Formele contravenției

1. Formele contravenției

Prin forme ale contravenției se au în vedere formele pe care contravenția le poate îmbrăca, în ceea ce privește latura sa obiectivă, în raport cu etapele de desfășurare a activității contravenționale.

Pentru a analiza formele activității contravenționale, este necesar să specificăm că caracteristic contravenției intenționate este faptul că aceasta se poate desfășura nu numai în forma ei consumată, ea avînd tendința de a îmbrăca diferite forme, în dependență de momentul în care se află sau s-a oprit desfășurarea contravenției.

Formele activității contravenționale sunt următoarele: actele preparatorii, tentativa, fapta consumată și fapta epuizată. Așadar, fiecare fază a desfășurării activității contravenționale intenționate va determina o formă a contravenției, care va reprezenta nu altceva decît o variantă a acesteia.

Dacă activitatea de săvîrșire a unei contravenții a fost dusă numai pînă la o anumită etapă, va exista o formă imperfectă a acesteia, acestea fiind faptele preparatorii și tentativa. Și din contra, dacă se vor produce urmările cerute de lege, vom fi în prezența unei forme perfecte a faptei, iar dacă urmările vor avea o prelungire în timp, vom avea o formă mai mult ca perfectă, epuizarea. Includerea formelor, atît a celor perfecte, cît și a celor imperfecte în Codul Contravențional, devin contravenții în adevăratului sens al cuvîntului. Diferența va exista doar din punct de vedere al pericolului social pe care acestea îl prezintă.

1.1 Actele preparatorii

În principiu, orice contravenție, pentru a fi comisă în condiții optime, presupune o pregătire prealabilă, care poate consta în diferite activități, în funcție de natura și împrejurările în care se săvîrșește contravenția.

Caracteristic pentru actele preparatorii este faptul că ele intervin înainte de săvîrșirea propriu-zisă a contravenției și au scopul de a asigura buna desfășurare a acesteia.

Astfel, actele preparatorii sunt acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de comitere a contravenţiei, ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia. Ele trebuie să

PAGE \* MERGEFORMAT 13

întrunească cumulativ următoarele condiţii: să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite; activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie; activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al contravenţiei proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.

Putem face o tangență a legislației penale, care, în art. 26 CP incriminează actele de pregatire a infracțiunii, cu Codul Contravențional, în care nu se conțin prevederi referitoare la această formă a contravenției. Aceasta datorită faptului că pregătirea pentru contravenție nu prezintă un pericol social care ar justifica sancționarea faptelor date, un argument în plus fiind și faptul, că deși legislația penală incriminează pregătirea de infracțiune, la individualizarea pedepsei, în cazul în care s-a săvîrșit pregătirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, datorită pericolului social redus, pedeapsă pentru aceste fapte nu se aplică.

1.2 Tentativa

În evoluția progresivă a procesului de săvîrșire a unei contravenții, tentativa se încadrează între etapa actelor preparatorii și etapa contravenției consumate, reprezentînd o încercare de săvîrșire a acesteia. În această ipoteză, făptuitorul săvîrșește acte îndreptate spre consumarea contravenției, dar nu le finalizează prin producerea urmării prejudiciabile.

Tentativa de contravenţie este acţiunea sau inacţiunea intenţionată, îndreptată nemijlocit spre comiterea unei contravenţii dacă, din cauze in-dependente de voinţa făptuitorului, aceasta nu s-a realizat prin producerea rezultatului contravenţional. Este specific faptul că rezultatul nu coincide cu intenția. Acest fapt și stă la baza definirii tentativei ca o formă imperfectă, dar care nu face imposibilă incriminarea ei, pe motiv că legiuitorul trebuie să asigure protejarea anticipată a valorilor social-fundamentale.

Caracteristic tentativei de săvîrșire a unei contravenții sunt următoarele trei semne: acţiunile făptuitorului sunt îndreptate nemijlocit spre comiterea contravenţiei concrete; făptuitorul nu duce contravenţia până la capăt şi fapta lui rămâne neterminată; făptuitorul nu şi-a realizat rezultatul contravenţional din cauze independente de voinţa sa.

În conceptul de tentativă putem include o sferă de acțiuni foarte variate, începînd cu momentul atentatului asupra obiectului. În caracterul acestor acțiuni


există deosebiri esențiale, ceea ce denotă un grad diferit al pericolului social al tentativei, care nu poate să nu fie luat în considerație la soluționarea problemei cu privire la răspunderea și stabilirea măsurii concrete de pedeapsă în limitele legii. Astfel tentativa se prezintă sub 2 aspecte:

1. tentativa consumată, care are loc atunci când persoana a comis toate ac-ţiunile sau inacţiunile pe care le consideră necesare pentru a comite contravenţia, însă rezultatul dorit n-a survenit din cauze independente de voinţa ei;

2. tentativa neconsumată, care apare atunci când persoana n-a comis toate acţiunile sau inacţiunile pe care le consideră necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit din cauza survenirii unui eveniment neașteptat de către contravenient.

Pedeapsa pentru tentativa de contravenţie se stabileşte conform articolului din partea specială a Codului Contravențional, care prevede răspunderea pentru contravenţia respectivă.

1.3 Contravenția consumată

Contravenția consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a contravenției. Ea se realizează în momentul final al etapei executării și reprezintă înfăptuirea integrală a conținutului material al contravenției. Contravenţia se consideră consumată atunci când activitatea contravenţională a dus la producerea rezultatului contravenţional urmărit şi prezintă toate condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa contravenţiei în configuraţia tipică a acesteia.

Contravenţia consumată este de 3 tipuri: 1. continuă, adică fapta se caracterizează prin comiterea neîntreruptă, timp

nedeterminat a activităţii contravenţionale. Contravenția continuă, conform art. 11 din Codul Contravențional, se consumă în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii contravenționale sau al survenirii unor evenimente care împiedică această activitate;

2. prelungită, adică fapta se caracterizează prin două sau mai multe acţiuni sau inacțiuni contravenţionale identice, comise cu intenţie unică şi cu un singur scop, alcătuind o singură contravenţie. Conform art. 12 din Codul Contravențional, contravenția prelungită se consideră consumată în momentul săvîrșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni contravenționale;

3. repetată, adică comiterea a două sau mai multe fapte identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională, cu condiţia că persoana


nu a fost sancţionată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.

1.4 Contravenția epuizată

Este adevărat faptul că, la marea majoritate a contravențiilor, momentul consumării este momentul final al producerii urmărilor prejudiciabile. Dar, totuși, uneori suntem puși în prezența faptului că, după momentul consumării contravenției, apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea activității contravenționale. Aceste urmări posterioare momentului consumării, continuă să se producă la un alt moment, numit momentul epuizării contravenției.

Putem deci concluziona, că contravenţia se consideră epuizată atunci cînd, după momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau cadrului unui proces firesc, produce consecinţe noi. Spre exemplu, contravenţia continuă se consumă în momentul realizării laturii obiective a contravenţiei respective, şi se epuizează în momentul terminării executării acţiunii sau inacţiunii specifice. Importanţa aprecierii epuizării contravenţiei rezidă în faptul că, în funcţie de acest moment se apreciază şi efectele juridice, deoarece momentul epuizării determină data comiterii contravenţiei. De aici apare și necesitatea determinării cu exactitate a acestui moment.


2. Variantele contravenției

Variantele contravenţiei reprezintă aspecte ale activităţii contravenţionale, construite prin derivaţie de la forma tipică a contravenţiei. Această contrucție a variantelor derivate ale contravenţiei se efectuează prin adăugarea la conţinutul variantei inițiale, de bază a unor condiţii adiționale, care se referă la obiectul contravenţiei, subiectele contravenţiei, locul şi timpul săvîrșirii contravenției, situația concretă, sau unul dintre elemente. Variantele contravenţiei pot fi de două feluri: atenuantă şi agravantă.

Varianta atenuantă este acea stare, situaţie, în care varianta contravenţiei are un grad de pericol mai puțin redus decât forma de bază. Varianta atenuanta este reglementată, de obicei, în primul alineat al articolului din partea specială a Codului Contravențional, deoarece acesta prezintă o faptă mai puțin gravă decît alineatele imediat următoare.

Varianta agravantă este acea împrejurare, în care varianta contravenţiei prezintă un pericol social mai mare în comparație cu forma de bază a acesteia

În dependență de varianta contravenţiei avem reglementat un grad mai sporit sau mai diminuat a sancţiunii aplicabile contravenţiei date.


3.Modalitățile contravenției

Modalităţile contravenţiei reprezintă tipurile în care poate fi realizat ele-mentul material al contravenţiei. Ele pot fi divizate în normative şi faptice.

Modalităţi normative ale contravenţiei reprezintă acele formele de realizare a contravenţiei, care au o reglementare expresă în textul legii. Deasemenea, acestea, la rîndul lor, pot fi plurale sau unice, în dependență de numeroasele tipuri ale contravenţiei.

Pluralitatea contravenţiei reprezintă un ansamblu de norme juridice contravenţionale, care reglementează situaţia în care o persoană săvîrșește două sau mai multe contravenţii şi se poate prezenta prin următoarele forme:

a) concursul de contravenţii- suntem în prezența unui concurs de contravenții în situația în care o persoană comite cel puţin două contravenţii, înainte de constatarea irevocabilă a existenţei vreuneia dintre acestea. Concursul de contravenţii poate fi real, în cazul comiterii mai multor contravenţii, ca urmare a mai multor fapte distincte, şi ideal, în cazul în care o faptă comisă de aceeaşi persoană, datorită circumstanțelor în care a fost comisă și consecințelor pe care le-a iscat, întrunește elementele mai multor contravenții

b) recidiva contravenţională- suntem în prezența unei recidive de contravenții în cazul în care o persoană comite o nouă contravenţie după ce a fost sancţionată irevocabil pentru o altă contravenţie. Recidiva contravenţională nu trebuie confundată cu antecedentul contravenţional, care este genul proxim al recidivei, din cauza că nu toate tipurile de contravenţii stabilite irevocabil atrag existenţa stării de recidivă, ci numai cele care prezintă o anumită gravitate.

Unitatea contravenţională reprezintă activitatea unei persoane, activitate ce contravine normelor legale și realizează conţinutul unei singure contravenţii. La rîndul său, și unitatea contravențională se exprimă prin două modalități faptice:

a) simplă, care se realizează prin efectuarea unei singure acţiuni sau inacțiuni instantanee, dar care produce un singur rezultat, în baza unei intenţii contravenţionale unice. Unitatea contravenţională poate deasemenea să îmbrace formele: 1) continuă, în cazul în elementul material şi rezultatul contravenţiei durează în timp şi este stopată datorită unei forţe contrare şi 2) derivată, în cazul în care elementul material al unei contravenţii este deturnat de la obiectul sau de la persoana, care au fost vizate de către făptuitor sau în cazul în care rezultatul se produce în alt mod decât cel efectuat, ceea ce presupune că se poate realiza conţinutul unei alte contravenţii decât a celei așteptate;


b) complexă, care constă din mai multe fapte contravenţionale sau în care este absorbită, ca element constitutiv ori ca element circumstanțial agravant, o altă contravenţie. Unitatea contravenţională complexă poate fi prezentă în una din formele: 1) varianta-tip, care se realizează prin introducerea, ca simplu element constitutiv, în conţinutul unei alte contravenţii, a uneia sau mai multor contravenţii şi 2) varianta agravantă, care se realizează prin ataşarea, la conţinutul unei contravenţii simple, adică la varianta-tip, a unei cerinţe esenţiale, ce agravează răspunderea pentru fapta comisă.

Modalităţile faptice ale contravenţiei, la rîndul său, sunt formele de realizare a contravenţiei, în care se prezintă obiectiv fapta, ce poate fi încadrată în una din modalităţile normative ale contravenţiei respective.


4. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei

O faptă concretă, săvîrșită de o persoană, poate fi sancționată de legea contravențională, în momentul în care aceasta prezintă trăsăturile esențiale ale unei contravenții ca atare și întrunește toate semnele pentru a fi încadrată în vreuna dintre dispozițiile normelor Părții Speciale a Codului Contravențional.

Avînd în vedere că legiuitorul este acela care stabilește caracterul contravențional al faptelor, tot el este acela care poate, în anumite situații sau împrejurări, să înlăture caracterul contravențional al acestora.

Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei reprezintă anumite stări, situații, cazuri, împrejurări, a căror existență, în timpul comiterii faptei, face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esențiale ale contravenției. Toate cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei sunt explicit prevăzute în Codul Contravențional. Aceste fapte sunt: starea de iresponsabilitate, legitima apărare, starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică și/sau psihică, riscul întemeiat și cazul fortuit.

4.1 Starea de iresponsabilitate

Codul Contravențional consacră expres starea de iresponsabilitate, constatată în modul stabilit de lege. Astfel, potrivit normei respective, este în stare de iresponsabilitate, persoana care săvîrșește o faptă, aflîndu-se în imposibilitatea de a dirija acțiunile sale din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări temporare a activității psihice, a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice.

Capacitatea de a înțelege semnificația socială și caracterul de fapt ale actelor sale și, concomitent a le dirija conștient, deosebește persoana responsabilă de cea iresponsabilă. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea este o stare maladivă a psihicului uman, care se caracterizează prin dereglarea conștiinței și/sau a voinței, care privează persoana de posibilitatea de a conștientiza realitatea obiectivă, adică de a-și da seama de caracterul faptelor sale și de a le controla. Această stare maladivă a psihicului dereglează funcția reflectorie a creierului, în urma cărui fapt se pierde capacitatea principală a conștiinței, conștientizarea. Deci, persoana iresponsabilă nu este subiect a contravenției, și, după cum reiese din Codul Contravențional, nu este pasibilă de răspundere contravențională.


Pentru a fi în prezența stării de iresponsabilitate, se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții:

1. să existe starea de incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul șă nu-și poată da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, sau să nu le poată stăpîni;

2. incapacitatea psihică să existe la momentul săvîrșirii contravenției;3. starea de incapacitate psihică să fie determinată de alienație mintală

dau de alte anomalii care nu permit receptivitatea psihică;4. fapta comisă să fie prevăzută de legea contravențională.

4.2 Legitima apărare

Legitima apărare constă în apărarea, determinată de nevoia de a înlătura un atac material, imediat, direct și injust îndreptat asupra unei persoane, a drepturilor sale sau împotriva unui interes public, care care pune în pericol grav valorile acestea.

Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitate. Ea constituie, de asemenea, o metodă de prevenire a acțiunilor prejudiciabile. Legitima apărare se caracterizează prin faptul existenței unui atac, a unei agresiuni, care pune în pericol persoana, drepturile celui atacat sau un interes public, și care impun cu necesitate acțiuni de apărare pentru ocrotirea și protejarea valorilor sociale menționate expres de lege.

Atacul presupune o acțiune săvîrșită cu intenție, de a aduce o vătămare a valorilor ocrotite de legea contravențională. Pentru a fi în prezența unui atac în sensul legitimei apărări, este necesar ca acesta să îndeplinească următoarele condiții:

1. să fie material, direct, imediat și injust;2. să fie îndreptat nemijlocit împotriva unei persoane, a drepturilor

acesteia sau a interesului public;3. să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.

Apărarea, la rîndul său, presupune o acțiune împotriva agresiunii injuste prin care cel atacat sau persoana care vine în ajutor, încearcă să înlăture atacul. Pentru a putea fi invocată, apărarea deasemenea trebuie si indeplinească următoarele conditii:

1. să se realizeze prin comiterea unei contraventii;


2. fapta care constituie contravenție să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

4.3 Starea de extremă necesitate

Starea de extremă necesitate este consacrată expres în Codul Contravențional. Astfel, potrivit normei respective, extrema necesitate constă în comiterea contravenției pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel, valorile sociale ocrotite de lege, aflate în stare de pericol. Fapta săvîrșită în stare de extremă necesitate nu constituie contravenție, deoarece nu este săvîrșită cu vinovăție, persoana acționînd din necesitate și nu în vederea comiterii unei fapte prevăzute de legea contravențională.

Pentru existența extremei necesități este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

1. cu privire la pericol:a) acesta necesită să fie iminent, adică să amenințe cu producerea sa,

excluzînd măsurile de preîntîmpinare a acestora;b) este necesar ca acesta să fie real și vădit, adică nu trebuie să fie о simplă

bănuială sau impresie subiectivă a făptuitorului că se va declanșa о amenințare efectivă;

c) acesta trebuie să amenințe anumite valori sociale ocrotite de legea contravențională;

2. cu privire la atacul de salvare:a) acesta trebuie să reprezinte о faptă prevăzută de legea contravențională;b) și trebuie să fie unicul mijloc de înlăturare a pericolului;

3. cu privire la corelația dintre pericol și actul de salvare:a) actul de salvare nu trebuie să producă urmări vădit mai grave decît

valoarea salvată;b) în cazul unor urmări vădit mai grave, declanșate prin actul de salvare,

decît cele puse în pericol, făptuitorul, în momentul comiterii contra-venției, să nu-și fi dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave.

Cu toate că și legitima apărare, și starea de extremă necesitate sunt instituții ale dreptului contravențional, care înlătură caracterul contravențional al faptei, pe lîngă toate asemănările care le caracterizează, acestea se și deosebesc esențial. Drept izvor de apariție a pericolului în cazul legitimei apărări sunt faptele prejudiciabile ale persoanelor fizice, în cazul stării de extremă necesitate însă, ca izvor de pericol putem avea nu doar faptele oamenilor, ci și calamitățile naturale, sociale, diferite procese fiziologice și biologice, acțiunile agresive ale


animalelor, defecțiunile mecanismelor. Deasemenea, în cazul legitimei apărări, prejudiciul poate fi cauzat doar persoanei care atacă, pe cînd în cazul stării de extremă necesitate, de cele mai dese ori, acesta este cauzat unei persoane terțe, ale cărei acțiuni nu au generat aparăția situației date.

Deasemenea, o altă deosebire este aceea că legitima apărare se admite și atunci cînd cel ce se apără a avut și alte posibilități pentru apărarea valorilor, dar a recurs la cauzarea unui anumit prejudiciu. Pe cînd în cazul stării de extremă necesitate, modul în care s-a acționat, trebuie să reprezinte unicul mijloc de înlăturare a pericolului.

4.4 Constrîngerea fizică și/sau psihică

O altă cauză care înlătură caracterul contravențional al faptei este constrîngerea fizică și/sau psihică. Codul Contravențional prevede: “Nu constituie contravenție fapta prevăzută de codul contravențional, săvîrșită din cauza unei constrîngeri fizice, căreia persoana nu i-a putut rezista și care nu putea fi înlăturată în alt mod”. Deasemenea “nu constituie contravenție fapta, prevăzută de codul contravențional, săvîrșită din cauza unei constrîngeri psihice, exercitată prin amenințare cu un pericol iminent, pentru sine ori pentru o altă persoană, care nu putea fi înlăturat în alt mod.”

Deducem că constrîngerea fizică este situația cînd o persoană comite o contravenție datorită unei constrîngeri fizice, căreia persoana nu i-a putut rezista. Această constrîngere există în momentul în care persoana este silită, obligată, de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistență, să comită o faptă prevăzută de legea contravențională. În condițiile constrîngerii fizice, făptuitorul își dă perfect seama că acționează ca un simplu instrument sub influența unei energii străine, săvîrșind o faptă prevăzută de legea contravențională, dar, neputînd opune rezistență energiei care-l oprimă, adoptă conduita care îi este impusă.

O faptă comisă sub imperiul constrîngerii fizice nu reprezintă contravenție, deoarece îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției, sub aspectul factorului volitiv, deoarece vinovăția nu poate exista atunci cînd făptuitorul nu are libertatea de acțiune.

Pentru a fi în prezența faptei săvîrșite sub imperiul constrîngerii fizice, sunt necesare a fi întrunite cîteva condiții cumulativ:1. să existe o constrîngere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea contravențională;


2. persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista faptei de constrîngere;3. să se săvîrșească o faptă prevăzută de legea contravențională.

Constrîngerea psihică poate fi definită ca fiind situația în care o persoană săvîrșește o faptă prevăzută de legea contravențională sub imperiul unei amenințări cu un pericol iminent pentru ea sau pentru o altă persoană, care nu poate fi înlăturat în alt mod.

Și în condițiile constrîngerii psihice, ca și în cazul constrîngerii fizice, făptuitorul își dă seama că acționează sub presiunea unei constrîngeri exercitate prin amenințarea sa sau a altei persoane cu un pericol iminent, dar fiind în imposibilitate de a înlătura pericolul în alt mod, adoptă conduita ce-i este impusă prin constrîngere, adică săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea contravențională. Desigur că persoana amenințată își dă seama de urmările faptei sale, însă voința ei nu este liberă, ci dirijată de cel ce exercită amenințarea, în consecință, fapta considerîndu-se săvîrșită fără vinovăție.

Pentru a fi în prezența constrîngerii psihice, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

1. să existe o acțiune de constrîngere, îndreptată asupra psihicului unei persoane prin amenințare;

2. persoana amenințată sau o altă persoană trebuie să fie expusă unui pericol iminent;

3. pericolul vizat prin amenințare trebuie să fie de așa natură, încît să nu poată fi înlăturat în alt mod decît prin săvîrșirea faptei prevăzute de legea contravențională.

4.5 Riscul întemeiat

Conform Codului Contravențional „Nu constituie contravenție fapta, prevăzută de codul contravențional, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege, în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile. Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună știință cu pericolul pentru viața persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic sau social”.

Pentru atingerea unor scopuri social-utile, perfecționarea rezultatelor de producție, în știință, în multiple demenii ale activității umane, uneori este


necesară efectuarea unor anumite experimente, însoțite de încălcarea regulilor securității, care, evident implică un risc oarecare.

Acțiunile însoțite de un anumit risc, în care nu există siguranță că nu va fi cauzată o anumită daună sunt capabile să asigure atingerea scopului urmărit, dar pot avea drept rezultat săvîrșirea unor fapte prevăzute de legea contravențională. Pentru ca riscul să fie o cauză care ar exclude caracterul contravențional al faptei, el trebuie să fie întemeiat, adica să corespundă anumitor caracteristici, care sunt:

1. existența unui scop social-util;2. întreprinderea unor acțiuni forțate;3. realizarea acțiunilor cu scopul de a preîntîmpina apariția daunei.

În legea contravențională sunt enumerate nemijlocit condițiile în care riscul este declarat neîntemeiat:

1. dacă era cu bună-știință îmbinat cu pericolul pentru viața persoanei;2. dacă exista pericolul provocării unui dezastru ecologic;3. dacă exista pericolul provocării unui dezastru social.

Riscul întemeiat trebuie deosebit de starea de extremă necesitate. În cazul celui dintîi nu există forța a treia ca izvor de apariție a pericolului social, ca în cazul stării de extremă necesitate. Mai mult ca atît, dreptul de a aplica riscul întemeiat îl au numai anumite persoane, în virtutea obligațiilor de serviciu pe care le au, pe cînd la starea de extremă necesitate poate apela oricine.

4.6 Cazul fortuit

Potrivit Codului Contravențional “Nu constituie contravenție fapta, prevăzută de codul contravențional, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Nu constituie caz fortuit împrejurările create prin concursul contravențiilor”.

De aici concluzionăm, că cazul fortuit reprezintă situația în care acțiunea persoanei a produs un rezultat pe care aceasta nu l-a conceput și urmărit, rezultat care este consecinșa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută datorită unor cauze obiective, și care s-a suprapus peste acțiunea acestei persoane. Împrejurările fortuite își pot avea izvorul în fenomene ale naturii, cum ar fi cutremure, furtuni, dar și în conduita umană inadecvată.


Documents

Formele contravenției