G GADAMER – Jocul artei

Filosoful german, Hans – Georg Gadamer în lucrarea „Actualitatea frumosului” pune problema justificării artei. – Mai este frumosul „actual”? - Se mai judecă astăzi prin prisma categoriei estetice a frumosului?

Studiul ”Actualitatea frumosului” debutează cu o introducere în analiza artei, în stil hermeneutic, ce are ca scop delimitarea conceptuală şi este totodată o pregătire pentru celelalte părţi. Prima parte a studiului abordează „arta ca joc” care la prima vedere trimite la inocenţă, participare (este „ceva” care se „joacă”, cineva care „joacă” şi „jucăria” propriu-zisă), cu alte cuvinte arta se joacă pe sine cu sine şi cu „celălalt” creând relaţii polivalente (creator – obiect de artă – spectator). Partea a II-a, „arta ca simbol” înseamnăcunoaştere de un anume tip (inaccesibilă pe altă cale), dar şi re-cunoaştere (valorificând etimologia grecească symbolon = semn, recunoaştere) a omenescului din fiecare (a acelui ceva în virtutea căruia umanitatea devine manifestă). Ultima parte a studiului, „arta ca sărbătoare” face trimiteri la sacru, la participare (eventual la „coparticipare” în care fiecare „spectator” sau actant, participă la „jocul” artei) ia atitudine în faţa frumosului, resimţit ca un plus de fiinţă.

„Jocul, spune Gadamer, constituie o funcţie elementară a vieţii omeneşti, aşa încâtcultura umană nu poate fi gândită în general fără un sentiment ludic” . Calitatea jocului de a fi un dat elementar face ca valorificarea lui să nu se realizeze doar în sens negativ (ca eliberare de necesitatea unui scop), ci şi în sens pozitiv „ca un impuls liber”.

Prima reprezentare mentală receptată în cadrul conceptului de „joc” este aceea a unei mişcări, omişcare de du-te-o care nu e legată de vreun scop şi care trebuie, spune Gadamer, să aibă forma uneiautomişcări, ca trăsătură a viului. Există totuşi o trăsătură a jocului omenesc „umanitatea jocului omenesc”care constă în faptul că jocul uman „îşi disciplinează şi îşi ordonează singur, ca să zicem aşa, mişcările joculuiîn jocul mişcărilor, ca şi când ar exista nişte scopuri” . Legătura între „joc” şi „artă” este făcută prin intermediul participării. Jocul prin el însuşi presupune participare, iar spectacolul primeşte în acest sens un rol activ, Gadamer numeşte acest lucru „comportare comunicativă”. Există ceva în cadrul operei, în propria sa identitate, ceva ce „am înţeles”, ceva care mă atrage, care mă implică şi face ca, calitatea mea pasivă de spectator să se modifice radical primind un rol activ, adică cel de „participare” la „jocul” artei. Arta este la Gadamer un joc hermeneutic, pentru că „identitatea sa constă tocmai în faptul că există în ea ceva „de înţeles”, că ţine să fie înţeleasă drept ceea ce „crede” sau „spune” . Cu alte cuvinte până aici, arta înseamnă un element vital al umanului, participare şi interpretare sau „înţelegere”. Astfel că „a percepe nu înseamnă să adunăm doar diferite impresii senzoriale, ci să „luăm ceva drept adevărat”, adică „ceea ce se oferă simţurilor este văzut şi luat drept ceva”.

1

EXEMPLIFICAREA:Asocierea poeziei cu jocul mai poate fi încă, pentru mulţi, obiect de

neîncredere şi suspiciune. Un poet care "se joacă", ori face scrie...". Asocierea poeziei cu jocul mai poate fi încă, pentru mulţi, obiect de neîncredere şi suspiciune. Un poet care "se joacă", ori face din joc tema sa predilectă, pare lipsit de responsa bilitate, neangajat, rupt în mod vinovat de realităţile fundamentale şi grave, pentru a se deda unei activităţi "gratuite" şi autotelice, impunându-şi într-o euforică libertate, propriile reguli, ca să li se supună, nesilit de nimeni, doar lor; izolându-se într-un spaţiu numai al său, sustras exigenţelor imediatului pragmatic, acelei - în expresie rimbaldiană - "realite rugueuse ă etreindre"; îngăduindu-şi să fie "neproductiv" altfel decât în planul imaginaţiei, predat lumii sale fictive, lăsând să-i scape prada în favoarea umbrei. "Lumea plânge de necazuri / Tu-ţi pui gândul pe atlazuri" - nota şi Arghezi într-un Creion, ca pentru a spori piesele de la un eventual dosar al acuzării. Şi tot el urma să adauge, de data aceasta nu fără ironie, într-o cunoscută Ars poetica: "N-am făcut altceva nimic. M-am jucat"; şi: "Nu sunt vinovat. M-am jucat." Ca să revină mai târziu, impenitent, cu o mărturisire ca aceasta, din Una sută una poeme, ce nu face decât să le întărească pe celelalte: "Neavând de lucru-n câmp, / Nici in luncă, nici în dâmb, / Că muriseră şi pomii / De arşiţele Sodomii /Cu care nea osândit / Leatul anului cumplit, / Mătrăguna şi leşia / Năpădindu-ne moşia, / M-apucai, molâu, să-nvăţ / în ţărână-a seri cu băţ /.../ Om în vârstă şi târziu, / Tot am învăţat să scriu. / Prins ca de-o copilărie, / Mâna se porni să scrie...".

Asocierea poeziei cu jocul mai poate fi încă, pentru mulţi, obiect de neîncredere şi suspiciune. Un poet care "se joacă", ori face din joc tema sa predilectă, pare lipsit de responsa bilitate, neangajat, rupt în mod vinovat de realităţile fundamentale şi grave, pentru a se deda unei activităţi "gratuite" şi autotelice, impunându-şi într-o euforică libertate, propriile reguli, ca să li se supună, nesilit de nimeni, doar lor; izolându-se într-un spaţiu numai al său, sustras exigenţelor imediatului pragmatic, acelei - în expresie rimbaldiană - "realite rugueuse ă etreindre"; îngăduindu-şi să fie "neproductiv" altfel decât în planul imaginaţiei, predat lumii sale fictive, lăsând să-i scape prada în favoarea umbrei. "Lumea plânge de necazuri / Tu-ţi pui gândul pe atlazuri" - nota şi Arghezi într-un Creion, ca pentru a spori piesele de la un eventual dosar al acuzării. Şi tot el urma să adauge, de data aceasta nu fără ironie, într-o cunoscută Ars poetica: "N-am făcut altceva nimic. M-am jucat"; şi: "Nu sunt vinovat. M-am jucat." Ca să revină mai târziu, impenitent, cu o mărturisire ca aceasta, din Una sută una poeme, ce nu face decât să le întărească pe celelalte: se porni să scrie...".

Realizând un dosar ca şi complet al implicaţiilor jocului în acest vast domeniu, cartea lui Huizinga argumentează, de fapt, o identitate de structură, reliefată şi în cercetări mai recente. Şi s-ar cuveni citat, în acest sens, în primul rând un hermeneut de talia lui H.-G. Gadamer, cu a sa Wahrheit und Methode, unde conceptul de joc, desprins de semnificaţia subiectivă dată de Kant sau Schiller, e definit ca fiind prin excelenţă reprezentare (Darstellung) şi putând fi aşezat, ca atare, la temelia artei. Ceea ce trece în primul plan aici nu este, cum spune autorul, "conduita, nici starea de spirit a creatorului sau a amatorului, nici în general libertatea unei subiectivităţi care se exercită în joc, ci felul de a fi al operei de artă înseşi". Iar acesta este autoreprezentare, şi "reprezentare pentru", într-o "figură" a cărei semnificaţie depăşeşte mimesis-ul ca simplă repetiţie, pentru a deveni recunoaştere esenţială a lumii. Jocul uman - s-a mai afirmat - nu este pură

2

şi simplă imitaţie a unui existent intramundan; el "devine metaforă cosmică pentru totul apariţiei şi dispariţiei lucrurilor, al fiinţânzilor, în spaţiul-timp al lumii", el "repetă seriozitatea vieţii în teatrul irealităţii, însă ridicându-i toate poverile, el înalţă viaţa făcută din obligaţii [...] în eterul uşor, aerian, al ne-obligatoriului", purtându-ne astfel "spre o atitudine estetică în faţa vieţii"

3