituri monetare susceptibile de a fi încasate, asupra cheltuielilor monetare, susceptibile de a fi plătite, şi apare deci, ca un surplus monetar potenţial, adică o sursă adiţională de fonduri susceptibile de a fi afectate autofinanţării şi dezvoltării viitoare a întreprinderii.

Luarea în calcul a prelevărilor afectate dividendelor distribuite permite să se treacă simplu de la capacitatea de autofinanţare la autofinanţarea efectivă. Schematic, aceasta se poate reda astfel:REZULTAT } DIVIDENDE

REZULTATUL NEDISTRIBUIT

AMORTIZĂRI ŞI PROVIZIOANE AMORTIZĂRI ŞI PROVIZIOANE

CAF SAU CASH-FLOW-UL GLOBAL AUTOFINANŢARE

La un al treilea nivel se degajă incidenţa acestor surplusuri monetare asupra echilibrului financiar, ţinând cont de efectele contradictorii pe care activitatea o exercită asupra trezoreriei. Pe de o parte, activitatea antrenează formarea de resurse de autofinanţare care corespund aporturilor potenţiale de lichidităţi pentru întreprindere. Pe de altă parte, activitatea induce nevoi de finanţare adiţionale care apasă asupra trezoreriei constituind nevoia de fond de rulment.

Astfel, poate fi formulat principiul relaţiei dintre surplusul monetar şi lichiditatea întreprinderii: CAF – Variaţia nevoii de fond de rulment = Excedent de trezorerie global

CASH-FLOW-UL DE GESTIUNE ŞI TABLOUL DE FINANTARE

Activitatea desfăşurată în întreprinderi cuprinde două categorii de operaţiuni:1. operaţiunile de gestiune, fiind cele mai importante acestea au un caracter repetativ în

viaţa economică a întreprinderii .În categoria operaţiunilor de gestiune se cuprind :a. operaţiuni de exploatare - sunt operaţiunile referitoare la desfăşurarea activităţii

propriu- zise privind realizarea produselor şi prestarea serviciilor;b. operaţiuni financiare - sunt operaţiunile aferente pieţei de capital şi monetare;c. operaţiuni extraordinare - sunt acele operaţiuni care nu sunt legate de activitatea

curentă a întreprinderii, ci apar în mod accidental.

15

Page 16: Finantele Intreprinderii

2. operaţiunile de capital, vizează modificări în structura şi volumul elementelor patrimoniale ale bilanţului şi cuprind:- operaţii de investiţii şi dezinvestiţii (vânzarea activelor şi recuperarea capitalurilor imobilizate)- operaţii de finanţare ce conduc la majorarea capitalului propriu;- operaţii de creditare care urmăresc atragerea de noi surse prin credite; - operaţii de rambursare a creditelor; - operaţii de restituire a capitalurilor proprii.

Rezultatul operaţiilor de gestiune îl constituie cash flow-ul de gestiune.Categorii de cash flow:a. cash-flow-ul de exploatare, exprimă rezultatul operaţiunilor de exploatare având

semnificaţia unei capacităţi potenţiale pentru autofinanţarea creşterii economice a întreprinderii şi pentru remunerarea investitorilor de capital, respectiv acţionarii cu dividende şi creditorii cu dobânzi. Relaţia de calcul a cash-flow-ul de exploatare este:

C.F. expl. = Profit de exploatare – Impozit pe profit + AmortizareaImpozit pe profit = (Profit din exploatare – Dobânda) x Cota de impozit pe profit

b. cash-flow-ul de gestiune exprimă rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune şi se determină astfel: C.F. gest.=EBE + ven. financ.+/- rezultate extraordinare–impozit pe profit;sau: C.F. gest=Profitul net + Chelt. cu amortizarea + Chelt. cu dobânda

c. cash-flow-ul disponibil (C.F.D.) ia în calcul şi rezultatul operaţiunilor de capital. Acesta este determinat de operaţiunile de gestiune după finanţarea creşterii economice, respectiv după deducerea la sfârşitul anului a variaţiilor imobilizărilor şi a variaţiilor stocurilor şi creanţelor. C.F. D = CF de gestiune – Δ imobilizărilor – Δ NFR

Δ IMO = IMO – IMO 0 + AMO 0Δ NFR = NFR 1 – NFR 0

Cash flow-ul disponibil, după destinaţiile sale se compune din: a. cash flow-ul disponibil al acţionarilor (C.F.D. act.)

C.F.D. act. = Profitul net - Δ capitalurilor proprii, unde:Δ capitalurilor proprii = Cap. propriu1 - Cap. propriu o

b. cash flow-ul disponibil pentru creditori (C.F.D.cred.) CFD cred. = Dobânda – Δ Datoriilor Δ Datoriilor = Datorii 1 - Datorii o

Conţinutul tabloului de finanţare

Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic, este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.

Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasari şi plăţi).

Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte” între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.

Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi pentru utilizatorii externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora. Tabloul de finanţare

16

Page 17: Finantele Intreprinderii

a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi utilizatorilor:

- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);- tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a

întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.

Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.

Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la: acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune; este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare; este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii; este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a dividendelor; este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia; este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc. Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă conform tabelului următor:

UTILIZĂRI RESURSE INDICATORI•Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung)Creşterea de active imobilizateReducerea capitalurilor imobilizate

•Resurse stabile (pe termen mediu şi lung)Creşterea capitalurilor permanenteReducerea activelor imobilizate

Δ FRN

•Utilizări pentru exploatareCreşterea de active cicliceReducerea de pasive ciclice

• Resurse pentru exploatareCreşterea de pasive cicliceReducerea de active ciclice

Δ NFR

• Utilizări în afara exploatăriiCreşterea de active circulante necicliceReducerea de datorii pe termen scurt neciclice

• Resurse în afara exploatăriiCreşterea de datorii pe termen scurt necicliceReducerea de active circulante neciclice

Δ NFRAE

•Utilizări pentru trezorerieCreşterea de active pentru trezorerieReducerea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie

•Resurse pentru trezorerieCreşterea de datorii pe termen scurt pentru trezorerieReducerea de active pentru trezorerie

Δ TN

Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.

Ecuaţia fundamentală este: Δ TN = Δ FR – Δ NFR; Δ FR = Δ NRF + Δ TNPentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la

determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii de fond de rulment.

Tabloul de finanţare evidenţiază:a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active – fluxuri

interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe. b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata dividendelor,

pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este. Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele

constatări:

17

Page 18: Finantele Intreprinderii

a. crearea unui flux de resurse atunci când: creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi; scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor active.

b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când: creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de materiale, materii prime etc.; scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.

Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.

Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.

Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi), acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:

1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu: influenţa operaţiunilor

care nu au caracter monetar; orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare; elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care vizează finanţarea sau investiţiile.

Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efectuează cu scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi chiar creşterea sa.

Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.

Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.

Articularea tabloului de finanţare este concepută ca o modalitate orientată spre reflectarea punctelor de legătură, a relaţiilor şi conexiunilor dintre acesta şi documentele de sinteză, bilanţul şi contul de profit şi pierdere.

Dacă ne referim la relaţia dintre bilanţ şi tabloul de finanţare aceasta se realizează pe baza comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima etapă privind construcţia tabloului „utilizări-resurse”.

Pentru a judeca situaţia financiară a unei întreprinderi se analizează bilanţurile succesive care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi al îndatorării acestuia.

Întreaga politică financiară privind analiza bilanţului se va reflecta în:1. variaţia fondului de rulment (ΔFR): a. creşterea fondului de rulment care indică o îmbunătăţire a structurii financiare a

întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente, concomitent cu capacitatea întreprinderii de a degaja lichiditate şi de a-şi îmbunătăţi situaţia trezoreriei;

18

Page 19: Finantele Intreprinderii

b. scăderea fondului de rulment arată: un dezechilibru financiar adică nevoile permanente sunt acoperite din resurse pe termen scurt; un dezechilibru cronic al trezoreriei şi creşterea riscului de faliment inevitabil al întreprinderii într-o perioadă viitoare.

2. variaţia trezoreriei nete este influenţată de: variaţia fondului de rulment cu o influenţă potenţială; variaţia stocurilor şi a creanţelor pe termen scurt; variaţia creditelor de trezorerie.

Pentru analiza situaţiei financiare, a evoluţiei şi a previziunii acesteia se studiază: fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierderi; fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi/sau de rambursare a acestora din tabloul de finanţare; decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei evidenţiată în tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului financiar este o consecinţă a situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de întreprindere în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.

Tipologia tabloului de finanţare

În funcţie de evoluţia teoriei şi practicii financiare s-au elaborat următoarele tipuri de tablouri financiare :

1.Tabloul fluxurilor financiare – porneşte de la capacitatea de autofinanţare şi ţine cont de separarea activităţilor în activităţi de exploatare, financiare, extraordinare şi de obiectivul întreprinderii de a realiza un sold de exploatare şi financiar pozitiv, ceea ce asigură o creştere economică.

2. Tabloul fluxurilor după teoria financiară Acest tablou are ca principiu de elaborare teoria lui Modigliani şi Miller (1958) după care

valoarea unei întreprinderi creşte proporţional cu rata îndatorării, urmare efectului de levier (dacă rata rentabilităţii economice este superioară ratei dobânzii).

Cei doi autori separă fluxurile financiare, pentru a pune în evidenţă condiţiile de creştere a valorii întreprinderii, în:

- fluxuri reale (legate de investiţii interne şi de exploatare); - fluxuri financiare (legate de furnizorii de capital).Acesta permite urmărirea pe orizontală între utilizări şi resurse şi pe verticală între

fluxurile reale şi cele financiare, egalitatea dintre fluxurile reale şi financiare fiind: R + E = A + C , unde:

R = rezultatul net al fluxurilor reale;R = Excedentul brut de exploatare - Investiţii totale - Impozite globaleE = economii fiscale;E  = dobânzi x rata de impozitareA = fluxul disponibil pentru acţionari; A = Cheltuieli financiare (dividende şi dobânzi plătite – creşterile de capital);C = fluxul net disponibil pentru creditori C = Cheltuieli financiare – variaţia îndatorării.

Rezultatul net al fluxurilor reale şi economiile fiscale asigură, deci, fluxurile nete disponibile pentru acţionari şi pentru creditori.

3.Tabloul explicativ al variaţiei trezorerieiVariaţia globală a trezoreriei este explicată prin soldul trezoreriei rezultat din gestiunea

activelor reale (activitate de exploatare) şi cel rezultat din operaţiunile de capital (investiţii şi finanţări).

Când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri. Tabloul fluxurilor de trezorerie are rolul de a explica contribuţia operaţiunilor de gestiune şi a operaţiunilor de capital la variaţia trezoreriei întreprinderii.

Reconstituirea fluxurilor de trezorerie, după natura operaţiunilor (de gestiune şi de capital) permite obţinerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultăţi de trezorerie, respectiv posibilitatea de a depista originea acestor dificultăţi.

19

Page 20: Finantele Intreprinderii

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII ŞI AL RISCULUI

Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare. Obiectivele diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la evaluarea gradului de risc al întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment.

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile oferite de conturile anuale decizionale: bilanţ şi contul de profit şi pierdere şi la retratarea acestor date în vederea obţinerii bilanţului financiar, dar şi la datele obţinute prin întocmirea tabloului de finanţare.

Ratele de rentabilitate economică - măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate întregii activităţi a întreprinderii. Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat şi mijloacele puse în acţiune pentru obţinerea acestuia, există mai multe posibilităţi pentru măsurarea acestui efect (rezultat). Distingem astfel, rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară.

Rentabilitatea economică a capitalurilor investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.

În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică, care au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative, ceea ce le conferă o mare forţă de comparaţie şi evaluare. Condiţia comparabilităţii este însă respectarea aceloraşi termene de raportare (nominali sau reali).Astfel se pot calcula:

- rata excedentului brut de exploatare (R EBE) care oferă o apreciere globală asupra rentabilităţii brute a capitalului investit, după relaţia: R EBE = EBE / ACTIV ECONOMIC

Întrucât din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată prezintă avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.

- rata rentabilităţii economice (Rec.) care exprimă capacitatea activului economic efectiv investit ( IMO + NFR) de a degaja un profit (profit net = Rezultatul de exploatare – Impozit pe profit) prin care să se asigure autofinanţarea creşterii nete a întreprinderii şi remunerarea investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii). Rata de rentabilitatea economică este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii ( proprii şi împrumutate) şi se calculează după relaţia: REZULTATUL ECONOMIC

Rec. = x 100 ACTIV ECONOMICNumărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în

vedere excedentul brut de exploatare, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu ţine seama de amortismente). La numitor pot fi capitalurile permanente sau activul total.

În aceste condiţii relaţia de calcul a ratei de rentabilitate economică poate fi: Rezultatul de exploatare Rezultatul de exploatare Cifra de afaceriRec. = = x

Activ total Cifra de afaceri Activ total - rata profitului net (RPN) care exprimă rentabilitatea netă de dobânzi şi de impozit a

activului economic investit, care se calculează după relaţia: profit net

RPN = x 100 activ economicAceastă rată este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei

de îndatorare, fiind o rată netă de dobânzi. Din acest punct de vedere ea este mai puţin comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic şi economic.

Pentru ca o întreprindere să-şi poată menţine substanţa sa economică este necesar ca rata rentabilităţii economice să fie superioară ratei de inflaţie. În termeni reali, rata rentabilităţii economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat investitorii de capitaluri.

20

Page 21: Finantele Intreprinderii

Dacă rata inflaţiei (Ri) nu depăşeşte 10%, atunci rata nominală ( Rr) este, conform formulei lui Fisher suma dintre cele două rate, rata nominală şi rata inflaţiei. De aici, formula: Rr = Rn - Ri

Dacă însă, rata inflaţiei este mai mare de 10%, rata reală se calculează după relaţia:Rr = ( Rn - Ri ) / 1 + Ri

Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă.

Ratele de rentabilitate financiară - măsoară randamentul sau rentabilitatea capitalurilor proprii, deci plasamentul financiar pe care l-au făcut acţionarii prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende şi prin creşterea rezervelor care sunt în fapt o creştere a averii acţionarilor. Relaţia de calcul a rentabilităţii financiare este: Rfin.= Profitul net /Capitaluri proprii

Deşi este utilizată ca instrument de analiză financiară, trebuie luate în consideraţie inconvenientele metodologice ale determinării profitului net. Se referă la modul de calcul al amortizărilor şi provizioanelor, la cel al cheltuielilor deductibile, etc. Rentabilitatea financiară fiind influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor este sensibilă la structura financiară, respectiv la situaţia îndatorării întreprinderii.

Se doreşte ca rata financiară să fie mai mare decât rata medie a dobânzilor de pe piaţă pentru a face atractive acţiunile întreprinderii şi pentru a creşte cursul lor bursier. Pentru acele întreprinderi care cotează la bursă se calculează un indicator reprezentativ numit coeficientul de capitalizare bursieră (PER), după relaţia: PER= Cursul bursier al acţiunii /Profitul per acţiune

Acest indicator măsoară de câte ori sunt dispuşi investitorii să cumpere profitul per acţiune, fiind un barometru în comparaţia întreprinderilor din aceeaşi ramură economică. Evident că investitorii sunt interesaţi de acţiunile cu un coeficient de capitalizare bursieră cât mai mică. Variaţia acestui coeficient constituie o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii în funcţiune, determinate de riscul economic al ramurii din care face parte, de gradul de îndatorare cât şi de variabilitatea profiturilor viitoare. Cursul bursier este deci o măsură externă de analiză a performanţelor întreprinderii. Comparativ cu acest indicator se determină adesea ca indicator de analiză financiară profitul per acţiune, expresia directă a profitabilităţii întreprinderii (EPS). Acest indicator se calculează astfel: EPS = Profitul net / Numărul de acţiuni

Descompunerea ratelor de rentabilitateRatele de rentabilitate, atât economice cât şi financiare sunt compuse din două rate, care

servesc la o analiză financiară a întreprinderii mult mai fină:1. ratele de structură valorică a cifrei de afaceri (rate de marjă), rate ce caracterizează

condiţiile de exploatare economică (capitaluri consumate);2. ratele de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri, ce caracterizează eficacitatea

capitalurilor angajate de întreprindere în desfăşurarea activităţii economice şi financiare (capitaluri alocate).

De fapt, descompunerea ratelor de rentabilitate evidenţiază influenţa a doi factori:- un factor cantitativ (marja de acumulare);- un factor calitativ (rotaţia capitalurilor, structura financiară).Mărimea efectivă a ratelor de rentabilitate este o combinare între cei doi factori de

creştere a rentabilităţii. Astfel, rata de rentabilitate economică se descompune în două rate componente: EBIT EBIT CIFRA DE AFACERIRec.= = x CAPITAL INVESTIT CIFRA DE AFACERI CAPITAL INVESTIT

Marja brută netă Rata de rotaţie a capitalurilor

În consecinţă, rentabilitatea economică se poate majora:- fie prin creşterea marjei brute de acumulare (ca diferenţă între cifra de afaceri şi

cheltuielile plătibile);- fie prin creşterea rotaţiei capitalurilor, prin cifra de afaceri;

21

Page 22: Finantele Intreprinderii

- fie prin ambele metode.Asemănător ratei rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare poate fi

descompusă în două sau mai multe rate componente, astfel: PROFIT NET PROFIT NET CIFRA DE AFACERI

Rfin = = x Sau: CAPITAL PROPRIU CIFRA DE AFACERI CAPITAL PROPRI rata marjei nete rata de rotaţie a capitalurilor proprii

profit net profit net cifra afaceri capital investitrfin = = x x Sau: cap. propriu cifra afaceri capital investit capital propriu

rata marjei nete rata de rotaţie a rata de structură capitalurilor a capitalurilor

Rezultatul net Rezultat de exploatare Rezultatul net Pasiv total = x x Capitaluri proprii Activ total Rez. de exploatare Cap. proprii

(rentabilitatea economică (costul îndatorării) (coeficientul

îndatorării)

impactul îndatorăriiRata rentabilităţii economice caracterizează, deci, profitabilitatea activului economic, în

timp ce rata rentabilităţii financiare pe cea a capitalurilor împrumutate. Astfel rentabilitatea economică a unei întreprinderi îndatorată este mai mare decăt aceea a unei întreprinderi similare, dar neîndatorată, adică finanţată 100% din capitaluri proprii.

Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiară pune în evidenţă efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice. Acesta este pus în evidenţă prin relaţia:

DatoriiRfin. = Rec. + ( Rec. - R dobândă)

Capitaluri propriiRata dobânzii = Dobânzi / Datorii x 100

Condiţia necesară pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economică să fie superioară costului îndatorării.

Astfel, dacă este realizată această condiţie, rentabilitatea financiară este cu atât mai ridicată pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea este mai mare

Se poate stabili şi relaţia de calcul a rentabilităţii economice ca o medie aritmetică ponderată a capitalurilor întreprinderii, astfel:

Capital propriu Datorii Rec. = Rfin. x + Rdobândă x Activ economic Activ economic

Diagnosticul risculuiRiscul economicRiscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit

sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.

Obiectivul în gestiunea financiară este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:

22

Page 23: Finantele Intreprinderii

a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii , iar măsura riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;

b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri care este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia cifrei de afaceri;

c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din

două puncte de vedere:1. al întreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării

corespunzătoare a factorilor de producţie;2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament

în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de risc diferite.Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de

afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de

elasticitate sau efectul de levier. Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa structurii financiare a întreprinderii.

Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor financiare (dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului financiar.

Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.

Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM): cheltuieli fixe + dobânda PM = 1 - cheltuieli variabile2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre

rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E)

Variaţia profitului curent Variaţia cifrei (după deducerea dobânzii) : de afaceri

E = Profit curent Cifra de afaceri

R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobânzii ) x L , unde:L = Datorii / Capitalul propriuÎntre cele trei rate există următoarele corelaţii:1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este egală cu rentabilitatea economică;3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face

faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.Analiza riscului de faliment se realizează:1.În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:a. Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul

economic în ansamblu ca o garanţie pentru creditori.

23

Page 24: Finantele Intreprinderii

Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt: fondul de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele îndatorării.

b. Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.

2.În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:

- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);- capacitatea de autofinanţare (CAF =EBE –cheltuieli financiare – impozit pe profit);

- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);- cash-flow-ul (CF) Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi indicatorii

de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:a. rata capacităţii de rambursare (Ra) Ra = Datorii / CAFb. rata autonomiei financiare (Rb) Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabilec. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi

capacitatea de rambursare a datoriilor. ETE = EBE - Δ NFR Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de

exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus rambursarea anuală a datoriilor.

Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.

NECESITĂŢILE DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor ce intervin în momentul transformării banilor (lichidităţile proprii cât şi cele împrumutate) în bunuri şi servicii până în momentul când se recuperează banii alocaţi.

Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii reale datorate unor fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate în bani recuperând deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.

În funcţie de activităţile constituite şi de poziţia acestora în structura de exploatare distingem:

a. cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe sau imobilizate care sunt de mărimi diferite în funcţie de natura acestora şi de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. Au o rotaţie mai lentă, se suprapun peste mai multe cicluri financiare de capital circulant care se recuperează pe calea amortizării capitalului avansat.

b. cicluri financiare scurte ale capitalului circulant sunt mai scurte decât în cazul imobilizărilor cu durate mai mici sau mai mari în funcţie de caracteristicile ciclului de exploatare. Se începe deci cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor şi se încheie cu încasarea de la clienţi a contravalorii produselor vândute.

Ciclul de exploatare - se prezintă ca o succesiune de structuri în diferite faze ale activităţii de exploatare, fiind de mărimi diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs.

Cheltuielile generate de păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri formează necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare (NFCE).

Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi duratei creditelor comerciale acordate clienţilor şi va scădea chiar până la obţinerea unei trezorerii excedentare odată cu creşterea volumului şi duratei datoriilor şi a creditelor primite de la furnizori.

24

Page 25: Finantele Intreprinderii

Fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi depinde de trei factori: stocurile şi intervalele lor de stocare; clienţii şi intervalele lor de încasare; furnizorii şi intervalele lor de plată.

Viteza de rotaţie a capitalurilor - încasarea vânzărilor proprii conduce la asigurarea celui mai eficient echilibru financiar al întreprinderii deoarece în aceste încasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a mijloacelor şi utilajelor; de rambursare a creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.

Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor destinaţiilor deja menţionate ceea ce conduce la o nouă stare patrimonială a întreprinderii.

Pe seama cifrei de afaceri se realizează: reînnoirea fiecărui element de activ al întreprinderii într-un interval de timp; achitarea fiecărei datorii într-un interval de timp.

Durata de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri constă în timpii necesari pentru acoperirea activelor şi timpii necesari pentru plata datoriilor.

Dacă nu au loc modificări sensibile în condiţiile de exploatare a întreprinderii se poate estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce într-o stare patrimonială cu o creştere în aceeaşi proporţie a imobilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor întreprinderii.

Acest raport de proporţionalitate presupune existenţa permanentă (constantă) a următoarelor relaţii: Active / Cifra de afaceri = constant ; Datorii / Cifra de afaceri = constant

Sistemul de rate cineticeRatele cinetice au o putere informativă superioară indicatorilor calculaţi în mărimi

absolute sau relative. Aceste rate se obţin prin înmulţirea duratei de rotaţie a fiecărui post din bilanţ (rata 1) cu coeficientul de pondere corespunzător ( rata 2). Elemente de activ Componente valorice din CA

x x 360Componente valorice din CA Cifra de afacere totală

Rata 1 Rata 2Durata de rotaţie a capitalurilor poate fi descompusă în elementele componente ale

activelor, respectiv ale datoriilor şi în componente valorice ale cifrei de afaceri.Se obţin astfel durate specifice pentru fiecare element de activ, respectiv de datorii în

raport cu partea corespunzătoare din cifra de afaceri.Prima rată, rata 1, raportează deci fiecare element de activ sau de datorii la componenta

lui specifică din cifra de afaceri: imobilizările corporale la amortizări, stocuri de materii prime (sau datorii către furnizori) la consumatori de la terţi, soldul clienţilor la cifra vânzărilor, etc.

Această rată ponderată cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de rotaţie a posturilor din bilanţ, în raport cu cifra de afaceri.

A doua rată, rata 2, exprimă ponderea fiecărei părţi din cifra de afaceri asociată posturilor din bilanţ faţă de cifra totală ponderată cu 360 zile conduce la rata de structură.

Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii.

Pentru activităţi referitoare la lichidităţi nu se calculează viteze sau durate de rotaţii, ele fiind rezultatul final al rotaţiei capitalului. Nu se calculează nici viteze de rotaţii pentru capitalul propriu, acesta fiind exigibil decât în situaţii extreme. Rata cinetică va rezulta din situaţia netă a unităţii.

Pe baza ratelor cinetice se poate întocmi bilanţul întreprinderii sub forma ratelor cinetice, iar pe baza acestuia pot fi dimensionaţi indicatorii echilibrului financiar, respectiv lichiditate, exigibilitate exprimaţi în număr de zile de recuperare a elementelor patrimoniale prin cifra de afaceri.

Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de previziune financiară dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului de producţie.

Indicatorii de echilibru financiar în mărimi absolute sunt:25

Page 26: Finantele Intreprinderii

Cifra de afaceri x Rata cinetică / 360Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar foloseşte sistemul de rate cinetice

pentru a stabili: structura normativă a echilibrului financiar la o cifră de afaceri previzionată pentru exerciţiul financiar următor; modificările în cifra de afaceri, ca urmare a modificării duratei stocajului, a duratei de încasare a clienţilor, a duratei de plată a furnizorilor sau ca urmare a modificării structurii costurilor aferente vânzărilor; cifra de afaceri posibilă la un capital social dat sau prevăzut să crească în exerciţiul financiar următor.

Metoda face apel la posturile de bilanţ la încheierea exerciţiului financiar, care exprimă situaţia statică a patrimoniului, iar pentru a avea o bază cât mai corectă:- se iau în calcul soldurile medii de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar;- se poate folosi o structură medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze întreprinderea pe mai

multe exerciţii financiare.Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar permite: efectuarea diferitelor

simulări ale corelaţiei „cifra de afaceri – echilibru financiar”, corelaţie ce permite desprinderea concluziilor privind politica financiară a întreprinderii; compararea echilibrului financiar al întreprinderilor de mărimi diferite, eliminându-se influenţa volumului specific de activitate.

Investiţia netă de capital în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la necesarul de fond de rulment. NFR = NFCE - Datorii de exploatare

Fundamentarea nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare se rezumă la fundamentarea nevoii de fond de rulment.

Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneşte de la premisa unui raport constant între nevoia de fond de rulment şi cifra de afaceri.

În acest caz se determină o rată cinetică, adică un necesar de fond de rulment în zile pe baza datelor realizate în anul precedent după relaţia:

NFR 0 x 360NFR zile =

CaoPe baza estimărilor prin bugetul vânzărilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului viitor

previzionarea nevoii de fond de rulment se face după relaţia: NFR trim = (CA trimxNFR zile)/ 90Se consideră că necesarul de fond de rulment în zile este o durată de rotaţie valabilă şi

pentru anul viitor, adică raportul de proporţionalitate dintre cifra de afaceri şi necesarul de fond de rulment rămâne constant şi pentru anul viitor. Acest indicator se calculează pentru următoarele elemente semnificative: materiale, producţie în curs de execuţie, produse finite, clienţi.

BUGETELE ÎNTREPRINDERII

Bugetul - instrument de planificare financiarăPreviziunea financiară este, poate cea mai importantă activitate de planificare, deoarece

acţiunea financiară precede orice acţiune tehnică, economică şi organizatorică şi aceasta pentru că trebuie asigurate fondurile necesare şi apoi are loc fluxul real de bunuri şi servicii către întreprindere.

Previziunea financiară are menirea ca prin instrumente proprii valorice să asigure atât acoperirea financiară, conducerea şi controlul obiectivelor programelor economice, cât şi o influenţă pozitivă asupra derulării proceselor şi fenomenelor economico-financiare din întreprindere, în scopul realizării echilibrului financiar, a rentabilităţii şi prevenirii riscurilor.

Domeniul previziunii financiare este extrem de larg, vizând gestiunea curentă şi dezvoltarea întreprinderii, iar aceste acţiuni se înfăptuiesc prin fluxuri financiare.

Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii.Rolul previziunii financiare a bugetelor este: de a orienta întreprinderea spre un scop

anume: rentabilitate, lichiditate, diminuarea stocurilor, etc; de coordonare a eforturilor tuturor compartimentelor funcţionale care participă la procesul de elaborare a bugetelor; de control sistematic şi eficient prin compararea realizărilor cu previziunea din bugete şi luarea măsurilor de corectare la momentul oportun.

26

Page 27: Finantele Intreprinderii

Planificarea financiară impune conducerii şi unele constrângeri ce trebuie depăşite, constrângeri ce se referă la faptul că: bugetele pot deveni o frână în calea eforturilor de adaptare la condiţiile noi, diminuând flexibilitatea întreprinderii; bugetele trebuie să descrie liniile generale ale evoluţiei financiare, să asigure o marjă de manevră în interiorul prevederilor şi posibilitatea de a putea fi revăzute; planificarea financiară poate fi o sursă de risipă prin tendinţa compartimentelor de a-şi supraevalua nevoile proprii de finanţare.

În faţa previziunii financiare stau o serie de sarcini, dintre care cele mai importante sunt: determinarea corectă şi obţinerea de venituri, cheltuieli, rezultate, resurse financiare şi utilizări optime a acestora; descoperirea şi mobilizarea resurselor interne; stabilirea de indicatori financiari mobilizatori; accelerarea circuitului capitalurilor; colectarea capitalurilor în funcţie de nevoi, costuri şi alte criterii; asigurarea echilibrului financiar şi a unei structuri financiare corespunzătoare; impulsionarea realizării programelor economice.

Previziunea financiară nu trebuie să reprezinte doar o reflectare pasivă, în formă bănească, a sarcinilor de producţie şi de investiţii, ci şi un instrument de prevenire a lipsei de eficienţă. În economia noastră, programul financiar general şi anual, poartă denumirea de buget de venituri şi cheltuieli. Acesta reprezintă un instrument de conducere şi sinteză, de urmărire a eficienţei, realizării autofinanţării, a formării şi alocării capitalurilor şi profitului.

Gestiunea previzională a întreprinderii presupune: - bugetarea principalelor domenii de activitate, ceea ce constă în afectarea surselor şi stabilirea responsabilităţilor pe fiecare centru de decizie; - controlul bugetar, adică respectarea prevederilor bugetare în scopul stabilirii cauzelor abaterii, informarea conducerii şi luarea măsurilor corective necesare.

Coerenţa unui sistem bugetar se asigură prin respectarea următoarelor principii de elaborare şi funcţionare a acestuia:

1. principiul totalităţii, care presupune cuprinderea tuturor întreprinderilor printr-o coordonare care să asigure echilibrul între diferitele servicii funcţionale şi operaţionale;

2. principiul suprapunerii sistemului bugetar pe sistemul de autoritate din întreprindere;

3. principiul menţinerii solidarităţii între departamente şi al concordanţei cu politica generală a întreprinderii;

4. principiul supleţei, care permite adaptarea bugetelor la modificarea mediului, la nevoile variaţiei economice, etc;

5. principiul cuplării cu politica de personal, pentru a da o motivaţie şi o adeziune a personalului.

În ceea ce priveşte periodicitatea bugetelor acestea se întocmesc de regulă anual, dar sunt şi bugete care se întocmesc pe o durata mai mare de un an (bugete de investiţii), sau sub un an (bugete de trezorerie).

Operaţiile de elaborare pentru bugetele anuale durează 3-4 luni. Ciclul de elaborare a bugetelor presupune parcurgerea următoarelor faze:

1. identificarea obiectivelor întreprinderii pentru anul de plan, ce decurg din planul general strategic de 3-5 ani;

2. realizarea de studii pregătitoare privind piaţa factorilor de producţie, piaţa de desfacere, concurenţa, investiţiile, etc;

3. elaborarea de proiecte de bugete (prebugete) pe baza testării diferitelor scenarii şi a negocierii între diferitele compartimente şi conducerea întreprinderii;

4. întocmirea şi aprobarea bugetelor întreprinderii, cu detaliere pe segmente de piaţă, pe subunităţi şi pe perioade operative de gestiune (lună, trimestru).

În sistemul planificării financiare se cuprind următoarele tipuri de bugete: 1. Bugete de orientare generală, sunt pe termen lung (3-5 ani) şi stabilesc imaginea viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achiziţii, de fabricaţie de noi produse, de fuziune. 2. Bugetele anuale, sunt bugete de execuţie a politicii generale a întreprinderii fiind specifice diferitelor activităţi din întreprindere: aprovizionare, producţie, desfacere, investiţie.

27

Page 28: Finantele Intreprinderii

3. Bugete de trezorerie, bilanţul previzional şi contul de rezultate , prin care se estimează situaţia patrimonială şi monetară a întreprinderii.

Legătura dintre aceste bugete rezidă în elaborarea lor succesivă pornind de la politica generală în vederea atingerii unor obiective strategice, continuând cu bugetele anuale şi apoi reflectarea tuturor acestora în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi a rezultatelor. Unele bugete au caracter imperativ în sensul că interzic depăşirea cifrelor prevăzute (bugetul administraţiei, bugetul investiţiilor), altele au caracter indicativ (bugetul exploatării, bugetul trezoreriei).

Bugetul vânzărilor este bugetul principal anual, în funcţie de acesta determinându-se ceilalţi parametri din celelalte bugete anuale. Bugetul vânzărilor constituie previziunea scopului activităţii întreprinderii. Elaborarea bugetului vânzărilor se face în două etape: I. Previziunea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere

A. Previziunea vânzărilor, cea mai importantă dintre operaţii cuprinde un ansamblu de studii şi de evaluări ale pieţei potenţiale de desfacere şi a pieţei pe care întreprinderea intenţionează să o cucerească şi să o menţină. Cercetarea cuprinde produsele deja existente pe piaţă şi produsele noi, precum şi elemente ale mediului extern (comportamentul cumpărătorilor, poziţia concurenţei, starea economiei, etc.) şi ale mediului intern (capacitatea de producţie existentă, competitivitatea echipei de cercetare, politica comercială, reţeaua de distribuţie, etc.). Previziunea vânzărilor face obiectul unor studii de marketing privind conjunctura economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea concurenţială. Rezultatul acestor studii se vor concretiza în previziuni privind: volumul vânzărilor posibile; valoarea încasărilor determinate de preţul de vânzare unitar.

Previziunea vânzărilor pentru produsele deja existente se poate face:1. pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendinţelor observate în evoluţia

anterioară a vânzărilor folosind ca metode:a. ajustare exponenţială (constă în a găsi cea mai bună aproximare care s-a efectuat în

previziunile anterioare, aproximare după care se va face previziunea în anul de plan);b. ajustarea printr-o funcţie matematică (care surprinde o mulţime de tendinţe ale

vânzărilor, cele mai frecvente fiind cele ale unei drepte, ale unei curbe exponenţiale sau cele ale unei parabole);

c. ajustarea după media mobilă (este utilizată pentru vânzări care au o evoluţie sezonieră ce se doreşte a fi luată în calculul previziunii).

2. pe baza tehnicilor calitative de analiză a variabilelor care determină mărimea vânzărilor şi valoarea lor în anul de plan.

B. Previziunea cheltuielilor de desfacere Previziunea cheltuielilor de desfacere face parte din antecalculaţia costurilor pentru

determinarea costului complet. Principala problema este separarea cheltuielilor după natura lor în: cheltuieli variabile – direct proporţionale cu volumul vânzărilor şi cheltuieli fixe – care rămân constante în raport cu volumul vânzărilor. Previziunea acestor cheltuieli se face pe baza datelor înregistrate anterior privind cheltuielile şi vânzările.

II. Etapa de elaborare şi defalcare a prevederilor anualePrevederile anuale şi globale (pe întreprindere) se defalcă: pe trimestre şi luni; pe feluri

de produse; pe grupe de beneficiari.Bugetul vânzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie şi ambele cu bugetul de

investiţii. Bugetul producţiei alături de bugetul vânzărilor este principalul buget fiind, de altfel, principala previziune a mijlocului de atingere a obiectivelor întreprinderii (previziunea scopului activităţii întreprinderii.) Elaborarea bugetului de producţie presupune parcurgerea a trei etape: 1. Previziunea cantitativă a producţiei de executat

28

Page 29: Finantele Intreprinderii

Previziunea cantitativă are ca obiectiv principal armonizarea prevederilor bugetului vânzărilor cu capacitatea de producţie a întreprinderii, în condiţiile satisfacerii cât mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie.Principala etapă a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat, cu condiţia optimizării factorilor de producţie şi în special a echipamentelor tehnologice şi a forţei de muncă.

2. Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţiePreviziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie este o activitate laborioasă ce constă

în separarea cheltuielilor în două grupe:a. cheltuieli directe repartizate pe produse (materiale, manoperă, utilaje)b .cheltuieli indirecte reprezentând cheltuieli comune secţiei (CCS), cheltuieli generale

ale întreprinderii (CGI), cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a utilajelor (CIFU), cheltuieli de administrare a întreprinderii (CA), etc.

Pentru determinarea costului de producţie unitar se au în vedere articolele de calculaţie pe cele două grupe de cheltuieli:

a. cheltuielile directe care se repartizează direct pe produs şi care cuprind:- materiale directe (Md) calculabile în funcţie de consumul specific de materiale normate (Cm) şi preţurile unitare de aprovizionare (pa). Relaţia de calcul este: Md = Cm * pa- salariile şi cheltuielile salariale directe (Sd) calculate în funcţie de consumurile normate de manopera (Cs) şi tariful pe oră în vigoare (th). Relaţia de calcul este: Sd = Cs * th

b. cheltuieli indirecte – se repartizează pe produse cu ajutorul unor chei succesive de repartizare şi conduc la formarea diferitelor trepte ale costului unitar.

PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Prezentarea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare prezintă interes atât pentru analistul financiar extern întreprinderii, cât şi pentru conducerea acesteia.

Managerul unei întreprinderi este adesea pus în ipostaza de a analiza evoluţia situaţiei financiare, lucru ce solicită localizarea beneficiului în structurile patrimoniale: trezorerie, stocuri, imobilizări. Problema reală cu care se confrunta managerul unei întreprinderi o constituie discordanţa dintre creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, pe de o parte, şi diminuarea volumului trezoreriei, pe de altă parte.

La o asemenea problemă, teoria, doctrina şi practica mondială au răspuns prin crearea unui instrument tehnic: tabloul de finanţare, respectiv tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul fluxurilor de trezorerie situează în centrul analizei financiare trezoreria. Trezoreria este informaţia cheie, deoarece asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii întreprinderii. Pe baza trezoreriei se determină indicatorii necesari gestiunii şi analizei financiare atât pe termen scurt, cât si pe termen lung.

Se asigură astfel, obiectivitatea în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este dependentă de convenţiile şi politicele contabile ale conducerii. În acelaşi timp, informaţiile de trezorerie se pretează la o abordare previzională şi bugetară a activităţii întreprinderii.

Conceptul de trezorerie reprezintă ansamblul lichidităţilor şi al cvasilichidităţilor. Astfel, conform normelor stabilite de Standardele internaţionale şi în concordantă cu cerinţele Directivei a IV- a a Comunităţii Economice Europene, expresia de fluxuri de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi, respectiv fonduri disponibile şi la vedere si cvasilichidităţi – acele plasamente pe termen scurt (cu scadenţe de regulă sub trei luni) foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichiditate şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod semnificativ.

Statisticele arată că nu întotdeauna o întreprindere care realizează profit are şi o trezorerie pozitivă, şi aceasta datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor, şi încasarea, respectiv plata efectivă a acestora.

Cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei. Gestiunea trezoreriei este influenţată de unele fenomene de instabilitate economică la nivel macro şi micro şi anume: creşterea inflaţiei; creşterea ratei dobânzii; scăderea ratei rentabilităţii; scăderea gradului de autofinanţare.

29

Page 30: Finantele Intreprinderii

Trezoreria netă s-ar putea determina prin două modalităţi: 1. TN = FR – NFR - aceasta reflectă, de altfel, relaţia fundamentală a trezoreriei, adică exprimă corelaţia între fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) şi trezoreria netă (TN) şi poate fi:

a. pozitivă (F.R.F > N.F.R.); b. negativă (F.R.F.< N.F.R.);c. echilibrată (F.R.F.= N.F.R.)

2. T = lichidităţi + active financiare de trezorerie - pasive financiare de trezorerie Activele de trezorerie sunt:a. Lichidităţile, reprezentate de disponibilităţi băneşti din casierie şi din conturile curente

la bănci;b. Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament; efecte

comerciale de încasat; bilete de trezorerie şi certificate de depozit în portofoliu. c. Pasivele financiare de trezorerie – cuprind: soldul creditor al contului curent; credite de trezorerie; credite de scont.

Atât trezoreria pozitivă cât şi cea negativă antrenează costuri de gestiune şi anume: costuri de oportunitate prin nefructificarea excedentului de trezorerie şi costuri de finanţare prin credite pentru acoperirea deficitului de trezorerie.

Funcţia de trezorerie este cea mai importantă din întreprindere şi este îndeplinită de directorul financiar, şeful serviciului financiar, şeful serviciului contabilitate.

Obiectivele gestiunii de trezorerie sunt:1. evitarea pierderilor în zilele de decontare la încasările şi plăţile prin bancă ale

întreprinderii;2. creşterea operativităţii încasării creanţelor fără a afecta politica faţă de clienţi;3. eşalonarea echilibrată şi degajată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale

întreprinderii;4. obţinerea celui mai bun credit la cel mai mic cost real;5. asigurarea unui sold “zero” al trezoreriei care nu antrenează nici costuri de

finanţare şi nici cele de oportunitate;6. optimizarea utilizării excedentului de trezorerie prin cea mai bună plasare a

lichidităţilor care să asigure rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea optimă.Toate aceste coordonate ale trezoreriei rezultă din obiectivul general al întreprinderii şi

anume creşterea valorii capitalurilor proprii.Bugetul de trezorerie - urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a

întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţiile acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor actuale, în ritmul investiţiilor, politica creditorilor clienţi, etc.

Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor; această previziune se face pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizarea şi provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor din care se exclud cele neîncasabile (venituri din producţie stocată, venituri din vânzări pe credit).

Încasările vor cuprinde: vânzări cu plata imediată; încasarea vânzărilor pe credite comerciale (din perioada anterioară); vânzări de valori mobiliare; vânzări de imobilizări; obţinerea unui împrumut sau vânzarea unor noi emisiuni de titluri; încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor valori.

Plăţile vor cuprinde achitarea previzibilă a următoarelor datorii: plata cumpărărilor la vedere şi pe credit comercial (din perioada anterioară); plata salariilor şi a premiilor; plata cheltuielilor de exploatare, de desfacere, de administraţie, etc; plata impozitelor, taxelor la bugetul statului; achiziţii de imobilizări; plata dobânzilor şi a ratelor scadente de împrumuturi; răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere; vărsarea dividendelor către acţionari sau a retragerilor de fonduri de către proprietari.

Funcţie de modalităţile de luare în calcul a încasărilor şi plaţilor bugetul de trezorerie poate fi:- buget brut de trezorerie ce cuprinde toate încasările şi plăţile perioadei;

30

Page 31: Finantele Intreprinderii

- buget net de trezorerie, obţinut prin ajustarea profitului net cu veniturile şi cheltuielile care nu antrenează încasări/plăţi, rezultând evoluţia previzibilă a situaţiei financiare.

Elaborarea bugetului de trezorerieÎn elaborarea bugetului de trezorerie se regăsesc două etape:1. previziunea încasărilor şi a plăţilor;2. determinarea şi acoperirea sodurilor de trezorerie, care cuprinde:a. determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de

trezorerie;c. elaborarea bugetului definitiv. Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune,

respectiv bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.

Trezoreria este determinată de:- fluxurile financiare ale perioadei de previziune determinate la rândul sau de veniturile şi

cheltuielile perioadei;- modificarea soldurilor creanţelor şi datoriilor de la începutul şi sfârşitul perioadei (bilanţul de

deschidere şi bilanţul previzional), conform relaţiilor:Încasările per. = Creanţe iniţiale + Venituri planificare ale perioadei –Creanţe finale (Ip) (Ci) (Vp) (Cf)Plăţile per = Datorii iniţiale +Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale (Pp) (Di) (Ch.p) (Df)Buget de trezorerie = Bilanţ de deschidere + Cont de rezultate – Bilanţ previzional

Astfel, datele privind încasările şi plăţile sunt furnizate de bugetul de trezorerie, iar cele privind creanţele şi datoriile iniţiale, de bilanţul de deschidere, în timp ce datele privind veniturile şi plăţile planificate ale perioadei sunt furnizate de contul de rezultate previzional.

Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, funcţie de obiectivele urmărite de gestiunea financiară şi de scadenţele încasărilor şi plăţilor.

Astfel, dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt trimestriale sau mai mari de 90 de zile şi întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetelor poate fi de un an.

Dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt lunare sau mai mari de 30 de zile şi întreprinderea urmăreşte optimizarea structurii de financiare pe termen scurt, bugetul de trezorerie poate fi de câteva luni (4-6 luni).

Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună, situaţie în care se întocmeşte graficul zilnic al încasărilor şi al plăţilor cu scadenţe chenzinale, decadale, semidecadale.

O previziune pertinentă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget de trezorerie anual cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe săptămâni pentru primele 2-3 luni ale anului. Această previziune va fi actualizată în mod permanent în cursul anului şi detaliată în funcţie de necesităţile întreprinderii.

Previziunea încasărilor şi a plăţilor Previziunea încasărilor fiind fundamentată pe cifra vânzărilor, trebuie să ţină cont în

permanenţă de repartizarea acestora pe luni cât şi de modificările ce vor avea loc în structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii, care vor influenţa decalajul între datele livrărilor şi cele ale încasărilor. În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor şi cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 până la 90 de zile. Aceste decalaje determină o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare ce se vor înscrie în bugetul de trezorerie.

Previziunea plăţilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale şi de la eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli.

În principiu previziunea plăţilor se face asemănător cu cea a încasărilor ţinându-se cont de natura diferită a cheltuielilor care vor determina o serie de particularităţi atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţelor la plată.

31

Page 32: Finantele Intreprinderii

Acoperirea soldurilor de trezorerieSoldul trezoreriei rezultat din compararea încasărilor cu plăţile poate fi deficitar sau

excedentar.Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau

de scont a căror selecţie şi dozare ţine de “arta” trezorierului de a optimiza mărimea costului real al acestora

Înainte de apelare la credite noi se impun a fi luate unele măsuri printre care: avansarea unor încasări (reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor- clienţi; solicitarea încasării în avans a unor vânzări); amânarea unor plăţi (în condiţiile prevăzute de lege); reducerea temporară a plăţilor prin renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli; realizarea unor încasări din activităţi, precum vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile.

Excedentul previzional al trezorerie poate proveni, fie din:a. fondul de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii financiare pe

termen lung fără o întrebuinţare imediată (fiind în principiu, interzisă alegerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt);

b. o nevoie de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment determinată de scadenţa plăţilor generate de activitatea de exploatare mult mai mare decât cele ale încasărilor.

În acest caz se urmăreşte un plasament al excedentului de trezorerie cât mai rentabil, cât mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.

Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului de trezorerie generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri care majorează încasările. Astfel că la determinarea soldului final de trezorerie se vor avea în vedere şi aceste influenţe.

Optimizarea plasamentelor are in vedere şi condiţiile oferite de piaţa de capital şi financiar. Se pot face următoarele plasamente de trezorerie: plasamente monetare nenegociabile: depozite la termen, bonuri de casă, etc; plasamente monetare negociabile: certificate de depozite, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, etc; plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, etc.

În principiu, cu cât un plasament se face pe termen mai lung, cu atât este mai rentabil, dar mai puţin lichid şi invers. În concluzie, activitatea trezorierului, în stabilirea previziunilor de finanţare poate fi sintetizată în trei direcţii principale:- evaluarea costului real al fiecărui credit, în funcţie de durata de folosinţă şi de stabilirea unei

ierarhizări a împrumuturilor;- cuantificarea efectelor disponibile după natura lor;- selecţionarea surselor de finanţare care generează cel mai redus cost al finanţării.

GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE. GESIUNEA STOCURILOR

Prin ciclul de exploatare se înţelege ansamblul operaţiunilor ce se realizează de o întreprindere în vederea atingerii obiectivului urmărit, obiectiv ce constă în producerea de bunuri şi servicii în scopul de a le schimba. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze: faza de aprovizionare de bunuri şi servicii; faza de producţie, ce constă în transformarea bunurilor şi serviciilor spre a se ajunge la un produs finit; faza de comercializare, de vânzare a produselor realizate, fază ce asigură o folosire optimă a mijloacelor puse în mişcare – a muncii şi a capitalului investit.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secţiune a gestiunii financiare, importanţa acesteia fiind dată de ponderea ridicată a activelor circulante în bilanţ, de gradul ridicat de rentabilitate, precum şi de reflectarea imediată asupra situaţiei financiare a întreprinderii.

Obiectivul urmărit îl reprezintă cea mai eficientă alocare a capitalurilor în stocuri şi creanţe în condiţiile diminuării riscului.

Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi sursele de finanţare a acestora.

Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate şi de diminuare a riscului, deci pentru a optimiza relaţia rentabilitate - risc se urmăresc două elemente fundamentale:

32

Page 33: Finantele Intreprinderii

1. Gestiunea activelor circulante urmăreşte: realizarea unui nivel minim de active circulante; eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditate; diminuarea costurilor de exploatare; creşterea rentabilităţii.

2. Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte: realizarea celui mai redus cost al procurării capitalului necesar; permanenţa surselor de finanţare; autonomia financiară a ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii de activitate:a. determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe, lichidităţi)b. determinarea modalităţilor de finanţare a mijloacelor circulante (fond de rulment),

datorii de exploatare (furnizori, creditori), concursuri bancare: credite de trezorerie şi creditele de scont.

Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora, ceea ce permite: acoperirea operativă a datoriilor din încasări; efectuarea unor plasamente de trezorerie; asigurarea unor rezerve lichide în casă şi-n conturile bancare.

Pentru gestiunea ciclului de exploatare distingem în întreprinderi trei politici de gestiune cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi a riscului:

1. o politică agresivă (ofensivă);2. o politică defensivă 3. o politică echilibrată (intermediară).Stocurile reprezintă, din punct de vedere fizic, cantităţile de materiale, produse sau

mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere) pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor de exploatare. Astfel, caracterul continuu de constituire a stocurilor este dat de cel al producţiei, respectiv de cel al desfacerii în raport de caracterul discontinuu al activităţii de aprovizionare.

Din punct de vedere financiar stocurile sunt alocări de capital ce nu pot fi recuperate până ce ele nu parcurg întreg ciclul de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi încasarea produselor, lucrărilor şi serviciilor realizate în întreprindere.

Gestiunea necorespunzătoare a stocurilor conduce la efectuarea de cheltuieli suplimentare din: stocuri insuficiente, care necesită un volum mai mare de cheltuieli de aprovizionare (transport, manipulare, etc); stocuri excesive (supranormative) prin: imobilizări inutile de capitaluri în stocuri; cheltuieli de depozitare mari; cheltuieli cu dobânzile peste cele curente şi cheltuieli mari generate de deteriorarea şi degradarea stocurilor excesive.

Gestiunea optimă a stocurilor presupune: armonizarea relaţiilor dintre cheltuielile de aprovizionare care variază în funcţie de numărul de aprovizionări şi cheltuielile de depozitare, variabile funcţie de mărimea stocurilor; minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor şi maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare.

Costul pentru pregătirea unei comenzi cuprinde: cheltuielile cu studiul pieţei; cheltuielile cu deplasarea salariaţilor pentru asigurarea aprovizionării; cheltuielile cu întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor, de realizare a eşantioanelor, etc.

Costul de aprovizionare pe unitate de produs variază funcţie de mărimea stocurilor şi cuprinde: cheltuielile cu transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea stocurilor, precum şi costul capitalului alocat pentru procurarea acestora.

Pentru optimizarea mărimii stocurilor se utilizează modelul matematic Wilson- Whitin. În cadrul acestui model se porneşte de la costul total cu formarea stocurilor, care se doreşte a fi minim, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare şi se calculează următorii indicatori: 1. costul total minim pentru formarea stocurilor (CT) N S x paCT = x ca + x d, unde: S 2 S - mărimea optimă a stocurilor; N - necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat; ca - cost fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionări; pa - pret unitar de aprovizionare;

33

Page 34: Finantele Intreprinderii

cd - cost de depozitare pe unitate de stoc.2. mărimea optimă a stocurilor (S):

S =

3. numărul de comenzi de aprovizionare (Nr): N Nr = S

4. intervalul dintre aprovizionări (I) S x T I = , unde T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată. N

Modelul matematic de optimizare a mărimii stocurilor Wilson-Whitin presupune: intervale constante între aprovizionări; constituirea instantanee a stocurilor; trecerea în consum a stocurilor în mod treptat până la epuizarea totală a acestora (mai exact până în momentul unei noi reaprovizionări).

Modelul poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de execuţie şi pentru produse finite.

În gestiunea stocurilor întâlnim două situaţii de incertitudine: 1. gestiunea stocurilor cu intervale constante între aprovizionări; 2. gestiunea stocurilor cu aprovizionări la intervale variabile şi în cantităţi variabile.În acest caz se repune în discuţie relaţia rentabilitate - risc pentru alegerea unei anumite

politici de gestiune a stocurilor: 1. o politica prudentă faţă de ris;

2. o politica agresivă;3. o politică mai realistă, echilibrată.Se parcurg două etape:

a. determinarea costurilor ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranţă, în toate situaţiile posibile ale întârzierilor în aprovizionări b. se determină o” matrice a consecinţelor” pentru fiecare nivel al stocului de siguranţă asupra gestiunii stocurilor. Este necesar să se utilizeze un element în plus şi anume frecvenţele de apariţie a întârzierilor în aprovizionări (înregistrate statistic)

În situaţia unei aprovizionări la intervale variabile, dar şi în cantităţi variabile, stocul curent şi stocul de siguranţă se determină cu ajutorul mediei ponderate, ocazie cu care se calculează următorii indicatori:

1. intervalul mediu între aprovizionări consecutive (i), se determină ca o medie aritmetică ponderată a intervalelor variabile de aprovizionare (ti), ponderate cu cantităţile variabile ce se vor aproviziona (qi): Σqi x ti i = Σqi

2. stocul curent mediu (Scrt.):

Scrt.= xi ; N = necesarul anual de aprovizionat

3. intervalul mediu de abatere faţă de intervalele contractuale (s): Σqi x ta s = ; ta = zile de întârziere în aprovizionare Σqi

4. stoc de siguranţă (Ssig ):

Ssig = x S

34

Page 35: Finantele Intreprinderii

Metoda ABC de gestiune a stocurilor - împarte stocurile de active circulante în trei grupe:

- grupa A - cuprinde articole de active circulante de valoare mare pe unitate de măsură, dar cu pondere mică în numărul total de articole. Această metoda înseamnă "puţine dar valoroase"; - grupa B - cuprinde articole de active circulante de valoare medie şi cu pondere medie în numărul total de articole;

- grupa C - cuprinde articole de valoare mică pe unitate de măsură, dar cu pondere ridicată în numărul total de articole.

Această metodă are în vedere urmărirea detaliată a stocurilor din grupele A şi B, ceea ce presupune:

- o determinare a mărimii matematice optime a stocurilor din grupele A şi B, astfel încât necesarul de capitaluri pentru formarea şi păstrarea acestora să fie minim;

- utilizarea metodelor analitice de fundamentare a nevoii de finanţare: pe tipuri de stocuri: curente, de siguranţă, etc, pe categorii de stocuri de stocuri: materiale, produse, producţie în curs de execuţie; pe elemente componente: feluri de materiale, etc.

Nevoia de finanţare a stocurilor (NFS) cuprinde totalitatea cheltuielilor de formare şi păstrare a stocurilor de active circulante, în toate fazele ciclului de exploatare, astfel încât să se asigure desfăşurarea continuă şi ritmică a producţiei.

Mărimea nevoii de finanţare a stocurilor se determină nu prin însumarea elementelor componente ale cheltuielilor de procurare şi păstrare a stocurilor, ci prin calculul infuenţei a doi factori:

cheltuielile medii zilnice, cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza cheltuielilor anuale din planul de costuri de producţie şi pe baza unor coeficienţi "K" de corectie (la materiile prime şi la producţia în curs de execuţie);

intervalul de timp "t" dintre două reconstituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin normele tehnice sau preluat la nivelul realizărilor din anii precedenţi.

NFS = x K x t

Pornind de la aceste elemente de calcul, necesarul de finanţare a stocurilor, se defineşte ca fiind volumul de capital de la trecerea în consum a materialelor până la încasarea produselor vândute (pe toată durata ciclului de exploatare).

Cu cât cheltuielile medii zilnice vor fi mai mari sau mai mici şi/sau durata de exploatare va fi mai lungă sau mai scurtă cu atât nevoia de finanţare a stocurilor va fi mai mare sau mai mică.

DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANŢARE A CHELTUIELILOR DE EXPLOATARE

În practica de fundamentare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare se întâlnesc două categorii de metode: 1. Metoda analitică, care are ca indicatori de fundamentare:

costurile exploatării, după care nevoia de capitaluri pentru procurarea şi deţinerea activelor circulante este determinată de cheltuielile de achiziţie, manipulare şi transport a materialelor necesare fabricaţiei şi de aceleaşi cheltuieli necesare livrării produselor;

cifra de afaceri, după care este necesară recuperarea rapidă a capitalurilor avansate pentru procurarea şi deţinerea stocurilor de active circulante.

35

Page 36: Finantele Intreprinderii

Metoda analitică presupune determinarea necesarului pe elemente de stocuri de materii prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite. La fiecare element de stoc, calculul analitic se efectuează pe feluri de materiale sau produse şi pe fiecare fel de stoc (curent, de siguranţă, de condiţionare şi de transport intern). Dat fiind calculul laborios şi destul de costisitor, metoda analitică de determinare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare se foloseşte pentru fundamentarea nevoii de finanţare în următoarele situaţii: când au loc modificări structurale în întreprindere: înfiinţare, fuziune, dezvoltare etc; pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor urmând ca pentru nevoile trimestriale de finanţare să se folosească metoda sintetică.

2. Metoda sintetică presupune determinarea necesarului de active circulante pentru totalul acestora (în funcţie de volumul de activitate de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în exerciţiul anterior). Şi metoda sintetică se bazează pe cei doi indicatori de fundamentare: - costurile exploatării;- cifra de afaceri

Această metodă se foloseşte cu bune rezultate în perioada de stabilitate economică a întreprinderii.

Metodele analitice de determinare a nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare Metode analitice bazate pe costurile exploatării - pornesc de la două elemente:1. Cheltuielile de exploatare sunt previzionate pe perioada de gestiune considerată (an,

trimestru) prin bugetele exploatării (al vânzărilor, al producţiei, etc.) Aceasta are în vedere: ritmul avansării capitalurilor băneşti în acoperirea acestor

cheltuieli; ritmul recuperării acestora prin trecerea în consum a stocurilor.2. Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină ca o medie

aritmetică (simplă sau ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară între două reconstituiri succesive de stocuri.

Aceste durate efective se corelează cu cele prevăzute în contractele viitoare de aprovizionare şi desfacere. Relaţia de calcul a acestei metode este: Cheltuieli de exploatare

NFCE = x t ; 360/90unde t = durata de rotaţie

Se calculează necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de materiale şi produse, astfel:

1. necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative: N ani x P a i

NFCE m = x ( +S +C +t r ) 360 2 Nani = necesarul anual din materia primă semnificativă;

Pa = preţul unitar de aprovizionare;

i = intervalul mediu între aprovizionări; S = intervalul pentru stocul de siguranţă ;

C = intervalul pentru stocul de condiţionare;

tr = intervalul pentru transportul intern.2. necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie:

Q x C uz

NFCE p = x K x D

36

Page 37: Finantele Intreprinderii

360 Q = producţia fizică anuală previzionată; Cuz = costul de uzină unitar antecalculat ; K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie 0,5<K 1;

D = durata de rotaţie.3. necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ:

Q x CcNFCE f = x D st , unde:

360Q = producţia fizică anuală previzionată;Cc = cost complet unitar antecalculat;

Dst = durata de staţionare în magazie a produselor finite.

4. necesarul de finanţat mediu anual pentru produsele expediate (clienţi) se determină global pe întreaga producţie expediată, vândută, după relaţia: Q x Cc

NFCE c = x D dec, unde: 360Ddec = durata medie de decontare (încasare) a clienţilor

5. necesarul de finanţat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse) Chd

NFCE d = ΣC x ΣNFCEs

Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative;

ΣChs= totalul cheltuielilor anuale pentru elementele semnificative;

ΣNFCEs = totalul necesarului de finanţat mediu anual al stocurilor de elemente semnificative.6. durata medie de rotaţiei pe fiecare din cele patru categorii de stocuri:

NFCEs + NFCEdDMr =

Chs + Chd

NFCEs = necesarul de finanţare al stocurilor semnificative;

Chs = cheltuieli anuale pentru elementele semnificative;

Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative.

7. necesarul de finanţat trimestrial: Ch trim

NFCE trim = x DMr 90

8. necesarul de finanţat al ciclului de exploatare NFCE = NFCE m +NFCE p + NFCE f +NFCE c + NFCE d

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri - elementele de fundamentare ale acestei metode sunt: cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor; durata de rotaţie a celor patru categorii de stocuri.

Necesarul de finanţare, conform acestei metode se determină pe baza datelor din bilaţul contabil şi contul de rezultate din exerciţiul anterior.

Astfel se calculează indicatorul necesarul de finanţat trimestrial (NFCEtrim) după formula:

CA NFCE trim = x Rc

90

37

Page 38: Finantele Intreprinderii

Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.Necesarul de finanţat trimestrial se determină pe categorii de stocuri în funcţie de ratele

cinetice specifice acestora şi determinate anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent

şi se porneşte de la premisa că aceste rate rămân constante în anul următor.

Ratele se calculează astfel:- rata cinetică pentru materiale (Rcm):

Soldul materialelor din bilanţ

Rcm = x 360

CA x m%

Unde: m% = ponderea materialelor respective- rata cinetică pentru produsele în curs de execuţie (Rcp):

Soldul produselor în curs de execuţie

Rcr = x 360

CA x (m% + m%/2)- rata cinetică pentru produse finite (Rcp): Soldul produselor finite

Rcp = x 360 CA x c%

- rata cinetică pentru clienţi (Rcc): Soldul clienţi

Rcc = x 360 CA

Metode sintetice de determinare a nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare -

se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial pe total active circulante. Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proporţionalitatea dintre activele circulante şi costurile exploatării (CA). Metodele sintetice se fundamentează pe :

1. Viteza de rotaţie în funcţie de costuri: Qtrim x Cc

NFCE trim = 90 x Dro

Saco

Unde: Dro = PMo x 360

Qtrim = producţia fizică prognozată pentru trimestru;

Cc = cost complet unitar al producţiei antecalculat;

Dro = durata de rotaţie din perioada precedentă.

Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;

PMo = costul producţiei marfă fabricată în anul precedent. 2. Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă

Qtrim xCc x Ac/1000 x 4

NFCE trim =

38

Page 39: Finantele Intreprinderii

1000Sac

Ac/1000 = x 1000PMc ( an)

3. Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante CA trim

NFCE trim = x Rc 90 rSac (anual)

Rc = x 360 CAoCAo = cifra de afaceri din anul precedent

COSTUL CREDITELOR DE TREZORERIE ŞI COSTULCREDITELOR DE SCONT

Costul creditului, pentru gestiunea ciclului de exploatare, reprezintă un criteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt, astfel că, optimizarea costului de procurare al capitalurilor circulante şi negocierea diferitelor surse de procurare a acestora sunt decizii financiare cu o importanţă deosebită în strategia şi tactica întreprinderii.

Este necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele solicitate şi costul real, întrucât costul real este mai mare decât costul aplicabil.

Costul aplicabil al creditelor solicitate este determinat de doi factori esenţiali:1. rata dobânzii;2. comisioane aferente, respectiv comisioane de riscuri şi de cheltuieli administrative,

majoritatea fiind variabile în raport de mărimea creditului sau cu mărimea riscului asumat.Rata dobânzii este formată din:a. rata de referinţă, care poate fi: rata oficială a scontului, acea rată aplicată de Banca

Naţională a României la creditele acordate băncilor comerciale din ţară; rata dobânzii aplicată de primele bănci comerciale către cei mai importanţi clienţi ai lor; rata interbancară la creditele reciproce dintre bănci denumită BIBOR ( Bucharest Interbanc Opearing Rate ).

b. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului implicat în tipul de credite: creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursare decât creditele de scont; majorarea specifică creditelor de trezorerie poate ajunge până la 1,5 puncte, în timp ce la creditele de scont până la 0,5 puncte.

c. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului de întreprindere, în funcţie de mărimea patrimoniului şi bonitatea sa. Funcţie de mărimea patrimoniului se face o clasificare de risc a întreprinderilor având în vedere cifra de afaceri, astfel:A. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri mai mare de 500 miliarde lei, nu se aplică majorare

de risc specific;B. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri între 200 – 500 miliarde lei, majorarea este de 0,15

puncte;C. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri între 100 – 200 miliarde lei, majorarea este de 0,4

puncte;D. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri mai mică de 100 miliarde lei, majorarea este

diferenţiată de la 0,6 la 6,5 puncte, în funcţie de bonitatea acesteia.Elemente de clasificare (rating) a clienţilor bănciiBăncile comerciale din România utilizează pentru clasificarea clienţilor, drept criterii de

rating, metodologia cu rating consacrată pe plan internaţional.Conform acestei metodologii, analiza dosarului de credit a unui client cuprinde două

componente de investigaţii: analiza managerială şi analiza performanţelor economico-financiare înregistrate de societatea solicitatoare de credite.

39

Page 40: Finantele Intreprinderii

Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobânda, etc. va ţine seama de punctajul obţinut şi de încadrarea întreprinderii, pe baza punctajului astfel obţinut, într-una din clasele de risc: A, B, C, D, E, folosindu-se grilele specifice pentru cele două componente ale analizei creditului.

Pentru clienţii băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în perioada anterioară, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei, care foloseşte ca indicatori: acoperirea dobânzilor; volumul creditelor restante; plăţile restante, etc.

În funcţie de aceste elemente, se acordă unul din cele trei calificative: calitate bună; calitate slabă; calitate necorespunzătoare.

Prin combinarea celor cinci categorii de risc (A, B, C, D ,E) cu cele trei calităţi (bună, slabă, necorespunzătoare), rezultă o matrice a încadrării întreprinderilor (îndatorare) într-una din cele 15 clase de risc. Pentru fiecare din cele 15 clase există o majorare specifică a dobânzii, cu o primă corespunzătoare gradului de risc asumat de bancă în acordarea creditului solicitat de întreprindere.

Rata dobânzii (Rd) se calculează ca o rată anuală, în timp ce creditele pe termen scurt se acordă pe fracţiuni dintr-un an (adesea pe trimestru). Astfel:- rata dobânzii la nivelul unei fracţiuni dintr-un an se determină ca o rată proporţională, în

funcţie de mărimea fracţiunii: rata trimestrială, în proporţie de o pătrime; rata lunară într-o proporţie de 1/12 din cea anuală, etc;

- rata proporţională, având în vedere posibilitatea de capitalizare a dobânzii de către bancă este mai mare decât rata echivalentă a fracţiunii de timp respective.

În ceea ce priveşte numărul de zile efectiv de creditare, este foarte important pentru gestionarul financiar să se aibă în vedere distincţia între ziua de decontare, ca zi efectivă de primire a creditului şi ziua de operare în documente bancare (contract de credit, extras de cont), ca zi efectivă de calcul a dobânzii. Între operaţiile de virament, în contul bancar al întreprinderii şi înregistrările contabile privind aceste operaţii apar decalaje de timp, cu implicaţii asupra trezoreriei întreprinderii şi asupra dobânzii calculate:

la operaţiile de plăţi ziua de decontare este anterioară celei de operare în extras de cont ; la operaţiile de încasări, ziua de decontare este posterioară zilei de operare în extras de

cont.Pentru gestiunea trezoreriei întreprinderii trebuie avute în vedere şi alte elemente

necesare: delimitările între ziua de casă (de ghişeu) a băncii, ziua lucrătoare şi ziua calendaristică ce

se ia in calculul dobânzii, astfel, pe exemplul cecurilor bancare, două zile lucrătoare, pentru decontarea acestora pot determina patru zile calendaristice de decontare dacă au fost depuse la bancă la sfârşitul săptămânii, în zilele de joi sau vineri, sau pot interveni numai două zile calendaristice dacă au fost depuse la bancă la începutul săptămânii (luni, marti, miercuri);

delimitările între decontările cu terţe întreprinderi ce au cont la aceeaşi unitate bancară faţă de decontările cu întreprinderile ce au cont la altă unitate bancară din aceeaşi localitate sau din localităţi diferite. Delimitările între ziua de decontare şi cea de operare apar în funcţie de durata efectivă a viramentelor bancare.

Creditele de trezorerie, denumite şi credite cu caracter general, sunt credite pe termen scurt ce se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără garanţii deosebite, în vederea acoperirii plăţilor curente. Acestea, după obiectul lor se împart în: credite pentru facilităţi de casă, credite sezoniere, credite de legătură, credite pe termen foarte scurt şi credite pentru mobilizarea efectelor financiare.

Costul creditelor de trezorerie cuprinde: 1. dobânda; 2. comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare zilnice înregistrate într-un trimestru.

De pe poziţia băncii soldurile creditoare din contul curent al întreprinderii apar la soldurile debitoare ale băncii (credite acordate întreprinderii). Pentru decontarea trimestrială a acestui cost se întocmesc două documente:

40

Page 41: Finantele Intreprinderii

a. scara dobânzilor, reprezintă, de altfel, un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. În vederea calcului dobânzii banca selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara dobânzilor.

Numărul soldurilor debitoare (Nrd) se determină după relaţia:

Nrd = unde C = sold debitor (creditor)

Nr = număr de zile în care s-a înregistrat acest sold Prin însumarea acestor solduri se determină numărul total al soldurilor debitoare din

trimestrul la care se aplică rata anuală a dobânzii (Rd). Dobanda datorată de întrepindere pentru creditele de trezorerie se calculează după relaţia:

D = ( Nrd) x

b. decontul de dobânzi şi comisioane Comisioanele sunt de două categorii: comisioanele de risc şi comisioanele de cheltuieli

administrative.1. În categoria comisioanelor de risc intră:

a. comisionul de credit (Cc) b. comisionul de imobilizare (Ci)c. comisionul pentru cel mai mare sold debitor din fiecare lună a trimestrului de

referinţă (C>d) se calculează într-o cotă procentuală mai redusă, de 0,05% asupra celui mai mare soldului din fiecare lună, indiferent de numărul de zile în care s-a înregistrat acesta.

Comisionul este plafonat, în sensul că nu poate depăşi, pe trimestru, 50% din dobânda la soldurile debitoare.

d. comisionul pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de credite aprobat (C>p), constituie un mijloc eficace pentru a face ca întreprinderea să respecte plafonul aprobat şi se calculează în cotă procentuală (0,25%) asupra depăşirii respective.

2. În categoria comisioanelor de cheltuieli administrative se cuprind: a. comisionul de decontare (de rulaje),

b. spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare şi înaintate întreprinderii se facturează ca o sumă fixă pentru fiecare document.

Cele două documente, scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane reprezintă pentru întreprindere un instrument de analiză a gestiunii trezoreriei din fiecare trimestru, deoarece ele permit efectuarea următoarelor operaţii de control a gestiunii:

1. verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare din extrasele de cont;

2. verificarea operaţiilor de debitare bancară ce sunt exonerate de la plata comisionului de decontare, precum şi eventualele negocieri asupra operaţiilor în vederea exonerării lor;

3. verificarea ratei de dobândă aplicată la soldurile debitoare, rată calculată după relaţia: Rd = D / Nrd x 360

4. verificarea calculului comisionului pentru cel mai mare sold debitor (CMSD) şi al calculului ratei de dobândă majorată cu acest comision (Rd1):

Rd1 = ( D + CMSD) / Nrd x 360Această rată a dobânzii se poate negocia cu banca, ceea ce poate influenţa costul

creditului.5. verificarea ratei globale anuale în funcţie de toate dobânzile şi comisioanele aplicate

creanţelor de trezorerie (Rg): Rg = ( D + Comisioane )/ Nrd x 360 Scontul comercial este o operaţiune bancară care constă în cumpărarea de către o bancă comercială a unor efecte de comerţ de la beneficiarii lor, înainte ca acestea să ajungă la scadenţă. Urmare operaţiunii de scontare, întreprinderea primeşte lichidităţi, care reprezintă valoarea nominală a efectului de comerţ, respective, mai puţin dobânda pentru sumele avansate de către bancher şi anumite comisioane care remunerează intervenţia băncii. Cele mai importante efecte de comerţ sunt: cambia sau trata şi biletul la ordin.

41

Page 42: Finantele Intreprinderii

Costul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, comisioanele aferente şi perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarea lor la terţe persoane până la scadenţă). Şi în cazul creditelor de scont există distorsiuni între costul aplicabil al creditelor de scont şi costul real al acestora.

1. Rata dobânzii are la bază aceleaşi elemente componente: rata dobânzii de referinţă; majorarea specifică creditelor de scont; majorarea specifică întreprinderii.

2. Comisioanele aplicate de bancă sunt: de andosare a efectelor comerciale; de credite în curs de rambursare; de manipulare a efectelor comerciale, în sumă fixă, în funcţie de felul efectelor, sume ce pot fi diferite pentru fiecare efect clasic (cambie, bilet de ordin) şi pentru efecte magnatice.

Cambia sau trata este un înscris prin care un creanţier, trăgătorul, dă ordin unuia dintre debitorii săi, trasul, să plătească, la o anumită scadenţă, o sumă determinată unei persoane desemnate, beneficiarul, care poate fi însuşi trăgătorul. Cambia este: negociabilă, putând fi vândută înainte de scadenţă contra lichidităţi; transmisibilă, în sensul că beneficiarul ei poate transmite proprietatea asupra sa unui nou beneficiar.

Plata cambiei se efectuează fie prin prezentarea directă la domiciliatar, fie prin intermediul unei bănci.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, subscriptorul (emitentul) se obligă să plătească unei alte persoane denumită beneficiar sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la o dată scadentă. Diferenţa esenţială ce există între cambie şi biletul la ordin rezidă în faptul că biletul la ordin este un angajament direct subscris de către debitor. Biletul la ordin prezintă caracteristici sensibil asemănătoare cu cele ale cambiei.

3. Perioada de scontare cuprinde numărul de zile de la depunerea la bancă a efectului comercial până la scadenţa reală a acestuia. În realitate întreprinderea are la dispoziţie fondurile împrumutate după două zile de la depunerea la bancă a efectelor comerciale (o zi pentru înregistrare şi o zi de bancă conform practicii bancare)

Costul real al creditelor de scont depinde de:a. costul total aplicabil, este costul predecontat, adică întreprinderea va primi un credit

egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a efectului comercial şi costul de scontare, ceea ce duce la creşterea costului real al scontării.

b. numarul total de zile dintr-un an de 365 care determină o majorare a costului real cu 0,0139 rezultat din raportul 365/360;

c. efectele comerciale de valori mici sunt taxate cu o sumă fixă pe efect. Pentru acesta costul real va fi cu atât mai mare, cu cât suma scontată este mai mică.

Pentru optimizarea costului creditelor de trezorerie şi a celor de scont se iau în considerare următoarele elemente:

1. rata nominală a dobânzii, mai mică la creditele de scont decât la creditele de trezorerie;2. rata reală a scontului poate fi mai mare sau egală decât cea de trezorerie în funcţie de:

perioada de scontare (numar efectiv de zile de creditare); costuri predecontate la scontare şi postdecontate la creditarea bancară; riscul de suprafinanţare cu credite de scont, în caz de încasare a unor sume neprevăzute şi intrarea lor în contul curent; număr minim de zile de scontare (10 zile).

3. comisioanele pentru cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon angajează costuri mari la creditele de trezorerie.

Selecţia între creditul de scont şi cel de trezorerie presupune o foarte bună cunoaştere a întregului mecanism de calcul al costurilor nominale şi reale ale creditelor şi se face în funcţie de costul real al acestora.

DECIZIA DE INVESTIŢII ÎN MEDIUL CERT

Investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri în achiziţia de active fixe şi /sau financiare care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile Principalul risc asumat este alocarea, azi, a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de venituri, a

42

Page 43: Finantele Intreprinderii

unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a investiţiilor. Într-un mediu cert aceste fluxuri de venituri sunt cunoscute din punct de vedere financiar şi contabil.

Din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile, cum ar fi: achiziţia de maşini pentru creşterea productivităţii muncii sau asimilarea unui brevet pentru fabricaţia de produse noi.

Din punct de vedere contabil, investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxul de venituri şi cheltuieli.

Din punct de vedere al politicii generale a întreprinderii distingem două categorii de investiţii, fiecare dintre acestea fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare:

a. investiţiile interne, constau în alocarea de capital pentru achiziţii de active materiale sau nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare), pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor întreprinderii.

Aceste investiţii sunt rezultatul politicii de specializare a producţiei şi de consolidare şi chiar extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor şi serviciilor întreprinderii, având, deci, un caracter industrial şi/sau comercial. b. investiţiile externe, numite şi investiţii financiare constau în plasamente de capital pentru creşterea participării financiare la formarea capitalului altor societăţi comerciale, ceea ce conduce la diversificarea activităţilor şi exprimă conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii.

Obiectivul major al investiţiilor este acela de a se realiza creşterea valorii întreprinderii. Investiţiile externe reliefează cel mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii

ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii în ansamblul acesteia.Într-o politică dinamică de investiţii se urmăreşte selecţia acelor proiecte care

maximizează averea şi dezinvestirea acelor active care afectează scăderea averii întreprinderii. Tipologia investiţiilor într-o întreprindere este foarte diversificată, ea putându-se prezenta după mai multe criterii:

1. După natura investiţiilor: a. investiţia tehnică, priveşte achiziţia, construcţia de masini, utilaje, etc.b. investiţia umană, priveşte formarea personalului prin calificare, specializare;c. investiţia socială, priveşte îmbunătăţirea laturii sociale a personalului (cantine, creşe)d. investiţia financiară, (cumpărare de acţiuni);e. investiţia comercială, pentru publicitate, reclamă,etc.2. In funcţie de riscul pe care îl implică în perspectiva întreprinderilor:a. investiţia de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte redus, întrucât

nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie şi se pot obţine credite mai uşor pentru realizarea lor (rentabilitatea este certă şi riscul este redus); b. investiţia de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune care implică un risc redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale ale tehnologiei de fabricaţie. Şi în această situaţie se pot obţine mai uşor credite bancare , rentabilitatea fiind certă;

c. investiţia de dezvoltare,(de extindere) a unor secţii, uzine - presupune un risc mai mare şi o rentabilitate puţin probabilă. Ea antrenează nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, de desfacere, de capital. Investiţia de dezvoltare se finanţează, în general, din surse proprii de capital (autofinanţare, creştere de capital) şi din surse externe, împrumutate.

d. investiţia strategică priveşte crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu alte societăţi comerciale, robotizarea procesului de fabricaţie, ceea ce presupune un risc considerabil, ca urmare a extinderii activităţii în zone geografice noi şi/sau în medii tehnologice, comerciale, complet restructurate. Şi această categorie de investiţii prezintă o rentabilitate mai puţin probabilă, din cauza riscului ridicat, motiv pentru care finanţarea se va face din surse proprii sau împrumutate.

3. In funcţie de fluxul monetar al intrărilor şi ieşirilor de trezorerie din exploatare (cash – flow-uri):

a. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială (la intrare) şi o singură încasare (la ieşire) la încheierea duratei investiţiei;

43

Page 44: Finantele Intreprinderii

b. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială şi cu încasări eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei, sunt cele mai frecvente cazuri (investiţii pentru achiziţionarea de echipamente;

c. investiţiile cu o cheltuială iniţială eşalonată şi cu o singură încasare la sfârşitul duratei investiţiei (construcţia unei uzine şi predarea ei la "cheie");

d. investiţiile cu intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe toată durata de investire a trezoreriei.

Elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert sunt:1. Cheltuielile iniţiale de investiţii (I0), într-un proiect de investiţii, reprezintă mărimea

netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiţiei. Elementele componente ale cheltuielilor iniţiale de investiţii sunt:

a. costul de achiziţie al activelor fixe sau financiare la preţul de facturare al acestora, funcţie de care se calculează mărimea amortizării (maşini, instalaţii, etc.)

b. cheltuieli de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuieli de specializare a personalului în exploatarea noilor tehnologii;

c. creşterea necesarului de fond de rulment, respectiv creşterea stocurilor şi a creanţelor-clienţi minus creşterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producţie;

d. preţul de revânzare, eventual, al activelor fixe înlocuite prin noua investiţie, deci preţul de valorificare pe piaţă a activelor fixe dezinvestite (după ce s-au scăzut cheltuielile de dezafectare a acestora).

2. Durata de viaţă a investiţiilor este o noţiune cu semnificaţii diferite, rezultate din diverse unghiuri de interes pentru acest element financiar, astfel:

a. durata fiscală, contabilă, adică durata normată de serviciu a activului (a mijlocului fix) prevazută în catalogul normelor de amortizare;

b. durata tehnică de funcţionare rezultată din caracterele tehnice de funcţionare specifice fiecărui mijloc fix. Această durată poate fi mai mare sau mai mică decât durata de catalogare în funcţie de condiţiile de utilizare a acestora;

c. durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu investiţia respectivă; d .durata juridică, adică durata protecţiei juridice asupra drepturilor de concesiune a unei exploatări, asupra unui brevet, a unei mărci de fabricaţie, a unei licenţe, etc.

Evaluarea eficienţei investiţiei va tine cont de durata de viaţă ce interesează cel mai mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată de viaţă, obiectul de investiţie va genera cheltuieli şi deprecieri mai mari decât veniturile realizate.

3. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile disponibile) reprezintă sistemul de ipoteze luat în calcul pentru estimarea fluxurilor viitoare şi constă în:

a. mediul economic cert, fără variaţii ale rentabilităţiilor înregistrate anterior; b. capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investiţii de cea de

finanţare şi deci neluarea în calculul cash-flo-ului disponibil a dobânzilor la capitalurile împrumutate şi a economiilor de impozit aferente acestora;

c. impozitul pe profit este presupus a fi plătit la sfârşitul exerciţiului financiar; d. rata inflaţiei rămâne constantă pe toată durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea din

primul an de realizare a investiţiei.În aceste condiţii fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă, de fapt, excedentele de

trezorerie disponibile pentru plata dividendelor, fiind determinate ca fluxuri marginale de trezorerie.

4. Valoarea reziduală (VR) exprimă valoarea posibilă de recuperat după încheierea duratei de viaţă a investiţiei. Valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară a întreprinderii.

Pentru o durată de viaţă mai mică decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată, ceea ce determină un câştig de capital, adică un surplus de încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.

Pentru durate de viaţă economică îndelungată valoarea reziduală ce ar rezulta din dezinvestirea noii investiţii, poate fi considerată nesemnificativă pentru calculul valorii actuale

44

Page 45: Finantele Intreprinderii

nete, însă, estimarea valorii reziduale poate deveni mai importantă pentru durate de viaţă mai mici. Valoarea reziduală cuprinde următoarele elemente: valoarea imobilizărilor corporale la preţ de revânzare estimat cu impozite aferente; valoarea imobilizărilor necorpolare şi a celor financiare la preţ de piaţă; suma cumulată a creşterii anterioare a necesarului de fond de rulment.

Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atât mai mare cu cât mărimea estimată a valorii reziduale este mai mare şi cu cât momentul dezinvestirii este mai aproape de momentul investirii.

5. Rata de actualizare (k)- este vorba despre o estimare a ratei de actualizare ca un cost de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este costul de finanţare al investiţiilor din capitaluri proprii şi va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută de investitori asupra acestui proiect.

În mediul economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate este egală cu rata de dobândă fără risc, respectiv rata nominală de dobândă care include şi o rată constantă de inflaţie. Rata de actualizare (k) ce se utilizează se calculează pornind de la rata reală de dobândă (Rr) şi de la rata inflaţiei constantă (Ri) .

▪ (1+k) = (1+Rr) (1+Ri) - pentru un an unde K = Rr+Ri+Rr*Ri

Relaţii: -----------------------

▪ (1+k)n = (1+Rr)n (1+Ri)n- pentru "n"ani unde K=

Structura ratelor de dobândă la termen în raport de rata anuală din momentul investirii poate fi:

- structură plată când: ratele anuale pe termen scurt sunt egale cu ratele pe termen mediu şi pe termen lung; mediul economic este cert cu o rată a inflaţiei constantă;

- structură ascendentă, când curba ratelor de dobânzi se anticipează să fie ascendentă în raport cu termenul de scadenţă, adică ratele pe termen mediu sau termen lung să fie mai mari decât cele anuale pe termen scurt; se prefigurează o creştere a ratei de inflaţie.

- structură de rate inversate, când ratele de dobânzi pe termen scurt sunt mai mari decât ratele pe termen mediu şi pe termen lung; se prefigurează o scădere a ratelor de dobânzi pe termen scurt.

Întreprinderea care angajează capitaluri imobilizate în active corporale şi necorporale supuse deprecierii, înregistrate în contabilitate, va proceda la recuperarea uzurii fizice şi morale a acestora pentru refacerea capitalului angajat.

Sunt supuse amortizării: active corporale: terenuri, mijloace fixe (numai terenuri cu valoare economică); active necorporale. Calculul amortizării se face prin aplicarea cotei de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe şi acestea se includ pe cheltuieli de exploatare.

Se cunosc trei metode de calcul a amortizării: amortizarea liniară; amortizarea degresivă; amortizarea accelerată.

Principalii indicatori de eficientă a investiţiei utilizaţi în procesul decizional pentru fundamentarea deciziei de investiţii sunt:

1. Valoarea actuală netă (VAN) - este cunoscută, în literatura de specialitate fie sub denumirea de “valoare capital”, “goodwill”, fie “beneficiu actuarial”. Ea reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi veniturile viitoare.

Valoarea actuală netă exprimă surplusul de capital rezultat la încheierea duratei de viaţă a investiţiilor (inclusiv valoarea reziduală) şi se calculează după relaţia:

VAN =

CFt = intrări nete de trezorerie ale perioadei t; t = durata de viaţă a investiţiilor; k = rata de actualizare (a dobânzii).

45

Page 46: Finantele Intreprinderii

2. Rata internă de rentabilitate (RIR) - este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată a costurilor (ieşirile de trezorerie) este egală cu valoarea actualizată a veniturilor (intrările de trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt zero (VAN = 0).

;

→ venituri = costuri

3. Termenul de recuperare (TR) exprimă intervalul de timp (în număr de ani) necesar recuperării capitalului investit prin intrări medii nete anuale de trezorerie. TR = I0 / CF act/an

CF act/an = , unde:

I0 = costul iniţial al investiţiei;CF act/an = cash-flow-urile medii anuale actualizate a capitalului investit.

4. Indicele de profitabilitate (IP)Indicele de profitabilitate exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială

iniţiată de investiţii egală cu 1 şi se determină ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de trezorerie şi cheltuielile pentru investiţie:

VAN + Io VAN IP = = + 1 pentru „n” ani Io Io

DECIZIA DE FINANŢARE. COSTUL CAPITALURILOR

Decizia de finanţare este asumată în cea mai mare parte de conducerea managerială a întreprinderii şi mai puţin de “furnizorii” de capital, înţelegându-se prin aceştia acţionarii şi împrumutătorii întreprinderii.

Cu toate acestea, obiectivul major urmărit de manageri şi investitori este acelaşi, respectiv, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.

Există însă, unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii, astfel:- investitorii urmăresc o remunerare a investiţiilor lor la o rentabilitate superioară

oportunităţilor de investiţii oferită de piaţa financiară (rata internă de rentabilitate este mai mare decât rata dobânzii şi deci, valoarea actuală netă este mai mare decât zero). Ei obţin, astfel o creştere a averii lor finale mai mare decât acea posibilă în medie pe piaţa financiară.

- managerii întreprinderilor sunt nevoiţi să urmărească reducerea costurilor capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-rilor degajate de întreprindere va conduce la creşterea valorii acesteia.

Singura cale de reducere a costurilor capitalurilor este aceea de a creşte ponderea investiţiilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor, ceea ce presupune creşterea gradului de îndatorare, creditele fiind obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.

Este necesară, deci, o analiză a modului în care modificarea structurii capitalurilor determină sau nu creşterea valorii întreprinderii, fiind, deci, o analiză asupra deciziei de investiţii precum şi asupra deciziei de finanţare.

In cazul investiţiilor finanţate integral din capitalurile proprii apar următoarele aspecte:- întreaga valoare actuală netă a proiectelor de investiţii eficiente revine acţionarilor;- acest fapt reprezintă pentru manageri plăţi monetare (ieşiri de trezorerie în contrapartidă cu

capitalurile mobilizate de la acţionari);- remunerarea sistematică a acţionarilor face ca pe total decizie de investiţie şi de finanţare

valoarea actuală netă a proiectului de investiţii să fie nulă.

46

Page 47: Finantele Intreprinderii

VAN investiţii + VAN finanţare = O i CFt

VAN investiţii = t - I0 , pozitivă t = 1 (1+k)

i CFt VAN finanţare = t echivalentă, dar negativă

t = 1 ( 1+k) unde: Io = investitii initiale; VAN inv.+ fin. = O;

CFt = Cash-flow-urile viitoare estimate; k = rata de rentabilitate cerută de acţionari

- prin atragerea capitalurilor de la acţionari managerul beneficiază, în prezent, de o sursă de finanţare a investiţiilor iniţiale (Io), în schimbul acestora managerul se angajează cu plata unor cash-flow-ri viitoare estimate a fi rezultate din activitatea de investiţii (CFt).

- investitorul de capital va fi remunerat, pe toată periada de exploatare a investiţiei, prin distribuirea, în favoarea sa, a dividendelor ce vor rezulta a fluxurilor de trezorerie;

- evaluarea proiectelor de investiţii (VAN inv.) s-a facut la o rata de rentabilitate cerută de aţionari (k) la nivelul dobânzii fără risc şi a primei de risc de exploatare asumată.

Deci, evaluarea sursei de finanţare nu este decât recunoaşterea faptului că suma de bani, investită iniţial, va determina, pentru întreprindere un cost al finanţării egal cu valoarea actualizată (la aceeaşi rată de rentabilitate) a fluxurilor de trezorerie, pe care întreprinderea se angajează să le distribuie acţionarilor pe toată durata de exploatare a investiţiilor.

Costul capitalului este un subiect major ce trebuie abordat pentru a asigura maximizarea valorii întreprinderii, iar pentru aceasta managerii financiari trebuie să fie capabili să-l măsoare. Estimarea costului capitalului este necesară pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea acestora, dar şi a celor ce privesc contractarea unui leasing, rambursarea unui împrumut obligatar, etc. Sarcina managerului financiar este de a structura în aşa manieră sursele de capital încât să satisfacă nevoile de capitaluri cu cheltuieli minime, cheltuielile cu sursele de capitaluri fiind proporţionale cu preţul lor. Aceste cheltuieli reprezintă în ansamblu, media aritmetică ponderată a costului de piaţă, a surselor de capitaluri, fie ele proprii sau împrumutate.

Dimensiunea costului capitalurilor este influenţată de mărimile diferitelor costuri ale surselor de finanţare, fie că acestea se prezintă sub formă explicită sau implicită.

Costul explicit poate fi definit ca rată de actualizare care asigură egalitatea între valoarea prezentă a încasărilor privind constituirea capitalurilor şi valoarea prezentă a plăţilor rezultate din utilizarea unei surse de finanţare.

Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de investiţii:- în cazul constituirii unei noi societăţi din aportul exclusiv în numerar al acţionarilor, costul

total al capitalului social investit este valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare; rata de actualizare, ca rată de remunerare sau cost al capitalului va ţine cont de riscul de exploatare al societăţii nou înfiinţate;

- în cazul dezvoltării unei întreprinderi existente, costul capitalurilor proprii va fi cel cerut de acţionari pentru întreprinderea în funcţiune;

- în cazul finanţării mixte (surse proprii şi împrumutate), costul capitalurilor proprii se modifică în funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a riscului financiar;

- costul global al capitalurilor (capitaluri proprii şi împrumutate) exprimă în fapt valoarea de piaţă a întreprinderii. Fluxurile nete de trezorerie degajate de întreprindere servesc, în fapt, la remunerarea “furnizorilor “de capital, astfel:

a. creditorii vor avea prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda convenită;b. acţionarii vor fi remuneraţi cu diferenţa rămasă pozitivă dintre fluxurile nete de

trezorerie şi dobânzile plătite, adică cu profitul net. (PN = CF - Dobânda), ceea ce determină o mai mare variabilitate a valorii capitalurilor proprii, variabilitate ce se propagă şi asupra valorii întreprinderii în ansamblu.

47

Page 48: Finantele Intreprinderii

În situaţia în care fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile ce trebuie plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (nulă).

Deci, valoarea capitalurilor proprii creşte proporţional cu creşterea profitului net.

Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţă a întreprinderii = capitalurilor proprii + datoriilor

i CFt i PNt i Dob.tΣ = Σ + Σt=1 t t=1 t t=1 t (1 + kec.) (1 + Kfin.) (1 + Kd)

unde:Kec = rata de actualizare a fluxurilor de trezorerie, ce ţine cont de toate riscurile de exploatare;Kfin = rata de actualizare a profiturilor nete, ce ţine cont şi de riscul financiar;Kd = rata de dobandă, ce ţine cont de riscul de faliment.

Relaţia poate să apară şi astfel:Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţăcapitalurilor proprii = întreprinderii - a datoriilor Dacă se admite ipoteza unor fluxuri de trezorerie anuale constante, pe o perioada de timp îndelungată, atunci relaţia de mai sus se poate scrie simplificat, astfel:

PN 1 CF 1 Dobanda 1 = - , K fin. K ec K dob.unde: PN 1, CF 1 şi Dobanda 1 sunt rezultatele financiare estimate pentru anul viitor.

În aceste condiţii profiturile nete sunt relativ constante, iar valoarea capitalurilor şi rata de remunerare sunt determinate de profiturile nete ce revin acţionarilor (PN1) şi de valoarea capitalurilor iniţiale investite (Po):

PN1 PN1 Po = rezultă că K fin. = ; Kfin Po

Dacă se admite ipoteza unor profituri nete constante şi o creştere a dividendelor cu o rată anuală constantă (g), atunci finanţarea acestor creşteri interne se va face din autofinanţare, deci prin reinvestirea unei părţi constante din profitul net.

Acţionarii vor fi remuneraţi nu cu întregul profit, ci doar cu partea distribuită din profit (dividendul), iar valoarea capitalurilor proprii va fi determinată de mărimea crescătoare a dividendelor anuale. t

Div.t = Div.o (1+g) t i Div i Divo (1+g) i tPo = t = = Divo (1+g) t =1 (1+Kfin) t =1 (1 +Kfin) t =1 (1+Kfin)

Dacă numărul de ani tinde spre infinit se ajunge la celebrul model Gordon - Shapiro:

Div1 Div 1 Po = ; în care: Kfin. = +g Kfin – g Po

Relatia de calcul a costului capitalurilor proprii prezintă cele două componente ale ratei rentabilităţii unei acţiuni:a. rata anuală de remunerare prin dividende plătite (Div 1 / P0) b. rata anuală de creştere a dividendelor (g).

48

Page 49: Finantele Intreprinderii

Autofinanţarea reprezintă afectarea unei părţi sau a totalităţii remunerării anuale a acţionarilor (cash-flow-ului net) pentru finanţarea proiectelor noi de investiţii.

Avantajele sunt: evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piaţa financiară; se ameliorează situaţia financiară a întreprinderii şi se menţine flexibilitatea pentru eventualele împrumuturi viitoare; se pot obţine avantaje fiscale (dacă permite legislaţia), pentru că partea din profituri utilizată pentru dezvoltare este exceptată de la impunere sau este impozitată cu o coptă mai redusă, etc.

Dezavantajele sunt: riscul ca resursele interne mobilizate să fie insuficiente în raport cu necesarul de investiţii al întreprinderii; nemulţumirea acţionarilor, care vor primi dividende mai reduse şi a personalului care nu mai primeşte câta parte de participare la profit; îndepărtarea întreprinderii de piaţa capitalului, scăzând mobilitatea capitalurilor sale. În asemenea cazuri se poate ajunge chiar la a realiza proiecte de investiţii nerentabile, întreprinderea fiind confruntată direct cu costul real al capitalului de pe piaţa financiară.

Principalele surse de autofinanţare sunt profitul net reinvestit, amortizarea şi provizioanele, fiecare cu propriul său cost.

În ceea ce priveşte profitul net, întreprinderea trebuie să definească o strategie clară a procesului de economisire care se compune din: politica de autofinanţare; politica de dividende.

Acţionarii realizează o economisire şi o investire a profitului net, iar sumele nedistribuite acţionarilor sunt trecute la rezerve care ulterior sunt încorporate în capitalul social şi atribuite ca acţiuni gratuite.

Costul autofinanţării prin trecerea profitului la rezervă este egal cu costul capitalurilor proprii.

Amortizările şi provizioanele calculate reprezintă surse de autofinanţare din întreaga întreprindere finanţată atât din capitalul propriu, cât şi din cele împrumutate. Costul autofinanţării din amortizări şi provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.

Determinarea costului capitalului împrumutat se efectuează într-un mod mai puţin cert, dacă se ţine seama de condiţiile contractuale în care se angajează un împrumut, respectiv: scadenţa certă, dobânda fixă, valoarea de rambursat cunoscută, prioritate privind recuperarea capitalului în caz de faliment al societăţii, etc. Există totuşi, un risc legat de rată de dobândă a cărei variaţie este iminentă, într-o economie de piaţă.

Dacă se admite ipoteza că nu există nici riscul de rată de dobândă şi nici riscul de insolvabilitate a debitorului atunci costul explicit al unui împrumut este acela care egalează încasările din fondurile împrumutate (intrări) cu valoarea actuală a plăţilor privind rambursările şi dobânzile viitoare (ieşirile) potrivit relaţiei: i Dob.t Fonduri împrumutate = Rt + t unde:

t =1 (1+kd)kd = costul explicit al împrumutului solicitat de manager;t = 1 .. n ani de rambursare a împrumutului;Rt = rambursări într-o perioadă de t ani.

Asupra acestui cost explicit al împrumutului solicitat de manager apar două interpretări:- de rata internă de rentabilitate (RIR) care relevă demersul investitorului (creditorului);- de costul actuarial (kd) care rezultă din aprecierea împrumutatului (debitorului).

Aceste două interpretări au acelaşi conţinut economic, adică RIR = kd.Conform criteriului rata internă a rentabilităţii (RIR), investiţia este rentabilă dacă RIR

este mai mare decât rata dobânzii pe piaţă (d), respectiv costul capitalului. Această situaţie (RIR d) denotă faptul că investiţia de capital va fi recuperată prin fluxurile de lichidităţi rezultate din activitatea de exploatare, fluxuri ce permit remunerarea furnizorilor de capital conform exigenţei lor de randament.

Costul explicit al capitalului împrumutat poate fi aplicat la costul unui împrumut ordinar, fără fiscalitate şi cu fiscalitate, precum şi la costul unui împrumut ordinar obligatar, cu primă de emisiune.

1. Costul împrumutului ordinar se obţine ca soluţie a următoarei ecuaţii: n At Vo=valoarea împrumutului ordinar

49

Page 50: Finantele Intreprinderii

Vo = t unde: At = anuităţile anuale t=1 (1+ kd) t = perioadele

kd = costul împrumutuluiCostul explicit al unui împrumut ordinar, sub incidenţa impozitului, se determină după

impunerea profitului. Astfel:- dacă întreprinderea debitoare este rentabilă, pentru determinarea costului explicit al împrumuturilor, întreprinderea trebuie să diminueze suma anuităţilor vărsate cu economiile de impozite realizate la dobânzile plătite.- anuităţile cuprind: - dobânzile anuale Dob. t. = d x Vt - 1

- rambursările Rt- dobânda este cheltuiala deductibilă din profitul impozabil şi determină o economie de impozit egală cu dobânda x r (r = cota de impozit pe profit )

Relaţia de calcul este: n Rt + V t - 1 x d (1 - r) Vo = t t =1 (1 + kd)

unde : Rt = Vo/n într-o amortizare proporţională a împrumutului; d = rata nominală a dobânzii; r = cota de impozit pe profit.

2. Costul împrumutului obligatar cu primă de emisiune are o formulă de calcul asemănătoare cu cea a costului explicit al împrumutului ordinar, diferenţa fiind determinată de acordarea unei prime de emisiune. Relaţia de calcul al costului explicit al împrumutului obligatar cu primă de emisiune este:

r At - Xt x (Vo - E) rX x E = t t = 1 ( 1 + kd )

unde: At = Rt + d • Vt - 1 • (1-r)

X = numărul de obligaţiuni emise;t = preţul de emisiune;Vo = valoarea nominală a obligaţiunilor;r = cota impozitului pe profit ;d = rata nominală a dobânzii;At = anuităţi anuale;E = suma achitată anterior din împrumut. Leasing-ul reprezintă un mod de finanţare particular care se poate analiza ca un

împrumut. Costul acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale.Utilizând leasing-ul se înregistrează un cost de oportunitate calculat astfel:

n (1-r) CH t + r x At PR E = t + n unde:

t=1 ( 1 + K L) (1+ K L )

E = costul de achiziţie şi montaj al echipamentului închiriat;CH = chirie anuală;PR = preţul rezidual;A = amortizarea anuală;r = cota impozitului pe profit;t = 1…n ani de valabilitate a contractului de leasing;KL = costul leasing-ului (rata interna de rentabilitate).

50

Page 51: Finantele Intreprinderii

Costul mediu ponderat al capitalului (Kec) la valoarea lui de piaţă sau la valoarea lui contabilă este suma costurilor diferitelor surse de finanţare, ponderată cu cota parte a fiecăreia din ele în finanţarea totală.

Principalele surse de finanţare a investiţiilor sunt:a. capitalurile proprii, care provin din: aport de capital al acţionarilor prin cumpărare de

acţiuni sau de părţi sociale; autofinanţare prin reinvestirea unei părţi din profitul net.b. capitaluri împrumutate (datoriile): împrumuturi bancare tradiţionale; împrumuturi

comerciale; credite de scont; împrumuturi obligatare; leasing-ul.c. capitalurile condiţionale, care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia investitorului

de capital.Costul capitalului este definit ca o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a

întreprinderii. Costul capitalului apare ca un cost de oportunitate al finanţării de către întreprindere a investiţiilor sale, fiind de fapt, costul mediu ponderat al capitalului.

Relaţia de calcul a costului mediu ponderat al capitalului (Kec) este: Cpr Dat

Kec = Kfin. + Kd ; unde: Cpr + Dat. Cpr + DatKec = costul mediu ponderat al capitalului;Kfin.= costul capitalului propriu echivalent cu rentabilitatea scontată de acţionari;Kd = costul capitalurilor împrumutate echivalent cu dobânda scontată de împrumutători;Cpr = capitalul propriu;Dat. = datorii.

EVALUAREA PATRIMONIALĂ ŞI FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

În economia de piaţă se pune frecvent problema evaluării substanţei patrimoniale a întreprinderii. În sensul cel mai general evaluarea semnifică exprimarea în etalon bănesc (monetar) a patrimoniului unei întreprinderi. Derularea procesului de vânzare-cumpărare impune utilizarea unor metode diferite de evaluare, care pun accentul pe una din cele două viziuni asupra întreprinderii care răspund din punct de vedere juridic unei duble accepţiuni: trecerea în consum a bunurilor şi resurselor de către proprietari; împărţirea beneficiului rezultat între proprietari. O formă principală de evaluare financiară a întreprinderii o reprezintă evaluarea bazată pe patrimoniu, fiind preferată de regulă de către vânzător, deoarece atât investiţiile deja realizate cât şi rezervele acumulate sunt rezultante ale gestiunii sale. Vânzătorul urmăreşte la vânzarea sau la transmiterea întreprinderii să-şi recupereze “fructul” investiţiei efectuate.

Fluxurile de trezorerie estimate şi folosite în calculul valorii sunt diferite în funcţie de optica din care se analizează întreprinderea:

1. În optica vânzătorului întreprinderii, de încetare a activităţii şi de recuperare a capitalurilor încorporate în activele acestuia, fluxurile de trezorerie sunt cele rezultate din vânzarea patrimoniului. Din acest punct de vedere valorile sunt:

a. valoarea lichidativă a întreprinderii corespunde valorii bunului în ipoteza când nu mai este asigurată continuitatea de exploatare. Această valoare rezultă din vânzarea activelor pe pieţe în condiţii normale de tranzacţionare şi prezintă o oarecare dificultate ce constă în aceea că nu toate activele din bilanţul întreprinderii sunt tranzactionale, pentru unele active preţul este nesemnificativ, iar altele neavând cerere, nu au nici preţ.

b. valoarea de asigurare a întreprinderii se obţine din evaluările efectuate de societăţile de asigurare.

c . valoarea de lichidare:- rezultă dintr-o lichidare forţată a întreprinderii în caz de faliment;- este inferioară valorii lichidative deoarece lichidarea se face forţat.2. În optica cumpărătorului întreprinderii, de reconstituire a patrimoniului, fluxurile de

trezorerie sunt cele rezultate din cumpărarea imediată a activelor întreprinderii în întregime sau pe bucăţi. Din acest punct de vedere întâlnim următoarele valori:

51

Page 52: Finantele Intreprinderii

a. valoarea de înlocuire corespunde sumei necesare pentru dobândirea unui bun identic cu cel existent, în stare nouă la nivelul preţurilor actuale şi rezultă din suma preţurilor de cumpărare de pe piaţă a activelor întreprinderii aşa cum se prezintă sub aspectul uzurii şi al condiţiilor de utilizare. b. valoarea intrinsecă (uzuală) ce este dată de mărimea fondurilor necesare pentru reconstruirea patrimoniului, în întregime, în starea sa actuală şi cuprinde, pe lângă valoarea de înlocuire valoarea activelor ce nu pot fi cumpărate de pe piaţă, spre exemplu: cheltuieli de specializare a personalului, a managerilor. c. valoarea substanţială (VS) determinată de valoarea intrinsecă a activelor de exploatare netă de datorii şi de fondul comercial, privită însă, într-o perspectivă de continuare a activităţii.. Relaţia de calcul a valorii substanţiale este

VS = active de exploatare - fondul comercial - datoriiActivele de exploatare sunt egale cu activele totale minus activele în afara exploatării plus

leasing.Valoarea substanţială reprezintă totalitatea alocărilor de capitaluri în active corporale de

exploatare, fără a ţine seama de modul de finanţare a acestor alocări. d. capitaluri permanente necesare exploatării (CPNE), conduc spre o valoare substanţială, dar care ţine cont de modul de finanţare a alocărilor de capital în active corporale de exploatare, astfel că, relaţia de calcul a capitalurilor permanente necesare exploatării este:CPNE = imobilizări nete + NFR previzionată - rambursări de datorii financiare 3. In optica investitorului de capital, de a sconta pe o rentabilitate viitoare ce va fi degajată de activele sale de exploatare, fuxurile de trezorerie sunt cele aşteptate a se obţine din continuarea activităţii întreprinderii. Valoarea întreprinderii este valoarea actualizată a tuturor fluxurilor de trezorerie viitoare.

Evaluarea este globală, adică priveşte ansamblul activelor întreprinderii. În această situaţie se întâlnesc următoarele valori:

a. valoarea de randament (financiară) rezultată din suma actualizată a fluxurilor de trezorerie, estimate pe toată durata de viaţă economică a întreprinderii; b. valoarea bursieră este dată de produsul dintre profitul per acţiune şi coeficientul de capitalizare bursieră, multiplicat cu numărul de acţiuni emise; c. valoarea mixtă fiind dată de valoarea de piaţă a activelor corporale, plus valoarea necontabilizată a activelor necorporale .Cash-flow-urile rezultate permit determinarea următoarelor valori:

- valoarea patrimoniului, rezultă dintr-o logică de încetare a activităţii întreprinderii sau de reconstruire a patrimoniului acesteia;

- valoarea de randament sau financiară, rezultată dintr-o logică de continuare a activităţii întreprinderii ca un portofoliu de investiţii;

- valoarea mixtă, rezultată dintr-o logică de reconstruire a patrimoniului şi de continuare a activităţii întreprinderii .

Evaluarea întreprinderii constituie preocuparea analiştilor financiari de a rezolva dilema dintre preţ şi valoare ale întreprinderii.

Măsurarea rezervelor acumulate în timp de către o întreprindere este dată de activul net al întreprinderii (sau capitalurile proprii), care este egal cu ansamblul activelor diminuate de datorii. Evaluarea patrimonială a întreprinderii se poate face prin două modalităţi:

- prin evaluarea activului şi pasivului;- prin evaluarea financiară (a fluxurilor monetare, profit, plus valoare bursieră)Evaluarea patrimonială permite determinarea situaţiei nete (SN), adică a patrimoniului

net: SN = Active totale – DatoriiPatrimoniu valoarea valoarea valoareanet = contabilă a - contabilă a = contabilă a activelor deţinute datoriilor capitalurilor proprii

În cadrul acestei analize de evaluare a întreprinderii întâlnim două expresii ale valorii: 1. valoarea patrimonială contabilă, detreminată pe baza costurilor istorice din contabilitate;

52

Page 53: Finantele Intreprinderii

2. valoarea patrimonială reevaluată, determinată pe baza valorii de utilitate stabilită cu ocazia reevaluării patrimoniului. Pentru determinarea valorii de utilitate se pot utiliza: - preţurile practicate pe pieţele caracteristice ale activelor întreprinderii; - valorile contabile (de intrare) corectate cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri din care face parte activul evaluat; - valorile contabile (de intrare) corectate cu un indice ce exprimă variaţiile nivelului general al preţurilor.

Cea mai simplă metodă de evaluare a întreprinderii constă în calcularea activului net contabil al întreprinderii. Activul net corectat este definit ca diferenţă între activul corectat şi îndatorarea corectată. Activul corectat este egal cu activul contabil, de exploatare, plus sau minus valorile eventuale, în timp ce îndatorarea corectată cuprinde datorii pe termen scurt, mediu sau lung. Reevaluarea patrimoniului se face în funcţie de aspectele specifice elementelor bilanţiere.

Valoarea patrimonială a capitalurilor proprii sau activul net corectat (ANC) este egal cu activul brut corectat minus valoarea actuală a datoriilor reale şi latente (la valoarea lor actuală), deci:

ANC = ABC - Valoarea actuală a datoriilor.Investirea de capital pentru cumpărarea totală sau parţială a întreprinderii constituie un

plasament financiar care va permite obţinerea de profituri din activitatea curentă a acesteia: - aprecierea performanţelor acestei investiri asupra capacităţii acesteia de îmbogăţire a

investitorului se va face în funcţie de rezultatele pe care întreprinderea le degajă sau este capabilă să le degaje în viitor;

- actualizarea fluxurilor viitoare de trezorerie, rezultate din operaţiuni de exploatare şi de capital, permite calcularea valorii acestei „îmbogăţiri” a proprietarului, adică a valorii investite în cumpărarea întreprinderii.

Determinarea valorii financiare sau de randament a întreprinderii este asemănătoare cu evaluarea proiectelor de investiţii, evaluarea efectuându-se la nivel global asupra tuturor proiectelor de investiţii mai vechi sau mai noi, în funcţie de veniturile viitoare globale pe care acestea le degajă: cash-flow-uri sau fluxuri nete de trezorerie; profituri nete de impozit.

Evaluarea prin actualizarea cash-flow –urilor viitoare ia în calcul influenţa structurii financiare a capitalurilor în baza cărora ea există şi funcţionează. Evaluarea, în aceste condiţii, a valorii financiare a întreprinderii ia în calcul: economiile fiscale; influenţa îndatorării, adică a costurilor suplimentare de faliment, de semnalizare şi de mandatare. Influenţa îndatorării se ia în calcul pentru : a. calculul cash-flow-urilor actualizate viitoare, folosindu-se cash-flow-ul disponibil rezultat după corectarea cash-flow-ului de exploatare cu cash-flow-ul rezultat din operaţiile de capital (de investiţii şi finanţare).

ΔIMO + ΔNFR (+ ΔTN) = ΔKPr + ΔDatoriib. calculul ratei de actualizare se va stabili la nivelul costului mediu ponderat al

întreprinderii îndatorate. Acest cost este diminuat cu valoarea actualizată a economiilor fiscale şi majorat cu valoarea actualizată a costurilor suplimentare de faliment, de semnalizare şi de mandatare.

Determinarea cash-flow-urilor disponibile (CFD) exprimă, pe toată durata de previziune, fluxurile nete de trezorerie pe care investitorii de capital (acţionarii şi creditorii) le vor încasa de la întreprindere.

Fluxurile de trezorerie din exploatare vor fi corectate cu fluxurile privind investiţiile noi (dincolo de cele de menţinere şi finanţare din amortizări) şi de cele privind dezinvestiţiile (vânzări de active). Acestea sunt cunoscute şi sub calificativul de "durabile" pentru că susţin creşterea economică a întreprinderii şi sunt distribuite pentru a remunera acţionarii prin dividente şi creditorii prin dobânzi, numai după ce s-a asigurat creşterea economică. În activitatea lucrativă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni de gestiune; operaţiuni de capital.

53

Page 54: Finantele Intreprinderii

Operaţiunile de gestiune cuprind active curente (de exploatare şi financiare) şi cele extraordinare. Totalitatea acestor operaţii se reflectă în contul de rezultate. Pe baza datelor din contul de profit şi pierdere se determină cash-flow-ul de gestiune.

Pornind de la acest cash-flow de gestiune se determină cash-flow-ul disponibil în funcţie de două elemente: a. după origine; b. după destinaţia

Evaluarea financiară a întreprinderii şi a capitalurilor acesteia este operaţia de calcul a doi indicatori: a. valoarea actuală, de randament a întreprinderii (sau a activului economic) - se determină după relaţia:

V0 (AE) =

Kec = Kfin + Kdob(1-r) x

V0 = valoarea actuală (de randament) a întreprinderii;AE = activul economic;t (1….n) = numărul de ani privind perioada de previziune a valorii;CFDt = cash-flow-ul disponibil estimate în anul '' t'';VRn = valoarea reziduală a întreprinderii estimate în anul '' n ''; Kec = costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii din clasa de risc din care face parte întreprinderii analizată; Kfin = costul capitalului propriu la aceeaşi întreprindere medie; Kdob = costul nominal al împrumutului (al dobânzilor ) la aceeaşi întreprindere medie.

b. Valoarea capitalurilor întreprinderii se determină după relaţia:

V0 (CPR) = +

V0 (DAT) =

V0 (CPR) = valoarea actuală a capitalurilor proprii;V0 (DAT) = valoarea actuală a capitalurilor împrumutate (a datoriilor);CFDact.t = cash-flow-ul disponiobil pentru acţionari estimat în anul "t";Kfin = costul capitalurilor proprii;CFDcred.t = cash-flow-ul disponibil pentru creditori estimat în anul "t";Kd = cost nominal al datoriilor (al dobânzilor);R(CPR)n = valoarea reziduală a capitalului pripriu estimată în anul "n";VR(DAT)n = valoarea reziduală (de rambursare) a datoriilor estimată în anul “n”

V0 (AE) = V0 (CPR) + V0(DAT) 13.4.4. Evaluarea prin actualizarea profiturilor

nete de impozit

Evaluarea întreprinderilor (valoarea financiară a întreprinderii) se calculează în următoarele situaţii:a. în cazul întreprinderilor cu durată de viaţă nedeterminată şi cu profituri nete anuale constante:

V0 = , unde PN = profit netAcest model se aplică întreprinderilor care deţin monopolul asupra unui segment

important al pieţei şi au stabilitate într-un anumit sector. b. în cazul întreprinderilor cotate la bursă şi care au o circulaţie activă a titlurilor, evalurea se face astfel:

54

Page 55: Finantele Intreprinderii

Vcfr0 = BPA x PERa x NVDAT0 = DPO x PER0 x M

Vcpr0 = valoarea financiară a capitalului propriu;Vdat0 = valoarea financiară a datoriilor;BPA = beneficiu, profitul net per actiune;PERa = coeficient de capitalizare bursieră;N = numărul de acţiuni în circulaţie;DP0 = dobânda netă de impozit per obligaţiune;M = numărul de obligaţiuni în circulaţie;PER = coeficientul de capitalizare bursieră.

DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

În asigurarea echilibrului financiar trebuie realizate două reguli fundamentale:1. nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse

permanente, mobilizate pe termen lung;2. nevoile temporare trebuie acoperite din sursele temporare, iar fondul de rulment trebuie

să fie mai mare decât nevoia de fond de rulment.În realizarea echilibrului financiar foarte importantă este calitatea a două decizii:- decizia de investiţii – face alegerea între investiţia internă în active fizice (echipamente,

materiale) şi investiţia financiară în valori mobiliare;- decizia de finanţare - se va alege finanţarea din surse proprii sau finanţarea din surse

împrumutate, funcţie de costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului.

In cadrul surselor proprii, gestiunea financiară va trebui să aleagă între autofinantare (capital intern) şi aporturi noi de capital (surse proprii interne). Autofinantarea la rândul ei, este determinată de politica de dividende adoptată de conducerea întreprinderii.

Dacă, totuşi, autofinanţarea este insuficientă se apelează la surse externe de capital care pot fi:- surse proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţii de la

bugetul statului;- surse împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contracte de credite

bancare pe termen lung sau mediu;- surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare a activelor fixe la un preţ prestabilit

(operaţiuni de leasing).Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei de finanţare pe termen

lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă, valoare ce rezultă din fiecare variantă de finanţare.

Subscrierea la creşterea capitalului este motivată de:- politica de dividende, care asigură rentabilitatea pe fiecare acţiune;- politica de piaţă, care asigură creşterea sau scăderea valorii de piaţă.Creşterea de capital determină un „efect de diluare” a rentabilităţii acţiunilor, prin faptul

că profitul net se împarte la un număr mai mare de acţiuni. În compensare, creşterea capitalului asigură crearea bonităţii şi garanţiei întreprinderii pentru obţinerea de noi credite.

Creşterea capitalului se poate face prin:1. emisiunea de noi acţiuni, care presupune: emisiunea de acţiuni la valoarea nominală a

vechilor acţiuni (cazuri rare); emisiunea de noi acţiuni la valoarea majorată în funcţie de valoarea bursieră a acţiunilor vechi (cazuri frecvente).

2.subscrierea de noi aporturi la capital conduce la creşterea efectivă a capitalului social; 3 .încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune şi a profitului în capitalul social al

întreprinderii;4. încorporarea datoriilor, care constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi către

“furnizorii” de capitaluri împrumutate.

55

Page 56: Finantele Intreprinderii

Valoarea de emisiune a unei noi acţiuni se stabileşte într-o mărime apropiată de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi. Valoarea de emisiune variază între două limite: valoare nominală şi valoarea de piaţă.Valoarea nominală </= Valoarea de emisiune </= Valoarea de piaţă

Diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de piaţă reprezintă prima de emisiune, care este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor cu emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi. Prima de emisiune se înscrie ca rezervă în pasivul bilanţului, alături de capitalul social sau se încorporează în acesta, printr-o nouă creştere de capital.

Emisiunea de noi acţiuni la o valoare de emisiune mai mică decât valoarea de piaţă determină un efect de diminuare a valorii acţiunilor vechi.

Valoarea de piaţă (VP) a tuturor acţiunilor, după creşterea de capital, se determină funcţie de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi de valoarea de emisiune a acţiunilor noi, astfel: N x V + n x E N = nr. acţiuni noiVP= ;unde V = valoarea de piaţă a acţiunilor vechi N + n n = numărul acţiunilor noi E = valoarea de emisiune a acţiunilor noi

Cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către acţionarii vechi ca o compensare a “efectului de diluare” a valorii capitalurilor:

Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil care poate fi vândut către noii acţionari care doresc să subscrie la capital. Dreptul de subscriere (ds) se calculează după relaţia:

ds = V - VPunde VP = valoarea de piaţă a acţiunilor după creşterea capitalului

Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunilor vechi cu care trebuie recompensat deţinătorul acestora, pentru a nu fi afectat de suplimentarea creşterii de capital.

Pentru cumpărarea unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziţioneze un număr de drepturi de subscriere (nds) egal cu raportul dintre numărul total de acţiuni vechi şi numărul total de acţiuni noi: nds = N / n

Acţionarul vechi care nu vrea sau care nu poate să subscrie la creşterea capitalului poate vinde la bursă drepturile de subscriere ataşate (sub formă de cupon negociabil) fiecărei acţiuni vechi pe care o deţine, încasând o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor sale, ca urmare a efectului de diluare.

Pierderea de valoare de piaţă a acţiunilor vechi, prin creşterea numărului de acţiuni emise, va fi compensată prin ataşarea, la fiecare acţiune veche, a unui drept de atribuire (da). Acesta poate fi vândut de acţionarul vechi, atunci când el refuză să-l folosească pentru primirea de acţiuni noi gratuite, proporţional cu cele deţinute anterior. Relaţia de calcul a dreptului de atribuire este asemănătoare cu cea a drepturilor de subscriere, valoarea de emisiune a acţiunilor noi fiind zero, deoarece sunt distribuite gratuit:

N x V + n x E n da = V - = V N +n N + n

Creşterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiuni şi a profiturilor nerepartizate dă posibilitatea atribuirii gratuite de acţiuni noi sau de creştere a valorii nominale a acţiunilor vechi, fără a aduce un aport nou de capital.

Creşterea de capital, prin încorporarea datoriilor, constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi către „furnizorii” de capitaluri împrumutate. Este o modalitate pusă în practică de societăţile comerciale bine plasate din punct de vedere tehnic, dar care manifestă dificultăţi financiare, ca urmare a unei creşteri prea rapide înregistrate. În aceste situaţii, acţionarii vechi renunţă la drepturile lor de subscriere.

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung ce au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social, neafectând dreptul de proprietate al acţionarilor. Principalele caracteristici ale împrumuturilor obligatare sunt: mărimea

56

Page 57: Finantele Intreprinderii

împrumutului obligatar; mărimea dobănzii; durata şi modalităţile de rambursare; valoarea de emisiune.

Decizia pentru emisiunea de obligaţiuni apartine Adunării generale a acţionarilor, dacă societatea este autorizată legal să lanseze obligaţiuni.

Emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor se efectuează de către instituţiile de credit, care acţionează ca intermediar, în nume propriu sau ca garant al emisiunii.

Mărimea împrumuturilor obligatare se stabileşte în funcţie de: necesităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii; gradul de lichiditate al pieţei financiare (oferta de capital bănesc).

Valoarea de emisiune a obligaţiunilor (valoarea plătită de toate persoanele care subscriu la obligaţiuni în momentul emiterii lor) poate fi egală cu valoarea nominală (la paritate), mai mică (subpari), ceea ce le face mai atractive (situaţii rarisime) sau mai mare decăt valoarea nominală (suprapari).

Diferenţa dintre valoarea de bursă şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune. Pentru a le face mai atractive, obligaţiile pot fi emise la o valoare mai mare decât valoarea nominală cu o primă de rambursare. Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor obligatare se poate face prin mai multe modalităţi:

1. prin amortizări constante şi anuităţi variabile: rambursarea se face anual, în tranşe egale din împrumut; rambursarea se face prin tragere la sorţi a obligaţiunilor, cu sisteme de repartiţie proporţională a obligaţiunilor trase la sorti.

Amortizarea anuală = Val. împrumutului / Durata împrumutului2. prin anuităţi constante şi amortizări variabile: aceasta presupune ca rambursările

anuale ale împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variaţia descrescătoare a dobânzilor anuale; anuitatea constantă (a) se calculează după modelul matematic consacrat de calcul al anuităţii constante: i a = Vo - n l - (l +i) Vo = mărimea împrumutului; i = rata dobânzii n = durata împrumutului

Amortizarea anuală se calculează în fiecare an, ca diferenţă între anuitatea constantă şi dobânda calculată la împrumutul nerambursat. Amortizarea anuală =Anuitatea constantă - dobânda la împrumutul nerambursat

3. rambursarea integrală, este utilizată mai frecvent: se face în ultima zi a duratei împrumutului; prezintă avantajul, pentru societatea împrumutată, de a dispune de capitalul împrumutat pe toată durata de acordare a acestuia; dezavantajul acesteia constă în aceea că în momentul rambursării este afectată trezoreria cu întreaga sumă împrumutată; costul procurării este mai ridicat, întrucât dobânda se calculează de fiecare dată la suma totală a capitalului împrumutat; întreprinderea capitalizează de 5 ori (în cei 5 ani) acumularea brută realizată din exploatarea investiţiilor, ceea ce reduce din dezavantajul costului ridicat.

4. răscumpărarea prin bursă: este avantajoasă atunci când cursul bursier al obligaţiunilor este inferior valorii de rambursare (val. nominală + prima de rambursare); există limite legale privind numărul de obligaţiuni răscumpărate (cel mult ½ din numărul obligaţiunilor amortizabile într-un an); răscumpărarea prin bursă se mai poate realiza prin lansarea de către societatea împrumutată a unei oferte publice de schimb sau de cumpărare.

Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobiliare sau imobiliare prin care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei acesteia este facută de către societatea de leasing.

Leasingul este, deci, o metodă de finanţare realizată prin transmiterea de către proprietar (locator, finanţator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte părţi numită utilizator ( locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia.

Utilizatorul, la sfârşitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpărarea bunului ori pentru prelungirea contractului de leasing.

57

Page 58: Finantele Intreprinderii

În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing: leasing financiar; leasing operaţional; vânzare şi leaseback.

Distincţia între leasingul financiar şi cel operaţional este în funcţie de măsura în care riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, aparţin locatarului sau locatorului.

Leasingul financiar are loc în cazul în care locatorul cedează locatarului, în mare măsură, toate riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului respectiv. În cele din urmă, titlul de proprietate poate fi transferat sau nu. Leasingul financiar reprezintă, deci, o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa chiriaşului pe toată durata de viaţă a obiectului închirierii şi presupune respectarea următoarelor condiţii: riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate trec, din momentul încheierii contractului, asupra utilizatorului; părţile contractuale au prevăzut în contract, în mod expres că, la expirarea contractului de leasing dreptul de proprietate asupra bunului, se transferă utilizatorului; utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de piaţă a bunului la data la care este exprimată opţiunea; perioada de utilizare a bunului în sistem de leasing este de cel puţin 75% din durata normală de folosire a bunului, chiar dacă dreptul de proprietate nu este transferat, în final.

De obicei, în contractul de leasing financiar: nu se asigură întreţinerea asigurarea echipamentelor; nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei; bunul este complet amortizat la încheierea contractului.

Leasingul operaţional este o problemă de raţionament profesional care se înscrie în principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi nu îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar.

Valorile cu care se operează în cazul operaţiilor de leasing sunt: valoarea de intrare, acea valoare la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator (costul de achiziţie); valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; valoarea reziduală, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizatori, la expirarea contractului de leasing şi exprimă valoarea netă estimată a fi obţinută de către o întreprindere, pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate.

Durata de viaţă utilă se referă la perioada estimată ce rămâne, de la începutul termenului de leasing, fără a se limita la aceasta, pe parcursul căreia se aşteaptă ca beneficiile economice încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.

Rata de leasing, care în cazul leasingului financiar, reprezintă cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, iar în cazul leasingului operaţonal, rata de leasing este cota de amortizare calculată în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi nu de profitul stabilit de părţile contractante.

Chiria pe care întreprinderea o plăteşte societăţii de leasing se înregistrează ca o cheltuială de exploatare şi cuprinde: amortizarea bunului închiriat; dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului; marja de profit a societăţii de leasing.

Vânzarea şi leaseback reprezintă o modalitate prin care o întreprindere vinde unei societăţi de leasing sau unui alt investitor bunuri aflate în proprietatea sa la valoarea lor de piaţă şi încheie, în acelaşi timp, un contract de închiriere a bunurilor respective în condiţiile specifice ale leasingului financiar, ceea ce denotă că vânzarea şi leaseback sunt similare şi chiar ipotetice leasingului financiar.

Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă a bunurilor respective prin care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe (sume de bani) societăţii de leasing pentru a beneficia de folosirea bunurilor până la amortizarea completă a aacestora.

Societatea de leasing (locatorul), la data încheierii contractului de leaseback, are dreptul de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunurilor închiriate.

Leasingul, ca formă de finanţare pe termen lung, are o serie de facilităţi fiscale conferite de către autorităţi:

- cheltuielile cu redevenţele (cheltuieli de exploatare) sunt însoţite de economii fiscale a căror mărime este direct proporţională cu mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit;

58

Page 59: Finantele Intreprinderii

- închirierea bunurilor prin vânzare şi leaseback este şi o măsură de amortizare a valorii acestora, dacă se are în vedere faptul că la terenuri nu se calculează amortizarea. Aceasta înseamnă că pe lângă recuperarea valorii terenurilor , prin vânzare se obţin economii fiscale prin includerea amortizării terenurilor în redevenţe leaseback;

- întrucât bunurile mobile importate, în scopul utilizării lor în leasing, sunt asimilate bunurilor admise temporar la import, sunt scutite de plata taxelor vamale, cumpărătorul acestuia va achita, la încheierea contractului, taxa vamală calculată la valoarae din momentul vânzării, pe baza declaraţiei vamale de import definitiv.

Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor se concretizează în bugetul investiţiilor, care realizează echilibrul nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire a investiţiilor. Planul de finanţare al investiţiilor este un document de gestiune internă care asigură un echilibru financiar între sursele proprii şi cele împrumutate şi se întocmeşte, de regulă, pe o durată de 5 ani, cuprinzând atât date certe rezultate din documentele contabile sau aproape certe, previzibile, cât şi date ipotetice

Cea mai bună resursă disponibilă este autofinanţarea, utilizată pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi de creştere a nevoii de fond de rulment.

Pentru investiţiile de dezvoltare şi strategice se va apela la noi capitaluri de la acţionarii vechi sau noi, de la bănci şi de la alte instituţii de credit.Bugetul de investiţii reprezintă şi un mijloc de creştere a motivaţiei personalului întreprinderii, pentru participarea acestora la exercitarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii.

Bibliografie selectivă

1. Adochiţei M. „Finanţele întreprinderii”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000;2. Andone I., Ţugui Al., „Sisteme inteligente în managemant, contabilitate, finanţe, bănci şi marketing”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;3. Georgescu N. „Analiza bilanţului contabil”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;4. Işfănescu A.,Stănescu C., Băicuşi A., “Analiza economico-financiară”, ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 1999; 5. Manolescu G., Petre I., „Finanţele întreprinderii”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999;6. Marin D., Gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2005;7. Moroşan I., Analiza economico-financiară. Tehnici şi metode. Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002;8. Pântea P.I., Bodea Ghe., Contabilitatea financiară românească conformă cu Directivele Europene, Editura Intelcredo, Deva, 2006;8. Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil – Ghid teoretico aplicativ - Editura CECCAR, Bucureşti, 2006;9. Pop At., Contabilitate financiară românească armonizată cu Directivele Contabile Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002;10. Ristea M., Lungu C.I., Jianu I., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate – Prezentarea situaţiilor financiare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004;11. Ristea M., coordonator, Catedra de Contabilitate, Audit şi Control de gestiune, ASE Bucureşti, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;12. Ristea M., Dumitru C.G., Contabilitatea aprofundată, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;13. Stancu I., Finanţe, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005;14. Toma M., Alexandru F., „Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere”, Ed. Economică, Bucureşti, 1998;15. Toma M., Alexandru F., Armeanu D., Ivănescu D., Vîrban R., „Gestiunea financiară de întreprindere”, Aplicaţii practice şi teste grilă, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;16. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000;

59

Page 60: Finantele Intreprinderii

*** Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată; *** O.M.F.P. nr.1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005;*** Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal al României, cu modificările şi completările ulterioare.

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABILDISCIPLINA: FINANŢELE ÎNTREPRINDERIIAN II CIG – ZI + FR

Lector univ. dr. ACHIMESCU GEORGETA

ÎNTREBĂRI

1. Situaţia netă a întreprinderii reprezintă:2. Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între:3. Fondul de rulment propriu exprimă:4. Nevoia de fond de rulment se calculează după relaţia:5. Trezoreria netă pozitivă prezentată de o societate la sfârşitul unui exerciţiu financiar indică: 6. Trezoreria netă pozitivă prezentată de o societate la sfârşitul unui exerciţiu financiar indică: 7. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă la sfârşitul unui exerciţiu financiar: 8. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă la sfârşitul unui exerciţiu financiar: 9. Creşterea trezoreriei nete de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă: 10. Bilanţul financiar al unei societăţi, la finele unui exerciţiu financiar, se prezintă astfel:

Activ N N+1 Pasiv N N+1Terenuri 3.600 3.300 Capital social 3.750 3.750Stocuri 1.950 2.700 Rezerve 600 750Clienţi 1.005 1.800 Profit

nerepartizat 900 930

Lichidităţi 195 450 Datorii financiareFurnizori

675* 825

1545**1275

TOTAL 6.850 8.250 TOTAL 6.750 8.250

Din care: * reprezintă 75u.m. credite bancare curente; ** reprezintă 150 u.m. credite bancare curente.

Valorile corecte ale variaţiei indicatorilor de echilibru financiar patrimonial (variaţia fondului de rulment, variaţia nevoii de fond de rulment, variaţia de trezorerie sau cash-flow-ul) sunt:

60

Page 61: Finantele Intreprinderii

11. Din bilanţul unei societăţi comerciale la sfârşitul unui exerciţiu financiar s-au extras următoarele:

- imobilizări necorporale - 140 mil lei;- imobilizări corporale - 2.460 mil lei;- imobilizări financiare - 200 mil lei;- stocuri - 3.200 mil lei;- creanţe - 1.700 mil lei;- capital propriu - 4.000 mil lei;- datorii financiare - 2.400 mil lei;- datorii de exploatare - 3.000 mil lei.

Valorile corecte ale indicatorilor fond de rulment, nevoie de fond de rulment, şi trezorerie netă sunt:

12. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:Activ N-1 N Pasiv N-1 N

Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen

lung250 275

Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650Disponibilităţi 150 200Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600

Variaţia indicatorilor de echilibru financiar patrimonial:

13. Trezoreria se calculează pe baza relaţiei:14. Creşterea fondului de rulment poate avea loc prin:15. Reducerea fondului de rulment poate avea loc prin:16. Creşterea nevoii de fond de rulment poate avea loc prin:17. Reducerea nevoii de fond de rulment poate avea loc prin:

18. Două întreprinderi fabrică câte un produs: A şi B. preţul de vânzare a acestora este identic şi este egal cu 200 lei. Costurile fixe (CF) se ridică la 600.000 lei şi respectiv 1.200.000 lei. Costurile variabile (CV) unitare sunt: pentru produsul A de 160 lei şi pentru produsul B de 140 lei.

Să se determine:a. pragul de rentabilitate în număr de produse pentru A şi B;b. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul A, la nivelul ce

corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse;c. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul B, la nivelul ce

corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse.

19. Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor rezultate de gestiune utile pentru previziunea întreprinderii, cum ar fi, de exemplu, stabilirea profitului previzionat la o variaţie dată a cifrei de afaceri. În acest scop sunt puse la dispoziţie următoarele date (în mil.): cifra de afaceri realizată în perioada curentă este de 2.400; cheltuielile variabile sunt de 1.920; cheltuielile fixe sunt de 120. Se prevede o creştere a cifrei de afacei pentru perioada de previziune de 10%.

Mărimea corectă a profitului previzionat este:

20. La o cifră de afaceri de 24.000 u.m., cheltuielile variabile reprezentând 70% din cifra de afaceri, cheltuielile fixe de exploatare fiind de 4.000 u.m., iar cheltuielile fixe cu dobânzile de 1.400 u.m., să se calculeze pragul de rentabilitate global:

61

Page 62: Finantele Intreprinderii

21. O societate prezintă următoarele date (u.m.): cifra de afaceri = 5.000; cheltuielile variabile reprezintă 55% din cifra de afaceri, cheltuielile fixe sunt de 1.125. Să se calculeze cifra de afaceri pentru care profitul este zero:

22. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 2.500 u.m; producţia stocată = 1.500 u.m; cheltuieli materiale = 500 u.m; servicii prestate de terţi = 800 u.m; subvenţii de exploatare = 150 u.m; cheltuielile salariale = 150 u.m; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 100 u.m; cheltuieli cu amortizarea = 100 u.m; provizioane de exploatare constituite = 50 u.m; alte venituri de exploatare = 80 u.m; alte cheltuieli de exploatare = 120u.m; cheltuieli cu dobânzile = 150 u.m; venituri din dobânzi = 50 u.m; cota de impozit pe profit = 25 %.

Ştiind că activul economic al societăţii este de 18.000 u.m., finanţat în proporţie de 55% din capitaluri proprii, restul din datorii, să se determine:a. valoarea corectă a excedentului brut de exploatare (EBE);b. ponderea capacităţii de autofinanţare în valoarea adăugată.

23. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date: valoarea adăugată = 70.000 lei; marja comercială = 15.000 lei; cheltuieli cu materii prime şi materiale = 2.400 lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi =1.100 lei; cheltuieli cu personalul = 15.000 lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 1.400 lei; cheltuieli cu dobânzile =12.000 lei; producţia stocată (sold debitor) = 4.500 lei; producţia imobilizată = 1.800 lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 3.600 lei; datorii faţă de furnizori = 22.000 lei; creanţe faţă de clienţi =18.000 lei.

24. Din contul de rezultate se cunosc următoarele date: producţia vândută = 10.000 lei; producţia stocată = 12.000 lei; cheltuieli materiale = 4.000 lei; servicii prestate la terţi = 6.400 lei; cheltuieli cu personalul = 1.200 lei; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 800 lei; cheltuieli cu amortizarea = 800 lei; provizioane de exploatare constituite = 400 lei; cheltuieli cu dobânzile = 1.200 lei; veniturile din dobânzi = 400 lei; impozitul pe profit = 16%. Precizaţi valorile corecte ale: excedentului brut de exploatare şi ale capacităţii de autofinanţare.

25. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 5.000 lei; producţia stocată = 3.000 lei; cheltuieli materiale = 1.000 lei; servicii prestate de terţi = 1.600 lei; subvenţii de exploatare = 3000 lei; cheltuielile salariale = 450 lei; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 300 lei; cheltuieli cu amortizarea = 500 lei; provizioane de exploatare constituite = 550 lei; alte venituri de exploatare = 200 lei; alte cheltuieli de exploatare = 220 lei; cheltuieli cu dobânzile = 1.100 lei; venituri din dobânzi = 320 lei; cota de impozit pe profit = 16 %.

Activul economic al societăţii este de 18.000 lei., finanţat în proporţie de 55% din capitaluri proprii, restul din datorii.

Valorile corecte ale excedentului brut de exploatare (EBE) şi ponderea capacităţii de autofinanţare în excedentul brut de exploatare sunt:

26. O societate înregistrează pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive (N-1 şi N) următorii indicatori (în mii lei):

Indicatori N-1 NCifra de afaceri 6.000 6.600Cheltuieli variabile 3.900 4.295Cheltuieli fixe 1.716 1.716Dobânzi 120 120

Valoarea corectă pentru coeficientul de elasticitate a profitului curent (L) (după deducerea dobânzilor) este:

27. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:Indicatori N-1 N

62

Page 63: Finantele Intreprinderii

Cifra de afaceriCheltuieli variabileCheltuieli fixe

24.0008.5008.000

45.00022.0008.000

Variabilitatea cifrei de afaceri este:

28. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:

Indicatori N-1 NCifra de afaceriCheltuieli variabileCheltuieli fixe

24.0008.5008.000

45.00022.0008.000

Variabilitatea profitului este:

29. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:Indicatori N-1 N

Cifra de afaceriCheltuieli variabileCheltuieli fixe

24.0008.5008.000

45.00022.0008.000

Valoarea efectului de levier al exploatării este:

30. Cifra de afaceri realizată de o societate în anul de bază a fost de 20.000 u.m., iar ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri este de 45%. Dacă în anul de plan are loc o creştere a cifrei de afaceri cu 30%, iar cheltuieli fixe cresc de la 2.000 u.m. în anul de bază la 3.000 u.m., să se determine valoarea corectă a coeficientului de levier al exploatării.

31. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:Activ N-1 N Pasiv N-1 N

Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen

lung250 275

Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650Disponibilităţi 150 200Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600

Valorile corecte ale ratelor de lichiditate globale, reduse şi imediate sunt: 32. Rezultatul financiar al exerciţiului se determină ca diferenţă între:

33. Care sunt veniturile se includ în categoria „venituri financiare”:

34. Care sunt cheltuielile se includ în categoria „cheltuieli financiare”:

35. Care sunt veniturile se includ în categoria „venituri extraordinare”:

36. Care sunt cheltuielilr se includ în categoria „cheltuieli extraordinare”:

37. Excedentul brut de exploatare se calculează utilizând relaţia:

38. Rezultatul exploatării se poate determina pe baza relaţiei:

39. Rezultatul curent al exerciţiului se determină după relaţia:

40. Contul de profit şi pierdere se utilizează pentru:

63

Page 64: Finantele Intreprinderii

41. Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii reprezintă:

42. La sfârşitul unui exerciţiu financiar, veniturile obţinute de o societate pe acţiuni, din activitatea economică şi financiară sunt de 280 mil. lei, cheltuielile de exploatare sunt de 180 mil. lei (din care 60 mil. lei reprezintă cheltuielile cu amortizarea), în timp ce cheltuielile financiare sunt de 20 mil. lei. Cota de impozit pe profit a fost de 16%, iar datoriile pe termen lung ale societăţii au fost de 380 mil. lei. Precizaţi care este capacitatea de autofinanţare a societăţii şi dacă aceasta poate obţine creditul pe termen lung solicitat.

43. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date: valoarea adăugată = 140.000 mii lei; marja comercială = 30.000 mii lei; cheltuieli cu materii prime şi materiale = 4.800 mii lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi = 2.200 mii lei; cheltuieli cu personalul = 30.000 mii lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 2.800 mii lei; cheltuieli cu dobânzile =24.000 mii lei; producţia stocată (sold creditor) = 9.000 mii lei; producţia imobilizată = 3.600 mii lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 7.200 mii lei; datorii faţă de furnizori = 44.000 mii lei; creanţe faţă de clienţi =36.000 mii lei.

44. Pe baza elementelor oferite de bilanţul şi contul de rezultate al unei societăţi, precizaţi valorile corecte ale excedentul trezoreriei de exploatare (ETE).

- în lei -ACTIV N-1 N PASIV N-1 N

ImobilizăriStocuriCreanţeLichidităţi

9501009060

850400275200

Capital propriu Datorii financiareDatorii de exploatareCredite bancare curente

5356004025

65090013837

TOTAL ACTIV 1200 1725 TOTAL PASIV 1200 1725

Cifra de afaceri = 3.200 lei; cheltuieli cu materii prime = 1.270 lei; cheltuielile cu dobânzile = 80 lei; veniturile din dobânzi = 80 lei.; cheltuielile cu salariile = 280 lei; subvenţii de exploatare = 830 lei; cota de impozit pe profit este de 16%.

45. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al unei societăţi prezintă următoarele informaţii:

Activ N-1 N Pasiv N-1 NImobilizări 1.520 1.360 Capital propriu 860 1.040

Stocuri materii prime

100 400 Datorii financiare termen lung

1.000 1.500

Stocuri produse finite

200 600 Datorii de exploatare 60 220

Creanţe de exploatare

100 400

TOTAL 1.920 2.760 TOTAL 1.920 2.760

Cifra de afaceri = 3.680 lei; cheltuieli monetare de exploatare = 2.972 lei; cheltuielile cu amortizarea = 200 lei; cheltuielile cu dobânzile = 200 lei, iar cota de impozit pe profit este de 16%. Să se calculeze:

- cash flow-ul de gestiune; - cash flow-ul de exploatare;- cash flow-ul disponibil după origine şi destinaţie.

46. Ce este tabloul de finanţare şi care este scopul întocmirii acestuia?

64

Page 65: Finantele Intreprinderii

47. Ce reprezintă tabloul fluxurilor de trezorerie şi care este structura lui pe părţi componente?

48. Care sunt principalele operaţiuni generatoare de încasări şi plăţi pe tipuri de operaţiuni?

49. Comentaţi tipurile de tablouri financiare.

50. Precizaţi categoriile de cash-flow-uri.

51. Care sunt modalităţile de determinare a cash-flow-ului disponibil?

52. Activul economic al unei societăţi este de 2.940 lei, finanţat 57,14% din capital propriu, restul din datorii financiare pe termen lung. Profitul net al societăţii este de 537,6 lei; cheltuieli cu dobânzile sunt de 226,8 lei. Rentabilitatea economică a societăţii este de 28%. În aceste condiţii efectul de levier financiar al îndatorării (e) este de:

53. În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrase din bilanţul unei întreprinderi: activul economic = 2.500 lei, finanţat 60% din capitaluri proprii, restul din datorii pe termen lung. Alte informaţii: cifra de afaceri = 4.800 lei, cheltuieli de exploatare plătibile = 2.200 lei; subvenţii din exploatare = 700 lei; cheltuieli salariale = 1.100 lei; alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 400 lei; cheltuieli cu amortizarea = 800 lei; alte venituri de exploatare = 400 lei; cota de impozit pe profit este de 16%, iar rata dobânzii pentru datoriile din sold este de 18%.

Să se calculeze:a. rata de rentabilitate economică financiară;b. rata de rentabilitate financiară.

54. Din bilanţurile de deschidere (N-1) şi de închidere (N) ale unei întreprinderi rezultă următoarea situaţie (mil.lei):

Elemente patrimoniale N-1 NImobilizări 665 595Active circulante 175 612,5Capitaluri proprii 376,25 455Datorii financiare 437,5 656,25Datorii de exploatare 26,25 96,25

Din contul de profit şi pierdere s-au reţinut: rezultat net (profit) = 115,5 mil lei; cheltuielile cu dobânzile = 87,5 mil. lei.

Rentabilitatea economică determinată ca medie aritmetică ponderată a capitalurilor întreprinderii (calculată ca procent cu două zecimale) are următoarea valoare:

55. Utilizînd datele din bilanţul financiar, oferite de o societate, pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive, N-1 şi N, să se calculeze şi să se întocmească:

1. bilanţul exprimat sub forma ratelor cinetice;2. valorile în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezoreria

netă.

56. Cifra de afaceri estimată a fi realizată de o societate în anul de plan este de 20.000 mii lei. Valoarea creanţelor-clienţi este de 4.000 mii lei, iar valoarea furnizorilor de plată este de 8.000 mii lei. În anul de bază durata de încasare a clienţilor a fost de 40 zile, iar durata de achitare a furnizorilor în aceeaşi perioadă a fost de 150 zile.

1. Cu câte zile a crescut durata de încasare a clienţilor în perioada de plan faţă de perioada de bază?

2. cu câte zile s-a redus durata de achitare a furnizorilor în anul de plan faţă de anul de bază?

65

Page 66: Finantele Intreprinderii

57. Previziunea vânzărilor şi a cumpărărilor, (în milioane lei), pentru trimestrul I al exerciţiului N se prezintă astfel:

Indicatori ianuarie februarie martieVânzări 800 1.000 900Cumpărări 2.100 2.500 2.500

Încasările se realizează astfel: 30% în luna curentă; 50% în luna următoare; 20% în a doua lună de vânzare.

Plăţile se efectuează astfel: 60% în luna curentă; 40% în luna următoare cumpărărilor.

Din bilanţul de deschidere a exerciţiului N se desprind următoarele informaţii: clienţii sunt de 1.500 mil lei încasabili 50% în luna ianuarie şi restul în martie; furnizorii de 800 mil lei sunt plătibili în luna februarie; lichidităţile sunt de 250 mil lei; cheltuielile lunare cu salariile sunt estimate la 50 mil lei; cheltuielile lunare cu chiria sunt estimate la 10 mil lei; cheltuielile lunare cu amortizarea sunt de 20 mil lei.

Stabiliţi soldul final de trezorerie la sfârşitul lunii martie a exerciţiului N.58. Ce este previziunea bugetară?59. Precizaţi rolul previziunii financiare a bugetelor.60. Care sunt sarcinile previziunii financiare?61. Care sunt principiile de elaborare şi funcţionare ale sistemului bugetar?62. Enumeraţi fazele de parcurs ale ciclului de elaborare a bugetelor.63. Precizaţi tipurile de bugete din sistemul planificării bugetare.64. Care sunt etapele de elaborare ale bugetului vânzărilor?65. Elaborarea bugetului de producţie presupune parcurgerea a trei etape. Care sunt acestea şi la ce se referă?66. Precizaţi obiectivele gestiunii de trezorerie.67. Ce este bugetul de trezorerie şi ce funcţie îndeplineşte acesta?68. Ce prezintă tabloul fluxurilor de trezorerie?69. Care sunt etapele de urmat în elaborarea bugetului de trezorerie?70. La ce se referă prima fază a bugetului de trezorerie, previziunea încasărilor şi a plăţilor?71. Comentaţi conţinutul calei de-a doua faze în construcţia bugetului de trezorerie. 72. Definiţi conţinutul ciclurilor de exploatare.73. Care sunt elementele fundamentale urmărite în optimizarea relaţiei rentabilitate – risc?74. Comentaţi politicile de gestiune cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi a riscului aplicate într-o întreprindere.75. Este necesară asigurarea într-o întreprindere a unei gestiuni optime a stocurilor?76. Care sunt indicatorii ce se calculează pentru stabilirea unui optim minim al stocurilor?77. Ce este necesarul de finanţare a stocurilor şi care sunt factorii de influenţă ai mărimii acestuia ?78. Se pun la dispoziţie următoarele date:

Indicatori Produs 1 Produs 2Cantităţi anuale de aprovizionat (kg.) 75.000 65.000Norma de consum pentru materia primă 0,4 0,9Cost de producţie unitar (Cp) 65 140Durata de fabricaţie (zile) 10 12Coeficient de corelaţie 0,8 0,82

66

Page 67: Finantele Intreprinderii

Cost complet unitar (Cc) 70 150Durata de staţionare în magazie (zile) 5 6

- preţ unitar de aprovizionare pentru materia primă: 150 lei/kg;- intervalul mediu pentru condiţionare (c) este de 4 zile;- intervalul mediu pentru transport intern (t) este de 2 zile;- durata medie de decontare a facturilor este de 10 zile;- producţia fabricată în anul precedent exprimată în cost complet (Pcc) a fost de 9.804 lei;- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei (Kc) =

0,05;- cifra de afaceri a anului precedent a fost de 11.500 lei, iar cea a anului de previziune este de

18.700 lei;- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri (K CA) este de 0,2;- pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale previzionate pentru materia primă,

producţia în curs de execuţie, produse finire, se utilizează următoarele proporţii:- Trim. I = 23%;- Trim. II = Trim. III = 25%;- Trim. IV = 27%.

Suma cheltuielilor pentru diverse materiale este de 174 lei, repartizate, pe baza cotelor de repartizare, astfel:

- Trim. I = 40,02 lei;- Trim. II = Trim. III = 43,50 lei;- Trim. IV = 46,98 lei.

Aprovizionarea s-a efectuat astfel:Data aprovizionării

Intervale de aprovizionat (ti)

Cantităţi de aprovizionat (kg)

24 . II 70 10.00015. V. 80 20.00014 VII. 60 10.00012 X. 90 20.00026 XI. 45 20.000

Bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiul financiar se prezintă astfel:- imobilizări = 3.000 lei;- stoc de materie primă = 1.624 lei;- producţie în curs de execuţie = 275 lei;- produse finite = 181 lei;- creanţe = 320 lei;- capital propriu = 1.800 lei;- datorii financiare = 2.400 lei;- datorii faţă de furnizori = 500 lei;- creditori = 100 lei;- credite de trezorerie = 600 lei.

Să se determine necesarul de finanţare a ciclului de exploatare utilizând ambele metode.79. O societate comercială nou înfiinţată al cărei capital social este de 21.000 mil lei are un profil de activitate apropiat unei societăţi comerciale în funcţiune al cărei bilanţ, aferent exerciţiului încheiat, exprimat sub forma ratelor de rotaţie prin cifra de afaceri, are următoarea configuraţie:

Imobilizări Rc = 399,99 zile

Capitaluri propriiRc = 586,68 zile

Active circulanteRc = 533,34 zile

Datorii fiannciareRc = 159,99 zile

Datorii de exploatareRc = 186,66 zile

Calculele de simulare a mărimii indicatorilor financiari, în situaţia dată, ne conduc la următoarea mărime a fondului de rulment previzional al noii sociietăţi:80. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere ale exerciţiului „n”  prezintă următoarele date:- imobilizări = 1.700 mil lei;

67

Page 68: Finantele Intreprinderii

- active circulante = 500 mil lei;- capitaluri proprii = 600 mil lei;- datorii financiare = 1.000 mil lei;- datorii către furnizori = 400 mil lei.

Cifra de afaceri = 3.600 mil lei; consumuri provenite de la terţi = 2.000 mil lei; impozite şi taxe = 400 mil lei; cheltuieli salariale = 300 mil lei; cheltuieli cu amortizările = 200 mil lei; cheltuieli financiare = 135 mil lei.

Care dintre indicatorii stabiliţi pe baza datelor de mai sus sunt corecţi:1. rata de prelevare a cheltuielilor fiannciare = 15%;2. costul îndatorării = 33,75%;3. durata de amortizare a imobilizărilor = 762 zile;4. durata de achitare a furnizorilor  = 40 zile;5. rotaţia activelor circulante = 7,2 rotaţii.

81. Să se calculeze valorile corecte ale necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare trimestriale utilizând următoarele date:

Nr. crt.

Explicaţii Produs 1 Produs 2 Produs 3

1. Cantităţi anuale de aprovizionat

30.000 40.000 20.000

2. Costul complet unitar 100 300 200

- Producţia fabricată în anul precedent la cost complet a fost de 19.000 mii lei;- Soldul activelor circulante în perioada de bază a fost de 3.431 mii lei;- Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei

este de 0,2;- Pentru repartizarea pe trimestre se utilizează următoarele proporţii: trim.I = 30%; trim. II

= trim. III. = 25%; trim. IV. = 20%82. O societate a realizat în anul precedent o cifră de afaceri de 400.000 u.m, cu un sold mediu de active circulante în valoare de 33.000 u.m. Pentru anul de plan se estimează o cifră de afaceri trimestrială de 179.200 u.m şi o accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri cu 15 zile. Valoarea corectă a necesarului de finanţat al ciclului de exploatare pentru trimestrul de previziune este:83. O societate produce şi comercializează patru produse.

Indicatori A B C DProducţia anuală la cost complet 5.500 5.000 6.000 6.200Necesarul de finanţat mediu anual 80 85 60 65

Producţia la cost complet previzionată pentru trimestrul I al anului de plan este de 4.800 u.m. Folosind metoda analitică bazată pe costuri să se calculeze necesarul de finanţat al produselor finite:84. Se dau următoarele informaţii:

- costul producţiei marfă vândută de o societate în anul precedent a fost de 41.079 mii lei;- soldul mediu al activelor circulante în aceeaşi perioadă a fost de 8.382 mii lei.Pentru anul viitor se estimează:

- costuri ale producţiei marfă de: trim.I = 21.805 mii lei; trim. II = trim III. = 22.351 mii lei; trim. IV. = 23.700 mii lei.- durata de rotaţie se accelerează cu 12 zile faţă de anul precedent.

Să se calculeze valorile corecte ale necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare utilizând metoda sintetică bazată pe costuri.85. Cifra de afaceri realizată de o societate în exerciţiul N este de 88.305 mii lei, iar bilanţul exprimat în solduri medii se prezintă astfel:

ACTIV Sold mediu PASIV Sold mediu

68

Page 69: Finantele Intreprinderii

Imobilizări 24.780 Capital propriu 24.300Stocuri 3.990 Datorii financiare 4.650Creanţe-clienţi 1.155 Datorii de exploatare 1.028Lichidităţi 53

TOTAL 29.978 TOTAL 29.978

Să se determine indicatorii fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă exprimaţi în număr recuperabili prin cifra de afaceri.

86. Să se calculeze stocul curent şi stocul de siguranţă pentru un anumit tip de materie primă semnificativă, cunoscând:

- cantitatea anuală de produse programată a se fabrica de 1080 buc.- norma de consum specifică de materie primă este de 1,5 kg./ buc.- preţul unitar de aprovizionare este de 15.000 lei./ kg.

- cantităţile anuale aprovizionate şi intervalul (în zile) între aprovizionări sunt:

Cantităţi anuale de aprovizionat (kg) intervalul între aprovizionări (în zile)20.000 8010.000 7020.000 6010.000 10015.000 50

87.Se pun la dispoziţie următoarele date:Indicatori Produs 1 Produs 2

Cantităţi anuale de aprovizionat (kg.) 60.000 65.000Norma de consum pentru materia primă 0,5 0,8Durata de fabricaţie (în zile) 10 15Coeficient de corelaţie 0,8 0,84Cost complet unitar 100 130Durata de staţionare în magazie produse finite 10 14Costul de producţie unitar 70 80- preţul unitar de aprovizionare pentru materia primă este de 200 ;- intervalul între două aprovizionări consecutive este de 60 zile;- intervalul pentru stocul de siguranţă este de 20 zile;- intervalul mediu pentru condiţionare este de 5 zile;- intervalul mediu pentru transport intern este de 3 zile;- pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale previzionate pentru materii prime

se vor utiliza următoarele proporţii:- trim. I = 22%;- trim. II = 24%;- trim. III = trim: IV = 27%.

Să se determine, utilizând metoda analitică bazată pe costuri, valorile corecte ale necesarului de finanţat mediu anual şi trimestrial la produsele finite.

88. Cifra de afaceri a anului expirat a fost de 25.000 mii lei, cifra de afaceri a anului de previziune este de 30.000 mii lei. Soldul mediu al activelor circulante pentru anul de bază a fost de 5.000 mii lei. Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri este de 0,4.

Să se determine necesarul de finanţare trimestrial al cheltuielilor de exploatare prin metoda sintetică bazată pe rata cinetică a activelor circulante, ţinându-se cont de repartizarea cifrei de afaceri previzionată pe trimestre astfel:

- trim. I = 15%;- trim. II = 20%;- trim. III = 25%;- trim. IV = 40%.

89.Comentaţi conţinutul elementelor pentru fundamentarea costului creditului.69

Page 70: Finantele Intreprinderii

90. Enunţaţi factorii esenţiali ai costului aplicabil al creditelor solicitate.91. Care sunt elementele analizei manageriale ale dosarului de credit a unui client?92. Precizaţi principalii indicatori de analiză a performanţelor economico-financiare ale dosarului de credit.93. Ce reprezintă rata de dobândă proporţională şi rata de dobândă echivalentă?94. Ce sunt creditele de trezorerie?95. Care sunt elementele componente ale costului creditelor de trezorerie?96. Ce este scontul comercial şi cum se determină costul creditelor de scont?97. La ce se referă optimizarea costului creditelor pe termen scurt?98. Ce reprezintă investiţiile?99. Comentaţi indicatorul de eficienţă a investiţiilor, valoarea actuală netă.100. Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni este compus din 250.000 titluri, a căror valoare bursieră este de 15.000 u.m. înainte de majorare. S-a decis majorarea capitalului printr-o emisiune de 50.000 de acţiuni noi la o valoare de emisiune de 11.250 u.m./ acţiune.

Să se determine:a. valoarea teoretică a acţiunilor după majorarea capitalului;b. numărul drepturilor de subscriere necesar pentru a procura o acţiune nouă;c. valoarea teoretică a drepturilor de subscriere.

70