Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost esenţial în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.

Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.

Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio.

Cezar s-a născut la Roma, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii antice (insula) în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.

Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar.

Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“.

În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia.

La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo.

În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa.

După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-au lăsat

pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.

Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani, după cum stipulează în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o provincie romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. Ca ofiţer administrativ şi financiar, perioada a fost în genere lipsită de evenimente însă, în timp ce se afla în Hispania, a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când eu consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.

Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor şi i s-a permis să se întoarcă la Roma. În ciuda durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Nepoata lui Sulla şi fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea să fie viitoarea sa soţie. Deşi părând a intra în rândurile senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau puţin de-a face cu politica conservatoare, şi el şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia, ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în soluţionarea problemelor cu piraţii cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe a optimaţilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei unica şi cuprinzătoarea comandă a întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur, construirea unei relaţii cu marele general al Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre Pompei şi binefăcătorul lui Cezar, Crassus, părea a avea puţin efect asupra lui Cezar. Crassus a continuat să suporte enormele datorii ale lui Cezar şi în anii care au urmat.

Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al Drumului Appian. Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae şi trecea dincolo de călcâiul gheatei Italiei, era o poziţie importantă şi de profil înalt. Deşi pe plan personal necesita costuri enorme, poziţia oferea foarte mare prestigiu unui tânăr Senator, iar sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Cezar. În acest timp, Cezar şi-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale ca curule aedile, în 65 î.Hr., alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facţiunii Optimaţilor.

Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea şi îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului şi alte aspecte ale vieţii de zi cu zi din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului şi administrarea Circului Maximus. Cezar s-a împrumutat până la punctul financiar de ruină, în această perioadă, însă şi-a intensificat popularitatea ireversibil printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase, şi proiectele de construcţie propuse de el - ambiţioase. Într-un spectacol în onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori înzestraţi cu armură de argint, la un cost enorm.

Cezar şi-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simţit ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl făcea aproape de neatins. Puteau încerca, însă, să blocheze traseul său politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru

reprimarea unei turbulenţe în Egipt, dar nu a fost capabil să câştige destul sprijin pentru a obţine acest post. Cezar şi-a încheiat anul ca edil în glorie, însă în faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talenţi de aur (o sumă echivalentă cu câteva milioane de euro, la cursul valutar actual), ameninţând astfel viitorul carierei sale. Co-edilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, prin comparaţie, încât avea să îşi proclame mai târziu frustrarea că, pentru întrega perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărţit laudele cu acesta.

Succesul său ca edil a fost, însă, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morţii predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziţia însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, implicând responsabilitate asupra tuturor treburilor religioase romane şi custodia asupra virginelor lui Vesta de sub acoperişul său. Pentru Cezar, numirea însemna şi uşurarea datoriilor sale; de asemenea, îi conferea o putere considerabilă, existând şi oportunitatea acumulării unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durată temporală definitivă şi, deşi în termeni tehnici nu reprezenta o poziţie politică, oferea şi avantaje considerabile în tratarea cu Senatul şi legislaţia.

Debutul ca Pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale, Cornelia, Cezar s-a căsătorit cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca soţie de Pontifex şi o importantă matrona (latină: femeie căsătorită), Pompeia era responsabilă de organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor şi considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reuşit să pătrundă în casa în care se desfăşura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat un sacrilegiu absolut, şi Pompeia a primit o scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a recunoscut că ea ar putea fi inocentă în acest complot, dar a afirmat: „Soţia lui Cezar, ca şi întreaga familie a lui Cezar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“

63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, ci pentru însăşi Republica Romană. Cezar a candidat şi a câştigat alegerile pentru postul de Praetor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat, măcar, în noul său post, izbucneşte Conspiraţia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în conflict direct cu Optimaţii încă o dată. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzaţii de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Calilina este disputată. La alegerile ce au avut loc în preajma finelui lui 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.

La puţin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime, ce îl informau că diverşi senatori trebuie să părăsească Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspiraţia Senatului. Mulţi dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinşi că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câştig politic. Elocvenţa oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alţii, a devenit prima ţintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Acesta însă a eşuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din Etruria.

Ca rezultat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi cinci romani notabili, aliaţii lui Catilina, fără proces. Singura opţiune alternativă ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită înainte; dacă ar fi fost exilaţi, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda armatelor lui Catilina în Etruria. Senatul a deliberat pe această tema, Cezar aflându-se printre puţinii care au pledat împotriva pedepsei capitale.

Dacă Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, acest fapt nu i-a cauzat nici un rău durabil. În anii următori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din această poziţie de elită şi-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimaţii, însă, l-au refuzat. Fără succes în această încercare, şi-a întărit alăturarea cu Pompei, ce urma să se întoarcă în curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniştit pe optimaţi, care se temeau de un marş în stilul lui Sulla către Roma şi dictatură. Aveau nevoie să prezinte oraşul şi împrejurimile sale ca un mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în faţa Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia şi restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos şi Pompei, dar Cato a înfrânt moţiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Cezar a fost înlăturat din pretoriat. Când mulţimea venită în sprijinul lui Cezar a ameninţat violent, el a fost reabilitat în funcţie. Cezar a potolit mulţimea înainte de a se ajunge la violenţă.

Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de denari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permiţându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei chiar înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să îşi asume niciun risc.

Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit viitoarea sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri al anturajului său au notat barbaricul şi, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: „Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Cezar şi-a întărit relaţia cu popoarele galice, care s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de mai târziu.

Odată sosit în Hispania, Cezar şi-a construit o reputaţie deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta consideraţia vitală pentru a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla acum în faţa unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. şi trebuia să fie prezent în Roma pentru aceasta, dar voia şi să primească onorul pentru un triumf. Optimaţii vor folosi această problemă împotriva sa, forţându-l să aştepte la porţile oraşului, aşa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Cezar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul şi îl va pune în faţa unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană.

Primul Triumvirat

În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a îşi abţine candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziţia de a candida pentru consul. Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie. Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., şi a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord să îşi folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianţa combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor şi reputaţia sa, cu fantastica avere şi influenţa asupra plutocraţiei marilor comişi de care dispunea Crassus, alături de reputaţia militară, averea şi influenţa senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câşigat cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.

Odată instalat în funcţie, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile şi procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, şi-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părţi nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite şi oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulţimii şomere din Roma, ci satisfăcea şi doleanţele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facţiunea Optimaţilor, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul şi a dus problema direct în faţa poporului.

În timp ce vorbea în faţa unei Adunări cetăţeneşti, Cezar şi-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, aşa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei şi Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgenţă. Legea a fost sprijinită de copleşitoarea reacţie a publicului, şi Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgraţie. Bibulus şi-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule şi lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice îşi propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius şi Cezar”.

Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine şi al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a îşi egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiţiei lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreţie. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredinţată lui Cezar.

Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepţia sa), şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărşăluind cu rapiditate prin siguranţa relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a îşi invoca imperiumul şi a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.

Razboaiele galice

Gaius Iulius Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină şi Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederaţii independente de triburi celtice, ce menţineau diferite relaţii cu Roma. Dar, imediat după ce el şi-a ocupat poziţia, un trib celtic ce trăia pe

teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşuluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alţi celţi de origine galică şi alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveţii să nu vandalizeze totul în calea lor până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii şi a recrutat în grabă două noi legiuni.

Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele şase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi, doar 130.000 au supravieţuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost ucişi încă 20.000 de oameni. Aproape în acelaşi timp, la sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia la acel moment, aranjând o alianţă cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forţat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului şi a folosit pretextul „apărării aliaţilor Romei” pentru a-şi continua cuceririle în nord.

În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administraţia guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi galice, nemulţumirea creştea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederaţii a triburilor galice sub stăpânire belgeică, pentru a se opune prezenţei romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din „cetăţeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.

La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar s-a mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziţiei şi transformându-le în aliaţi. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotaţie: nu doar o victorie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-şi „aliaţii” de agresiuni externe, el putea acum securiza cu uşurinţă legalităţile necesare împotriva triburilor belgice. Deşi ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de şansă pe care Cezar şi-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.

La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupaţia romană. Cezar şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei, pentru a înăbuşi orice rezistenţă în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porţiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneţi. Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici. Iniţial vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţilor. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi, şi ca multe triburi înaintea lor, vânduţi ca sclavi.

În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de prizonieri au fost trimişi înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice, Cezar şi-a îndreptat atenţia dincolo Canalul Mânecii. Totuşi, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Şi, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Germania, Britania si Vercingetorix

Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întrega provincie galică, situaţia politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acţiuni în Galia, Britania şi Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, ştiind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferinţă, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deşi sprijinul în Roma era desluşit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliţie decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei şi Crassus să se înţeleagă pentru a putea menţine întreaga înţelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecăţii.

Acordul asupra căruia s-a înţeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei şi Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei şi Crassus aveau să fie aleşi consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încrediţându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creşterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluţionarea problemelor, Crassus şi Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverşunatei rezistenţe din partea Optimaţilor, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu şi-a asumat nici un risc, însă, şi a trimis nunţiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a „păstra ordinea”. Prezenţa acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus şi Pompei au reusit cu greu sa stabilizeze situaţia. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania.

Înainte ca Cezar să-şi poată concentra atenţia asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenţia asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei şi a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind ucişi în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice şi, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămaşi fără lider, femei şi copii au fost adunaţi laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimiţând masa de persoane către Rin, unde mulţi alţii au sucombat înecându-se. Nu se ştie care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

Razboiul civil

În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi să-şi demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absenţa sa. Cezar a crezut că va fi judecat şi marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziţia de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare şi trădare. Pe 10 ianuarie 49

î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil izbucneşte. Istoricii se contrazic în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălţime!” (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puţin popular al lui Menander lui Cezar.

Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neştiind că Cezar este însoţit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianţa lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marş de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenţii lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei şi cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă şi de scurtă durată în anul 48 î.Hr..

Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofiţer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile şi a fost ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde îşi instalează tabăra armatei sale şi devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu şi sora, soţia şi regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanţe, Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care îşi va creşte singurul său fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.

După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă şi completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în faţa forţelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) şi lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuşi, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius şi Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunţiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) şi al doilea în comandă în Războiul Galic, supravieţuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea şi al patrulea său mandat în poziţia de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) şi 45 î.Hr. (fără partener).

Dupa razboi

Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Îşi completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar şi în absenţa sa. Deşi Cezar nu şi-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceştia, părea a fi o rezistenţă deschisă extrem de redusă.

Mari jocuri şi festivităţi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moşie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe

care avea să-l folosească tot restul vieţii sale. O statuie de fildeş asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice.

O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripţia Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a oraşului şi fondatorului acestuia şi prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeaşi scară cu zeii, dar şi cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor şapte regi romani şi a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viaţă figura pe o monedă.

Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) şi i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus şi Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ţinut seama deloc de sistemul republican de alegere şi a acţionat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătoreşte un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viaţă şi îi este permis să ocupe orice oficiu doreşte, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deţine imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală şi ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.

Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toţi magistraţii, poziţii care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistraţi pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna naşterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare naţională. Chiar şi un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu şi clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat şi dedicat în onoarea familiei sale.

Cezar, însă, a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deşi considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populaţiei de rând.

Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor şi a interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi şi pentru aşezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viaţă ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.

Adiţional, s-au desfăşurat mari lucrări publice. Roma era im oraş de mare întindere urbană şi arhitectură de cărămidă neimpresionantă şi avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură,

terenuri pentru cai şi noi pieţe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învăţat Varro era, de asemenea, sub construcţie. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Graniţa sacră -- Pomerium -- a oraşului a fost extinsă permiţând creşterea adiţională.

Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual şi că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar şi-a retras această poziţie pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară şi apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit şi autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.

La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat şi riftul ulterior între el şi aristrocaţi s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viaţă. Acest titlu începuse să apară până şi pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalţi din Roma. Unii dintre populaţie au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex” (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegaţie senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească şi să-i onoreze la venirea lor. Deşi evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveştii, este evident faptul că senatorii prezenţi acolo s-au simţit adânc insultaţi. În încercarea de a rectifica situaţia, ceva mai târziu Cezar şi-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puţin situaţia, dar paguba fusese deja realizată. Seminţele conspiraţiei începuseră să crească.

Asasinatul

Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită

doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

* και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

* Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)

* Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Urmarile asasinatului

Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Concetăţeni, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus, Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal, şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care

acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).

Literatul Cezar

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori şi prozatori din Roma vremurilor sale— chiar şi Cicero lăuda retorica şi stilul lui Cezar. Printre cele mai faimoase opere ale sale se numără discursul său funerar pentru mătuşa sa paternală Iulia (văduva lui Marius) şi Anticato, un document menit să distrugă reputaţia lui Cato din Utica şi să fie o replică la memorialul Cato al lui Cicero. Din păcate majoritatea operelor şi discursurilor sale s-au pierdut. Cele mai faimoase opere dintre cele care s-au păstrat sunt:

* Commentarii de Bello Gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia şi Britania în timpul mandatului său de proconsul şi

* Commentarii de Bello Civile (Comentarii despre războiul civil) , evenimentele din timpul Războiului civil, până imediat după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:

* De Bello Hispaniensis (Despre războiul hispanic) , campaniile din Spania modernă;

* De Bello Africo (Despre războiul african) , campaniile din Africa de Nord, şi

* De Bello Alexandrino (Despre războiul alexandrin) , campaniile din Alexandria.

Aceste naraţiuni, scrise aparent într-un stil direct şi simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă a agendei sale politice, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocraţii a Romei, Italiei şi provinciilor.

Cronologie

* 13 iulie 100 î.Hr. – Naşterea la Roma. Alternativă: 12 iulie 102 î.Hr.

* 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla

* 82 î.Hr. – Scapă de persecuţiile lui Sulla

* 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia şi Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia

* anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat

* 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară

* 65 î.Hr. – Edil curule

* 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,

o Decembrie, Divorţează de Pompeia

o Este ales Pontifex Maximus şi praetor urbanus

o Conspiraţia catiliniană

* 61 î.Hr. – Serveşte ca Propraetor Hispania Ulterior

* 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat

o A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis

* 58 î.Hr./53 î.Hr. – Primul mandat ca Proconsul al Galiei

* 54 î.Hr. – Moartea Iuliei

* 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat

o 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei

* 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia

* 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil

* 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia la Bătălia de la Pharsalus; numit dictator (serveşte 11 zile)

o Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus

* 47 î.Hr. – Campania în Egipt; o întâlneşte pe Cleopatra a VII-a

* 46 î.Hr. – Îi înfrânge pe Cato şi Metellus Scipio în nordul Africii; al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus

o A doua dictatură

o Este ales Pontifex Maximus pe viaţă (introduce Calendarul Iulian) şi îl adoptă pe Octavian ca moştenitor

* 45 î.Hr. – Înfrânge ultima opoziţie în Hispania

o Se reîntoarce la Roma; al patrulea consulat (fără partener)

o Numit Pater Patriae de către Senat şi al treilea mandat de dictator

* 44 î.Hr. –

o Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu

o Este numit dictator perpetuu

o Februarie, Refuză diadema oferită de Antoniu

o 15 martie, Asasinat ; * 42 î.Hr. – Deificat formal ca Divinul Iulius (Divus Julius)