UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Conferenţiar univ. dr. Gabriela BODEA

ECONOMIE POLITICĂ

suport de curs

Cluj-Napoca

2008

3

CUPRINS

cap.1. Obiectul şi metoda economiei politice. Caracterul legic al economiei. ...................................................................................... 5 1.1. Originea denumirii Economie politică. Obiectul de studiu şi funcţiile Economiei politice. .................................................... 5 1.2. Principiile elementare ale gândirii. Principalele metode utilizate de economia politică, în scopul cunoaşterii. .................. 7

1.3. Legile economice: concept, mecanism de funcţionare .................. 9 cap.2. Activitatea economică. Proprietatea asupra bunurilor. .................. 12

2.1. Activitatea: trăsături, tipuri. Bunurile economice. .............................. 12 2.2. Trebuinţele şi interesele economice ......................................... 13 2.3. Proprietatea: concept; subiecţii şi obiectul relaţiilor de proprietate. Dreptul de proprietate - elemente economico-juridice. ................... 16 2.4. Forme de proprietate asupra bunurilor. Pluralismul

formelor de proprietate. ................................................................ 17 cap.3. Sistemele economice ............................................................................ 19

3.1. Sistemul economic. Tipuri de sisteme economice. ................... 19 3.2. Economia naturală şi economia de mărfuri ............................... 19 3.3. Piaţa - loc de manifestare a relaţiilor de schimb ............................... 21 3.4. Economia de piaţă contemporană. Subsisteme particulare ale sistemului economic actual. ...................................................... 22

cap.4. Marfa. Utilitatea şi valoarea mărfurilor. ...................................................... 25

4.1. Conceptul de marfă ................................................................. 25 4.2. Utilitatea mărfurilor: concept, comensurare ............................... 25 4.3. Valoarea: concept, teorii despre valoare ............................... 30

cap.5. Banii .............................................................................................................. 32 5.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor. ............................... 32 5.2. Teorii monetare ............................................................................ 32 5.3. Categorii de bani. Convertibilitatea monedei. Rolul şi funcţiile banilor. ................................................................. 33

cap.6. Cererea, oferta şi preţul de echilibru. Agenţii economici. Concurenţa pe piaţă. ............................................................................. 36

6.1. Cererea: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate. Opţiunea consumatorului. ........................................... 36 6.2. Oferta: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate ........................................................................................ 39 6.3. Interacţiunea dintre cerere - ofertă. Preţul de echilibru. .................... 42 6.4. Agenţii economici: concept, trăsături, tipologie, dimensiuni ......... 44 6.5. Concurenţa pe piaţă .................................................................. 46 .

cap.7. Costurile de producţie. Formarea preţului pe piaţă. ................................ 50 7.1. Costul de producţie: concept, conţinut. Mărimea şi tipologia costurilor. ........................................................................................ 50

4

7.2. Minimizarea costurilor. Raportul cost – profit. Pragul de rentabilitate. Evoluţia costurilor de producţie. .................... 51 7.3. Preţul: concept, factori de influenţă, tipologie, funcţii .................... 56 7.4. Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte .................... 57

cap.8. Piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară ................................ 63

8.1. Conceptul de piaţă monetară. Băncile şi instituţiile financiare. ......... 63 8.2. Oferta şi cererea de monedă ...................................................... 65 8.3. Piaţa financiară: concept, caracteristici, componente .................... 68 8.4. Bursele de mărfuri şi bursele de valori ........................................... 70 8.5. Piaţa valutară: elemente, trăsături, factori ................................ 72

cap.9. Piaţa forţei de muncă şi salariul ....................................................... 73

9.1. Piaţa forţei de muncă: cererea şi oferta de forţă de muncă .......... 73 9.2. Mecanismul stabilirii mărimii salariului. Corelaţia dintre creşterea salariului şi productivitatea muncii. ................................ 76

cap.10. Profitul, dobânda şi renta - alte venituri ale factorilor de producţie ..... 80 10.1. Profitul - rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului. .......... 80

10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei. ...... 85 10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare. .......... 87

cap.11. Creşterea şi dezvoltarea economică ....................................................... 92

11.1. Creştere, dezvoltare, progres economic ........................................... 92 11.2. Factori, stadii şi tipuri de creştere. Efecte ale creşterii economice. ..... 98 11.3. Teorii şi modele privind creşterea economică ............................... 100

cap.12. Echilibrul şi dezechilibrele economice. Fluctuaţiile activităţii economice. ........................................................................................ 102

12.1. Echilibrul: concepte şi corelaţii fundamentale ............................... 102 12.2. Dezechilibrele economice ...................................................... 105 12.3. Ciclicitatea – trăsătură a activităţii economice. Cauzele evoluţiei ciclice. ............................................................................ 106 12.4. Tipologia şi fazele ciclului economic .......................................... 107 12.5. Politici anticriză (anticiclice) ..................................................... 109

cap.13. Inflaţia şi şomajul ............................................................................ 110 13.1. Inflaţia: concept, măsurare, cauze, mecanisme, forme de manifestare ............................................................................ 110 13.2. Efecte economico-sociale ale inflaţiei. Relaţia inflaţie – şomaj. Politici de reducere a intensităţii inflaţiei şi de combatere a consecinţelor ei. ............................................................................ 114 13.3. Dimensiuni ale şomajului. Forme, cauze, costuri şi consecinţe ale şomajului. ............................................................................ 117 13.4. Măsuri de diminuare a şomajului .......................................... 120

cap.14. Statul şi economia ............................................................................ 122

14.1. Rolul statului în economia de piaţă .......................................... 122 14.2. Politica economică a statului ..................................................... 123

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 130

5

Cap. 1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI.

1.1. Originea denumirii Economie politică. Obiectul de studiu şi funcţiile Economiei politice.

Ştiinţa economică – prin noţiunea economie – îşi are rădăcinile în antichitatea greacă, derivând din: oikonómia, la rândul ei provenită din: oikos (casă, gospodărie) şi nomos (lege). Ca atare, economia semnifică, la o primă analiză, un element indicând modul de administrare a unui avut individual mai mult sau mai puţin însemnat. Conceptul evoluând în timp, notăm că, în perioada actuală, economia a devenit un sumum de reguli care guvernează existenţa unui patrimoniu.

Ştiinţa economică, des nominalizată sub titulatura economiei politice, a fost denumită şi în alte moduri, între care le amintim pe cele mai reprezentative: economie; economie domestică; economică; economie naţională; economie aplicată; economie socială; economie civilă; economie publică; plutologie; catallactică; economie mixtă (în cadrul căreia controlul se exercită, simultan, prin instituţii publice şi private).

Astăzi, literatura de origine sau de orientare franceză utilizează termenul economie politică, dar cea anglo-saxonă îl foloseşte cu precădere pe acela de economics. Indiferent cum am denumi-o, este cert că, deocamdată, în ansamblul ei, teoria economică studiază modalităţile în care se organizează subiecţii săi – indivizi şi/sau colectivităţi – pentru a rezista problemelor impuse de raritate. În paralel cu dezvoltarea societăţii, a tuturor sferelor acesteia, s-a extins şi cercetarea în domeniu şi, odată cu ea, au apărut noi forme şi moduri de abordare a fenomenelor economice şi a economiei în general. Multitudinea lor nu face altceva decât să arate faptul că nu există un adevăr unanim acceptat în ceea ce priveşte definirea ştiinţei economice. Astfel, deosebim o serie de posibilităţi de a privi economia, după cel puţin următoarele criterii:

1. Concentrarea atenţiei asupra scopului nemijlocit al producţiei: acoperirea trebuinţelor umane, având ca deziderat maximizarea satisfacţiei consumatorului, prin bunuri şi servicii de calitate.

2. Orientarea subiecţilor economici spre principii utilitariste. 3. Considerarea intereselor drept pârghii economice esenţiale. 4. Primordialitatea elementelor privind comportamentul uman –

considerând omul ca reprezentant al unei entităţi sociale; potrivit ei, individul devine obiectul central al relaţiei dintre resursă, scop şi întrebuinţare alternativă.

5. Legătura dintre raritatea resurselor, tendinţa de economisire a acestora şi, concomitent, încadrarea în coordonatele funcţiei de maximizare a rezultatelor obţinute, cu minim de efort – de unde rezultă sintagma economia – ştiinţa alegerii eficiente.

6. Relaţia dintre om – mediu şi implicaţiile vieţii reale asupra economicului, în scopul ameliorării raporturilor sociale şi a celor dintre natură şi societate (ceea ce face posibilă evoluţia civilizaţiei).

7. Alegerea sintagmei economia – mijloc de subzistenţă, ca bază a ştiinţei de profil.

8. Configurarea bogăţiei (avuţiei) ca sursă a bunăstării, prin modul ei de creare şi repartizare între membrii societăţii.

6

9. Reprezentarea unui orizont în care au relevanţă relaţiile economice (mai ales cele de proprietate), create în decursul procesului de reproducţie lărgită, în stadiile: producţie, repartiţie, schimb şi consum.

10. Valabilitatea şi aplicabilitatea fenomenelor şi proceselor economice (relaţia idei – fapte), care determină manifestarea caracteristicilor de utilitate ale ştiinţei economice.

11. Integrarea, în elaborarea principiilor economice, a unor noţiuni-cheie precum: lege economică, utilitate, valoare, cost, preţ, profit, eficienţă.

Economia este o ştiinţă autonomă, bazată pe aspecte clar delimitate, conceptual-aplicative şi structurale. De aceea, definim această ştiinţă ca fiind un agregat complex, format din ansamblul factorilor primari (materiali, financiari, umani) şi al relaţiilor dintre aceştia, în complementaritatea lor, în scopul alocării optime a resurselor necesare unui anumit nivel de dezvoltare şi pentru orientarea politicii economice la nivel general. Această abordare presupune explicarea mecanismelor oricărui proces economico-social şi are ca finalitate posibilitatea evaluării.

Între obiectivele principale ale ştiinţei economice menţionăm cel puţin următoarele, acordându-le locul meritat în teorie şi practică:

- descoperirea de noi adevăruri despre ceea ce înseamnă realitatea înconjurătoare (alături de alte ştiinţe);

- manifestarea unui comportament raţional; - accentuarea importanţei alegerii individuale, respectiv colective; - studierea aprofundată a raportului efect / efort, nu în scopul maximizării

efectelor, ci în cel al dublei optimizări: atât a satisfacţiei consumatorului, cât şi a profiturilor la nivel de firmă;

- evaluarea costurilor alternative; - elaborarea de principii şi norme veridice, pentru justificarea politicilor

economice ale statului; - informarea corespunzătoare asupra caracteristicilor pieţei.

Din punct de vedere al posibilităţilor de structurare, economia (politică) se poate studia pe

patru componente – şi anume: I. Microeconomia scoate în relief cercetarea totalităţii fenomenelor şi proceselor

desfăşurate la nivelul activităţii agenţilor economici primari. Ea tratează elemente legate de deciziile individuale luate asupra unor bunuri particulare.

II. Mezoeconomia vizualizează activitatea şi realităţile petrecute la nivel de sectoare şi ramuri economice, făcând legătura sferei micro- cu cea a economiei naţionale.

III. Macroeconomia abordează comportamentul unei economii în totalitatea sa. Pilonul ei îl reprezintă ansamblul fenomenelor şi proceselor petrecute în sfera economică, luând în considerare mărimea cumulată a indicatorilor derivaţi din cei valabili la nivel micro-. Ca entitate unitară din punct de vedere economic, productiv, tehnic şi social, ea accentuează inter-relaţiile dintre subsistemele economicului, cercetând cadrul general al realităţii prin analize agregate.

IV. Mondoeconomia poartă amprenta unei abordări de ansamblu, luând în considerare – în plus faţă de abordarea sistemică a economiilor naţionale privite în totalitatea lor – conceptul de dezvoltare dinamică şi de perspectivă. Privit ca mişcare esenţială a economiei, în cadrul căreia datele problemei şi nivelul indicatorilor se schimbă la anumite intervale de timp, dinamismul implică noţiunea de circuit economic mondial.

Considerând realitatea înconjurătoare prin prisma relaţiei efort – efect, ştiinţa economică probează măsura în care cunoştinţele teoretice dobândite în acest domeniu primesc sporul de valoare oferit de pragmatism. Ştim, de altfel, că economia nu este susţinută doar pe pilonii teoriei, oricât de solizi ar fi ei – întrucât, prin ea însăşi, este atât o artă a afacerilor, cât şi o aplicantă a raţionalităţii. Din punct de vedere al instrumentelor prin intermediul cărora funcţionează şi al obiectivelor pe care şi le propune, sfera economicului se manifestă pe două coordonate (care, în realitatea nemijlocită, se împletesc şi se completează):

7

i Economia pozitivă se referă la explicaţii obiective, ştiinţifice, bazate pe date certe, privind modul de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor luate în considerare. Ea presupune şi conştientizează un mod de gândire care valorifică, testează şi dovedeşte valabilitatea elementelor aparţinând realităţii imediate sau a fenomenelor şi proceselor viitoare.

i Economia normativă consistă în esenţa evenimentelor care ar trebui să se producă şi se bazează pe judecăţi de valoare, pe idei social-filosofice, chiar cultural-religioase. Ea oferă recomandări şi face prescripţii în direcţia celei mai bune modalităţi de acţiune, emiţând, pe această bază, percepte subiective.

În afara “zonelor” cunoscute sau posibil de studiat în sfera economică, există şi întrebări cărora nu le ştim răspunsul; departe de-a ne opri din drumul destinat cercetării, ele constituie tocmai câmpul de acţiune al elementelor care, pe viitor, pot furniza informaţii pentru studii în domeniu. Din asemenea motive, funcţiile ştiinţei economice au în vedere: mai întâi, latura cognitivă, de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice; ulterior, latura aplicativă, având drept scop primordial satisfacerea trebuinţelor umane.

1.2. Principiile elementare ale gândirii. Principalele metode utilizate de economia politică, în scopul cunoaşterii.

Termenul metodă este cunoscut încă din antichitate (la greci şi la romani),

semnificând drumul, calea urmată sau modul de a proceda, fie în vederea cunoaşterii unui obiect, fenomen sau proces, fie în atingerea unui scop. Ideea centrală a oricărei abordări despre metodă este faptul că ea trebuie să aibă o motivaţie bazată pe rigoare şi explicaţie, spre coerenţă şi claritate. Actualmente, prin metoda de cunoaştere economică înţelegem modul de a cerceta diverse elemente ale sferei la care facem referire, traiectul ce poate fi urmat în studierea fenomenelor şi proceselor economice, în vederea descoperirii şi dovedirii adevărului (având drept obiectiv lărgirea orizontului ştiinţific). Ea este atât modalitate de acţiune, cât şi instrument de cercetare şi ansamblu de operaţii realizate pentru atingerea unui obiectiv propus.

Metodologia (derivând din termenii greceşti methodos = drum de urmat, metodă – şi logos = studiu, ştiinţă) reprezintă totalitatea metodelor de cercetare folosite de o ştiinţă autonomă, cunoscute teoretic şi abordate din viziune practică. Metodele utilizate de economie trebuie să dispună de raţionalitate, dar, în acelaşi timp, trebuie să şi confere această calitate rezultatelor dobândite. Nu sunt de dorit – cu alte cuvinte – nici generalizările excesive, dar nici referinţele stricte, seci. Trebuie găsită calea de mijloc, nepărtinitoare şi logică, pentru ca variabilele introduse într-un anumit sistem să dea naştere unor reprezentări concrete, potrivite funcţiei-obiectiv care analizează realitatea economică. Studiile în domeniul metodelor de analiză utilizate în economie n-au făcut decât să adâncească, în timp, importanţa unor adevăruri cunoscute sub denumirea de principii elementare ale gândirii:

a) Principiul identităţii (“A este A”): Conform lui, este obligatoriu şi firesc ca o aceeaşi idee precisă – exprimată la un moment dat – să-şi păstreze neschimbat conţinutul iniţial, oricât s-ar repeta. Acest postulat se poate realiza, însă, doar prin respectarea adevărului ştiinţific (delimitând sensul strict al tuturor noţiunilor utilizate), precum şi prin luarea în considerare a perspectivei istorice a anumitor termeni.

b) Principiul contradicţiei (“A şi non-A”): Potrivit lui, două afirmaţii – expuse (eventual, de către indivizi diferiţi) dintr-un punct de vedere şi în acelaşi

8

timp despre un anume conţinut – opuse una alteia, nu pot fi, ambele, adevărate, dar amândouă pot fi false.

c) Principiul terţului exclus (“A sau non-A”): După această lege, date fiind – în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere – două afirmaţii diferite despre un acelaşi fenomen sau proces, dacă una din ele este adevărată, înseamnă că cealaltă este, invariabil, falsă (o a treia posibilitate fiind exclusă).

d) Principiul raţiunii (fundamentării): Conform lui, pentru ca o noţiune sau o afirmaţie să fie reală, ea trebuie verificată de temeiuri concrete sau de elemente care să-i poată atesta, fără erori, adevărul şi valabilitatea.

Fiecare ştiinţă are anumite modalităţi de cercetare a proceselor pe care baza cărora se întemeiază. S-ar putea argumenta, în acest caz, că nu mai este nevoie de studiul metodelor utilizate de economie, deoarece sunt aceleaşi cu cele folosite în general. Nu suntem de această părere, pentru motivul că, deşi parţial adevărată, afirmaţia precedentă riscă să fie rapid combătută: nu putem pune semnul egalităţii între metodele cu caracter general, întrucât fiecare ştiinţă – în cazul nostru, economia – are un front bine demarcat de bazele altor domenii. Ştiinţa economică foloseşte, aşadar, o serie de procedee în cercetarea elementelor care constituie obiectul ei de studiu. Ele sunt, în principiu, metode general valabile, comune tuturor ştiinţelor – dar au aspecte particulare, date de propriile delimitări tipologice. Principalele metode cu care se operează în economie au în vedere cele ce urmează:

1) Observarea îl orientează pe economist şi îl ajută să-şi verifice ulterior concluziile. Ea apare sub două forme: autoobservare (în cazul primei etape de analiză a propriei activităţi) şi observare externă (orientată asupra mediului). Notăm că există mai multe moduri (nivele) de studiu observativ: depistarea, controlul, observaţia mecanică (intermediată de elemente tehnice) ş.a.. 2) Ipoteza constituie o presupunere ştiinţific fundamentată, despre legăturile endogene existente între diferite noţiuni sau procese.

3) Comparaţia reprezintă procedeul în virtutea căruia, fie pe baza unui criteriu unic, fie a minimum două variante de idei, soluţii, modalităţi de calcul ş.a., se realizează înregistrarea asemănărilor şi diferenţierilor dintre acestea (cu menţiunea că elementele studiate trebuie privite dintr-un acelaşi punct de vedere). Comparaţia se desfăşoară după anumite criterii, în timp şi/sau spaţiu.

4) Concretizarea nominalizează operaţia de aplicare a principiilor generale în studiul, interpretarea şi explicarea realului.

5) Analogia se referă la găsirea unui anumit număr de asemănări între noţiuni sau procese, în intenţia caracterizării accentuate a unor aspecte de bază.

6) Analiza constă în descompunerea logică a unui obiect de studiu în părţi componente şi în examinarea separată a fiecăreia dintre ele (delimitând esenţialul de neesenţial). În esenţă, orice astfel de procedeu se desfăşoară respectând câteva principii: de la simplu la complex, de la inferior spre superior, de la nivelul micro- la cel macro-, de la indicatori cantitativi la cei calitativi.

7) Sinteza reprezintă reconstituirea părţilor izolate ale unui întreg, respectiv reincluderea lor într-un sistem anterior constituit. Ea cuprinde, în general, trei etape: observarea, generalizarea şi, în final, verificarea ipotezelor.

Notăm că ultimele două metode (analiza şi sinteza) se studiază, de obicei, în ideea de unitate complementară, relevând construcţia bine închegată a întregului pe care ambele îl cercetează.

8) Inducţia este un procedeu de raţionament care decurge din analiza cazurilor particulare, în scopul de a ajunge la concluzii general valabile.

9) Deducţia porneşte de la anumite ipoteze (premise, legi), urmând ca prin logică sau pe baza aplicării conceptelor generale, să se poată ajunge la principii derivate, adică la cazuri particulare.

9

10) Abstracţia ştiinţifică pune accentul (prin metode descriptive, teoretico-aplicative) pe anumite laturi ale unui fenomen sau proces, lăsându-le la o parte pe cele cunoscute (sau eliminându-le)şi insistând asupra altora.

11) Trecerea de la abstract la concret constă, de fapt, în transformarea principiului în realitate; ea se utilizează, de obicei, în strânsă legătură cu abstracţia şi cu procedeul invers: trecerea de la concret la abstract.

12) Metoda logică se referă la studiul proceselor economice în evoluţia lor naturală, pe linia firească a dezvoltării.

13) Metoda istorică presupune analiza realităţii în modul în care ea a existat şi/sau există (este vorba de aşa-numitul “mers al dezvoltării”).

14) Metodele matematice se referă la diverse modele, calcule economice, elemente de teoria jocurilor – şi se pot constitui în reprezentări statice sau dinamice, micro- sau macroeconomice. De pildă, modelul constituie o reprezentare în formă simplificată a unui proces – în cazul nostru, a unuia de tip economic. 15) Metodele statistice folosesc ca arsenal mijloace variate, precum: tabele, grupări de date, serii ş.a. – în general preluate din anumite surse de specialitate.

16) Experimentul constituie reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a cursului unui fenomen sau proces economic, în scopul cercetării lui în condiţii speciale (“observaţie provocată”, în laborator sau în mediul natural). Din cauze legate de unicitatea, complexitatea şi rapiditatea schimbărilor din economie, experimentul nu este dorit şi, ca urmare, nu se prea realizează în această sferă. Nu putem afirma, totuşi, că el este exclus, dar trebuie ştiut – în plus faţă de cele anterioare – că presupune teste, prelucrări statistice şi alte elemente care, uneori, nu se pot exprima numeric şi, deci, nu suportă cuantificări (ori, în economie, ne bazăm mai ales pe exactităţi).

1.3. Legile economice: concept, mecanism de funcţionare

Realitatea are o legătură de netăgăduit cu legea economică; într-un cuvânt,

de multe ori, se deduce din ea sau o generează. Acest tip de lege înseamnă apelarea la elemente intuitive, care permit concluzii verificabile la diferite nivele ale unui sistem. De aceea, noţiunea în sine – lege economică – e puternic influenţată de termeni precum oportunitate, necesitate şi valabilitate. Ea nu e un accident, ci decurge dintr-un proces de abstractizare, iar ulterior, prin observaţia şi analiza condiţiilor care o determină, ia în considerare forţe şi influenţe care grevează comportamentul agenţilor economici pe piaţă.

Definim legile economice ca fiind totalitatea relaţiilor esenţiale, general valabile, necesare, repetabile şi relativ stabile, create şi dezvoltate între fenomenele şi procesele economice, în diferite perioade, stadii şi condiţii de desfăşurare. Spre deosebire de legile naturii, cele proprii economiei au ca specific implicarea elementului uman: deşi sunt legi obiective, care se manifestă independent de voinţa oamenilor şi nu decurg din conştiinţa lor, conferă posibilitatea cercetării şi cunoaşterii modului lor de acţiune. Important este că legile economice nu dictează (ca alte tipuri de legi), ci orientează domeniul căruia i se ataşează, iar subiectul economic îşi exercită – deliberat – funcţia de putere şi interesul, în raport cu ceea ce el consideră util, necesar, posibil şi eficace.

Ca trăsături generale ale legilor economice, precizăm că: • ele exprimă tendinţe ale fenomenelor din sfera corespunzătoare (relevă

evoluţia tendenţială a sistemului pe care îl reprezintă); • sunt condiţionale (sunt influenţate de factori particulari şi de condiţii clare),

depinzând de aspecte care le motivează conţinutul şi modul de acţiune; • au caracter normativ, adică recomandă şi conving;

10

• sunt cauzale, deoarece vizează fenomene care urmează în timp, implicând noţiunile “antecedenţă” şi “succesiune”.

Precum alte legi aparţinând ştiinţelor sau realităţii faptice, legile economice au anumite trăsături specifice, derivate din însăşi existenţa şi aplicabilitatea lor:

1. nu sunt create de om şi nu decurg din imaginaţia acestuia; 2. au o arie de expansiune specifică şi bine determinată, desemnând

aspecte diferenţiate ale sferei economice; 3. acţionează în mod deliberat, independent de intenţia şi voinţa oamenilor

(fie că ei le cunosc sau nu, fie că sunt interesaţi sau nu de modul lor de exteriorizare); ca atare, elementul uman nu poate crea sau anula legi economice, ele având caracter obiectiv;

4. implică, întotdeauna, o reacţie de tip feed-back (stimul-răspuns); 5. au caracter istoric (apar, se manifestă şi acţionează în raport cu epocile

sau sistemele pe care le traversează, iar conţinutul lor nu este dat o dată pentru totdeauna, putându-se modifica la apariţia unor factori perturbatori ai mediului economico-social; în consecinţă, validitatea lor se menţine atâta timp cât durează condiţiile care le-au generat.

Deşi sunt expresii obiective ale raporturilor din economie şi se manifestă ca atare, legile economice nu anulează orice aspecte de ordin subiectiv. Acestea din urmă apar, însă, în modul în care elementul uman înţelege acţiunea lor obiectivă, aplicându-le în folosul şi în interesul propriu.

Orice lege economică are influenţă asupra altora, proprii aceleiaşi sfere. Datorită respectivei intercondiţionări s-a format un sistem de legi economice bine delimitat, în cadrul căruia procedăm la o clasificare generală:

a) În funcţie de aria de desfăşurare, distingem: - legi mondoeconomice (la nivelul economiei mondiale): legea diviziunii

internaţionale a muncii, legea concurenţei; - legi macroeconomice (la nivelul economiei naţionale): legea cererii,

legea ofertei, legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă; - legi sectoriale şi de ramură (la nivelul componentelor economiei

naţionale): legea producţiei, legea repartiţiei, legea consumului; - legi microeconomice (la nivelul agenţilor economici): legea diviziunii

muncii, legea profitului, legea concurenţei. b) În raport cu perioada de valabilitate a acţiunii lor, există:

- legi economice generale, proprii tuturor tipurilor de sisteme cunoscute în evoluţia omenirii: legea rarităţii, legea acumulării, legea productivităţii, legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor;

- legi economice comune mai multor sisteme: legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei;

- legi economice specifice unui anumit sistem: legea profitului, legile exprimate în cazul socialismului).

c) Conform legăturilor pe care le intermediază în economie, deosebim: - legi economice care vizează buna funcţionare a sistemului de referinţă:

legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă, legea diviziunii muncii; - legi economice privind structura sistemului: legea dezvoltării echilibrate

a ramurilor economiei naţionale, legea diviziunii muncii; - legi economice care sesizează şi asigură evoluţia sistemului (de la

simplu spre complex şi de la inferior spre superior): legea acumulării, legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor.

d) După natura lor, diferenţiem: - legi economice cu caracter logic, care izvorăsc din analiza de tip

abstract şi/sau calitativ, depinzând atât de premisele apariţiei lor, cât şi de condiţiile de desfăşurare;

11

- legi economice de tip statistic, care exprimă regularităţi verificabile şi concretizează atât relaţii funcţionale, cât şi stocastice.

Starea de echilibru a unui sistem este expresia unui proces bine structurat, produs al selecţiei şi adaptării reciproce a organismului respectiv la mediu. În economie, această constatare este rezultatul legăturilor profunde, esenţiale, general valabile, care sunt legile economice. Întreaga evoluţie a sistemului economic constituie un efort continuu de a cunoaşte şi de a de a determina legăturile relativ stabile dintre organismul economic, structura lui funcţională şi factorii externi care îl influenţează (adică legile economice). Problema care se pune este, în condiţiile actuale, cea a prevalenţei necesităţii sau a întâmplării în economie, iar noţiunea de bază în acest cadru este cea de sistem de referinţă.

În strânsă corelaţie cu cele anterioare apare termenul libertate. El este legat, concret, de binomul necesitate – întâmplare, întrucât poate fi privit din două perspective: libertatea de acţiune şi libertatea alegerii (restrânsă, însă, în cazul legilor economice). Nu trebuie uitat că o formă de manifestare a libertăţii economice în acest câmp o constituie învingerea (depăşirea) obstacolelor aflate în calea dezvoltării fireşti, impuse de legile economice. În consecinţă, în economie, libertatea devine un punct de interferenţă a două principii: responsabilitatea socială şi înţelegerea necesităţii de asumare a ei. Calitatea de om liber este specificată încă în dreptul roman (status libertatis), ca aparţinând persoanelor neatinse de sclavie. Libertatea în sine denotă starea în care o persoană nu este supusă unor elemente coercitive, din voinţa alteia (altora). Dintr-un astfel de punct de vedere, se constată că în ştiinţa economică îşi fac locul următoarele categorii: libertate manifestă, respectiv interioară; libertate individuală, respectiv colectivă; libertate de simţire, de cunoaştere şi de exprimare.

Mecanismul economic reprezintă un mod de organizare şi funcţionare a realităţii proprii unui sistem de o asemenea natură. El este alcătuit dintr-un ansamblu de pârghii (specifice: trebuinţe, interese, cost, preţ, profit ş.a. – şi extraeconomice: cultură, civilizaţie, politică, elemente juridice ş.a.), în cadrul lui coexistând mai multe subdiviziuni interdependente.

În mod firesc, în orice tip de sistem există o logică bine delimitată a problemelor impuse de propriul mecanism de funcţionare. În particular, în domeniul economic, mecanismul de funcţionare a legilor corespunzătoare presupune trecerea gradată prin trei “etape” ale procesului de maturizare a informaţiei:

a) necesitatea obiectivă a distincţiei între sensurile activităţii determinate de legile economice, conform scopului urmat de cercetarea fenomenelor şi proceselor corespunzătoare (aspect teoretic);

b) posibilitatea obiectivă a cunoaşterii tuturor condiţiilor propice desfăşurării mecanismului de acţiune a legilor respective, potrivit intereselor fiecărui participant la viaţa economică (aspect potenţial);

c) transformarea posibilităţii în realitate obiectivă şi trecerea din sfera potenţială în aceea efectivă, propice acţiunii legilor dintr-un sector sau altul al economiei.

În raport cu aceste trepte evolutive, mecanismul de funcţionare a legilor economice se sprijină, în întregul lui, pe două componente:

i una informaţională, reprezentată de sistemul noţiunilor necesar a fi cunoscute (generale şi particulare);

i alta operatorie, axată pe ansamblul de acţiuni şi procedee de transformare a informaţiei, în vederea rezolvării unei probleme.

12

Cap. 2. ACTIVITATEA ECONOMICĂ. PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR.

2.1. Activitatea: trăsături, tipuri. Bunurile economice. Activitatea reprezintă o modalitate fundamentală de existenţă a omului. În accepţiune largă, ea constituie, de fapt, un raport, o relaţie între un organism de o anumită natură (economică, socială sau de alt gen) şi mediu, elemente între care are loc un consum energetic cu finalitate adaptivă. Activitatea omenească simplă este una de tip natural. Dacă, însă, o raportăm la nevoi şi interese, apare ca o activitate normală. Ca reflecţie asupra lumii, ea devine conştientă, dar când se referă la însuşirea anumitor idei, se transformă în activitate spirituală. Făcând parte dintr-un cadru reglementat, se va transpune în activitate cu caracter economico-juridic.

Clasificarea activităţilor se poate face respectând anumite criterii: a) după origine:

- activităţi biologice; - activităţi administrativ-juridice şi sociale; - activităţi intelectuale; - activităţi mixte.

b) după natura produsului creat: - activităţi predominant materiale; - activităţi predominant spirituale.

c) după legătura cu sistemul legislativ: - activităţi legale (conform legilor); - activităţi nelegale (care eludează legea); - activităţi ilegale (împotriva legii).

Bunurile economice. Fabricarea bunurilor este condiţionată de multiple elemente, iar cele mai

importante vizează trei aspecte: • Existenţa unei trebuinţe concrete, care să determine necesitatea de a

produce. • Accesul la resursele necesare: Legea economică a rarităţii se manifestă

prin faptul că natura, volumul, structura şi calitatea input-urilor utilizate în orice proces economic sporesc mai lent decât dimensiunile similare ale nevoilor umane.

• Capacitatea bunului creat de a se face util. Clasificăm bunurile după mai multe criterii: a) Sub aspectul caracteristicilor generale, cunoaştem:

- bunuri libere (aer, deşeuri nerecuperabile, anumite categorii de pământ, apă – în unele tipuri de societăţi, respectiv elemente a căror valoare comercială este nulă);

- bunuri comerciale. b) După legătura cu alte bunuri, există:

- bunuri substituibile (care pot fi înlocuite cu produse având caracteristici asemănătoare);

- bunuri complementare (care se utilizează alături de altele); - bunuri concurente.

c) După nevoia pe care o acoperă, există: - bunuri de producţie (prod-factori, care servesc creării altor fabricate);

13

- bunuri de satisfacţie (satisfactori destinaţi trebuinţelor de consum ale populaţiei).

a) Din punctul de vedere al relaţiei cerere – venit, deosebim: - bunuri normale (constând în majoritatea produselor) – a căror cerere C

variază în aceeaşi direcţie cu venitul V, deci V& → C&, respectiv V( → C(; sporirea cererii lor este, de obicei, mai slabă decât a cea a disponibilităţilor băneşti, aşa încât coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv, dar subunitar: 0 < KeC/V < 1; (există şi bunuri a căror cerere evoluează proporţional cu venitul, situaţie în care KeC/V = 1).

- bunuri inferioare (de tip “Giffen”) – în cazul cărora cererea C variază în sens invers cu evoluţia venitului V al consumatorului, deci V&→ C(, respectiv V( → C&; este situaţia acelor produse (cu precădere alimente cum sunt cartofii, pâinea, legumele uscate ş.a.) care nu-l mai interesează pe cumpărător atunci când i se măresc posibilităţile financiare; concret, KeC/V < 0;

- bunuri superioare (denotând, teoretic, aspecte calitative ale unor produse de tipul asistenţei medicale, cheltuielilor aferente timpului liber ş.a.) – a căror cerere C variază în aceeaşi direcţie cu venitul V, deci V& → C&, respectiv V( → C(; facem, însă, precizarea că majorarea cererii lor se realizează mai repede decât cea a disponibilului bănesc, iar coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv şi supraunitar: KeC/V > 1.

e) Potrivit stringenţei care determină satisfacerea nevoilor şi raportul cu factorul cerere, diferenţiem: - bunuri de strictă necesitate (prioritare); - bunuri normale din acest punct de vedere; - bunuri de lux.

Pentru a fi considerat economic, un bun trebuie să presupună relaţii corespunzătoare, de cauzalitate. Facem referire, cu alte cuvinte, la raporturile în care se află oamenii, în legătură cu elemente precum: colectivitatea, bunurile care se produc, modalităţile de repartiţie şi de schimb în privinţa bunurilor respective, precum şi tipologia şi factorii consumului (venit, cerere, preferinţe ş.a.).

Din perspectivă juridică, bunurile economice sunt obiect al relaţiilor de proprietate, în orice categorie de sistem (societate). Ele se află în posesia agenţilor economici (regăsiţi în calitate de subiecţi ai proprietăţii) – persoane fizice şi juridice care, prin natura drepturilor lor, le utilizează şi dispun atât de ele, cât şi de rezultatele folosirii lor.

2.2. Trebuinţele şi interesele economice

Activitatea este motivată de diverse structuri ale sferei social-economice. Motivaţia constituie, înainte de toate, o lege generală a dezvoltării şi organizării psiho-comportamentale a omului. Ca atare, între cele mai importante subdiviziuni ale ei nominalizăm, pe primul plan, trebuinţele (nevoile). Ele reprezintă forme primare, obiective, ale motivaţiei, care indică trăirea, de către o persoană sau un grup social, a unei stări de necesitate în legătură cu un obiect sau proces capabil s-o satisfacă. Necesităţile respective se regăsesc în viaţa de zi cu zi, în aspiraţiile oamenilor, în nevoia lor de a deţine noi bunuri, servicii sau informaţii (corespunzător educaţiei, nivelului cultural, posibilităţilor materiale ş.a.). Totuşi, privite din punctul de vedere al aşteptărilor, trebuinţele au şi o latură subiectivă. În concluzie, dacă manifestarea nevoilor este de natură firească, obiectivă, modul de conştientizare şi mai ales satisfacerea lor au conotaţii psiho-subiective.

14

Clasificăm nevoile după o serie de criterii: 1) După natura trebuinţelor, distingem:

- necesităţi somatice (organice, biologice); - necesităţi materiale; - necesităţi spirituale (de creaţie şi cunoaştere); - necesităţi sociale (de comunicare); - necesităţi de altă natură: economice, juridice ş.a.

2) După subiecţi, deosebim: - nevoi individuale; - nevoi de grup; - nevoi generale (sociale).

3) După aria de manifestare, există: - trebuinţe locale; - trebuinţe regionale; - trebuinţe naţionale; - trebuinţe multinaţionale; - trebuinţe mondiale.

4) După posibilitatea satisfacerii, distingem: - necesităţi solvabile (au surse şi mijloace reale); - necesităţi parţial solvabile; - necesităţi insolvabile.

Indiferent de numărul lor, trebuinţele au anumite caracteristici comune: a) presupun prezenţa unui obiect (proces) care le orientează; b) conţinutul lor se stabileşte în funcţie de condiţiile, de modul de satisfacere

şi de accesibilitatea la obiectul (procesul) amintit, care le motivează; c) au caracter ciclic: reapar, la intervale mai reduse sau mai largi de timp; d) dezvoltarea lor este dependentă de factori socio-istorici (pentru că, de

exemplu, elementele ieşite din circuitul valoric nu constituie decât rareori obiect al nevoilor).

Ştim că nu se întâlnesc oameni identici, ca atare nici nevoile lor nu sunt aceleaşi. Nu înseamnă că nu există necesităţi comune, doar că fiecare individ – prin prisma mediului familial, al (auto)educaţiei, al nivelului de trai, al pregătirii ş.a. – găseşte un alt mod de a şi le satisface. Unii au, însă, nevoi suplimentare marii mase a populaţiei: este vorba despre cei care depăşesc nivelul obişnuit, mediu, având trebuinţe elevate. Figura 2.1. denotă rezultanta reală a motivaţiei umane, constituind calea spre înţelegerea fenomenelor şi noţiunilor amintite.

Trebuinţe spirituale

↑ Trebuinţe valorizatoare

↑ Trebuinţe sociale

↑ Trebuinţe materiale

↑ Trebuinţe biologice

↑ Motivaţie organică

Figura 2.1. Etapele apariţiei şi satisfacerii necesităţilor umane

Analizând Figura 2.1., realizăm următoarele: • De regulă, trebuinţele situate pe palierul de bază (cele organice) se

acoperă cu prioritate. Firesc, ordinea este dată de principiile: simplu → complex, respectiv inferior → superior. În plus, nevoia generează consum,

15

iar baza societăţii de consum este dezirabilitatea (dorinţa), care implică satisfacerea graduală a trebuinţelor individuale şi/sau sociale.

• Nu întotdeauna, realizată fiind o anumită nevoie, sunt generate altele (deşi, în general, această logică este adevărată).

• Nu toţi indivizii ajung să aibă necesităţi situate la cel mai înalt nivel. • Se verifică ideile cu caracter legic asupra bunurilor, enunţate de Heinrich

H. Gossen în 1854, în relaţie cu trebuinţele şi cu utilitatea bunurilor.

Esenţa acestor idei constă în următoarele: - Prima lege a lui Gossen: Pe măsură ce o nevoie este satisfăcută în mod continuu prin

consumul unor cantităţi adiţionale de resurse (produse), intensitatea ei, la început mare, descreşte progresiv, până devine nulă. Ca urmare, se constată că dacă o senzaţie agreabilă se repetă, gradul şi durata ei scad cu fiecare repetare, până ajung la zero. Corespunzător, se reduce şi utilitatea resurselor (bunurilor) respective, iar în caz extrem se atinge stadiul de dezutilitate (trecându-se prin faza de non-utilitate).

- A doua lege a lui Gossen: Un individ obţine maximum de satisfacţie atunci când îşi repartizează venitul disponibil de o asemenea manieră, încât oricare unitate a acestuia să-i aducă o aceeaşi mulţumire (deci atunci când utilitatea finală generată de oricare unitate de venit repartizată pentru consum, conferă subiectului o satisfacţie de aceeaşi mărime).

Nevoile se supun mai multor elemente normative: . Trebuinţele se multiplică şi se diversifică în timp şi spaţiu, întrucât, pe de o

parte, omul însuşi evoluează, iar pe de altă parte, deoarece satisfacerea anumitor nevoi poate fi, în timp, germenele apariţiei altora (derivare arborescentă).

A. În orice tip de sistem, se constată că necesităţile umane interacţionează în măsură mai mică sau mai mare (creând relaţii de tip feed-back), influenţându-se reciproc şi ducând la apariţia reacţiilor de concurenţă, complementaritate, substituibilitate ş.a..

B. O anumită trebuinţă poate fi satisfăcută prin aportul parţial al mai multor bunuri (servicii), dar poate fi vorba şi de nevoi a căror realizare presupune bunuri-substitut.

C. Limita dezvoltării trebuinţelor este dată de capacitatea reală de a le acoperi (în plus, în cazul general, se ştie că resursele sunt în mare majoritate neregenerabile).

D. La un moment dat, pentru fiecare subiect economic există un nivel optim de satisfacere a unei nevoi, care denotă stingerea ei o perioadă de timp.

Referindu-ne la interesul economic, menţionăm că unele surse explicative îl privesc ca fiind, încă, expresia relaţiilor de producţie pe care el însuşi le determină. Ca atare, el are caracter istoric, modificându-se (parţial sau complet) de la o epocă la alta şi reflectându-se în năzuinţele, sentimentele şi scopurile oamenilor. Semnificaţiile termenului se lărgesc prin intermediul raporturilor oferite de sistemul intereselor economice, în cadrul căruia se accentuează rolul fiecărei componente: de cauză, de impuls, de acţiune. În unele situaţii, temelia interesului este starea conflictuală, în altele conlucrarea, în timp ce în anumite condiţii, principala sursă a intereselor economice o constituie forma de proprietate, ca interes de bază al subiecţilor economici. Este clar, în orice caz, că interesele economice sunt influenţate şi de alţi factori: nivelul de dezvoltare al societăţii, gradul de evoluţie al forţelor de producţie şi al relaţiilor economice, nivelul, calitatea şi structura nevoilor, precum şi modalităţile şi posibilităţile lor de realizare. Încercând să clasificăm interesele economice, observăm că respectiva categorie este deosebit de vastă. De aceea, vom face referire doar la unele dintre cele mai importante “zone” vizate:

a) După aria de extindere, deosebim: - interese individuale (private, personale);

16

- interese de grup; - interese sociale (colective sau generale).

b) După subiecţii care le reprezintă, observăm: - interese directe (nemijlocite); - interese indirecte (mijlocite de factori exteriori).

Raporturile în care se află oamenii în cadrul activităţilor economice sunt raporturi de interese şi, indiferent de particularităţile activităţilor depuse, oamenii urmăresc realizarea propriilor scopuri. Ei caută să-şi definească diverse concepte şi să-şi construiască mijloace adecvate atingerii ţelurilor fixate (chiar dacă, sub impulsul intereselor economice, iau naştere, inevitabil, contradicţii).

2.3. Proprietatea: concept; subiecţii şi obiectul relaţiilor de proprietate. Dreptul de proprietate – elemente economico-juridice.

În general, proprietatea apare ca o relaţie socială care ia naştere în legătură

cu însuşirea bunurilor, determinând toate celelalte conexiuni sociale, politice şi juridice din economie şi societate. Corespunzător, dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv, recunoscut prin lege, de însuşire a anumitor bunuri, omul exercitând în privinţa lor o serie de atribute, prin putere proprie şi în interes propriu.

Proprietatea însumează ansamblul relaţiilor generate de legăturile dintre oameni (subiecţi economici activi), statornicite în privinţa însuşirii diverselor bunuri de care ei sunt interesaţi. Aceste raporturi – guvernate şi delimitate de norme social-juridice specifice fiecărui tip de sistem economic – pot primi un sens real, doar dacă sunt relaţii care presupun exercitarea deplină şi efectivă a atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile şi comensurabile (determinate de apropriere şi iniţiate de procesul de apartenenţă): posesia, folosinţa şi dispoziţia, inclusiv uzufructul.

Majoritatea definiţiilor cunoscute în teoria de specialitate sunt de acord că proprietatea se prezintă sub forma unităţii a două componente (în acelaşi timp condiţii de existenţă): subiecţii, respectiv obiectul ei – elemente privite distinct de către specialiştii în drept civil.

Ca raport social-economic, proprietatea se caracterizează prin aceea că: - reprezintă aproprierea (însuşirea) unui bun; - subiectul ei – proprietarul – exercită atributele cuvenite prin putere proprie

şi în interes propriu, dar respectând prevederile legii, în sensul posesiunii, utilizării şi administrării obiectului proprietăţii, precum şi în ceea ce priveşte culegerea roadelor ca urmare a folosirii bunului respectiv (drept de uzufruct).

Observăm că: a) Înstrăinarea simultană şi totală, pe bază de raporturi de echivalenţă, a

atributelor proprietăţii, aduce cu sine apariţia şi manifestarea relaţiilor de vânzare-cumpărare.

b) În condiţii similare, dar fără a fi vorba de echivalenţă, raporturile create se manifestă sub forma moştenirilor şi donaţiilor.

c) În schimb, atunci când e vorba despre înstrăinarea parţială a atributelor proprietăţii (respectiv transferarea lor, unul câte unul), se vorbeşte despre alte raporturi: închiriere, arendare, locaţie de gestiune, concesionare (dacă se are în vedere transmiterea posesiunii şi a utilizării) – sau uzufruct (dacă este cazul transferului atributului de culegere a roadelor, în urma folosirii unui bun).

În accepţiunea economiştilor, subiectul proprietăţii este reprezentat de persoane fizice şi/sau juridice (agenţi economici). Ele deţin anumite categorii de bunuri în proprietate exclusivă şi îşi exercită drepturile în privinţa acestora, direct şi

17

nemijlocit (prin variate metode, dar supunându-se legilor în vigoare). În mod direct, subiecţii relaţiilor de proprietate sunt indivizii, luaţi separat sau incluşi în grupuri sociale (începând chiar cu microgrupul familiei), organizaţii sau societăţi, la nivel naţional şi internaţional.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile materiale şi spirituale, care există sub forma unor entităţi reale, identificabile şi în general durabile din punct de vedere economic: mijloace de producţie, bunuri de consum, capacitate de muncă, bani, hârtii de valoare, drepturi de autor, brevete de invenţii etc..

Când se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată, invariabil se pomenesc şi caracterele acestuia:

i absolut şi inviolabil; i deplin şi exclusiv; i perpetuu şi transmisibil.

2.4. Forme de proprietate asupra bunurilor. Pluralismul formelor de proprietate.

Înainte de a trece în revistă principalele coordonate cu care se operează în literatura de specialitate, considerăm necesar să relevăm că forma de proprietate este dacă nu decisivă în determinarea caracterului unui tip de sistem economic, atunci, oricum, foarte importantă. Actualmente, când noile condiţii ale doritei economii de piaţă încep să fie tot mai cunoscute în România, trebuie analizat faptul că acest tip de economie nu se poate studia fără a lua în seamă impactul produs asupra lui de evoluţia proprietăţii. Evidenţierea formelor de proprietate se bazează pe mai multe criterii:

1. După subiectul proprietăţii, se cunosc: proprietatea publică – ai cărei “actori” principali sunt statul şi organizaţiile statale, prin organismele lor la nivel naţional şi local; proprietatea privat-individuală sau familială; proprietatea privat-asociativă (de tipul societăţilor pe acţiuni sau cooperativelor); proprietatea mixtă – care combină diferite aspecte instituţional-funcţionale aparţinând tipurilor de proprietate amintite.

2. După natura obiectului proprietăţii, există: proprietatea asupra bunurilor de producţie (la nivel micro-, respectiv macroeconomic); asupra bunurilor de consum; asupra banilor; asupra hârtiilor de valoare; asupra propriei forţe de muncă; asupra drepturilor de autor, inovaţiilor ş.a..

3. După gradul de implicare a statului în economie, observăm: proprietatea caracteristică economiilor centralizate; proprietatea tipică economiilor de tip liber (descentralizate); proprietatea regăsită în economiile de tranziţie spre economia de piaţă.

Deoarece considerăm că prima dintre clasificări este cea care dă mai multă consistenţă accepţiunii contemporane de proprietate, vom zăbovi puţin asupra coordonatelor de bază trasate de studierea ei. Avem în vedere următoarele:

A. În privinţa categoriei de proprietate publică, potrivit Constituţiei noastre (art. 135, pct. 4), se fac cunoscute bunurile care fac obiectul exclusiv al acestei noţiuni (dăm doar câteva exemple: bogăţiile de orice natură ale subsolului, resursele naturale ale zonei economice, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele, plajele, marea teritorială etc.). Legea nr. 18/1991 enumeră şi alte elemente care aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes general (cum sunt cele ale spitalelor sau şcolilor), parcurile, monumentele, ansamblurile arheologice etc.. Menţionăm că bunurile aparţinând proprietăţii publice pot fi concesionate (fie pe bază de contract, fie prin licitaţie) sau închiriate

18

terţilor, în condiţiile respectării legii. Caracterele dreptului de proprietate publică sunt: i inalienabil (bunurile respective nu se pot înstrăina prin transmiterea

dreptului de proprietate sau prin alte modalităţi); i imprescriptibil (nu se prescrie, conform Codului civil, domeniul

lucrurilor care nu pot fi obiect al proprietăţii private); i insesizabil (bunurile despre care este vorba nu pot fi urmărite de

creditorii celor care le stăpânesc). B. În ţările cu economie de piaţă, proprietatea privată ocupă locul central în

cadrul formelor de proprietate. În legătură cu ea se vorbeşte despre proprietatea individuală (cazul în care cel care stăpâneşte factorii de producţie îi şi foloseşte, în mod direct – de pildă proprietatea micului meşteşugar), de proprietatea privat-individuală (manifestată atunci când proprietarul – care deţine prod-factorii – îi foloseşte prin intermediul salariaţilor pe care-i plăteşte) şi proprietatea privat-asociativă (regăsită sub forma asociaţiilor de proprietari individuali şi mai ales a societăţilor de capital).

C. Proprietatea mixtă este caracterizată prin aceea că, în principiu, capitalul unităţilor care aparţin acestui sector provine din participaţiile unor persoane fizice (proprietari individuali) sau juridice (societăţi de persoane sau de capital). Specificul său este acela că poate implica, prin asociere, atât participări la scară naţională, cât şi la nivel internaţional (în privinţa administrării bunurilor, asumării riscurilor şi conducerii firmei).

Dată fiind gama largă a tipurilor de proprietate prezentate, remarcăm că în lumea de azi, rareori se poate găsi o asemenea formă în stare pură. De fapt, trăsătura cea mai importantă a economiei de piaţă este pluralismul formelor de proprietate, care presupune competiţia – ca o condiţie esenţială a stimulării iniţiativei şi asigurării democraţiei autentice în viaţa economico-socială.

Singurele scopuri cărora trebuie să li se subordoneze alegerea tipului de proprietate dominantă sunt: motivaţia globală (cea personală nefiind de ajuns), libertatea iniţiativei, autonomia în privinţa activităţii agenţilor economici, precum şi adaptabilitatea la cerinţele noului. Orice criteriu de altă natură (respectiv orice deziderat având în centru intenţii despotice, de populism sau de manipulare) trebuie respins, întrucât ar genera modificări ale mecanismelor economice, structural-cantitative şi calitative, ale ţării care caută să aleagă între căile de urmat (respingând atât rigiditatea, cât şi activismul rău înţeles).

Pe asemenea considerente, putem aduce noţiunea de pluralism al formelor de proprietate spre zona mult mai largă a pluralismului economic, înţelegându-l pe acesta din urmă prin prisma a două accepţiuni: în sfera sistemelor economice şi în domeniul structurilor economice. Doar pluralismul economic (prin ambele coordonate, privite simultan) este calea trecerii reale la o economie de piaţă. Fără el, este de neconceput deschiderea economiei spre principiile şi pârghiile reglatoare ale pieţei. Având în vedere asemenea elemente, este necesar ca pentru aşezarea economiei pe bazele unui anumit tip de proprietate, să se pornească în primul rând de la studierea naturii umane, adică de la complexitatea omului – ca exponent nu numai al mediului biologic, ci şi al celui socio-istoric şi mai ales al celui economic. Tocmai de aceea, proprietatea apare ca o relaţie statornicită între oameni, în privinţa bunurilor asupra cărora se manifestă; ea se studiază ca obiect al relaţiilor pe care le presupune, dar şi ca sens al mişcării lor.

19

Cap. 3. SISTEMELE ECONOMICE

3.1. Sistemul economic. Tipuri de sisteme economice.

Sistemul economic este acel ansamblu alcătuit dintr-o multitudine de componente (fenomene, procese, acte ş.a.), între care există legături funcţionale complexe, desfăşurate în planul mediului înconjurător. De pildă, la nivel micro-, sistemul economic reprezintă un sumum integrat de mijloace de informare, instrumente intelectuale şi metode de studiu, cu ajutorul căruia (ca întreg) se desfăşoară activitatea de elaborare a strategiei unei firme. Încercând să clasificăm sistemele economice, facem apel la cel puţin următoarele criterii:

a) După modalităţile de comunicare cu mediul, deosebim: - sisteme închise (economia naturală); - sisteme ale schimbului direct (economia de tip capitalist); - sisteme de cooperare (economia naţională, în cadrul căreia activitatea

se realizează în şi între agenţii economici din diverse sectoare). b) În raport cu elemente valorico-normative, distingem:

- sisteme cu comportament normal; - sisteme atipice – uneori, chiar cu manifestări deviante, în discordanţă

cu valorile reale (de exemplu, manifestările concurenţei neloiale pe piaţă: înşelătoria, furtul de licenţe, violenţa, spionajul economic ş.a.).

c) Conform principiilor care le guvernează, sesizăm: - sisteme de subzistenţă (cum a fost comuna primitivă); - sisteme evolutive (de performanţă) – confirmând intenţia de

maximizare a efectelor utile ale producţiei (cum sunt economiile de piaţă contemporane).

d) Corespunzător tipului de societate, întâlnim: - sistemul gentilic; - sistemul sclavagist; - sistemul feudal; - sistemul capitalist; - sistemul comunist (cu prima fază, socialismul).

3.2. Economia naturală şi economia de mărfuri Pe parcursul evoluţiei sale, omenirea a străbătut mai multe sisteme economice. Din punct de vedere cronologic, primul dintre ele a fost cel al economiei naturale. Înţelegem prin economie naturală acel tip de organizare a producţiei sociale, în cadrul căruia fiecare producător (individual sau colectiv), precum şi comunitatea în ansamblul ei, creează – în cvasitotalitate – bunurile de care au nevoie pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Economia naturală este un sistem în interiorul căruia resursele (materiale şi umane) şi rezultatele producţiei sunt alocate în strictă corespondenţă cu utilizatorii lor şi în raport cu limitele obiective oferite de realitate. Schimbul de bunuri contra bunuri nu este exclus, dar are un caracter local.

Sunt cunoscute următoarele particularităţi ale economiei naturale: 1. centrul activităţii: oferit de agricultură (creşterea animalelor, cultivarea

plantelor); 2. resursele utilizate: cu precădere regenerabile (existând în cantităţi

suficiente, la începutul evoluţiei societăţii);

20

3. baza tehnico-materială: rudimentară; 4. tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de

consum: predominant comună (ceea ce nu exclude complet anumite elemente aflate în proprietatea privată);

5. diviziunea socială a muncii: redusă (referitoare la ocupaţiile de bază); 6. caracterul economiei: autarhic (orientat spre consumul personal); 7. dimensiunile producţiei: relativ restrânse; 8. eficienţa şi randamentul: foarte scăzute; 9. cooperarea între membrii societăţii: mai mult sau mai puţin extinsă, în

funcţie de interese; 10. gradul de centralizare a economiei: zero. Menţionăm că economia naturală a caracterizat toate tipurile de sisteme

anterioare celui capitalist, însă acest fapt n-a exclus orice raport de schimb. Restrângerea graniţelor economiei naturale a fost provocată şi compensată de apariţia şi dezvoltarea rapidă a economiei de schimb, în etapa descompunerii civilizaţiei comunei primitive. În paralel cu acest ultim proces s-a accentuat intensificarea meşteşugurilor, comerţului şi industriei, iar fenomenul care a marcat desprinderea hotărâtă de rămăşiţele trecutului a fost prima revoluţie industrială. Ca atare, economia de schimb reprezintă o formă de organizare şi de funcţionare a producţiei sociale, în interiorul căreia agenţii economici (autonomi, independenţi unul faţă de celălalt şi specializaţi în fabricarea anumitor produse) creează bunuri în scopul satisfacerii necesităţilor de consum ale societăţii, prin intermediul schimbului, pe piaţă. În urma procesului de vânzare–cumpărare, bunurile respective preiau forma de marfă. Adăugăm că într-un asemenea tip de sistem, activitatea actorilor economici îşi verifică raţionalitatea, în măsura în care piaţa dovedeşte acest lucru, prin noţiunea de utilitate. Funcţionarea economiei de schimb se bazează pe legităţile şi pârghiile producţiei de mărfuri, concretizată în existenţa concomitentă a două condiţii:

a) Diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici reprezintă procesul obiectiv de desprindere şi diferenţiere a producătorilor, de separare a lor în raport cu elementele de sine-stătătoare pe care ei le realizează. Propriu-zis, acest cumul de acţiuni vizează împărţirea sferei economiei naţionale în sectoare, ramuri, subramuri şi domenii de activitate.

b) Autonomia, independenţa producătorilor presupune faptul că la baza procesului de fabricaţie se găseşte o anumită formă de proprietate. Ea se axează pe dreptul de decizie al subiectului economic, în privinţa dispoziţiei asupra unui bun.

Doar privite în condiţii de cumulativitate, cele două condiţii precizate determină mecanismul funcţionării economiei de schimb. Acest tip de economie a fost urmarea nemijlocită a modificărilor petrecute în cadrul civilizaţiei, în decursul timpului. Cele mai importante trăsături ale economiei de schimb sunt următoarele:

1. centrul activităţii: industria şi agricultura; 2. resursele utilizate: neregenerabile; 3. baza tehnico-materială: evoluată (maşini şi utilaje perfecţionate); 4. tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de

consum: predominant privată (neexcluzând proprietatea publică); 5. diviziunea socială a muncii: modernă; 6. caracterul economiei: deschis, orientat spre schimb (vânzare-cumpărare); 7. dimensiunile producţiei: cuprinzătoare, datorită creşterii consumului; 8. eficienţa şi randamentul: avansate (derivate fiind din progresul tehnic); 9. cooperarea între membrii societăţii: uneori deficitară, datorită intereselor

diferite ale agenţilor economici; 10. gradul de centralizare a economiei: mai mult sau mai puţin accentuat,

depinzând de influenţa statului în economie.

21

3.3. Piaţa – loc de manifestare a relaţiilor de schimb Categoric, dezvoltarea producţiei de mărfuri este în strânsă legătură cu noţiunea de piaţă, deoarece aici se realizează schimbul propriu-zis de bunuri necesare satisfacerii nevoilor populaţiei. La rândul ei, piaţa nu se poate defini independent de elementele care o creează: pe de o parte subiecţii, iar pe de altă parte obiectul ei (bunurile şi serviciile). Ea reprezintă un sistem (un ansamblu) de acte şi relaţii de vânzare-cumpărare, desfăşurate într-o perioadă de timp şi într-un spaţiu determinat, permiţând şi favorizând interdependenţele dintre contractanţi, dar presupunând şi rivalitatea acestora (şi, inevitabil, eficienţa schimbului). Pieţele se clasifică după criterii cum sunt:

a) După elementele care fac obiectul schimbului, există: - piaţa mărfurilor obişnuite şi piaţa serviciilor; - piaţa factorilor de producţie (muncă, pământ, capital, informaţie).

b) După modul de funcţionare, deosebim: - piaţa pe care e nevoie de întâlnirea fizică dintre ofertanţi şi clienţi; - piaţa pe care nu e necesar acest contact.

c) După caracterul produselor, observăm: - piaţa bunurilor de producţie; - piaţa bunurilor de consum (alimentare şi nealimentare).

d) După numărul participanţilor la actele de vânzare-cumpărare, prezentăm următoarele posibilităţi:

Tabelul 3.1. Categorii de pieţe în raport cu numărul agenţilor economici din ramură

Ofer- tanţi Cumpă- rători

Numeroşi

Puţini

Unul singur

Numeroşi Concurenţă (perfectă)

Oligopol Monopol

Puţini Oligopson Oligopol bilateral

Monopol contracarat

sau contrariat Unul singur Monopson Monopson

contracarat sau contrariat

Monopol bilateral

Structura unei pieţe descrie comportamentul vânzătorului şi al cumpărătorului potenţial, prezenţi în acel spaţiu. Ca atare, trăsăturile şi totodată funcţiile ei de bază au în vedere câteva elemente esenţiale – şi anume:

• Este locul de contact al agenţilor care realizează schimbul de bunuri. • Prin categorii proprii ei, piaţa asigură repartizarea eficientă a resurselor

existente şi, în final, autoreglarea economiei. • Ea presupune autonomia de decizie a operatorilor săi, din cel puţin câteva

perspective: de conducere, de alocare, a resurselor, de control, de evaluare. • Piaţa este locul de manifestare al cererii şi ofertei de marfă. • Ea creează posibilitatea echilibrului pe termen scurt, mediu şi lung. • Prin corelarea raporturilor de producţie – repartiţie – schimb – consum, piaţa

contribuie la dezvoltarea structurii sistemului pe care îl reprezintă. • Orice piaţă se orientează spre desfăşurarea de acţiuni specifice. Acest fapt

nu exclude implicarea statului, dar nici n-o permanentizează.

22

3.4. Economia de piaţă contemporană. Subsisteme particulare ale sistemului economic actual.

Economia de piaţă se caracterizează printr-o complexitate crescută, pe de o parte faţă de economia de schimb, iar pe de altă parte faţă de piaţa propriu-zisă, deoarece reflectă un adevărat mod de funcţionare a sistemului pieţei. Dintr-o asemenea perspectivă, agenţii economici sunt liberi să producă, să consume, să economisească şi să investească, după cum le cer interesele lor. Sistemul economiei de piaţă reprezintă un ansamblu organic, alcătuit din numeroase subsisteme (componente interdependente): resursele, subiecţii economici, piaţa, mediul înconjurător ş.a..

În principiu, economia de piaţă se defineşte ca fiind un sistem de organizare economico-socială, în interiorul căruia priorităţile în privinţa managementului, procurării şi utilizării prod-factorilor, procesului de producţie ş.a., sunt grevate de raportul cerere-ofertă, pe piaţă. În perioada actuală, principalele trăsături ale economiei de piaţă au în vizor următoarele elemente:

1) Acest tip de economie se bazează pe formula autonomiei – evidenţiată prin intermediul predominanţei proprietăţii private.

2) În sistemul economiei de piaţă, locul central îl deţine agentul economic, subiect al relaţiilor de proprietate, responsabil de acţiunile sale.

3) Baza activităţii este orientată spre obţinerea şi maximizarea efectelor economice, în baza iniţiativei economice, dar şi a limitelor admise.

4) Economia de piaţă se caracterizează prin raţionalitate, ceea ce imprimă pe de o parte eficienţă economică, iar pe de altă parte satisfacerea trebuinţelor populaţiei.

5) Ca sistem de sine-stătător, acest tip de economie se bazează pe funcţionarea corelată a pârghiilor economice de tipul nevoilor, intereselor, preţului, profitului, salariului, dobânzii, rentei ş.a..

6) Se înregistrează pluralismul centrelor de gestiune şi de decizie. 7) Jocul cerere-ofertă de mărfuri este propriu economiei de piaţă. 8) Concurenţa reprezintă mijlocul care determină întreprinderile să acţioneze

şi să se supună legilor pieţei (inclusiv procedurii de faliment). 9) Relaţiile financiar-monetare sunt dezvoltate, în scopul creşterii

performanţelor întregului sistem economic. 10) Baza materială a economiei de piaţă o constituie tehnica şi informaţia

avansată. 11) Deşi este un ansamblu descentralizat, economia de piaţă nu elimină rolul

autorităţii publice, ci acceptă intervenţia indirectă a statului (în vederea înlăturării insuficienţelor şi/sau deficienţelor constatate în funcţionarea ei).

Unui sistem economic modern trebuie să-i fie ataşat un regim de concurenţă, bazat pe legităţile cererii şi ofertei. Dezideratul urmărit de o astfel de economie este prosperitatea tuturor subiecţilor implicaţi, în patru direcţii: realizarea echilibrului intern, asigurarea echilibrului în raport cu mediul, maximizarea profitului şi bunăstarea socială. Totuşi, nu orice sistem este capabil să asigure prerogativele anterior precizate. Există o serie de subsisteme care nu numai că nu le asigură, dar le minimizează sau chiar tind să le anuleze.

Pentru a trece în revistă cele mai cunoscute tipuri de economie – aşa cum le înţelegem astăzi – considerăm necesar să explicăm câteva concepte, într-o succesiune care porneşte de la ansambluri dirijate şi lărgeşte, progresiv, orientarea spre economia de piaţă contemporană:

1. Economia de comandă (centralizată, planificată sau de control) are anumite trăsături:

23

i reprezintă un sistem în care domină proprietatea socialistă (comună şi cooperatistă), prin mijlocirea monopolului asupra funcţionării întregii activităţi economice;

i presupune o conducere unitară (“de la centru”), potrivit reglementărilor unui plan naţional unic, care absolutizează rolul statului în cadrul întregului (totul funcţionează pe baza unui sistem de comandă, constând în directivele transmise de organele statului);

i este o economie unipolară (polul puterii fiind statul); i acţiunile puterii publice sunt de tip totalitar, urmând o triplă axă: ele

determină obiectivele economiei, creează mijloacele de atingere a acestora şi fixează perioada de realizare a scopurilor.

2. Economia corporatistă a reprezentat o modalitate experimentală de prezentare a unui sistem economic, după cel de-al doilea război mondial (de exemplu, regimul fascist din Italia, cel nazist din Germania, cel de la Vichy – în Franţa, sau cel al lui Salazar – în Portugalia). Conceput ca arbitru general, statul corporatist s-a autodeclarat a fi pe poziţia de a evita anarhia economică a perioadei în care s-a născut, prin formarea de uniuni profesionale, promotoare ale “armatei de clasă”. În realitate, el a determinat subordonarea acestor organisme unor interese totalitariste.

3. Economia dirijată constituie un sistem în interiorul căruia statul ia toate deciziile referitoare la producţie şi consum, printr-un oficiu de planificare care decide ce, cum şi pentru cine trebuie produs. Totuşi, dirijismul (cercetat şi propus de J. M. Keynes pentru ieşirea din criză a S.U.A., spre jumătatea secolului al XX-lea) se deosebeşte de intervenţionism, întrucât presupune orientare, dar şi implicare bine intenţionată.

4. Economia mixtă este un întreg în interiorul căruia se constată că: i statul controlează o parte importantă a producţiei, prin sistemul de

impozitare, transferuri guvernamentale ş.a., reglementând măsura în care subiectul economic îşi atinge interesul;

i în acelaşi timp, însă, forţele pieţei joacă un rol important, contribuind la crearea echilibrului dorit; ca urmare, există o mixtură între concurenţă şi monopol, mediată de decizii individuale şi publice.

5. Economia descentralizată se poate defini prin câteva trăsături: i este un sistem de piaţă, în cadrul căruia există centre economice

distincte (de producţie şi de consum), utile schimbului; i presupune o economie centrată pe rolul întreprinderii de producţie; i motivaţia activităţilor statului este globală şi indirectă; i prin organele sale, puterea publică are menirea de a proteja sistemul,

respectând logica internă a economiei de piaţă. Nu există o economie de piaţă perfectă, pentru că întotdeauna, un asemenea

sistem economic va avea de luptat cu imperfecţiunile pieţei. Totuşi, din democraţie derivă cea mai reală formă de guvernare. Aşadar, vom caracteriza cele mai cunoscute modele ale economiei de piaţă contemporane, pentru a scoate în relief puternicul lor impact asupra lumii de azi:

a) Este cât se poate de cunoscută existenţa modelului economic renan (german) al economiei sociale de piaţă, propriu unor ţări precum Germania, Austria, Elveţia şi Olanda. Mizând pe competitivitate şi solidarism, economia socială de piaţă prevede: - amestecul unic de etatism şi liberalism, de răspundere şi solidaritate,

de spirit de asociere, instituţionalism şi individualism, astfel încât piaţa şi norma colaborează cu compromisul social;

- garantarea de către stat a protecţiei sociale; - promovarea ideii de naţionalism în politica economico-socială; - orientarea spre acţiuni pe termen lung.

24

b) Din “trunchiul german” s-a desprins o “ramură” particulară: modelul scandinav, aplicat în ţările nordice ale Europei: Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda. “Reţeta” succesului acestei economii în anii 1965-1975 a fost, după specialişti, ocuparea cât mai mare a forţei de muncă, dublată de o rată moderată a inflaţiei.

c) La fel de cunoscut este modelul (neo)american, aplicat în ţări precum S.U.A., Canada, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă şi caracterizat prin trăsături precum: - funcţionarea unui capitalism ultraliberal; - limitarea intervenţiei statale (“stat minimal”); - economie proprie societăţii de consum; - regim de relativă relaxare fiscală; - permisivitate în sectorul migraţiei forţei de muncă; - accentul pus pe termenul scurt (“ziua de azi”) şi pe câştigul prin risc; - privilegiul monetar – ţinând seama de impactul generat în lumea

financiară atât de dolarul american, cât şi de lira sterlină. d) Modelul nipon (japonez) presupune, în esenţă, orientarea spre valorile

proprii culturii şi vieţii asiatice, între care amintim originalitatea, morala, onoarea şi respectul reciproc. Ca idee de pornire, el prezintă o umbră de asemănare cu cel german, deoarece are la bază atât conştiinţa în raport cu orice tip de activitate, cât şi spiritul de echipă. Trăsăturile modelului nipon au în vedere: - stimularea firmelor de către un stat interesat de progresul general; - socotirea întreprinderii drept o comunitate care marchează politica

specială de gestionare a personalului (în virtutea “armoniei sociale”); - deciziile au caracter de grup; - economisirea – “virtute naţională”; - încercarea de compensare a lipsei factorilor naturali cu ambiţia şi

puterea de muncă (ambele aduse la rang de normă). Din modelele recunoscute pe plan mondial s-au desprins şi forme zonale de

economie. Dintre ele, amintim economiile sud-vest-europene, sud-americane, chineză, precum şi cazul “tigrilor” asiatici. Există şi tendinţe de creare a unor “tipare” economico-sociale în recent democratizatele state din estul şi centrul Europei, mai ales în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Slovacia, dar şi în România sau în Bulgaria, deoarece s-a ajuns la concluzia că nu există alternative viabile, comparativ cu trecerea la economia de piaţă. Desigur, acceptarea în structurile europene şi internaţionale necesită sacrificii şi şocuri, însă în zorii mileniului trei, procesele de transformare a ţărilor amintite şi a celor din jurul lor sunt evidente.

Luând în considerare tipurile de economie la care am făcut referire în decursul ultimelor pagini, trebuie ştiut că nu orice model al economiei de piaţă este indicat pentru o ţară şi/sau pentru o etapă a dezvoltării. Nepotrivirea respectivă – generată de dezinformare, de exces de zel, de necunoaştere sau de “efectul de imitare” – poate aduce perturbări (mai mult sau mai puţin accentuate) asupra întregului mecanism de funcţionare a economiei căreia i se aplică un model de dezvoltare nestudiat în prealabil.

25

Cap. 4. UTILITATEA ŞI VALOAREA MĂRFURILOR

4.1. Conceptul de marfă

Marfa reprezintă o categorie de bază a economiei de schimb, întrucât este atât scop al producţiei (în vederea satisfaceri trebuinţelor populaţiei), cât şi finalizare a ei. Noţiunea studiată este definită prin prisma a două elemente: a) marfa constituie, prin ceea ce presupune, un bun economic util, obţinut în urma unei activităţi; b) marfa reprezintă un bun rar, care se găseşte în cantităţi insuficiente pe piaţă, pentru a putea satisface în întregime nevoile umane manifestate.

În principiu, mărfurile pot fi clasificate după mai multe criterii: a) din punct de vedere al posibilităţii de comercializare:

- bunuri-marfă comerciale (supuse schimbului propriu-zis); - bunuri-marfă noncomerciale (care presupun cheltuieli de producţie, dar

sunt suportate de societate şi ajung la destinatar în mod gratuit); - bunuri-marfă mixte (se supun procesului de schimb, însă preţul lor nu

se formează doar în funcţie de condiţiile pieţei, ci, uneori, este influenţat de mărimea protecţiei sociale).

b) în funcţie de regimul de import-export: - mărfuri “liberalizate” – neafectate de obstacole (ne)tarifare naţionale; - mărfuri restricţionate – supuse unor bariere specifice; - mărfuri strategice – cu export controlat; - mărfuri prohibite – în cazul cărora importurile şi/sau exporturile sunt

interzise. c) din perspectivă practică:

- mărfuri cu cerere susţinută (vandabile chiar şi la preţuri mari); - mărfuri în cazul cărora oferta depăşeşte nivelul cererii (iar vânzarea,

dacă se realizează, se face la preţuri relativ mici); - mărfuri cu cerere fluctuantă (în raport cu factori numeroşi).

4.2. Utilitatea mărfurilor: concept, comensurare

Bunurile care îmbracă forma de marfă au menirea de a se face folositoare oamenilor. Ca atare, prin utilitate înţelegem proprietatea unui bun economic de a satisface o nevoie, măsurabilă prin capacitatea acelei mărfi de a produce mulţumire celui ce o foloseşte (consumatorul). Se impun două precizări:

I. Dintr-un punct de vedere, utilitatea are o determinare obiectivă, pentru că se bazează pe calităţile reale ale bunului considerat.

II. Din altă perspectivă, caracterul ei subiectiv se manifestă prin capacitatea actorului economic de a aprecia dacă acel bun (serviciu) e util sau nu – şi cât reprezintă satisfacţia sau dezamăgirea determinată de consumul lui.

Drept urmare, pentru ca un bun economic să fie util, trebuie să fie îndeplinite simultan următoarele condiţii:

i să existe o relaţie între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată; i specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator; i omul să aibă posibilitatea folosirii bunului. Practic, în legătură cu conceptul studiat se abordează trei noţiuni specifice: 1) Utilitatea individuală (ui) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul

unei unităţi i dintr-un bun-reper X.

26

2) Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii unităţilor

adiţionale consumate în timp din bunul X, după relaţia: (UT = ∑=

n

1iiu ).

3) Utilitatea marginală (Umg) se traduce prin satisfacţia rezultată din consumul ultimei doze din bunul luat în considerare. În cazul general, ea

se calculează după relaţia: X

UU Tmg ∆

∆= (unde: ΔU – sporul de utilitate

înregistrat de consumul unei doze faţă de consumul alteia, precedente; ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul-reper X). Dacă presupunem că se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul X şi că funcţia U(X) este continuă şi diferenţiabilă, utilitatea marginală

este derivata funcţiei de utilitate: 'X

Tmg U

dXdUU == .

Teoria utilităţii marginale reflectă importanţa acordată de individ unei anumite unităţi folosite dintr-o marfă (ultima). Pe această bază a fost formulată legea utilităţii descrescătoare, care exprimă relaţiile esenţiale, necesare şi generale cauzate de mărimea utilităţii dozelor succesive ale unei rezerve dintr-un bun oarecare, de care dispune subiectul economic. Potrivit ei, cu cât cantitatea disponibilă din respectivul bun este mai mare, cu atât utilitatea adusă de consumul unităţilor adiţionale este mai mică (şi invers). La baza descreşterii utilităţii marginale stă evoluţia contrară a intensităţii manifestării unei necesităţi, în raport cu gradul ei de satisfacere.

Dacă notăm: u1 – utilitatea primei doze folosite dintr-un bun-reper; u2 – utilitatea celei de-a doua doze; u3 – utilitatea dozei a treia ş.a.m.d., până la un, deducem că u1 > u2 > u3 > … > un, respectiv că utilitatea marginală maximă se înregistrează în cazul primei unităţi consumate din bun, aceea care satisface cea mai presantă (importantă) nevoie. Pe măsură ce trebuinţa e acoperită, utilitatea marginală a cantităţilor suplimentare descreşte, până la punctul de saturaţie, aşa cum se poate constata din Tabelul 4.1. şi Figura 4.2.. Comparativ, în Figura 4.1. se observă că, spre deosebire de utilitatea marginală, care scade, utilitatea totală are tendinţă inversă, de creştere (cu “raţie” tot mai mică).

Tabelul 4.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală (concretizare)

Nr. unităţi (i) consumate din

produsul X

Utilitatea totală UTi = UTi-1 + Umgi

Utilitatea marginală

Umgi 1 100 100 2 190 90 3 260 70 4 300 40 5 320 20 6* 320 0 7** 300 -20

*Pentru doza 6, Umg = 0 (unitatea respectivă nu mai prezintă utilitate pentru consumator). **Consumul dozei 7 provoacă insatisfacţie, astfel apărând noţiunea de dezutilitate.

Figurile 4.1. şi 4.2. reprezintă curbele utilităţii (totală, respectiv marginală).

27

Figura 4.1. Curba utilităţii totale (UT) Figura 4.2. Curba utilităţii marginale (Umg)

Măsurarea utilităţii economice se realizează de către consumator. Acesta este cel care dă sens actului de consum, exprimând raporturile create în vederea satisfacerii nevoilor existente la un moment de timp. Comportamentul consumatorului este descris de următorul proces decizional:

i Recunoaşterea problemei se bazează pe nevoile individului şi pe motivaţiile acestuia;

i Cercetarea informaţiei deţinute depinde de prezenţa anumitor stimuli, de capacitatea de stocare a datelor, de posibilităţile de studiere şi de judecata cumpărătorului-consumator.

i Evaluarea soluţiilor posibile se bazează pe atitudinea subiectului, pe convingerile lui privind consumul şi, nu în ultimă instanţă, pe coerenţa sa.

Măsurarea utilităţii bunurilor de către consumator are două puncte de plecare: 1) Comensurarea cardinală a utilităţii În mod obişnuit, un consumator tipic poate măsura utilitatea unei mărfi

oarecare, exprimând-o printr-un număr. Mai mult, acest bun fiind omogen, individul este capabil să acorde fiecărei doze a lui o utilitate mai mare sau mai mică, prin intermediul unui anumit număr de unităţi de utilitate.

Presupunem că pentru un consumator se verifică următoarea situaţie: unui telefon îi corespund 1.000 unităţi de utilitate; unui televizor color – 800; unui aparat de radio – 400; unui televizor alb-negru – 100. Rezultă că pentru această persoană, utilitatea telefonului este de 10 ori mai mare decât a televizorului alb-negru, de 1,25 ori mai mare decât a televizorului color şi de 2,5 ori mai mare decât a radioului.

Într-o asemenea accepţiune, un consumator cedează un anumit număr de

unităţi monetare în schimbul unui bun, atâta timp cât utilitatea marginală a monedei la care el renunţă e mai mică decât cea a produsului achiziţionat. Deoarece, însă, există numeroase cazuri în care: U(x1, x2, …, xn) ≠ U(x1) + U(x2) + … + U(xn), tindem să dăm dreptate – parţial – celor care consideră că teoria cardinală a utilităţii nu e întotdeauna relevantă.

2) Comensurarea ordinală a utilităţii Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o ordine, în virtutea

opţiunii raţionale a consumatorului potenţial. Ierarhizarea mărfurilor se exprimă matematic prin funcţia de utilitate care asociază cantităţilor consumate dintr-un produs, un aşa-zis “număr”, inducând, de fapt, un clasament (o ordine de preferinţe).

Pentru un individ, pe primul loc în “topul” utilităţii între aparatele electrocasnice se află televizorul color, pe locul al II-lea cafetiera, pe III – storcătorul de fructe, iar pe IV – maşina de spălat.

10 20 30 40 50 60 70 80 90

100

0 -20

Umg

X 1 2 3 4 5 6 7

Umg

100 190 260

0

UT

X 1 2 3 4 5 6 7

300 320 UT

28

Calculul economic al consumatorului, determinat în condiţii de realizare a

maximului de satisfacţie şi ţinând seama de input-ul aflat la dispoziţia individului, are ca puncte de pornire câteva accepţiuni: bunurile necesare cumpărătorului sunt perfect divizibile; cantităţile disponibile, respectiv folosite, sunt măsurabile numeric; în plus, există restricţii în domeniul venitului utilizabil.

Teoria ordinală a utilităţii are la bază câteva elemente care alcătuiesc eşafodajul teoriei consumatorului – şi anume: axiomele alegerii consumatorului raţional, curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie, alături de linia bugetului şi echilibrul consumatorului. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimul aspect menţionat, precizând că în adoptarea deciziilor sale, consumatorul raţional, dornic să maximizeze efectele utile ale bunurilor consumate, trebuie să ia în considerare două constrângeri economice: venitul (bugetul) disponibil şi preţul bunurilor dorite. Faptul se realizează luând drept bază dreapta (linia) bugetului.

Pentru a o contura, presupunem următorul exemplu: Fie venitul consumatorului V = 300.000 lei. Cu această sumă, individul doreşte să achiziţioneze cantităţi diferite (x , respectiv y) din bunurile X şi Y. Se cunosc preţurile unitare ale lui X şi Y sunt: Px = 20.000 lei şi Py = 25.000 lei.

În mod normal, V ≤ X·PX + Y·PY, însă forma ideală a acestei relaţii este:

V = X·PX + Y·PY (5),

de unde Y·PY = V – X·PX. De aici:

Y

X

YY

XPP

XPV

PPXV

Y ⋅−=⋅−

= (6),

ceea ce reprezintă ecuaţia dreptei bugetului. Dacă individul ar dori să cumpere, cu întregul său venit V, doar bunul X (în

cantitatea posibilă), ar putea achiziţiona XP

VmaxX = , adică 15 unităţi din el (punctul

A în Figura 4.3.). Dacă s-ar hotărî doar pentru bunul Y, ar cumpăra YPVmaxY = ,

adică 12 unităţi din el (punctul B, pe aceeaşi figură).

Figura 4.3. Dreapta bugetului

În Figura 4.3., dreapta bugetului semnifică – de fapt – dreapta posibilităţilor

de consum, iar fiecare punct al ei (de pildă A, B şi S) reprezintă o combinaţie de cantităţi posibil de achiziţionat din bunurile X şi Y, în condiţiile utilizării întregului venit

0

Y

X 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12

. N

M .

B

A

. S

29

disponibil pentru consum. Panta ei este descendentă, întrucât la achiziţionarea unei unităţi adiţionale dintr-un bun trebuie să se renunţe la o cantitate din celălalt.

În plus faţă de poziţiile A, B şi S, în Figura 4.3. apar şi alte puncte. Astfel: i orice punct situat “deasupra” dreptei semnifică o combinaţie inaccesibilă

(deoarece depăşeşte venitul individului) – de pildă, punctul M, în care XM·PX + YM·PY > V;

i orice punct din triunghiul OAB înseamnă o combinaţie accesibilă, pentru că respectiva cheltuială este mai mică decât venitul disponibil – de exemplu, punctul N, în care se observă că XN·PX + YN·PY < V.

Pentru orice consumator există, la un moment dat, o hartă a curbelor de indiferenţă corelată cu dreapta bugetului, în modul următor (Figura 4.4.):

Figura 4.4. Harta de indiferenţă, dreapta bugetului şi posibilităţile de alegere

pentru consumatorul raţional

Referitor la Figura 4.4., individul raţional nu va exprima alegerea aferentă punctului M (nu pentru că n-ar dori, ci pentru că nu-i ajunge venitul). Similar, deşi poate opta pentru varianta N, nu va fi interesat de ea, întrucât pe de o parte nu-şi foloseşte integral bugetul, iar pe de altă parte, mulţumirea lui nu e deplină. Consumatorul raţional va opta în final pentru punctul S, în care-şi va găsi satisfacţia maximă posibilă, deoarece S reprezintă echilibrul consumatorului (determinat de “cuplul” cantităţilor x3 şi y3 şi, în egală măsură, de curba de indiferenţă I3). Fireşte, individul poate alege şi soluţia R, care se situează pe dreapta bugetului, dar într-o poziţie care nu denotă decât că mişcarea individului de la S la R echivalează cu mutarea sa pe o altă curbă de indiferenţă, inferioară (I2). Ca atare, dacă ar alege varianta R, satisfacţia cumpărătorului ar scădea în raport cu “soluţia” S.

Revenind la punctul S, el corespunde poziţiei de echilibru a consumatorului şi denumeşte situaţia corespunzătoare căreia cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală, în condiţiile constrângerii existente din partea venitului disponibil. Grafic, acest punct este cel în care linia bugetului AB este tangentă la una din curbele de indiferenţă (aici I3). Luând în considerare convexitatea curbelor de indiferenţă şi tendinţa individului raţional de a-şi mări satisfacţia pe măsura consumului – deci înţelegând trecerea lui evolutivă de la o astfel de curbă la alta, superioară – existenţa punctului S este firească. Mai mult, poziţia lui S pe harta de indiferenţă motivează atât definirea gradului maxim de utilitate perceput de consumator prin alegerea efectuată, cât şi structura acestui consum.

Din punct de vedere analitic, echilibrul consumatorului este atins în acel punct

în care panta curbei de indiferenţă 'Y

'X

U

U este egală cu panta dreptei bugetului Y

XPP

0 X

x3

y3

B

Y

N

S

M n

n

n

I4

I3

A

R

I1 I2

30

(unde 'XU – prima derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu X; '

YU – prima derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu Y; PX şi PY – preţurile bunurilor X şi Y). În astfel de ipoteze, raportul cantitativ dintre cele două bunuri X şi Y aflate în discuţie se va regăsi sub forma RMSY/X, întrucât în punctul S, UmgY = UmgX, iar raportul utilităţilor marginale ale lui X, respectiv Y, este tocmai raportul dintre preţurile lor

unitare. Aşadar, în valoare absolută, YX

X/Y PPRMS = .

4.3. Valoarea: concept, teorii despre valoare

Conceptul de valoare a mărfurilor este fundamental în economie. Ce este valoarea? Cum se determină? Poate fi ea cuantificată? La aceste întrebări au încercat să răspundă o serie de gânditori, pe parcursul timpului. De la început, precizăm că orice bun-marfă apare ca unitate organică a două componente: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.

Valoarea de întrebuinţare reprezintă utilitatea unei mărfi, respectiv capacitatea ei de a satisface o nevoie umană – şi apare în legătură cu trăsăturile bunului respectiv, care sunt suportul material al valorii. Ea are caracter social, însemnând utilitate pentru subiecţii economici.

Valoarea de schimb este raportul cantitativ în care o marfă se schimbă pe altă marfă şi constituie forma de exprimare a valorii.

Pare logic faptul că nu valoarea de întrebuinţare este cea care determină valoarea de schimb, întrucât cele mai utile bunuri (apa, aerul) n-au valoare de schimb, iar alte bunuri, socotite preţioase (aurul, argintul) au utilitate redusă.

Vom aborda, în continuare, doar trei dintre teoriile care s-au impus în timp: I. Teoria valorii-muncă (teoria obiectivă a valorii) Baza acestei concepţii (având izvorul în gândirea lui Aristotel – precursor al

teoriei) a fost oferită de reprezentanţii clasici ai economiei politice engleze: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, iar apoi de Karl Marx. În esenţă, analizând teoria obiectivă, observăm că:

a) valoarea este o trăsătură specifică oricărei mărfi, neputându-se separa de aceasta;

b) munca apare ca element comun al tuturor bunurilor economice; c) unitatea ei de măsură este timpul necesar fabricării produselor; d) deşi nu elimină – în general – rolul utilităţii bunurilor, îl reduce la o simplă

premisă; e) respectiva teorie absolutizează rolul muncii sau îl exagerează, minimizând

sau negând aportul celorlalţi factori de producţie la crearea bunurilor; f) în acest caz, fundamentul valorii este munca, element relativ uşor de

comensurat, servind aparent ideii de echitate (în măsura în care munca reprezintă şi o bază morală a valorii);

g) actualmente, valoarea-muncă se exprimă de cele mai multe ori în bani, ca formă generală de cuantificare.

II. Teoria valorii-utilitate (teoria subiectivă a valorii) Aducând în discuţie termenul valoare estimativă, unii economişti (între care J. Turgot) au observat că acesta se manifestă prin intermediul aprecierii subiective asupra unei realităţi cât se poate de clare, oglindită în faptul că fiecare individ oferă unele valori în schimbul altora, considerate de el similare. Într-o atare optică a luat amploare teoria valorii-utilitate, ca reacţie împotriva fundamentării valorii predominant pe baza muncii.

În esenţă, trăsăturile care definesc teoria valorii-utilitate se rezumă la următoarele:

31

1. respectiva concepţie accentuează importanţa utilităţii, rarităţii şi dezirabilităţii bunurilor, ca factori esenţiali în determinarea valorii (prin intermediul satisfacţiei resimţite de consumator);

2. teoria subiectivă conferă roluri pe măsură tuturor factorilor implicaţi în procesul respectiv (cu alte cuvinte, nu are un caracter absolutist), fără a micşora importanţa muncii în crearea valorii;

3. abordarea de faţă implică în calcule aspecte cuantificabile, dar nu atât prin prisma efortului depus în producţie, cât prin intermediul efectelor obţinute;

4. concepţia referitoare la valoarea-utilitate permite personalităţii umane o arie propice de dezvoltare.

III. Teoria obiectivo-subiectivă a valorii Încercând compararea celor două teorii prezentate, referitoare la valoarea bunurilor, economiştii s-au întrebat care dintre ele este mai potrivită. În acelaşi timp, însă, s-a pus problema (non)excluziunii lor reciproce, date fiind caracteristicile fiecăreia. Ce se întâmplă concret: concepţia valorii-utilitate ajunge să o contrazică pe cea a valorii-muncă sau nu? S-a constatat că în realitate, deşi sunt evident diferite, cele două teorii au clare aspecte de întrepătrundere. Intenţionând să concilieze, într-o anumită măsură, opiniile exprimate în legătură cu cele două concepte, personalităţi precum Charles Gide şi Alfred Marshall au exprimat faptul că valoarea mărfii e determinată atât de costul de producţie necesar fabricării unui bun, cât şi de utilitatea mărfii rezultate. Conform unei asemenea tratări a problemei, generatoare de valori sunt, pe de o parte, motivaţiile obiective (cuantificate prin categoriile economice de cost şi posibilităţi de producţie), iar pe de altă parte, cele subiective (arătând elemente legate de dezirabilitatea şi utilitatea bunului). Părerea noastră admite că pe piaţă are loc o egalizare a utilităţii marginale din punctul de vedere al ambilor participanţi la schimb: vânzătorul şi cumpărătorul. Fiecare vânzător îşi vinde marfa mai multor consumatori şi fiecare cumpărător achiziţionează bunuri de la mai mulţi ofertanţi, astfel creându-se o adevărată reţea de relaţii pe piaţă. Adâncirea ei poate duce la relativa egalizare a aprecierii subiecţilor economici şi la formarea unei valori de piaţă unice, cât mai apropiată de situaţia concretă. În acest spirit, a fost formulată legii valorii, care – ca orice lege economică – exprimă legăturile generale, necesare, esenţiale şi relativ stabile existente şi manifestate între trei tipuri de mecanisme: al creării valorii bunurilor-marfă, al formării preţului pe piaţă şi al desfăşurării schimburilor. Ea are un real caracter istoric, fiind determinată de gradul de evoluţie înregistrat de societate şi de economie. Legea valorii acţionează ca un puternic stimul în viaţa reală, concretizat, pe de o parte, în repartizarea optimă a factorilor de producţie (conform necesităţilor existente), iar pe de altă parte în proximizarea satisfacţiei consumatorului (în funcţie de utilitatea bunurilor). Ca un adevărat liant al segmentelor contemporane ale economiei de piaţă, legea valorii scoate în relief importanţa eficientizării rezultatelor obţinute de agenţii economici (prin intermediul deciziilor acestora) şi denotă interes crescând pentru introducerea (aplicarea) progresului tehnic.

32

Cap. 5. BANII

5.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor.

Banii semnifică o denumire generică pentru formele şi semnele de valoare existente în economie. Activ general, utilizat şi acceptat în mijlocirea tranzacţiilor şi ca modalitate de plată, banii sunt, în acelaşi timp, un instrument mobilizabil pentru avuţia naţională. Ei constituie, ca produs, un element necesar schimbului, fiind suportul exprimării puterii de cumpărare (care reflectă cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate achiziţiona la un moment dat într-o ţară, prin utilizarea unei unităţi monetare).

Prima fază a economiei marfare a avut ca obiect central trocul, respectiv schimbul direct al unui bun contra altui bun. Pe măsura diversificării proceselor de fabricaţie şi a specializării, s-a ajuns la situaţia unui troc în care un producător să schimbe un bun cu mai multe alte mărfuri. În timp, raportul de schimb a ajuns să fie reprezentat de un echivalent general, numit bani-marfă (scoici, blănuri, animale, vin ş.a.), socotit mijlocitor al tranzacţiilor. Treptat, alături de diverse mărfuri, intermediari ai schimbului au ajuns să fie metale precum aurul, argintul şi cuprul, sub diverse forme. Ca urmare, pentru favorizarea schimburilor, metalele respective au început să fie fasonate în piese cu greutate predeterminată (faza economiei băneşti cu monedă bătută). Până la începutul secolului al XX-lea, banii au circulat, în mare parte, sub formă de monede metalice cu valoare intrinsecă (mai ales de aur şi argint). În timp, însă, desfăşurarea complexă a tranzacţiilor n-a mai presupus neapărat schimbarea însemnelor monetare în metal preţios. Moneda de hârtie (fiduciară) a apărut din necesitate, sub forma bancnotelor sau a biletelor de bancă. Deşi circulă pe bază de încredere – fiind semne băneşti fără valoare proprie – ele reprezintă în circulaţie metalele preţioase, fiind din ce în ce mai utilizate în ultimele secole. Folosirea de instituţiile financiare a monedei de cont (scripturale) s-a intensificat în secolul al XIX-lea, evoluând către moduri de prezentare diverse (ne referim mai ales la cecuri şi la apelarea la viramente). După 1944, moneda-semn (valuta) preia integral funcţia de instrument al schimburilor mondiale, corelată fiind cu metalul monetar, pe principii de convertibilitate externă. Ea se regăseşte în sistemul etalonului aur-devize, în condiţiile în care dolarul american cucereşte lumea. Actualmente, se vorbeşte mai ales despre depozitele monetare şi civilizaţia banului electronic.

5.2. Teorii monetare

Teoriile monetare au ca obiect, pe de o parte, evidenţierea relaţiilor existente între monedă şi diferite variabile economice reale( cum sunt: producţia, consumul, venitul şi acumularea de capital), iar pe de altă parte, furnizarea bazei de aplicare a politicilor monetare.

A) Teoria metalistă a cantităţii de monedă din economie a fost abordată în legătură cu relaţia bani – preţ. Ea reflecta condiţiile în care circulaţia monetară se limita la metale preţioase şi la semne băneşti liber convertibile în aceste metale.

B) Teoria nominalistă a apărut ca reacţie în urma celei anterioare. Ea a avut în vedere teza potrivit căreia banii n-aveau o valoare proprie, ci una

33

convenţională, astfel încât puterea lor de cumpărare era un atribut legat de stat şi de încrederea populaţiei în emitentul de monedă.

C) Teoria cantitativă şi-a fixat în vizor analiza raportului cauzal dintre masa bănească în circulaţie şi volumul mărfurilor, pe de o parte – şi nivelul puterii de cumpărare, pe de altă parte. Vechea idee care a traversat secolele, respectiv: TPM ⋅= (unde: M – masa monetară; P – nivelul preţurilor; T – volumul tranzacţiilor), a fost însă considerată prea simplu formulată, într-o epocă în care teoria cantitativă lua amploare. Având la bază relaţia: TPVM ⋅=⋅ (în care elementul de noutate faţă de perioadele anterioare este notaţia V – simbol al vitezei de circulaţie a banilor), Irving Fisher a considerat că produsul M·V reprezintă oferta de bani din economie, iar “componenta” P·T – cererea de monedă.

D) Teoria keynesistă a integrat concepţia cantitativă a banilor în teoria generală a venitului global. Faptul că schimburile, preţurile şi salariile sunt mijlocite de bani are un rol semnificativ în teoria monetară a lui Keynes.

E) Teoria postkeynesistă asupra banilor revine celor care – prin reprezentanţi precum J. R. Hicks, P. A. Samuelson ş.a. – au încercat să evidenţieze aspecte noi în privinţa raportului dintre masa bănească în circulaţie, nivelul preţurilor şi alte variabile economice, privite tot sub aspecte cantitative.

F) Teoria monetaristă asupra banilor priveşte oferta de monedă ca fiind factorul esenţial al fluctuaţiilor economice, al produsului intern brut nominal pe perioadă scurtă şi, în acelaşi timp, al nivelului preţurilor pe intervale temporale largi. În ultimele decenii s-au materializat eforturile depuse în scopul creării unei teorii moderne, integratoare şi dinamice a banilor, având ca suport cu precădere monetarismul. După ce teoria cantitativă “clasică” a căzut în dizgraţie în timpul “Marii Depresiuni” a secolului al XX-lea, Milton Friedman încearcă s-o revigoreze începând cu 1950, dându-i, însă, un sens mult mai profund. Elaborând structura monetarismului modern, el acceptă faptul că orice acţiune sau politică monetară trebuie să aibă în vedere creşterea în ritm constant a cantităţii de bani în circulaţie, oricare-ar fi starea economiei.

G) În literatura de specialitate există şi baze ale teoriei calitative a banilor, care introduce în cunoştinţele de profil problematica subiectivă.

5.3. Categorii de bani. Convertibilitatea monedei. Rolul şi funcţiile banilor.

Cele mai cunoscute tipuri de bani (monedă), se clasifică astfel: 1) după forma de existenţă: bani propriu-zişi; monedă abstractă, respectiv

bani de calcul (“fictivi”) şi bani electronici – cartele magnetice eliberate în loc de numerar sau cecuri.

2) după modalitatea de plată: bani lichizi (cash) – numerar propriu-zis; bani de credit – titluri de credit folosite în funcţia de bani, ca mijlocitori ai schimbului: bancnote, cecuri, cambii; bani de cont – fără existenţă materială (aflaţi în conturile bancare); bani fiduciari – fără valoare proprie, circulând în virtutea încrederii deţinătorului în emitent (bilete de bancă).

3) după aspect: monedă metalică – îndeplinind funcţii băneşti; bancnote – însemne ale valorii, emise de stat.

4) după posibilitatea de divizare: monedă principală (reprezentativă) – respectiv unitatea monetară naţională a unui stat; monedă divizionară – submultipli ai celei principale; multipli ai unităţii monetare interne.

5) după obligaţia asumată de emitent: monede convertibile; monede neconvertibile.

34

Înţelegem prin convertibilitate însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o alta, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă. Pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare cel puţin următoarele condiţii: potenţial economic însemnat; economie naţională solidă; preţuri corespunzătoare unei pieţe structurate similar pieţei mondiale; balanţă de plăţi echilibrată; comerţ exterior eficient; calitate şi diversificare în privinţa produselor; curs real al monedei naţionale; rezerve de valută.

Există câteva variante ale regimului convertibilităţii: în raport cu persoanele implicate în schimbul de monedă (convertibilitate externă, respectiv internă), în funcţie de raportul de stabilire a echivalenţei într-o altă monedă (convertibilitate oficială, respectiv de piaţă) şi în raport cu tipul operaţiunilor presupuse (convertibilitate totală, respectiv parţială).

Prin dezvoltarea schimburilor pe toate planurile, convertibilitatea se extinde şi prin intermediul euro-monedelor. Acestea sunt monede naţionale depuse la bănci situate în afara ţărilor emitente şi se utilizează în scopuri obişnuite, deşi ies de sub controlul statului de origine. Pentru ca o monedă să fie acceptată în această poziţie internaţională, trebuie să îndeplinească patru condiţii:

i funcţia de etalon al valorii tranzacţiilor (care presupune stabilitate); i funcţia de schimb (însemnând cerere şi ofertă pe piaţă); i funcţia de finanţare (care echivalează cu posibilitatea susţinerii pieţei

monetare, de către un sistem bancar internaţional); i funcţia de rezervă (implicând încrederea în semnul monetar respectiv). Când se discută noţiunea putere de cumpărare a monedei trebuie precizate

două nivele de abordare: 1. Puterea de cumpărare internă (sau pe plan naţional) a unei monede este

cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra într-o ţară, la un moment dat, cu o unitate monetară. Ea se calculează astfel:

PS

ciP =

unde: - S – suma de bani la care se face referire (cea “acoperită” de monedă) – sau tocmai

unitatea monetară în sine; - P – indicele sintetic al preţurilor.

2. Puterea de cumpărare externă a monedei se foloseşte în vederea stabilirii cursurilor reale de schimb, deci a raporturilor în care o monedă naţională se schimbă pentru o alta. Ca indicator economic, ea se concepe astfel:

ciYPciXP

ceP =

unde: - PciX – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara X; - PciY – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara Y.

Referitor la funcţiile banilor, menţionăm că banii – investiţi cu roluri de

echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri şi de instrument de schimb – aveau în trecut cinci funcţii: măsură a valorii mărfurilor tranzacţionate; mijloc de circulaţie; mijloc de plată; tezaurizare (acumulare); “bani universali” (servind circulaţiei internaţionale a mărfurilor şi serviciilor). În prezent, funcţiile banilor sunt următoare: instrument al schimbului, mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice, alături de rolul de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-numita “putere de cumpărare în aşteptare” (referitoare la conjunctura viitoarelor perioade de timp, posibil a fi anticipată).

În sens general, masa monetară (bănească) reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti aflate, la un moment de timp, la dispoziţia unei economii naţionale, în vederea efectuării tranzacţiilor monetar-financiare, creării de rezerve şi transferurilor de fonduri. În sens restrâns, ea denumeşte suma de bani (ca active

35

utilizabile pe teritoriul unui stat) de care dispun, la un moment dat de timp, agenţii non-financiari dintr-o economie, pentru achiziţia de bunuri şi servicii, pentru plata debitelor şi pentru realizarea de economii şi investiţii. Din perspectiva fluxurilor care circulă în cadrul ei, masa monetară este cantitatea medie de bani vehiculată în economia naţională, într-o perioadă dată (an, trimestru, lună ş.a.), respectiv o mărime corelată cu indicatori macroeconomici relevanţi (de exemplu, cu PNB – produsul naţional brut).

În principiu, masa bănească în circulaţie este compusă din: • moneda naţională a ţării în cauză; • bancnotele; • bonurile de tezaur; • banii divizionari (metal + hârtie); • banii de cont. Masa bănească existentă la un moment dat într-o economie (stoc) şi cea

folosită (flux) se cuantifică prin intermediul lichidităţii monetare (L), care semnifică, în mod firesc, capacitatea activelor băneşti şi financiare de a fi transformate, cu anumite costuri, în bani propriu-zişi (cash).

ac

adTT

L =

unde: - Tad – totalul activelor disponibile, băneşti şi financiare (disponibilităţi lichide, sume de

încasat, titluri de credit negociabile pe piaţă); - Tac – totalul angajamentelor curente, băneşti şi financiare.

Ţinând cont că lichiditatea constituie capacitatea unui agent economic de a

face faţă, în orice moment, angajamentelor asumate, are loc relaţia: 0 ≤ L ≤ 1. Dacă L = 0, toate activele firmei sunt reprezentate de mărfuri, titluri de valoare sau depuneri care nu pot fi transformate, momentan, în bani. Dacă L = 1, activele respective sunt fie în numerar, fie transformabile imediat în bani. Oricum, se doreşte ca L să aibă valori cât mai apropiate de 1; altfel, debitorul riscă să fie declarat în stare de insolvabilitate, ceea ce conduce la faliment.

În realitatea contemporană, masa bănească şi structura ei sunt cuantificate şi analizate prin mijlocirea noţiunii de agregat monetar – ca element asimilat în Sistemul Contabilităţii Naţionale (SCN). Definit ca fracţiune a masei monetare şi semimonetare, acesta îndeplineşte funcţii bine delimitate şi operează cu instrumente specifice (de plată şi de schimb), prin intermediul fluxurilor economice pe care le reprezintă. Numărul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta şi/sau de la un sistem contabil la altul.

36

Cap. 6. CEREREA, OFERTA ŞI PREŢUL DE ECHILIBRU. AGENŢII ECONOMICI. CONCURENŢA PE PIAŢĂ.

6.1. Cererea: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate. Opţiunea consumatorului.

În sens general, cererea semnifică expresia nevoilor solvabile ale subiecţilor economici, privite prin intermediul cantităţii dorite de aceştia. Ea reprezintă cantitatea dintr-un bun dorit, care poate fi achiziţionată pe o piaţă, într-o perioadă de timp, la un preţ dat, de către unul sau mai mulţi subiecţi. Cererea exprimă raporturi referitoare pe de o parte la cantitatea maximă dintr-un bun, ce poate fi achiziţionată la un preţ dat – iar pe de altă parte la preţul maxim ce se poate achita pentru cumpărarea unui anumit volum dintr-o marfă. Ea este determinată de mai mulţi factori de influenţă:

1. preţul mărfii (P): a) la bunurile normale şi la cele superioare, orice creştere a preţului P

provoacă o scădere a cererii C – şi invers (relaţia de dependenţă este negativă, astfel încât P& → C(, respectiv P( → C&).

Există şi excepţii de la această “regulă”: situaţia bunurilor inferioare – care satisfac “paradoxul

Giffen” şi care arată că mărimea cererii se modifică în acelaşi sens cu evoluţia preţului (P& → C&, respectiv P( → C(); exemplul bunurilor care denotă prestigiu (pietre preţioase, blănuri ş.a.), în care persoanele implicate devin exponenţi ai cererii tocmai pentru că marfa respectivă are un preţ ridicat; situaţia în care fenomenul de creştere a preţului se bazează pe îmbunătăţirea calităţii bunului.

2. venitul consumatorului (V): în cazul bunurilor normale şi al celor superioare, creşterea venitului antrenează sporirea cantităţii cerute – şi invers (V&→ C&, respectiv V( → C(); pentru bunurile inferioare, între venit şi cantitatea cerută există o relaţie negativă sau inversă (V( → C&, respectiv V&→ C().

3. preţul bunurilor substituibile (Ps): în general, o sporire a preţului produsului căutat îl face pe individ să caute înlocuitori – şi invers;

4. preţul bunurilor complementare (Pc): sporirea preţului mărfii dorite duce la scăderea cererii pentru o alta, cu care ea se află în legătură – şi invers;

5. alţi factori (Af): numărul cumpărătorilor; gusturile şi preferinţele consumatorilor; reclama comercială; marca fabricii; previziunile privind evoluţia preţurilor sau a veniturilor; nivelul precedent al consumului ş.a..

În consecinţă, funcţia cererii pentru un bun ia forma: C = f (P, V, Ps, Pc , Af). Cele mai importante structuri ale cererii sunt date, însă, de funcţiile C = f(P) şi C = f(V). De exemplu, legea cererii afirmă:

i Cantitatea cerută dintr-un bun normal scade pe măsură ce preţul lui creşte – şi invers, în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută este negativă, dovedind raportul de sens opus dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar pentru a-l obţine: P( → C&, respectiv P& → C().

i În contrast cu precizările făcute în cazul bunurilor normale, cantitatea cerută dintr-un bun inferior creşte pe măsură ce preţul lui sporeşte – şi invers, în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută este pozitivă, dovedind raportul direct

37

dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar pentru a-l obţine: P& → C&, respectiv P( → C().

Totalitatea raporturilor determinate între preţ şi cantitatea cerută poartă numele de barem al cererii şi presupune abordarea din Tabelul 6.1.:

Tabelul 6.1. Baremul cererii

Alternativa de achiziţie

Preţul unitar P ($)

Cantitatea cerută din bunul normal X: Qc (buc.)*

A 230 80 B 220 120 C 200 200 D 150 400 E 100 600

*corespunzător funcţiei Qc = 1.000 – 4·P

Figura 6.1. Curba cererii pentru un bun normal (particularizare) Unind punctele de confluenţă din Figura 6.1. (fiecare din ele reprezentând cantitatea cerută din bunul normal X, pe care consumatorii sunt dispuşi s-o achiziţioneze la un anumit preţ), obţinem o linie continuă, notată CC’ şi numită curba cererii. Orice punct al ei constituie câte o combinaţie posibilă între nivelul preţului P şi cel al volumului Qc cerut din marfa respectivă, la un anumit moment de timp. Se observă că pentru un bun normal, înclinaţia curbei CC’ este de la NV la SE, pentru că este firesc ca, atunci când preţul scade, cantitatea cerută să sporească. Pe de altă parte, reducerea de preţ aduce noi cumpărători, care înainte de ieftinirea bunului nu-şi permiteau achiziţia lui în volumul dorit.

Referindu-ne la relaţia dintre bugetul consumatorului şi cuantumul cererii de consum, ea

poate fi relevată, comparativ, prin curba lui Engel (Figura 6.2.).

Figura 6.2. Curba lui Engel pentru bunurile normale şi superioare (a), respectiv pentru cele inferioare (b)

100

150

200220230

0 80 120 200 400 600QC

P

CC’

(b)

V

Q 0 (a)

V

Q 0

38

În Figura 6.2., observăm că fiecare punct al curbei respective semnifică o poziţie de echilibru a consumatorului, care – la rândul ei – oglindeşte alegerea optimă a cantităţii cerute, în condiţiile venitului disponibil la un moment dat.

Pe principii similare celor expuse în cazul variaţiei venitului consumatorului se

studiază şi incidenţa altor variabile de influenţă asupra poziţiei curbei cererii (preţul produselor substituibile / complementare, preferinţele cumpărătorului, numărul consumatorilor ş.a.). Nu trebuie însă uitat faptul că atât insuficienţa cererii, cât şi depăşirea de către ea a ofertei, au urmări negative asupra echilibrului pieţei. Elasticitatea (termen având la origini conceptul similar din fizică) este o noţiune des utilizată în teoria economică la cercetarea comportamentului unei variabile, în urma schimbării caracteristicilor unui factor de influenţă. În general, elasticitatea se defineşte urmărind reacţia (sensibilitatea) relativă a unei variabile dependente (X), la modificarea relativă a alteia independente (Y):

YY

XX

YY

XX

Ke 0

00

0Y/X ∆

⋅∆

=∆

∆

= .

Concret, elasticitatea cererii reprezintă reacţia relativă a cererii pentru un bun (variabila dependentă), în urma modificării relative a unui factor de influenţă (variabila independentă). Ea exprimă procentual sensibilitatea cererii, atunci când mărimea factorului respectiv creşte sau scade cu 1%.

Elasticitatea directă Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este reprezentată de raportul dintre

modificarea relativă a cantităţii solicitate dintr-o marfă şi modificarea relativă a preţului acesteia, arătând câte procente de variaţie a cererii (majorare, respectiv reducere) revin unui procent de modificare a preţului (scădere, respectiv creştere). Altfel spus, acest indicator exprimă cu câte procente se modifică cererea pentru bunul în cauză, la schimbarea cu 1%, într-un sens sau altul, a preţului lui.

În aceste circumstanţe, calculăm coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunurile normale:

)PP

P(

QQQ

)P

P(

QQ)

PP(:

QQ

)P

P(

QQ

Ke01

0

0

010

0000

0P/C −

−⋅−

=∆

−⋅∆

=∆

−∆

=∆

−

∆

=

Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: - Q0 – cantitatea cerută pentru început din marfa dorită (variabilă dependentă); - Q1 – cantitatea cerută din bunul considerat, în perioada curentă; - P0 – preţul iniţial al bunului respectiv (variabilă independentă); - P1 – preţul la acelaşi moment de timp; - ∆Q – variaţia cererii, ca răspuns la modificarea survenită în mărimea preţului; - ∆P – variaţia preţului produsului, de la o perioadă de timp la alta.

În relaţie cu mărimea coeficientului de elasticitate a cererii faţă de preţul

bunului cumpărat (KeC/P), dar şi cu alura curbei reprezentative, distingem: 1. Cererile tipice (normale): sunt proprii situaţiilor în care KeC/P se

determină pe baza raportului invers creat între variabilele preţ şi cantitate cerută (P( → C&, respectiv P& → C(): cererea cu elasticitate ridicată; cererea cu elasticitate unitară (unitar elastică); cererea cu elasticitate redusă (cererea slab elastică sau, după unele opinii, cererea inelastică).

39

2. Cererile particulare (extreme): cererea cu elasticitate infinită (cererea perfect elastică); cererea cu elasticitate zero (cererea perfect inelastică).

3. Cererile atipice (anormale): apar în situaţia bunurilor inferioare (de tip “Giffen”), dar şi atunci când mărfurile dorite se cumpără doar pentru satisfacerea vanităţii sau din snobism (cazuri în care P& → C&), respectiv P( → C(, astfel încât KeC/P < 0).

Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reprezentată, concret, de raportul dintre modificarea relativă a cantităţii solicitate dintr-o marfă şi modificarea relativă a venitului consumatorului, arătând câte procente de variaţie a cererii (majorare, respectiv reducere) revin unui procent de modificare a venitului (creştere, respectiv scădere). Altfel spus, acest indicator exprimă cu câte procente se modifică cererea pentru bunul în cauză, la schimbarea cu 1%, într-un sens sau altul, a venitului disponibil al cumpărătorului.

În asemenea circumstanţe, calculăm coeficientul de elasticitate a cererii de consum în funcţie de venit, valabil în cazul bunurilor normale şi superioare.

01

0

0

010

0000

0V/C VV

VQ

QQV

VQ

QV

V:Q

Q

VV

QQ

Ke−

⋅−

=∆

⋅∆

=∆∆

=∆

∆

=

Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: - Q0 – cantitatea cerută pentru început din marfa dorită (variabilă dependentă); - Q1 – cantitatea cerută din bunul considerat, în perioada curentă; - V0 – venitul iniţial al consumatorului (variabilă independentă); - V1 – venitul la acelaşi moment de timp; - ∆Q – variaţia cererii, ca răspuns la modificarea survenită în mărimea venitului; - ∆V – variaţia venitului individului, de la o perioadă de timp la alta.

6.2. Oferta: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate În termeni generici, oferta constituie cantitatea maximă dintr-un anumit bun economic, pe care un vânzător o aduce pe piaţă într-o perioadă determinată de timp şi la un anumit preţ, în scopul comercializării. Ea poate fi categorisită astfel:

a) din punct de vedere al subiectului ei: ofertă din partea unui agent economic; ofertă din partea tuturor producătorilor (vânzătorilor).

b) din punct de vedere al naturii mărfii: ofertă pentru bunuri independente (nesubstituibile şi necomplementare); pentru bunuri substituibile (de exemplu, unt – margarină); pentru bunuri complementare (de pildă, stilou – cerneală); derivată (oferta de caşcaval, în funcţie de cea pentru lapte); mixtă (când mai multe bunuri satisfac aceeaşi cerere, aşa cum se întâmplă cu zahărul, mierea, zaharina ş.a.).

c) din punct de vedere al perioadei de timp: ofertă instantanee sau ultrascurtă (care nu se modifică decât în limita stocului existent); pe timp scurt (situaţie în care output-ul se raportează la capacitatea de fabricaţie); pe timp îndelungat (având în perspectivă îmbunătăţirea tehnicii şi/sau creşterea posibilităţilor de producţie).

Oferta din partea unui agent economic este determinată de o serie de factori: 1. preţul produsului (P) – care se află, în general, în relaţie directă cu volumul

ofertei (O): orice creştere a lui provoacă o majorare a cantităţii aduse pe piaţă – şi invers (relaţia de dependenţă este pozitivă, astfel încât P& → O&, respectiv P( → O().

40

Există însă şi excepţii de la această “regulă”, între care: i cazul în care se anticipează creşteri de preţ (celelalte condiţii ale pieţei rămânând

constante) – care determină reducerea ofertei prezente (în scop speculativ); i exemplul bunurilor perisabile, a căror ofertă se menţine pentru a evita pierderile; i situaţia în care marfa în cauză este singura sursă de venit a producătorului

(vânzătorului), motiv pentru care el este nevoit s-o ofere chiar şi la un preţ mai mic.

2. venitul producătorului sau al comerciantului (V): se află în raport pozitiv cu mărimea ofertei (V& → O&, respectiv V(→ O();

3. costul de producţie (Cp): între cele două variabile se stabileşte o relaţie negativă: Cp(→ O&, respectiv Cp& → O(;

4. preţurile factorilor de producţie (Pfp): sunt în dependenţă inversă cu volumul ofertei;

5. preţul altor bunuri (Pa): în general, când preţul produsului X scade, oferta aferentă se diminuează, dar se creează resurse suplimentare pentru o altă marfă Y (fabricată de acelaşi agent economic), a cărei ofertă va putea creşte – şi invers;

6. alţi factori (Af): numărul producătorilor (vânzătorilor) aceluiaşi bun; posibilitatea efectuării de stocuri; costul stocării; modul de conducere sau managementul; nivelul tehnicii utilizate; fiscalitatea ş.a..

În consecinţă, funcţia ofertei pentru un bun ia o formă de tipul: C = f (P, V, Cp, Pfp , Pa, Af). Cele mai importante structuri ale ofertei sunt date, însă, de funcţiile C = f(P) şi C = f(V). De exemplu, realismul impactului avut de funcţia ofertei în raport cu preţul a fost chiar formularea legii ofertei, care afirmă:

i Cantitatea oferită dintr-o marfă considerată bun normal sau superior se majorează pe măsură ce preţul ei creşte – şi invers, în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân nemodificaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este în general pozitivă, dovedind raportul direct dintre schimbarea preţului şi cantitatea de bun vândută: P& → O&, respectiv P( → O().

Excepţie de la legea ofertei fac unele situaţii atipice: - când bunul nu se poate stoca (menţinerea preţului ridicat ar antrena pierderi determinate

de nevânzarea mărfii), oferta va spori sau va rămâne constantă; - când producţia este singura sursă de venit a ofertantului, acesta este constrâns de

necesitatea de a scădea preţul, pentru a majora vânzările; - când, pe piaţa muncii, salariul creşte peste un nivel socotit “de suficienţă”, posesorul

forţei de muncă optează pentru mai mult timp liber, aşa încât oferta de muncă se reduce. Între nivelul preţului şi al output-ului se creează o serie de relaţii, al căror

ansamblu determină baremul ofertei, prezentat în Tabelul 6.2.:

Tabelul 6.2. Baremul ofertei

Alternativa de producţie

Preţul unitar P ($)

Cantitatea oferită din bunul normal X: Qo (buc.)*

A’ 230 215 B’ 220 210 C’ 200 200 D’ 150 175 E’ 100 150

*corespunzător funcţiei Qo = 100 + P/2

41

Figura 6.3. Curba ofertei pentru un bun normal (particularizare)

Unind punctele de confluenţă din Figura 6.3. (fiecare reprezentând cantitatea oferită din bunul normal X, pe care producătorii sunt dispuşi s-o fabrice / vândă la un anumit preţ), obţinem o linie continuă, notată OO’ şi numită curba ofertei. Fiecare punct al ei constituie o combinaţie posibilă între nivelul preţului P şi cel al volumului Qo oferit din marfa respectivă, la un anumit moment de timp. Se observă că:

- Pentru un bun normal, înclinaţia curbei OO’ este de la SV la NE, pentru că, pe de o parte, este firesc ca, atunci când preţul creşte, cantitatea oferită să sporească. Pe de altă parte, mărirea de preţ aduce noi agenţi în ramură, care înainte nu-şi permiteau intrarea profitabilă pe piaţă.

- Panta curbei ofertei este ascendentă; ca atare, orice contracţie a preţului aduce cu sine micşorarea cantităţii aduse pe piaţă dintr-un produs – şi invers: fiecare mărire a preţului determină majorarea output-ului.

În acest cadru, noţiunile generale legate de elasticitate sunt cele specificate în paragraful destinat cererii. Totuşi, elasticitatea ofertei are unele caracteristici:

- variază în raport cu punctul în care se calculează (excepţie fac curbele paralele cu abscisa, respectiv cu ordonata – şi cele aflate în postură de bisectoare ale sistemelor de axe);

- are sens economic pozitiv pentru bunurile normale (pantă ascendentă). Elasticitatea directă Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este reprezentată de raportul dintre

modificarea relativă a cantităţii aduse pe piaţă dintr-o marfă şi modificarea relativă a preţului acesteia, arătând câte procente de variaţie a ofertei (majorare, respectiv reducere) revin unui procent de modificare a preţului (creştere, respectiv scădere). Altfel spus, acest indicator exprimă cu câte procente se modifică oferta pentru bunul în cauză, la schimbarea cu 1%, într-un sens sau altul, a preţului lui. În aceste circumstanţe, calculăm coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ:

01

0

0

010

0000

0P/O PP

PQ

QQP

PQ

QP

P:Q

Q

PP

QQ

Ke−

⋅−

=∆

⋅∆

=∆∆

=∆

∆

=

100

150

200 220 230

150 175 200 210 215Qo

OO’

P

0

42

Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: - Q0 – cantitatea oferită pentru început dintr-o anumită marfă (variabilă dependentă); - Q1 – cantitatea oferită din bunul considerat, în perioada curentă; - P0 – preţul iniţial al bunului respectiv (variabilă independentă); - P1 – preţul la acelaşi moment de timp; - ∆Q – variaţia ofertei, ca răspuns la modificarea survenită în mărimea preţului; - ∆P – variaţia preţului produsului, de la o perioadă de timp la alta.

Lucrăm în condiţiile în care noul preţ la care se oferă produsul în cauză este mai mare decât

cel “de pornire” (P1 > P0), astfel încât diferenţa ΔP = P1 – P0 este pozitivă. Totodată, potrivit legii ofertei, în cazul unui bun normal, output-ul datorat acestei modificări a preţului mărfii este superior celui iniţial (Q1 > Q0). În consecinţă, în relaţia de calcul a coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul (KeO/P) nu va mai fi nevoie de aplicarea semnul “–”, ca sens economic provenit din modalitatea de evoluţie a variabilei dependente Q, faţă de cea a parametrului independent P.

Distingem o variată tipologie a ofertei: 1. Ofertele tipice (normale): sunt proprii situaţiilor în care KeO/P se

determină pe baza relaţiei directe create între variabilele preţ şi cantitate adusă pe piaţă (P& → O&, respectiv P(→ O() şi se referă la: oferta cu elasticitate ridicată; oferta cu elasticitate unitară (unitar elastică); oferta cu elasticitate redusă (slab elastică sau, după unele opinii, inelastică).

2. Ofertele particulare (extreme): oferta cu elasticitate infinită (perfect elastică); oferta cu elasticitate zero (perfect inelastică)

3. Ofertele atipice (anormale): apar în cazurile în care în care P( → O&, respectiv P& → O(, astfel încât KeO/P < 0.

A.2.) Elasticitatea ofertei în funcţie de venit se analizează pe principii asemănătoare. Ea este reprezentată de raportul dintre modificarea relativă a output-ul referitor la o anumită marfă şi modificarea relativă a venitului disponibil pentru fabricaţie, arătând câte procente de variaţie a ofertei (majorare, respectiv reducere) revin unui procent de modificare a venitului (creştere, respectiv scădere). Altfel spus, indicatorul exprimă cu câte procente se modifică cantitatea adusă pe piaţă din bunul în cauză, la schimbarea cu 1%, într-un sens sau altul, a bugetului producătorului.

6.3. Interacţiunea dintre cerere – ofertă. Preţul de echilibru. Preluând informaţii despre cerere şi ofertă, configurăm datele Tabelului 6.3., regăsite apoi în Figura 6.4.:

Tabelul 6.3. Relaţii între cantitatea cerută şi cea oferită dintr-o marfă pe piaţă

Preţul unitar

P ($)

Cantitatea cerută din

bunul normal X: Qc (buc.)*

Cantitatea oferită din

bunul normal X: Qo (buc.)**

Diferenţe: exces de ofertă / cerere (+) sau exces de cerere / ofertă (-)

Presiuni asupra preţului

230 80 215 +135 ( 220 120 210 + 90 ( 200 200 200 0 - 150 400 175 -225 & 100 600 150 -450 &

*corespunzător legii cererii, respectiv funcţiei Qc = 1.000 – 4·P; ** corespunzător legii cererii, respectiv funcţiei Qo = 100 + P/2.

43

Figura 6.4. Interacţiunea cerere – ofertă pe piaţă. Preţul de echilibru.

Analizând Tabelul 6.3. şi Figura 6.4., observăm că: i La un nivel al preţului mai mare de 200 $, deşi producătorul ar fi interesat

să sporească volumul vânzărilor, oferta nu-şi poate găsi cererea efectivă corespunzătoare, datorită restricţiilor bugetare ale consumatorilor. În această situaţie, pe piaţă se creează un surplus (exces) de marfă, vizibil în partea superioară a graficului prezentat.

i La orice preţ mai mic de 200 $, deşi cererea este în creştere pe măsură ce preţul scade, producătorul oferă o cantitate tot mai mică pe piaţă (în caz extrem, el nu mai aduce bunul pe piaţă).

i În concluzie, din negocierile existente între cele două categorii de agenţi economici (producător, respectiv vânzător – şi cumpărători), se ajunge la situaţia în care, potrivit cantităţii cerute la P = 200 $, oferta să fie în întregime absorbită de consumatori. În punctul E se realizează echilibrul stabil al pieţei, pentru care, la preţul PE = 200 $, QE = 200 bucăţi.

i Preţul de echilibru reprezintă, deci, acel preţ la care ofertanţii continuă să producă şi să vândă o marfă, iar cumpărătorii acceptă să o achiziţioneze (preţul pentru care cantitatea oferită o egalizează pe cea cerută).

Legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă evidenţiază că: a) O creştere a cererii, în condiţiile ofertei nemodificate – sau o scădere a

ofertei, pe suportul unei cereri stabile – determină majorarea preţului de piaţă al bunului în cauză.

b) O reducere a cererii, pe fondul ofertei constante – sau o mărire a ofertei, pe coordonatele unei cereri stabile – antrenează micşorarea preţului de piaţă al mărfii respective.

Potrivit acestei legi, P = f(C, O). Faptul nu înseamnă, însă, negarea relaţiilor cunoscute deja – legea cererii C = f(P) şi legea ofertei O = f(P) – ci privirea dintr-o altă ipostază a realităţii pieţei. După legea interacţiunii dintre cerere – ofertă, preţul de piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe amintite şi tinde spre o stare de echilibru, care se menţine atâta vreme cât condiţiile pieţei rămân neschimbate. Astfel, relaţia cerere – ofertă – preţ trebuie studiată din două perspective, relevate de faptul că preţul se află atât în postura de cauză, cât şi în cea de efect al modificării factorilor pieţei. El este rezultat al confruntărilor de interese economice pe piaţă.

100

150

200 220 230

80 120 200 400 600

Q

P

C’

150 175

O’

0 215

210 QE

PE

O

C O > C

C > O

E

44

6.4. Agenţii economici: concept , trăsături, tipologie, dimensiuni Spectrul agenţilor economici include o tipologie variată, gândită în raport cu ordinea lor de mărime şi/sau cu importanţa avută în cadrul unui sistem organizatoric: indivizi şi gospodării (menaje); firme şi întreprinderi producătoare, instituţii financiare, administraţii, precum şi subiecţi economici implicaţi în afaceri pe plan internaţional. Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate din una sau mai multe persoane, constituite de obicei ca un grup ce funcţionează precum o mică unitate economico-socială şi organizatorică (menaje singulare, precum familiile – sau colective, mici meşteşugari, producători agricoli ş.a.). Funcţionând ca un singur individ, ele asigură existenţa cumpărătorilor şi consumatorilor de bunuri şi servicii oferite de producători. Firmele se evidenţiază ca agenţi economici publici, privaţi sau micşti, având ca funcţie de bază producerea de bunuri şi/sau prestarea de servicii către cei ce le solicită. Scopul lor primar este obţinerea de profit, pe fondul unor input-uri (factori de producţie) şi a valorificării output-urilor. Întreprinderile propriu-zise nu se deosebesc de firme decât în ceea ce priveşte orientarea lor direct productivă. De aceea, în general, când se vorbeşte de întreprindere, se utilizează – ca echivalent – conceptul de firmă. Totuşi, întreprinderea rămâne unitatea de bază a unei economii naţionale, iar în cadrul ei, lucrătorii îşi exercită prerogativele ce decurg din poziţia lor în raport cu factorii de producţie. Instituţiile financiare sunt unităţi care asigură colectarea şi redistribuirea disponibilităţilor băneşti în economie (autorităţi bancare, societăţi comerciale bancare, cooperative de credit, companii de asigurări). Administraţiile publice şi private îndeplinesc rolul de redistribuire a venitului naţional, prin serviciile prestate (câştigurile lor rezultând din prelevări obligatorii asupra rezultatelor altor agenţi economici). Necesităţile de abordare a multiplelor interdependenţe dintre economiile naţionale sunt relevate de agentul “străinătatea” – care funcţionează în postură de subiect economic divizat în multiple departamente, în teritorii străine. Principalele trăsături ale unei întreprinderi vizează aspecte precum: a) Regimul juridic: Cele mai întâlnite tipuri de agenţi economici productivi apar sub forma societăţilor comerciale, fapt care presupune anumite particularităţi:

1. Natura răspunderii asumate de subiecţii proprietăţii, în raport cu obligaţiile firmei, este un aspect care oferă posibilitatea opţiunii între două situaţii: - răspundere nelimitată – caz în care subiecţii angajează întregul avut

personal, în momentul declarării insolvabilităţii subiectului economic; - răspundere limitată – pe considerentul gradului de participare la capital.

2. Relaţia (raportul) între drepturile şi obligaţiile agentului economic (privit ca persoană juridică) denotă existenţa a două tipuri de subiecţi: societăţi civile (de persoane), respectiv societăţi de capitaluri.

b) Patrimoniul este reprezentat de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, ale unei persoane fizice sau juridice (este vorba de bunurile aflate în proprietatea unui agent economic şi mobilizate în scopuri precise, constituindu-se în patrimoniu doar atunci când sunt exploatabile de către subiect). Pe această bază, notăm că valoarea patrimonială se formulează în sfera procesului de producţie şi că este influenţată de capacitatea obţinerii profitului. Totalitatea drepturilor agentului economic poartă numele de activ (şi constă în elemente precum: aportul părţilor la crearea firmei, bunurile dobândite ulterior de întreprindere, dreptul de folosinţă în privinţa terenului şi câştigurilor, drepturile de creanţă ş.a.). Totalitatea obligaţiilor agentului economic se recunoaşte în pasiv (şi se referă la obligaţiile firmei faţă de asociaţi şi/sau personal, obligaţiile contractuale ş.a.).

45

c) Combinarea tehnico-economică şi substituţia prod-factorilor vizează schimbarea proporţionării acestora din urmă (în principal a muncii şi capitalului). În esenţă, se apreciază că procesul combinării şi/sau al înlocuirii a avut sau nu efect pozitiv, în măsura în care produsul activităţii realizate este vândut pe piaţă şi, ca atare, îşi dovedeşte utilitatea. d) Libertatea de acţiune (în funcţie de interesele proprii) se manifestă în condiţiile respectării regimului legal şi a normelor de conduită economică. e) Colaborarea între agenţii furnizori de factori de producţie şi cei ce îi utilizează are rol în stabilirea relaţiilor economice pe piaţă. f) Obiectivele activităţii rezidă în fixarea următoarelor scopuri: producerea de bunuri şi/sau prestarea de servicii, în scopul satisfacerii trebuinţelor solvabile ale indivizilor; realizarea economică a mărfurilor (ceea ce înseamnă vânzarea lor); obţinerea de profit şi maximizarea acestuia. În privinţa tipologiei, deosebim o serie de categorii de agenţi economici:

1. după caracterul lucrativ al activităţilor desfăşurate: - asociaţii; - societăţi de persoane (în nume personal şi în nume colectiv); - societăţi de capitaluri (societăţi cu răspundere limitată, societăţi

anonime). 2. după sfera economică:

- agenţi la nivel microeconomic – respectiv elementari; - agenţi la nivel macroeconomic – respectiv agregaţi.

3. după tipul de proprietate presupus: - agenţi economici particulari (privat-individuali); - agenţi economici privaţi, pe principii asociative; - agenţi economici pe principii cooperatiste; - agenţi economici de tipul societăţilor comerciale pe acţiuni; - agenţi economici publici; - agenţi economici micşti.

4. după caracterul obiectului de activitate: - unităţi primare de producţie (atelier, secţie, fabrică) – având rol productiv

şi/sau de prestări servicii; - unităţi administrativ-organizatorice – cu funcţii tehnico-administrative, dar

şi comercial-financiare; - unităţi consumatoare (indivizii şi gospodăriile); - unităţi intermediare (cartel, concern, holding ş.a.).

Integrarea firmelor se poate realiza în trei variante: prin interese economice (modalitate în care se prevăd, de pildă, birouri comune pentru vânzări, servicii post-vânzare şi/sau relaţii cu publicul); prin concesiune (metodă care include obligaţia unui agent de a aproviziona alte unităţi şi de a le asigura asistenţă tehnică); prin subcontracte (ceea ce implică existenţa unui antreprenor şi a unui subcontractant). Dimensiunea întreprinderii este o problemă care incită de multă vreme discuţiile de specialitate. S-a observat că, în măsura în care producţia industrială s-a dezvoltat şi a făcut apel tot mai mult la tehnologie, “talia” agenţilor economici a înregistrat o tendinţă generală de creştere. Totuşi, care e dimensiunea optimă a unei întreprinderi, pe plan mondial? Atât firma mare, cât şi cea mică (respectiv mijlocie), au “puncte” forte şi slabe. Există, firesc, aşa-numita dimensiune minimă a unui agent economic, cunoscută în două accepţiuni: ca mărime fezabilă – sub care firma nu-şi poate desfăşura activitatea (mărimea producţiei corespunzătoare costului variabil minim); ca mărime eficientă – care priveşte producţia minimă ce asigură profitul (în general, legată de pragul de rentabilitate). În esenţă, nu există o dimensiune optimă pentru toate afacerile, indiferent de ţară, de perioada străbătută sau de conjunctura economică. E adevărat că operaţiile se miniaturizează rapid; tot mai mulţi muncitori sunt concediaţi şi, în plus, economia pe

46

scară largă este adesea depăşită. De asemenea, cu cât organizarea firmei e mai complicată, se pare vechea idee potrivit căreia “mai mare înseamnă neapărat mai bun” e tot mai demodată. În principiu, optimizarea dimensiunii unei firme se referă la: gradul de dezvoltare a forţelor de producţie; nivelul diviziunii muncii; componentele mecanismului economic; raportul dintre factorii extensivi şi intensivi implicaţi.

6.5. Concurenţa pe piaţă Concurenţa constituie una din trăsăturile de bază ale oricărei economii de piaţă, care exprimă comportamentul specific al agenţilor participanţi la tranzacţii şi atestă raportul dinamic de forţe dintre aceştia din urmă. În termeni strict economici, concurenţa semnifică rivalitatea, lupta dusă cu mijloace economice şi extraeconomice între producători şi/sau comercianţi, în scopul fabricării şi/sau desfacerii unor mărfuri, cuceririi unor pieţe (segmente de piaţă) şi obţinerii de profituri ridicate. Ca urmare, competiţia are în centrul ei interesul unei firme de a întrece, prin căile şi mijloacele utilizate, unul sau mai mulţi subiecţi economici din acelaşi domeniu de activitate. Instrumentele luptei de concurenţă sunt de două tipuri:

1) Tehnici economice – care abordează concurenţa prin preţ (directă, respectiv indirectă) şi în afara preţului

2) Tehnici extraeconomice – legale, respectiv nelegale şi ilegale Rolul concurenţei este dat de funcţii foarte importante: optimizarea raportului

input – output, în vederea atingerii eficienţei; stimularea creativităţii şi iniţiativei; satisfacerea într-un grad cât mai înalt a necesităţilor de consum; eliminarea de pe piaţă a producătorilor necompetitivi; reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare; stimularea tendinţei de egalizare a înzestrării agenţilor cu prod-factori.

Concurenţa nu înseamnă dispariţia cooperării economice. Dimpotrivă, ea presupune această noţiune, deoarece este imposibil ca în lumea actuală a schimbului să existe agenţi economici capabili să evolueze fără sprijin pe piaţă. Fiecare are nevoie cel puţin de furnizori, dacă nu şi de informaţii – ori cooperarea reprezintă maniera deschisă de desfăşurare a oricărei activităţi, în vederea armonizării nevoilor cu posibilităţile lor de satisfacere. Există – însă – şi anumite aspecte negative ale rivalităţii, observate mai ales atunci când legităţile şi mecanismele concurenţiale sunt încălcate. În asemenea cazuri, competiţia riscă să se transforme în conflict, eliminând orice forme de cooperare.

Corespunzător instrumentelor utilizate, concurenţa se clasifică astfel: a) după caracterul de legalitate al competiţiei: concurenţă legală – conformă

prevederilor în vigoare; concurenţă nelegală – care ocoleşte legea (o eludează); concurenţă ilegală – respectiv cea care foloseşte mijloace împotriva reglementărilor existente.

b) după caracterul de loialitate imprimat întrecerii: concurenţă loială – bazată pe folosirea nediscriminatorie a tehnicilor competiţionale economice, în condiţiile liberului acces pe piaţă şi al reglementării a raporturilor de vânzare-cumpărare; concurenţă neloială – care mizează pe mijloace şi instrumente în general nelegale şi ilegale, pentru a pătrunde pe o piaţă şi pentru a acapara posibilii consumatori (tactici de discreditare a rivalilor).

c) după trăsăturile predominante: concurenţă pură şi perfectă; concurenţă imperfectă.

Noţiunea concurenţă pură şi perfectă derivă – la origini – din clasicul concept al liberei concurenţe.

A. Pentru mulţi specialişti, puritatea concurenţei este dată de valabilitatea simultană şi cumulativă a următoarelor condiţii:

• Atomicitatea pieţei: Este vorba despre puternica dispersare a producţiei şi desfacerii de bunuri şi servicii care fac obiectul schimbului, în cazul

47

existenţei unui foarte mare număr de agenţi economici. Fiecare dintre aceştia are dimensiuni neglijabile în raport cu cea a pieţei şi, ca atare, nu poate exercita influenţe semnificative nici asupra volumului ofertei / cererii, nici asupra nivelului preţului de piaţă.

• Omogenitatea produsului care face obiectul tranzacţiilor: Ne referim la situaţia în care toţi producătorii fabrică acelaşi bun omogen, cu trăsături identice (nediferenţiate), creat în aceleaşi condiţii de acces la resurse, fără nici un fel de favorizare (de exemplu, publicitate).

• Accesul (intrarea şi ieşirea) liber(e) pe piaţă: În această ipoteză, accesul (respectiv ieşirea) într-o / dintr-o ramură sau industrie nu sunt împiedicate prin barierele juridice, financiare, instituţionale sau de altă natură. Singurele “condiţii” sunt cele care determină existenţa agentului, în sensul că el intră pe piaţa respectivă când nivelul costului de producţie este inferior preţului de vânzare şi iese de pe acea piaţă în situaţia contrară.

B. Perfecţiunea concurenţei se regăseşte pe măsura îndeplinirii simultane şi cumulative a altor două condiţii:

• Perfecta transparenţă a pieţei: Se referă la informarea completă a tuturor participanţilor la schimb, privind tipul, natura, caracteristicile şi preţul produselor, nivelul şi structura cererii şi ofertei.

• Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: Presupune libertatea şi capacitatea fiecărui agent economic de a utiliza prod-factorii aşa cum (şi unde) consideră că e mai bine, pentru obţinerea celor mai profitabile rezultate economice (ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, elasticitatea totală a factorilor respectivi).

Deşi îi este proprie “suveranitatea pieţei”, concurenţa pură şi perfectă rămâne o stare teoretică, spre care tinde piaţa în ansamblul ei. N-o vom întâlni în realitate decât în cazuri absolut particulare, întrucât este aproape imposibilă respectarea simultană şi cumulativă a premiselor ei. Ea este tratată, însă, ca o situaţie de referinţă (ca model) pentru ceea ce se petrece pe piaţă şi, deseori, poartă numele concurenţei complete. În concurenţa imperfectă, după cum arată şi denumirea acesteia, dispar unul sau mai multe considerente legate de gradul de perfecţiune şi/sau puritate al concurenţei complete. Ca atare, producătorii şi consumatorii au puteri inegale, faptul generând presiuni individuale asupra preţurilor.

Trăsăturile concurenţei imperfecte au în vedere faptul că: a) Există un anumit grad de atomizare a ofertei şi cererii (număr mare de

ofertanţi, respectiv vânzători – şi de cumpărători), dar bunurile sunt diferenţiate prin aspect, calitate ş.a..

b) În masa producătorilor se deosebesc câţiva care se impun, controlând anumite segmente ale ofertei prin diverse mijloace (de exemplu, diferenţele la tarifele de transport până la / de la piaţă).

c) Nu există o mobilitate perfectă a factorilor de producţie. d) Se întâlnesc situaţii extreme – cazul monopolizării ofertei de către un

singur fabricant (monopol) sau similarul din perspectiva cererii (monopson) – dar şi situaţii intermediare, cum sunt oligopolul (număr redus de vânzători), respectiv oligopsonul (număr mic de consumatori).

I. Concurenţa monopolistică Acest tip de competiţie se regăseşte în dimensiunea aflată între concurenţa

perfectă şi monopol (e adevărat că se masează undeva mai aproape de condiţiile concurenţei perfecte), datorită următoarelor caracteristici:

i Existenţa unui număr mare de agenţi economici independenţi cu dimensiuni relativ apropiate (deşi mici) face ca piaţa corespunzătoare să aibă un grad redus de concentrare economică. În acest caz, rivalitatea este de tipul “firma X versus restul subiecţilor din ramură” şi iese în

48

evidenţă prin posibilităţile limitate ale agenţilor economici, în privinţa fixării şi controlului preţului. Totuşi, există şansa luării deciziilor proprii, independente de ale celorlalţi competitori din sector, deci nu se constată subordonarea reciprocă a firmelor.

i Funcţionează libertatea de intrare, respectiv de ieşire, pe / de pe piaţă a agenţilor economici.

i Când în ramură apare încă o firmă, care produce o versiune nouă a unui bun diferenţiat, ea “preia” clienţi de la celelalte întreprinderi din sector.

i Diferenţierea bunurilor oferite pe piaţă se face mai ales prin publicitate, reclamă, design ş.a. (produsele fiind similare, nu totdeauna identice), în scopul atragerii clienţilor.

i Predomină concurenţa în afara preţului, respectiv prin produse. i Preţul de echilibru format depăşeşte nivelul celui propriu concurenţei pure

şi perfecte. II. Monopolul Monopolul presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător (respectiv

vânzător), care asigură întreaga ofertă dintr-un bun fără substitut, controlând piaţa şi impunând un preţ de vânzare superior celui din concurenţa monopolistică şi celui din oligopol. Pe o astfel de bază, monopolul nu poate asigura satisfacerea optimă a nevoilor consumatorilor. Caracteristicile concurenţei proprii monopolului sunt:

i Oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs nesubstituibil (de aceea se vorbeşte uneori despre gigantism).

i Produsele sunt diferenţiate. i Se întâlneşte controlul absolut asupra resurselor folosite şi a rezultatelor

obţinute. i Informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării pieţei sunt

incomplete. i Se constată rigiditate în utilizarea şi mobilizarea prod-factorilor. i Propriu-zis, manifestările concurenţiale sunt suprimate, datorită impunerii

de restricţii (bariere) la intrarea pe piaţă a altor posibili producători. Se minimizează, astfel, pericolul apariţiei rivalilor.

III. Oligopolul Oligopolul semnifică acea stare a pieţei în care numărul producătorilor /

vânzătorilor de bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus, iar cel al cumpărătorilor – mare (probând atomicitatea cererii). Deşi ofertanţii n-au posibilitatea controlului asupra preţurilor, ei pot influenţa piaţa atât din punct de vedere al producţiei propriu-zise, cât şi al preţului creat, în scopul maximizării profiturilor (deci hotărârea unui agent nu poate fi independentă de deciziile celorlalţi).

Dacă piaţa este dominată numai de două firme, se foloseşte termenul duopol. În general, însă, oligopolul caută preţul convenabil pe piaţă, în raport cu gradul în care el se poate impune vis-à-vis de rivali, dar şi cu posibila reacţie a competitorilor / consumatorilor. Caracteristicile sale principale vizează următoarele considerente:

i Se înregistrează un grad mare de concentrare economică (ne referim la industriile în care câteva firme asigură majoritatea vânzărilor).

i Intrarea şi rămânerea într-un sector sau altul sunt condiţionate de elemente tehnico-economice şi financiare (în special de capitalul de care trebuie să dispună producătorul, dar şi de păstrarea calităţii bunurilor, în condiţiile menţinerii sau scăderii costurilor); dacă, dimpotrivă, intrarea în ramură ar fi facilă, piaţa ar deveni monopolistică.

i Se constată interdependenţa dintre agenţii economici ofertanţi. De aceea, e foarte importantă corecta anticipare a reacţiilor adversarilor.

Dacă este vorba de oligopoluri care fabrică bunuri omogene, competiţia se realizează, în principal, prin intermediul preţurilor. În contrapartidă, varianta care

49

adoptă diferenţierea bunurilor are la bază considerente legate de concurenţa prin preţ, dar şi în afara preţului. Oricât de directă sau de camuflată, de lejeră sau de dificilă ar fi lupta concurenţială între agenţii economici pe piaţă, o importanţă majoră o are asigurarea – prin instituţii specializate – a legalităţii desfăşurării ei. Scopul efortului este dublu: competiţia loială, dar şi protecţia celor direct vizaţi de strategiile oricărei firme: consumatorii. Mijloacele utilizate în acest sens sunt de două tipuri:

a) Mijloacele judiciare presupun intervenţia în instanţă, prin intermediul unui tribunal de natură civilă sau administrativă. Un dezavantaj al acestei modalităţi de acţiune îl constituie, totuşi, faptul că ea este orientată mai ales spre reparaţii de ordin individual, care reprezintă o minoritate (ca număr, în ansamblul cazurilor) – ori scopul ei practic rămâne îndreptarea spre soluţii într-un spectru cât mai larg, respectiv cazuri colective.

b) Mijloacele parajudiciare sunt elemente de tipul consultaţiilor juridice, dar vizează cu precădere intervenţii ale organizaţiilor de stat sau particulare, care pot exercita presiuni asupra celor neîncadraţi în regimul legalităţii.

Indiferent care ar fi forma de rezolvare a conflictelor provocate de urmările concurenţei neloiale şi a celei nelegale, se ştie, însă, că soluţiile reale contra agresivităţii diverselor forme de producţie, prezentare şi desfacere trebuie să fie axate în primul rând pe legislaţiile şi normele fiecărei ţări. Ţinând seama de faptul că modalităţile de impunere a unei strategii concurenţiale reprezintă o adevărată forţă a dezvoltării, în orice economie de piaţă se promovează – din partea guvernelor – măsuri menite să asigure cadrul legal al desfăşurării concurenţei. Recurgerea la practici anticoncurenţiale îşi are originea, de numeroase ori, în puterea de care dispun unii agenţi economici. De aceea, în ţările cu economie de piaţă avansată există o legislaţie antitrust, constând într-un ansamblu de reglementări care sancţionează încheierea de înţelegeri monopoliste între firme, pentru a împiedica diminuarea sau dispariţia condiţiilor concurenţei.

50

Cap. 7. COSTUL DE PRODUCŢIE. FORMAREA PREŢULUI PE PIAŢĂ.

7.1. Costul de producţie: concept, conţinut. Mărimea şi tipologia costurilor.

Costul de producţie constituie expresia monetară a cheltuielilor ocazionate

de achiziţia, alocarea şi consumul factorilor de producţie de către fiecare întreprindere, în vederea realizării procesului productiv şi a desfacerii bunurilor (mărfuri şi servicii). Costul este forma bănească de exprimare a consumului de prod-factori, incluzând cheltuielile suportate de firme atât pentru fabricaţie, cât şi pentru vânzare (desfacere). În consecinţă, în măsura posibilităţii comensurării monetare a cheltuielilor, consumul de factori poate fi comparabil. Se impune, însă, o precizare: deşi teoretic, noţiunea cost de producţie este sinonimă cu cheltuielile de producţie, se observă că practic, cele două nu se identifică întotdeauna. Motivaţia presupune faptul că în general, orice cheltuială este generată de o plată şi, drept urmare, cheltuiala se suprapune costului doar când factorii de producţie achiziţionaţi se consumă în întregime productiv (altfel spus, costul include – în principiu – şi elemente de venit net, ceea ce distorsionează relaţia dintre valoare şi cost).

Funcţiile costului de producţie se referă la aspecte cum sunt: cunoaşterea reală a consumului de resurse necesare şi utilizate; evidenţa şi controlul cheltuielilor; orientarea agenţilor şi calculul unor indicatori (cum ar fi rata rentabilităţii); comparaţii pe plan internaţional, pe domenii de activitate specifice.

Clasificarea costurilor se face în raport cu mai multe criterii, între care: 1) după natura cheltuielilor:

a) cost explicit – format din cheltuielile (plăţile) către furnizorii resurselor economice procurate şi consumate pentru producerea unui bun (cheltuieli materiale, cu munca ş.a.);

b) cost implicit (alternativ sau oportun) – respectiv costul alegerii făcute de întreprinzător / manager în privinţa resurselor deţinute; el nu e generat de o plată, ci constituie expresia consumului de resurse “sustrase” altor întrebuinţări, în favoarea celei alese.

2) după realitatea exprimată: a) cost monetar – face referire la situaţia în care aspectul bănesc este

numitorul comun al consumului de prod-factori; b) cost psihologic – se utilizează în sensul delimitării componentei

subiective a cheltuielilor ocazionate de procesul de fabricaţie. 3) după finalitate:

a) cost de producţie – angrenat de procesul de fabricaţie propriu-zis; b) cost de desfacere, cuprinzând:

i costuri de tranzacţie – care fac posibilă funcţionarea pieţei (cheltuieli cu comisioanele comercianţilor, cu publicitatea ş.a.);

i costuri de informare – necesare pentru o cât mai bună cunoaştere a stării pieţei (în vederea reducerii riscurilor).

4) după tipul consumului care generează cheltuielile: a) cost fix CF – determinat de consumurile fixe; pe termen scurt, este

independent de nivelul producţiei şi, ca urmare, rămâne constant în acest orizont de timp (cheltuieli cu: amortizarea capitalului fix, iluminat, chirii, încălzire, salarii pentru personalul din activităţile general-administrative, asigurări ş.a.);

b) cost variabil CV – angajat de consumurile variabile; el depinde de volumul producţiei, modificându-se în aceeaşi direcţie cu el: CV = f(Q).

51

c) cost total CT – aferent întregii producţii a firmei; el este privit astfel: i CT = CF + CV (suma costurilor fixe şi variabile); i CT = CP + CD (suma costurilor de producţie şi de distribuţie); i CT = CM + CS (suma costurilor materiale şi a celor salariale);

În condiţiile în care:

CM = A + Kc → CT = A + Kc + CS

unde: - A – cheltuieli ocazionate de amortizare; - Kc – cheltuieli cu capitalul circulant.

5) după nivelul de analiză: a) cost total (global) CT – privit ca ansamblu al cheltuielilor antrenate de

întreaga producţie (activitate) a agentului economic; b) cost mediu (unitar) – considerat un raport între cost (CF, CV, CT) şi

rezultatele obţinute (de obicei, volumul producţiei Q), presupunând: i cost fix mediu CFM – costul fix suportat de întreprindere pe

unitatea de produs; pe termen scurt, el depinde de evoluţia

volumului producţiei: QCFCFM = .

i cost variabil mediu CVM – costul variabil pe unitatea de produs; în dinamică, el depinde atât de nivelul costurilor variabile, cât şi de

evoluţia volumului producţiei: Q

CVCVM = .

i cost total mediu CTM – costul total suportat de agent pe unitatea de produs; în dinamică, el depinde atât de nivelul costurilor

variabile, cât şi de evoluţia volumului producţiei: Q

CTCTM = . Având

în vedere că deja cunoaştem relaţia: CVCFCT += , rezultă formula:

CVMCFMQ

CVQCF

QCTCTM +=+== .

c) cost marginal Cmg – respectiv sporul de cost antrenat de creşterea consumului de factori de producţie (ΔCT), pentru a suplimenta cu o

unitate producţia (ΔQ): 1ii

1iimg QQ

CTCTQ

CTC-

--−

=∆

∆= sau

QCVCFCmg ∆

∆+∆= .

7.2. Minimizarea costurilor. Raportul cost – profit. Pragul de rentabilitate. Evoluţia costurilor de producţie.

În general, curbele costurilor agenţilor economici nu pot fi şi nici nu sunt identice, ci diferenţiate, întrucât:

I. condiţiile de fabricaţie ale întreprinderilor sunt altele, în spaţiu şi timp; II. fiecare îşi alege tipul de management care i se potriveşte; III. firmele beneficiază de o înzestrare inegală cu factori de producţie; IV. nivelele de eficienţă înregistrate sunt, în consecinţă, diferite. Referindu-ne cu precădere la relaţiile care se formează pe termen scurt la

nivelul agentului economic, între costul total CT, costurile medii (costul fix mediu CFM, costul variabil mediu CVM, costul total mediu CTM) şi costul marginal Cmg, vom lua în considerare un caz general (vezi Figura 7.1. şi explicaţiile ulterioare).

52

Figura 7.1. Relaţii între costurile pe termen scurt

Referitor la graficele din Figura 7.1., remarcăm următoarele: A. Costurile totale

Ø În privinţa curbei CF: pe termen scurt, ea va fi reprezentată de o dreaptă paralelă cu abscisa, pentru că, în orice situaţie (chiar când producţia încă nu e terminată, deci Q = 0), firma trebuie să suporte cheltuielile presupuse de CF.

Ø Situaţia CV necesită a fi privită mai în amănunt. Ne amintim că mărimea CV variază pe măsura creşterii producţiei şi poate fi considerată o funcţie de tipul CV = f(Q), cu f’(Q) > 0. Pentru Q = 0, CV = 0. Cu cât Q creşte, CV se majorează, dar ritmul în care sporeşte fluctuează (vezi Figura 7.1.): - în etapa I, acest ritm este descrescător, deci f”(Q) < 0; - în etapa a II-a, ritmul de majorare a CV este crescător; - cele două etape sunt delimitate de punctul de inflexiune A, pentru care

f”(Q) = 0. Ø În ceea ce priveşte curba CT, ea reproduce fluctuaţiile CV, pe un parcurs

translatat cu mărimea CF faţă de nivelul CV.

B. Costurile medii Ø Curba CFM se prezintă în Figura 7.1. ca o hiperbolă echilaterală, cele două

axe fiindu-i asimptote. Ea descreşte în timp, datorită împărţirii mărimii CF la un output tot mai mare. Când Q = 0, rezultă CFM → ∞; când Q → ∞ rezultă CFM → 0.

Ø Curba CVM este determinată de raportul: Q

)Q(fQ

CVCVM == .

CF, CV, CT

QA

A

CT

CF

CV

0 Q CFM, CVM, CTM, Cmg

QA CFM

CVM

CTM Cmg

Q 0

53

Ø Pentru a deduce forma curbei CTM, procedăm similar cu cazul CVM (pe principiul derivării unui raport de funcţii), doar că avem în vedere, în plus, mărimea CF.

C. Costul marginal Din punct de vedere matematic, în condiţiile unei creşteri infinitezimale a producţiei, costul marginal se calculează ca fiind prima derivată a funcţiei costului total în raport cu volumul producţiei (şi, deci, ca derivată a funcţiei de cost variabil CV, deoarece Cmg este independent de costul fix CF): CV = f(Q), iar f’(Q) > 0.

Întrucât [ ] )Q("fdQ

)Q('fddQ

dCmg == , în Figura 7.1. se observă că:

- pentru Q < QA, f”(Q) < 0, deci Cmg este descrescător pentru astfel de valori ale producţiei;

- pentru Q = QA, f”(Q) = 0, deci Cmg este constant pentru o asemenea valoare a producţiei;

- pentru Q > QA, f”(Q) > 0, aşa încât Cmg este crescător pentru aceste valori ale producţiei.

În general, o firmă va creşte nivelul producţiei sale până în momentul în care Cmg egalizează preţul mărfii pe piaţă. Mărimile Cmg şi CTM indică limita minimă (Pmin) până la care se poate micşora preţul de vânzare P. Dacă P < Pmin, agentul va înregistra pierderi; când P > Pmin, el va acumula profit. Legătura dintre CTM, Cmg şi P se poate vizualiza în Figura 7.2., în cazul particular al concurenţei perfecte.

Figura 7.2. Relaţia dintre costul total mediu (CTM), costul marginal (Cmg) şi preţ (P), în condiţiile concurenţei perfecte

unde: - V – venitul mediu, egal cu încasarea marginală Vmg şi cu preţul P al bunului.

Reducerea şi minimizarea costurilor sunt obiective ale oricărui agent economic raţional, pentru a realiza volumul dorit al producţiei. În vederea acestui deziderat, întreprinderea trebuie să ia în calcule toate elementele implicate în obţinerea bunurilor. Cele mai importante dintre ele sunt factorii de producţie şi costurile totale, acestea din urmă necesitând funcţii de minimizare.

I. Principalele căi de reducere a costurilor de producţie ale unui agent economic sunt: aprovizionarea cu prod-factori la preţuri cât mai mici; reducerea consumurilor de materii prime, materiale ş.a.; micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor şi, în paralel, îmbunătăţirea gradului de folosire a echipamentelor; creşterea productivităţii muncii;

Vmg = V = P

P, CTM, Cmg

Q

CTM

0

Cmg

P

Q

54

perfecţionarea tehnologiilor; scăderea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, a celor cu publicitatea, a celor de desfacere ş.a..

II. Pentru a accentua nota de pragmatism a elementelor anterioare, luăm în discuţie minimizarea costurilor, prin intermediul funcţiei costului total:

CT = x1·P1 + x2·P2 + … + xn·Pn

unde: - xi – cantitatea folosită din factorul de producţie “i”; - Pi – preţul de achiziţie pentru prod-factorul “i”; - i = n,1 .

Minimizarea costurilor presupune intervenţii asupra cheltuielilor înregistrate

pe unitatea de efect util. Ca atare, mărimea costului unitar (mediu) depinde de factori precum: nivelul consumului de prod-factori pe unitatea de output; evoluţia preţurilor acestor factori; volumul producţiei obţinute; modificarea calităţii şi caracteristicilor bunurilor fabricate. Minimizarea costului are mare importanţă practică, deoarece:

a) agenţii economici trebuie să ţină seama de faptul că activitatea lor este grevată de limitarea resurselor existente;

b) nivelul costului total are legătură directă cu volumul ofertei pe piaţă; c) minimizarea costurilor are rol covârşitor în determinarea mărimii profitului

şi în stabilirea randamentului firmei; d) întreprinderile trebuie să se ralieze preţului competitiv pe piaţă; e) reducerea maxim posibilă a costului este un element primordial al

concurenţei (este vorba de comparaţii privind: cele mai mici costuri în perioada anterioară, costul minim în ramură sau pe plan mondial ş.a.);

f) minimizarea costurilor totale influenţează dimensiunea optimă a firmei. Costurile totale pe termen lung (CTTL) Pe termen scurt, având în cadrul CT un singur factor variabil al producţiei

(întrucât costurile fixe CF sunt constante), întreprinderea procedează la ajustarea input-ului până când ajunge la volumul urmărit al output-ului, pe baza unei tehnici disponibile. Pe termen lung, toţi factorii producţiei devin variabili, astfel încât subiectul are de ales nu doar capacitatea de fabricaţie, ci şi modalitatea în care s-o realizeze. Deoarece deciziile pe perioadă îndelungată implică un grad înalt de risc, un rol important în desfăşurarea normală a activităţii îl au anticiparea şi planificarea. S-a dovedit că pe termen lung, funcţia costului total CTTL este una dependentă de tehnica utilizată de fiecare întreprindere, de pregătirea forţei de muncă şi de volumul producţiei realizate. Un agent raţional va acţiona în vederea minimizării costului de producţie, pentru maximizarea profitului său. Dacă el îşi propune – într-o primă etapă a acţiunilor sale – să realizeze un nivel al producţiei Q0 (vezi graficul din Figura 7.3.), va trebui să aibă asigurat, de exemplu, un grad de dotare tehnică D0; costul total ocazionat de procesul de fabricaţie va atinge, aşadar, nivelul CT0(A). Dacă se doreşte obţinerea aceleiaşi producţii cu implicarea unor tehnologii mai avansate D1, operaţiunea se poate executa (cum se observă din aceeaşi figură), însă cheltuielile cresc, costul ajungând la nivelul dat de punctul A’ – sau, prin tehnica evoluată D2, chiar la mărimea determinată de punctul A”. În etapa a doua, în condiţiile în care firma reuşeşte sporirea capacităţii de fabricaţie şi îşi permite, conform cererii pieţei, să ofere mai mult spre vânzare, ea poate opta pentru volumul de bunuri Q1. Asigurându-şi dotarea D1, mizează pe costul total cel mai mic, respectiv CT1(B). Raţionamentul poate continua în acelaşi mod, aşa încât se observă că, unind originea sistemului de axe din Figura 7.3. cu punctele de optim (corespunzătoare costurilor totale minime pentru fiecare variantă de producţie), se obţine curba costurilor totale pe termen lung (CTTL pe grafic), numită şi curba înfăşurătoare a costurilor totale pe termen scurt. Situarea pe lungimea ei indică agentului costul minim reclamat de volumul dorit al output-ului.

55

Figura 7.3. Evoluţia costurilor totale pe termen lung (CTTL) ale unei întreprinderi unde:

- D0 … D2 – nivelul dotărilor tehnice pe care se bazează creşterea capacităţii de fabricaţie; - Q0 … Q2 – capacităţile de producţie posibile; - CT0 … CT2 – curbele costurilor totale pe termen scurt.

Costurile totale medii pe termen lung (CTMTL)

În general, unul dintre criteriile de apreciere a viabilităţii unui agent economic este nivelul costului său mediu, ştiut fiind că acesta evoluează – în principiu – astfel: dacă la darea în folosinţă a unei capacităţi de producţie are un nivel ridicat, pe parcurs el scade şi atinge un punct de minim. Apoi, pe măsură ce capacitatea disponibilă este suprasolicitată, CTM începe să se majoreze, dovedind că procesul nu mai este rentabil. Prezentăm grafic situaţia unui agent economic care are în vedere trei posibilităţi de alegere, pe termen scurt, în privinţa volumului (capacităţii) de fabricaţie (Figura 7.4.).

Figura 7.4. Costul total mediu CTM în variante determinate pe termen scurt de capacităţi de producţie diferite

În Figura 7.4., dacă firma optează pentru producţia de serie mică Q1, costul mediu aferent va fi CTM1. Dacă ea doreşte (şi dacă poate), va realiza cantitatea Q2 > Q1 (producţie medie), suportând costul mediu CTM2 < CTM1. Dacă, în schimb, optează pentru producţie de serie mare Q3 > Q2 > Q1, costul său mediu ajunge la CTM3 > CTM1 > CTM2. Se observă varianta optimă pentru agentul în cauză este dată, pe termen scurt, de volumul de producţie Q2, pentru care CTM2 este minim. În timp, alegerile firmei sunt numeroase, dar atunci când factorul “preţ” este cunoscut, există un cost minim pentru fiecare nivel (variantă) de producţie. Dacă această “metodă a costului minim” este inclusă într-un grafic, obţinem o curbă

Q Q3 Q2 Q1

CTM CTM3

CTM2

CTM1

0

CT, D

C

0 Q Q2

D2

D1

Q0 Q1

D0

CT0 CT1

CT2

CTTL

B

A

A’

A’’

B’

56

tangentă în câte un punct al fiecărei curbe a CTM pe termen scurt, numită curba costurilor totale medii pe termen lung sau curba înfăşurătoare a costurilor totale medii pe termen scurt (CTMTL, al cărei contur se observă în Figura 7.5.).

Figura 7.5. Curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) ale unei firme unde:

- CTM1 … CTM4 – costurile totale medii în patru variante de producţie; - CTMTL – curba înfăşurătoare a costurilor totale medii pe termen scurt (curba costurilor

totale medii pe termen lung).

În Figura 7.5., curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) este o “înfăşurare” a familiei curbelor CTM pe termen scurt, care se deplasează o dată cu modificarea preţului prod-factorilor. Dacă luăm în calcul creşterea infinitezimală a producţiei, curba înfăşurătoare CTMTL întretaie fiecare din curbele CTM pe termen scurt. Cei mai mulţi teoreticieni afirmă că aceste intersecţii se sesizează în punctele de minim ale CTM pe termen scurt; totuşi, există şi cei care socotesc că întretăierea amintită are loc în puncte apropiate de acestea, dar situate pe panta descrescătoare a curbelor respective.

Relaţia dintre sporirea producţiei şi reducerea CTMTL constituie baza teoriei economiilor de

scară. Ea valorifică modificarea factorilor ce influenţează activitatea unui agent, asupra output-ului obţinut. Iată situaţiile posibile, potrivit Figurii 7.5.:

a. Pe “aripa” descendentă a curbei înfăşurătoare se înregistrează randamente crescătoare, motivate de sporirea productivităţii medii W , în condiţiile în care producţia a crescut mai repede decât cantitatea de input alocată. Au loc, deci, economii de scară.

b. Se înregistrează randament constant atunci când CTM rămân relativ neschimbate pe termen lung; W este nemodificată, iar volumul producţiei sporeşte în aceeaşi măsură cu cantitatea folosită din prod-factori.

c. Randamentul descrescător semnifică majorarea CTMTL, datorită scăderii W ; dezeconomiile de scară create sunt generate de faptul că output-ul creşte, dar mai puţin decât o face cantitatea utilizată din prod-factori.

7.3. Preţul: concept, factori de influenţă, tipologie, funcţii

Preţul constituie o categorie şi în acelaşi timp o pârghie economică esenţială, care exprimă sub formă bănească valoarea unei mărfi. De aceea, el nu oglindeşte doar elemente decurgând din costul de producţie, ci şi aspecte legate de utilitatea bunurilor pentru consumator. În sens general, preţul consemnează, deci, cantitatea de monedă care se plăteşte pentru achiziţia unei mărfi (bun sau serviciu), în cadrul

Q Q 3

CTM

CTM3CTM2

CTM1

0

CTM4

CTMTL

Randament crescător

Randament descrescător

Q opt

57

schimbului pe piaţă. Indiferent că e privit ca estimare bănească a valorii de schimb, ca sinonim al valorii sau ca expresie a acesteia, preţul constituie un indicator care reglează priorităţile producţiei în funcţie de mai mulţi factori de influenţă. Dintre ei, cei mai importanţi sunt cererea (prin prisma utilităţii, a puterii de cumpărare ş.a.) şi oferta (mai cu seamă prin intermediul costului de producţie).

Funcţiile preţului se referă la elementele care urmează: • Determinarea lui reprezintă o bază de informare pentru agenţii economici,

determinând coordonarea dintre cerere – ofertă şi luarea deciziilor optime. • Preţul îndeplineşte funcţia de calcul şi de măsură a cheltuielilor

înregistrate de subiectul economic. • În consecinţă, el presupune reuşita efortului de recuperare a costurilor

provocate de activitatea fiecărui agent în cauză, însemnând, într-o etapă ulterioară, asigurarea obţinerii de profit.

• Prin motivaţia economică şi psihologică, deosebit de importantă este funcţia de stimulare prin preţ a producătorului.

• Rolul preţului este completat prin funcţia de distribuire a veniturilor. Tipologia preţurilor are în vedere o serie de criterii de clasificare: 1) după variaţie:

- preţuri ferme – stabilite la încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare;

- preţuri unice – cu nivel fix; - preţuri cu limite de variaţie:

• preţuri minime – care nu se pot micşora; • preţuri maxime (“plafon”) – care nu se pot depăşi.

2) după modul de formare: - preţuri libere – formate prin mecanismul cerere – ofertă; - preţuri reglementate – cu nivel determinat de norme metodologice, de

mărimea costurilor ş.a.; - preţuri de intervenţie – create de politicile comerciale ale unei ţări,

atunci când, în general, oferta unui produs depăşeşte cererea; - preţuri administrate – stabilite de agenţii economici care controlează o

parte a pieţei sau chiar întreaga piaţă. 3) după natura şi obiectul pieţei:

- preţuri ale bunurilor materiale, serviciilor (tarife), factorilor de producţie (salariu, dobândă, rentă), hârtiilor de valoare (cotaţie, curs) ş.a.;

- preţuri de licitaţie; - preţuri afişate (cotaţii la bursă).

4) după consistenţa schimbului: - preţuri en gros (“cu ridicata”); - preţuri en détail (“cu amănuntul”).

5) după momentul achitării: - preţuri “la vedere” – plătibile imediat, contra mărfii livrate; - preţuri “la termen” – în cazul livrării ulterioare a bunurilor

7.4. Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte I.) Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul se formează doar ca urmare a

jocului liber al tandemului cerere-ofertă, nefiind influenţat de participanţii la schimb. Să luăm un exemplu (Tabelul 7.1., urmat de Figura 7.6.):

58

Tabelul 7.1. Realităţi în cazul unei firme care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă

Producţia vândută Q

(buc.)

Preţul unitar

P

($/buc.)

Venitul total

V = P·Q

($)

Venitul mediu

QV

V =

($/buc.)

Venitul marginal

QVVmg ∆

∆=

($) 0

400

0

-

400 1

400

400

400

400 2

400

800

400

400 3

400

1.200

400

400 4

400

1.600

400

5

400

2.000

400

400

6

400

2.400

400

400

În exemplul anterior, venitul întreprinderii care funcţionează pe piaţa cu

concurenţă perfectă este dat de relaţia: V = P · Q (unde: V – venitul firmei; P – preţul mărfii; Q – cantitatea vândută). Din datele Tabelului 7.1. se observă că pe acest tip de piaţă, preţul se egalizează cu venitul mediu V şi cu cel marginal Vmg,

înregistrându-se relaţia: QV'VVVP mg ∆

∆==== (unde: V’ – venit marginal

dQdV'V = ;

aici, însă, ne vom folosi de aproximarea dV ≈ ΔV; ΔV – sporul de venit antrenat de majorarea vânzărilor cu o unitate; ΔQ – creşterea volumului vânzărilor).

Figura 7.6. Evoluţia preţului şi a venitului pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Preţul corespunzător egalizării dintre oferta globală şi cererea globală este considerat a fi unul de echilibru, pentru care, întreaga ofertă îşi găseşte cerere. Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul de echilibru are câteva trăsături:

P, V

Q 0 1 2 3 4 5 6

400

800

1200

1600

2000

2400 V

α

P = V = Vmg = V’ −

59

• apare spontan, în urma desfăşurării libere a concurenţei pe piaţă; ca urmare, volumul vânzărilor efectuate la acest preţ este maxim posibil;

• se autoimpune tuturor actorilor economici participanţi la schimb; • este unic (datorită caracteristicilor de atomicitate ale pieţei); • reprezintă o stare a echilibrului de moment, în ideea că orice intenţie de

creştere sau scădere a lui ar fi anulată de forţele pieţei, care l-ar readuce la nivelul pentru care cererea se egalizează cu oferta.

Echilibrul în concurenţa perfectă corespunde graficului din Figura 7.7..

Figura 7.7. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă Pe piaţa cu concurenţă perfectă, perioada de referinţă este esenţială:

a) La un moment dat, se poate ajunge la unul din două cazuri: oferta dintr-un bun adus pe piaţă poate deveni rigidă; cererea de marfă poate deveni rigidă.

b) Pe termen scurt, atât cererea, cât şi oferta devin uşor variabile, din considerente de adaptare reciprocă a uneia la mărimea celeilalte. Ca atare, preţul se modifică în urma schimbărilor intervenite în sfera cererii şi a ofertei. În cazul în care se doreşte maximizarea profitului, agentul va alege situaţia în care Vmg = Cmg, iar P = Cmg = min CTM. Altfel spus, pe perioadă scurtă, pe piaţa cu concurenţă perfectă se doreşte atingerea stării de echilibru, oglindită pe de o parte de egalitatea: CTMminCVVP mgmg ==== (vizibilă în Figura 7.8.), iar pe de altă

parte, de inegalitatea: 2

2

dQVd <

2

2

dQCTd sau

dQ'dV <

dQdCmg .

Figura 7.8. Echilibrul pe termen scurt al pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Q

P

0

E PE

QE

C’

O’ C

C > O

Surplus de ofertă

Surplus de cerere O

C < O

0 QE

P, V, CTM Cmg

PE P = V = = = minCTM

CTM

Vmg _

CTM, Cmg

Q

E Cmg Vmg

_

60

c) Pe termen lung, echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă se realizează

asemănător perioadei scurte, când sunt îndeplinite două condiţii: cererea globală să fie egală cu oferta globală, iar profitul suplimentar (peste profitul normal) să se anuleze. În orizont larg de timp, întreprinderile vor fabrica acel volum de producţie pentru care, pe de o parte, Vmg = Cmg , iar pe de altă parte, P = Cmg = min CTM. II.) Spre deosebire cele două extremele – concurenţa perfectă şi monopolul – concurenţa monopolistică are drept trăsătură faptul că agenţii care acţionează în cadrul ei pot influenţa, parţial, nivelul preţurilor.

Pe piaţa menţionată, curba cererii pentru fiecare producător este o funcţie descrescătoare de preţul mărfii (spre deosebire de concurenţa perfectă, unde ea este infinit elastică faţă de preţ), iar ofertanţii suportă concurenţa rivalilor. Ei vor ţine seama, în afara condiţiilor pieţei, de elasticitatea încrucişată a cererii pentru un anumit bun, în raport cu preţul produsului complementar / substituibil. În concurenţa monopolistică, firmele nu pot vinde, deci, orice cantitate de bun la preţul pieţei, datorită cererii – care nu e perfect elastică. Astfel, venitul mediu ( V ), egal cu preţul P şi generator al aspectului curbei cererii, nu mai este egal cu venitul marginal Vmg (ca în concurenţa perfectă), ci au loc relaţiile: Vmg < V sau Vmg < P.

Figura 7.9. relevă trăsăturile echilibrului în concurenţă monopolistică.

Figura 7.9. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă monopolistică

unde: - P – preţul bunului (în diferite variante, vizibile pe axa OY); - Q – cantitatea produsă (în diferite mărimi, vizibile pe axa OX); - V – venitul mediu al firmei (încasarea medie, egală cu preţul mărfii), determinând alura

curbei cererii pentru produsul respectiv (pe perioadă scurtă, 1V ; pe perioadă lungă, 2V ); - CTM – costul total mediu; - Cmg – costul marginal; - Vmg – venitul marginal sau încasarea marginală (Vmg1 pentru perioada scurtă, Vmg2 pentru

termenul lung). Considerând că funcţiile costurilor sunt aceleaşi atât pe termen scurt, cât şi pe

termen lung, referitor la Figura 7.9. remarcăm următoarele: • Pe perioadă scurtă, echilibrul firmei se înregistrează atunci când Vmg =

Cmg (aici, în punctul A, Vmg1 = Cmg), iar profitul maxim se realizează în condiţiile vânzării cantităţii Q1 la preţul PA’.

P, CTM, Cmg, V, Vmg

Q Q Q1 0 Q2

PC PB’

PA’

C B’

V2 _

Vmg2

A’ Cmg

CTM

V1 _

Vmg1

A

B

_

61

• Pe termen lung însă, datorită intrării şi altor întreprinderi pe aceeaşi piaţă, este foarte posibil ca veniturile agentului iniţial să scadă, din cauza reducerii cererii pentru produsul propriu. În consecinţă, nivelul Q2 al producţiei poate fi comercializat la preţul PB’, stabilit în funcţie de poziţia punctului B’ (unde CTM se identifică cu preţul).

• Din Figura 7.9. se constată că echilibrul pe termen lung al pieţei cu concurenţă monopolistică se atinge odată cu opţiunea agentului economic pentru un cuplu preţ – cantitate care să corespundă punctului B’ – care se atinge înainte de a se ajunge la minimul CTM.

III.) Deşi poate fixa preţul mărfurilor fără a fi împiedicat de concurenţi, monopolul nu “dictează” decât nivelul ofertei, nu şi pe cel al cererii. În consecinţă, cererea manifestată pentru bunul creat va depinde de preţul acestuia: Qc = CC’ = f(P), iar curba ei în condiţii de monopol va avea o pantă descrescătoare. Vom ilustra comportamentului general al monopolului (Figura 7.10.).

Figura 7.10. Echilibrul pe termen scurt în cadrul monopolului

unde: - CC’(P) – curba cererii, dată de nivelul preţului – (aceeaşi cu V (curba venitului mediu); - CTM – curba costului total mediu; - Cmg – curba costului marginal; - Vmg – curba venitului marginal. - CTM1P1AB – profitul de monopol.

Cu privire la Figura 7.10., facem câteva observaţii: i Curba cererii CC’(P) se suprapune cu cea a venitului mediu V . i Curba Vmg se poziţionează sub aceea a cererii. i Curba Cmg intersectează curba Vmg în punctul E (Q1; C1). i Curba CTM o întâlneşte pe cea a cererii – CC’(P) – în punctele D şi F,

potrivit nivelelor Q2, respectiv Q3 ale vânzărilor (Q2 < Q1 < Q3). i Pentru producţia Q1, preţul practicat de monopol este P1 (pe graficul

anterior, P1 constituie corespondentul punctului A de pe curba cererii). i Pentru cantitatea Q1, CTM ia valoarea CTM1 (care nu este neapărat min

CTM, întrucât monopolistul nu urmăreşte cu precădere acest deziderat). i Din diferenţa P1 – CTM1 rezultă profitul de monopol. i Monopolul trebuie să producă şi să vândă acea cantitate de bunuri,

pentru care Vmg = Cmg (în figura 7.10., Q1 = Qopt). Ca urmare, echilibrul pe termen scurt al monopolului se regăseşte în punctul E (Q1; C1).

i În condiţiile precizate, societatea nu va putea dispune – chiar dacă ar dori – de cantitatea Q3 > Qopt, pentru simplul motiv că ea nu va fi fabricată

Q Qopt

Vmg, Cmg, CTM, P

P1 CTM1

C1

Q1

A

Q3

F

CTM

CC’(P) = V E

B

0

Cmg

Vmg

D

Q2

62

(decât în cazuri excepţionale), deoarece preţul la care s-ar vinde ar fi egal cu CTM necesar producţiei; astfel, n-ar mai exista profit de monopol.

Dacă, prin absurd, monopolul ar suferi pierderi pe termen scurt, el ar continua să rămână pe piaţă, atâta timp cât şi-ar putea acoperi costurile variabile CV. Pe termen lung, însă, dacă nu va proceda la schimbarea situaţiei în favoarea sa, firma va părăsi ramura. IV.) Dacă pe piaţa cu concurenţă perfectă, firmele pot mări cantitatea fabricată şi destinată comercializării, fără a fi împiedicate de ceilalţi agenţi economici din ramură – şi dacă monopolul îşi permite să fixeze atât volumul ofertei, cât şi preţul produselor, oligopolul are o situaţie aparte. El nu poate fi indiferent la poziţia concurenţilor, nici în cazul volumului de marfă creat şi vândut, nici în cel al preţului. Soluţiile care pot fi aplicate sunt, deci, două la număr: concurenţa sau cooperarea.

I. Dacă un agent economic membru în oligopol alege competiţia, de obicei încearcă să fabrice mai mult decât partea care i-ar fi fost destinată în “producţia reunită” a oligopolului din care, teoretic, s-a desprins. De asemenea, el intenţionează să-şi “arondeze” un segment propriu de piaţă, ceea ce înseamnă cheltuieli suficient de mari, încât să reducă nu doar profitul său, ci şi pe cel al întregii ramuri.

II. Dacă se optează pentru o altă soluţie, se mizează pe două variante: echilibrul necooperant, respectiv cel cooperant.

Oligopolul se situează pe poziţia de a căuta preţul cel mai favorabil nu doar în raport cu cerinţele consumatorilor, ci şi cu condiţiile impuse pe piaţă de către firmele din ramură. De asemenea, strategia urmată de oligopol depinde de tipul acestuia din urmă, pentru că tacticile aplicate în cazul fabricării de bunuri omogene (standardizate) se deosebesc de cele practicate la crearea bunurilor diferenţiate.

63

CAP. 8. PIAŢA MONETARĂ, PIAŢA FINANCIARĂ ŞI PIAŢA VALUTARĂ

8.1. Conceptul de piaţă monetară. Băncile şi instituţiile financiare.

În mod obişnuit, piaţa monetară vizează ansamblul tranzacţiilor cu monedă, care rezultă din confruntarea cererii cu oferta de bani, la un anumit nivel al ratei dobânzii. În termeni mai precişi, ea se referă la totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de monedă naţională şi străină şi de titluri de credit pe termen scurt, efectuate de bănci şi alte instituţii de profil, în scopul echilibrării, prin compensări, a plăţilor şi încasărilor. Adăugând faptul că piaţa monetară cuprinde – pe lângă cele menţionate – şi ansamblul relaţiilor generate de operaţiunile care implică noţiunea de bani, avem imaginea faptului că acest tip de piaţă asigură circulaţia disponibilităţilor băneşti curente (la o rată a dobânzii al cărei nivel este consemnat de raportul dintre cererea şi oferta monetară pe termen scurt).

Se cunosc două nivele la care se vorbeşte despre noţiunea dezbătută: piaţa monetară naţională şi piaţa monetară internaţională – care se referă la circuitul pe plan mondial al disponibilităţilor băneşti generate de relaţiile inter-ţări.

Cele mai reprezentative caracteristici ale pieţei monetare sunt următoarele: 1. Activitatea din cadrul ei – sau ceea ce s-a înţeles prin aceasta încă în

urmă cu milenii – a existat din timpuri străvechi. Totuşi, simpla apariţie a banilor n-a fost suficientă pentru a se vorbi de o reală piaţă monetară.

2. Este o piaţă pe care se realizează operaţiuni pe termen scurt, de obicei fără restricţii cantitative în privinţa obiectului lor.

3. Se referă la însemne monetare cu lichiditate ridicată. 4. Prin ceea ce se presupune (instituţii, mijloace, componente), are

trăsăturile unei pieţe eterogene. 5. Condiţia esenţială pentru ca un subiect economic să fie admis pe această

piaţă este bonitatea, respectiv solvabilitatea. 6. Pe piaţa monetară se regăseşte un flux continuu de efecte şi inovaţii. Băncile – şi în general, instituţiile monetar-financiare, indiferent de statutul lor

(public, privat sau mixt) – reprezintă agenţi economici agregaţi, cu roluri (funcţii) multiple, manifestate prin:

• calitatea de intermediar între ceilalţi actori de pe piaţa monetară; • constituirea de depozite bancare, băneşti şi de titluri; • proprietatea de a forma putere de cumpărare adiţională, rezultată din

mecanismul transformării depunerilor la vedere în credite pe termen lung; • capacitatea de restricţionare a creditului; • coordonarea, prin Banca de Emisiune, a încasărilor şi plăţilor în economie; • menţinerea cadrului necesar echilibrului monetar, fie prin emisiune de

bani, fie prin diminuarea masei de monedă în circulaţie (după caz); • realizarea de viramente între conturile clienţilor – sau de transferuri în

conturi deschise la terţe bănci; • prestarea de alte servicii financiar-monetare (păstrarea disponibilităţilor

băneşti, intermedierea decontărilor fără numerar, consultanţă ş.a.); • vânzarea-cumpărarea de valută şi diverse operaţiuni valutare; Pe asemenea căi, unităţile bancare îşi aduc contribuţia la dezvoltarea pe

diverse nivele a activităţii economice, la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului şi la reducerea cheltuielilor de circulaţie.

În categoria operaţiilor realizate de instituţiile bancare cuprindem: a) Operaţii active principale: acordarea de împrumuturi pentru cei ce le

solicită, în condiţii de bonitate financiară; administrarea (gestionarea)

64

conturilor clienţilor; cunoaşterea mişcărilor (intrări – ieşiri) înregistrate de banii aflaţi în depozite bancare; deschiderea de credite; efectuarea de operaţiuni cu titluri de valoare; crearea de instrumente financiare proprii.

b) Operaţii pasive principale: primirea şi păstrarea în conturi de depozit a sumelor (economiilor) depuse de agenţii economici (persoane fizice şi juridice); efectuarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor; reglarea şi conducerea operaţiilor şi serviciilor de casă pentru clienţi: onorare de cecuri, schimb valutar, plasamente.

c) Operaţii accesorii; d) Operaţii excepţionale; e) Operaţii speculative: creditele pe o zi, speculaţiile cu valute la vedere şi la

termen (active şi pasive), arbitrajul. Un sistem bancar dezvoltat cuprinde trei tipuri de organisme monetar-

financiare: Banca Centrală, băncile specializate şi alte instituţii de profil. A. BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE) – bancă de rang I – are ca atribuţii:

emisiunea monedei naţionale divizionare şi a banilor de credit (bancnotelor); creaţia monetară (inclusiv prin intermediul refinanţărilor băncilor comerciale); stabilirea acoperirii (puterii) monedei naţionale şi, legat de aceasta, interesul pentru stabilitatea relativă a preţurilor; fixarea cursului de schimb al monedei naţionale; controlul datoriei publice; emisiunea de instrumente de credit; asigurarea şi reglarea masei monetare în circulaţie; influenţarea ratei dobânzii în economie; intervenţia pe piaţa monetar-financiară; prevenirea falimentelor bancare; primirea şi păstrarea rezervelor de aur ale statului; administrarea rezervelor bugetare şi valutare ale ţării; reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale.

B. BĂNCILE SPECIALIZATE – de rangul II, în raport cu Banca Centrală: Băncile comerciale au activităţi complexe, foarte diversificate (de la operaţii

generale până la emiterea de acţiuni şi chiar obligaţiuni), pe baza capitalului propriu şi a celui atras. În general, se ocupă cu: primirea depunerilor din partea populaţiei, firmelor şi altor bănci; acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung, agenţilor economici care le solicită (în condiţii de bonitate financiară); administrarea, la cerere, a unor patrimonii; operaţii de comision (îndeplinirea diferitelor ordine ale clienţilor); operaţiuni în comerţul exterior; schimb valutar.

Cele mai întâlnite bănci comerciale sunt băncile de depozit şi cele ipotecare. Băncile de depozit se subîmpart în două categorii: I. propriu-zise: se ocupă atât cu primirea de depuneri “la vedere” şi pe

termen scurt, cât şi cu acordarea de împrumuturi, realizând majoritatea activităţilor lor pe plan intern.

II. de afaceri: au, în principiu, capital propriu semnificativ şi, prin statut, participă la gestionarea unor afaceri “pe rol” sau în pregătire (sunt interesate de finanţări de investiţii în diverse domenii); ca urmare, acordă credite pe perioade lungi şi pot emite acţiuni şi obligaţiuni.

Băncile ipotecare îşi formează fondurile necesare prin credite pe termen lung pentru plasamente imobiliare, dar şi prin emisiunea de obligaţiuni. De multe ori, ele funcţionează în mediul rural şi se prezintă (în unele cazuri) ca bănci agricole.

Există şi alte tipuri importante de bănci – şi anume: Băncile de import-export sunt agenţii (semi)guvernamentale cu rol în promovarea comerţului şi producătorilor autohtoni (prin împrumuturi externe). Băncile mixte reprezintă organisme de cooperare inter-state, în domeniul financiar-bancar (funcţionând pe principiul participaţiei). Băncile internaţionale au activităţi pe piaţa monetar-financiară mondială, ceea ce determină gruparea lor astfel. Băncile (regionale) de investiţii au următoarele atribuţii specifice: plasamente în hârtii de valoare; acordarea de consultanţă; finanţarea unor proiecte economico-sociale şi/sau a unor regiuni disproporţionat dezvoltate, pentru care există, însă, potenţial cert (sau pentru care investitorii au interese). Băncile de nivel mondial sunt cele din sistemul

65

O.N.U. (de pildă F.M.I.), dar şi unele bănci mari de investiţii. Băncile mutuale constituie instituţii funcţionând în maniera sporirii solidarităţii acţiunilor celor ce participă la constituirea lor (cooperative de credit, case de ajutor reciproc, case de pensii ş.a.). Casele de economii funcţionează ca formă clasică a intermedierii bancare, având activităţi de primire şi valorificare a economiilor cetăţenilor, sau de finanţare a proiectelor imobiliare.

C. ALTE INSTITUŢII DE CREDIT SPECIALIZATE: Se referă, în general, la următoarele categorii: bănci cooperatiste, societăţi de asigurare, societăţi cu scop de finanţare (a vânzărilor pe credit, a construcţiilor ş.a.), uniuni de credit, negociatori ai obligaţiunilor emise de stat, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor.

8.2. Oferta şi cererea de monedă

Prin oferta monetară înţelegem, în esenţă, cantitatea de monedă disponibilă sub formă de numerar şi depozite bancare (baza monetară şi banii de cont din economie, emisiunile Băncii Centrale şi cecurile băncilor comerciale). Mărimea ei este influenţată de Banca Naţională, de comportamentul celorlalte bănci comerciale din reţea şi de acţiunile întreprinse de populaţie în această direcţie.

Oferta monetară – depinzând în mare măsură de volumul mărfurilor şi serviciilor produse / prestate), de viteza de rotaţie a banilor şi de înclinaţia spre lichiditate a agenţilor economici – se poate determina potrivit Figurii 8.1., ca o funcţie de forma: Om = f(Q, Y), unde: Q – nivelul producţiei de mărfuri; Y – venitul.

Figura 8.1. Oferta monetară în raport cu nivelul venitului şi producţiei

Potrivit Figurii 8.1., remarcăm că: Atunci când venitul şi producţia de bunuri şi

servicii sunt reduse (Q1; Y1), cantitatea de monedă necesară pe piaţă e relativ restrânsă (Om1), rămânând “loc” de desfăşurare mobilului speculaţiei. O dată cu creşterea nivelului activităţii şi veniturilor (Q2; Y2), în economie este nevoie de tot mai multă monedă (Om2), pentru a face faţă tranzacţiilor. Drept urmare, rata dobânzii în economie se va majora.

Pentru înţelegerea mecanismului de creştere a cantităţii de monedă în economie se utilizează conceptul de multiplicator monetar. Acesta aparţine mecanismului şi obiectivelor politicii de stabilitate monetară şi se calculează astfel:

BMMm = (1)

unde: - Mm – multiplicatorul monetar (al banilor sau al ofertei monetare); - M – masa monetară (oferta totală de bani din economie); - B – baza monetară.

Producţie (Q) Venit (Y)

Ofertă monetară

(Om)

Q1; Y1

0 Om1 Om2

Q2; Y2

66

Pornind de la relaţia de calcul prezentată şi având în vedere un sistem cu două agregate monetare (de pildă, cel românesc), putem determina valoarea lui Mm şi în raport cu alte coordonate, ţinând seama de faptul că:

i Masa monetară M se poate exprima în forma următoare:

M = M1 + CB = NA + DV + CB (pentru că M1 = NA + DV)

unde: - M1 – monedă tranzacţională (agregat monetar); - CB – cvasi-bani (economii ale populaţiei + depozite bancare în lei + depozite în valută

ale rezidenţilor); - NA – numerar în afara sistemului bancar; - DV – disponibil la vedere.

Pentru a simplifica aceste notaţii în interiorul lui M, fie DV + CB = D (unde D – depozite şi disponibilităţi bancare). Astfel, vom avea:

M = NA + D (2).

În plus, fie: NA = a · D (3),

unde: - a – ponderea sumelor deţinute în afara sistemului bancar (de către agenţi economici

şi populaţie), ca procent aplicat la mărimea depozitelor şi disponibilităţilor bancare (D).

i Baza monetară B are, la rândul ei, compoziţia: B = NC + NA + DBC

unde: - NC – numerar în caseriile băncilor; - NA – numerar în afara sistemului bancar; - DBC – disponibil la Banca Centrală.

Pentru simplificare, vom presupune că includem (prin extensie şi numai în calcule) mărimea lui DBC, alături de cea a lui NC, în categoria generală de rezerve la dispoziţia băncilor (R). În consecinţă, socotind că R = NC + DBC, ajungem la relaţia:

B = NA + R (4).

De asemenea, fie: R = r · D (5),

unde: - r – rata rezervei bancare – ca procent aplicat mărimii depozitelor şi disponibilităţilor

bancare (D).

i Înlocuind relaţiile (2), (3), (4) şi (5) în formula iniţială (1), obţinem:

ra1a

)ra(D)1a(D

DrDaDDa

RNADNA

BMMm +

+=

++

=⋅+⋅

+⋅=

++

== .

În concluzie, relaţia de calcul a multiplicatorului monetar Mm arată de câte ori mai mare este oferta bănească în raport cu baza numerarului din economie. Valoarea lui este cu atât mai ridicată, cu cât “r” (rata sau cota de rezervă a băncilor) şi “a” (procentul de numerar din afara sistemului bancar, deţinut de agenţii economici şi de populaţie, în raport cu mărimea depozitelor bancare) sunt mai reduse.

Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi de care are nevoie (doreşte să dispună) un agent economic, la un moment dat. În acest caz, subiectul raţional se comportă similar situaţiei în care ar cere un orice alt produs (ştiut fiind că şi banii sunt tot o marfă). Cererea de monedă (Cm) poate fi exprimată asemănător cererii de marfă: Cm = f (d’, PS, PC, v, V, G, A, …), unde: d’ – rata dobânzii; PS – “preţul” deţinerii mărfii-substitut (al cărţii de credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul monedelor ş.a.); P – “preţul” bunului complementar (al

67

cardului); v – viteza de rotaţie a banilor; V – venitul cetăţeanului; G – gusturile (preferinţele) lui pentru o monedă (valută) sau alta, convertibilă sau nu; A – alte elemente: plata tehnicii utilizate, refuzul de plată ş.a..

Exemplu: Dacă rata dobânzii scade în economie de la d’1 la d’2, Figura 8.2. arată modul în

care creşte cantitatea cerută de bani de la Cm1 la Cm2 – şi, ca urmare, investiţiile.

Figura 8.2. Cererea de monedă în raport cu rata dobânzii.

În afară de elemente teoretice, oamenii doresc să deţină bani nu pentru

calităţile lor intrinseci, cât datorită rolului multiplu îndeplinit de ei. J. M. Keynes a caracterizat preferinţa pentru lichiditate prin intermediul unor factori cunoscuţi: mobilul tranzacţional – baza cererii de monedă în vederea realizării majorităţii schimburilor şi efectuării plăţilor; mobilul precauţiei – dat fiind că de multe ori, e mai importantă deţinerea de numerar, decât aceea în titluri (hârtii) de valoare; mobilul speculaţiei – ca imbold mai mult sau mai puţin firesc al agenţilor economici.

Echilibrul pieţei monetare este o componentă majoră a echilibrului economic general. Întrucât piaţa respectivă are la bază – la fel ca oricare alta – componente legate atât de cerere, cât şi de ofertă, se admite că în cadrul ei, la un nivel prestabilit al ratei dobânzii, se înregistrează tendinţa de realizare a unei stări de echilibru. Altfel spus, pe piaţa monetară se urmăreşte găsirea unui raport optim între masa bănească în circulaţie şi sumele necesare efectuării operaţiilor realizabile prin intermediul banilor. Menţionăm, însă, că echilibrul dorit trebuie să vizeze atât sfera monedei scripturale, cât şi cea a numerarului.

Concret, se spune că piaţa monetară este echilibrată atunci când, la o mărime d’E a ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită (Om) se egalizează cu cea a monedei cerute (Cm), ambele suprapunându-i-se lui QE (cantitatea de echilibru): Om = Cm, în Figura 8.3..

Figura 8.3. Echilibrul pieţei monetare

În condiţiile precizate, echilibrul format va fi de scurtă durată, deoarece factori perturbatori modifică starea respectivă.

Echilibrul monetar este de două tipuri: - intern – propriu cazului în care economia naţională are suficiente mijloace

de plată pentru cererea manifestată, fără – însă – a crea presiuni inflaţioniste;

Rata dobânzii (d’)

Cererea de monedă (Cm)

d’2

0 Cm1 Cm2

d’1

Rata dobânzii (d’)

Cantitatea de monedă (Qm)

Cm 0

E

QE

d’E

Om

68

- extern – când balanţa de plăţi nu înregistrează nici excedente, nici deplasări necontrolabile de capital.

Referindu-ne la echilibrul monetar intern, specificăm că acesta are doar efecte pozitive asupra economiei în general şi asupra pieţei monetare în particular. Între ele menţionăm:

• circulaţia bănească bazată pe raportul dintre cererea şi oferta de monedă; • concordanţa dintre nevoile băneşti ale populaţiei şi volumul, respectiv

structura ofertei de bani; • corelarea politicii monetar-financiare cu cea valutară.

8.3. Piaţa financiară: concept, caracteristici, componente

Piaţa financiară apare în literatura de specialitate şi sub numele de piaţă a capitalurilor plasate pe termen mediu şi lung. Caracteristicile pieţei financiare sunt următoarele:

1) Această piaţă se prezintă ca un tablou complex, cuprinzând situaţia cererii şi ofertei de titluri de valoare.

2) La un moment dat, cererea de capital vine din partea guvernului şi statului (pentru finanţarea cheltuielilor publice şi/sau a deficitului bugetar), organelor administraţiei centrale şi locale, agenţilor economici naţionali şi străini (în vederea formării resurselor pentru investiţii şi achiziţiilor).

3) Ea asigură colectarea şi transferul (direcţionarea) surplusului de disponibilităţi financiare ale agenţilor economici, spre cei care solicită împrumuturi de acest gen.

4) Aceeaşi piaţă este cea care evidenţiază rolul intermediarilor specializaţi, de a transforma un produs financiar în altul.

5) Pentru procurarea capitalului necesar în vederea acoperirii nevoilor ce depăşesc posibilităţile lor financiare, agenţii economici apelează la piaţa de capital, prin intermediul finanţării directe şi indirecte.

6) Cele mai cunoscute tipuri de plasament în acest domeniu sunt: - investiţiile de portofoliu (în valori mobiliare), pe baza titlurilor de valoare

de tipul acţiunilor, obligaţiunilor, bonurilor de tezaur şi eurotitlurilor; - investiţiile directe, respectiv plasamentele în obiective social-

economice, garantate şi mediate prin bănci de prestigiu; - creditele internaţionale, organizate prin sistemul instituţiilor monetar-

financiare de primă mărime (F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D.). 7) Piaţa financiară cuprinde tranzacţii cu titluri de valoare pe termen mediu şi

lung, având venituri de două categorii: fixe (obligaţiuni şi acţiuni privilegiate); variabile (acţiuni ordinare, comune sau obişnuite).

Piaţa financiară generează două categorii (nivele) esenţiale: I. Piaţa primară este componenta referitoare la emisiunea şi plasarea

titlurilor de valoare – realizate de obicei prin intermediul băncilor. Ea apare drept mecanism iniţial al desfăşurării libere a cererii şi ofertei corespunzătoare. În acest “sector”, cursul (preţul) titlurilor este egal chiar cu valoarea lor nominală (preţ ferm), deşi nu este exclus un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe produsul financiar.

II. Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzările şi cumpărările) cu titluri deja emise şi distribuite anterior pe piaţa primară. Ea asigură, de fapt, lichiditatea activelor financiare. În acest caz, cursul titlurilor depinde mai ales de raportul dintre cererea şi oferta de produse financiare, dar şi de factori precum: nivelul ratei dobânzii în economie; analiza veniturilor anterioare aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor asemenea câştiguri; conjunctura economică generală; situaţia agentului economic în cauză.

69

În general, piaţa secundară se conturează pe scheletul şi activitatea burselor de valori, unde comercializarea titlurilor se realizează după un anumit specific. Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor, date fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii economici care doresc acceptarea în acest cadru. Dintre ele, amintim: capitalul social semnificativ; oferirea pe piaţa bursieră a unei cote însemnate din acest capital; o situaţie generală prosperă, respectiv rentabilitate, solvabilitate ş.a.; garanţii solide. Acţiunea reprezintă titlul de valoare constituit asupra unei fracţiuni a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni, capabil să dovedească participarea deţinătorului său la capitalul firmei emitente. Este o hârtie de valoare negociabilă la bursă, aducătoare de venit pe termen mediu şi lung. Propriu-zis, se concretizează într-un titlu de proprietate asupra unei părţi din capitalul societăţii care a emis-o. Posesorii de acţiuni (acţionarii) sunt persoane fizice şi juridice, care-şi aduc aportul la capitalul societăţii pe acţiuni. Ca mod de exprimare a participării respective, acţionarii primesc un număr de titluri din emisiunea realizată, proporţional cu capitalul subscris de fiecare. Prin deţinerea unui număr de acţiuni – care asigură titularului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor (A.G.A.) – se obţine pachetul acţiunilor de control în firmă. Valoarea nominală a unei acţiuni (preţul ei) se calculează raportând capitalul social al firmei respective la numărul de titluri emise. Fiecare acţiune aduce un venit anual numit dividend, care se corelează cu mărimea profitului obţinut de firmă (aşadar, dacă se înregistrează pierderi, nu poate fi vorba de dividende). Se cunosc mai multe tipuri de acţiuni, dintre care specificăm:

a) după modul de prezentare: • acţiuni nominale (nominative): au înscris pe ele numele titularului şi

sunt transmisibile numai prin cesiune (transcrierea notificată a tranzacţiei în documentele emitentului); la rândul lor, pot fi de două categorii: pure (inscripţionate chiar de firma emitentă), respectiv administrate (de către bănci şi alte instituţii financiare);

• acţiuni la purtător: n-au înscris pe ele numele persoanei titulare, ceea ce le uşurează transmisibilitatea (deoarece nu se apelează la formalităţi); din acest unghi, sunt mai avantajoase decât cele anterioare, întrucât “codul” de identificare este dat doar de seria titlului.

b) după caracterul oferit de drepturile prevăzute: • acţiuni ordinare (obişnuite sau comune): dau posibilitatea obţinerii

dividendului (ca o cotă procentuală din profitul firmei, repartizată titularilor);

• acţiuni privilegiate (preferenţiale): conferă anumite drepturi titularilor. Drepturile posesorilor de acţiuni sunt: 1. informarea şi accesul la date care-i vizează direct; 2. participarea la A.G.A. şi votul în A.G.A., conform numărului de acţiuni; 3. controlul asupra gestiunii societăţii pe acţiuni; 4. primirea dividendelor, precum şi “compensarea” drepturilor băneşti cu

sistemul “plăţii prin acţiuni”; 5. în cazul falimentului / al dizolvării agentului economic, după ce firma şi-a

achitat datoriile faţă de creditori, soldul pozitiv rămas se repartizează între acţionari; dacă debitele nu se pot acoperi din valorificarea activelor, posesorii răspund în faţa creditorilor în limita participării la capitalul social;

6. pentru deţinătorii de acţiuni privilegiate, se practică ajustarea ratei dividendului la anumite perioade de timp;

7. dreptul de preempţiune, respectiv dreptul posesorilor de acţiuni comune de a-şi menţine proporţia de titluri deţinute, atunci când se va realiza o nouă emisiune;

8. convertibilitatea acţiunilor preferenţiale în acţiuni ordinare (nu şi invers);

70

9. dreptul de revocare, respectiv de răscumpărare a titlului la valoarea nominală plus un “premiu”.

Obligaţiunea este un titlu de credit cunoscut drept cotă-parte a unui tip de împrumut colectiv pe termen mediu şi lung, în favoarea unui agent economic. Ea reprezintă un titlu de valoare negociabil emis în vederea mobilizării de capital şi aducător de venit fix (achitabil indiferent de rezultatele înregistrate de firma în cauză). În privinţa emisiunii de obligaţiuni, ea poate fi de două tipuri: publică – dacă titlurile sunt oferite, în mod clasic, investitorilor, sau dacă prospectul de emisiune prevede cotarea lor la bursă; pe bază de plasament privat – când investitorii preiau în totalitate emisiunea, sau când nu se prevede negocierea titlurilor la bursă. Obligaţiunea se defineşte, în principiu, prin elemente precum: valoarea nominală (despre care am amintit deja); preţul de emisiune; suma prevăzută pentru subscriere; venitul fix adus de obligaţiune; data începând cu care se calculează acest câştig; durata obligaţiunii; preţul de rambursare la scadenţă. Obligaţiunile se clasifică după mai multe criterii:

1) după titular: - obligaţiuni nominale (nominative) – în cazul cărora numele

deţinătorului figurează înscris pe titlul respectiv; - obligaţiuni la purtător – situaţie în care nu e specificat numele

titularului. 2) după posibilitatea de convertire:

- obligaţiuni convertibile – care pot fi schimbate la un moment dat în acţiuni preferenţiale, pe suportul unui raport de conversie;

- obligaţiuni neconvertibile – care nu prezintă această variantă de opţiune.

3) după scadenţă: - obligaţiuni ordinare (obişnuite, comune) – cu scadenţă fixă; - obligaţiuni prelungibile – cu posibilitatea modificării scadenţei în sensul

amânării ei (“plata ulterioară”); - obligaţiuni “cu fereastră” – cu opţiunea schimbării scadenţei prin

anticiparea acesteia (“plata în avans”). Între componentele importante ale pieţei financiare trebuie să specificăm şi

aşa-numitele produse-hibrid. Ele concentrează unele caracteristici din partea acţiunilor şi altele din direcţia obligaţiunilor şi se referă, în esenţă, la titlurile de participaţie, la drepturile (bonurile) de subscriere şi la alte produse financiare, mai mult sau mai puţin utilizate pe plan mondial.

8.4. Bursele de mărfuri şi bursele de valori

Bursa este o prezenţă necesară pe piaţa financiară a lumii contemporane. În general, ea reprezintă piaţa oficială organizată, pe care se concentrează cererea şi oferta de active marfare şi financiare şi pe care operează intermediarii operaţiunilor de vânzare-cumpărare. Ţinând seama de caracterul operaţiunilor pe care le presupun, bursele sunt împărţite în două clase: burse generale – pe care se efectuează tranzacţii atât cu mărfuri, cât şi cu titluri (cum sunt cele din Amsterdam, Rio de Janeiro ş.a.); burse specializate, axate pe comercializarea unei game de bunuri (valori), iar uneori doar a unui produs (aşa sunt bursa londoneză a metalelor, cea a bumbacului de la Memphis ş.a.).

A. Bursele de mărfuri Aceste pieţe se ocupă cu operaţiile de vânzare-cumpărare a bunurilor fungibile,

pentru care există uzanţe comerciale specifice. Se cunoaşte faptul că unele din aceste burse – numite caracteristice – funcţionează în zone care concentrează mare parte din volumul tranzacţiilor mondiale cu o anumită marfă. Ele sunt

71

amplasate, de multe ori, în regiuni ale marilor producători şi/sau comercianţi. Exemplele sunt numeroase, iar dintre ele amintim doar bursa cafelei de la Sao Paolo şi bursa cerealelor de la Chicago. O trăsătură importantă a burselor de mărfuri este aceea că mijlocesc schimbul fără ca prezenţa bunurilor în cauză să fie necesară.

Operaţiunile la bursa de mărfuri sunt de două tipuri: la vedere – când livrarea produselor are loc imediat ce s-a realizat contractarea, în schimbul preţului stabilit; la termen – când predarea bunurilor se face ulterior, la cursul (preţul) din momentul încheierii tranzacţiei.

B. Bursele de valori Bursa de valori constituie piaţa secundară a valorilor mobiliare emise şi puse

în circulaţie (acţiuni, obligaţiuni, cecuri, certificate de depozit, titluri de credit, produse derivate ş.a.), respectiv piaţa pe care se negociază aceste titluri de bursă. Ea mijloceşte stabilirea preţului (cursului sau cotaţiei) bunurilor de valoare, dar asigură şi finanţarea şi/sau restructurarea firmelor cotate în cadrul ei (prin ofertă publică de cumpărare, licitaţie, fuziune, negociere ş.a). Pe acest parcurs, bursa contribuie la procesul de redistribuire a capitalurilor în economie. Rolul burselor de valori constă în îndeplinirea următoarelor funcţii: de informare specializată a factorilor pieţei, în vederea luării celor mai bune decizii de plasament; de circulaţie permanentă a titlurilor de valoare; de asigurare a cotării acestora; de “barometru” al stării conjunctuale a pieţei; de evaluare (in)directă a capacităţii firmelor; de transfer al riscurilor; de evitare – ca principiu – a oscilaţiilor de amploare a preţului hârtiilor de valoare (deşi acestea nu se pot anula).

Ca formă de organizare, bursele de valori funcţionează ca societăţi pe acţiuni, cu un capital social constituit pe baza contribuţiilor specificate de statute. Certificatele bursiere – sinonime ale acţiunilor obişnuite – dau dreptul de participare la tranzacţiile pe piaţa respectivă.

Bursa de valori este condusă de un Consiliu de Administraţie şi este compusă din mai multe comitete, care acţionează în vederea bunei funcţionări a operaţiunilor bursiere. Agenţii de bursă sunt specialişti angajaţi direct (operativ) sau indirect (neoperativ) în activităţile pieţei respective. Cele mai cunoscute categorii de operatori bursieri sunt:

• Brokerii (intermediari numiţi şi curtieri sau makleri) sunt reprezentanţii, prin mandat, ai clienţilor bursei. Ei iniţiază tranzacţii în numele, în contul şi pe riscul acestora, putând fi angajaţi de firme de brokeraj (caz în care primesc ordinele clienţilor prin intermediul angajatorilor) sau rămânând brokeri independenţi (situaţie în care execută ordine venite direct de la firme sau de la alţi agenţi, fără reprezentanţi la bursa respectivă).

• Dealerii (traderii) sunt agenţii propriu-zişi, care realizează tranzacţii în nume şi pe cont propriu (reprezentativi fiind dealerii comercianţi, înregistraţi şi autorizaţi la bursă).

Indiferent de categoria din care fac parte, bursele de valori calculează aşa-numiţii indici

bursieri, diferenţiaţi după modul de formare, după influenţa avută asupra conjuncturii economice ş.a.. Între indicii esenţiali înregistraţi pe piaţa financiară internaţională, menţionăm:

- indicele Dow Jones (la bursa din New York) – calculat pe baza unui “coş” de 30 valori în industrie, 20 în transporturi şi 15 în servicii;

- indicele Standard & Poor’s 500 (la bursa din New York) – calculat ca medie ponderată a cursurilor înregistrate pentru 500 valori cotate pe piaţă;

- Indicele New York Stock Exchange (NYSE) Composite Index (la bursa din New York) – calculat în mod similar, pe baza cursurilor unui număr de 1.700 de titluri;

- indicele Nikkei (la bursa din Tokyo) – având la bază cotaţiile pentru 300 valori prezente pe piaţa respectivă.

Există şi tranzacţii cu produse bursiere derivate, care fac obiectul unei

secţiuni specializate a pieţei financiare. Nu putem încheia subcapitolul referitor la bursă fără a reaminti despre existenţa pieţei O.T.C. – a titlurilor necotate la bursă

72

(despre care am inserat câteva informaţii atunci când am pomenit noţiunea piaţă secundară). Ea este o piaţă de tip extrabursier, pe care se tranzacţionează hârtii de valoare cu acces mai larg în raport cu celelalte. Operaţiile pe piaţa O.T.C. se realizează prin intermediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor societăţi financiare. În plus, adăugăm că negocierea cursurilor se efectuează direct, între vânzător şi cumpărător.

8.5. Piaţa valutară: elemente, trăsături, factori În accepţiune largă, prin piaţa valutară înţelegem acea piaţă pe care se

desfăşoară tranzacţii (operaţii reglementate) cu valute şi devize şi pe care se fixează cursul valutar, respectiv piaţa care cumulează cererea şi oferta aferentă, plus reţeaua adiacentă de bănci comerciale şi case de schimb.

Valuta constituie unitatea bănească a unei ţări, privită ca instrument de plată şi/sau de rezervă, în contextul utilizării ei în relaţiile economice internaţionale. Nu vom insista asupra elementelor generale legate de valută, specificând doar că aceasta din urmă se prezintă sub două forme: valută efectivă (numerar); valută de cont (disponibil în bănci). Devizele reprezintă titlurile de credit pe termen scurt, exprimate într-o valută şi utilizate ca mijloc de plată în relaţiile internaţionale. Teoretic, ele se referă la cecuri, cambii, acţiuni, obligaţiuni, transferuri telegrafice, dar practic, în această categorie generală intră şi valutele propriu-zise, metalele preţioase ş.a.. Devizele pot fi convertibile sau nu; ele se negociază la bursă sau se scontează la bănci (în funcţie de tipul lor).

Trăsăturile pieţei valutare ţin seama de elemente cum sunt următoarele: 1. Piaţa respectivă este rezultat nemijlocit al jocului permanent dintre

cererea şi oferta de valute, devize şi efecte de comerţ. 2. Presupune relaţii deosebit de ample între state (cu precădere

interbancare). 3. Cuprinde atât tranzacţii propriu-zise, cât şi un ansamblu de instituţii care

operează în cadrul ei. 4. Caută să elimine restricţiile încă existente la utilizarea unor valute în

anumite teritorii. 5. Are implicaţii pozitive aspra rezervelor valutare şi a politicii valutare a

statelor. Operaţiile întâlnite pe piaţa valutară se grupează în două mari clase:

• Tranzacţiile la vedere se referă la primirea-cedarea unei sume stabilite în schimbul valutei, în cel mult 48 ore de la încheierea acordului dintre părţi;

• Tranzacţiile la termen au în vedere vânzarea-cumpărarea de valută pe baza cursului valabil în momentul semnării contractului, dar presupun realizarea schimbului la scadenţa stipulată în înţelegere. Ele pot fi, la rândul lor, operaţii simple (după tipicul arătat) şi complexe (caz în care este vorba de acţiuni simultane de vânzare-cumpărare: una la vedere şi alta la termen).

Fiecare ţară având moneda ei proprie, este evident că pentru a desfăşura activităţi în cadrul relaţiilor internaţionale, a fost necesară găsirea unei modalităţi de conversie a acestor monede. Ea s-a materializat în cursul valutar, care desemnează raportul de echivalenţă dintre două valute, respectiv preţul unei valute, exprimat prin mijlocirea alteia (cu care se compară valoric).

73

Cap. 9. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI SALARIUL

9.1. Piaţa forţei de muncă: cererea şi oferta de forţă de muncă Piaţa forţei de muncă este o componentă a pieţei factorilor de producţie, cea pe care se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă şi se realizează vânzarea-cumpărarea mărfii corespunzătoare. Aici se stabileşte preţul muncii (salariul), în raport cu relaţia dintre forţele pieţei şi cu contribuţia depusă la realizarea producţiei. Caracteristicile principale ale pieţei forţei de muncă sunt următoarele: eterogenitate – dată de diversitatea cererii şi ofertei de forţă de muncă; concurenţă; asimetrie – datorată existenţei simultane a elementelor competitive şi mai puţin competitive, a angajaţilor calificaţi şi necalificaţi, a persoanelor de sex masculin şi feminin); instituţionalizare – coordonată de reglementări şi contracte de muncă; bivalenţă – determinată de considerente umane (angajaţii) şi monetare (salariile). Piaţa forţei de muncă se divide în mai multe componente, conform următoarelor criterii:

1. după tipul agenţilor angajatori: sectorul salariaţilor publici; sectorul lucrătorilor privaţi.

2. după gradul de pregătire: sectorul angajaţilor cu o calificare înaltă; sectorul lucrătorilor cu pregătire medie; sectorul salariaţilor necalificaţi.

3. după tipul predominant al activităţii depuse: sectorul salariaţilor care efectuează munci cu precădere fizice; sectorul determinat de munca intelectuală.

Formele de acţiune generală a statului pe piaţa forţei de muncă presupun stabilirea cel puţin a următoarelor aspecte:

a) durata zilei, respectiv a săptămânii de lucru; b) condiţiile de muncă (norme sanitare, de securitate, concedii ş.a.); c) limita minimă a câştigului în economie; d) raportul dintre nivelul salariului mediu şi indicele general al preţurilor; e) intervenţia ca arbitru între patronat – sindicate (când situaţia o cere); f) luarea unor măsuri de asigurare – pentru anumite sectoare – a locurilor de

muncă, prin repartizarea unor comenzi (în special în infrastructură), participarea la investiţii publice şi subvenţionarea unor activităţi.

Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată existentă la un moment dat într-o economie, exprimată prin numărul de locuri de muncă disponibile. Altfel spus, ea se constituie în volumul de muncă necesar în economie la un moment de timp, relevat de populaţia aptă să presteze o muncă remunerată, conform îndeplinirii sarcinilor prevăzute. Pentru persoanele apte de a lucra şi disponibile acestor prestaţii, condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie socotită cerere este remunerarea (salarizarea) ei. Se impun două observaţii legate de conceptul cererii de forţă de muncă: pe termen scurt, mărimea ei este invariabilă, întrucât dezvoltarea de noi activităţi (creatoare de locuri de muncă suplimentare) presupune timp; pe de altă parte, posesorii forţei de muncă beneficiază de o mobilitate relativ redusă, a cărei scădere se accentuează pe termen lung (pe considerente de vârstă, obişnuinţă ş.a.).

Cererea de forţă de muncă dinamică, fiind influenţată de o serie de factori: 1. cuantumul salariului oferit muncitorului; Se poate observa că, pe măsură ce salariul scade, cererea de forţă de muncă sporeşte – şi

invers. Altfel spus, cele două mărimi variază invers proporţional (vezi Figura 9.1.).

74

Figura 9.1. Cererea de forţă de muncă şi salariul

2. condiţiile de desfăşurare a activităţii; 3. contractele (angajamentele) agenţilor economici; 4. posibilitatea substituirii forţei de muncă prin alţi factori de producţie (de

pildă, prin capital); 5. previziunile firmelor; 6. nivelul venitului marginal, respectiv al productivităţii valorice a muncii

(WmgV), stabilit în funcţie de două elemente: productivitatea marginală fizică a muncii (WmgF) şi preţul de vânzare al mărfii (P).

Oferta de forţă de muncă se referă la cantitatea de muncă ce poate fi prestată la un moment dat într-o economie, în condiţii remuneratorii. Ea cuprinde populaţia aptă să lucreze şi disponibilă pentru a efectua activităţi economice generatoare de venit – mai puţin femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alte câteva categorii sociale. Trăsăturile ofertei de forţă de muncă au în vedere că:

• oferta respectivă este o categorie inseparabilă de posesorul ei; • oferta de forţă de muncă presupune aptitudini şi calităţi din partea

lucrătorului; • este un factor care, depinzând de cel care-şi pune la dispoziţia

angajatorului mâna de lucru, manifestă mobilitate individuală relativă; • se formează în timp, într-un interval necesar creşterii şi instruirii unei noi

generaţii, până la vârsta angajării; • în consecinţă, pe termen scurt, oferta de forţă de muncă este relativ rigidă; • în plus, posesorul forţei de muncă este dispus să caute o slujbă, dar, din

pricina obligaţiilor de a-şi întreţine atât propria persoană, cât şi familia, nu va aştepta locul de muncă potrivit: adesea va accepta ceea ce i se oferă;

• în determinarea ofertei de forţă de muncă depinde dacă durata legală a activităţii este fixată sau nu.

Oferta de forţă de muncă este influenţată de numeroşi factori, între care: populaţia activă disponibilă a unei ţări, cantitatea de muncă depusă de un angajat (pe zi, săptămână, lună), nivelul pregătirii şi calificării pentru persoana în cauză, programul şi condiţiile de lucru (tipul muncii), nivelul general al standardului de viaţă, posibilităţile de promovare în cadrul firmei, mărimea salariului oferit, impozitele şi taxele percepute asupra câştigurilor realizate, precum şi elemente legate de vârsta şi sexul lucrătorului.

Efectul global al sporirii venitului real al angajatului depinde de “greutatea” celor două efecte precizate, observată în graficul ofertei de forţă de muncă (Figura 9.2.):

0 Cererea

de muncă (CL)

Salariul (S)

S2

CL1

S1

S0

CL0 CL2

CL

75

Figura 9.2. Curba ofertei de forţă de muncă

Relativ la Figura 9.2., se reliefează următoarele elemente: - SRm este salariul real minim care incită individul să devină membru al

populaţiei active. - Pentru SR < SRm, persoana refuză să muncească. - În zona A de pe grafic, panta pozitivă a ofertei semnifică înţelesul efectului

de substituţie ES (omul lucrează suplimentar pentru un venit mărit progresiv).

- În zona B, creşterea salariului îl face pe individ să fie mulţumit de venitul său; chiar dacă încă nu este decis să opteze pentru mai mult timp liber (Es ≈ Ev), el nu continuă, de obicei, majorarea numărului de ore suplimentare.

- În zona C se face simţit efectul de venit Ev; panta negativă a graficului arată că oferta de forţă de muncă scade, în contrapartidă cu salariul real, care continuă să se menţină ridicat (“ofertă anormală”).

În esenţă, precum se întâmplă pe celelalte pieţe, la un moment dat, cererea şi oferta de forţă de muncă se echilibrează (situaţie vizibilă în Figura 9.3.).

Figura 9.3. Echilibrul pieţei forţei de muncă

unde: - CL – cererea de forţă de muncă; OL – oferta de forţă de muncă.

Potrivit Figurii 9.3., observăm anumite aspecte: a. Corespunzător unui nivel S0 al salariului şi unui nivel al ocupării QL0 , pe

piaţă se crează o stare de echilibru stabil (punctul E0 pe grafic). b. dacă salariul creşte la S1, cantitatea de muncă necesară va scădea la QL1,

iar noul echilibru (instabil, de data aceasta) se va regăsi în punctul E1.

Explicaţia faptului că E0 corespunde echilibrului de tip stabil survine din următoarele: - pentru orice salariu S’ < S0, cererea de forţă de muncă este superioară ofertei; deci,

pentru a se reechilibra piaţa, oferta de forţă de muncă va trebui să ajungă la nivelul

0 Oferta de muncă

(OL) – ore

Salariul real (SR)

ES < EV

ES ≈ EV

ES > EV A

B

C

SRm

zona

Cantitatea de muncă (CL, QL)

Salariul (S)

0

S

S0

S1

S'

QL1 QL0

OL

E1

E0

CL

76

cererii; acest lucru presupune majorarea salariului S’ la S0 (a se vedea săgeata ascendentă înscrisă în Figura 9.5.);

- pentru un salariu S cuprins între S0 şi S1 (S0 < S < S1), oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea corespunzătoare, aşa încât se va înregistra o mişcare de reducere a salariului de la S la S0 (a se vedea săgeata descendentă din Figura 9.5.);

- pe ansamblu, în ambele cazuri descrise, tendinţa cererii şi ofertei de forţă de muncă este de a se egaliza în punctul E0, de echilibru stabil – şi nu în E1 (punct de echilibru momentan).

9.2. Mecanismul stabilirii mărimii salariului. Corelaţia dintre creşterea salariului şi productivitatea muncii.

A. Pentru angajat, salariul reprezintă orice formă de venit care revine unei persoane, în schimbul prestării unei activităţi economice. În viziune restrânsă, el constituie mărimea plăţii cuvenite forţei de muncă generatoare de valori, ca aport la contribuţia sa la realizarea producţiei. Privit sub această formă, salariul apare ca fiind cel mai cunoscut tip de venit (cuantificat de angajat ca venit disponibil).

B. Pentru angajator, salariul semnifică suma plătită de acesta, în scopul de a beneficia de rezultatele (serviciile) obţinute în urma utilizării forţei de muncă a unui lucrător. Privit ca o cheltuială reprezentând o componentă a costului total de producţie, el cuprinde, pentru firmă, categorii precum: salariul individual, premiile, eventualele avantaje materiale, concediile plătite, cheltuielile cu pregătirea profesională, asigurările şi impozitele corespunzătoare.

Suma de bani primită de un muncitor din partea agentului angajator, pentru activitatea depusă într-un interval de timp (de obicei o lună) poartă numele de salariu nominal. Nivelul lui se fixează în funcţie de factori precum: raportul cerere – ofertă de forţă de muncă pe piaţă; priceperea individului, nivelul de educaţie; vârsta şi vechimea; mărimea şi importanţa efortului depus; productivitatea fizică şi cea marginală a muncii; rezultatele înregistrate de firmă; conjunctura economică.

În general, salariul unui individ are două mari componente: 1. salariul tarifar – suma propriu-zisă cuvenită pentru munca depusă, care

trebuie să ţină seama de salariul minim pe economie; 2. sporuri (pentru vechime în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi

unitate, ore suplimentare, muncă în condiţii grele, lucrul pe timp de noapte) şi alte adaosuri (cote de profit net, bonusuri, premii ş.a.).

Salariul real arată cantitatea de bunuri şi servicii care se poate achiziţiona la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal. În alţi termeni, el constituie, de fapt, expresia puterii de cumpărare a salariului nominal. De aceea, se calculează prin

intermediul raportului: P

SNSR = (unde: SR – salariul real; SN – salariul nominal; P –

nivelul preţurilor la bunurile de consum). Ca urmare, salariul real SR este determinat, pe de-o parte, de mărimea

salariului nominal (variind direct proporţional cu SN), iar pe de altă parte, de nivelul preţurilor (variind invers proporţional cu P). Adăugăm că salariul real este un element de bază în cuantificarea standardului de viaţă al populaţiei unei ţări (ca atare, unele surse de specialitate precizează că el poate fi privit şi ca raport între salariul nominal şi costul vieţii).

În dinamică se calculează indicele salariului real (ISR), având o relevanţă

sporită pentru analist: 100I

II

P

SNSR ⋅= , unde: ISN – indicele salariului nominal

( 100SNSN

I0

1SN ⋅= , unde SN1 – salariul nominal în perioada curentă, iar SN0 – salariul

77

nominal în perioada de bază); IP – indicele general al preţurilor ( 100PP

I0

1P ⋅= , unde

P1 – nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada curentă, iar P2 – nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada de bază). Cunoscând ISN şi IP, putem calcula indicele salariului real (ISR) şi într-o altă variantă:

100SRSR

100SR

1SR100SNP

PSN

100PP

SNSN

100I

II

0

1

01

0

0

1

1

1

0

0

1

P

SNSR ⋅=⋅⋅=⋅⋅=⋅⋅=⋅= .

Tipologia salariului include încă două categorii economice: • Salariul colectiv este considerat a fi suma atribuită tuturor lucrătorilor

dintr-o firmă – global sau sub formă de facilităţi – ca rezultat al participării lor la obţinerea producţiei şi profitului.

• Salariul social este parte din venitul naţional, prin intermediul căreia societatea poate acţiona pentru creşterea veniturilor anumitor angajaţi (grupuri de lucrători), care se confruntă cu dificultăţi şi riscuri sporite (accidente de muncă, boli profesionale, concedieri ş.a.). Acest tip de salariu este, în final, o modalitate de aplicare a măsurilor de protecţie socială la nivel naţional.

Formele de salarizare reprezintă mecanisme care fac legătura între elemente precum: pregătirea individului; tipul muncii; rezultatul activităţii pentru lucrător, respectiv pentru angajator; mărimea salariului nominal. Cele mai cunoscute modalităţi de determinare a salariului individual sunt:

a) salarizarea conform timpului lucrat (în regie) – care presupune o cantitate minimă de muncă aferentă; ea se aplică de obicei în domeniile în care se pune accent pe calitatea producţiei;

b) salarizarea pe operaţii / pe produse – care nu precizează durata necesară efectuării serviciilor (uneori, ea afectează calitatea prestaţiilor);

c) salarizarea mixtă – care include plata pentru ziua de muncă. Menţionăm că se pot obţine câştiguri şi ca urmare a participării salariaţilor la

rezultatele obţinute de agenţii economici, în următoarele “formule”: primirea unor cote-părţi aferente profitului înregistrat, deţinerea de acţiuni emise de firmele angajatoare şi beneficierea de anumite procente din cifra de afaceri.

Mărimea salariului a fost şi mai este un subiect controversat în economie. Principiile subzistenţei afirmă că salariul nu trebuie să depăşească pragul asigurării traiului, întrucât faptul ar provoca mărirea natalităţii şi, ulterior, sporirea ofertei de forţă de muncă (“ciclul” ajungând, din nou, la scăderi de salarii). Comparativ, după teoria cererii şi ofertei, mărimea salariului se fixează pe piaţa forţei de muncă, prin confruntarea cererii şi ofertei de mână de lucru. În schimb, teoria producţiei şi a productivităţii marginale exprimă realitatea potrivit căreia, dacă mărimea salariului ar depăşi-o pe cea a producţiei marginale (în inter-relaţie cu productivitatea marginală a muncii), agenţii economici ar trebui să recurgă la disponibilizări. După principiile negocierii, nivelul salariului se fixează potrivit înţelegerilor dintre patronat şi sindicate. La rândul său, teoria salariului de eficienţă precizează că majorarea salariului aduce cu sine, într-adevăr, creşteri ale productivităţii, dar şi costuri sporite pe unitatea de muncă; ea face apel, aşadar, la noţiuni precum eficienţa şi randamentul.

În realitate, stabilirea mărimii salariului preia elemente din toate aceste teorii. Ea este abordată în contractul de muncă existent şi are două baremuri:

I. Limita inferioară a salariului se stabileşte în relaţie cu costul forţei de muncă şi este fixată, principial, de stat (deşi nu e o regulă) – ca salariu minim pe economie. Acesta este mijlocul asigurării unui trai decent, noţiune apreciată prin indicatori cum sunt: mărimea PNB raportată la un locuitor; cheltuielile medii efectuate într-un an, de o persoană; numărul celor aflaţi în întreţinerea salariaţilor dintr-o familie; ponderea grupelor de cheltuieli în salariu. Dacă salariul minim este

78

mai mic decât cel pe care-l poate asigura economia, efectul imediat (negativ) va fi scăderea ofertei de forţă de muncă pe piaţa oficială şi creşterea ei pe aşa-numita “piaţă neagră”.

II. Limita maximă a salariului este dată, teoretic, în cazul unei economii, de mărimea venitului naţional obţinut într-o perioadă de timp; practic, pentru un agent economic, acest plafon este oferit de nivelul productivităţii marginale a muncii. Oricum, creşterile salariale depind în principal de politica patronatului şi abia în ultimă instanţă de sindicate (care reuşesc să primească majorări salariale prin reducerea ofertei de forţă de muncă, atunci când cererea este susţinută). Creşterea salariului nominal nu reprezintă, însă, o pârghie de stimulare a angajaţilor, atâta timp cât dinamica salariului nominal mediu nu este corelată cu cea a principalilor indicatori de eficienţă.

În condiţiile economiei de piaţă, nivelul salariului nominal primit de la un lucrător se formează în urma negocierii colective, aşa ca în Figura 9.4..

Figura 9.4. Negocierea salariului şi timpul de grevă

unde: - Sm – salariul minim pe economie; - CRS – curba revendicărilor sindicale; - CCP – curba concesiilor patronale.

În Figura 9.4., greva debutează ca urmare a refuzului muncitorilor de a lucra. Sindicatul solicită un nivel Ss al salariului (uneori chiar mai înalt decât limita maximă SM a posibilităţilor firmei (din considerente legate de “cedările” ulterioare, de care oamenii sunt conştienţi). Patronatul îşi expune punctul de vedere, respectiv acordarea unui salariu SP, eventual mai mare decât cel anterior – şi încearcă să-l impună sindicatului. Muncitorii continuă greva pe măsură ce observă breşe de nesiguranţă în oferta partenerului de negociere, dar, de cele mai multe ori, coboară şi ei “ştacheta”. La rândul său, patronatul acordă un surplus la salariu, aşa încât, în timpul T, se ajunge la anumite concesii (mai mult ca urmare a pierderilor înregistrate datorită opririi producţiei), concretizate în fixarea nivelului Sn al salariului negociat. Dacă greva a avut ca obiectiv doar creşterea salariului, durata ei încetează în punctul T de pe grafic. Dacă are în vedere şi alte considerente, încă nerezolvate, mişcarea revendicativă continuă (curbele punctate de pe grafic, ulterior punctului T). Există teorii care susţin apropierea nivelului salariilor, pe baza unor motivaţii precum: importanţa activităţilor depuse, timpul de lucru, tipul muncii, posibilitatea creşterii pregătirii celor care au o calificare redusă, precum şi similitudinea condiţiilor de muncă. Totuşi, dezideratul amintit nu e atât de facil în realitate, întrucât nu se pot “echilibra” calităţile personalului angajat în diverse operaţiuni. De aceea, diferenţierea salariilor rămâne în actualitate. Ea are la bază mai multe repere: rezultatele obţinute (de lucrător şi de firmă); productivitatea muncii; caracterul activităţii (greu / uşor); responsabilitatea acţiunilor efectuate; accesul la educaţie; aptitudinile angajaţilor.

Salariul (S)

0 Durata grevei

(t)

Sn

Sm

t T

SP

SM SS

CRS

CCP

79

Diferenţierile salariale apar şi în raport cu pieţele pe care iau naştere relaţiile de muncă. Deosebirile dintre salarii corespund, în principiu, factorilor care evidenţiază raportul cerere – ofertă de forţă de muncă şi relaţia dintre venitul marginal – costul marginal al muncii, pe fiecare tip de piaţă. Între cele mai motivate diferenţieri salariale (fără a fi vorba, însă, de discriminări) se numără cele ocazionate de capitalul uman. Ele se concretizează în rezultate pozitive, privind productivitatea muncii. Este firesc ca în practică să existe anumite decalaje între ritmurile evoluţiei salariului (S) şi productivităţii (W). Atunci când, într-o perioadă de timp, implicarea factorului capital este intensivă şi profundă, indicele creşterii productivităţii (IW) este superior celui al salariului (IS) – şi invers. Datorită necesităţii asigurării, de către orice agent economic, a fondurilor necesare suportării altor cheltuieli cu forţa de muncă, decât cele strict salariale – şi, în plus, în scopul evitării majorării costurilor – relaţia care asigură funcţionalitatea sistemului

economic este, însă, următoarea: SW II > sau 1II

S

W > . Specificăm că:

1. Dacă IW < IS, deşi salariile cresc, vor spori costurile firmei şi, ca urmare, se va reduce profitul: cererea de forţă de muncă va scădea, ceea ce va antrena micşorarea salariilor.

2. Dacă IW > IS – aşa cum este necesar – relaţia între productivitatea muncii şi salariu trebuie să asigure cointeresarea lucrătorilor în desfăşurarea, în continuare, a activităţii.

3. Rezultă următoarele: cantitativ, relaţia IW > IS este bazată pe creşterea mai pregnantă a rodniciei muncii în raport cu majorarea venitului salarial; în optică strict calitativă, relaţia IW > IS trebuie urmărită pentru stimularea reală a personalului, în raport cu productivitatea lui.

În ansamblu, se apreciază că toate politicile care urmăresc, pe de o parte, reducerea diferenţelor salariale, iar pe de altă parte, creşterea forţată a productivităţii muncii – fără a analiza motivaţiile reale care stau la baza lor – vor avea, de cele mai multe ori, efecte contrare celor pe care se mizează.

80

Cap. 10. PROFITUL, DOBÂNDA ŞI RENTA – ALTE VENITURI

ALE FACTORILOR DE PRODUCŢIE

10.1. Profitul – rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului. În urma activităţilor depuse în cursul unei perioade de timp, fiecare agent economic înregistrează rezultate determinate prin diferenţa dintre veniturile încasate şi cheltuielile antrenate de realizarea scopului propus. Dacă veniturile respective depăşesc cuantumul cheltuielilor totale ocazionate de desfăşurarea activităţii subiectului, rezultatul obţinut, pozitiv, îmbracă forma profitului. Dacă, însă, el este negativ (cheltuielile fiind superioare veniturilor), firma înregistrează pierderi. Motivaţiile realizării profitului au în vedere cel puţin câteva coordonate: depăşirea riscului; avantajele asupra competitorilor; existenţa unei oferte pe măsura cererii de bunuri; cucerirea unui anumit segment de piaţă; managementul eficient; echilibrul economico-financiar; obţinerea profitului suplimentar. Titularii de profit sunt agenţii economici (persoane fizice şi juridice).

În sens contabil, profitul (Prc) se deduce din relaţia: Prc = Vt – Cht (unde: Vt – veniturile totale; Cht – cheltuielile totale). În sens economic, profitul este considerat rezultat pozitiv al activităţii unei firme, desfăşurate într-o anumită perioadă de timp:

a. la nivel de agent economic: Pr = V – CT (unde: Pr – profitul total al firmei; V – venitul obţinut; CT – costurile totale ocazionate de activitate);

b. la nivel de produs: Pru = P – Cu sau Pru = P – CTM - unde: Pru – profitul unitar; P – preţul de vânzare unitar al produsului (considerat venit mediu:

QQP

QVP u ⋅

== , (unde Q – nivelul producţiei; Cu = CTM – costul unitar).

Din punct de vedere absolut, masa profitului (Pr) reprezintă suma totală realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un interval în care produce bunuri şi servicii vandabile. Dacă V > CT (iar pe produs, P > CTM), subiectul obţine profit; dacă V < CT (iar pe produs, P < CTM), el înregistrează pierderi (p).

Din punct de vedere relativ, calculăm rata profitului (Pr’), ca raport procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie cheltuielile totale (costurile) CT, ocazionate de obţinerea rezultatului înregistrat, fie cifra de afaceri (volumul încasărilor realizate din activitatea proprie) CA, fie capitalul total (de referinţă) K, fie alt element derivat din acestea. Concret, se iau în considerare

următoarele variante: 100CTPrPr' ⋅= ; 100

CAPrPr' ⋅= ; 100

KPrPr' ⋅= .

În cele ce urmează, vom prezenta principalele forme de profit. ! Un prim criteriu de categorisire a profitului este structura lui, în funcţie de

care remarcăm: Profitul brut (Prb) este diferenţa dintre veniturile totale realizate (V) şi

cheltuielile efectuate (Cht) pentru obţinerea rezultatului unei activităţi economice: Prb = V – ChT. Menţionăm că este utilizat şi conceptul profit brut de exploatare, referitor la diferenţa pozitivă dintre veniturile din activitatea proprie (V, respectiv cifra de afaceri CA) şi costurile totale (CT).

Profitul net (Prn) rezultă în urma diferenţei dintre profitul brut şi impozitul pe profit: Prn = Prb – IPr. În legătură cu conceptul de profit net se vorbeşte şi despre profitul admis. Acesta constituie o mărime a profitului stabilită nu atât sub incidenţa factorilor economici, cât instituţional, prin decizia autorităţii statale (e vorba de politica statului, îndreptată spre destinaţiile profitului net obţinut în diverse sectoare).

81

! În raport cu limitele înregistrate, distingem următoarele: Profitul normal arată nivelul minim al profitului, necesar şi suficient pentru ca agentul economic să-şi poată continua activitatea. Privit, în esenţă, drept cost de oportunitate, el cuprinde elementele costului implicit (de oportunitate). Sub limita profitului normal, producţia nu se mai motivează. Profitul economic sau pur este diferenţa pozitivă dintre venitul total (încasările firmei) şi costurile totale (explicite şi implicite). Din altă perspectivă, el reprezintă diferenţa dintre profitul total şi cel normal (constituind o mărime reziduală sau rămasă). Când profitul economic este zero, întreprinderea realizează profit normal sau minimal (situaţie întâlnită în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă). Profitul contabil reprezintă diferenţa dintre venitul total (încasările firmei) şi costul explicit al firmei; altfel spus, poate fi privit fie ca profit total, fie ca sumă între profitul economic şi cel normal.

Supraprofitul este surplusul de profit peste cel obţinut în condiţii obişnuite de piaţă, respectiv profitul datorat unor condiţii particulare – de obicei economice (ca urmare a preţurilor fără acoperire, a diferenţelor de preţ între pieţe ş.a.), naturale sau preferenţiale. În această categorie sunt incluse, ca exemple, cazul eficienţei deosebite şi cel al firmei care activează pe piaţa de monopol.

Profitul legitim i se cuvine întreprinzătorului, pentru contribuţia sa la desfăşurarea activităţii

economice. El este motivat de procese de producţie (pentru servicii aduse în legătură cu progresul tehnico-economic), de management, de reduceri de costuri şi preţuri, precum şi de elemente de depăşire a riscurilor. Acest profit rezultă din respectarea prevederilor legale în vigoare – bază pentru obţinerea de produse noi, superioare calitativ – dar şi pentru realizarea de economii sau investiţii.

Profitul nelegitim (necâştigat, nemeritat) este suma însuşită de proprietarul unui factor de producţie, fără ca acesta să fi participat în vreun fel la activitatea economică. El apare ca urmare a: încălcării prevederilor legale, creşterii arbitrare a costurilor şi preţurilor, majorării marjei de profit peste cea admisă, dublelor înregistrări, sustragerii de la plata impozitelor, câştigurilor datorate unei poziţii privilegiate pe piaţă, unor politici protecţioniste, inflaţiei, economiilor neadmise la unele cheltuieli ş.a.. Un exemplu în acest domeniu este profitul de monopol.

Determinarea mărimii profitului şi maximizarea ei A) Cazul pieţei cu concurenţă perfectă Vom lua în considerare aplicaţia practică prezentată în Tabelul 10.1..

Tabelul 10.1. Maximizarea profitului în condiţii de concurenţă perfectă*

Pro

ducţ

ia v

ându

tă Q

Ven

itul V

= P

·Q

($)

Cos

tul t

otal

CT

($)

Pro

fit /

pier

deri

(+

)Pr /

(-)p

($

)

Cos

tul t

otal

med

iu

CTM

=CT/

Q

Ven

itul m

argi

nal

Vm

g=ΔV

/ΔQ

Cos

tul m

argi

nal

Cm

g=Δ

CT/Δ

Q

Dife

renţ

e V

mg –

Cm

g

Dec

izia

de

prod

ucţie

0

0

300

-300

∞

400

400

0

1

400

700

-300

700

400

200

+200 2

800

900

-100

450

400

300

+100

3

1.200

1.200 0

400

400

400 0

4

1.600

1.600

0

400

opt.

400

900

-500 5

2.000

2.500

-500

500

400

1.400

-1.000 6

2.400

3.900

-1.500

650

* Se lucrează în condiţiile în care preţul unitar al bunului considerat este P = 400 $.

82

Referitor la datele din tabelul anterior (regăsite în Figura 10.1.), observăm că: • Pentru Q = 0, V = 0 (nu există producţie, deci nu se vinde nimic). • Cu cât sporeşte cantitatea fabricată, venitul total V creşte (preţul este constant, dar

cantitatea vândută se amplifică, reprezentând baza majorării încasărilor). • Venitul marginal Vmg rămâne constant, fiind egal cu preţul bunului. • Costul total CT creşte pe măsură de producţia comercializată este mai mare. • Costul total mediu CTM are o tendinţă de scădere până la Q = 3, respectiv Q = 4 bucăţi

(unde se înregistrează min CTM = 400 $/buc.), urmată de alta, de creştere. • Costul marginal Cmg are un parcurs descendent până la Q = 2 (min Cmg = 200, după care

creşte rapid, până la maximul de 1.400 $). • Q < 4 bucăţi → Vmg > Cmg ; Q = 4 bucăţi → Vmg = Cmg; Q > 4 bucăţi → Vmg < Cmg. • Pr = V – CT; V = P·Q => V = f(Q), respectiv V = V(Q); CT = CF+CV = CF+ CVM·Q = CF

+ f(Q), respectiv CT = CT(Q). Astfel, Pr = V(Q) – CT(Q). El se maximizează când

derivata lui în raport cu variabila respectivă (Q) este nulă: 0dQPrd

= => Prmax;

mgmg CVdQ

dCTdQdV

dQPrd

−=−= ; Vmg – Cmg = 0 => Vmg = Cmg. Profitul maxim (Pr =

0) se realizează când Q = 3 bucăţi şi Q = 4 bucăţi. Astfel, situaţia de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă se înregistrează în punctul E din Figura 10.1., corespunzător căruia: Vmg = Cmg = 400 $; CTM4 = 400 $ (minim); Q4 = 4 bucăţi (optimă); Pr4 = 0 $.

• Orice firmă care, pe o piaţa cu concurenţă perfectă, vrea să-şi maximizeze profitul, va proceda astfel: va mări producţia cât Vmg > Cmg (dacă îi permite capacitatea de fabricaţie); va obţine profit maxim când Vmg = Cmg (aici, 400 $), cantitatea realizată fiind optimă; va evita creşterea producţiei peste Qopt (în cazul de faţă, 4 bucăţi); altfel va acumula profituri tot mai reduse, ajungând în final să înregistreze pierderi.

Figura 10.1. Coordonate generale ale poziţiei firmei care acţionează pe piaţa cu concurenţă perfectă

200

300 400

500

650 700

900

1400

450

1 2 3 4 5 6 0

P, Vmg, CTM, Cmg

Q

P = Vmg E

CTM

Cmg

Qopt

83

B) Cazul pieţei de monopol Situaţia obţinerii profitului de monopol poate fi observată în Figura 10.2..

Figura 10.2. Profitul de monopol

unde: - CC’(P) – curba cererii, dată de nivelul preţului, peste care se suprapune curba venitului

mediu V ; - CTM – curba costului total mediu; - Cmg – curba costului marginal; - Vmg – curba venitului marginal; - CTM1-P1-A-B (aria haşurată) – profitul de monopol.

Referitor la Figura 10.2., remarcăm următoarele: i Cantitatea optimă Q1, obţinută la un cost mediu CTM1 = Q1B, poate fi vândută la preţul

P1 = Q1A, în condiţiile în care P1 > CTM1. i Monopolistul este beneficiarul unui profit suplimentar. În termeni de specialitate, el

înregistrează supraprofit, fără să producă la min CTM. i Mărimea profitului de monopol este aria haşurată din Figura 10.4., dată de valoarea

Q1·(P1 – CTM1), unde P1 – CTM1 = Prm (profitul unitar sau mediu al monopolistului). i Decizia de producţie (respectiv de vânzare) este logică: atâta vreme cât Vmg > Cmg,

producţia poate creşte în condiţii de profitabilitate; când Vmg = Cmg, producţia este optimă şi conferă obţinerea profitului maxim; orice sporire a producţiei când Vmg < Cmg este inoportună şi cauzează pierderi pe care monopolistul nu le acceptă.

i Pe perioadă lungă, firma poate rămâne – cu şanse mari – pe piaţă (în ramură), atâta timp cât P > CTM.

i Deşi îşi impune condiţiile, monopolul duce la crearea unui cost social, care corespunde zonei ABF din Figura 10.2.. Datorită lui, unii economişti calculează pierderea brută provocată de monopol, ca diferenţă între utilitatea marginală şi costul de oportunitate determinate de producerea anumitor cantităţi dintr-un bun. Motivaţia costului amintit este dată de faptul că societatea, deşi are de câştigat, într-o anumită măsură, de pe urma creşterii cantităţii produse de la Q1 la Q3 (aşa încât, teoretic, avantajul social marginal depăşeşte costul social marginal), va trebui să suporte diferenţa (P1 – CTM1). Din acest unghi, monopolul cauzează risipă (prin limitarea ofertei).

i Monopolistul ia deciziile care-l favorizează, chiar şi atunci când consumatorii socotesc preţurile practicate ca fiind prea mari. În cazul extrem, ca să evite eventualele situaţii-limită, el apelează la obţinerea unor profituri medii, vizând o cifră de afaceri semnificativă.

În strânsă legătură cu conceptul de profit se studiază pragul de rentabilitate

(Qr). Acesta arată volumul producţiei unui agent economic, începând cu care întreprinderea înregistrează profit. Corespunzător situaţiei respective, punctul de plecare este relaţia Pr = V – CT.

Q Qopt

Vmg, Cmg, CTM, P

P CTM1

C1 (Vmg=Cmg)

Q1

A

Q3

F

CTM

CC’(P) = V E

B

0

Cmg

Vmg

D

Q2

84

Pr = 0 => V – CT = 0, deci V = CT; P·Q = CF + CV , adică P·Q = CF + CVM·Q

sau P·Q – CVM·Q = CF; Q·(P – CVM) = CF => Q = Qr = CVMPCF

-

Pragul de rentabilitate se studiază în două variante: a) Ipoteza parcursului liniar al costurilor variabile (regăsită în Figura 10.3.):

Figura 10.3. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza liniarităţii costurilor variabile (CV)

În Figura 10.3., observăm că: • Intersecţia curbelor V şi CT duce la crearea, pe grafic, a două zone:

una de pierderi (p), în care V < CT – şi alta corespunzătoare obţinerii de profit (zona haşurată, în care V > CT).

• Qr reprezintă pragul de rentabilitate (pentru care Pr = 0), începând cu care firma, mărindu-şi producţia, realizează profit.

• R este punctul critic sau mort, iar Qr – pragul critic al producţiei. b) Ipoteza parcursului neliniar al costurilor variabile (vizibilă în Figura 10.4.):

Figura 10.4. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza neliniarităţii costurilor variabile (CV)

În Figura 10.4., constatăm că: • Pe grafic se formează trei regiuni (în cazul nostru):

- V < CT – zonele în care se înregistrează pierderi (p); - V = CT – în cele două puncte Ri (punct critic inferior) şi Rs (punct

critic superior); - V > CT – zona haşurată pe grafic – delimitată de Ri şi Rs,

corespunzătoare unui volum al producţiei cuprins între Qri (prag de rentabilitate inferior) şi Qrs (prag de rentabilitate superior).

• Profitul maxim se înregistrează în cazul în care Vmg = Cmg, în porţiunea relevată de limitele Qri şi Qrs (respectiv Ri şi Rs).

V, CT

Q CF CF

0 Qr

CV CT

V Pr

R p

V, CT

Q CF CF

0 Qri

CV CT

V

Qrs

Ri

Rs

p

p

Pr

85

• Între factorii care influenţează nivelul lui Qr se numără: nivelul şi structura costurilor fixe CF; nivelul, structura şi evoluţia costurilor variabile CV; mărimea şi evoluţia preţurilor; cererea de bunuri.

În strânsă legătură cu noţiunea prag de rentabilitate se analizează condiţia de închidere a unei firme (pragul de închidere), ştiut fiind că orice agent economic care nu-şi mai poate acoperi costurile (avem în vedere mai ales importanţa costurilor variabile CV) îşi va înceta activitatea pe termen scurt. De ce uneori, firma continuă să producă, fie şi în situaţia în care P < CTM? Explicaţia este următoarea: pentru că, urmărind intenţia de minimizare a pierderilor, decizia de încheiere completă a activităţii va aduce mai multe prejudicii, decât fabricaţia în continuare a bunurilor respective.

Pragul de închidere într-o firmă rezultă din următoarea “regulă”: Când preţul de vânzare al mărfii scade atât de mult, încât venitul total al firmei se situează sub nivelul CV, iar P < CVM, agentul îşi va minimiza pierderile, încetându-şi total activitatea. Preţul pentru care V = CV sau pentru care pierderile egalizează CF se numeşte prag (punct) de închidere (Figura 10.5.). Dacă P depăşeşte acest punct, întreprinderea va produce urmărind curba Cmg, ţinând cont de faptul că pierderile înregistrate vor fi, oricum, inferioare celor cauzate de oprirea fabricaţiei. Dacă P nu atinge pragul amintit, agentul economic îşi va înceta activitatea, limitându-şi pierderile la nivelul CF.

Figura 10.5. Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere în cazul unei întreprinderi

unde: - CC’(P) – curba cererii, determinată de preţul P al mărfii vândute; - Qr – pragul de rentabilitate, determinat de punctul R (în care P = CTM); - Qi – pragul (punctul) de închidere, determinat de punctul PI (în care P = CVM); - Pi – nivelul preţului care corespunde pragului de închidere.

10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei.

Pârghie economică esenţială, dobânda se defineşte ca fiind venitul însuşit de proprietarul oricărui capital angrenat într-o activitate economică, venit considerat ca excedent în raport cu suma avansată iniţial. Altfel spus, dobânda semnifică expresia bănească a valorii convenite de comun acord între creditor şi debitor, pe care datornicul o plăteşte împrumutătorului la scadenţă, ca obligaţie pentru serviciul adus (dreptul de folosire a capitalului o anumită perioadă de timp).

Cunoscută încă din antichitate, dobânda a evoluat ca sens în decursul timpului, multiplicându-şi atât explicaţiile, cât şi modalităţile de existenţă. În

0 Qr Qi

P

Q

CC’ (P)

CTM OO’= Cmg

R P

Pi

CVM

PI

86

contemporaneitate, ea are cel puţin trei funcţii: este o puternică motivaţie în vederea economisirii unei părţi a venitului obţinut într-un interval de timp; are rol în orientarea spre destinaţii cât mai profitabile a disponibilităţilor financiare; este o reală pârghie de redistribuire a veniturilor în societate.

Aceste funcţii se sesizează în oricare din multiplele modalităţi de existenţă ale dobânzii: pe piaţa monetară; pe piaţa financiară (dividend, respectiv venit fix), corespunzător creditelor pe termen scurt, mediu şi lung; pentru remunerarea certificatelor de depozit şi a bonurilor de trezorerie; pentru firme, respectiv pentru persoane fizice.

În sens restrâns, dobânda este venitul cuvenit proprietarului unei sume date cu împrumut. În sens larg, ea se referă la excedentul revenit proprietarului oricărui tip de capital utilizat cu împrumut în activitatea economică.

Când se vorbeşte despre dobândă se au în vedere doi indicatori relevanţi: A. Masa dobânzii (suma ei absolută) reprezintă o mărime rezultată în urma

produsului dintre valoarea creditului (C) şi rata dobânzii (d’). B. Mărimea ei relativă este dată de rata dobânzii, care reprezintă un raport

procentual constând în preţul plătit de debitor pentru a utiliza o perioadă de un an, de 100 unităţi monetare. În acelaşi timp însă, pentru creditor, rata dobânzii semnifică venitul anual – exprimat procentual – obţinut ca remuneraţie a împrumutului bănesc oferit de acesta în condiţii de garanţie.

Clasificăm dobânda după două criterii: 1. în raport cu faptul că este un venit impozabil: dobândă brută; dobândă

netă – rămasă după prelevarea impozitului aferent. 2. după modul de calcul: dobândă simplă – practicată când durata creditului

nu depăşeşte un an; dobândă compusă – când suma corespunzătoare nu se plăteşte anual, ci are loc procesul de capitalizare a dobânzii (prin adăugarea fiecărei tranşe anuale la calculul viitoarei dobânzi).

Dobânda simplă D se calculează astfel: D = C · d’ · n. Când n = 1, CD'd =

(unde: C – creditul contractat; d’ – rata anuală a dobânzii (mărime procentuală); n – perioada împrumutului (dacă n = 1 an, D = C · d’).

Deoarece valoarea adusă de capitalul depus la o bancă pe timp de n ani este: Cn = C0 (1 + d’)n , dobânda compusă, corespunzătoare întregii perioade, se determină astfel: Dn = Cn – C0 = C0 (1 + d’)n – C0 = C0 [(1 + d’)n – 1].

Dobânda (D) este influenţată de mai mulţi factori: mărimea depozitului sau a sumei împrumutate (C); nivelul ratei anuale a dobânzii la depozite, respectiv la credite (d’); termenul depozitului sau perioada creditului (n); rata dobânzii pe piaţa monetară; politica Băncii Centrale şi a băncilor comerciale privind rata dobânzii; modul de utilizare a sumei în cauză la debitor.

Băncile şi alte instituţii financiare sunt intermediari care pe de o parte colectează fondurile deponenţilor (persoane fizice şi juridice), iar pe de altă parte îşi oferă disponibilităţile celor care le solicită. De pe urma creditelor acordate, băncile percep şi încasează – cum e şi firesc – dobânzi (Dî) mai ridicate decât cele pe care le plătesc corespunzător sumelor constituite în depozite (Dp). Ca urmare, diferenţa: Cb = Dî – Dp , care poartă denumirea de câştig brut, revine instituţiilor de profil. Dacă din acest câştig se scad cheltuielile administrative şi de funcţionare ale băncii (Cf), se obţine profitul bancar (Pr): Cb – Cf = Pr.

Pentru debitor, rata dobânzii arată efortul relativ al rambursării dobânzii, pe lângă datoria către împrumutător. Ea cuantifică, de fapt, preţul cedat contra dreptului de folosinţă, într-un interval dat de timp, a unui capital care aparţine utilizatorului. Pentru creditor, rata dobânzii înseamnă compensaţia renunţării la obţinerea unui venit pe care acesta l-ar fi putut realiza prin fructificarea pe cont propriu a disponibilului bănesc respectiv.

87

În cazul dobânzii simple, rata anuală a dobânzii se calculează conform relaţiei

cunoscute: CD'd = (ca raport procentual). În consecinţă, factorii care determină

mărimea ei sunt: raportul dintre cererea şi oferta de monedă; relaţia dintre cererea şi oferta de credit pe piaţă; conjunctura economică internă şi internaţională; faza ciclului economic; rata dobânzii în alte ţări (comparativ); cererea pentru investiţii şi rata investiţiilor; rata profitului; rata inflaţiei; politica de credit; riscul împrumutătorului.

Clasificăm ratele dobânzii astfel: 1) în funcţie de modul şi perioada de calcul: rate fixe – utilizate în faze de

stabilitate economică; rate variabile – cu care se lucrează actualmente, prin recalcularea lor periodică, în raport cu starea economiei.

2) după limitele de variaţie: rate minime ale dobânzilor – nivelul lor fiind, teoretic zero; rate maxime ale dobânzilor – limita lor fiind dată, tot teoretic, de nivelul tuturor formelor de venit aduse de utilizarea unui capital.

3) după modul de exprimare: rate nominale – care redau alcătuirea concretă a dobânzii aferente împrumutului unei unităţi monetare, pe timp de un an; rate reale – care măsoară randamentul unui împrumut sub forma creşterii cantităţii de bunuri ce poate fi achiziţionată cu suma obţinută.

A. Cererea de monedă şi rata dobânzii Funcţia cererii de monedă este Cm = Cmt + Cms (unde: Cmt – cantitatea de

bani necesară agenţilor economici, pentru efectuarea tranzacţiilor; Cms – cantitatea de bani necesară în scop speculativ). Menţionăm că:

a) funcţia Cmt = f(V) este crescătoare: cu cât creşte venitul, cu atât disponibilităţile sunt mai mari, ceea ce antrenează sporirea volumului de schimburi, respectiv creşterea cererii de monedă;

b) funcţia Cms = f(d’) este descrescătoare, deoarece cu cât rata dobânzii este mai ridicată, cererea speculativă de bani este mai mică şi invers.

B. Oferta de monedă şi rata dobânzii Prin sistemul bancar se pune la dispoziţia agenţilor economici o anumită

cantitate de bani. Această ofertă monetară – utilizabilă de solicitanţii de credite – nu depinde de nivelul ratei dobânzii în economie. Ea este reprezentată sub forma unei drepte paralele cu ordonata, deoarece se consideră rigidă pe perioadă scurtă.

În concluzie, dorind să arătăm că rata dobânzii este o pârghie de bază a funcţionării mecanismelor pieţei, prezentăm principalele ei funcţii:

• mijloc de alegere între economisire şi consum; • posibilitate de comensurare, prin intermediul dobânzii, a câştigurilor

obţinute prin acordarea de împrumuturi; • pilon de influenţare a investiţiilor; • cale de sensibilizare a proprietarilor de fonduri în orientarea factorilor de

producţie; • factor al mişcărilor înregistrate de capitalul de împrumut.

10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare. Suprafaţa de pământ de care dispune un stat este fixă. În cadrul ei, însă,

zonele corespunzătoare terenului fertil sau altor utilizări specifice nu sunt tocmai nemodificabile, cu toate că este nevoie de eforturi reale, susţinute, pentru a obţine şi a păstra soluri roditoare şi/sau cu trăsături deosebite. Dacă fertilitatea terenurilor se poate, deci, îmbunătăţi (e adevărat, până la anumite limite, prin îmbunătăţiri funciare şi tehnici avansate), alte coordonate ale factorilor naturali nu se pot modifica: e vorba mai ales de elemente legate de mobilitatea lor (de pildă, amplasarea unui teren faţă de centrul oraşului sau faţă de piaţa de desfacere e imposibil de schimbat). Pornind de la mărimea ofertei factorilor naturali, apar şi diferenţe în preţul

88

acestor resurse – şi anume: suprafeţele roditoare (dotate) aduc un câştig superior celorlalte; investiţiile ulterioare se includ în preţ; se lucrează din perspectiva atragerii şi maximizării avantajului net al rezultatului obţinut în urma exploatării unui factor de producţie; se alege varianta care cumulează cele mai mici costuri alternative.

Cererea de terenuri este influenţată de fluctuaţia producţiei agricole, respectiv de cea a efectelor folosirii pământului în alte scopuri (silvicultură, construcţii ş.a.). Din moment ce în toate aceste cazuri oferta este (relativ) rigidă, preţul factorului va fi determinat de alura cererii, iar modificarea lui va fi cu atât mai semnificativă, cu cât curba cererii este mai elastică. O asemenea situaţie apare în Figura 10.6..

Figura 10.6. Cererea şi oferta de produse agricole. Echilibrul pieţei resurselor naturale.

unde: - Q1 – recoltă slabă (oferta rigidă în anul de bază – t1); - Q2 – recoltă bună (oferta rigidă în anul următor – t2); - Ce – cerere elastică; - CI – cerere slab elastică (inelastică). Referitor la Figura 10.6., se constată următoarele: • Când cantitatea realizată este egală cu cea prevăzută, preţul de echilibru

se formează la intersecţia curbelor cererii şi ofertei (punctul E, de coordonate QE şi PE).

• Dacă oferta se modifică de la o perioadă la alta, simultan cu tipul cererii (elastică / inelastică), echilibrul – instabil – se va regăsi, pentru moment, într-unul din punctele Ee1, Ee2, Ei1 sau Ei2, în funcţie de situaţie.

• Când cererea (Ce) este elastică, variaţia preţului este mică (Pe1 – Pe2). • Când cererea (Ci) este inelastică, fluctuaţia preţului este mare (Pi1 – Pi2). Privită în general, renta reprezintă venitul care revine proprietarului oricărui

factor de producţie a cărui ofertă este (relativ) inelastică, în virtutea transferului către altă persoană, pe o perioadă de timp, a drepturilor de folosinţă şi de uzufruct asupra factorului de producţie respectiv. Cele mai reprezentative tipuri de rentă sunt:

1. Renta economică reprezintă plata destinată proprietarului unui factor de producţie cu ofertă limitată (natural sau instituţional), atunci când creşterea cererii are ca efect majorarea preţului prod-factorului pe piaţă. În această formulă, renta economică (Re) se obţine ca diferenţă între valoarea actuală (preţul curent) şi cea anterioară, respectiv ca excedent în raport cu câştigul rezultat dintr-o utilizare trecută a factorului. Întrucât arată existenţa unui surplus peste costul de oportunitate al unui factor, unii socotesc renta economică (Figura 10.7.) analoagă profitului economic.

P

Q 0 QE Q1

PE Pe1

Q2

Pe2

Pi2

Ei1

Ee1 E Ee2 Ce

Ei2 Ci

Pi1

89

Figura 10.7. Renta economică

unde: - OO’ – oferta normală; - QCQC’ – oferta rigidă a factorului de producţie cu caracteristici speciale; - CC’ – curba cererii pentru acest factor; - Q” – oferta perfect elastică; - E – punctul de stabilire a echilibrului în situaţia tipică (ofertă şi cerere normale); - PE – preţul de echilibru pe piaţă; - QE – cantitatea de echilibru pe aceeaşi piaţă; - PC – preţul de cumpărare al factorului de producţie; - PE-Pc-A-E – mărimea rentei economice încasate de posesorul prod-factorului.

Potrivit Figurii 10.7., mărimea rentei economice depinde de alura ofertei.

Dacă cererea pentru factorul de producţie avut în vedere este CC’, iată cum se prezintă realitatea atunci când oferta se situează pe aliniamente “particulare”: dacă oferta factorului este QCQC’ (perfect inelastică), suma obţinută – câştig pentru proprietar, plată pentru cel ce o achită – este dată de mărimea rentei economice (suprafaţa haşurată PE-Pc-A-E), pentru că nici o reducere a preţului nu va putea determina schimbarea destinaţiei prod-factorului sau modificarea ofertei lui; dacă oferta este perfect elastică (Q”), nu se formează rentă, deoarece o scădere cât de mică a preţului provoacă îndreptarea factorului de producţie spre o altă utilizare; dacă oferta este tipică (OO’), renta este o parte a plăţii (la un preţ PE, cantitatea QE duce la câştiguri suficiente pentru a continua să fie folosită în acelaşi scop).

2. Renta absolută este acel venit însuşit de orice proprietar al unui factor de producţie, în funcţie de randamentul acestuia, indiferent de caracteristicile lui şi cantitatea în care se utilizează.

3. Renta funciară rezultă din faptul că proprietarii pretind o plată din partea arendaşilor care lucrează terenurile, în schimbul transferului drepturilor de folosinţă şi de uzufruct, pentru un interval de timp. Prin activitatea depusă, arendaşii încearcă, la rândul lor, să obţină cel puţin acelaşi câştig pe care l-ar fi realizat investindu-şi disponibilul de capital în altă afacere. Renta funciară rezultă, în esenţă, din avantajele care decurg din diferenţele de fertilitate şi/sau de poziţie în privinţa terenurilor, dar şi din rezultatele investiţiilor suplimentare de capital pe acelaşi teren.

4. Renta de monopol se formează datorită valorificării avantajului discriminatoriu deţinut de proprietarul unui (mai multor) factor(i) de producţie. Concret, atunci când există un singur producător care poate asigura acoperirea cererii pe piaţă, el este cel care fixează preţul bunului. Ca urmare, profitul de monopol (renta de monopol) este cauza preţurilor înalte dintr-o ramură. Indiferent de domeniu, renta de monopol se obţine din diferenţa dintre preţul de monopol şi cel de producţie / construcţie.

5. Renta de raritate este o formă de venit care ia naştere în condiţiile în care oferta de prod-factor(i) este fixă, iar nivelul ei este depăşit de cererea manifestată pe piaţă (este vorba mai ales de resurse neregenerabile, foarte valoroase).

6. Renta conjuncturală depinde de situaţii “de moment”.

P

Q 0 QE Q’c

PE Pc

O’ Qc

E

C

C’

O

O” A

90

7. Renta de abilitate se datorează unor deprinderi deosebite, priceperii şi aptitudinilor manifestate de proprietarul unui factor de producţie, în raport cu alţii (de exemplu, cazul forţei de muncă).

Baza formării rentelor este legea randamentelor non-proporţionale, în trecut valabilă doar în agricultură, dar extinsă ulterior şi asupra altor domenii. În general, se apreciază că legea amintită funcţionează în acord cu sensul descrescător al productivităţii factorilor naturali.

Renta funciară are drept punct de pornire oferta rigidă de terenuri agricole (bunuri rare) şi, mai mult, permanentul raport de inegalitate dintre nivelul ei şi al cererii corespunzătoare (O < C) – atât în privinţa pământului ca atare, cât şi a produselor agricole. Pentru a înţelege mecanismul formării rentei funciare, vom lua două exemple numerice:

Ipoteza I1. În Tabelul 10.2., presupunem că există trei parcele de pământ A, B, C, de fertilităţi deosebite – care aparţin unor proprietari diferiţi. Din considerente de compatibilitate, cele trei persoane investesc sume egale în suprafeţele respective (la rândul lor, egale ca mărime – 1 hectar).

Tabelul 10.2. Formarea rentei funciare (rentă diferenţială de gradul I)

Par-cela

Fertili-tatea

Capi- talul

avansat K

($)

Pro-ducţia obţi- nută

Q

(u.f./ha)

Cost uni- tar

Cu= QK

($/u.f.)

Profit normal

Prn (10%K)

($)

Preţ de pro-

ducţie unitar

Ppu

($/u.f.)

Preţ de

vân-zare

unitar Pu

($/u.f.)

Venit V=Pu ·Q

($)

Profit supli-mentar (Rentă)

R V-(K+Prn)

($)

A B C

f.bună medie slabă

600.000 600.000 600.000

12.000 6.000 4.000

50 100 150

60.000 60.000 60.000

55 110 165

165 165 165

1.980.000 990.000 660.000

1.320.000 330.000

- Σ 1.800.000 22.000 180.000 165 3.630.000 1.650.000

Corespunzător Tabelului 10.2., observăm următoarele: 1. Capitalul avansat (câte 600.000 $ pe fiecare parcelă) se reflectă în

consumul de factori primari necesari producţiei. 2. Cantitatea obţinută (Q) este diferită pe cele trei terenuri, ca urmare a

fertilităţii acestora: cea mai mare producţie se înregistrează pe suprafaţa A (cea mai rodnică), iar cea mai redusă – pe C (de fertilitate slabă).

3. Costurile unitare se diferenţiază şi ele, evoluând în sens invers producţiei (minim – pe parcela A, maxim – pe C).

4. Presupunând că se lucrează în condiţiile unei rate a profitului Pr’ = 10% în raport cu capitalul avansat, profitul normal va însemna, în toate trei cazurile, o sumă egală (60.000 $).

5. Preţul la producător se calculează astfel: QPrK

P npu

+= . Prin modul de

determinare, se observă că nivelul lui îl depăşeşte pe cel al costului unitar (Ppu > Cu), asigurând obţinerea profitului normal.

6. La ce preţ unitar se vinde, însă, produsul pe piaţă? Dacă preţul de vânzare al produsului ar fi cel determinat conform ofertei celui mai fertil teren (la noi, A), proprietarii parcelelor B şi C ar fi puşi în dificultate. Ultimul, nerecuperându-şi costurile, va părăsi piaţa, situaţie în care A (şi – eventual – B) nu va (vor) fi capabil(i) să acopere cererea existentă, deci, oricum, preţul produsului va creşte; B şi C vor trebui să fie implicaţi, ca ofertanţi, pe piaţă. În consecinţă, preţul de vânzare unitar va fi dat de rezultatele celui mai puţin productiv teren (aici, C). În cazul de faţă, Pu = 165 $/u.f., preţ la care toţi producătorii (A, B şi C) îşi vor însuşi renta absolută, indiferent de fertilitatea parcelei. Dacă se intenţionează ca şi C

91

să obţină profit suplimentar (rentă propriu-zisă), va fi necesar ca preţul de vânzare să fie mai mare decât cel la care s-a ajuns pe calea menţionată (170 $ sau mai mult, în funcţie de nivelul şi intensitatea cererii pe piaţă).

7. Venitul înregistrat de producători (calculat în mod obişnuit) urmează “clasamentul”: A (înalt), B (mediu), C (redus).

8. Profitul suplimentar creat peste mărimea celui normal, pe parcelele cele mai roditoare, este tocmai renta care va ajunge în posesia proprietarilor suprafeţelor A şi B. Ea se numeşte rentă diferenţială de gradul I, este reprezentată în Figura 10.4. şi se datorează unui număr de două cauze: a) deosebirile de fertilitate dintre terenuri; b) deosebirile de poziţie dintre ele.

Ipoteza I2. Fie dată suprafaţa de teren A din problema anterioară – factor de producţie rar, nereproductibil şi nesubstituibil, a cărui ofertă este rigidă şi mai redusă decât cererea manifestată pe piaţă. Pe acest teren se efectuează investiţii de capital succesive, timp de trei ani. Aplicarea Ipotezei I2 – respectiv deducerea modului de calcul al rentei diferenţiale de gradul II – se face prin intermediul Tabelului 10.3..

Tabelul 10.3. Formarea rentei diferenţiale de gradul II

An Capital investit

K

($)

Spor de pro- ducţie

Q

(u.f./ha)

Cost unitar

Cu= QK

($/u.f.)

Profit normal

anticipat Prn

(10%K) ($)

Preţ de pro-

ducţie unitar Ppu

($/u.f.)

Preţ de vânzare unitar

Pu

($/u.f.)

Venit V=Pu·Q

($)

Rentă diferenţială II

R V-(K+Prn)

($)

I II III

500.000 500.000 500.000

8.000 5.000 2.000

62,5 100 250

50.000 50.000 50.000

68,75 110,00 275,00

275 275 275

2.200.000 1.375.000

550.000

1.650.000 825.000

- Σ 1.500.000 15.000 150.000 275 4.125.000 2.475.000

Referitor la datele Tabelului 10.3., precizăm următoarele: • Luăm cazul a 3 ani consecutivi, în care proprietarul investeşte în terenul A

(1 ha, fertil) sume anuale egale. Sporul de producţie Q este descrescător. • Rata anticipată a profitului normal este 10% în raport cu capitalul investit,

concretizându-se în sume egale pentru fiecare an din cei trei. • Conform unui procedeu identic celui din problema anterioară, calculăm

preţul de producţie aferent: QPrK

P npu

+= . Constatăm că Ppu > Cu.

• Ca în exemplul precedent, preţul de vânzare se deduce din relaţia: Pu = max Ppu, corespunzător celei mai slabe investiţii (din anul al treilea).

• Venitul înregistrat este descrescător, ca urmare a producţiei tot mai slabe. • La Pu = 275 $/u.f., producătorul va acumula, în fiecare an, renta absolută,

însă rentă diferenţială va obţine doar în primii doi ani (aşa cum se observă în Tabelul 10.3.). Dacă proprietarul terenului doreşte să obţină profit suplimentar – rentă diferenţială II, datorată investiţiilor succesive pe aceeaşi suprafaţă – şi în anul al treilea, va trebui să vândă producţia la un preţ superior celui de 275 $/u.f..

92

Cap. 11. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

11.1. Creştere, dezvoltare, progres economic În termeni generali, creşterea semnifică sporirea treptată a unui fenomen, proces sau organism, ca număr, intensitate şi valoare. Uneori, conceptul particular al creşterii economice se suprapune peste cele de: mişcare economică, acumulare, devenire, avans, expansiune (de obicei, a producţiei); alteori, este privit ca efect direct al măririi venitului naţional sau PIB; în alte circumstanţe, semnifică sporirea pe termen lung a rezultatelor la nivel macroeconomic, în condiţiile utilizării eficiente a resurselor disponibile. În termeni direcţi, creşterea se obţine atunci când output-ul real (total şi raportat la un locuitor), exprimat prin diverşi indicatori, se măreşte. Cu alte cuvinte, întregul proces desemnează abordarea simultană a trei laturi presupuse de mişcarea economică: una cantitativă, alta calitativă, iar alta structural-organizatorică. Trebuie ştiut că procesul creşterii economice are drept coordonată fundamentală stabilirea unui raport optim între acumulare şi consum, permiţând corelarea intereselor prezente ale unei economii, cu cele de perspectivă. Din acest punct de vedere, precizăm că rata înaltă a acumulării este o condiţie necesară a creşterii, dar ea nu este suficientă. Ca să fie aşa, se iau în calcul, în contrapartidă, atât volumul acumulării, cât şi eficienţa ei. Prin dezvoltare înţelegem o succesiune de transformări constituind mişcări ascendente, înregistrate de la inferior spre superior şi/sau de la simplu spre complex. În esenţă, ea se realizează prin trecerea de la o stare calitativă la alta, nouă şi evoluată. Există chiar specialişti care consideră că dezvoltarea nu e altceva decât o fază superioară a creşterii. Dezvoltarea economică reprezintă accentuarea aspectelor calitative şi structurale ale procesului de creştere, în vederea obţinerii unei finalităţi proiectate (îndreptate, de pildă, spre majorarea nivelului de trai. Între noţiunile creştere şi dezvoltare economică nu se pune semnul egalităţii. E adevărat că există o serie de realităţi care, îmbinate, ne fac să credem că ele sunt apropiate. Nu este vorba de identitate, dar sunt valabile, totuşi, unele asemănări:

• atât creşterea, cât şi dezvoltarea sunt procese cumulative; • ambele se manifestă în decursul intervalelor largi de timp; • amândouă presupun alocarea de resurse şi generarea de efecte; • şi una şi cealaltă au ca obiectiv bunăstarea.

Factorii dezvoltării economice se referă la un ansamblu de elemente care influenţează, direct sau indirect, procesul studiat: dinamica grupurilor sociale, mişcarea demografică, diviziunea ridicată a muncii, organizarea eficientă a producţiei şi inovarea. Specialiştii sunt de acord că dezvoltarea este un proces complex, orientat spre conexiuni multifuncţionale, create între factorii care o determină. În legătură cu subiectul tratat, specificăm că se vorbeşte, tot mai mult în ultima vreme, despre conceptul dezvoltare durabilă (de durată). Prin ce se deosebeşte acesta de clasica dezvoltare? El imprimă un caracter particular procesului tipic al dezvoltării, accentuat de perioada lungă la care se referă. Progresul denumeşte o situaţie de evoluţie amplă, în diferite domenii ale realităţii (economic, social, ştiinţifico-tehnic, cultural ş.a.). Particular, în economie, el desemnează unitatea dintre creştere şi dezvoltare. Numeroasele tentative de a defini progresul economic au fost însoţite, în timp, de eforturile de elaborare a unor teorii vizând studiul factorilor susceptibili de a determina condiţiile progresului. Pentru unii specialişti, progresul nu se poate separa de creştere şi dezvoltare, aşa după cum planta are nevoie – pentru a evolua – atât de rădăcină, cât şi de tulpină şi frunze. Din

93

acest punct de vedere, creşterea şi dezvoltarea sunt complementare, iar progresul – o firească urmare a lor. El este un concept care se alătură progresului social al unei naţiuni. El vizează evoluţia generală a sistemului pe care îl reprezintă, prin intermediul unor factori precum: resursele (umane, materiale şi financiare); procesul de reproducţie (producţie – repartiţie – schimb – consum); rezultatele finale (bunuri şi servicii) ş.a..

În perspectiva dezvoltării, la nivel de economie naţională se calculează o serie de indicatori macroeconomici relevanţi. Pentru a-i aduce în discuţie, precizăm că din punct de vedere economico-financiar, economia naţională se subdivide în următoarele segmente (sectoare): societăţi nefinanciare, administraţie publică, administraţie privată, instituţii de credit, asigurări, gospodării – şi sectorul “Străinătatea”. Privitor la aceste subdiviziuni, la nivelul cărora se pot analiza rezultate ale sectoarelor economiei naţionale, trebuie menţionat că preţurile de evaluare a bunurilor şi serviciilor sunt de două tipuri:

- preţul factorilor (“la producător”); - preţul pieţei (“la cumpărător”). În plus, se ţine seama de faptul că, pentru a intra în comensurarea

rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic, produsele (serviciile) create (prestate) în cele opt sectoare amintite trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

• să fi fost vândute (prestate) pe piaţă, deci să aibă o existenţă reală; • să fie înregistrate în contabilitate o singură dată; • să se refere la perioada curentă de analiză. În privinţa indicatorilor macroeconomici de bază, ne vom referi la cei care

urmează – unii calculaţi în cadrul S.C.N., alţii în S.P.M., dar toţi reflectând realităţi pe baza cărora se fac raportări statistice şi comparaţii internaţionale.

Se impun două precizări: 1. analiza se poate face fie luând în considerare bunurile finale (şi

atunci este vorba de indicatorii în formă brută), fie pornind de la acestea, dar renunţând la consumul de capital fix – adică la amortizarea capitalului consumat într-o perioadă, pentru relalizarea producţiei (fiind vorba de indicatorii în expresie netă); 2. avem în vedere rezultatele agenţilor economici care activează în cuprinsul graniţelor unui stat (indiferent de apartenenţa lor naţională) – ipostază în care studiem aşa-numitul produs intern – sau luăm în considerare doar rezultatele agenţilor economici proprii, cu activităţi în interiorul şi în exteriorul ţării – şi atunci vorbim despre produsul naţional.

1. Produsul global brut – PGB: este un indicator sintetic, calculat ca sumă a

valorii bunurilor şi serviciilor regăsite, de obicei pe timp de un an, în consumul intermediar Ci (compus din materii prime, materiale, combustibil, energie, semifabricate) – şi a valorii adăugate brute Vab (formată din două componente – consumul capitalului fix CCF şi valoarea adăugată netă Van):

PGB = Ci + Vab

unde: - Ci este dat de valoarea tuturor componentelor capitalului circulant şi a serviciilor destinate

pieţei, consumate de regulă, într-un exerciţiu financiar, pentru producerea / prestarea unor bunuri (servicii). Elemente ale lui Ci pot fi următoarele: bunuri cumpărate pe piaţă şi consumate efectiv în perioada de referinţă; servicii utilizate în acelaşi orizont de timp (exceptându-le pe cele legate de: transferul de proprietate al capitalului fix, stocurile de siguranţă, stocurile de produse strategice); alte cheltuieli ale unităţilor productive: indemnizaţii de călătorie şi deplasare, asistenţă medicală, îmbrăcăminte de lucru, chirii pentru clădiri, cumpărări de servicii privind cercetarea ştiinţifică;

- Vab = CCF + Van (Van fiind reprezentată de: salariile muncitorilor, profitul agenţilor economici, impozitele plătite statului, subvenţiile din partea statului ş.a.).

2. Produsul intern brut – PIB: exprimă mărimea valorii adăugate brute a

bunurilor finale create într-o economie într-o anumită perioadă de timp (de obicei, un an), de către subiecţii economici:

PIB = PGB – Ci

unde:

94

- PGB – produsul global brut; - Ci – consumul intermediar.

sau: PIB = Cf + FBcf + VS +(E–I)

unde: - Cf – consumul final, format din totalitatea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru satisfacerea

directă a nevoilor umane: • cel individual se evaluează la preţ de achiziţie, în cazul bunurilor cumpărate de pe piaţă

– şi la preţ de producţie, în cazul celor autoconsumate; • cel colectiv se evaluează pe baza costurilor suportate de administraţiile publice şi

private, din care se scad vânzările ocazionale. - FBcf – formarea brută de capital fix; - VS – variaţia stocurilor; - E – exporturile; - I – importurile. În legătură cu indicatorul studiat, se analizează deflatorul PIB (sau indicele

deflator al PIB), în strânsă corelaţie cu indicele general al preţurilor (evaluat prin consemnări repetate, într-o perioadă de timp dată). Deflatorul apare ca unitate de măsură a modificărilor intervenite, într-un interval de timp, în cadrul a două elemente: preţurile, respectiv puterea de cumpărare a banilor (însă adesea, din cauza căii lungi care trebuie parcursă pentru obţinerea lui, se abordează – în contrapartidă – indicele costului vieţii). El se calculează astfel:

100PIBPIB

Dr

nPIB ×= respectiv: 100

PIBPIB

Dcst

crtPIB ×=

unde: - DPIB – deflatorul PIB; - PIBn – PIB nominal, calculat în funcţie de modificarea, de la un an la altul, a preţurilor

curente; - PIBr – PIB real, socotit după schimbările produse de la an la an, în cantitatea fabricată dintr-

un bun sau serviciu (nu după cele ale preţurilor); - PIBcrt – PIB în preţuri curente (ale fiecărui an); - PIBcst – PIB în preţuri constante (comparabile). 3. Produsul intern net – PIN: reflectă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor şi serviciilor produse într-o economie de către agenţii economici naţionali şi străini, în decursul unei perioade (de regulă, un an), destinate consumului final:

PIN = PIB – CCF

unde: - PIB – produsul intern brut; - CCF – consumul de capital fix.

4. Produsul naţional brut – PNB: este expresia în formă bănească a rezultatelor obţinute într-o anumită perioadă de calcul (în general, un an) din activitatea agenţilor economici autohtoni, care îşi realizează acţiunile în interiorul sau exteriorul ţării de provenienţă. Este considerat unul dintre cei mai relevanţi indicatori macro-, întrucât se referă la activităţi complexe, desfăşurate atât în ţară, cât şi peste hotarele ei, de către subiecţii economici. Se determină prin corectarea mărimii PIB (la preţurile pieţei) cu cea a soldului valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali care-şi desfăşoară acţiunile peste graniţe – şi a celor străini, cu activităţi în interiorul statului (exprimate în preţurile pieţei):

PNB = PIB + M

unde: - PIB – produsul intern brut; - M – soldul pozitiv (PIB+M) sau negativ (PIB–M) al balanţei schimburilor economice externe.

95

În unele cazuri se calculează deflatorul PNB, ca unitate cuprinzătoare a

modificărilor în nivelul preţurilor sau al puterii de cumpărare: 100PNBPNB

Dr

nPNB ×= , unde

logica notaţiilor corespunde celei utilizate la PIB, cu menţiunea că aici este vorba despre PNB.

5. Produsul naţional net – PNN (sau venitul naţional exprimat în preţurile pieţei

VNpp) relevă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali, care îşi desfăşoară activitatea pe timp determinat (de obicei, un an), în interiorul şi exteriorul statului din care provin:

PNN = PNB – CCF

unde: - PNB – produsul naţional brut; - CCF – consumul de capital fix. 6. Produsul social – PS: reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor de

natură materială, create în ramurile producţiei materiale, timp de un an. Spre deosebire de indicatorii anteriori (a căror sferă era cea dată de sistemul conturilor naţionale), produsul social PS (precum şi cei care urmează – produsul social final PSF şi venitul naţional VN) – se calculează în cadrul sistemului producţiei materiale. Din punct de vedere material, el cuprinde totalitatea mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum fabricate; valoric, se referă la elemente precum: cheltuielile de producţie necesare creării bunurilor şi serviciilor produse (prestate); veniturile primare ale persoanelor ocupate în ramurile productive; veniturile agenţilor economici publici ş.a..

7. Produsul social final – PSF: cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor materiale fabricate (prestate), ajunse în ultima fază a unui circuit economic – şi se calculează astfel:

PSF = PS – Ci

unde: - PS – produsul social; - Ci – consumul intermediar. 8. Venitul naţional – VN: exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de

proprietarii factorilor de producţie (sau valoarea nou-creată în producţia materială) în decurs de un an, bunurile (serviciile) fiind destinate satisfacerii nevoilor de consum individuale şi celor de dezvoltare ale societăţii:

VN = PSF – CCF

unde: - PS – produsul social; - CCF – consumul de capital fix. Dacă este vorba despre VNpf (venitul naţional în preţurile factorilor de

producţie), deducem următoarea relaţie:

VNpf = PNBpf = VNpp – Iin

unde: - VNpf – venitul naţional în preţul factorilor (alcătuit din salarii, contribuţii diverse, excedente

nete – de tipul chiriilor, dobânzilor, dividendelor ş.a.); - PNBpf – produsul naţional brut în preţul factorilor; - VNpp – venitul naţional în preţurile pieţei, cunoscut ca PNN (produs naţional net); - Iin – impozitele indirecte nete (fără subvenţii de exploatare).

Aducând în discuţie venitul naţional, vom aborda şi legătura dintre venit,

consum, economii şi investiţii.

96

I.) Din perspectivă generală, veniturile – însumate începând de la nivel personal până la cel agregat (economia naţională) – alcătuiesc, pe de o parte, sursele concrete ale achiziţiei de bunuri şi servicii necesare traiului, iar, pe de altă parte, originea economiilor. Se cunosc două clase de venituri: salariale (rezultate din activităţi salariate şi alte prestaţii) şi nesalariale.

Ştim deja că la nivel macroeconomic se operează cu un termenul deja cunoscut: venitul naţional. Creşterea acestuia este determinată pe două direcţii: una extensivă (îndreptată spre sporirea volumului factorilor de producţie şi folosirea lor corespunzător cerinţelor pieţei) şi alta intensivă (orientată spre ridicarea randamentului prod-factorilor, în urma progresului tehnico-economic).

Procesul următor obţinerii venitului şi cuantificării lui este repartiţia venitului naţional, cu două trepte succesive: distribuirea – sub formă de salariu, profit, dobândă şi rentă (conform contribuţiei factorilor de producţie); redistribuirea: ca urmare a unor mecanisme conduse de stat, mai ales prin intermediul fiscalităţii, o parte din venituri revin autorităţii publice, care le orientează spre buget, în vederea acoperirii cheltuielilor acestuia. Venitul (Y) se descompune în fonduri destinate consumului (C), respectiv economiilor (S), aşa încât: Y = C + S. Consumul reprezintă cheltuirea unei părţi din venitul obţinut într-o perioadă de timp, în scopul utilizării bunurilor şi serviciilor cumpărate, destinate satisfacerii trebuinţelor individuale şi/sau colective. Proporţia consumului în cadrul venitului, precum şi tendinţa de evoluţie a acesteia, se exprimă prin intermediul înclinaţiei (medii) spre consum sau al ratei consumului (c) şi

exprimă ponderea consumului în totalul venitului: YCc = (unde: C – mărimea

consumului; Y – mărimea venitului). De asemenea, se calculează şi înclinaţia marginală spre consum (c’),

reprezentând raportul dintre variaţia consumului şi aceea a venitului (arătând, de fapt, cu cât se modifică mărimea consumului, la creşterea cu o unitate a venitului):

YC'c

∆∆

= (unde: ΔC – variaţia consumului; ΔY – variaţia venitului). Valoarea acestui

indicator constituie o mărime pozitivă, dar subunitară, astfel încât: 0 < c' < 1. În esenţă, principalul element care pune în mişcare raportul dintre venit şi

cantitatea cerută dintr-unul sau mai multe bunuri este relaţia creată între mărimea bugetului individual şi ponderea consumului în acesta. Dintr-o astfel de perspectivă, realitatea arată că atunci când disponibilul bănesc al unui agent economic se majorează, se petrec modificări în cadrul consumului său. Concret, acest mod de reacţie a fost sesizat de către J. M. Keynes, în deceniul al patrulea al secolului XX. Potrivit lui, relaţia dintre venit şi consum este determinată de faptul că, de regulă, la creşterea venitului, consumul tinde să se mărească (şi invers), însă reacţia consumului se realizează în măsură mai mică decât cea a bugetului (proporţia este în defavoarea consumului, întrucât la sporirea mijloacelor băneşti disponibile, subiecţii economici tind să facă unele economii). Această afirmaţie este cunoscută sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit – consum (de exemplu, dacă ΔY creşte, sporeşte şi ΔC, însă ΔY > ΔC). II.) Totalul economiilor – calculat la nivel macroeconomic – derivă din diferenţa dintre venitul disponibil şi consum. În orice variantă de definire ar fi privite economiile, dacă Y = C + S, atunci S = Y – C (păstrând notaţiile din subcapitolele anterioare, adică: Y – venit; C – consum; S – economii). În cazul în care efectuăm operaţia respectivă, avem de-a face cu termenul economie brută. Dacă din aceasta scădem partea corespunzătoare amortismentelor, obţinem economia netă.

Motivaţia economisirii individuale este determinată de mai multe elemente, între care: nevoia organizării raţionale a cheltuielilor făcute în decursul timpului; dorinţa de prosperitate şi de îmbogăţire; adaptarea la noi cerinţe impuse de consum; preferinţa

97

pentru lichiditate. Se calculează, aşadar, înclinaţia medie spre economisire – prin intermediul ratei economiilor (s), care exprimă ponderea economiilor realizate în

totalul venitului: YSs = (unde: S – mărimea economiilor; Y – mărimea venitului).

De asemenea, între evoluţia venitului şi aceea a economiilor există o legătură directă, exprimată prin intermediul a ceea ce numim înclinaţie marginală spre

economii (s’): YS's

∆∆

= (unde: ΔS – variaţia economiilor; ΔY – variaţia venitului).

Raportul anterior reflectă, de fapt, relaţia dintre variaţia economiilor şi cea a venitului, arătând cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate a venitului. Similar cazului consumului, întâlnim inegalitatea: 0 < s’ < 1, ceea ce arată că (s’) reprezintă rezultatul unui raport pozitiv, dar subunitar, între elementele recent precizate. Făcând apel la legătura dintre înclinaţia marginală spre economii şi înclinaţia marginală spre consum, admitem că ele reflectă noţiuni complementare, suma lor fiind egală cu 1, respectiv: c’ + s’ = 1, întrucât, ştiind că Y = C + S (şi, ca urmare, că ΔY =

ΔC + ΔS), rezultă: 1YY

YSC

YS

YC

=∆∆

=∆

∆+∆=

∆∆

+∆∆ .

III.) Investiţiile reprezintă un spor de capital sau de patrimoniu faţă de cel deja existent, pe baza utilizării unei părţi din economiile realizate în decursul unei perioade de timp. În termeni comuni, ele semnifică orice tip de cheltuială efectuată în vederea achiziţionării de bunuri durabile, de active financiare sau de capital acumulat la unităţi bancare. Dacă ne referim la formarea netă a capitalului, este vorba de partea din venit destinată investiţiei nete. Dacă, însă, adăugăm la aceasta amortizarea (consumul de capital fix), facem dovada investiţiei brute – sursă a creării brute de capital. În optică economică, facem distincţie clară între trei termeni (pe care unii îi socotesc ca făcând parte din aceeaşi categorie generică a investiţiilor):

1. investiţia propriu-zisă – adică partea din economii utilizată productiv; 2. plasamentul de capital – respectiv sfera achiziţiilor, din economii, a hârtiilor

de valoare, imobilelor, metalelor preţioase ş.a., pe seama aşteptării creşterii preţului (valorii) lor în viitor;

3. tezaurizarea – adică păstrarea neproductivă a unor obiecte sau valori. Conform teoriei keynesiste, considerăm că, în condiţiile în care venitul obţinut în

perioada de referinţă se repartizează pe de o parte pentru consum şi pe de altă parte pentru investiţii, Y = C + I (unde: Y – venitul; C – consumul; I – investiţiile). Să nu uităm, însă, ceea ce ştim deja – şi anume: Y = C + S (unde: S – economiile). Din aceste două relaţii rezultă, matematic, S = I, respectiv egalitatea dintre economii şi investiţii. Sunt mulţi cei care pledează în favoarea diferenţierii, în asemenea condiţii, a economiilor şi a investiţiilor. E adevărat că, din punct de vedere economic, ele constituie categorii distincte, dar trebuie luat în seamă faptul că, în condiţiile unui sistem-etalon, economiile se vor regăsi în valoarea investiţiilor. În concepţia lui J. M. Keynes, cauza de bază a crizelor economice de supraproducţie este tocmai mişcarea contradictorie a variabilelor S şi I. Din asemenea motive, relaţia S = I corespunde ecuaţiei fundamentale a echilibrului economic în modelul propus de Keynes. Autorul a ştiut că, în mod real, echilibrul cerere – ofertă nu se realizează atât de simplu cum se pare şi, ca urmare, a insistat asupra cauzelor care provoacă dezechilibrul de forma S > I. În situaţia ideală, însă, egalitatea S = I decurge din echilibrul autonom al pieţei.

Tot Keynes a fost acela care a formulat aşa-numita lege psihologică a imboldului spre investiţii, arătând că în economia reală, nu toate economiile se transformă în investiţii (deşi teoria lui porneşte tocmai de la egalitatea S = I), astfel încât hotărârea de a investi este determinată, în majoritatea cazurilor, de maximizarea profitului. În aceste condiţii, este necesar ca eficienţa marginală a capitalului să fie superioară ratei dobânzii din economie.

98

Evoluţia investiţiilor într-o economie de piaţă depinde de factori cum sunt: cererea de investiţii; rata dobânzii în economie; relaţia între rata dobânzii şi cea a profitului; fluctuaţiile profitului; randamentul capitalului în viitor, în raport cu cel scontat; riscul întreprinzătorului (implicit, al creditorului); gradul de implicare a statului în politica investiţiilor; conjunctura economică internă şi internaţională a momentului.

Cele mai importante funcţii ale investiţiilor au la bază suportul creării de noi locuri de muncă, rolul de introducere a progresului tehnic şi efectul antrenant pentru activitatea agenţilor economici. IV.) Legătura între venit, consum şi investiţii se cuantifică prin intermediul a doi indicatori: multiplicatorul, respectiv acceleratorul investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor (K) arată că, dat fiind un anumit spor al investiţiilor globale într-o economie, el va determina înregistrarea unei creşteri a venitului de K ori mai mare decât cea a investiţiei. Altfel spus, sporul venitului este dependent de multiplicator, care reliefează de câte ori sporul investiţiilor se cuprinde în cel al

veniturilor: IYK

∆∆

= (unde: K – multiplicatorul investiţiilor; ΔY – sporul venitului; ΔI –

sporul investiţiilor). Dacă ΔY = ΔC + ΔI, atunci, din relaţia: IKY ∆×=∆ rezultă:

Y:CY

YIYK ∆

∆−∆∆

=∆∆

= ⇒

YC1

1

YC

YY

YY

K

∆∆

−=

∆∆

−∆∆

∆∆

= . Ştim că 'cYC

=∆∆ (înclinaţia

marginală spre consum) ⇒ 's

1'c1

1K =−

= , întrucât c’ + s’ = 1. Cu alte cuvinte,

multiplicatorul investiţiilor (K) ajunge să egaleze inversul înclinaţiei marginale spre economii (s’). Cu cât înclinaţia marginală spre consum (c') este mai mare, multiplicatorul (K) va creşte şi venitul de asemenea, în timp ce înclinaţia marginal[ăspre economisire (s’) va scădea.

Un alt mijloc de luare a deciziilor în ceea ce priveşte investiţia este cel oferit de principiul acceleratorului. El semnifică legătura dintre investiţii şi venit şi îşi găseşte formula în efectului creşterii venitului asupra nivelului dorit al investiţiilor (indirect, e vorba şi de modificarea cererii de consum). Altfel spus, el reprezintă o variabilă dependentă de sporirea venitului şi a cererii de mărfuri, măsurând urmările pe care le înregistrează orice modificare a acestor elemente asupra volumului

investiţiilor. Relaţia de calcul a acceleratorului se exprimă astfel: c

tYI

a∆

= (unde: a –

acceleratorul investiţiei; It – investiţia dorită la momentul de timp t; ΔYc – variaţia venitului (la momentul “t” faţă de “t-1”) prin prisma cererii pentru bunuri de consum).

11.2. Factori, stadii şi tipuri de creştere. Efecte ale creşterii economice.

Creşterea economică este o funcţie de numeroase variabile, atât statice, cât şi dinamice. Între factorii ei de influenţă se detaşează cei care urmează, fiecare cu conotaţii tridimensionale (cantitative, calitative şi structurale):

I. factori economici: munca şi elementele ei colaterale (numărul lucrătorilor şi al orelor-muncă, rata ocupării, rata şomajului); resursele naturale; capitalul (acumulare şi investiţii); inovaţia (progresul tehnic, informaţia ş.a.); productivitatea muncii; comerţul exterior; managementul.

II. factori instituţionali: sistemul de obţinere – prelucrare – trimitere a informaţiei; sistemul de învăţământ; sistemul asigurărilor sociale; sistemul asigurărilor pentru sănătate.

99

III. alţi factori: social-demografici (populaţia – număr, calitate, structură, instruire); culturali (acces la educaţie); politici; juridici; religioşi; sociologici.

Nu este suficientă simpla enumerare a tuturor factorilor amintiţi şi/sau a altora. Pentru a putea fi vorba de creştere economică, toate variabilele care contribuie la procesul respectiv trebuie să conlucreze. Tipurile de creştere economică au în vedere clasificări cum sunt:

1) După esenţa procesului la care se referă, principalele tipuri de creştere economică au în vedere trei mari grupe de caracteristici, reprezentând: a. creşterea economică de tip predominant extensiv – înregistrată în

cazurile în care sporirea indicatorilor macroeconomici (deseori nominalizaţi de PNB, total şi/sau raportat la un locuitor) rezultă din aportul preponderent cantitativ al factorilor care au determinat-o;

b. creşterea economică de tip predominant intensiv – efect al accentuării laturilor calitativ-structurale, de eficienţă şi comportamentale, impuse de respectivii factori;

c. creşterea economică de tip intermediar – în interiorul căreia se împletesc contribuţii cantitative şi de eficienţă.

2) Dintr-un alt punct de vedere, cel al sensului economic al procesului de creştere, delimităm concepte cum sunt: a. creşterea economică zero – cuprinzând stări şi situaţii în cadrul cărora

atât rezultatele macroeconomice absolute, cât şi populaţia unei ţări, sporesc în ritmuri egale, astfel încât nivelul efectelor economice raportate la un locuitor rămâne constant;

b. creşterea economică negativă – referitoare la cazurile în care nivelul rezultatelor macroeconomice (raportate la o persoană) are tendinţă de scădere, în condiţiile menţinerii sub control a principalelor corelaţii din care decurge echilibrul general;

c. creşterea economică echilibrată – rezultat al creării structurilor orizontale, de anvergură (mai ales a industriilor), precum şi al complementarităţii sectoarelor / ramurilor economiei naţionale.

3) Prin apelarea la posibilităţile de control asupra procesului, există: a. creşterea economică nediferenţiată – delimitată prin simple sporiri

(înmulţiri) cantitative; b. creşterea economică diferenţiată (organică) – respectiv cea controlabilă.

Procesul creşterii economice reprezintă un bun câştigat pentru o economie naţională. Totuşi, ce implică evoluţia spre acest deziderat? În principal, efectele creşterii sunt, evident, pozitive. În ultimul timp (putem face referire fie doar şi la secolul al XX-lea) s-a acumulat nemaipomenit de mult, cantitativ şi calitativ, aşa încât omenirea a progresat enorm. Producţia a crescut în ritmuri fără precedent, veniturile şi investiţiile – la fel, toate fiind determinate de avans multilateral: tehnico-informativ (invenţii, inovaţii ş.a.), economic (prin indicatori specifici şi dezvoltarea infrastructurii), cultural (sistemul de învăţământ şi de educaţie), dar şi psiho-social (concepţii, atitudini, comportamente). În paralel, însă, a sporit şi numărul populaţiei, iar în cadrul fiecărei economii s-a petrecut o adâncire treptată a stratificării sociale (deşi nu neapărat recunoscută de orice tip de sistem). Se vorbeşte deci şi despre efectele negative ale creşterii economice, materializate în costuri. Este vorba despre faptul că:

• Eforturile materiale îndreptate spre satisfacerea trebuinţelor însumează un anumit cuantum. Dacă el se situează între anumite marje (considerate normale), costurile provocate de procesele presupuse sunt relativ mici. Dacă, însă, este depăşit pragul de care aminteam, se creează cheltuieli suplimentare, care cresc progresiv, pe măsură ce consumul evoluează.

• Din pricina unor factori de natură tehnico-economică sau educaţională, mediul se poluează din ce în ce mai mult.

100

• Civilizaţia a produs adevărate migraţii teritoriale, care generează costuri sporite pentru societate.

11.3. Teorii şi modele privind creşterea economică Modelarea din perspectivă macroeconomică:

1. MODELUL LUI J. M. KEYNES ŞI TEORIA CREŞTERII ECHILIBRATE • În concepţia lui Keynes, creşterea economică este echilibrată când:

Y = C + I şi S = I

unde: - Y – venitul naţional; - C – consumul global; - I – investiţiile; - S – economiile.

• Dacă – aşa cum este firesc – creşterea investiţiilor produce sporiri ale

venitului, iau naştere economiile; din totalul acestora, o parte se investeşte – şi apoi ciclul se reia, pe scară tot mai largă. În realitate însă, nu tot ceea ce a fost cuantificat drept economie se va regăsi, complet, în cadrul investiţiilor (sau nu tot ce se acumulează se investeşte). Aşadar, relaţia dintre economii şi investiţii este, de cele mai multe ori, de forma S > I, ceea ce explică apariţia unor dezechilibre în economie.

2. TEORIA ŞI MODELUL INPUT-OUTPUT ALE LUI W. LEONTIEF • Prin prisma caracterului analitic al studiilor sale, autorul a fost preocupat

de cercetarea cantitativă, calitativă şi structurală a raporturilor şi fluxurilor existente între nivelele şi subdiviziunile macroeconomice. În acest sens, el a utilizat aşa-numita matrice a economiei naţionale, iar ca instrumentar – coeficienţi privind consumul unei ramuri i, rezultat din acumulările producţiei celorlalte n-i (unde n reprezintă toate ramurile unei economii).

3. TEORIA ŞI MODELUL LUI HARROD • Teoria constituie o abordare logică a creşterii, bazată pe procedee

matematice. Ea studiază impactul înregistrat de elemente precum populaţia, capitalul şi progresul tehnic – asupra procesului de creştere economică, deschizând o perspectivă realistă asupra fenomenelor economice. Cu toate că n-a ajuns la o concluzie general valabilă (deoarece n-a vizat în amănunt cauzele primare ale celor trei tipuri de rate amintite), modelul constituie o realizare de succes.

Modelarea din perspectivă globală A. Modelul Forrester-Meadows şi teoria creşterii zero

Din iniţiativa Clubului de la Roma, Jay W. Forrester a contribuit, alături de soţii Dennis şi Donella Meadows şi alţi specialişti, la realizarea unei schiţe globale, cuprinzând cele mai importante tendinţe ale creşterii economice la scară mondială, relativ la primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Ideile rezultate au vizat faptul că, în cei 70 ani luaţi în calcule, creşterea economică a înregistrat o curbă exponenţială, aşa încât – au estimat autorii – dacă ea avea să continue în aceleaşi ritmuri, în jurul anului 2030, planeta va fi în pragul catastrofei (resursele nu vor mai fi suficiente, populaţia va spori necontrolat, iar consumul la fel, pe fondul altor dezechilibre). Între realizările modelului, menţionăm: fermitatea şi curajul opiniei; exprimarea ideii conform căreia economiile naţionale sunt, în acelaşi timp, atât subiect, cât şi obiect al modificărilor structurale, cantitative, calitative şi comportamentale ale mediilor de influenţă; sesizarea dinamicii realităţii la nivel global şi crearea, pornind de aici, a unui sistem dinamic, vizând atât creşterea populaţiei, cât şi sursele de subzistenţă; diferenţierea problematicii respective în ansamblul concepţiilor valabile pe termen lung.

101

Totuşi, teoria amintită are şi anumite aspecte mai puţin reuşite. De exemplu, considerăm că variabilele luate în seamă în alcătuirea modelului Forrester-Meadows, fiind deosebit de eterogene, nu se pot aduce la un numitor comun, întrucât fiecare economie naţională are propriile probleme, care – pentru ea – sunt cele mai importante. De asemenea, nu suntem adepţii uniformizării aspectelor psiho-sociale privind gradul de cultură şi civilizaţie, politica demografică, sistemul atitudinal ş.a.. Cu toate posibilele lipsuri, cercetările amintite au constituit un pas pe drumul adâncirii surselor şi căilor creşterii economice, oferind cale liberă studiilor care au urmat.

B. Modelul mondial structurat (Mesarovič-Pestel) şi teoria creşterii organice

Reacţia cuplului de cercetători M. Mesarovič – E. Pestel la teoria anterioară a fost promptă: în 1974, cei doi au publicat ceea ce urma să devină al doilea Raport către Clubul de la Roma, intitulat Omenirea la răspântie. Principalele caracteristici ale noii abordări în direcţia creşterii economice au vizat:

a) divizarea “complexului” format din statele lumii, în 10 mari regiuni, după criterii nu neapărat spaţial-geografice, cât de natură economico-socială şi comportamentală;

b) structurarea în adâncime a activităţilor proprii grupelor respective, pe nivele reprezentând: sfera individuală, specificul demografic, precum şi cadrele: tehnico-economic, social, politic şi ambiental.

Evidenţiind aspectele proprii teoriei, le accentuăm pe cele pozitive – respectiv interesul manifestat pentru îmbunătăţirea cooperării pe plan internaţional şi mai buna organizare (comparativ cu cea a modelului lui Forrester) – observând, totuşi (ca puncte slabe), că premisele şi avantajele creşterii organice nu sunt îndeajuns explicate, făcând loc unor ambiguităţi nedorite între noţiunile independenţă – interdependenţă.

102

Cap. 12. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE.

12.1. Echilibrul economic: concepte şi corelaţii fundamentale

În plan microeconomic, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind agenţii pe piaţă, în virtutea realizării concordanţei dintre elementele lor definitorii (începând cu echilibrul dintre nevoi şi resurse, respectiv cu cel dintre cerere şi ofertă – şi continuând cu echilibrul structural, tehnologic ş.a.). Din perspectivă macroeconomică, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind pieţele (a bunurilor şi serviciilor, monetară, financiară, a muncii, naţională), în virtutea realizării corelaţiilor dintre cererea agregată şi oferta agregată.

În general, când vorbim despre echilibru, îl putem clasifica astfel: a. după corelaţiile realizate: echilibru funcţional – vizând legături intrinseci ale

fenomenelor şi proceselor la care se referă; echilibru structural – axat pe raporturile dintre diverse domenii.

b. după sfera de cuprindere: echilibru global – la nivel general; echilibru parţial – referitor la componente (pieţe) secvenţiale.

c. după coordonate aplicative: echilibru absolut – teoretic; echilibru relativ – care se studiază în practică.

d. după stabilitatea manifestată: echilibru stabil – când perturbarea stării de echilibru este urmată de revenirea ei la starea iniţială; echilibru instabil – când revenirea la normal a sistemului dezechilibrat nu mai este posibilă.

e. după perioada de timp avută în vedere: echilibru instantaneu; echilibru pe termen scurt; echilibru pe termen lung.

f. după modul de evoluţie: echilibru static; echilibru dinamic. Echilibrul macroeconomic. Diagrama IS-LM. 1. Condiţia generală de echilibru macroeconomic relevă că: Y = D, unde:

Y – oferta globală (agregată), reprezentată, în general, de venitul naţional VN sau de produsul naţional brut PNB – şi repartizată pentru consum (C), respectiv pentru economisire (S); D – cererea globală (agregată), cu două destinaţii: cerere pentru consum (C) şi cerere pentru investiţii (I). Ca urmare:

Y = C + S ⇒ C + S = C + I şi S = I.

D = C + I

Dacă luăm în considerare exportul (E) şi importul (H) înregistrate în cadrul unei economii naţionale, ecuaţia iniţială îşi amplifică volumul astfel: dacă Y = D , atunci Y + H = D + E. Înlocuind mărimile Y şi D, avem: C + S + H = C + I + E, de unde: S + H = I + E sau S – I = E – H.

2. Pe piaţa monetară, condiţia de echilibru arată că: Ym = Dm (unde: Ym – oferta de monedă din economie; Dm – cererea de monedă din aceeaşi economie). Se ţine seama, evident, de relaţia cunoscută: M · V = P · T (unde: M – masa monetară în circulaţie; V – viteza ei de rotaţie; P – nivelul general al preţurilor; T – volumul tranzacţiilor realizate în economie).

3. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru este: YL = DL (unde: YL – oferta de forţă de muncă din economie; DL – cererea de forţă de muncă din economie).

Dacă intenţionăm cuprinderea, într-o perspectivă amplă, atât a manifestărilor echilibrului pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea monetară, utilizăm următoarea abordare:

A. Pe piaţa bunurilor, conform teoriei lui J. M. Keynes, au loc egalităţile:

103

S = S (Y) I = I (d’) ⇒ S (Y) = I (d’) şi Y = f (d’).

S = I În abordarea keynesistă, când venitul global este egal cu cheltuielile globale,

Y = C + I + Chg + En (unde: Y – venitul nominal; C – consumul; I – investiţiile; Chg – cheltuielile guvernamentale; En – exporturile nete).

Ca atare, din venitul total realizat la nivelul macroeconomic, o parte se consumă, alta se investeşte, alta este folosită de stat, iar alta corespunde exporturilor. Grafic, relaţia anterioară se exprimă în Figura 12.1..

Figura 12.1. Relaţia dintre cererea globală şi venit (“crucea” keynesistă)

unde: - Y = C + I + Chg + En (venitul realizat); - Y’ = C + I’ + Chg + En (venitul planificat), unde I’ – investiţiile dorite a fi realizate (I’ > I); - YY’ – dreapta veniturilor de echilibru, pentru care Y = Y’; - Cg – curba cererii globale.

În Figura 12.1. se observă că orice punct M (YM, Y’M) situat sub nivelul dreptei

YY’ denotă faptul că investiţiile realizate (I) le depăşesc pe cele planificate (I’). Dimpotrivă, orice punct N (YN, Y’N) situat deasupra dreptei YY’ arată că investiţiile realizate (I) nu se ridică la mărimea celor planificate (I’).

Făcând legătura dintre rata dobânzii (d’) şi venit (Y), se deduce alura aşa-numitei curbe IS, în raport cu modificarea cheltuielilor generate de reducerea lui d’ şi cu mărimea multiplicatorului investiţiilor (Figura 12.2.).

Figura 12.2. Legătura dintre rata dobânzii şi venitul generat de ea

pe piaţa bunurilor (curba IS)

În Figura 12.2., se observă că:

Venitul Y’

Venitul Y 0 YM

450

Y’N

Y’E

Y’M

E’

M

E

N

YY’

Cg

YE YN

Rata dobânzii

(d’)

Venitul (Y=VN, PNB) 0 Y0

d’0

d’1

Y1

d’2

Y2

IS

104

• Există cazuri extreme (fie cheltuieli nule, fie anormal de mari), situaţii în care forma curbei IS devine particulară – verticală, respectiv orizontală. De obicei, însă, când d’ scade, iar Y creşte, curba IS se aplatizează.

• Dacă intervin şi alţi factori de influenţă, curba IS se deplasează la stânga sau la dreapta fată de “tronsonul” iniţial, pe seama modificărilor intervenite în mărimea ratei dobânzii, investiţiilor şi veniturilor.

B. Pe piaţa monetară se înregistrează următoarea situaţie (Figura 12.3.):

Figura 12.3. Legătura dintre rata dobânzii şi venit pe piaţa monetară (curba LM) unde: - Cm0, Cm1 – cererea de monedă corespunzătoare ratelor dobânzii d’0, respectiv d’1 (cu

menţiunea că d’0 = d’m este rata minimă a dobânzii în economie); - LM – curba ascendentă care arată legătura dintre venit (Y), preferinţa pentru lichiditate

(L) şi cea pentru monedă (M); ea denotă combinaţiile (d’, Y) pentru care agenţii economici solicită întreaga ofertă disponibilă de bani (când Cm = Om).

C. Echilibrul general (diagrama IS-LM)

Deoarece atât curba IS, cât şi curba LM au un parcurs determinat de aceleaşi coordonate (d’ şi Y), ele pot fi reprezentate pe un acelaşi sistem de axe, precum în graficul următor (Figura 12.4.):

Figura 12.4. Diagrama IS-LM

În Figura 12.4., în punctul E = IS ∩ LM, d’E este rata dobânzii de echilibru, corespunzătoare pieţei bunurilor. Pe măsură ce d’ creşte de la d’E la d’1, se observă cum sporeşte şi venitul – de la YE (venitul de echilibru) la Y1, determinând deplasarea spre dreapta a curbei IS, pe aliniamentul IS1.

Diagrama IS-LM arată că, în principiu, veniturile sunt influenţate – mai mult sau mai puţin hotărâtor – de poziţia statului în economie, ştiut fiind că politica bugetară ara efecte asupra curbei IS, iar cea monetară acţionează asupra curbei LM. În ansamblu, eficienţa conjugată a unor asemenea măsuri trebuie să aibă în

Rata dobânzii

(d’)

Venitul (Y) 0 YE

d’1

d’m

Y1

E1

d’E E

IS

IS1

LM

Rata dobânzii

(d’)

Venitul (Y=VN, PNB) 0 M0

d’1

d’0=d’m

M1

LM

Cm1

Cm0

105

vedere toate coordonatele implicate (cu precădere politica investiţiilor, în raport cu cererea pentru investiţii şi cu cea pentru monedă). Actualmente există multiple obiecţii în privinţa diagramei IS-LM. Una dintre cele mai cunoscute vizează faptul că ea surprinde realitatea doar în măsura în care rata inflaţiei este constantă în economie (lucru greu de realizat). În asemenea condiţii, specialiştii oferă, ca soluţie, completarea graficului IS-LM, printr-o a treia dimensiune (dată tocmai de manifestările inflaţioniste).

12.2. Dezechilibrele economice

Dezechilibrele sunt considerate, în general, drept stări de întrerupere a stabilităţii manifestate într-o perioadă de timp, în cadrul unui sistem. Dezechilibrele economice constau în înregistrarea unor situaţii de lipsă a proporţionalităţii sau de rupere a concordanţei dintre elementele interdependente ale unui întreg de natură economică. Ele sunt, în formă incipientă, stări fireşti ale evoluţiei de ordin general. Doar în cazul în care depăşesc anumite limite, necorelarea se transformă în disfuncţionalitate, generând şi întreţinând perturbări grave ale sistemului economic (iar dezechilibrele devin anormale).

Dezechilibrele se înregistrează atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, afectând intens un singur sector economic sau generalizându-se. în oricare asemenea situaţie, ele au cauze interne şi/sau externe sistemului pe care-l marchează.

În fiecare moment de timp, în economie există fie surplusuri, fie deficite – din partea unor elemente grevând cererea sau oferta pe diferite pieţe. Apariţia lor este de multe ori inevitabilă, întrucât are la origine disputata inadaptabilitate a resurselor la necesităţile producţiei şi/sau consumului.

Dezechilibrele sunt marcate pe piaţă de două stări simptomatice: 1. starea de presiune, caracterizată prin:

• oferta superioară cererii; • concurenţa puternică între ofertanţi; • adaptarea vânzărilor la consumatori; • alegerile aparţin cumpărătorilor, atraşi de preţuri mici şi/sau calitate

sporită (“piaţa consumatorilor”); • stimularea elementelor de reducere a costurilor şi structural-calitative; • orientarea investiţiilor spre obiective (produse) noi.

2. starea de absorbţie, cu următoarele trăsături: • cererea superioară ofertei; • utilizarea raţională a resurselor; • manifestarea “concurenţei” între consumatori; • creşterea vânzărilor; • adaptarea cumpărătorilor la ofertanţi; • alegerile aparţin vânzătorilor, care-şi permit selectarea clienţilor (“piaţa

ofertanţilor”); • nerealizarea deplină a cerinţelor şi aspiraţiilor populaţiei; • lipsa stimulentelor pentru realizarea unei oferte calitativ superioare

(implicit favorizarea risipei); • discrepanţa dintre investiţiile potenţiale şi cele propriu-zise.

Între cele mai cunoscute manifestări de dezechilibru macroeconomic, menţionăm:

a) excesul de ofertă atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe cea a muncii – care generează efecte cum sunt: creşterea necontrolată a salariilor şi preţurilor, scăderea puterii de cumpărare, restricţionarea

106

creditului, micşorarea investiţiilor, sporirea ratei inflaţiei şi apariţia şomajului keynesian ş.a.;

b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor, combinat cu excesul de ofertă pe piaţa muncii – care denotă penuria de pe piaţă, în acelaşi timp cu creşterea îngrijorătoare a şomajului clasic;

c) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi excesul de cerere pe piaţa muncii – corespunzătoare unei stări de supracapitalizare a economiei, fără acoperire în realitate;

d) excesul de cerere pe piaţa bunurilor, pe cea monetară şi pe cea a muncii – semn al crizei profunde, care afectează întregul sistem economic (hiperinflaţie, permanentizarea şomajului, reducerea calităţii vieţii).

Cele mai grave dezechilibre macroeconomice sunt inflaţia şi şomajul, din care rezultă înrăutăţirea drastică a nivelului de trai. Ele vor fi studiate în capitole distincte, atât din punct de vedere descriptiv, cât şi al rolului statului în supravegherea activităţii economice de ansamblu.

12.3. Ciclicitatea – trăsătură a vieţii economice. Cauze ale fluctuaţiilor ciclice.

Fluctuaţiile sunt realităţi de necontestat ale vieţii economice. Ele denumesc

un ansamblu de creşteri şi scăderi ale ritmului general al activităţii unei economii, constatate şi cercetate prin prisma unor elemente precum: volumul şi structura producţiei, gradul de utilizare a capacităţilor de fabricaţie, dar mai ales mărimea indicatorilor macroeconomici (între care se detaşează venitul naţional).

Fluctuaţiile economice se împart, de obicei, în trei categorii: I. Cele sezoniere se întâlnesc în sectoare precum agricultura, construcţiile

şi turismul; apar pe parcursul unui an calendaristic, în urma influenţelor exercitate de factori naturali şi/sau sociali. Ele sunt, în general, previzibile.

II. Cele accidentale (întâmplătoare) sunt generate de elemente şi/sau evenimente de cele mai multe ori neaşteptate.

III. Cele ciclice se manifestă în urma revenirii economiei sau a unor componente ale ei la o anumită stare (cunoscută). Ele sunt mişcări care au la bază succesiuni (regularităţi) de tip “buclă”, fiecare etapă prezentă influenţând-o şi condiţionând-o pe cea următoare.

Ciclul economic cuprinde un complex de evoluţii particulare ale fenomenelor şi proceselor de natură economică, în evoluţia lor pulsatorie ascendentă, respectiv descendentă. El constituie, de fapt, o mişcare periodică, repetabilă în condiţii mai mult sau mai puţin identificabile, în decursul căreia – pentru un anumit interval de timp – se înregistrează reproducerea anumitor aspecte deja cunoscute din trecut. În general, ciclul economic vizează perioada care trece de la începutul unei crize economice până la debutul celei următoare (sau timpul care separă două asemenea momente), pe parcursul: criză → depresiune → înviorare → avânt → o nouă criză.

Cauzele ciclicităţii economice sunt relevate de aspecte multiple: a) factori externi: naturali (de pildă, calamităţi având ca efect distrugerea

recoltelor); social-economici (războaie, revoluţii, greve ş.a.); de conjunctură generală.

b) factori interni: demografici (precum creşterea populaţiei); monetari (implicând conotaţii ale fenomenelor inflaţioniste); aspecte privind producţia, cererea agregată, consumul, acumularea de capital; tehnica, tehnologia, inovaţiile; intervenţia statului în economie.

c) factori micşti: comportamentul indivizilor (legat de aspectele consumului); comportamentul investiţional al agenţilor economici; atitudinea faţă de risc.

107

12.4. Tipologia şi fazele ciclului economic

După cum s-a putut deja reţine, ciclul economic constituie o succesiune de

fluctuaţii mai mult sau mai puţin ample ale unor variabile luate în considerare, desfăşurate cu o anumită regularitate, la diferite nivele economice.

Ciclurile economice se clasifică în raport cu o serie de coordonate: 1. după legăturile dintre ele: cicluri independente; cicluri interdependente. 2. după durată: microcicluri (de cca 3-4 până la 10 ani); macrocicluri (de cca

40-50 ani), cu etape de restructurare, respectiv de stabilizare; megacicluri (de sute de ani).

3. după o combinaţie evidenţiind considerentul temporal şi persoanele care au studiat problematica: cicluri sezoniere (intraanuale); cicluri foarte scurte, tip Mack – de 1-2, până la 3-4 ani; cicluri scurte, tip Kitchin (hipocicluri) – de cca 4-5 ani (în medie, de cca 40 luni); cicluri electorale (de 4 ani); cicluri medii, tip Juglar (conjuncturale) – de 7-11 ani, desfăşurate în interiorul ciclurilor lungi (fie în faza lor crescătoare, fie în cea descendentă); cicluri tip Kuznets (subcicluri) – de cca 16-20 ani, referitoare, în general, la aspecte privind ritmul construcţiilor de locuinţe, legat de noile generaţii care determină sporirea nivelului acestui indicator; cicluri lungi, tip Kondratief – de cca 40-60 ani (50 ani în medie), corelate cu marile descoperiri şi inovaţii tehnologice, precum şi cu noile resurse intrate în uz; concret, ele sunt determinate de necesitatea înlocuirii unui mod tehnic de producţie cu altul, mai performant (e vorba de progres tehnic, de creşterea şi diversificarea nevoilor ş.a.).

Asupra etapelor componente ale unui ciclu economic există mai multe consideraţii. Ele apreciază, în general, că numărul fazelor respective variază între două şi patru, nereuşind să se închege într-o viziune de ansamblu, unitară, asupra problemei studiate. Majoritare, punctele de vedere care reliefează două faze în desfăşurarea ciclului economic se bazează pe faptul că e suficientă delimitarea acestui parcurs pe coordonatele bivalente şi cumulative:

- faza descendentă sau descrescătoare, de restrângere a dimensiunii activităţilor (recesiunea – cu două componente-cadru: criza şi depresiunea);

- faza ascendentă sau crescătoare, de prosperitate economică (expansiunea).

În perioada de recesiune se înregistrează scăderea ritmului de evoluţie, prin: reducerea investiţiilor şi a producţiei, scăderea populaţiei ocupate, a profiturilor şi salariilor, micşorarea ratelor dobânzii ş.a.. În etapa de expansiune – debutată prin reluarea creşterii şi înviorarea economică – se înregistrează fenomenele inverse celor anterioare, evoluţia decurgând spre boom. Între cele două mari parcursuri – descrescător şi crescător – există aşa-numite puncte de cotitură sau puncte critice (turning points), simbolizând răsturnări bruşte de situaţie:

• punctul de minim al ciclului (“groapa de potenţial” sau punctul inferior); • punctul de maxim (“vârful de activitate” sau punctul superior). De obicei, în această variantă, durata ciclului economic se cuantifică având la

bază perioada ulterioară unui punct critic superior, care durează până la înregistrarea următorului asemenea punct de maxim. După un asemenea parcurs ascendent, intervin – la un moment dat – factori perturbatori, care, mai devreme sau mai târziu, declanşează o nouă criză; ciclul economic se reia, cu amploare şi trăsături asemănătoare sau nu manifestărilor precedente. Un trend (parcurs) de tipul celui menţionat se regăseşte în Figura 12.5..

108

Figura 12.5. Fazele ciclului economic unde: - BCD (respectiv CR – PCI – R – EX – PCS) – ciclul economic considerat (A – fază de

expansiune într-un ciclu precedent; B – recesiune (criză şi depresiune); C – reluarea creşterii economice; D – expansiune şi boom; E – recesiune în ciclul următor celui considerat);

- CR – criza; - PCI – punctul de cotitură inferior (minimul înregistrat de fluxurile economice); - PCI – R – refacerea; - R – reluarea creşterii economice (relansarea); - EX – expansiunea (finalizată prin boom); - PCS – punctul de cotitură superior (maximul activităţii); - CR – o nouă criză.

Aprecierea fazelor unui ciclu economic se face prin utilizarea indicatorilor

sintetici ai activităţii macroeconomice, de tipul VN, PNB, PIB, dar şi prin intermediul unor elemente precum: nivelul investiţiilor, productivitatea, populaţia ocupată, eficienţa comerţului exterior, randamentul capitalului. Metodele folosite cel mai des au în vedere serii de date statistice de dimensiuni extinse, care să poată oferi indicii semnificative asupra parcursului în timp al fenomenului (procesului) cercetat.

Criza nu este altceva decât o gravă dereglare a activităţii unui sistem economic, care afectează în întregime sau parţial sectoarele, domeniile şi ramurile acestuia, blocând mecanismele lui de funcţionare. O criză economică reprezintă o “cădere” profundă (de multe ori durabilă) a nivelului general al activităţii, relevată de reducerea producţiei, veniturilor, consumului şi altor coordonate economico-sociale. Există mai multe criterii de clasificare a crizelor economice, dintre care specificăm:

a) după întindere: crize locale (naţionale); crize regionale; crize mondiale. b) după caracterul producţiei: crize de subproducţie (de obicei sunt şi crize

de subconsum); crize de supraproducţie (în care oferta depăşeşte nivelul cererii, iar posibilitatea valorificării capitalului intră în contradicţie cu neputinţa creşterii consumului peste o anume limită).

c) după specific: crize structurale (subdezvoltarea, adâncirea decalajelor dintre ţări ş.a.); crize economice mondiale.

d) după gradul de repetabilitate: crize ciclice (care marchează debutul fluctuaţiilor economice ciclice); crize neciclice – respectiv parţiale sau generale (de subproducţie, respectiv de supraproducţie).

e) după durată: crize scurte; crize lungi. Criza economică – ansamblu al perioadelor de descreştere în economie –

afectează comportamentul tuturor categoriilor de agenţi economici. Efectele negative ale crizei vizează: instaurarea unei stări generale de

dezordine în economie; sporirea numărului de falimente; multiple preluări şi fuziuni de firme; destabilizări pe piaţa financiară; costuri sociale importante, aduse cu precădere de înrăutăţirea drastică a condiţiilor de viaţă şi scăderea nivelului de trai;

VN

Timp (t) 0 A

PCS CR

PCI R

EX

PCS CR

B C D E

109

alternanţa nedorită, relativ rapidă, a unor faze de expansiune cu altele, de criză structurală; naşterea unor crize corelate: industriale, agricole, în relaţiile economice internaţionale, în politică. Între efectele cu nuanţe pozitive ale crizei economice specificăm: interesul guvernanţilor şi al populaţiei în privinţa schimbării situaţiei; tendinţa spre restabilirea echilibrului economico-social; accentuarea concurenţei inter-firme; încercarea de îmbunătăţire a cadrului legislativ; căutarea metodelor de ieşire din criză.

12.5.Politici anticriză (anticiclice)

Politicile anticiclice (numite şi politici anticriză) se referă la un ansamblu de măsuri macroeconomice, luate în vederea atenuării impactului avut asupra relansării, de către fazele descendente (de recesiune) ale ciclurilor economice. Aceste tipuri de politici presupun, fără îndoială, implicarea statului în economia naţională, în diferite grade şi forme de manifestare. Ele trebuie să urmărească relativa stabilizare a sistemului economic, prin diverse modalităţi sau pârghii de influenţă.

Intervenţia statului de pe poziţia măsurilor anticiclice se reliefează prin prisma a două considerente:

• Politicile vizând acţiunea (in)directă asupra cererii agregate au ca punct de pornire teoria keynesistă potrivit căreia mişcarea cererii globale – legată de resurse, producţie şi investiţii – este diferită faţă de cea a ofertei globale. Se intenţionează, aşadar, soluţionarea dezechilibrului creat, prin trei instrumente: politica veniturilor şi cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit, precum şi politica fiscală.

• Politicile care acţionează asupra ofertei agregate se concentrează pe implicaţiile pozitive înregistrate de ofertă, prin stimularea producătorilor. E vorba despre avantaje materiale şi fiscale, de sporirea cotelor de profit, de acordarea de subvenţii ş.a., cu impact asupra volumului, structurii şi calităţii mărfurilor şi/sau serviciilor.

În afara celor două tipuri de acţiuni amintite, se au în vedere şi alte soluţii: restructurarea economiei (pornind de la cea sectorială); accentuarea măsurilor de protecţionism (în direcţia sporirii controlului asupra importurilor) sau, din contră, creşterea gradului de liberalizare a schimburilor (depinde de ţară şi de etapa în care se găseşte ea); căutarea de soluţii tehnice suplimentare sau noi (surse de energie, invenţii) şi accentuarea aplicării progresului tehnic.

110

Cap. 13. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL

13.1. Inflaţia: concept, măsurare, cauze, mecanisme, forme de manifestare

Inflaţia reprezintă un fenomen economico-social complex, un dezechilibru macroeconomic, general şi de durată, manifestat prin dezacordul apărut între masa monetară – care ajunge să suprasatureze sfera circulaţiei – şi volumul de mărfuri şi servicii produse sau prestate, aflate efectiv pe piaţă. Situaţia se exteriorizează prin creşterea inegală, dar cumulativă a preţurilor şi prin devalorizarea monetară, manifestată prin scăderea puterii de cumpărare a semnelor băneşti. Generalizarea fenomenului inflaţionist în numeroase ţări a determinat factorii de decizie politică să estimeze că, practic, mai mult decât creşterea preţurilor, e interesantă analiza datelor interne, în paralel cu cele ale altor state – şi să uzeze, apoi, de noţiuni comparative. Astfel, inflaţia se poate studia din trei puncte de vedere: morfologic, structural şi anticipativ, în scopul evitării consecinţelor nefaste ale fenomenului, al găsirii unor posibile remedii şi al aplicării de politici corespunzătoare, pe plan macroeconomic. Problematica vizată de comensurarea inflaţiei are în vedere, ca element principal, factorul preţ. Pentru a degaja o mişcare de ansamblu a multiplelor lui variante, literatura de specialitate operează cu indicii nivelului preţurilor, rezultaţi din diferenţe de preţ constatate în timp, faţă de un an de bază. Între indicatorii care redau variaţia nivelului preţurilor în raport cu o perioadă de referinţă şi/sau cu alte variabile, menţionăm:

• Indicele individual al preţurilor: 100PP

)P(I0

10/1 ⋅=

unde: - P1 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri de mărfuri (servicii), în perioada curentă; - P0 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri de mărfuri (servicii), în perioada de bază.

• Indicele de grup al preţurilor: 100QPQP

)P(I10

110/1 ⋅

∑ ⋅∑ ⋅

=

unde: - P1 şi P0 îşi păstrează semnificaţia anterioară; - Q1 – cantitatea de produse (servicii) vândute (prestate), pe grupe de mărfuri (servicii),

în perioada curentă.

Manifestarea fenomenului inflaţionist nu se produce, totuşi, doar în planul creşterii generale a preţurilor, ci şi în cel al reducerii puterii de cumpărare a semnelor monetare, prin mijlocirea calculării indicelui puterii de cumpărare (IPc) :

100QPQP

I11

10Pc ⋅

∑ ⋅∑ ⋅

=

unde: - P1 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri (grupe) de mărfuri (servicii), în perioada

curentă; - P0 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri (grupe) de mărfuri (servicii), în perioada de

bază; - Q1 – cantitatea de mărfuri (servicii) achiziţionată în perioada curentă.

Precizăm că puterea de cumpărare a banilor decurge din raportul dintre valoarea banilor şi valoarea mărfurilor (serviciilor) care se pot cumpăra cu o unitate

111

monetară, deosebindu-se de cererea solvabilă a populaţiei, “purtătoare” a resurselor băneşti. Amintim, în acest cadru, de existenţa unei teorii potrivit căreia se poate determina (deduce) limita maximă până la care un guvern poate “atrage” rezervele băneşti ale cetăţenilor, într-o economie inflaţionistă.

Criza sistemului bănesc al unui stat, generată de criza economică pe care o reprezintă, dă naştere unor încălcări flagrante ale legităţilor circulaţiei monetare. Ele provoacă, la rândul lor, germeni inflaţionişti, datorită influenţei negative pe care o au asupra tuturor sectoarelor de care depinde evoluţia ţării sau a economiei mondiale. Ca fenomen macroeconomic, inflaţia este provocată de cauze aparţinând unor sfere ample, în care au prioritate următoarele elemente:

1. Factorii economici cu conotaţii asupra fenomenului inflaţionist se referă la cel puţin următoarele elemente: conjunctura economică a momentului; criza de materii prime; creşterea preţurilor.

2. Factorii monetari şi financiari: creşterea necontrolată a cantităţii de semne băneşti în circulaţie, fără acoperire în mărfuri şi servicii pe piaţă; abaterea preţului de la valoare, fără a avea la bază costul de producţie; emisiunile “fără fond” de semne monetare; diferenţieri între participanţii la schimburile internaţionale; datorii contractate faţă de sectorul public sau privat; dificultăţi în restituirea împrumuturilor scadente.

3. Factorii externi: factori de natură valutară: evoluţia cursurilor de schimb, raportul dintre cererea şi oferta de monedă ş.a.; preţuri şi restricţii vamale, determinate pe baza politicii economico-financiare a fiecărui stat.

Între cauzele inflaţiei menţionăm: A.) Cauza monetară rezidă în faptul că urcarea preţurilor se datorează, în principal, creşterii excesive a masei monetare în circulaţie, în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă. În scopul menţinerii sau suplimentării profiturilor şi ratei acumulării, al finanţării cheltuielilor militare, al scăderii datoriilor publice şi echilibrării balanţei de plăţi, se emite – suplimentar – o anumită cantitate de hârtie-monedă (în proporţie mai mare decât cea a creşterii PNB). Creşterea masei monetare este rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă, al creării de monedă scripturală de către bănci, al finanţărilor bugetare, dar şi al imposibilităţii controlului total asupra emisiunii monetare. În funcţie de raportul creat între emisiunea excedentară de bani de hârtie şi de modul de depreciere al acestor bani, distingem două trepte ale inflaţiei: una în care ritmul devalorizării semnelor monetare rămâne în urma emisiunii monetare (inflaţie latentă); a doua, în care ritmul deprecierii resurselor băneşti îl depăşeşte pe cel al creşterii masei monetare (inflaţie galopantă). Ca forme ale fenomenului studiat în raport cu cauza monetară, amintim: inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. B.) Creditul – cauză a inflaţiei: Pentru a face faţă luptei concurenţiale de pe piaţă, agenţii economici sunt nevoiţi să-şi lărgească proporţiile ofertei, în condiţiile în care profiturile apar – în orice circumstanţe – insuficiente pentru activitatea următoare (iar salariile nu pot fi “atacate” frontal, de teama nemulţumirilor social-politice şi economice). Soluţia la care se apelează, ca urmare, este, de cele mai multe ori, creditul. Dat fiind că pe calea creditului şi a multiplicării lui se pun în circulaţie semne băneşti, dacă ele nu-şi regăsesc echivalentul în mărfuri şi servicii corespunzătoare, vor spori artificial masa bănească existentă, creând presiuni inflaţioniste. Dacă ele se accentuează, inflaţia devine cronică, iar atenuarea urmărilor ei – tot mai dificilă. C.) Structura pieţelor – sursă a inflaţiei: Inflaţia poate fi generată de structura diferenţiată a pieţelor care funcţionează în cadrul unei economii. Majorarea nivelului general al preţurilor este determinată, într-un asemenea caz, de condiţiile particulare ale formării preţurilor în sectoarele, ramurile şi subramurile economiei naţionale, întrucât influenţele negative ale unui domeniu se propagă, rapid, în celelalte (cu mai mică sau mai mare intensitate şi rapiditate, depinzând de gradul de apropiere al activităţilor corespunzătoare).

112

D.) Speculaţiile cu valută – generatoare de inflaţie: “Activităţile” de tip speculativ – la care se adaugă comerţul de pe “piaţa neagră” – constituie veridice focare inflaţioniste. Faţă de amploarea reală a unor asemenea practici, guvernele manifestă atitudini uneori nepermis de tolerante, care întreţin situaţia şi propagă transferuri nejustificate de valori (nesănătoase pentru orice tip de economie), contribuind la “importul” inflaţiei. Procedura este cât se poate de simplă: cetăţenii unei ţări aduc în ţara de origine bunuri care fie nu se găsesc pe piaţa internă, fie că sunt procurate la preţuri accesibile – pe care le vând apoi, la preţuri de speculă. Semnele monetare sunt convertite, de obicei, în valută, iar schimbul continuă şi de partea cealaltă (în direcţie opusă). Cert este că, atâta vreme cât aceste practici continuă, se menţin condiţiile propice pentru favorizarea stării inflaţioniste.

Mecanismele inflaţioniste presupun trei faze, considerate în succesiunea lor firească şi gradată:

1. Declanşarea inflaţiei Se poate admite, în general, că nu există tulburări ale activităţii economice care să nu poată da naştere, în anumite circumstanţe, la inflaţie: o recoltă slabă, o situaţie de război, o catastrofă naturală, o creştere masivă a cererii ca urmare a unei tezaurizări familiale ş.a., însă am văzut că declanşarea inflaţiei poate depinde de evenimente şi factori de o mare diversitate. După gradul de intensitate al fenomenului, distingem parcursul următor:

a) Tensiunea inflaţionistă prevesteşte, în sectoarele importante ale economicului, un dezechilibru survenit în raportul dintre cererea şi oferta existente pe piaţă. Acest dezacord nu se manifestă, însă, imediat. Condiţiile inflaţiei sunt reunite în stadiul potenţial, incipient, dar anumite obstacole temporizează, încă, urcarea preţurilor (în sensul că amână, oarecum, fenomenul): o politică ce poate bloca pe moment creşterea preţurilor, este un asemenea tip de obstacol, iar situaţia poartă numele de inflaţie stăpânită sau inflaţie refulată.

b) Presiunea inflaţionistă reprezintă o etapă mult mai “marcată”, care se manifestă sensibil şi constant asupra preţurilor; atâta timp cât durează presiunea respectivă, “flacăra” inflaţiei se autoîntreţine. În privinţa preţurilor, avansăm două mecanisme de declanşare a inflaţiei: - modalitatea de fixare a preţurilor şi a salariilor poate da naştere, prin

corelarea defectuoasă, tensiunilor de tip inflaţionist, fiind punctul de plecare al spiralei salarii-preţuri;

- schimburile economice inter-ţări permit “transmiterea” creşterii preţurilor prin intermediul comerţului şi constituie o sursă a inflaţiei importate.

c) Şocul inflaţionist diferă de etapele anterioare prin caracterul său intempestiv, prin importanţa şi rapiditatea efectelor sale. Originea lui este variabilă, cuprinzând evenimente economico-sociale, tensiuni monetare şi financiare, situaţii de criză politică. Există şi cazuri în care într-o ţară fără aparente cauze interne pentru declanşarea inflaţiei, fenomenul totuşi se produce, dat fiind posibilul caracter importat al inflaţiei.

2. Desfăşurarea fenomenului inflaţionist Apreciind, după indicii preţurilor, manifestările “tangibile” ale inflaţiei, se poate constata proporţionalitatea dintre cauzele şi efectele lor. O dată lansată, inflaţia devine un proces amplificator, care continuă să se dezvolte chiar atunci când stimulul ei iniţial a dispărut, înlocuită fiind prin factori derivaţi din ea însăşi. În această înlănţuire, explicaţiile pur teoretice, mecaniciste, nu pot mulţumi cercetătorul: trebuie luaţi în seamă, tocmai de aceea, factorii psihologici, precum şi efectul anticipărilor. Agenţii economici caută să prevadă evoluţia lor viitoare, pentru a preveni elementele defavorabile care le pot marca activitatea, dar şi pentru a le urma pe cele pozitive. Se vorbeşte, aşadar, de elasticitatea de anticipare, manifestată prin

113

buna informare a anumitor firme. Cei mai puţin interesaţi, superficial organizaţi, vor suporta mai greu creşterile de preţuri pe care n-au putut sau n-au considerat necesar să le determine. Cu toate acestea, fenomenele psihologice nu rămân personale şi subiective: ele se transformă din anticipări în antrenări colective, deoarece – de exemplu – lipsa de încredere în puterea de cumpărare a unei monede tinde, prin contagiune, să se generalizeze (cu atât mai mult cu cât unele experienţe trecute, negative, limitează încrederea populaţiei). Este de dorit, deci, ca, printr-un mecanism sincronizat, o economie să se poată autosensibiliza în privinţa inflaţiei, încă de la cele mai palide indicii. Inflaţia fiind declanşată, ea se manifestă atâta vreme cât revendicările grupurilor sociale exced totalul a ceea ce poate fi controlat în această sferă (cantitativ şi calitativ). Viteza de desfăşurare a proceselor inflaţioniste este alimentată de o serie de elemente, dintre care: cererea de monedă, determinată de existenţa iluziei monetare (după care o monedă “valorează” întotdeauna la fel); “amânări” ale inflaţiei, prin intermediul unor factori-frână; revendicările salariale; conjunctura internă şi internaţională a momentului (cu influenţe asupra preţurilor, veniturilor şi indicatorilor macroeconomici). Modul de manifestare a inflaţiei nu este caracterizat, însă, de automatism: el ţine seama, volens-nolens, de conştientizarea publică a trăsăturilor şi urmărilor procesului, ceea ce presupune existenţa unui climat de încredere pe plan social, necesar trecerii spre cea de-a treia etapă a inflaţiei.

3. Stingerea fenomenului Se observă că n-am optat pentru noţiunea de stopare a inflaţiei, preferând-o pe cea de stingere. Nu este o lacună de exprimare, nici o evitare a unor explicaţii suplimentare; termenul stingere (sugerând jarul cald, încă, al unui foc ce poate, oricând, reizbucni) dă însă un sens mai potrivit conceptului prezentat. Inflaţia nu are un traseu continuu şi nici prestabilit: ea îşi poate încetini viteza, chiar dacă – după un anumit timp – îşi va relua calea şi va reveni (de astă-dată, impunându-se pe un palier mai înalt decât cel precedent). Tocmai de aceea, ea nu mai este considerată doar un accident episodic, ci neutralizarea ei depinde de condiţiile specifice, particulare, ale fiecărei ţări, în direcţia “asigurării” împotriva consecinţelor nefaste ale eroziunii monetare.

Dacă în privinţa modului de declanşare a fenomenelor inflaţioniste există o părere general acceptată (potrivit căreia o dereglare bruscă a fluxurilor cerere – ofertă dă naştere şocului iniţial), formele de manifestare în privinţa inflaţiei sunt încă mult discutate. Totuşi, ne exprimăm punctul de vedere după care o atenţie deosebită merită următoarele aspecte:

I. În raport cu intensitatea manifestării inflaţiei, distingem faptul că: • Inflaţia latentă (denumită, deseori, rampantă sau târâtoare – “creeping

inflation”), încă disimulată, este o fază în care ritmul devalorizării banilor de hârtie rămâne în urma emisiunii excedentare; etapa reprezintă o “pregătire a terenului” pentru ceea ce urmează, iar creşterea medie a preţurilor variază între 3-5% pe an.

• Inflaţia deschisă (marşantă sau declarată, “open inflation”) constituie o treaptă pe care fenomenul se desfăşoară evident, concomitent cu o sporire a nivelului general al preţurilor între 5-10% anual.

• Inflaţia galopantă (hiperinflaţia) acţionează distructiv asupra circulaţiei băneşti, finanţelor şi creditului, provocând grava lor dezorganizare; este însoţită de puternice conflicte sociale şi de o creştere medie a preţurilor de peste 15% pe an.

• În anii '80 ai secolului al XX-lea şi-a făcut apariţia un fenomen specific: hiperinflaţia rampantă, în decursul căreia caracteristicile inflaţiei se accelerează rapid, apoi rămân o perioadă relativ stabile (tatonând, parcă, terenul), dar renasc ulterior. Procesul are trăsăturile unei inflaţii galopante, dar nu atinge pragul ei, datorită faptului că nici creşterea

114

preţurilor, nici penuria nu se generalizează (etapa este, însă, rampă de lansare pentru stadii “superioare”).

• În ultimele decenii a apărut termenul megainflaţie, corespunzător unor manifestări intempestive ale fenomenului şi unor accese de creşteri ale preţurilor de sute, mii şi zeci de mii de procente.

II. Dacă luăm în considerare gradualitatea inflaţiei şi, ulterior, relaţia inflaţie-şomaj, distingem importanţa a două concepte: a) Stagflaţia

În deceniile din urmă şi-a croit drum ideea conform căreia o dată cu apariţia stagflaţiei, devine posibilă atenuarea şi chiar dirijarea dezechilibrului studiat. Înţeles în general ca o coexistenţă a inflaţiei cu lipsa creşterii economice (ba chiar ca un fenomen caracterizat prin recesiune economică, pe fondul puternicei creşteri a preţurilor), termenul a intrat în vocabularul economico-social-politic, pentru a desemna o stare tipică. Situaţie se caracterizează atât prin încetinirea creşterii (suficient de mare, încât să provoace tensiuni în economie), cât şi prin lenta, dar permanenta sporire a preţurilor. Practic, stimulii ofertei – imaginaţi de monetariştii adepţi ai stagflaţiei – nu şi-au prea arătat roadele: dovada este faptul că sporul producţiei industriale în ţările dezvoltate a fost, în perioade urmărite în special în virtutea acestui deziderat, mult inferior faţă de cel înregistrat în state unde nu s-a dorit cu precădere creşterea indicatorului amintit.

b) Slumpflaţia O inflaţie îndelungată produce apariţia unui fenomen care asociază acesteia, pe lângă starea de recesiune, creşterea în proporţii tot mai mari a ratei şomajului. Este vorba de slumpflaţie. Scăderea producţiei, excesul de suprapopulaţie relativă (sub forma şomajului), subutilizarea capacităţilor de fabricaţie, erodarea din ce în ce mai gravă a nivelului de trai (în special al persoanelor cu venituri fixe), pe lângă care coexistă şi alte neajunsuri – toate întregesc înţelesul noţiunii cercetate, oferindu-ne noi piste de studiu.

13.2. Efecte economico-sociale ale inflaţiei. Relaţia inflaţie – şomaj. Politici de reducere a intensităţii inflaţiei şi de combatere a consecinţelor ei.

Circumscrisă domeniului economic – ca aspect hotărâtor al progresului

general al societăţii – eficienţa economică reprezintă raportul dintre efectul socialmente util şi efortul necesar obţinerii lui. Dacă în legătură cu efectele în expresie materială, concretizate în bunuri şi servicii realizate, problema este ca ele să corespundă calitativ, structural şi cantitativ trebuinţelor umane, în ceea ce priveşte determinarea valorică a efectelor, ne concentrăm atenţia asupra indicatorilor macroeconomici şi efectelor sociale ale unui anumit fenomen.

Inflaţia are o serie de efecte negative asupra oricărei economii, manifestate datorită acţiunii dezechilibrante a fenomenelor propagate prin intermediul său:

1. Inflaţia afectează sferele reproducţiei, mai ales datorită creşterii necontrolate a nivelului preţurilor. Apar modificări şi în cererea de consum, deoarece, din ce în ce mai mult, se cumpără mărfuri doar pentru a “scăpa” de banii în continuă devalorizare, care invadează piaţa. Dacă la cele amintite se adaugă criza de materii prime şi energie, dacă punem în balanţă practicarea unor preţuri care se abat de la valoare, sesizăm că inflaţia este una din cele mai serioase piedici pentru dezvoltare.

2. Sistemul bănesc de dezorganizează, întrucât interesul pentru semnele monetare – depreciate – scade progresiv; funcţiile banilor sunt şi ele

115

afectate, sensibilizând bugetele familiale prin scăderea puterii de cumpărare a monedei.

3. Apar mutaţii nedorite şi în sistemul creditului, întrucât nu doar că scad simţitor vânzările aferente, ci sunt afectaţi, tot mai grav, creditorii (care tind să refuze restituirea împrumuturilor în monedă devalorizată).

4. Sunt frânate funcţiile întregului sistem bancar: resursele băncilor se reduc – nemaifiind stimulate nici de către plasamente de capital, nici prin acordări masive de credite (cum se întâmplă în faze de boom); mai mult, populaţia retrage mare parte din depuneri, în scopul cheltuirii lor.

5. Investitorii nu mai sunt încurajaţi să manifeste interes pentru producţie. 6. Se diminuează veniturile bugetare. 7. Scade progresiv competitivitatea economiei naţionale. Relaţia inflaţie – şomaj: În anii '60 ai secolului XX, lucrările econometrice ale

lui A. W. Phillips, tratând posibilitatea găsirii unor legături între salariul nominal, nivelul preţurilor şi rata şomajului, au încercat, de fapt, nominalizarea unei relaţii între inflaţie şi şomaj (P. A. Samuelson şi R. Solow au observat, ulterior, reinterpretând analizele iniţiale, că, de fapt, manifestarea teoriei lui Phillips se materializează în relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului). Începutul a fost, însă, în anul 1958, când Phillips a construit un grafic în care, situând pe abscisă rata şomajului, iar pe ordonată – date relevând, pentru noi, rata inflaţiei, a reprezentat date luate din situaţia economică a Angliei, pentru aproape 100 de ani (1861-1957). Rezultatul s-a materializat într-o curbă convexă, a cărei interpretare se deduce din graficul care, în lucrările de specialitate, se numeşte Curba Phillips (Figura 13.1.).

Figura 13.1. Curba Phillips unde: - A – ipoteza folosirii depline a mâinii de lucru (proces de creştere economică, rată scăzută

a şomajului); - B – cazul stabilităţii salariilor (şomaj de echilibru); - C – faza scăderii salariilor, în paralel cu creşterea ratei şomajului (depresiune

economică).

Legăturile precizate, observate de Phillips pentru perioada respectivă, au încercat să demonstreze că în intervalul de timp luat drept reper, a existat o relaţie stabilă între rata şomajului şi ritmul majorării salariului mediu – în sensul că şomajul a înregistrat creşteri atunci când ritmul sporirii salariului a fost mai lent (şi invers). Argumentele lui Phillips au fost ulterior extinse, specialiştii în economie sugerând că şomajul poate fi redus prin permiterea creşterii inflaţioniste a salariilor şi prin creşterea preţurilor (raport invers între inflaţie şi şomaj). Specificăm, însă, că această concluzie nu rezultă direct din enunţurile lui Phillips şi – mai mult – că azi, ea nu se mai verifică decât ca element episodic.

A

B A’

C’

C

Rată şomaj U (%) 0

Rată creştere salarii

ΔS/S (%)

116

Phillips a presupus, de fapt, o corelaţie inversă între rata creşterii salariilor şi

cea a şomajului, reacţia observată de el fiind non-liniară: un şomaj puternic este însoţit – potrivit lui – de o scădere a nivelului general al salariilor, aşa cum – în cazul unor cote moderate ale şomajului – creşterea salariilor devine exagerată. Conform studiilor lui Phillips, există o rată a şomajului (de 5,5%), pentru care inflaţia salarială ar fi nulă. În baza unei asemenea judecăţi, s-a ajuns – mai apoi – la ideea că lumea ar avea de ales între inflaţie şi şomaj. Marcăm, însă, ideea adevăratei dileme inflaţie – şomaj, determinată de faptul că apropierea salariilor de nivelul preţurilor duce la apariţia unei legături interesante între rata inflaţiei şi rata şomajului. P. A. Samuelson, inspirându-se din calculele lui Phillips, ajunge la concluzia că societatea este pusă – în realitate – fie în situaţia de a opta pentru un nivel rezonabil de folosire a forţei de muncă şi o creştere moderată, dar continuă a preţurilor, fie în starea de a oferi o stabilitate relativă a preţurilor, dar asociată unui grad ridicat al şomajului.

Şansele de reducere a inflaţiei se concretizează în politici antiinflaţioniste, aplicate în scopul revenirii la stabilitatea monetară şi la menţinerea preţurilor în limite rezonabile, în paralel cu preocuparea de restrângere a şomajului. Creşterea preţurilor, scumpirea mărfurilor şi serviciilor pe pieţele interne şi externe, restricţiile practicate la operaţiunile de import-export în diverse zone, devalorizările voite la care recurg unele state, provocarea uneori conştientă a practicilor inflaţioniste, menţinerea sau chiar adâncirea dezechilibrelor balanţei de plăţi, “jocul” cursurilor valutare, speculaţiile ş.a. – sunt fenomene care afectează relaţiile economice, monetare, financiare şi sociale pe plan mondial. Dacă ele nu pot fi stopate, trebuie măcar acţionat pentru atenuarea lor. După unele păreri, deflaţia pare să constituie, în anumite circumstanţe, un remediu al inflaţiei, dar nu reprezintă o stare de fapt, ci un ansamblu de măsuri prin care cererea şi sursele ei pot fi reduse, în scopul micşorării masei monetare şi reducerii preţurilor. S-a constatat, însă, că deflaţia este urmată, deseori, de stagnarea activităţii economice. Devalorizarea constituie reducerea, pe căi legale, a parităţii monedei naţionale, în două ipostaze: devalorizare parţială şi totală (în cazul ultim, se recurge la introducerea altor semne monetare).

Statul trebuie să acţioneze ferm, pentru frânarea fenomenului inflaţionist, utilizând atât pârghii monetare, cât şi financiare. Între măsurile pe care el – în calitatea de decident pentru propria economie – le poate lua în direcţia reducerii intensităţii inflaţiei şi combaterii efectelor ei, iată câteva din cele mai cunoscute:

- reducerea cheltuielilor publice; - majorarea sarcinilor fiscale (afectând, mai întâi, micile firme); - “îngheţarea salariilor” (când se apreciază că inflaţia se dovedeşte urmarea

directă a creşterii exagerate a cererii); - “blocarea” nivelului preţurilor (dacă se constată că principala cauză a

fenomenului sunt costurile de producţie, prea ridicate); - majorarea ratei dobânzii şi reducerea fondurilor de credit; - modificarea impozitului pe profit; - controlul asupra emisiunii monetare şi a capitalului speculativ.

Există, actualmente, pe plan mondial, păreri favorabile aplicării dezinflaţiei, dar nu a unor procedee comune, ci a dezinflaţiei competitive, referitoare la încetinirea ritmului de evoluţie al costurilor salariale, scăderea preţurilor bunurilor naţionale comparativ cu concurenţa străină şi creşterea competitivităţii – având o incidenţă favorabilă asupra cererii externe pentru produsele proprii. Procesul înseamnă, în acelaşi timp, o politică aptă să controleze riguros masa de bani în circulaţie, moneda naţională şi nivelul ratei dobânzii. La nivel macroeconomic trebuie urmărite trei mari grupe de acţiuni, vizând:

• politica monetară, prin: menţinerea unei limite în sporirea masei băneşti în circulaţie, păstrarea echilibrului bugetar şi controlul ratelor de schimb;

117

• politica bugetară, urmărind comprimarea cererii fără a afecta oferta; • politica veniturilor, care presupune moderarea nivelului salariilor.

Desigur, acţiunea simultană şi cumulată a celor trei tipuri de politici este foarte dificilă, deoarece, dacă pe termen scurt este necesară stăpânirea excesului cererii, s-ar putea ca pe perioadă lungă, priorităţile să se schimbe (caz în care statului nu-i este permis să fie luat prin surprindere, ci i se cer două calităţi: logică şi operativitate). Totuşi, nu se pot da reţete sau soluţii cu caracter de normă: fiecare ţară hotărăşte, prin prisma necesităţilor ei stringente, tactica pe care o consideră cea mai potrivită, deoarece nu există măsuri universal valabile, în orice conjunctură şi moment de timp.

13.3. Dimensiuni ale şomajului. Forme, cauze, costuri şi consecinţe ale şomajului

Ocuparea, nivelul subocupării şi cel al şomajului depind de factori cum sunt: 1. Economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care

şi ea îl influenţează, la rândul său), dispunând – la un moment dat de timp – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptul de cerere de muncă). Supradimensionarea “pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări.

2. Societatea a fost şi va rămâne, probabil, stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care, evident, influenţează negativ şi totodată definitoriu gradul de ocupare.

3. Există – desigur – şi factori care determină în mod direct (deşi nu totdeauna proporţional) mărimea şomajului: creşterea populaţiei, progresul tehnic, sistemul de învăţământ, nivelul cultural ş.a..

Dacă încercăm să definim şomajul, constatăm că există o serie de modalităţi în care se poate face acest lucru: fie în funcţie de maniera de abordare, fie potrivit unei perioade istorice, fie după trăsăturile pe care dorim să le reliefăm. Una din definiţiile unanim acceptate în domeniu a fost adoptată în 1954 (şi modificată, apoi, în 1982), la Conferinţa Internaţională a statisticienilor din domeniul muncii – şi aparţine Biroului Internaţional al Muncii (B.I.T.). Acest organism interpretează statutul de şomer prin prisma a trei criterii, necesar a fi îndeplinite pentru ca un individ să fi poată fi încadrat într-o astfel de categorie: să nu aibă un loc de muncă; să fie disponibil pentru lucru; să fie efectiv în căutarea unei slujbe. În termenii generici ai pieţei muncii, şomajul reprezintă un excedent al ofertei în raport cu cererea de mână de lucru. Trebuie ţinut seama, însă, că respectiva ofertă nu ia în considerare toată populaţia aptă de muncă, ci doar pe cea dornică să se angajeze ca forţă de muncă salariată (de aceea, cererea se constituie din ceea ce se poate satisface prin intermediul condiţiilor salariale date). Starea de şomer se datorează, în principiu, unui număr de două situaţii socotite concomitente: pe de o parte, în “zona” ofertanţilor, pierderea locului de muncă în cazul unora din ei; pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă de timp, a unei întregi generaţii de absolvenţi calificaţi pentru o anumită muncă.

Cele mai reprezentative caracteristici ale fenomenului studiat sunt: • Şomajul este un dezechilibru macroeconomic, un fenomen care

concretizează subocuparea mâinii de lucru. • El exprimă, totodată, sensul unic al disproporţiei pe piaţa forţei de muncă:

oferta strict mai mare faţă de cerere. • Disparităţile devin inegalităţi, iar acestea dezechilibre, manifestate între

potenţialul de lucru, posibilitatea utilizării lui şi folosirea lui efectivă.

118

• În orice moment, şomerii – consideraţi de către unii suprapopulaţie relativă – constituie, de fapt, rezerve de forţă de muncă.

• Şomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu e capabilă să asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru.

• Fenomenul în sine nu poate să dispară: este şi va fi diagnosticat şi tratat, dar nu va putea fi eradicat.

• Indiferent de natura şi formele şomajului, durata lui se manifestă din momentul pierderii locului de muncă, până la reluarea activităţii.

Nivelul şomajului se poate determina în două accepţiuni: absolut (ca număr) şi relativ (ca rată), astfel:

• Mărimea absolută se exprimă prin numărul şomerilor (persoane fizice active fără loc de muncă, dispuse să lucreze, în căutarea unui angajament legal şi înscrise la Oficiile forţei de muncă).

• Mărimea relativă – rata şomajului (S') – se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor (NS) şi numărul total al populaţiei active (disponibile) NA, simbolizând greutatea specifică a celor care caută un loc

de muncă, în cadrul populaţiei active: 100NANS'S ⋅= .

Nivelele şomajului se utilizează în comparaţii de două tipuri: - în datele statistice ale aceleiaşi ţări, calculate la perioade diferite

(abordare dinamică); - în raportările internaţionale, la acelaşi moment de timp (abordare statică).

Diversificarea tipurilor de şomaj, care se alătură accentuării corelaţiilor dintre ele, a permis lărgirea sferei indicatorilor studiaţi pe plan mondial, prin calculul ratei şomajului în raport cu elemente distincte, precum: şomerii de lungă durată; şomerii descurajaţi; şomerii tineri – respectiv vârstnicii; şomerii pe timp parţial; numărul “stagiilor” de şomaj; şomerii licenţiaţi ş.a..

Vom lua în considerare, în cele care urmează, principalele tipuri de şomaj, în virtutea studierii anumitor criterii de clasificare:

a) după legătura cu persoanele care au cercetat fenomenul: - şomajul clasic, datorat necorelărilor de pe piaţa muncii şi creşterii

exagerate a salariilor; - şomajul keynesian, a cărui raţiune se găseşte într-o cerere prea

redusă de mână de lucru: firmele, fără perspective favorabile de a-şi vinde produsele (din cauza cererii slabe de bunuri), nu numai că renunţă la noi angajări, dar diminuează şi salariile propriilor lucrători.

Comparând elementele pieţei muncii cu cele ale pieţei bunurilor, unii teoreticieni propun o schemă bazată pe faptul că distincţia între cele două mari tipuri de şomaj (clasic şi keynesian) se poate face urmărind cauzele lor, în Tabelul 13.1.:

Tabelul 13.1. Regimuri şi frontiere privind şomajul şi raportul inflaţie – şomaj

Muncă Bunuri

Exces de ofertă Exces de cerere

Exces de ofertă şomaj keynesian - Exces de cerere şomaj clasic inflaţie stăpânită

b) după cauze:

- şomaj involuntar – cazul celor care, oferindu-şi forţa de muncă şi fiind gata să accepte salarii relativ mici, nu găsesc un loc de muncă;

- şomaj voluntar – referitor la persoanele care fie că nu doresc să lucreze, fie că refuză să muncească pentru un nivel al salariului fixat prin jocul cerere – ofertă; ei aleg, singuri, să rămână fără o slujbă;

- şomaj fricţional – în legătură cu greutăţile de adaptare în perioada intermediară dintre două slujbe şi cu disfuncţionalităţile proprii pieţei

119

muncii, creatoare de şomaj: calificare slabă, “soluţia” unor munci dezagreabile ş.a.; se întâlneşte, în acest context, noţiunea de şomaj fricţional natural – în sensul că fluiditatea dintre cerere şi ofertă nu e niciodată perfectă, aşa încât schimbarea postului sau căutarea unei ocupaţii provoacă un răstimp în care persoana în cauză încearcă să se înscrie în rândul şomerilor;

- şomaj de excluziune – referitor la grupele cele mai defavorizate de persoane (fie vârstnici, fie tineri în stagii de formare sau necalificaţi);

- şomajul structural – are la bază progresul tehnic şi este întâlnit atunci când structura socio-profesională clasică nu mai este similară celei existente; pe termen scurt, “şocul” tehnicii produce o scădere a ocupării, în măsura în care muncitorii sunt înlocuiţi cu maşini).

c) după gradul de repetabilitate: - şomaj repetitiv – în cazul persoanelor cu mai multe “stagii” de pierdere

a locului de muncă; - şomaj “singular” (accidental).

d) după gradul de inutilizare a timpului de muncă şi a capacităţii de lucru: - şomaj complet – când individul rămas fără post îşi încetează total

activitatea; - şomaj parţial – în decursul căruia, totuşi, se lucrează o bună parte a

timpului aferent (cazul reducerii duratei săptămânii de muncă); e) după sezonalitatea lucrului:

- şomaj tipic; - şomaj sezonier – de durată limitată şi, în general, relativ scurtă, care

atinge profesiile specifice anumitor perioade ale anului (construcţiile – iarna; turismul – primăvara şi toamna ş.a.).

f) după tipul mişcărilor din cadrul economiei: - şomaj ciclic (conjunctural); - şomaj cronic (care devine, în timp, o constantă neînlăturabilă).

g) după factori legaţi de procesul de producţie: - şomaj tehnic – de fapt, inactivitate forţată, din cauza lipsei anumitor

cantităţi din prod-factorii utilizaţi într-o firmă, defecţiunilor unor maşini sau dificultăţilor de aprovizionare;

- şomaj tehnologic – datorită costurilor crescute, generate de noile echipamente introduse în fluxul de producţie.

h) după veridicitatea situaţiei în care se află persoanele disponibilizate: - şomaj real – referitor la oricare din criteriile anterior amintite; - falsul şomaj – propriu indivizilor care încearcă să adopte statutul de

şomer, pentru a profita de regimul de protecţie socială (persoane care nu doresc să muncească sau care lucrează pe “piaţa neagră”).

Cauzele şomajului pot fi clasificate în două mari categorii: prin intermediul factorilor determinanţi ai pieţei muncii şi prin prisma interacţiunii pieţelor. Atunci când se discută despre urmările unui proces cum este şomajul, se iau în calcul consecinţele lui negative:

1. Şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă, de aici decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social.

2. Fenomenul presupune noţiunea de sărăcie, întrucât provoacă scăderea drastică a nivelului de trai.

3. Prin prisma lui sunt lezaţi, direct, indivizi care fac parte din populaţia activă subocupată, respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi capacitatea de a lucra, dar nu au unde.

4. Fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează doar compartimentele materiale ale economiei naţionale, ci mai ales

120

elementele sale umane – în sensul că populaţia ocupată este cea care suportă, din plin, gravele lui costuri sociale.

5. O dată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe “piaţa neagră” (desfăşurată ilegal şi în condiţii salariale inferioare preţului minim al forţei de muncă în economie);

6. Concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activităţii economice a unei ţări. În plus, se generează sau se amplifică stările de dezacord dintre populaţia care munceşte şi cea cu un anumit grad de subocupare (ele fiind sursă de conflicte sociale).

Şomajul are implicaţii periculoase, concretizate în costuri. Costurile sociale ale şomajului (CS) se pot determina astfel:

CS = Ce + Ci

unde: - Ce – costuri explicite – cuprind alocaţiile (indemnizaţiile) de şomaj; - Ci – costuri implicite – reprezintă un echivalent al impozitelor cuvenite statului, contribuţiei

la asigurările sociale şi posibilelor câştiguri investiţionale şi sociale, la care s-a renunţat, în favoarea acordării ajutoarelor de şomaj.

Evaluarea costurilor generale ale şomajului are de trecut cel puţin două

obstacole: insuficienţa informaţiilor statistice (de pildă, e imposibilă izolarea perfectă – în orice categorie de cheltuieli – a celor de care beneficiază numai şomerii); eterogenitatea metodelor de aproximare şi de calcul, în privinţa atât a indicatorilor specifici, cât şi a costurilor propriu-zise. Garantarea unor venituri minime pentru şomeri este o problemă comună tuturor statelor, dar ponderea ajutorului respectiv şi perioada de acordare sunt diferite. O indemnizaţie clasică de şomaj relevă acţiuni asupra populaţiei active, în două direcţii principale:

- finalitatea ajutorului este de a reduce costurile sociale ale şomajului; - modul de indemnizare are urmări asupra cuantumului sumei alocate.

Desigur, sunt şi aceia care susţin existenţa unor consecinţe pozitive ale şomajului, mai mult sau mai puţin motivate în realitate:

• prin ceea ce presupune (muncitori disponibilizaţi), fenomenul creează o rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze, în vederea acoperirii eventualei cereri suplimentare de forţă de muncă;

• principial, are loc creşterea productivităţii muncii, dar mai ales a disciplinei şi punctualităţii celor angajaţi (de teama viitoarelor concedieri);

• ca factor psihologic – presupunând că, de obicei, sunt disponibilizaţi cei mai puţin pregătiţi sau cei slab calificaţi – apare ridicarea interesului pentru muncă, dar mai ales sporirea competitivităţii lucrătorilor existenţi;

• recurgerea la a trimite anumite persoane în şomaj permite firmelor – menţinerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).

13.4. Măsuri de diminuare a şomajului În general, politicile utilizate în lupta contra şomajului sunt de două tipuri:

A) Politicile pasive se referă, dintr-un punct de vedere, la indemnizaţia de şomaj. În opinia multor economişti, aceasta din urmă nu face decât să scadă presiunea financiară care apasă asupra persoanelor disponibilizate, fără a avea un efect pozitiv asupra volumului global al şomajului. Din alt unghi, ele vizează reducerea numărului populaţiei active prin pre-pensionări, creşterea perioadei de formare a tinerilor ş.a..

B) Politicile active presupun o intervenţie clară pe piaţa muncii, influenţând real nivelul global al ocupării, prin subvenţii, în scopul reducerii costului

121

salarial al firmelor şi al promovării creării de noi locuri de muncă – dar şi prin stagii de formare profesională.

Între măsurile antrenate de intenţia reducerii şomajului, evidenţiem că: a) Politicile de susţinere a creşterii economice sunt necesare, deoarece se

acceptă faptul că una din cauzele principale ale şomajului (mai ales a celui ciclic) este insuficienţa preocupărilor pentru o creştere economică vizibilă. Rolul determinant revine, din această perspectivă, statului, care, prin mecanisme financiare, monetare şi fiscale, trebuie să impulsioneze progresul general, asigurând condiţii propice economiei moderne de piaţă.

b) Crearea de noi locuri de muncă trebuie să se justifice mai cu seamă din perspectiva eficienţei şi, ca atare, nu se recomandă o creştere forţată sau arbitrară a cererii de mână de lucru. Chiar dacă, actualmente, cele mai motivate spre a investi sunt firmele cu rate înalte ale profiturilor, trebuie sprijiniţi şi agenţii care manifestă disponibilităţi în direcţia sporirii numărului de angajaţi (mai ales în sectorul terţiar, “zonă” propice inserţiei şomerilor).

c) Programele desfăşurate în direcţia formării şi calificării şomerilor se referă la evidenţierea justă a şanselor de reangajare avute de persoanele concediate. Ele presupun acordarea, de către stat şi sectorul particular, a anumitor fonduri destinate reconversiei sociale a celor vizaţi. Ne referim la desfăşurarea unor cursuri de specialitate, organizate în vederea creşterii abilităţii profesionale sau pregătirii în domenii pentru care există şanse de găsire a unui loc de muncă.

d) Se impune eficientizarea economiei, prin accentuarea a trei relaţii: între procesul creşterii economice, productivitate, cererea de muncă şi durata specifică a zilei de lucru; între oferta şi cererea de muncă; între rata salariilor şi rata inflaţiei (respectiv indicele creşterii preţurilor), prin intermediul indicelui puterii de cumpărare.

e) Măsurile având în vedere populaţia ocupată se referă la: - redistribuirea sarcinilor celor ocupaţi; - raţionalizarea muncii în sectoarele care permit ca, prin acest element,

să se creeze şanse pentru noi angajări; - reducerea timpului de muncă; - programe de reconversie, inclusiv concedii de recalificare pentru

muncitorii vizaţi de restructurări; - soluţia unui nou sector în economie: cel destinat activităţilor de utilitate

colectivă şi socială (al treilea, în afara celui public şi a celui privat) – care funcţionează în ţări avansate, având două obiective: atât crearea de locuri de muncă suplimentare, cât şi răspunsul la o serie de probleme care nu se pot satisface altfel.

f) Reducerea ofertei de muncă înseamnă măsuri care vizează pre-pensionarea, reducerea vârstei legale de pensionare, precum şi creşterea duratei de şcolarizare a tinerilor.

g) Acţiunile generale asupra factorilor de pe piaţa muncii au în vedere: flexibilizarea externă, în scopul adaptării efectivelor de lucrători la variaţiile mai mici sau mai puternice ale cererii de muncă; flexibilizarea internă, prin redimensionarea timpului de lucru efectiv; restructurări ale proceselor tehnologice; policalificări anticipate; modificări ale grilelor de salarizare.

h) Măsurile concrete, de tipul politicii stop and go, constau în alternarea acţiunilor propuse pe plan macroeconomic: creştere economică, nivel cât mai înalt de ocupare, stabilitate în sectorul preţurilor şi echilibru exterior.

Date fiind măsurile amintite anterior, esenţial apare faptul că nu există o singură soluţie în cazul şomajului, definitivă şi unitar valabilă în lume. Nu avem de-a face cu idei pure şi perfecte, ci doar cu programe de ansamblu, corelate, integrate în sistemul politicilor anti-criză.

122

Cap. 14. STATUL ŞI ECONOMIA

14.1. Rolul statului în economia de piaţă

Menirea statului este, în principiu, de a defini parcursul general al economiei pe care o reprezintă, de a trasa liniile marcante ale dezvoltării acesteia. Ca urmare, statul trebuie să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii şi responsabilităţi. Una dintre dilemele asupra cărora oscilează comportamentul indivizilor, grupurilor economico-sociale şi societăţii este, deci, alegerea între libertatea deplină în economia de piaţă, laissez-faire, socialism sau controlul total exercitat de stat. Totodată, suntem conştienţi de faptul că numai raţionalitatea poate determina separaţia dintre rolurile statului în economie. De aceea, opţiunea societăţii trebuie privită prin prisma efectelor induse de mecanismele statale în economie.

Cercetarea statului ca subiect economic distinct echivalează cu studiul în adâncime al rolului puterii publice, al ariei de extindere a funcţiilor pe care şi le arogă un stat anume (sau pur şi simplu instituţia statului). În acest context, trebuie conştientizat dacă predominanţa sectorului public (denotând, în principiu, echitate şi moralitate) exclude sau nu posibilitatea atingerii maximului de eficienţă economică.

Acţiunile statului pot fi formulate de către administraţia centrală (caz în care au arie de acoperire la nivel macroeconomic) sau de organele administraţiei locale (situaţie în care se manifestă în profil teritorial). Indiferent de nivelul la care se implică, statul îşi face simţită prezenţa în activitatea economică a unei ţări.

În contemporaneitate, implicarea statului în economie – incontestabilă, atunci când presupune acţiuni pozitive – se realizează pe mai multe căi:

1) elaborarea şi adoptarea de politici economice şi de programe corespunzătoare unei ţări, pe termen scurt, mediu şi lung;

2) acţionarea ca mediator (arbitru) în apărarea intereselor societăţii; 3) participarea efectivă (ca operator, proprietar, întreprinzător, manager ş.a.)

la împărţirea venitului şi la redistribuirea lui în economie; 4) concentrarea rolului administraţiei de stat; 5) achiziţia de bunuri necesare sectorului public. Principalele instrumente (pârghii) prin care statul acţionează pe piaţă sunt:

reglementările legislative; regimul proprietăţii, bugetul de stat (prin relaţia venituri – cheltuieli publice) şi sistemul fiscal. În esenţă, statul îşi fundamentează acţiunile pe câteva considerente: fixează regulile jocului în economie, intervine direct şi indirect în economice, coordonează finanţele ţării şi o bună parte a investiţiilor realizate, asigură redistribuirea venitului naţional şi monitorizează creşterea economică.

În consecinţă, între cele mai reprezentative funcţii ale statului în economia de piaţă menţionăm următoarele:

I. de creştere a eficienţei – în ideea corectării decalajelor determinate de mecanismele funcţionării pieţei;

II. de promovare a echităţii; III. de asigurare a echilibrului (stabilităţii) şi de dezvoltare a economiei. Statul poate asigura, peste tot în lume, servicii publice indispensabile. Mai

mult, aproape toate măsurile lui economice au influenţă asupra condiţiilor cu care se confruntă cererea şi oferta de bunuri şi servicii, în raport cu satisfacerea necesităţilor de trai. Menţionăm, însă, că oricare ar fi calea urmată în implicarea economică a statului, ea trebuie să se justifice. Cu alte cuvinte, este necesar ca rezultatele obţinute în urma acţiunilor statului să depăşească cheltuielile, respectiv costurile aferente. În acest context, în legătură cu activitatea statului se constată şi aspecte

123

mai puţin apreciate: sporirea excesivă, uneori, a intenţiilor sale de a controla economia; creşterea birocraţiei la toate nivelele de acţiune; excesul de fiscalitate; in extremis, tendinţa spre acapararea puterii (totalitarism), pe parcursul determinat de accentuarea altor funcţii ale statului, în afara celor economice.

14.2. Politica economică a statului

Politica economică reprezintă: - pe de o parte, suma principiilor, reglementărilor şi normelor interne şi

externe pe care se axează viaţa economică a unui stat, într-o anumită perioadă de timp;

- pe de altă parte, mijloacele şi metodele utilizate pentru desfăşurarea întregii activităţi economice a ţării, în orizontul de timp precizat.

Pentru a implementa politica economică a statului este nevoie de planificare. Nici o economie de piaţă nu evită această problemă, întrucât, dacă se dovedeşte a fi realistă şi oportună, ea este strict necesară. Planificarea constituie, deci, acţiunea de fundamentare şi de fixare la scară naţională – pe baza mai multor date şi analize – a scopurilor prevăzute de politica economică, astfel încât:

• la nivel macroeconomic, obiectivul planificării să fie găsirea modalităţilor de reglare a economiei naţionale;

• la nivel microeconomic, scopul ei să vizeze strategia firmei. Dintr-o asemenea perspectivă, statul îndeplineşte şi alte funcţii decât cele

deja cunoscute până acum: de reglementare; de stimulare – prin politica veniturilor; de orientare-dezvoltare – prin politica de finanţare publică; de conducere, organizare şi gestiune. Obiectivele generale ale oricărei politici economice au în vedere următoarele aspecte:

1. Repartizarea corespunzătoare atât a disponibilităţilor deţinute de o anumită ţară, cât şi a veniturilor.

2. Creşterea economică. 3. Asigurarea condiţiilor desfăşurării liberei concurenţe şi corelarea

mecanismelor pieţei. 4. Reducerea inflaţiei şi stabilitatea preţurilor. 5. Ţinerea sub control a pieţei muncii şi a şomajului. 6. Realizarea unui buget de stat şi a unei balanţe de plăţi echilibrate. 7. Protecţia mediului înconjurător. Clasificarea politicilor economice se face după mai multe criterii: a) după aria de extindere: politici globale – la nivelul unei economii naţionale;

politici sectoriale şi de ramură. b) după priorităţi: politici conjuncturale – care vizează mai ales aspectele

cererii agregate (de pildă, politicile anticiclice); politici structurale – axate pe componentele ofertei agregate (de exemplu, politicile sectoriale, de amenajare a teritoriului ş.a.).

c) după orizontul de timp: politici pe termen scurt (de obicei, conjuncturale); politici pe termen mediu şi lung (structurale).

d) după obiectivele propuse: politici de creştere economică şi de dezvoltare; politici împotriva dezechilibrelor macroeconomice; politici sociale; politici de ocupare a forţei de muncă; politici de preţ; politici industriale, comerciale, agricole, de transport ş.a..

e) după mijloacele de acţiune utilizate în reglarea mecanismelor economice: politici directe (activate în domenii precum: concurenţa, preţurile, salariile, veniturile, nivelul ocupării); politici indirecte (politicile: monetară, bugetară şi fiscală).

124

Politica monetară şi de credit cumulează ansamblul măsurilor, mijloacelor, instrumentelor şi operaţiilor prin care statul şi autorităţile monetare (Banca Naţională şi Trezoreria) acţionează în vederea bunei coordonări atât a activităţilor de emisiune, circulaţie şi retragere a banilor de pe piaţă (inclusiv a raportului cerere – ofertă de monedă), cât şi a creditului şi activelor financiare. Scopul acestor politici privite ca un întreg, pe termen scurt şi mediu, este obţinerea echilibrului dintre masa monetară şi necesităţile de bani şi credit manifestate în economie.

Principalele pârghii ale politicii studiate sunt: masa (oferta) monetară, mecanismul (re)scontului (al taxei scontului şi rescontului), rata dobânzii, creditul, rezerva obligatorie a băncilor, rata de refinanţare bancară, operaţiunile de open market (vânzări / cumpărări de “asigurări”, respectiv titluri, efecte, obligaţiuni guvernamentale, ca urmare a previziunii evoluţiei factorilor decisivi ai pieţei), agregatele monetare ş.a. – care se aplică diferenţiat, în funcţie de conjunctura traversată şi de faza ciclului economic. În raport cu ele, ne vom opri asupra celor mai cunoscute elemente:

A. Funcţia de emisiune a creditului este corelată cu aspecte legate de două tipuri de acţiuni: • Politica monetară restrictivă (a “banilor scumpi”) – aplicată în condiţii

de boom prelungit, când se anticipează pericolul apariţiei unor dezechilibre majore – intervine prin: - controlul riguros al masei băneşti în circulaţie (restrângerea ofertei

monetare); - restricţionarea şanselor de acordare a împrumuturilor; - aplicarea de majorări ale rezervei obligatorii a băncilor; - creşteri ale ratei scontului şi ratei dobânzii (cu implicaţii asupra

scumpirii creditului); - vânzări de titluri publice pe piaţa deschisă şi către populaţie. Efectele imediate ale unor asemenea măsuri sunt, pe de o parte, scăderea ofertei de bani din economie şi reducerea cererii pentru bunuri de consum, iar pe de altă parte, încetinirea ritmului investiţilor şi a activităţii economice generale.

• Dimpotrivă, politica monetară relaxată (a “banilor ieftini”), adoptată în perioade de recesiune, are în vedere: - amplificarea masei monetare; - uşurinţa obţinerii creditului (facilităţi şi condiţii avantajoase); - reduceri ale rezervei obligatorii a băncilor; - scăderi ale ratei scontului şi ale ratei dobânzii (având ca urmare

ieftinirea creditului); - cumpărări de titluri publice pe piaţa deschisă, de la instituţii

bancare şi de la populaţie; Aceste acţiuni au menirea de a creşte oferta de bani din economie şi rezervele disponibile ale băncilor, stimulează cererea pentru bunuri de consum şi pentru investiţii şi constituie un factor de creştere a gradului de ocupare pe piaţa muncii şi a volumului producţiei.

B. Crearea de monedă prin rescontarea titlurilor de credit presupune achiziţia înainte de scadenţă, de către Banca de Emisiune, a efectelor de comerţ scontate de băncile comerciale.

Rata (taxa) scontului – sau rata dobânzii calculată şi utilizată de autoritatea monetară a unei

ţări – depinde cu precădere de raportul dintre cererea pentru scontare şi capacitatea băncilor comerciale de a satisface nevoile clienţilor lor. Mărimea ei este influenţată de cea a ratei (taxei) rescontului – care constituie rata dobânzii calculată de Banca Centrală în momentul rescontării titlurilor de credit de către băncile comerciale. Rata rescontului determină nivelul ratei dobânzii acordat de unităţile bancare la depozitele realizate de agenţii economici şi populaţie. Dacă această rată scade, se creează condiţii pentru creşterea volumului de credite şi a investiţiilor – şi invers.

125

C. Refinanţarea este o altă măsură prin care Banca de Emisiune oferă

disponibilităţi monetare celorlalte instituţii financiar-bancare, în scopul creditării lor (de obicei, pe termen scurt).

D. Fixarea rezervei obligatorii – operaţiune realizată de către Banca Naţională – afectează volumul ofertei monetare şi mărimea creditului, prin intermediul multiplicatorilor acestora.

E. Impunerea plafoanelor de credit se referă, la rândul ei, la fixarea de limite maxime pentru acordarea de împrumuturi de către orice tip de bancă.

F. Politica titlurilor de open market se referă la faptul că Banca de Emisiune acţionează în vederea echilibrării pieţei monetare (prin “anularea” excedentului, respectiv prin corectarea deficitului declanşat de tranzacţiile desfăşurate într-o anumită perioadă). Ea intervine în direcţia necesară: fie preia “plusurile”, fie completează “minusurile”, după caz.

Politica bugetară urmăreşte realizarea obiectivelor statului în privinţa raportului venituri (resurse) publice – cheltuieli publice, prin găsirea celor mai potrivite mijloace de obţinere a veniturilor şi de utilizare a lor. Din astfel de considerente, în realitate se vorbeşte în mod distinct despre politica veniturilor publice şi despre cea a cheltuielilor publice.

Bugetul de stat este principalul instrument folosit de politica bugetară, pe baza previziunilor privind activitatea economică şi a evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor necesare activităţii publice. Concret, el reprezintă un tablou (o balanţă) unitar(ă) ce cuprinde, pe capitole distincte, atât veniturile anticipate (după surse), cât şi cheltuielile anticipate (pe obiective) ale administraţiei statului, prevăzute de obicei pentru o perioadă de un an.

În constituirea unui buget este nevoie de respectarea anumitor principii: • Principiul unităţii admite că atât veniturile, cât şi cheltuielile aferente sunt incluse într-un

document unic. • Principiul universalităţii referă la faptul că în “balanţa” bugetară intră sume totale (deci că

nu există venituri sau cheltuieli înregistrate în afara bugetului). • Principiul anualităţii are în vizor elaborarea şi aprobarea anuală a bugetului. • Principiul echilibrului obligă veniturile publice să acopere integral cheltuielile publice. • Principiul neafectării veniturilor nu indică alocarea unui venit pentru finanţarea unei

anumite cheltuieli (recomandându-se acoperirea cheltuielilor în general). • Principiul specializării arată necesitatea aprobării concrete a surselor veniturilor publice şi

a categoriilor distincte de cheltuieli. • Principiul publicităţii presupune aducerea la cunoştinţa agenţilor economici şi populaţiei, a

bugetului întocmit. Elaborarea bugetului de stat se realizează de către Guvern, prin Ministerul

Finanţelor (la nivel central şi local). În formă iniţială, proiectul de buget se discută în Parlamentul ţării şi apoi se aprobă în varianta finală. La rândul ei, execuţia bugetară – respectiv prelevarea unei părţi din venitul naţional pentru funcţionarea puterii publice şi a administraţiei statului, urmată de cheltuirea ei conform necesităţilor – aparţine guvernului şi organelor administrative (centrale şi locale). Controlul execuţiei bugetare se realizează atât din punct de vedere financiar, cât şi din perspectiva politicii economice generale a statului. Deducem că, în esenţă, rolul bugetului de stat este acela de asigurare a bunei funcţionări a întregului sector public, prin distribuirea resurselor disponibile ale statului.

Principalele capitole de venituri cuprinse într-un buget de stat sunt: impozitele (pe venituri: personale, industriale, agricole, comerciale, bancare; pe profit; pe consum; pe avere; pe circulaţia mărfurilor ş.a.), cotizaţiile (mai ales cele pentru asigurări sociale), taxele, veniturile provenite de la întreprinderile cu capital de stat ş.a.. Concret, veniturile bugetului public sunt reprezentate de veniturile fiscale, oglindite în principal în impozitele directe şi indirecte.

126

În România, veniturile bugetului de stat provin din următoarele surse: venituri curente; venituri

fiscale; impozite directe; impozitul pe profit; impozitul pe salarii; impozitul pe venit; cote şi sume defalcate din impozitul pe venit; alte impozite directe; contribuţii; impozite indirecte; accize şi impozitul pe ţiţei; taxa pe valoarea adăugată (TVA); taxe vamale; alte impozite indirecte; venituri nefiscale; venituri din capital; încasări din rambursarea împrumuturilor.

Cheltuielile publice sunt considerate de unele voci ca fiind “poveri neproductive”. Totuşi, ele există ca atare, sporirea lor fiind o trăsătură a evoluţiei temporale a societăţii şi a necesităţilor membrilor acesteia din urmă. Politica cheltuielilor statului are la bază majorarea, în fazele de recesiune, a cheltuielilor efectuate de la buget, în scopul creşterii cererii globale, a producţiei şi a veniturilor.

Principalele categorii de cheltuieli incluse într-un buget de stat sunt cele care vizează: întreţinerea şi funcţionarea administraţiei şi aparatului public (la nivel central şi local); apărarea naţională; învăţământul; cultura; ocrotirea sănătăţii; asigurările şi asistenţa socială; urbanismul; activităţile sociale ş.a..

Cheltuielile prevăzute în bugetul de stat al României sunt destinate următoarelor destinaţii:

autorităţi publice; apărare; ordine publică şi siguranţă naţională; învăţământ; sănătate; cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret; asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii; servicii, dezvoltare publică şi locuinţe; mediu şi ape; industrie; agricultură şi silvicultură; transporturi şi telecomunicaţii; alte acţiuni economice; cercetare ştiinţifică; alte acţiuni; transferuri; plăţi de dobânzi aferente datoriei publice; împrumuturi acordate.

Spre deosebire de bugetul central de stat, în întocmirea bugetelor locale există particularităţi denotate tocmai de aria de aplicare a coordonatelor teoretice. Deşi cadrul de bază al bugetului rămâne acelaşi, pe plan local se adaugă unele elemente şi se renunţă la altele, în virtutea nivelului la care se lucrează. La rândul lui, bugetul asigurărilor sociale de stat are o componenţă specifică. În principiu, veniturile sale sunt provenite din diverse contribuţii şi subvenţii, în timp ce cheltuielile aferente au destinaţie socială.

Analizând elementele unui buget, observăm că atât la veniturile, cât şi la cheltuielile bugetare în general, împărţirea pe capitole de activităţi şi destinaţii (la care am făcut iniţial referire) se completează cu criteriul privind nivelul de obţinere a veniturilor / de finanţare a cheltuielilor. Din acest punct de vedere, se operează cu noţiuni precum: venituri / cheltuieli (de) la bugetul central; venituri / cheltuieli (de) la bugetele locale; venituri / cheltuieli din alte surse. În particular, referindu-ne doar la cheltuielile bugetare, notăm că există şi alte criterii de clasificare:

1. după destinaţie: cheltuieli pentru consumul public; cheltuieli pentru dezvoltare şi investiţii.

2. după natură: cheltuieli cu funcţionarea şi întreţinerea administraţiilor publice centrale şi locale (salarii, iluminat, telefon, încălzire ş.a.); cheltuieli de transfer (fonduri cu caracter definitiv şi nerambursabil: subvenţii, dobânzi la datoria publică, ajutoare de şomaj, alocaţii, pensii); cheltuieli pentru investiţii noi şi modernizări.

3. după beneficiar: cheltuieli în folosul unităţilor administrativ-teritoriale; cheltuieli în folosul instituţiilor publice.

Execuţia oricărui tip de buget poate fi de trei tipuri: a. echilibrată (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor egalizează

cuantumul veniturilor prevăzute / realizate); b. excedentară (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor este mai

mic decât cuantumul veniturilor prevăzute / realizate); c. deficitară (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor depăşeşte

cuantumul veniturilor prevăzute / realizate). Evident, se doreşte un buget echilibrat, care – pe fondul cheltuirii integrale a

încasărilor şi al acoperirii complete a necesarului manifestat – să aibă influenţe şi

127

efecte neutre asupra conjuncturii economice generale. În cazul în care situaţia scapă de sub control, cheltuielile publice ajung să fie mai mari decât veniturile prevăzute şi se înregistrează deficit bugetar. Odată acesta creat, se impune să fie acoperit, însă pentru un asemenea deziderat contează factorii care l-au generat (pentru a fi alese cele mai utile căi de obţinere a efectului dorit). Deficitul bugetar ia naştere ca urmare a unor cauze diverse, conjuncturale sau structurale, generatoare de cheltuieli care depăşesc anticipările şi, deci, veniturile publice. Între ele, precizăm câteva mai importante: reducerea ritmului de activitate şi a producţiei, majorarea nivelului preţurilor, ritmul prea rapid / înalt al investiţiilor publice, modernizările efectuate în sectorul administrativ central şi local, creşterea achiziţiilor de stat, sporirea numărului de angajaţi din sectorul public, perfecţionarea sistemului de învăţământ, suplimentarea dotărilor pentru armată, comunicaţii ş.a.. Între efectele negative pe care le propagă deficitul bugetar se evidenţiază mai ales cele de ordin monetar-financiar (reprezentate mai ales de creşterea artificială a masei băneşti în economie, agravarea inflaţiei, sporirea impozitelor şi taxelor), dar nu sunt de neglijat cele social-economice (scăderea veniturilor reale ale populaţiei, înrăutăţirea nivelului de trai ş.a.). Tocmai de aceea, modalităţile de reducere şi/sau acoperire a deficitului, îndelung disputate de specialişti, oscilează între stabilizarea economiei prin acţionarea pârghiilor fiscale sau prin contractarea unor împrumuturi de stat. Dacă se adoptă ultima variantă precizată, se ajunge la ceea ce se numeşte datorie publică. Ea semnifică suma obligaţiilor băneşti pe termen lung, rambursabile, contractate de administraţia publică – la care se adaugă dobânda aferentă – în scopul acoperirii cheltuielilor statului şi al finanţării deficitului bugetar.

Presupunând că toate veniturile fiscale ale statului sunt colectate prin canalele impozitului pe veniturile totale obţinute de agenţii economici, e logic ca o rată de impozitare egală cu 0% să nu aducă venituri la buget. La extrema cealaltă (o rată teoretică de 100% a fiscalităţii), veniturile statului vor fi din nou nule, ceea ce ar presupune că dispare atât înclinaţia spre obţinerea de venituri, cât şi motivaţia pentru muncă. În general, s-a constatat că sporirea cotelor de impozitare peste un anumit nivel duce la scăderea veniturilor din impozite, în loc să le majoreze. De asemenea, ea are ca efecte: micşorarea veniturilor subiecţilor economici, scăderea eficienţei activităţii lor, precum şi capacitatea lor de a crea noi locuri de muncă. Fenomenele anterioare au fost analizate de Arthur Laffer, care a surprins într-un grafic modul în care presiunea fiscală influenţează veniturile publice (Figura 14.1.).

Figura 14.1. Curba Laffer unde:

- rf0, rf1 – rata fiscalităţii la momentele t0, respectiv t1; - Vf0, Vf1 – venituri fiscale la momentele t0, respectiv t1.

Referitor la Figura 14.1., constatăm că:

Venituri fiscale

Vf0

Rata fiscalităţii rf0

Vf1

0 rf1

128

• pentru rf = 0%, Vf = 0; • pentru rf = 100%, Vf = 0; • pentru 0% < rf < 100%, Vf > 0; • peste un anumit nivel al fiscalităţii, fiecare creştere a ratei de impozitare va

reduce veniturile: pentru rf1 > rf0, mărimea Vf se micşorează (Vf1 < Vf0); • Vf0 = Vf max pentru rf0 << rf max.

Politica fiscală este o componentă de bază a politicii economice a unui stat, care, prin intermediul sistemului taxării şi impunerii, urmăreşte să influenţeze (să stimuleze) activitatea economică la nivel agregat. Concret, ea cuprinde totalitatea acţiunilor şi măsurilor referitoare la cuantumul şi modul de percepere şi de utilizare a impozitelor şi taxelor într-o economie. Impozitele constituie prelevări din partea societăţii, reprezentând cote-părţi / sume din venitul naţional sau din veniturile primare ale operatorilor economici. Ele se percep în mod direct, nemijlocit şi fără contraprestaţii, în vederea îndeplinirii funcţiilor statului.

Taxele reprezintă sume încasate de la persoane fizice şi juridice, pentru serviciile de care acestea beneficiază în mod nemijlocit din partea instituţiilor publice (de exemplu: taxe judecătoreşti, de notariat ş.a.). Ele se pot încasa în numerar sau prin aplicarea de timbru.

Concentrată fiind asupra măsurilor anticiclice, politica fiscală trebuie stabilită conform unor criterii de eficienţă generală, în scopul atenuării fluctuaţiilor, dezechilibrelor şi instabilităţii economice – în virtutea stimulării dezvoltării. Ea susţine politica monetară a statului, atâta timp cât ambele sunt utilizate ca pârghii în vederea stabilizării macroeconomice.

Prin politica fiscală, statul poate influenţa o serie de coordonate economice generale (între care cererea de bunuri, veniturile ş.a.). Operaţiunile de această natură sunt mijlocite de nivelul cheltuielilor publice şi al investiţiilor, având menirea de a determina relansarea creşterii economice. Astfel:

I. În fazele de recesiune economică, statul trebuie să acţioneze cu precădere în direcţia reducerii gradului de impozitare / taxare, în scopul încurajării atât a consumului, cât şi a investiţiilor.

II. În schimb, în etapele de boom, fiscalitatea se majorează, pentru a încetini ritmul cererii de consum şi al investiţiilor private (creând teren pentru încasări suplimentare la bugetul statului – utilizabile în vederea acoperirii deficitelor înregistrate în perioadele de recesiune).

Sistemul fiscal (cu precădere componenta lui de impozitare) se stabileşte în funcţie de criterii economice şi social-politice, de către fiecare ţară în parte, întrucât impozitele reprezintă principala sursă a veniturilor publice. Încă din perioada clasicilor economiei, sistemul menţionat trebuie conceput astfel încât să fie echitabil, convenabil (atât pentru plătitor, cât şi pentru încasator), cert în privinţa sumei, echitabil (conferind corespondenţă între suma plătită de subiecţii vizaţi şi cerinţele / necesităţile lor) şi flexibil. Ca linie generală, impunerea poate fi generală (atunci când se aplică tuturor agenţilor economici şi persoanelor) sau parţială (când vizează anumite categorii de contribuabili).

În decursul timpului, impozitele au fost şi mai sunt caracterizate de eterogenitate, fapt dovedit de următoarea clasificare:

a) după obiectul impunerii: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe cheltuieli.

b) după perioada aplicării: impozite permanente (anuale sau lunare); impozite conjuncturale (cum sunt cele fixate asupra câştigurilor în urma unui război).

c) după nivelul la care sunt percepute: impozite către administraţia centrală; impozite locale.

d) după caracteristici: impozite în cote fixe; impozite în cote proporţionale.

129

e) după modul de afectare a veniturilor contribuabililor: - impozite directe – se stabilesc conform datelor disponibile la nivelul

organelor fiscale;

Ele pot fi, la rândul lor, reale (obiective), caz în care se aplică asupra obiectelor materiale – sau personale (subiective), situaţie în care se fixează asupra fiecărui subiect plătitor (de pildă: impozitul pe venitul personal sau cel pe avere, impozitul pe profit ş.a.).

- impozite indirecte – între care le amintim pe cele asupra produselor

fabricate în mod curent.

Ele sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor. Cumpărătorii le achită, la rândul lor, statului – şi de aceea se mai numesc impozite pe consum (de pildă, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa ad valorem (calculată ca procent din valoarea tranzacţiilor) ş.a..

Orice tip de economie se confruntă, la un moment dat, cu presiuni fiscale.

Este verificat însă faptul că, depăşind pragul acestor presiuni, fiecare nouă suplimentare a impozitelor va scădea veniturile colectate de stat, în loc să le crească (aşa cum arată Curba Laffer), deoarece ea va fi un factor antrenant al degradării continue a nivelului de viaţă. Mai mult, s-a observat că majorarea impozitelor duce, în plus, la încurajarea “muncii negre” şi a evaziunii fiscale. În consecinţă, rata de impunere nu poate fi mărită / scăzută în orice măsură şi în orice condiţii, ci trebuie să se fixeze în jurul unui optim de presiune fiscală, a cărui depăşire aduce prejudicii economiei. Pentru îndeplinirea acestui scop, în aplicarea politicii fiscale se folosesc aşa-numiţii stabilizatori automaţi – mecanisme economice destinate reducerii tensiunilor create de fluctuaţiile ciclice, neapelând la intervenţii directe (de exemplu, sistemul de impozitare progresivă a veniturilor). Privind în ansamblu politica monetară şi cea fiscală, constatăm că:

1. Atâta timp cât ambele sunt privite drept pârghii de stabilizare sub aspect macroeconomic, obiectivele lor se alătură într-o mixtură logică.

2. Dacă sunt aplicate corespunzător, ambele pot contribui la atenuarea şocurilor exercitate asupra cererii agregate de către reducerea funcţiei investiţionale în economie.

3. Pornind de la un decalaj recesionist, atât politica monetară, cât şi cea fiscală pot grăbi revenirea nivelului venitului naţional, dacă se stabileşte o perioadă adecvată pentru aplicarea lor conjugată.

130

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois, Gilbert, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. 2. Academia de Studii Economice, Economie politică, Ed. Economică, 1995. 3. Beardshaw, John, Economics, A Student’s Guide, Third Edition (with

contributions by Andy Ross), Pitman Publishing, London, 1992. 4. Begg, David, Fischer, Stanley, Dornbusch, Rudiger, Microéconomie (adaptation

française), Ediscience international, Paris, 1993. 5. Bodea, Gabriela, Microeconomia: principiile şi mecanismele jocului, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001. 6. Bodea, Gabriela, Verticale în ştiinţa economică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,

2002. 7. Ceauşu, Iulian, Dicţionar enciclopedic managerial, Ed. Academică de

Management, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 2000. 8. Chagnollaud, Dominique, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Ed. ALL, Bucureşti,

1999. 9. Dicţionar de Economie politică, Bucureşti, 1974. 10. Didier, Michel, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. 11. Dore, Ronald Philip, Întreprinderea britanică – întreprinderea japoneză. Originile

diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor industriale., trad. rom., Ed. Tehnică, Chişinău, 1998.

12. Drucker, Peter F., Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

13. Engel, J. F., Blackwell, R. D., Consumer Behavior, Dryden Press, Chicago, 14. Galbraith, John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică,

Bucureşti, 1982. 15. Garello, Jacques, Naudet, Jean-Yves, Abécédaire de science économique, Éd.

Albatros, Paris, 1991. 16. Griffiths, Alan, Wall, Stuart (editors), Applied Economics. An Introductory

Course., Sixth Edition, Longman, London and New York, 1995. 17. Guerrien, Bernard, Economia neoclasică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993. 18. Hausman, Daniel M. (editor) Filozofia ştiinţei economice, trad. Dorin Stanciu, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1993. 19. Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991. 20. Iancu, Aurel, Tratat de economie, vol.3, Piaţă. Concurenţă. Monopol., Ed.

Expert, Bucureşti, 1992. 21. Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii forţei de muncă, a dobânzii şi

a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 22. Lipsey, Richard G., Chrystal, K. Alec, Economia pozitivă, Ed. Economică,

Bucureşti, 1999. 23. Marin, George, Puiu, Alexandru (coord.), Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993. 24. Postelnicu, Gheorghe (coord.), Economie politică, vol. 1 şi 2, Universitatea

“Babeş-Bolyai”, Catedra de Economie politică, Cluj-Napoca, 2001-2002. 25. Samuelson, Paul A., Nordhaus, William D., Economie politică, Ed. Teora,

Bucureşti, 2000. 26. Stiglitz, Joseph E., Principles of Macroeconomics, W. W. Norton & Company,

New York / London, 1993. 27. Stiglitz, Joseph E., Principles of Microeconomics, W. W. Norton & Company,

New York / London, 1993.