Fisa de autorMircea Eliade

Nume si prenume : Mircea EliadeDate biografice:

- data si locul nasterii: 13 martie 1907, Bucuresti- studii : istoric al religiilor

- activitati reprezentative: in 1919-1920 improvizeaza un laborator de chimie in

mansarda- data mortii : 22 aprilie 1986 (la Chicago)

Personalitatea scriitorului : filozof, istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar

Opera lui Mircea Eliade 1932, Soliloquii 1933, Maitreyi 1935, Huliganii 1935, Santier

1936, Domnisoara Christina 1939, Fragmentarium

1963, Aspects du mythe 1966, Amintiri : Mansarda

Referinte si aprecieri critice:

- despre cartea Maitreyi

Maitreyi este un roman viu, substantial, cu o deschidere noua spre problematica omului modern

(un spirit, intre altele, voiajor, confruntat in experientele lui existentiale cu mentalitati

inradacinate in ceea ce antropologii numesc cultura

de profunzime). Nu atat exotismul – desi nici acesta nu poate fi ignorat – este elementul inedit in romanul lui Eliade, ci un spirit nou de a gandi destinul omului

in secolul XX, o vointa clara de sincronizate cu spiritul timpului.

Un roman viabil, dupa mai bine de jumatate de secol de cand a fost scris. Eliade incearca sa construiasca,

dupa o formula a lui Bachelard, o mitologie a seductiei.

(Acad. EUGEN SIMION)

- despre viata sa:

În anul aniversării centenarului naşterii lui Mircea Eliade, comemorăm şi douăzeci şi unu de ani de la moartea sa. Nu intenţionez nici un fel de speculaţie pentru a sugera eventuale conjuraţii ale astrelor. În

anul 1907, calendarul nostru cultural-literar înregistrează moartea, în data de 25 august, a

marelui cărturar enciclopedist, filolog, lingvist, istoric, poet, prozator, dramaturg, publicist – B.P. Hasdeu. Şi

iarăşi, nu cu intenţia de a invoca o anumită conjuncţie astrală, voi reactiva în memoria culturală

a cititorului un fapt semnificativ, confirmând un adevăr esenţial pe care J.W. Goethe îl numea, cu o

sintagmă mereu citabilă, „afinităţi elective“, anume: apariţia în 1937 a lucrării B.P. Hasdeu – Scrieri

literare, morale şi politice, I-II, ediţie critică cu note şi variante de Mircea Eliade. Afinităţile elective cu

marele cărturar-creator B.P. Hasdeu, Mircea Eliade le mărturiseşte în primul său volum de „Amintiri,

Mansarda“, publicat în anul 1966, în limba română, la Madrid, de editura Destin.

Traiectul existenţial şi opera vastă şi atât de diversă, cu nu puţine volume care l-au impus în

universalitatea culturală pe Mircea Eliade, sunt la ceasul de faţă în întregime şi sub varii aspecte

cunoscute de cititorii numeroşi ai marelui scriitor şi savant.

Mircea Eliade s-a impus de foarte tânăr ca un romancier de valoare, chiar dacă receptarea prozei sale s-a manifestat, în unele cazuri, contradictorii,

chiar nefavorabile. Între publicaţiile literar-culturale care s-au pronunţat asupra scrierilor tânărului Mircea

Eliade s-a situat şi revista craioveană Ramuri. Reapărută în mai 1934, după o întrerupere de mai bine de patru ani, în nr. 2, din iunie acelaşi an în

Ramuri este publicată o cronică literară extinsă la romanul „Întoarcerea din rai“ de Mircea Eliade,

cronică semnată de Const. D. Ionescu, un critic de marcă în epocă al revistei craiovene, critic încă

relativ tânăr. Reamintesc că, pe parcursul anului 1934, Mircea Eliade a publicat nu mai puţin decât

cinci cărţi: Întoarcerea din rai (roman), Lumina ce se stinge (roman); India (reportaj); Oceanografie (eseu)

şi Alchimia asiatică (eseu).

În cronica sa din Ramuri (pp.90-94), Const. D. Ionescu (1895-1950) expune, în partea liminară,

câteva constatări şi consideraţii, din care prefer să citez selectiv, în locul parafrazării sau rezumării, cum se procedează tot mai frecvent, în astfel de cazuri, în ultimul timp. Astfel, în consistenta parte liminară a

cronicii sale, criticul rămurist scrie, între altele:

„Se scrie şi se tipăreşte mult. Mai mult ca oricând. Sigur, n-a cunoscut niciodată scrisul românesc o mai

mare abundenţă de recoltă. (...)

„Aşadar, e firesc ca o publicaţie – şi mai cu seamă una redusă ca spaţiu – să nu îmbrăţişeze întreaga

mişcare. Şi nici nu este de trebuinţă . Dimpotrivă. Nu urmărim informaţia. Ne interesează tocmai

selectivul. De aceea ne vom opri la ceea ce ni se pare mai caracteristic, la acele cărţi în care vom

întrezări semne din care să se descopere ceva din feţele veacului.“ Apoi, criticul formulează referinţe

directe asupra romanului avut în vedere. „Iată consideraţiile notaţiilor de faţă în marginea

romanului d-lui Mircea Eliade, Întoarcerea din rai. Din noianul de tipăritură literară actuală, credem că noul volum – penultim, dar totuşi recent, căci n-are decât câteva luni – merită o atenţie deosebită. În carte sunt închise gândurile – bune sau rele – ale unei generaţii

care încearcă o depăşire a vechiului meşteşug scriitoricesc. E îmbelşugată noutate pe cele 419

pagini. Se dă la iveală o lume nouă, răsărită, dar în curs de afirmare şi se acordă un nou chip de

literatură – ca metodă de cercetare a omului şi ca formă de prezentare. Cert, Întoarcerea din rai n-ar fi cu putinţă să fie scrisă decât între anii 1931-1933.

„Căci, să nu uităm că sunt nenumărate alte cărţi, care, deşi apărute astăzi, puteau tot aşa de bine să

fie concepute înainte de război.

Pentru actualitatea ei – cu toate scăderile şi cu toate însuşirile alese – merită să fie discutată.

De literatura d-lui M.E. ne-am ocupat chiar de la primul volum, Isabel şi apele Diavolului. Şi cu acel prilej am avut o atitudine aspră, dar îndeajuns de

motivată. Isabel... era debutul nebulos şi prezumţios. De atunci şi până acum însă ne-a mai dat Maitreyi.

Un suflet, un chip şi o poemă de aprinsă patimă omenească. De la Isabel la Maitreyi, autorul a urcat

nu o treaptă, mai multe. Cine a citit povestea Maitreyei-ei, păstrează în suflet o imagine vie de patimă arzătoare, de destin şi gând înălţat din

umanitate pentru umanitate. Şi tot aşa după lectura Întoarcerii din rai.

De data aceasta d. M.E. părăseşte regiunea exotică a Indiei, alegându-şi un câmp local, un crâmpei din

societatea românească. (Deşi lucrul n-are importanţă prea mare. Pentru că acolo nu climatul străin

interesa, ci zbaterea omenească). În noul roman a descins pe sol românesc, dar pentru a înfăţişa

socialul, extern, ca peisaj omenesc şi urmându-i doar cauzalitatea actelor. Dacă ar fi aşa, d-sa n-ar fi prea nou, s-ar folosi de metodele literare cunoscute. Altul este procedeul d-lui M.E. Ne rezervam rândurile de la

urmă pentru a-l semnala. Deocamdată să vedem cuprinsul, sâmburele cărţii. Succint l-am defini: o lume în gestaţie. Durerile şi năzuinţele tineretului

care se caută. Conflict între generaţii: una consumată, vetustă; cealaltă nouă şi necristalizată. Un aspect al crizei de creştere. Este strigătul surd al tineretului suspendat. Între ce a fost înainte, dincolo

de tratatul de pace şi ce a urmat după, e un hiat. Lumea nouă care se naşte n-are legătură cu trecutul. Între azi şi ieri stă căscată prăpastia războiului peste

care nu

s-a întins puntea între generaţii.“

După cum explicit se exprimă în textul său, Const. D. Ionescu se dovedeşte cunoscător în profunzime ale realităţilor social-politice şi implicit culturale, în sens

general în sfera ultimă menţionată de noi, şi în cronica sa se referă şi proiectează în realităţile,

situaţiile numite personajele romanului eliadesc. Mai mult încă, subliniază şi modul în care personajele

romanului, tineri intelectuali se raportează în contextul realităţilor din epocă.

„Dar aceeaşi generaţie pierdută în căutarea absolutului – scrie într-un loc criticul – are

dezamăgiri. Torturată zadarnic pe căile abstracte, vrea întoarcerea la concret.“ Altul spune: „Mi-e sete de concret, de viaţa de toate zilele, de caritate... M-

am săturat de capodopere, de asceză şi toate celelalte...“ (pag. 378).

Urmărind ideaţia personajelor romanului şi folosind citate elocvente, criticul scrie în alt loc din cronica sa:

„Nevroza socială care a cuprins intelectualitatea tânără duce pe unii până la gânduri anarhice. Dar sunt neputincioşi să treacă de la cuget la faptă.

Singur unul încearcă, Emilian.“

Criticul literar insistă şi asupra compoziţiei noi, structurări personale ale textului romanesc în

Întoarcere din rai.

„D-l M.E., am spus, ca metodă, se deosebeşte de predecesori în arta romanului. Rupe cu construcţia

obişnuită. Nu mai avem de-a face cu romanul clasic,

cu acţiune, cu diverse feţe, tăiat în felii urmărite în continuare.

De acţiune, fără îndoială, nu poate fi vorba. Materialul prezentat este mai mult de natură

psihologică. (...)

Privit strict epic, romanul ar avea un cusur capital: tipurile nu sunt diferenţiate. Sau aşa de puţin

diferenţiate încât le confunzi. E unul multiplicat în diverse feţe şi nume. Aproape toţi sunt celebrali,

ironici, sceptici, cinici, se complac în vulgaritate, în fraudă, sadism, invectivă etc. Dar realizarea d-lui M.E. trebuie înţeleasă altfel. În expresia rădăcinii

talentului d-sale autobiograficul. Aşa a apărut de la Isabel, aşa se menţine în Maitreyi şi continuă să fie la

fel în Întoarcerea din rai. Transpunerea la diverse personagii este numai formală. Înlăturând această

aparenţă, deghizarea, dar peste fondul de bază care este autobiografic. O confesiune de cuget şi viaţă

trăită intens. (...)

Întoarcerea din rai nu vrea să facă literatură. Ea face investigaţii în realitatea internă şi-o dezvăluieşte

nemilos.“

Şi-acum să citim consideraţiile şi judecăţile critice formulate de Const. D. Ionescu în finalul cronicii sale

despre care promitea în partea introductivă a textului critic că le va exprima. Transcriu, aşadar,

partea finală a cronicii din Ramuri, nr. 2, iunie 1934:

„Ca modalitate tehnică, Întoarcerea din rai continuă, în unele privinţe, pe Maitreyi, bunăoară, prin stilul

simplu, necultivat, prin parantezele care dau expunerii naturaleţe, prin numeroasele întrebări şi solilocvii. Mai mult chiar. Analiza de sine, stufoasă

prin amendări incidentale, se împleteşte cu perspective luate prin persoana III. Ca şi în celelalte volume, şi aici, simplitatea expresiei merge până la plat, până la tonal. Fraza comună, vorbirea tuturor: de pe stradă, la cafenea şi din ziare. Niciodată nu

cristalizează în imagini. Autorul are oroare de „literatură“. Absenţa preocupării de formă se

învecinează uneori cu neglijenţa. Fără linie, fără culoare şi relief, stilul d-lui M.E. se situează la polul

opus al d-lui Ionel Teodoreanu care îşi face o plăcere din mânuirea frazelor înflorite abuziv, frizând de

multe ori preţiozitatea. În egală măsură în stilul d-lui Ionel Teodoreanu se vădeşte imagist – cu predilecţie

metaforic – ald-lui M. E. este mat şi prozaic. Calităţile lui stau

tocmai în firesc şi cursivitate.

Iată o seamă din motivaţiile celei mai tinere generaţii: ca înfăptuiri pozitive, sinceritatea şi

spontaneitatea; iar negative, alungarea ornamentului şi retorismului – de la fond până la expresie. De către

unii cotate drept cusururi; de către alţii, note de superioritate. În orice caz însă în operă bate un puls din organismul veacului, manifestat în fond prin axa

de cristalizare în jurul absolutului şi în formă prin spontaneitate“.

Din întregul text al cronicii literare semnată de Const. D. Ionescu şi consacrată romanului Întoarcerea din rai de Mircea Eliade, reiese şi se impune un adevăr de ordinul evidenţei: criticul, profesor de literatură

română la Liceul „Traian“ din Turnu Severin, era un cunoscător în totalitate al scrierilor de până la acea

dată semnate de tânărul scriitor. Un cunoscător avizat, capabil să descifreze sensurile originalelor

romane ale lui Mircea Eliade, să le situeze valoric în deplină cunoştinţă de cauză, într-o nouă paradigmă

ce se instaura în romanul românesc interbelic. Aprecierile, consideraţiile lui Const. D. Ionescu formulate în cronica din revista Ramuri, printre

primele din critica noastră, referitoare la romanul Întoarcerea din Rai, dar şi referinţele succinte la romanele anterioare Isabel şi apele diavolului şi

Maitreyi atestă o receptare întru totul pertinentă a acestor creaţii ale tânărului Eliade. Iar aceste prime

aprecieri au fost exprimate ca idei, constatări în texte critice posterioare aparţinând unor diverse

condeie critice.

În acelaşi an 1934, în nr. 4-6 (august-octombrie) – număr de vacanţă – al revistei Ramuri, un alt critic literar – I.M. Ioanid (1897-1972), profesor la Liceul „Carol I“ din Craiova, consacră o destul de amplă cronică literară volumului India de Mircea Eliade,

volum recent apărut. I.M. Ioanid procedează „didactic“, asemenea colegului şi confratelui său severinean, Const. D. Ionescu. Într-o introducere

teoretică, criticul emite judecăţi ca acestea: „memorialul de călătorie este o speţă literară

ambiguă, în care documentul nud şi fenomenul de expresivitate estetică stau într-o relaţie determinată de pricini atât temperamentale cât şi obiective. (...)

Există călători cu darul condeiului şi literaţi care călătoresc. Cu cât cei din urmă sunt dublaţi de

gânditori în curs de eflorescenţă, cu atât vor fi mai

degrabă ispitiţi să-şi definească propriul peisaj interior care nu-i de mirare să-l degenereze sau să-l

absoarbă pe celălalt.“

Percepând noutatea formulei cărţii lui Mircea Eliade, criticul rămurist îi explicitează conţinutul şi formula

personală, şi dacă ea nu poate fi circumscrisă „memorialului de călătorie care este o speţă literară ambiguă“, criticul constată că în realitatea textului „(...) găseşti în „India“ veşnic prezent pe d-l Mircea

Eliade în intimitatea gândirii şi simţirii sale, complexe, întortochiate, uşor exterioare, cum se cuvine să fie pe meleagurile Iluminatului. Simţi la

fiecare pagină şi deseori la fiecare frază pe omul caren-a făcut o călătorie numai ca să confecţioneze o

carte, o teză de doctorat şi o carieră, ci pe acela care a avut afinităţi prestabilite cu India. Îl simţi câte odată cam mult. Dar în locul Indiei unitare, te

mulţumeşti cu Indianul autentic. Un alt contact edificator, cu India îl ai prin intermediul termenilor

„hindustani“ abundenţi, într-adins netraduşi de autor, pentru ca tenta autohtonă să fie mai nealterată.

Cu însuşirile şi cu atitudinea d-lui Eliade, viziunea Indiei trebuia să fie fragmentară, cu o căutată lipsă de coeziune. Dar ce magnific pitoresc în clişee, ce

profunde sau tainice zvonuri din viaţa care mişună în imensitatea florei şi faunei şi omenirii descoperite, câtă înfiorare în suita de momente – mai totdeauna grave – care s-au oglindit în sufletul autorului ca tot

atâtea revelaţii!“

Un alt colaborator constant al revistei Ramuri, profesorul şi literatul Traian Mateescu (1907-1978)

semnează în revistă, în nr. 8, din octombrie 1937 articolul „Peisajul generaţiei noastre“, în care autorul

exagerează în parte prin afirmaţii că numai aparţinând unor „grupe, grupuleţe şi programe“ devii

vizibil în câmpul cultural, câştigând o popularitate peste valoarea reală în sine a persoanei.

Afirmând valoarea într-adevăr de excelenţă a tânărului scriitor Mircea Eliade, profesorul şi literatul

craiovean Traian Mateescu consideră – în mod exagerat, desigur – că popularitatea tânărului autor

de romane ar proveni „Mai ales din faptul că d-l Mircea Eliade are de partea sa şi o leacă de presă“. Const. D. Ionescu s-a aflat de partea foarte tânărului Mircea Eliade, încă de la debutul editorial cu romanul

Isabel şi apele diavolului, publicând o substanţială cronică literară în revista „Gândirea“, nr. 8-9, august-

septembrie, din 1930, în timpul când Eliade se afla încă la studii în India. Iar cele două cronici literare,

apărute în cursul anului 1934 în revista Ramuri, cronici din care am reprodus extinse citate în

documentarul de faţă, atestă receptarea şi situarea tânărului scriitor Mircea Eliade de către publicaţia

craioveană, prin cei doi cronicari ai săi, într-un mod adecvat, ca pe un creator de profundă originalitate şi

valoare. El este circumscris unei noi paradigme a romanului, paradigmă ce se consolida în literatura

noastră în anii interbelici.

După aproape un sfert de secol, timp în care numele şi opera lui Mircea Eliade au fost interzise în ţară de către regimul totalitar comunist, revista Ramuri, îşi poate revendica primatul publicării a doză articole despre marele scriitor român şi savant umanist,

profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. În nr. 9 din 15 septembrie 1967, în cadrul rubricii Fişe de dicţionar filosofic, rubrică inaugurată

şi susţinută în mare parte de redactorul de specialitate al revistei, Grigore Traian Pop, au fost

publicate despre Mircea Eliade articolele „1. Filosoful. Elementul originar în filosofia culturii“ sub semnătura

lui Vasile Vetişanu şi „2. Literatul“, semnat de Ilina Grigorovici. Apoi, alte reviste, din Bucureşti şi câteva centre culturale ale ţării, au publicat în paginile lor

texte despre Mircea Eliade şi chiar proze ale scriitorului.

Prozatorul Ştefan Bănulescu, în plină ascensiune literară în urma apariţiei, în 1965, a valorosului său

volum de povestiri „Iarna bărbaţilor“, publică în Ramuri, nr. 1, din 15 ianuarie 1968, articolul Mircea

Eliade în „Amintiri“, în care citează un pasaj semnificativ din volumul apărut la Madrid în 1966,

pasaj în care scriitorul, aflat de mulţi ani departe de ţară, evocă atât de viu şi emoţionant lecturile din anii adolescenţei bucureştene pe când era elev la Liceul

„Spiru Haret“.

Dar, despre referirile la Mircea Eliade în Ramuri, între anii 1967-2007, se impune să revenim în mod mai detaliat în acest an al aniversării naşterii marelui

scriitor şi savant umanist din secolul XX.

Cele dintai lecturide Mircea Eliade

(rezumat)

In anul 1912, copilul Eliade se muta la Cernavoda, alaturi de familia sa, deoarece tatal sau trebuie sa mearga in amrmata. Acolo, el ramane timp de doi ani.

El invatase deja alfabetul, dar nu stia la ce foloseste, pana cand a descoperit cartea de citire a fratelui sau, Nicu. Atunci a inteles magia textelor, deoarece a citit cu pasiune. Dar, dupa o saptamana, Eliade isi da seama ca nu mai are ce citi. Afla de la invatatorul sau ca este miop, si i se interzice sa citeasca orice in afara de basme si povesti, lecturi ce trebuiau citite pentru scoala.

Desi i se interzise lectura, copilul Eliade continua sa citeasca, insa pe ascuns, orice in cadea in mana : Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor.