1

Fundaía Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice

Dezbaterea

Petarda persană

Expuneri introductive:

Mihail DOBRE, secretar de stat pentru afaceri globale (MAE)

Liviu MUREŞAN, preşedintele executiv al Fundaţiei Eurisc

Vasile SIMILEANU, directorul revistei Geopolitica

Corneliu VLAD, publicist

Carmen GAVRILĂ, jurnalist Radio România

Casa Titulescu, 3 iulie 2013, orele 16:00

2

Transcript:

Adrian Năstase: Bună ziua, dragi prieteni! Bine aţi venit la această dezbatere despre un subiect poate mai puţin abordat, sigur mai puţin abordat în discuţiile noastre. Suntem cu toţii curioşi să aflăm despre evoluţiile dintr-o zonă extrem de interesantă. Nu am putut să îl invităm pe Montesquieu alături de noi. Desigur ar fi pus întrebarea clasică: ,,Cum poate cineva să fie persan?”, dar iată, ne bucurăm că astăzi, aici, putem să discutăm despre Golful Persic, despre persani, despre alegerile din Iran, despre o zonă mai puţin prezentă, cum spuneam în discuţiile noastre, însă extrem de prezentă în campania electorală din Statele Unite pentru prezidenţiale, dacă vă aduceţi aminte, cu multe dintre scenariile posibile la acel moment. În orice caz, ştiţi foarte bine că au apărut foarte multe sugestii, foarte multe speranţe, foarte multe scenarii în legătură cu evoluţiile post-alegeri după scrutinul recent la prezidenţialele din Iran. Mă bucur ca astăzi să avem alături de noi distinşi oaspeţi care vor vorbi despre această temă: domnul Mihail Dobre, secretar de stat pentru afaceri globale în Ministerul de Externe, căruia îi mulţumesc foarte mult pentru prezenţă; domnul Liviu Mureşan, un vechi prieten, dar pe care îl cunoaşteţi, în primul rând, ca preşedinte al Fundaţiei Eurisc; domnul Vasile Simileanu, un vechi coleg, colaborator al fundaţiei, directorul revistei Geopolitica; domnul Corneliu Vlad, un publicist care nu mai are nevoie de prezentări; domnişoara Carmen Gavrilă, reporter la Radio România Actualităţi, care a scris de curând o carte extrem de interesantă pe teme care se leagă, până la urmă, de toate anotimpurile anului şi, în primul rând de primăvară, în zona Orientului. De asemenea, vreau să îi mulţumesc foarte mult domnului ambasador Bahador Aminian Jazi, nu ştiu dacă am pronunţat foarte bine numele său, e o mare onoare pentru noi, a acceptat să vină aici împreună cu colegii săi. De altfel, în finalul expunerilor de astăzi, domnia-sa ne va spune câteva cuvinte, tocmai pentru a ne prezenta un insight, o opinie de la cineva care cunoaşte, evident în mod aprofundat, aceste aspecte. Rolul meu este, ca de obicei, să introduc subiectul şi să spun câteva cuvinte înainte de a asculta contribuţiile pregătite pentru acest prilej. Şi, de aceea mă grăbesc, şi cu sugestia ca această dezbatere să nu depăşească o oră şi jumătate, maximum două ore, cu atât mai mult cu cât au loc şi alte evenimente pe strada noastră, şi în aceste condiţii, intervenţiile aş sugera să nu depăşească 10 minute - un sfert de oră în primul rând pentru Ministerul de Externe, pentru reprezentantul Ministerului de Externe, dar care sigur este aici, în primul rând, în calitate personală, pentru a exprima nişte puncte de vedere care, fără îndoială, vor fi luate în considerare cu acest titlu. Domnule secretar de stat, aveţi cuvântul.

Mihail Dobre: Domnule prim-ministru, mulţumesc foarte mult! Mulţumesc pentru invitaţia ce mi-a fost adresată. Trebuie să spun că am primit invitaţia pe de-o parte pentru că, din raţiuni de lucru, mă ocup de spaţiul respectiv, de spaţiul Orientului Mijlociu. Departamentul Globalizare, pe care îl coordonez în Ministerul de Externe are, în zona de competenţă, acea zonă, acea regiune. Pe de altă parte, şi văd în sală mulţi tineri, printre ei o serie de studenţi pe care i-am avut la Facultatea de Istorie, sunt lector universitar la Facultatea de Istorie din Bucureşti, ca atare, bucuria e cu atât mai mare. Domnule prim-ministru, mă voi strădui să fiu cât se poate de scurt, am patru teme pe care aş vrea să le abordez, nu înainte de a saluta prezenţa în sală a unui distins auditoriu, înainte de toate, evident, domnul ambasador al Republicii Islamice Iran, sunt şi alţi diplomaţi de carieră români prezenţi aici în sală, pe care îmi face plăcere să îi salut, care s-au afirmat în domeniul diplomaţiei multilaterale cu precădere. Temele pe care aş vrea să le abordez sunt, mai întâi, legate de o evaluare a semnificaţiei alegerilor, apoi despre perspectivele mandatului preşedintelui Rouhani, despre temele internaţionale relevante pentru noul preşedinte iranian, preşedinte încă ales, pentru că va intra în funcţie în data de 3 august şi, în final, un pic despre aşteptările României.

3

Înainte de toate, trebuie spus că Republica Islamică Iran este un stat extrem de important, un stat care este o democraţie originală, care îmbină valori tradiţionale, seculare şi islamiste în acelaşi timp. Este un stat ce are o structură, un regim politic ce se întemeiază pe competiţie, competiţia electorală pentru funcţia de şef al statului este o competiţie reală, aşa cum probabil v-aţi convins. Şi nu este vorba numai de acest an, este vorba şi de alegerile anterioare. Este, încă o dată, un regim cu totul şi cu totul specific. O parte din specificitate pleacă din faptul că, înainte de a ajunge în confruntarea cu electoratul, candidaţii trec printr-o anumită formulă de selectare. Este o selecţie pe care o face Consiliul Gardienilor Revoluţiei din Iran. În urma acelei selecţii, rezultă cu precădere candidaţii care dovedesc loialitate faţă de Republica Islamică, faţă de conducerea supremă religioasă a statului, şi care au dovedit anterior performanţe notabile în ceea ce priveşte funcţiile pe care le-au îndeplinit. Cu alte cuvinte, prezintă garanţii pentru o desfăşurare ulterioară, după o preluare a mandatului, în favoarea Republicii Islamice şi a locuitorilor acestui stat. În anul 2013, aşa cum probabil aţi putut constata, alegerile au fost, evident, foarte disputate. Au fost nu numai disputate, au dus şi la un rezultat care nu au fost anticipat. Cele mai multe aşteptări calificau, în calitate de principali candidaţi, pe negociatorul actual al Iranului pe o problemă asupra căreia voi mai reveni, anume aceea a dosarului nuclear, Saeed Jalili, şi pe primarul general al capitalei Republicii Islamice Iran, Mohammad Bagher Ghalibaf. În final, a fost surpriza în două rânduri. Unu, că nu a fost nevoie de turul doi, Hassan Rouhani a obţinut o victorie din primul tur. Ceea ce nu se întâmplă îndeobşte, ceea ce arată că a existat o zonă mare de convergenţă, în sprijinul poziţiilor exprimate de candidatul, la acea dată, Hassan Rouhani. Pe de altă parte, a fost un nume ce nu a fost în primul rând al candidaţilor consideraţi a fi favoriţi pentru câştigarea alegerilor. Alegerea din primul tur este menită să dea câteva semnale cu privire la opţiunile electoratului iranian şi, evident, aşa cum au rezultat şi din dezbaterile ce au avut loc cu prilejul acestei campanii. Mesajele pe care l-a dat candidatul, la acea dată, Hassan Rouhani, erau către moderaţie, moderaţia şi morala să conducă ţara, şi apoi un mesaj favorabil îmbunătăţirii situaţiei economice, a stabilităţii ţării şi a relaţiilor cu partenerii externi, combinând toate componentele. Aş remarca, înainte de a trece la doua componentă a intervenţiei mele, un alt fapt - ceea ce de multe ori regăsim cu greu în sistemele întemeiate pe democraţie - o foarte largă participare la vot. Peste 70% din electoratul iranian s-a dus la vot, ceea ce arată, cu atât mai mult, opţiunea către o anumită variantă politică şi ceea ce, evident, oferă garanţii de susţinere pentru măsurile pe care urmează să le adopte preşedintele Hassan Rouhani.

În ceea ce priveşte prespectivele mandatului preşedintelui ales la acest moment, Rouhani, aş diferenţia două nivele: mai întâ pe plan intern - e clar, preşedintele Rouhani se va confrunta cu o situaţie economică dificilă, este o scădere a producţiei şi a exportului de ţiţei şi de gaze, o sursă foarte importantă pentru alimentarea venitului şi a produsului intern brut al statului iranian; este inflaţie, este un şomaj ridicat, de unde probabil şi aşteptările foarte ridicate ale populaţiei ca, după ce este preluat mandatul, să fie măsuri care să vină în aşteptarea acestor aspiraţii ale poporului. Declaraţiile sale au fost foarte constructive înainte de alegeri şi mergeau tocmai către ideea unui mandat reformist care, practic, să satisfacă aceste cerinţe. Pe de altă parte, în plan internaţional - evident unde ne interesează în principal pe noi, declaraţiile preşedintelui Rouhani - de genul ,,Iranul va face paşi mari în soluţionarea sancţiunilor internaţionale”, pornind de la respectarea drepturilor sale nucleare legitime, toate acestea au fost primite cu foarte multă satisfacţie. După ce s-a consumat procesul electoral, preşedintele Rouhani a detaliat. În 23 iunie, făcea afirmaţia că ,,moderaţia va fi calea aleasă pentru politica externă a Iranului”, iar această moderaţie o caracteriza aşa, ,,ca interacţiune la nivelul comunităţii internaţionale”, şi nu capitulare, nu pasivitate, nu conflictualitate. Mai mult, spunea că angajarea Iranului în relaţionarea internaţională trebuie

4

să se întemeieze pe respect reciproc, să permită câştigarea încrederii între partenerii de dialog, luând în considerare, însă, drepturile poporului iranian. Acestea, să zicem, ar fi perspectivele mandatului.

Preşedintele Rouhani va avea teme interesante şi importante pe agenda sa. Înainte de toate, este principala temă ce se găseşte în atenţia comunităţii internaţionale şi pe care trebuie să o abordăm de manieră deschisă. Este vorba despre dosarul nuclear. Dosarul nuclear care înseamnă, înainte de toate, o problemă de încredere între statul iranian şi comunitatea internaţională. Totul a plecat de la dorinţa autorităţilor iraniene de a dezvolta un program nuclear, Iranul este membru al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi are un acord de garanţii, ceea ce presupune un sistem de control, de transparenţă în raportul dintre statul membru şi Agenţie. Pe de altă parte, este stat parte la Tratatul de Neproliferare Nucleară, cu alte cuvinte există un sistem de angajamente internaţionale foarte bine definite. Din momentul în care Iranul a dorit să dezvolte un program nuclear, a început suspiciunea cu privire la scopul acestui program, dacă este civil, cum afirmă Iranul, sau este militar. Această suspiciune, care s-a dezvoltat în timp, a crescut, iar creşterea suspiciunii a dus la adoptarea unor rezoluţii de către forul legitim să trateze problemele politicii şi securităţii internaţionale, adică de către Consiliul de Securitate al ONU. Un număr de nu mai puţin de şase rezoluţii care vizează un reigm de atenţionare a conducerii Republicii Islamice Iran în a face clară destinaţia programului nuclear, cu asigurarea că nu trebuie să fie un program militar. Această cooperare a suferit. Aceasta este realitatea. Este o cooperare care a suferit, în general o relaţie relativ dificilă între conducerea statului iranian şi inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, lucru care nu a făcut decât să crească nivelul de neîncredere între cele două părţi. Comunitatea internaţională - recunoscând dreptul Iranului de a avea acces, evident, la dezvoltare prin utilizarea tehnologiei nucleare în scopuri paşnice -, comunitatea internaţională a definit şi un mecanism de reglementare a acestei probleme. Dincolo de cadrul oferit de ONU, există un mecanism internaţional care are două denumiri: P5+1 sau E3+3. Aceasta înseamnă P5, adică cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate + Germania, sau E3+3, însemnând 3 state membre ale Uniunii Europene – Germania + cei doi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate – Franţa şi Marea Britanie, la care se adaugă celelalte 3 mari puteri în Consiliul de Securitate – Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză. Acest mecanism se află în dialog cu conducerea statului iranian. Până la aces,t moment progresele nu sunt foarte încurajatoare. Declaraţiile pe care le-a făcut preşedintele ales Rouhani în timpul campaniei electorale şi după alegere au deschis un orizont de aşteptare şi este bine ca aceste aşteptări să fie cunoscute de către autorităţile Republicii Islamice Iran. Un orizont de aşteptare că se va găsi o cale care să asigure, înainte de toate, transparenţă. Transparenţă în raporturile bilaterale, care să dea garanţia că acel program de cercetare nucleară, la care Iranul are dreptul, repet acest lucru, are caracter civil şi nu militar. Este, să zicem, problema cea mai importantă pe care preşedintele ales Rouhani o va avea pe agendă, e problema cea mai importantă în raporturile dintre Republica Islamică Iran şi comunitatea internaţională şi pe care, evident, aşteptarea noastră – o să revin asupra acestui lucru - este să aibă formule care să ducă către depăşirea ei.

Al doilea element important pe agenda preşedintelui ales Rouhani, va fi problema sau problematica securităţii internaţionale. Dacă vă uitaţi pe hartă, dacă ne uităm pe harta Orientului Mijlociu, constatăm că Iranul se regăseşte la zona de întretăiere a unor procese cu caracter cu totul şi cu totul special pe agenda politică internaţională. Ma voi referi numai la trei, le voi aminti, nu o să intru in detalii, trei dosare foarte importante: Afganistan, Siria şi, nu în ultimul rând şi în niciun caz ultimul, procesul de pace din Orientul Mijlociu. Poziţia Iranului

5

este extrem de importantă legat de aceste echilibre regionale, unde, evident în acea regiune, Republica Islamică Iran joacă un rol cu totul şi cu totul particular.

Ce aştepări are România? Evident are aşteptări, pe de o parte în plan bilateral, pe de altă parte în ceea ce priveşte cooperarea internaţională, cu precădere pentru aspectele regionale. În plan bilateral, dorinţa noastră este, pe baza raporturilor tradiţionale foarte bune, întreţinute de-a lungul a decenii, cu acest stat, să putem să creştem în ceea ce priveşte cooperarea. Facem, însă, precizarea şi o spunem: România care intră în relaţie cu Republica Islamică Iran, cu celelalte state din zonă, este un stat care împărtăşeşte un anumit set de principii ce definesc politica sa externă, întemeiate pe democraţie, pe statul de drept, pe respectarea drepturilor omului. Sunt lucruri pe care le spunem, le reafirmăm, le susţinem în toate demersurile de politică externă. Ne dorim să putem să fim în situaţia de a face astfel încât cifrele comerţului bilateral cu Republica Islamică Iran să crească. Să crească atât în ceea ce priveşte importurile, cât şi exporturile. Ne dorim să putem să facem acest lucru. Sperăm să facem acest lucru, vom putea fi ajutaţi în măsura în care se vor putea face progrese, inclusiv în acele probleme sensibile cu care Republica Islamică Iran la acest moment se confruntă, în raportarea cu comunitatea internaţională. În acelaşi timp, celălalt element, ce aşteptări avem de la Republica Islamică Iran, decurge din ceea ce am spus mai devreme cu privire la rolul regional al Iranului. Republica Islamică Iran este un partener important prin România, nu numai la nivel bilateral, ci şi în ceea ce priveşte problematica regională. Iranul are un rol fundamental în toate ecuaţiile de securitate ce vizează un spaţiu atât de sensibil precum acela al Orientului Mijlociu. Noi, ca stat, înţelegem - şi e bine să fie acest lucru foarte clar pentru toţi reprezentanţii statului iranian - înţelegem aspiraţia Republicii Islamice Iran de a avea acces la dezvoltare, la cunoaştere, la prosperitate inclusiv prin utilizarea tehnologiei nucleare. Facem precizarea: susţinem ceea ce susţine comunitatea internaţională, ceea ce susţine zona de state căreia noi îi aparţinem, că acest proces va trebui să fie civil şi nu militar. Obiectivul nostru este să fie cât mai mult sub control tot ceea ce înseamnă componenta de eventuală proliferare nucleară. Deschiderea noastră de cooperare cu Republica Islamică Iran şi onestitatea abordării problematicii în dosarul nuclear este şi prin faptul că, de exemplu, specialişti iranieni în problematica nucleară s-au deplasat în România şi au avut schimburi de vederi cu specialiştii români, legat tocmai de problema cooperării pe linia Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică. Voi încheia prin a spune că aştept momentul, îmi doresc să văd momentul, şi cât mai curând, când relaţiile bilaterale cresc pe toate liniile, cresc economic, cresc în ceea priveşte schimburile culturale, evident cresc în ceea ce priveşte componenta politică. Îmi doresc să văd cât mai repede un Iran care îşi regăseşte locul pe care cred că îl merită în ceea ce priveşte tot ansamblul raporturilor regionale, încă o dată, în acea zonă atât de sensibilă a Orientului Mijlociu. Domnule prim-ministru, stimat auditoriu, mulţumesc mult! (Aplauze)

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult, domnule ministru. Stimaţi colegi, cei care, dintre noi, având o anumită experienţă dar şi anumite sensibilităţi în ceea ce priveşte politica internaţională, probabil că priveşte cu o anumită curiozitate, mai curând anumite aspecte ale fiecăruia dintre evenimentele internaţionale. Eu vă mărturisesc că am încercat să urmăresc alegerile recente din Iran, din două unghiuri foarte personale. Pe de-o parte, dinamica centrelor de putere şi relaţia dintre ele în contextul noilor alegeri, pe de-o parte, şi pe de altă parte, o chestiune foarte personală, eram foarte curios să văd performanţa lui Ali Akbar Velayati, unul dintre candidaţi, un vechi prieten, care în calitate de ministru de externe – a fost ministru de externe vreo şaisprezece ani, perioada când am fost eu ministru de externe a fost mult mai scurtă – dar ne-am intersectat în perioada '90-'92, m-a invitat în Iran, m-am întâlnit cu el de-a lungul timpului, a fost consilier pe probleme de securitate naţională, a avut

6

un rol extrem de important, nu a candidat la alegerile prezidenţiale anterioare, a candidat acum, nu a obţinut decât locul 5 din 8, iniţial. Dar eram curios să văd cum se aşează, dar sigur a fost o strategie extrem de interesantă, probabil colegii mei vor explica mai bine felul în care candidaţii celor două tabere, ca să spun aşa, au reuşit să strângă voturile care să facă posibilă câştigarea încă din primul tur. Şi domnul secretar de stat a explicat foarte bine elementele care au dus, până la urmă, la această surpriză, în definitiv, în ceea ce priveşte alegerile. Îi mulţumesc foarte mult pentru această expunere şi îl rog pe domnul Liviu Mureşan să continue cu expunerea pe acest subiect.

Liviu Mureşan: Vă mulţumesc foarte mult, domnule preşedinte, domnule ministru, domnule ambasador, doamnelor şi domnilor! Revin întotdeauna cu plăcere în acest loc ca să profit de schimbul de idei şi să descopăr aici lansarea, chiar, a unor idei noi. Este un loc privilegiat şi spun că ne găsim într-un moment special, este exact la o lună înainte de a se face predarea ştafetei, în care încercăm un fel de bilanţ şi– aşa cum a spus şi domnul ministru - nişte presupuneri care ar putea să fie paşii următori, ţinând cont de primele declaraţii oficiale după alegeri. Iată că Iranul ne dovedeşte că în acea zonă se întâmplă nişte lucruri, nişte schimbări – aşa cum aţi spus - într-un proces foarte bine pus la punct, democratic, cu o participare masivă, cu un vot deschis, care obligă să luăm în considerare rezultatul respectiv.

Interesant, dacă vreţi - la prima vedere nu ar fi nicio legătură sau ar fi o legătură primejdioasă - cu ceea ce s-a întâmplat în Qatar care, în mod surprinzător nu demult, a făcut o tranziţie de putere care a tras un semnal pentru întreaga zonă şi probabil că ne-a scos din amorţire, uitându-ne într-un mod tradiţional asupra zonei, asupra menţinerii la putere a unor familii, o dinamică din aceasta pe care noi consideram că o putem prevedea. Ce este interesant este faptul că regăsim, în sfârşit, în comentariile pe care le parcurgem în presa internaţională, începând de la CNN, analizele din Israel, din Golf, Al Jazeera, acele canale internaţionale, un semnal care mi s-a părut interesant şi m-a dus la reluarea unor discuţii pe care le-am avut în cadrul fundaţiei, care în 2009 ne duceau la o concluzie, şi anume că este o şansă pentru Iran, dar şi pentru Uniunea Europeană şi pentru Statele Unite, să încerce să pornească, să restarteze relaţiile. Am descoperit acum, că este, pe mai multe surse, este atrasă atenţia unui moment în care este o şansă, care de data aceasta nu ar trebui că o pierdem, atât Iranul, cât şi comunitatea internaţională, în acest – nu numai dialog - dar şi cooperare pe aceste teme atât de sensibile pe care domnul minsitru le-a prezentat la început.

Iată, deci, că Iranul a fost şi deocamdată este un actor important absent de la nişte mese, unde se discută şi probabil că se iau nişte decizii. Mese care ar fi cele care privesc tema siriană, şi deja sunt discuţii dacă şi când Iranul să fie invitat la masă pentru a avea un punct de vedere şi a-şi asuma nişte răspunderi în securitatea şi stabilitatea în regiune. Este această bombă care ticăie şi care este Afganistanul, şi care nu poate fi abordată fără să luăm în considerare factorul iranian şi întreaga regiune – cum bine s-a spus – este o regiune care are nevoie de Iran, un Iran care, în mare parte, nu a putut să se exprime, din motivele care au fost prezentate, un Iran care se găseşte încă sub sancţiuni şi încă nu este invitat să îşi pună în valoare acest potenţial. Pe de altă parte, observăm nişte tentative de deschidere, dacă vreţi, în zone care nu au acordat până acum suficientă atenţie, aş lua construcţia numită Shanghai Cooperation Organisation. Iranul este în continuare o ţară care se exprimă, îşi exprimă interesul faţă de această contrucţie şi, la un moment dat, şi noi va trebui, din prespectiva NATO şi a Uniunii Europene, trebuie să ne gândim la o formulă, un format de a avea un dialog pe teme care sunt de interes comun, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului, lupta împotriva crimei organizate şi aşa mai departe.

7

Ceea ce este interesant este faptul că, în toată această perioadă în care noi am văzut că au operat sancţiunile - a fost o perioadă foarte grea, şi încă este grea pentru poporul iranian- canalele de comunicare neoficiale între Iran şi Statele Unite, şi lumea occidentală au funcţionat, ceea ce este foarte important pentru a se căuta împreună o soluţie. Am avut privilegiul să fiu invitat în Iran, împreună cu domnul ambasador Ecobescu şi răposatul ambasador Micu, în momentul în care, îmi amintesc, într-o duminică am fost invitaţi, de către ministrul adjunct de externe iranian, în biroul său şi ni s-a comunicat că luni dimineaţa, la Geneva, la cererea Departamentului de Stat, diplomaţii iranieni se vor întâlni cu diplomaţi americani – cu nişte ani în urmă - ca să înceapă un dialog şi România, ca prieten al Iranului, trebuie să ştie acest lucru, că se caută menţinerea acestui dialog şi căutarea de soluţii.

Pe parcurs, am depistat continuarea acestui dialog care este binevenit, fie în Oman, fie în Elveţia, fie în Istanbul, şi cred că dialogul este întotdeauna binevenit, pentru a se înţelege mai bine problematica şi priorităţile. Ceea ce cred că este important şi aş vrea să, dacă vreţi, ca formula aceasta de final să fie o invitaţie la o reflecţie, este faptul că situaţia din Iran, datorată sancţiunilor, este extrem de grea - mă refer la nivelul cetăţenilor - şi intră în vigoare un nou set de sancţiuni în curând. Deci, un semnal aşa cum s-a cerut în ultimele analize şi pe CNN - am fost chiar foarte surprins că s-a cerut acest lucru - a fost faptul că momentul 3 august trebuie să fie un moment în care să se dea un semnal în acest sens. Şi, în final, aş vrea să repet ceea ce am prezentat în analiza din 2009, pe care am publicat-o, că la un moment dat, Iranul se va deschide. A fost actor-cheie al securităţii şi stabilităţii în zonă şi va reveni cu toate drepturile. Dar suntem în faza în care există, dacă vreţi, o potenţială competiţie între Uniunea Europeană şi Statele Unite în legătură cu o posibilă deschidere faţă de Iran. Şi atunci, în 2009, spuneam că trebuie să vedem cine va fi primul care va deschide dialogul cu Iranul, va fi Uniunea Europeană sau Statele Unite? Şi porneam de la ideea că, dacă Europa va face acest European External Action Service – era un compliment pentru Lady Ashton-, deci dacă Uniunea Europeană este prima care face acest pas, rămâne loc suficient şi pentru Statele Unite, dar dacă Statele Unite vor face primul pas în relaţia cu Iranul, nu ştiu cât loc va mai rămâne pentru Uniunea Europeană şi pentru toţi cei 28 de membri pentru ca să se regăsească undeva în această construcţie. Şi asta v-o spun din faptul că la Bruxelles, în ultimele luni, am participat la elaborarea unei European Global Strategy, unde am descoperit că trebuie să înţelegem şi noi, la nivelul Uniunii Europene, că între values şi interests, în funcţie de moment şi de partener, lucrurile acestea trebuie foarte bine gândite şi avem de învăţat de la colegii noştri americani, într-o dozare fină, între valori şi interese, la momentele potrivite, în diverse locuri de pe glob. Vă mulţumesc foarte mult!

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult domnului Liviu Mureşan. Două comentarii pe care le-a făcut în final şi care mi se par deosebit de interesante şi pentru discuţia noastră de astăzi. O observaţie uşor cinică, şi anume aceea că, în anumite situaţii, pentru unii dintre actorii globali, interesele în anumite momente echivalează cu valorile, ceea ce, sigur, cu timpul, am descoperit cu toţii. Şi al doilea aspect, care de asemenea, mi se pare extrem de interesant, cum se va deschide şi cât se va deschide această nouă fereastră de oportunităţi, ce va însemna ea, cât este de puternică voinţa aceasta de modificare a relaţiilor, a raporturilor externe, dacă este autentică, dacă este cenzurată şi aşa mai departe. Deci, sunt elemente pe care probabil că, încă, nu putem decât să le intuim, să le introducem în diferite scenarii, dar este clar că acest semnal, pornind şi de la stragetia alegerilor, de la felul în care s-au derulat ele, aceste lucruri ne atrag atenţia asupra faptului că au loc nişte schimbări interne pe care, în mod necesar, trebuie să le urmărim. Aş vrea, în continuare, să îl rog pe domnul

8

Corneliu Vlad să comenteze aceste aspecte şi să adauge observaţiile sale în legătură cu ultimele evenimente din Iran.

Corneliu Vlad: Exact la ceea ce se gândea domnul preşedinte mă gândeam şi eu, cam cu aşa ceva să încep. În general, când ne punem întrebări în legătură cu nişte subiecte mai deosebite, este foarte important să găsim întrebările care trebuie. Alea care nu sunt greşite, necâştigătoare. De pildă, acum toată lumea se întreabă: ,,Ce o să facă Iranul?”. Greşit pusă întrebarea. Iranul a făcut. Acum trebuie să facă Statele Unite, trebuie să facă Occidentul şi trebuie să facă Israelul. Noi însă, fiind nişte analişti, revenim la schimbarea din Iran şi la ce va aduce ea. În funcţie de asta va acţiona şi Vestul. Nu i-aş spune comunitate internaţională, şi o să vedem de ce.

A fost ales, să zicem, cel mai moderat dintre candidaţii care au participat la prezidenţiale şi, într-adevăr, a zis să ieşim din extremism şi a chemat la moderaţie, nu ca alt contracandidat care şi el a fost la negocierile nucleare şi care zicea că trebuie să rezistăm. Lozinca ,,Să rezistăm!” a luat numai 13% din voturile respective. Deci poporul iranian, aşa cum m-am convins şi eu acum doi ani când am fost într-o vizită de 7 zile, nu este deloc anti-american, am văzut chiar pe tiruri, ca să spun aşa, nişte vedete americane (şi bărbaţi şi femei) nemapomenite şi nimeni nu le scuipa, nimeni nu le dădea cu pietre. Există însă, într-adevăr, un sistem de ponegrire şi de denigrare a realităţilor iraniene care datează încă din perioada războaielor dintre greci şi perşi şi care a continuat până la filmul ,,100” sau ,,1000”, care a fost acum câţiva ani de zile, un film american. Deci, asemenea abordări vicioase există şi în prezentarea istoriei şi a realităţilor şi antice şi moderne, dar şi în problemele legate de dosarul acesta nuclear. Se zice că de la bun început, intenţia Iranului de a deveni stat nuclear paşnic, în anul 1950, datează – pardon de expresie – din vremea lui ŞahinŞah-ului Pahlavi. Atunci nimeni din viaţa internaţională nu a fost şocată sau nu a avut nici cea mai mică obiecţie la această intenţie a Teheranului. Dimpotrivă, ŞahinŞah-ul a primit 5kg uraniu îmbunătăţit de la americani. Când colo, imediat după ce a intervenit în revoluţia islamică, s-a schimbat imediat opinia, în general a ţărilor occidentale şi a aliaţilor lor. S-a spus, după aceea, că aceste sancţiuni au intervenit şi s-au înăsprit împotriva Iranului pentru că Iranul continuă programul său nuclear fără a ţine seama de exigenţele partenerilor de negocieri occidentali. Aiurea. Aceste sancţiuni existau şi în 1979, când nu se punea problema că Iranul ar încălca nişte reglementări ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Dar văd că m-a dus vorba la un fel de logică a Războiului Rece şi nu aşa se vor dezvolta de acum înainte lucrurile în ceea ce priveşte evoluţia modului în care va fi abordată problema accesului Iranului la energia nucleară. Fapt este că funia se cam apropie de laţ şi lucrurile trebuie rezolvate pentru că, într-un an de zile, aşa cum apreciază şi premierul israelian Netanyahu, aşa cum apreciază şi preşedintele american Obama, Iranul va produce prima bombă atomică. Asta nu înseamnă că, automat, va deveni o putere nucleară redutabilă, dar oricum se va intra într-o nouă etapă. Şi, în orice caz, aşa cum spun comentatorii americani, Israelul nu este de acord cu o paritate nucleară în regiunea Orientului apropiat. Până la paritate, repet, mai este foarte mult, chiar dacă Iranul, într-un an de zile va crea această bombă nucleară sau nu.

Să vedem acum cum au reacţionat, la aceaste semne promiţătoare lansate de noul preşedinte iranian, câteva din marile puteri sau puterile semnificative în relaţiile cu Iranul. Cea mai interesantă reacţie, bineînţeles, a fost cea a Israelului. Şi tonul l-a dat premierul Netanyahu, toată lumea s-a luat după aceea pe această linie - trebuie privit cu foarte multă suspiciune acest indiciu de schimbare din Iran şi, mai ales, factorii de decizie din Washington nu trebuie să se lase vrăjiţi de cântece de sirenă. Nu a fost chiar aşa termenul dar lumea trebuie să

9

rămână vigilentă şi să vadă cum va acţiona în continuare Teheranul. E o opinie lesne de înţeles şi de explicat. În Statele Unite se constată însă, de foarte multă vreme, o încercare de schimbare a politicii oficiale dar Statele Unite sunt prinse în acest dosar iranian, aşa cum şi Iranul este prins în acest dosar iranian foarte tare. Ambilor parteneri le vine foarte greu să facă o concesie. Este o problemă şi de prestigiu. Această problemă de deteriorare a prestigiului trebuie înlocuită de o încredere reciprocă. Şi trebuie găsit şi un pretext. Întâmplător, pretextul l-am aflat în urmă cu câteva luni, într-un articol din Foreign Policy, în care, între altele, comentatorul spunea aşa: ,,atunci când se va schimba preşedintele în Iran, după cele două mandate ale preşedintelui Ahmadinejad, în mod sigur Statele Unite vor avea o oportunitate ca să treacă la o modificare a poziţiei lor faţă de Iran". Iată că acestă oportunitate a apărut şi, între timp, oricum publicul american a fost pregătit. În momentele de paroxism, din ultimii ani, în relaţiile americano-iraniene, aprăreau numai articole care îndemnau la o replică dură faţă de demersurile nucleare iraniene. Cu timpul au început să apară articole pro şi articole contra, în aceleaşi ziare şi în aceleaşi reviste. Acum sunt preponderente articolele care îndeamnă la o moderaţie şi la o încercare de dialog cu Iranul. În ceea ce priveşte poziţiile Rusiei şi Chinei faţă de schimbările din Iran, este adevărat că, pe de o parte, ele se bucură foarte moderat de această revenire la o linie politică mai moderată la Teheran, în acelaşi timp trebuie spus că Rusia şi China, cu toate că au o foarte bună cooperare cu Iranul şi sunt chiar aliate în anumite organizaţii regionale, nu ar vedea, sincer vorbind, un Iran ca putere nucleară, un factor de stabilitate sporită în zona respectivă. Deci reacţiile Rusiei şi ale Chinei sunt oarecum nuanţate, dar ele nu se pronunţă mai tranşant.

Şi o ultimă problemă: cum ar trebui început? Cum vede lumea presei începutul dezgheţului, ca să spun aşa, dosarului iranian? Cel mai lesne pas - primul care ar putea fi făcut şi care ar fi luat şi ca un act de bunăvoinţă - ar fi normalizarea relaţiilor dintre Iran şi statele arabe din Golf. Ele au avut relaţii tradiţionale înainte de Republica Islamică şi aici s-ar putea face mult mai mult la faţa locului. Un alt punct care ar fi şi mai important şi cu un follow-up şi mai profund, ar fi – poate e mult spus o conlucrare între Iran şi America în Afganistan – dar, în orice caz, acţiuni care să meargă în acelaşi sens, adică împotriva talibanilor şi împotriva forţelor care destabilizează situaţia din Afganistan, pentru că în această operaţiune sunt interesate în egală măsură şi Afganistanul şi Statele Unite. Şi o altă direcţie de acţiune, ar putea fi pentru noul preşedinte, de asemenea, o frăgezire şi o fluidizare a relaţiilor cu cel ce se cheamă acum E4, acum nu mai avem tandemul germano-francez, avem E4, adică Franţa, Germania şi Marea Britanie, pentru că actualul preşedinte a mai avut de-a face cu acest E3 în 2009, când a suspendat temporar operaţiunile de îmbunătăţire a uraniului, pentru a se înregistra progrese la negocierile privind nuclearul iranian. Din păcate nu s-a ajuns la un mare rezultat în această privinţă. Deci, iată că se prefigurează, din punctul de vedere al Iranului, anumite lucruri, dar nu trebuie să ne facem iluzii că peste noapte se va întâmpla ceva spectaculos, pentru că, aşa cum nici America nu poate să iasă peste noapte din logica războiului, şi la noi este ancorată această atitudine de cabrare, de încordare faţă de Statele Unite şi principalii protagonişti din jurul Statelor Unite, care participă la negocierile privind nuclearul iranian, şi trebuie pregătită şi opinia publică internaţională şi forţele politice din fiecare ţară. Noul preşedinte iranian, în orice caz, are o deschidere cu totul deosebită, începând de la şeful suprem al revoluţiei şi până la celelalte forţe politice, laice, militare sau religioase, în aşa fel încât să se poată realiza consensul necesar care să ducă la ajungerea la o rezolvare paşnică şi o dezamorsare a actualului conflict pe teme iraniene. Merci. (Aplauze)

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult domnului Corneliu Vlad. Interesant ca de obicei, cu o trecere în revistă foarte utilă din ceea ce înseamnă presa internaţională şi mă

10

gândeam, în timp ce vorbea despre articolele în special din Statele Unite, la felul în care între Partidul Democrat şi Partidul Republican în Statele Unite, în campania electorală, Iranul a funcţionat ca punct foarte dur de campanie, de deosebire, şi într-adevăr, o anumită abordare chiar mergând până la necesitatea unei intervenţii preventive în zonă, într-una dintre variante. Iată că, la numai câteva luni, perspectiva este complet diferită şi, pornind şi de la faptul că Statele Unite, în Afganistan, şi-au schimbat abordarea, în mod evident şi în mod necesar vor trebui să privească în mod diferit şi ceea ce se întâmplă, ceea ce s-ar putea întâmpla în Iran, felul în care poate fi reconstruită această relaţie. Acum, ca să fac trecerea spre expunerea domnului Simileanu, aş spune că iranienii au făcut mutarea pe tabla de şah geopolitică şi urmează alte mutări. Desigur, eu aş spune că, dincolo de curiozitatea mea şi a noastră în legătură cu felul în care vor muta americanii, ruşii, chinezii, cred că trebuie să ne gândim şi la felul în care vom muta şi noi pe relaţia bilaterală, şi domnul ministru a evocat câteva dintre punctele interesante pe care ar trebui să le avem, totuşi, în vedere în finalul dezbaterii noastre. Domnule Simileanu, vă rog.

Vasile Simileanu: Vă mulţumesc, domnule preşedinte! Excelenţele voastre, doamnelor şi domnilor, nu voi căuta să fac o analiză a Iranului aici, cum a făcut maestrul Corneliu Vlad, nici să intru prin geopolitica secolului XXI a profesorului Ezzatollah Ezzatti - dar vreau să vă reamintesc câteva principii - şi nici să văd rolul turismului în geopolitica Iranului şi a Persiei, cum a făcut Agvar Saeed – ultimii doi fiind autori iranieni care şi-au publicat lucrările în România. Vreau să menţinonez următorul lucru: această schimbare era de aşteptat. Până acum, preşedintele Ahmadinejad (fost general în armata iraniană), primarul general Al Ghalibaf (fost general în armata iraniană, şi care era foarte bine cotat în sondaje şi se aştepta ca să iasă preşedinte), deci populaţia a mers către latura civilă. A ales un civil. Interesant din ce aspect? Şi din faptul că s-a schimbat generaţia. Cam 60% din cele 78 de milioane de locuitori sunt tineri până în 30 de ani. Tineri până în 30 de ani care nu au locuri de muncă. Deci, în plan social, programul electoral a fost mai bun. Nu sunt un analist în geopolitica electorală, mă pricep mai mult la geopolitică şi geostrategie în ceea ce priveşte jocurile care se fac la nivelul regional sau global. În ceea ce priveşte planul geopolitic, Iranul este orientat – vă spun acest lucru din cauză că sunt în relaţii foarte bune cu Asociaţia de Geopolitică din Iran – este orientat pe tezele lui Haushofer. Ori, ştim şi noi că tezele lui Haushofer sunt contestate în Europa. Unele dintre ele, cel puţin cele din a doua parte a operei ştiinţifice a acestui geopolitician german. Mai ştim la fel de bine că Iranul, tot în plan geopolitic, este la concurenţă cu Arabia Saudită în ceea ce priveşte zona Golfului Persic şi caută să îşi menţină puterea în plan geopolitic, ca actor de talie importantă, având în vedere că posedă şi foarte multe resurse energetice, dezvoltă un program nuclear, are o populaţie destul de mare, are un teritoriu foarte mare, şi ar putea, în anumite condiţii, să ofere securitate zonei Golfului Persic. O altă problemă foarte importantă, în vizitele pe care le-am făcut la Teheran, am văzut că sunt foarte mulţi specialişti ruşi, dar în acelaşi timp am simţit din partea oficialităţilor şi a populaţiei o presiune care incomodează, din partea Moscovei. Incomodează libertatea de decizie a Iranului sau de a se mişca în anumite strategii internaţionale. Asta pe de o parte. Iranul, la ora actuală, merge foarte aproape acum, aşa cum spunea şi domnul profesor Mureşan, merge foarte aproape de Tratatul de cooperare Shanghai, care într-adevăr este foarte puternic şi începe să se dezvolte şi să aibă strategii viabile, mai ales după întâlnirea de la Duşanbe din 2011, dacă nu mă înşel, despre care, ca o paranteză fie spus, la noi nu s-a vorbit absolut deloc.

Iranul are un potenţial ştiinţific foarte mare. Am avut ocazia să vizitez Universitatea Islamică Azad care, din câte am înţeles de la rector, avea în jur de 400.000 de studenţi în tot Iranul, în filialele respective, şi vreo 10.000 de doctoranzi. Este o cifră impresionantă. E o

11

perspectivă interesantă din punct de vedere al geopoliticii culturale. Dacă la noi o carte se scoate în 200-500 de exemplare, 1000-2000 de exemplare, dar acum şi marile edituri şi-au redus foarte mult tirajele, în Iran, cărţile se scot la 20-30.000 de exemplare.

Ce îi lipseşte Iranului? Îi lipseşte legătura cu partenerii strategici, istorici, şi acest lucru mi s-a spus de către oficialităţile iraniene, că ,,de ce România nu mai este prezentă aici?”, în condiţiile în care Germania este prezentă aici, Austria este prezentă aici, Italia este prezentă aici. Noi nu mai suntem prezenţi - în condiţiile în care noi făceam tractoare, noi aveam o industrie chimică pe care un prieten comun, a reuşit să o pună pe picioare în Iran şi la ora actuală, Iranul este exportator de îngrăşăminte chimice. La fel, că una dintre cele mai mari fabrici de Logan se află la Tabriz, în Iran, iar noi pregătim în jur de 7-10-15 persoane pe lună la Colibaşi, pe care îi trimitem înapoi în Iran. Foarte interesant este că, tot în plan geopolitic, Bulgaria are relaţii în domeniul turismului cu Iranul, noi nu avem. Acum, în perioada de vară, există curse charter de la Varna către Teheran şi invers.

Deci, ce aşteptăm acum de la Iran? Aşteptările sunt foarte mari. E prematur acum să tragem nişte concluzii, ce va face actualul preşedinte, dacă va înceta disputa nucleară, dacă va înceta cu disputa Israelul, dacă va înceta suspiciunile faţă de guvernul de la Damasc. Ce se va întâmpla în continuare? Păi, în continuare este clar, Iranul îşi va urma strategia geopolitică pe care şi-a proiectat-o pe termen lung. Nu va renunţa la programul nuclear sub nicio formă. Va căuta să îşi refacă economia internă, va căuta să ridice nivelul de trai al populaţiei care, într-adevăr, datorită numărului de şomeri şi datorită creşterii preţului petrolului şi a scăderii nivelului de trai, sunt probleme sociale foarte mari. În plus, o altă problemă foarte gravă pentru Iran este acea migraţie, excesul de migraţie din Afganistan şi traficul de droguri pe care guvernul face tot posibilul să îl stopeze, având în vedere că sunt peste 2.000.000 de emigranţi în Iran. Dacă - ştim cu toţii - în Coran este interzis să cerşeşti, veţi găsi afgani, veţi găsi indonezieni, veţi găsi alte naţionalităţi care vin acolo şi cerşesc. Cu toate acestea, strategiile sociale sunt foarte avansate, în sensul că se oferă tot felul de locuri de muncă sezoniere pentru anumiţi tineri, pentru anumite persoane care au probleme sociale. Foarte interesant este că, în timp ce nouă ni se spunea că România nu poate avea relaţii cu Iranul având în vedere că este pe aşa-zisa axă a răului, la Teheran am avut ocazia să am profesori parteneri din Germania, din Franţa, din Italia, din Polonia, fără nicio problemă. Ori, eu am fost invitat nu prin Ministerul de externe, ci de către Asociaţia de Geopolitică Iraniană şi m-am dus în nume personal. Mândria mea mare a fost să văd drapelul României alături de celelalte drapele ale Uniunii Europene. Într-adevăr, trebuie să ne mai deschidem poate şi noi puţin, dar şi Iranul trebuie să se deschidă pentru noi. Iranul trebuie să se deschidă pentru noi prin strategiile pe care vrea să le adopte de acum încolo, în aşa fel încât să îşi refacă imaginea pe plan internaţional. Fără, binînţeles, a renunţa că fiecare stat are strategiile lui personale de a-şi menţine naţionalismul, de a-şi promova cultura, de a-şi promova economia şi principiile de bază ale unui stat. Dar în aşa fel încât aceste strategii, prin promovarea lor, să nu deranjeze comunitatea internaţională.

Ce îmi doresc de la Iran? Păi, îmi doresc să devină un partener cum a fost înainte de '89 pentru România şi aveam foarte multe relaţii economice, o cifră de afaceri foarte importantă. Îmi doresc să avem acelaşi lucru, având în vedere că relaţiile au fost şi pe vremea şahului, au fost şi după revoluţia islamică. Din păcate, după 1990, aceste relaţii au scăzut în intensitate. Ce mai doresc? Schimburile ştiinţifice, universitare, care nu mai există. Am avut ocazia să văd laboratoare foarte bine dotate. Am asistat la un laborator unde se realiza clonarea, implant dentar, tot felul de tehnologii din astea de ultim moment, care în Iran se dezvoltă. Ori, asta

12

înseamnă că acei bani pe care îi are din anumite afaceri cu petrol sunt investiţi şi dau vitalitate mediului ştiinţific din Iran. Sper ca aceste relaţii cu actualul guvern şi strategiile pe care le vor promova şi cu acceptul organizaţiilor internaţionale să fie depăşite şi să putem vorbi de relaţii comerciale şi de prietenie şi de colaborare mult mai puternice decât am vorbit până acum. Vă mulţumesc mult! (Aplauze)

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult domnului Simileanu, domnului director. Şi aş vrea să ascultăm, în finalul expunerilor pregătite de către participanţii români, s-o ascultăm pe domnişoara Carmen Gavrilă, care ne va spune ce se întâmplă pe teren.

Carmen Gavrilă: Sunt obişnuită să fac asta. După foarte mulţi ani pe care mi i-am petrecut, cu perioade lungi în calitate de corespondent în Iran, spuneam, acum ceva vreme, că Iranul suferă din cauză că Occidentul, şi aici includ şi Statele Unite, are o imagine simplificată despre Iran. Simplificată uneori grosolan. Acum, spun că noi toţi, Occidentul şi Statele Unite implicit, suferă din cauza imaginii acesteia atât de simplificate a Iranului, în alb şi negru. Nu ai cum să înţelegi un spaţiu şi, implicit, un regim, atâta vreme cât îl descrii numai în alb şi negru şi nu ţii cont de nuanţe. Mai ales că, în cazul Iranului, nuanţele şi fluiditatea din spaţiul respectiv, inclusiv din punct de vedere politic, sunt determinante.

Pentru Iran este valabil faptul că o nuanţă sau un detaliu pot schimba major, mult mai mult decât un eveniment care, în aparenţă, poate părea de proporţii istorice. În continuare sunt convinsă, mai ales citind presa occidentală, că Iranul este complet neînţeles şi când spun Iranul mă refer inclusiv la regimul de la Teheran. Iranul este greşit înţeles nu numai din cauza simplificărilor, ci şi din cauză că este perceput mereu ca un spaţiu care oferă surprize. Nu ar mai oferi atât de multe surprize dacă am privi ceva mai atent spre mişcările interne, spre complexitatea peisajului politic iranian. De ani de zile auzim cum în Iran avem de-a face, pe de-o parte cu conservatorii şi, pe de altă parte, cu o clasă neclar definită de aşa-zişi dizidenţi. Spaţiul politic şi social iranian este mult mai complex decât atât. Avem, pe de-o parte, ultra-conservatori, avem conservatori moderaţi, avem conservatori pragmatici, avem aşa-zişii reformişti, care într-un limbaj mai corect ar putea fi numiţi, de fapt, liberali, nu în accepţiunea noastră a cuvântului liberal, nu ce înţelegem noi prin Partidul Naţional Liberal.

Şi iată că toată această înţelegere greşită a Iranului prin supra-simplificare a făcut pe toată lumea să perceapă alegerea lui Rouhani ca preşedinte, drept o surpriză. Nu e tocmai o surpriză pentru că Rouhani era alegerea logică în actualul context iranian. Am avut, avem de fapt de-a face cu un regim care, deşi din afară pare opac, pare imuabil, pare dur, de fapt este un regim într-o permanentă schimbare, într-o permanentă transformare, doar că este vorba de nişte nuanţe care sunt dificil de văzut de departe. Iar astea se întâmplă nu de ieri, de astăzi, nu de la alegerea lui Rouhani, nu de la alegerea lui Ahmadinejad, nu de la alegerea lui Khatami, ci cu mult înainte, încă de la începutul republicii islamice, aşa cum o ştim astăzi. Ca dovadă, momentul în care a ieşit faimosul preşedinte numit reformist Khatami în prim-planul scenei politice iraniene, a fost văzut de toţi aşa ca o surpriză, cu un număr foarte mare de iranieni la urne - şi în paranteză, în general iranienii merg la urne, în special pentru alegerile prezidenţiale - apoi şi acea alegere a lui Khatami, în acel moment, a fost o mişcare care ţine de sănătatea interioară a regimului de la Teheran, care şi-a avut rolul ei, alegerea lui Khatami, în acel moment. E adevărat că, în acel moment şi în special din punct de vedere economic, au dezamăgit iar dezamăgirea aceea a rămas ca o pată asupra reformiştilor, a liberalilor, până în ziua de astăzi. Apoi, ulterior, alegerea lui Mahmoud Ahmadinejad, în 2005, iarăşi a fost percepută ca o supriză, pentru că Mahmoud Ahmadinejad nu era cunoscut în spaţiul occidental, şi relativ puţin, inclusiv în Iran, dar nimeni nu a ţinut cont de faptul că, de exemplu,

13

Mahmoud Ahmadinejad, acest personaj extrem de controversat, care a oferit titluri de ziare, care ne-a uimit pe toţi vreme de opt ani de zile, este primul politician iranian din istoria modernă a Iranului care a vorbit public despre luptă anticorupţie. Iată un detaliu care nu este luat în calcul în analizele, nu ştiu ce se întâmplă în spate, în cancelarii, dar cel puţin nu în presa occidentală.

Iar acum îl avem pe acest preşedinte ales Rouhani, catalogat foarte simplist drept reformist, în special în presă. Dar, viitorul preşedinte Rouhani, începând din august, este un personaj foarte interesant. Este un personaj care are conexiuni cu absolut toţi centrii de putere din Iran. Este un personaj cunoscut al scenei politice iraniene, activ pe scena politică iraniană de foarte multă vreme şi alegerea sa este relevantă inclusiv pentru ceea ce aspiră poporul iranian, dat fiind că el a adunat 51% din primul tur de scrutin şi a adunat mai multe voturi singur decât toţi ceilalţi contracandidaţi la un loc. Şi alegerea sa este, pe de-o parte, un nou semnal că Republica Islamică se reinventează, iar pe de altă parte, că poporul iranian cumva simte şi reuşeşte să echilibreze şi să participe la această evoluţie a Republicii Islamice, chiar dacă doar parţial, dar într-un mod relevant, pentru că a ales ceea ce vedem acum, un politician care este bine ancorat în toate taberele politice din Iran. Rouhani a fost reprezentantul liderului suprem în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Rouhani a fost negociatorul şef al Iranului în perioada Khatami, preşedintelui Khatami, în dosarul nuclear. Ba chiar i s-a aplicat porecla ,,clericul diplomat”. Rouhani, în acelaşi timp, a avut o susţinere puternică din două zone care, în general, în analizele Occidentului sunt ignorate, respectiv centrii religioşi de la Qom şi de la Najah. Aş reveni asupra aspectului acesta puţin mai încolo, încerc să nu mă lungesc foarte mult. Tot Rouhani a fost perceput foarte multă vreme ca un apropiat al lui Hashemi Rafsanjani care, la rândul lui, este perceput ca un rival şi posibil succesor al actualului lider suprem, Ayatollah Khamenei. Pe de altă parte, Rouhani nu este în opoziţie cu liderul suprem. Nu a fost niciodată, a fost unul dintre oamenii cărora liderul suprem le-a acordat încredere, numindu-l într-un post extrem de important.

Mai departe, altă greşeală care, după părerea mea umilă, este făcută în Occident este să se aştepte, cel puţin din declaraţiile oficialilor de cealaltă parte a Atlanticului şi din Europa, sunt nişte aşteptări uriaşe în ceea ce-l priveşte pe Rouhani. Am văzut comentarii cu un ton victorios, în care se anunţa că preşedintele Rouhani va schimba radical politica Iranului şi regimul şi politica iraniană în cazul dosarului nuclear şi politica externă, şi aşa mai departe. Nu. Greşit. Rouhani tocmai, va fi, după părerea mea, un preşedinte al compromisului şi al echilibrului, care va acţiona într-o armonie mult mai bună decât o făcea Mahmoud Ahmadinejad cu liderul suprem, Ayatollahul Khamenei, şi cu toate facţiunile politice din interiorul Iranului. Este omul care are datele cele mai bune, în acest moment, în acest context, pentru Iran, pentru a putea comunica atât în interior, unde este o situaţie destul de dificilă, mai ales din punct de vedere economic, dar şi cu exteriorul. Însă nu va aduce schimbările la care voalat se referă sau se aşteaptă unii sau alţii. Strategii greşite pentru Iran ale Occidentului au fost parţial cauzate şi de eforturile acestea perpetue care, în Iran, sunt resimţite ca încercări de schimbare a regimului. Nu ai cum să comunici cu un stat în condiţiile în care te aşezi la aceeaşi masă cu reprezentanţii statului respectiv şi îi îndemni la comunicare şi, în acelaşi timp, toţi cei prezenţi la masă ştiu că este dorită schimbarea regimului de la Teheran. E o contradicţie de termeni. Eu nu mă plasez nici de o parte, nici de alta, evident, sunt jurnalist, încerc să îmi păstrez obiectivitatea.

Un alt aspect care ţine de mişcarea aceasta foarte fluidă internă de evoluţie destul de greu de detectat în interiorul Republicii Islamice, este faptul că această generalizare, i-aş

14

spune dur, foarte stupidă, în ceea ce priveşte clasa sau pătura clericală, clericii din Iran. Sunt cu toţii puşi laolaltă, catalogaţi uniform şi nimeni nu se uită că, la ora actuală, la Qom de exemplu, sunt o multitudine de curente de gândire religioasă. Avem, pe de-o parte, o tabără majoritară de tradiţionalişti, dar asta nu înseamnă termenul pe care îl folosim noi foarte des, fundamentalişti. Nu. Tradiţionalişti. O tabără ceva mai mică, dar consistentă şi foarte dinamică de clerici liberali care, dacă am avea curiozitatea să citim măcar o serie dintre lucrările lor sau să urmărim o serie dintre dezbaterile lor, care, dealtfel, de multe ori sunt pe internet, pentru că Qomul este foarte modern şi foarte ancorat la tehnologia modernă, am rămâne şocaţi. Pur şi simplu, din cauza simplificărilor nu ne putem imagina că, la Qom, este posibil ca un mare Ayatollah să scrie o carte critică, să scrie o lucrare critică despre, şi în perspectivă, utilizînd metoda Fuko. Deci asta spune cred, mult, enorm, dacă nu totul despre ce înseamnă Iranul acela ascuns, Iranul pe care nu îl ştim, Iranul pe care câteodată nu avem curiozitatea să îl vedem. Şi, pe de altă parte, în Qom, avem şi o categorie, probabil cea mai mică, de clerici profund radicali, profund fundamentalişti. În celălalt centru religios mare iranian, în Najah, majoritatea clericilor, şi curentul predominant este unul profund liberal. Iarăşi cu o influenţă evidentă, tot ce se întâmplă în aceste centre clericale, în seminariile din Qom şi din Najah, este relevant pentru evoluţia Iranului din punct de vedere politic. Pentru că aceşti oameni au o influenţă foarte mare inclusiv asupra populaţiei, pentru că în Iran există o filosofie care nouă ne este cumva similară din ce ştim despre India, tot pe principiul unui lider spiritual, fiecare îşi alege un fel de lider spiritual şi urmăreşte prescripţiile şi sfaturile aceluia, pe principiul guru-ului din India. Deja intru în foarte multe detalii. Se vede, probabil, că sunt entuziasmată şi nu e nevoie. În concluzie, da, avem de ce să ne aşteptăm la foarte mult de la noul preşedinte Rouhani, putem anticipa nişte schimbări de ton şi chiar de politică, dar nuanţate dinspre Iran, şi da, într-adevăr, este un moment propice pentru ca taberele până acum separate, Occidentul şi Iranul, să se apropie, dar este nevoie nu doar de un efort din partea Iranului, este nevoie de un efort şi din partea Occidentului, pentru a de-simplifica şi a încerca să înţeleagă ceva mai bine resorturile interne ale Iranului. Vă mulţumesc! (Aplauze)

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult domnişoarei Gavrilă! Dezbaterea de astăzi probabil că a adus câteva răspunsuri dar cred că a ridicat mult mai multe întrebări pentru fiecare dintre noi. Eu mă gândeam, în timp ce ascultam unele dintre intervenţii, la faptul că, până la urmă, în campania prezidenţială s-au înscris, iniţial, peste 680 de candidaţi, dintre care o femeie casnică de 40 şi ceva de ani. Sigur, nu ştiu cum a funcţionat filtrul care a dus până la urmă la selectarea celor 8 candidaţi, dar mi s-a părut foarte inteligentă strategia de susţinere a actualului preşedinte, prin retragerea unora dintre candidaţii care ar fi putut să preia din voturi, astfel încât strategia care ar fi trebuit din partea, nu spun tradiţionalistă ca să nu mă pronunţ, din punctul de vedere al mesajelor şi a acţiunii politice, cei care se gândeau la un al doilea tur al prezidenţialelor, practic au fost surprinşi de această strategie de strângere a voturilor. Nici nu o să îmi pun problema că preşedintele Rafsanjani dorise iniţial să recandideze, dar i s-a respins candidatura pe motive de vârstă, dar felul în care au reuşit foştii preşedinţi să aducă voturi în sprijinul unuia dintre candidaţi mi s-a părut o abordare extrem de inteligentă şi de interesantă. Şi, pe de altă parte, nefiind sau trecând de perioada în care aveam foarte multă naivitate în politică, aş spune că lucrurile acestea nu se puteau face într-un spaţiu care presupune, totuşi, un anumit tip de control, într-o organizare care are propria sa logică. Deci, din aceste motive mi se pare foarte interesant ceea ce s-a întâmplat în Iran şi dezbaterea noastră are sensul, în primul rând, de a atrage atenţia asupra acestui punct de dezvoltare, de evoluţie, cu toate ramificaţiile geostrategice şi toate implicaţiile privind o zonă în care încă există un potenţial, dacă nu de conflict, oricum, de tensiune. Lucrurile acestea mi se par, mi se pare că noi avem posibilitatea, în primul rând prin contacte ştiinţifice, academice,

15

dar şi prin deschidere de ordin politic, chiar îmi permit să gândesc lucrul acesta, nu neaprărat în coordonare, dar în orice caz, în consultare cu alţi parteneri de-ai noştri. Cred că putem să fim inovativi, să căutăm unele soluţii. Acum, sigur, domnul ambasador al Iranului, domnul Aminian Jazi, ne-a ascultat probabil cu foarte multă curiozitate, cum vorbim despre ţara sa şi despre ceea ce se întâmplă într-o ţară pe care, fără îndoială o cunoaşte mult mai bine, şi sunt şi eu, la rândul meu, curios să văd ce părere are despre discuţia noastră şi poate ne aduce câteva informaţii sumplimentare pentru a închide această dezbatere. Domnule ambasador.

Aminian Jazi: I would like to thank the Titulescu Institute for this gathering. I think it’s very important and I would like to thank all of the participants who have talked from different points of view and approached the issue - which it’s very important, I think - from different angles which everyone are very truthful and these analyses I think are in depth and based on the realities. This is very interesting for me, all the participants presented different views but not far from the realities I know. This is not black and white, every one of us gets some colours or some pictures from the reality and I think that the reality that was presented here is very near to the real world.

There are some points I want to mention. First of all, I think the importance of the think-tanks is really high and we should think that especially in the Western countries, think-tanks play a crucial to create the narration of the people, create the perception. And often this perception narrated the policies we make. Unfortunately, the perception of Iran in Western countries is far from the reality, and the think-tanks, the institutes can play a better role as this institute played today. Over the past three years since I’ve been here, this is the first time that I hear some things about Iran in an institute, based on people’s attitude, not from other sources. Today I realized that our problem - if there is a problem - is not in this building, maybe in some buildings away from this, maybe there are problems in some other places, but I think with Romania, we always had a good understanding bilaterally and I hope we can continue this understanding.

The other issues I’d like to invite you to learn from the history. When Mr. Khatami came to power 16 years ago, as one of the participants mentioned, it was a surprise, even then more than 70% of the people participated and nobody anticipated that Khatami could came to power, but Khatami came to power, with the slogan “Dialogue among Civilizations”. Everybody anticipated he could do many things. After that, we’ve had the invasion of the Americans to Afghanistan, in 2001, and Iran played a crucial role during that fight against the Taliban. Iran was the only country who fought with Taliban during those times, and Iran played a crucial and decisive role in the fall of the Taliban. Americans authorities thanked Iran at that time. But after a few months, George Bush put Iran in the Axis of evil. And everybody was shocked. Iran played a crucial role with the election of Khatami, with 30% of the votes of the people. This is the opportunity the world and Iran lost. Please don’t waste this opportunity. There are some windows open, and both sides should use it better than this.

Another issue is the Iranian plan for the region. There was here a mention on Iran’s democracy. Iran’s proposal to all the countries and all crises is the democracy. In Afghanistan, in Syria, the only solution is the same. Mr. Rouhani said that the only party who can solve the problem is the people, not someone from outside, not with weapons, not with money from other country that is not even democratic itself. Even in Bahrain, in Lebanon, in all the countries, democracy is Iran’s solution.

16

And the other issue which I want to mention is a changing continuity in Iran’s policy; we should concentrate on this issue. There are many changes but there is some continuity. Not in Iran only. Yes, maybe there are some changes in Iran, but not only from Iran, this is not one way street. The West should not anticipate a change only from Iran, some other party should do some changes too because this is not one way street, you know, there are many good opportunities on both sides, there are good bases for cooperation in energy, in nuclear energy, in energy security, in regional issues. Look at what’s happening in our region. The extremism has spread all over the region. We pay the costs. Look at what’s happening in Afghanistan with the Taliban, to what’s happening in Iraq with Al-Qaeda, to what’s happening in Syria with extremist groups, and we pay, as a people from the region. But who’s to pay for this extremism? Unfortunately, some Western countries supported some of this extremism. Iran is against any kind of extremism, in all the issues of the region, and we should use this.

As for the bilateral relation, I think that we had a very good bilateral relation before, we still have it today and I think this is a good chance to promote our relation especially in fields like energy security - you know Iran has the biggest resources in gas, and the second biggest resources in oil and the most available resource is Iranian resource for the whole Europe and Romania can play a crucial role as a hub. There are some plans but we need some tangible steps forward. Please don’t let this opportunity go away. You know, the slogan of Mr. Rouhani in the campaign and his election was the key. He showed a key and he said “we can open the locks”. I’m asking the other side, please don’t change the locks, please let the key work and this is the possibility for the key to work. Thank you very much. (Aplauze)

Adrian Năstase: Thank you very much, ambassador! It was an excellent insight and next I will find the conclusion. I hope that you will agree that it was a very useful dialog between us and the ambassador, not between us and you, but I think that the next time we will have a better chance to talk about how to use this opportunity in the bilateral relations between Romania and Iran. I think that we had an excellent chance to have the representative of the Foreign Ministry with us today. This in itself is an excellent message, because I think this is a proof that we do understand what happens in other countries and I hope that you understand what happened in our country as well, but this is more difficult. But anyway, I think that being together here today it was a very good chance, a very good opportunity for us to learn from each other. Once again, I want to thank Mr. Dobre, and also professors Mureşan and Simileanu, our old friend Corneliu Vlad and the very promising journalist Carmen Gavrilă for their contributions here. And I want to think you all, I want to tell you that we hope that you'll have a splendid holiday, we don’t want to bother you with new debates until the end of August, but I hope that then you’ll find here again other topics, other opportunities to think about what happens around Romania, what happens in the world. Thank you very much, again! Mulţumesc foarte mult! (Aplauze)