Genealogie I

__________________________________________________________________________________

Istoria

FAMILIEI GHERMĂNEŞTILOR

din Gălaţul Ţării Haţăgului

şi date despre familiile înrudite cu ea

de

Justin Gherman

- ediţia a II-a -

Câmpina 1942

Istoria Ghermăneştilor I 1

2

Copiilor mei

Justin


4

C U P R I N S

Cuvânt înainte ……………………………….……… 7 Prefaţă la ediţia II-a ………………. ……………….. 9 Introducere ………………………………………….. 11

Răspândirea numelui “Gherman”……. ……………. 15 Originea numelui …………………………………… 17

Leagănul familiei …………………………………… 24 GALAŢUL a) Incadrare geografică şi administrativă …………... 25 b) Geografia Gălaţului ………………….………….... 27 c) Legenda ȋntemeierii satului ……………………… 35

…………………………… ……………………………. ………………………… ………………………………….. c) Legenda întemeierii satului ……………………… 35


6

Cuvânt înainte

Paginile care urmează au fost realizate cu scopul de a da posibilitatea cât mai multor membri ai familiei Ghermăneştilor, precum şi altor amatori interesaţi în istoria acestei familii, să ia cunoştinţă cu “Istoria Familiei Ghermăneştilor din Gălaţul ţării Haţăgului”, (cunoscută în rândurile familiei drept “Genealo-gia”) lucrare concepută şi întocmită de Justin Gherman, prin anii ’40 ai sec. trecut. Prin transpunerea manuscrisului pe computer, au intervenit unele modificări ale textului original, atât de formă cât şi de conţinut. Cea mai mare parte a intervenţiilor în discuţie sunt legate de evenimente care s-au petrecut ulterior datei redactării manus-crisului, reprezentând, aşadar, o completare firească a istoriei în desfăşurare continuă a familiei noastre, prin aceasta conferind textului un caracter de cronică vie, mereu la zi, de autentică valoare documentară. Deasemenea s-au mai făcut completări la unele date din textul original, ca urmare a unor informaţii apărute între timp (de ex. legate de originea numelui “Gherman”). Totodată s-au utilizat forme uşor modificate ale unor cuvinte din manuscris, determinate de necesitatea de a evita apariţia unor confuzii în înţelegerea textului (astfel, a fost înlocuită forma epitetului “dacă” cu varianta “dacică”). Pentru o mai bună recepționare vizuală a textului, s-au folosit ȋn anumite paragrafe fie scrierea cursivă (ȋn special pentru citate sau pentru completări ulterioare manuscrisului), fie scrierea cu caractere “bold” (la enumerări, eșalonări sau subcapitole), precum și anumite modificări privind amplasarea textului ȋn pagină. In măsura ȋn care am dispus de materialul fotografic co-respunzător, am introdus ȋn cadrul textului fotografii, pentru o mai bună documentare a descrierilor din text.


In vederea personalizării diverselor comentarii sau completări la textul original, s-au folosit următoarele sigle pentru autorii respectivelor intervenţii:

(PH) Petru-Horia Gherman (IA) Ioan Alexandru Gherman (MG) Mihai German (IG) Iustin German Notele din josul paginii sau alte observaţii la text, care nu sunt urmate de vreuna din siglele de mai sus sau de alte explicaţii, aparţin lui Iustin Gherman, iniţiatorul şi autorul Genealogiei de faţă. Având în vedere că prin transpunerea pe calculator s-a creeat posibilitatea de a multiplica ad libitum numărul de exemplare al “Genealogiei”, nutrim speranţa că, prin aceasta, putem oferi urmaşilor un reper informativ important privind familia noastră şi, totodată, o bază de pornire pentru ţinerea “la zi” a cronicii acesteia. Petru Horia Gherman München, august 2007

8

Prefaţă la ediţia a II-a

După ce am mai adăugat câteva date istorice mai precise şi am mai completat şi îndreptat câteva lipsuri sau greşeli de genealogie, după ce Unchiu Zăhărie - trecând prin Câmpina - a văzut această lucrare şi a adăugat şi îndreptat şi el unele date, am crezut că se poate face o nouă ediţie a acestei genealogii, schimbând în unele părţi şi ordinea în care a fost aşezat materialul, pentru a da o cât mai strânsă unitate lucrării. Încerc deci azi, în ziua de Sf. Paşti (5 IV) 1942, să transcriu în a doua ediţie „Istoria şi genealogia Ghermăneştilor din Gălaţul Ţării Haţăgului” şi a familiilor înrudite prin alianţă.

Câmpina, 5 aprilie 1942

Dr. Justin Gherman


10

(11)Introducere

Început-am a scrie această istorie a Ghermăneştilor, eu Justin, îndemnat fiind de următoarele gânduri: 1.Viaţa grea şi trudită a strămoşilor noştri să fie pildă şi îndru- mare, îndemn şi mângâiere pentru urmaşi: - Pildă şi îndrumare să fie acelora care în viitor ar putea avea funcţii de răspundere şi roluri de stăpâni şi conducători între semenii lor. Să nu uite aceştia că supuşii (subalternii) lor sunt oameni şi deci trebuiesc socotiţi şi cinstiţi ca oameni. Să nu uite că înaintaşii noştri au fost multă vreme şi ei supuşi şi că niciodată nu şi-au putut cinsti un stăpân mişel, căci un stăpân mişel este ascultat numai câtă vreme e puternic, dar nu e iubit niciodată. - Îndemn şi mângâiere în clipe de grijă şi desnădejde să le fie urmaşilor gândul că înaintaşii lor, de atâtea mii şi mii de ori, au fost în primejdii şi mai mari - uneori fiind chiar pe marginea vieţii - şi totuşi au scăpat. Cu multă credinţă în Dumnezeu şi prin curajul şi vrednicia lor proprie, au trecut greul vieţii. Dovada că ei au trecut toate greutăţile, este însăşi existenţa noastră de astăzi. 2.- Fiind în spiţa mea ultimul născut şi crescut în vatra stră-moşească a familiei - în Gălaţul din Ţara Haţegului - eram cel din urmă care mai aveam putinţă de a cunoaşte, atât cât se putea cunoaşte în zilele mele, trecutul familiei în satul în care s-a dezvoltat până acuma. Eram deci dator să transmit această istorie urmaşilor îndepărtaţi pe viitor din sat. M-am simţit dator să fac această încercare mai ales pentru faptul că de la mine drumul spiţei mele se schimbă, apucând pe altă direcţie, spre alte zări, diferite de cele de până azi, ale familiei.


Cei ce vor veni vor vedea... şi mersul acestor drumuri atârnă nu numai de voia lui Dumnezeu ci şi de vrednicia lor. Cu mine s-a rupt firul unor ocupaţiuni şi al unor tradiţii de sute de ani, care însă ne rămân prinse în suflet şi în sânge, şi se începe deschiderea unei poteci într-un cadru nou... Am încercat a scrie această istorie în aşa fel încât ea să fie înţeleasă cât mai bine şi mai complet, nu numai de intelectuali, ci şi de neamurile noastre de la sat. Dar am încercat chiar să redau atmosfera locală, folosind vorbele locale, cuvinte familiare. Aceasta, într-un fel, mi-a fost uşor, căci acolo unde ştiu eu lu-crurile de la Tata sau de la alţii din sat, am căutat să le povestesc şi eu tot cu vorbele lor. Prin aceasta, cei ce vor ceti se vor putea apropia şi mai mult cu sufletul de felul de trai, de felul de a fi şi de a gândi al strămoşilor şi părinţilor noştri. Nu mi-a fost uşor însă să scriu peste tot aşa cum aş fi dorit. Prin şcoala mea şi viaţa pe care o duc, prin oamenii între care trăiesc, eu am deprins alte cuvinte şi o vorbire mai pretenţioasă, de care nu mă pot deslega de tot când scriu. Se poate însă că tocmai faptul că eu sunt departe de aceia între care m-am născut şi mi-am trăit prima copilărie, să mă facă să-mi aduc cu drag aminte de ei şi să fiu cu sufletul în mijlocul lor, scriind aceasă istorie eu trăiesc în mijlocul lor şi deci îi simt aproape de sufletul meu, nu numai pe cei cunoscuţi ci şi pe înaintaşii lor. De aceea am scris aici tot ce ne-a rămas ca amintiri, povestite din tată în fiu, sau de la bunici la nepoţi. De asemeni, am scris multe lucruri trăite şi cunoscute de oameni azi în viaţă şi auzite de la ei, precum şi altele pe care eu însumi le-am văzut. În sfârşit, am mai adăugat unele lucruri pe care le-am găsit scrise (publicate) de alţii privitoare la Ţara Haţegului, la satul Gălaţ şi la alte sate de pe unde avem neamuri şi la familia Ghermănească şi la celelalte familii înrudite. Unele însemnări de pe cărţi şi mai ales calendare vechi, păstrate până azi, mi-au dat şi ele date despre anumite întâmplări din sat sau din familie sau chiar anumite însemnări privitoare la venituri şi cheltuieli.

12

Am căutat apoi să scriu nu numai genealogia Ghermăneştilor, ci şi a familiilor înrudite cu ei, deoarece noi suntem azi aşa cum suntem nu numai datorită seminţiei ghermăneşti, ci şi mulţumită sângelui şi firii acelor familii. Noi suntem în aceeaşi măsură ai taţilor şi ai mamelor noastre şi datori suntem să dăm strămoşilor noştri cinste egală.


14

Răspândirea numelui „Gherman”

Viţa noastră Ghermănească îşi are originea - în linie bărbă-tească - în Gălaţ, în Ţara Haţegului (judeţul Hunedoara). Acolo au trăit primii bărbaţi din această familie, despre care avem noi cunoştinţă. Numele „Gherman” este însă foarte răspândit şi în alte părţi, şi nu numai la români, ci nume asemănătoare se întâlnesc şi la străini. La români acest nume este des întâlnit în partea de miază-noapte a Ardealului (în judeţele Someş, Sălaj, Cluj şi Mureş), în Bucovina, în Basarabia de Nord şi în Moldova de Nord (în „ţinu-tul administrativ al Sucevei”).

În sudul Ardealului se mai întâlneşte în Ţara Oltului (lângă Făgăraş), iar în judeţul Hunedoara mai sunt Ghermăneşti lângă Brad şi lângă Deva (în Peştişul Mare). Mai departe în sud, se găsesc şi în Banat.

De provenienţă mai nouă - mai ales la intelectualii veniţi de la ţară - numele Gherman se întâlneşte şi în diferite oraşe ale ţării: Bucureşti, Cluj, Craiova, Blaj, Timişoara, Câmpina, Fălticeni, Giurgiu, etc.

În istoria românilor numele „Gherman” este cunoscut de pe la anul 1400 în Moldova. În volumul II din „Istoria Românilor” de Constantin C. Giurăscu, la pag. 463 se citează: „Alexandru (cel Bun)... dăruieşte la 25 Decembrie 1422, boierului Boguş şi tatălui său Nistor, satul Cuciurul „unde a fost vataman Gherman”. In acelaş volum la pag. 592 se scrie „o notiţă dintr-un manuscris din secolul al XVIII-lea, cuprinzând o traducere rusească a cărţii „Floarea darurilor” ne spune că această carte a fost tradusădin limba italiană în valahă sau bogdănească (adică moldove-nească!) de către Gherman Vlahul, iar din valahă tradusă în slavă de Veniamin ieromonahul Rusiei, la anul 1592”. În „Istoria Maramureşului” de profesorul Filipaşcu, la pag. 103, se citează o familie Pop alias German la anul 1715 în satul Sârbi, în Maramureş.


În literatura românească numele Gherman a fost folosit de Barbu Delavrancea în piesele sale de teatru cu subiecte din istorie „Apus de soare” şi „Viforul”. Calistrat Hogaş, în frumoasele sale descrieri de excursii „În munţii Neamţului” descrie figura sim-patică a părintelui Ghermănuţă, călugăr la schitul Nichit, din Valea Nichitului, afluent al văii Bistriţa. În toponimie: pe valea Bicazului, lângă Bicazul Ardelean este satul Gherman şi Pârâul Ghermanului, Dealul Ghermanului şi Piatra Ghermanului. În judeţul Buzău între Muntele Penteleu şi Valea Bâsca Mică (la Gura Săcuiului), anume pe coasta de sud a afluentului vestic al văii Bâscei, valea Şapte Izvoare, din această vale până la Pârâul Ciutei şi Vârful Înalt (1444m) din Muntele Miclăuşului, este pădurea lui Gherman. Acest Gherman este un nobil maghiar. În Valea Prutului (în Basarabia) la nord de Iaşi este un sat numit Gherman (localitate cu urme preistorice). La sud-est de Bucureşti pe calea Dudeşti dincolo de linia C.F. de centură este satul Glina-Gherman. În Enciclopedia României (vol II, Ţara Românească, tipărită la Bucureşti în 1938) apar următoarele nume deviate: Gherman (jud. Timiş-Torontal), Gherman-Duiu (jud. Iaşi) Ghermani (jud. Ilfov), Gherman-Telăneşti (jud. Iaşi), Ghermăneşti (jud. Fălciu, jud. Ilfov, jud. Orheiu şi jud. Tutova). La alte naţiuni se întâlnesc nume asemănătoare cu al nostru şi anume: - la Greci: Ghermani, care se întâlneşte şi la unii români, care sunt probabil de origine grecească. - la nemţi: Germann şi Gehrmann *) - la italieni: Ghermano şi Germano. În toponimie se întâlneşte sub forma: Vall’ Germanesca în Alpii de la vest de Pinorollo (Piemont) - la Francezi: Germain (ex: Saint Germain) - la elveţieni (de linie germană): Germann. Învăţătorul din satul Hobkern, la nord de orăşelul Interlaken, în cantonul Berna,_______________________ *) Adăugat de PH (Ianuarie 2006)

16

susţine că strămoşii lui au trăit întotdeauna în Alpi; - la Germanii din Bucovina: Germann, un fost consilier muni-cipal din Cernăuţi prin anii 1935-38, adică sub dominaţie româ-nească; - la Evrei: German, un negustor din Ploieşti, înainte de 1941. Ar fi locul să amintim pe episcopul Germano de Nissis (de la Niş), care ar fi avut un rol important în organizarea bisericii creştine în Balcani (aşa îmi amintesc din cele învăţate la liceu). Ulterior, am căutat să mă documentez asupra acestui nume, dar nu l-am găsit citat în cărţile de istorie care mi-au căzut în mână. Deşi numele „Gherman” sau alte nume asemănătoare sunt aşa de răspândite, noi nu cunoaştem nici o legătură între viţa ghermă-nească din Gălaţ şi Ghermăneştii din alte părţi ale neamului românesc, - şi cu atât mai puţin cu cei de alte neamuri. În toate liniile de înaintaşi ai noştri, atât bărbăteşti cât şi fe-meieşti, care ne sunt cunoscute de pe la anul 1700 încoace, trăind în Gălaţ sau în alte părţi, şi anume: Ghermăneştii, Muntenii, Dragomireştii, Hârneştii, Istrăţenii-Nemţenii, Borgovanii, etc., până la cea din urmă generaţie de azi (generaţia a VIII-a: Pătru Horia Corneliu) au fost toţi români de sânge, fără nici o corcitură cu neamuri străine. Notă: noi nu ne interesăm aici de liniile laterale de Ghermăneşti, care nu sunt ascendenţii noştri. Înrudirile prin ali-anţă ale acestora le vor urmări descendenţii lor mai amănunţit, privindu-i direct numai pe ei.

Originea numelui

Mulţi oameni - mai ales în Muntenia - pornind de la asemă-narea întâmplătoare a numelui familiei noastre cu cel al poporului german, ne consideră a fi chiar „Germani” sau cel puţin români de origine germană. Explicaţia acestei greşeli este uşor de găsit în analogia cu numele de familie care arată o origine străină, cum sunt: Turcu, Tătaru sau Tătărăscu, Ungur, Săcuiu, Sasu, Bulgaru, Sârbu, Rusu, Grecu, eventual chiar Frâncu şi altele.


Numai în acest fel pot fi explicate şi unele întâmplări hazlii de felul celei de mai jos:

„Mergând în Decembrie 1941 cu ing. Cristea Marinescu la socrul său Ambrozie, mare comerciant în Moreni, am fost primit de D-nul Ambrozie cu cuvintele :

- Guten Tag, herr Doktor... Wollen Sie trinken Wein, oder Bier... oder „ ţuica”? Socotind că aceasta este doar o atitudine glumeaţă din partea unui om vesel din fire îi răspund că:

- O, ...Dankeschön. Ich trinke nur Wasser. Convins că eu sunt un coleg neamţ de la societatea petroliferă la care lucra ginerele, domnul Ambrozie continuă să-mi vorbească nemţeşte, în hazul întregii familii, care până la urmă şi-a dat seama de confuzia prea gentilului domn Ambrozie”. Numele familiei noastre însă nu poate deriva în nici un caz de la numele poporului german, care ar fi putut da la români „Neamţu” şi nicidecum Gherman. Originea lui deci trebuie căutată în altă parte. Noi amintim aici două posibilităţi, care ni se par mai aproape de adevăr: 1- Intâia posibilitate: Numele Gherman să fi fost la început un nume de batjocură, o poreclă. Numele de batjocură - poreclele - sunt adeseori nume de obiecte, care se dau oamenilor, fie pentru asemănarea lor cu aceste obiecte, fie amintind o întâmplare hazlie a omului în legătură cu obiectul respectiv. Astfel de porecle sunt numeroase la români, de exemplu: Grămadă, Cioată, Butură, Pepene, Guşă, Curcă, Găină, Prunică, Pleavă. Un astfel de nume dat unui om se moşteneşte foarte adesea şi de urmaşii lui şi devine cu timpul nume de familie. Desigur că de aici vine cuvântul „polecră”, folosit în Gălaţ, în loc de „nume de familie”. De pildă, la Ion a lui Iovu Popesc, numele: Ion iar polecra: Popesc. În Banat şi în Crişana se zice „ghermàn” la furca de la cum-păna fântânii. Presupunând că cuvântul „ghermàn” ar fi fost folo-sit mai de mult şi în Gălaţ, putem presupune că el ar fi fost dat ca

18

polecră unui strămoş de al nostru. Căci este de înţeles că un „ghermàn” înalt şi subţire sau unul strâmb şi noduros este potrivit pentru a fi dat ca nume de batjocură unui om: fie ca o asemănare (la un om înalt şi subţire, respectiv la unul „gâb”, adus de spate, strâmb), fie ca un contrast producător de haz (la un om scurt şi gros, cum se pare că au fost Ghermăneştii). Această posibilitate a devierii numelui de familie de la „gher-mànul” fântânii, deşi nu este cu totul exclusă, nu pare însă nici prea probabilă din două motive: a) Numele Ghermăn al familiei are accentul pe prima silabă, pe e, iar în a doua silabă este un ă scurt în expresia lui originală gălă-ţenească. La ghermànul fântânii, dimpotrivă, accentul apăsat cade pe silaba a doua, pe a, pe când e rămâne scurt şi neaccentuat. Această schimbare de accent nu pare prea explicabilă, dacă cuvântul „Ghèrmăn” ar devia din „ghermàn”. b) Numele Ghermăn s-a folosit în Gălaţ în familia Ghermă-neştilor şi ca nume de botez. Dacă el ar fi fost dat, la început unui strămoş şi familiei lui, ca nume de batjocură, desigur că nu ar fi făcut plăcere celor interesaţi şi deci n-ar fi fost folosit şi ca nume de botez. 2.- A doua posibilitate: faptul că numele Ghermăn este folosit în Gălaţ şi ca nume de botez, arată posibilitatea ca numele familiei să se tragă de la un strămoş care a fost botezat cu acest nume. Dealtfel, „Ghermăn” ca nume de botez este folosit şi la românii din alte părţi”. Iată câteva exemple: a) Preotul Gherman Vida, din satul Iapa de lângă Sighetul Mar-maţiei, traducătorul în româneşte al unei gramatici franceze şi po-sesorul unui manuscris al cronicii lui Şincai, care a fost silit din cauza prigoanei ungureşti împotriva românilor din Ardeal, înainte de revoluţia din 1848, să se adăpostească în Moldova, ca dascăl al copiilor vornicului Vasile Alecsandri şi ai lui Ilie Kogălniceanu, în care calitate a tipărit la Iaşi „Manuscrisul cronicii până la anul 1000”. Poetul Vasile Alecsandri şi istoricul Mihail Kogălniceanu au fost elevii lui. La Gherman Vida, Gherman e numele de botez iar Vida nume de familie. Căci tot din Filipaşcu: Istoria Maramu- reşului - de unde am citat şi mai sus - familia Vida este cunoscută


în satul Iapa dela 1636 şi la Apşa de jos din anul 1474. b) Fruntaşul basarabean Gherman Pântea, actualul primar (1942-1942) al Odessei, numit de stăpânirea românească după cucerirea oraşului de la bolşevici, este din satul Pântea iar Gherman e tot nume de botez. c) După cum spune colegul N. Grigoraş*), la ei în satul Drăceni din jud. Baia, pe apa Moldovei chiar lângă graniţa Bucovinei, numele Gherman e cunoscut şi ca nume de familie dar şi ca nume de botez, de ex.: Gherman Timofti (Timofti este una din cele mai mari familii din sat pe lângă familia Grigoraş). d) În Gălaţul nostru numele de botez Ghermăn e cunoscut nu numai la familia Ghermăneştilor, de pe „uliţa Ghermănească”, (vezi în genealogia spiţei secundare - b 1115 - : Ghermăn Ghermăn, fiu al lui Drăghici Ghermăn. Acestă repetare de nume ar putea părea ciudată la prima ve-dere. Dr. Iacob Radu, în Istoria vicariatului Greco-catolic al Haţegului, observă că în Ţara Haţegului există obiceiul de a folosi acelaş nume de botez ca numele de familie şi dă un şir de exemple: Baiu Baiu, Costa Costa, Fărcaş Fărcaş, Jeruţ Jerulescu, Nandra Nandra, Drăghici Drăghici etc. Noi putem adăuga ca foarte caracteristic un caz de derivaţie: Baiu Băiuţ din Băieşti. Noi socotim aceste numiri duble ca o dovadă de mare simţ tradiţionalist şi totodată ca un exemplu pentru cele ce le vom arăta mai jos. e) Ca să lărgim cadrul exemplelor să reamintim aici numele cosmonautului rus Gherman Titov, la care Gherman este nume de botez.²) Derivarea numelui de familie de la un nume de botez este foarte uşor de înţeles. În mod obişnuit, în sate, oamenii nu se deosebesc între ei prin numele de familie ci prin cel de botez, de exemplu: Ion, Pătru, Ştefan, Ilie. Când Ioni, Petri, etc., sunt mai mulţi, se precizează prin adăugarea numelui lui tată-său: Ion al lui Pavel, Pătru al lui Păntilie, Ştefan al lui Iovan, Lie al lui Ştefu. Aceste ________________________________*) Dr. N. Grigoraş, geolog, coleg de serviciu cu Justin Gherman (PH)²) In acest caz, probabil că Gherman este transcrierea, curentă la ruşi, a nu-melui Herman, în care H-ul inţial este înlocuit cu G (PH)

20

numiri, pentru uşurinţa exprimării se mai scurtea- ză devenind: Ion Pavel, Pătru Păntilie, Ştefan Iovan, Ilie Ştef. Toate aceste exemple sunt nume reale de gălăţeni, aşa cum îi cunoaşte satul. După numele lor de familie, foarte adesea, numai autorităţile îi cunosc. Uneori numele cele noi se permanentizează nu numai pentru un bărbat ci şi pentru fiul lui şi trece chiar asupra nepoţilor, de ex.: Pătru Lasc, fiul lui Iancu Lasc, fiul lui Lascu Dragomir (vezi genealogia Dragomireştilor, cap C; toată familia Dragomir este numită prin sat nu Dragomireşti ci Lăsconi). De la acest stadiu (numele viu) până la uitarea vechiului nume (oficial) de familie, pasul este uşor de făcut. Numele duble amintite mai sus arată, pe lângă un obicei destul de răspândit de a boteza pe primul băiat cu numele lui tată-său ( şi acest fapt atestă) că numele vechi de familie s-a uitat şi a rămas în folosinţă numele de botez al unui strămoş, pentru toată familia. La Ghermăneşti lucrul s-a petrecut la fel: toată familia îşi trage numele de la un strămoş pe care din botez îl chema Ghermăn. Desigur că vor fi oameni care să ne întrebe: ce fel de nume de botez este acesta ? Căci Gherman nu este un nume creştin ca Ion, Pătru, Matei, Teodor şi nu este nici un nume istoric ca Traian, Decebal, Horia. Originea acestui nume de botez se găseşte şi ea într-un obicei românesc, întâlnit nu numai în Ţara Haţegului, ci şi prin alte ţinuturi: adeseori se botează un copil cu numele patronului zilei de naştere, cu numele „Sfântului scris în calendar” în ziua respec-tivă. De ex. Pătru este un băiat născut în ziua de Sânpetru, Maria o fată născută de Sfânta Maria, la fel Isaie s-a născut în ziua Prorocului Isaia. Prin asemănare a fost botezat „Crăciun” un băiat născut în acestă zi de sărbătoare, deasemenea „Rusălin”, născut de Rusalii şi, probabil, „Pascu”, născut de Paşti. Gherman vine tot de la o sărbătoare*) (băbească): Ghermănu,sărbătoare de vară - cum e Dragobetele, de iarnă - ţinută încă la Gălaţ în mare cinste, mai ales de femei. Unele muieri nu intră _________________________*)In original: de la sărbătoarea (PH)


nici bătute prin grădină (spre pildă la plivitul buruienii de prin ceapă) în ziua de „Ghermănu” ca „să nu le mânce vermii legumele şi pomoroagele”. Originea acestui nume de botez e limpede: un strămoş născut în ziua de „Ghermăn” a fost botezat Ghermăn. Acest nume de botez a rămas la urmaşi ca nume de familie. Potrivit tradiţiei el a fost însă folosit din când în când şi ca nume de botez („i-or dat şi copilului numele lui tânu-su” ori „al lui tato-so”). În acest fel este uşor de înţeles că nu a fost necesar să se mai schimbe accentul, căci atât numele familiei cât şi al sărbătorii*), au accentul pe silaba întâi. Pentru noi pare deci mai probabilă a doua alternativă.

În concluzie numele nostru este un nume de origine româ-nească, derivat dintr-un obicei şi dintr-o credinţă populară românească. El nu poate fi considerat nici ca un nume de origine romană sau dacică - prea îndepărtate - dar nici de origine slavă, ca Hârnea şi Dragomir. Deşi originea dacică ar părea aşa îndepărtată, totuşi există în Ţara Haţegului nume care ar putea deriva din nume dace, cunos-cute în istorie, de pildă: Costa din Costaş (dac) şi Daju din Daziuş (dac). Dan Botta (Bota, tot dacic), scriitorul a încercat să dovedească că şi Basarab şi Basarabă ar fi de origine dacică, fiind în vechime o castă, nu o familie: „tiarabos” sau „zarabos” a tribului Bassi sau Bessi (bass-zarabos).²) In noembrie 2006, am găsit următoarea informaţie pe Internet(http://povestea-numelor.crestinortodox.ro/Gherman-p26-245) ³):

„Gherman – O dată cu Cuv. Ioan Casian este pomenit la noi oficial (începând din 1992) şi Cuv. Gherman din Dobrogea. Numele Gherman este de certă origine latină (chiar dacă la noi pare să fi revenit pe filiera greco-slavă), rezultând din substantivul comun germanus, „frate/soră _________________________*) In original: serbării (PH)²) A se compara cu „tarabostes”- pătura de elită a dacilor (PH.) ³) Consemnat de PH.

22

http://povestea-numelor.crestinortodox.ro/Gherman-p26-245

născuţi din aceeaşi părinţi” (ceea ce în româneşte spunem: „frate bun” sau „soră bună”). Deşi foarte răspândit în primele veacuri ale creştinismului, azi e rar întâlnit ca nume de botez, păstrându-se mai ales ca nume de familie sau ca nume călugăresc.”

Vom mai adăuga aici câteva vorbe asupra felului cum s-a scris şi cum se scrie numele familiei noastre. În vechime el se scria în litere chirilice („potcoave”): ГEPMЭN, adică în litere latine GERMĂN. După noua ortografia română grupul GE însă nu se mai citeşte ca cirilicul ГE, adică cu un G şi un E independente, ci ca cirilicul ЖE, adică sunând ca un JE aspru, mai apropiat de DJE. Pentru ca numele scris cu litere latine să fie citit tot ca ГEPMЭN, treguie adăugat un H între G şi E, adică: GHERMAN.

Această literă însă nu a fost adăugată la început, atunci când ortografia românească cu litere latine încă nu era introdusă, iar ungurii, care au scris în registrele stării civile numele strămoşilor noştri, le-au scris după ortografia germano-ungară: GERMAN, în care GE sună tot ГE. Totodată sunetul Ă neexistând în limba ungară, ei nu aveau un semn specific pentru Ă, aşa că au scris un simplu A. Mai târziu, în şcolile româneşti, din cauză că nici unii români nu pot pronumţa „Ghermăn” cu ă, ci tind spre a, s-a neglijat căciula întoarsă a lui ă, scriindu-se simplu Gherman.

În „ Protokolu născuţilor şi căsătoriţilor” în unele locuri, popa Ştefan ( 1830-18409 a scris German, cu litere latine, în loc de Gherman

12 mai – Sfântul Gherman – patriarhul Constantinopolului (calendar ortodox)28 mai – Sfântul Germain – episcop de Paris ( calendar catolic)


Leagănul familiei

Leagănul familiei Ghermăneştilor noştri fiind satul Gălaţ din Ţara Haţegului, mă gândesc de la bun început*) că ar fi bine să dăm aici o descriere scurtă a Ţării Haţegului şi apoi una a Galaţului. Dându-mi seama că descrierea Ţării Haţegului ar lua o întindere prea mare faţă de scopul propus – istoria Ghermăneştilor – şi deci ar trece dincolo de cadrele lucrării de faţă, mă mulţumesc să dau aici o hartă generală a Ţării Haţegului, pentru a se vedea forma sa geografică şi aşezarea satelor care sunt amintite în această lucrare. Pentru cei care ar dori să cunoască descrierea ei şi alte date despre acest colţ de ţară românească, păstrător de vechi datini şi chiar de cetăţi, romane şi dacice, recomandăm aici câteva cărţi şi articole mai importante, în care se găsesc amintite şi altele mai vechi :

1. Dr. Iacob Radu: Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului . Lugoj 1913 2. Ovid Densuşianu: Graiul în Ţara Haţegului, Bucureşti 1924 (?)

3. Ion Conea: Cum învaţă a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai. Bucureşti, Cartea Românească, 1936

4. Ion Conea: „Om şi natură în Ţara Haţegului” în revista „Sociologie românească” An III, no. 10-12, 1938

Rămâne să ne ocupăm deci de satul Gălaţ din punct de vedere geografic, antropogeografic şi istoric. Desigur, nici aici nu ne putem întinde prea mult, căci nu este intenţia noastră de a face o monografie a satului, ci numai de a schiţa cadrul natural şi istoric în care s-a dezvoltat familia noastră în trecut. Desigur că multe întâmplări istorice petrecute în Ţara Haţegului vor fi amintite aici, căci soarta Gălaţului a fost stâns legată de soarta întregului ţinut. Nu vom da însă o dezvoltare prea mare faptelor istorice îndeobşte cunoscute, decât în măsura în care ele au influenenţat soarta oamenilor din acest sat şi deci şi a strămoşilor noştri._________________________

24

*) în original: la început (PH)

Şi în acest caz ne vom interesa mai ales de aspectul lor local, care ne priveşte mai de aproape. În acest scop vom folosi ca izvoare de informaţie nu numai tradiţia locală, adică povestirile bătrânilor, ci şi diverse însemnări de pe calendare sau de pe cărţi vechi, precum şi ceea ce s-a scris şi s-a publicat despre Gălaţ în lucrări citate mai sus şi în altele. Scriind acest capitol ne-am dat seama însă că el nu este sin-gurul necesar pentru cunoaşterea vieţii strămoşilor noştri. Desigur, leagănul Ghermăneştilor a fost Gălaţul. Dar între strămoşii noştri noi numărăm cu drag şi alte familii care nu sunt de origine din Gălaţ, ba unele nu sunt nici măcar din Ţara Haţegului. Această lucrare ar apărea incompletă dacă în ea nu s-ar da oarecare relaţii şi despre locurile de origine ale acelor familii. Am introdus, prin urmare, unele scurte descrieri şi ale acelor localităţi, în capitolele privitoare la familiile originare din ele. Ce-lor ce ar dori o documentare mai amănunţită le dorim să poată merge ei personal în fiecare din acele localităţi pentru a se documenta prin cunoaşterea directă a locurilor, pe teren, la faţa locului. Ar face astfel nişte excursii nu numai foarte plăcute dar şi foarte instructive.

GĂLAŢUL

a) Încadrare geografică şi administrativă

Comuna Gălaţ (oficial Galaţi, prin asemănare cu numele por- tului de la Dunăre), era încadrată administrativ, în 1942, în cercul notarial din Pui, plasa Pui, Judeţul Hunedoara. Deşi în timpul istoric a ţinut totdeauna de provincia Transilvania, după legea administrativă din 1938, când România a fost împărţită în zece ţinuturi administrative conduse de către un rezident regal - judeţul Hunedoara a fost alăturat ţinutului Timiş (împreună cu Banatul Românesc şi judeţul Arad), cu capitala la Timişoara. În 1965 satul Gălaţ, aparţinea de comuna Pui, raionul Haţeg, regiunea Hunedoara.


Geograficeşte satul Gălaţ este aşezat în jumătatea de răsărit a Ţării Haţegului, în lunca Streiului. El se învecinează de jur- împrejur cu următoarele comune :

Pui - la răsărit - este (1942) reşedinţă de Plasă, având judecă-torie, secţie de jandarmi oficiu telegrafic, poştal şi telefonic, pre-cum şi gară. Ca centru de plasă Puiul ţine şi un târg săptămânal, sâmbăta, după cum Haţegul îl ţine lunea (în 1960 târgul săptă-mânal a fost mutat duminica pentru a nu se pierde o zi de lucru. Râubărbat - la miazăzi - este un sat de oameni mândri. E o veche reşedinţă de cnezi, de unde istoricul Nicolae Iorga crede că ar fi fost voevodul Bărbat, frate al Voevodului Litovoi din Oltenia (ţara Litua). Şerel, e un sat mic aşezat sub poalele muntelui. Cu el se mărgineşte, pe o lungime de cca. 1 km, pe Troian, în partea de miazăzi, hotarul de apus al Gălaţului. Ruşor (Râuşor) este la apus, vecinul cel mai întins al Gălaţului, începând, la sud, de la hotarul Şerelului din Ploştina şi comtinuând, spre nord, până în creasta Vârvului. Ca şi Râubărbat, Ruşorul e tot un sat interesant şi cu glorie în trecut, fiind şi el un vechi cuib de cnezi „viri famosi”. Spre miazănoapte Gălaţul se „hotărăşte” pe creasta Vârvului, pe distanţă mică cu două sate: Bolonur şi Luncani. Bolonur (oficial Bolomir) este un sat mic locuit în mare parte de „băneşi” (ţigani lingurari), situat la gura văii cu acelaşi nume. Satul propriuzis este lângă gara Subcetate (la nord de Streiu), numai hotarul lui se întinde spre munte până la hotarul Gălaţului. Luncani este de fapt o comună formată din trei sate (Urşici, Târşa, Cioclovina), cu casele foarte împrăştiate pe văile „Lun- canilor” sau pe plaiurile late ale munţilor Orăştiei (platoul cetăţilor dacice), pe care mai străjuiesc şi azi ruinele vechilor cetăţi ale lui Decebal (ex.: Grădiştea Muncelului şi Cetatea de la Piatra Roşie). Fizăj (oficial Fizeşti, numele vine de la ungurescul fuzes = sălciiş) este tot un sat împrăştiat cu casele grupate, câte 1-2 fami-lii, pe cele coaste însorite ale feţelor Văii Fizăjului. El „hotărăş-

26

te” colţurile de miazănoapte şi răsărit ale Gălaţului (vezi şi la familia Lazăr, mai jos). b) Geografia Gălaţului

Satul Gălaţ este aşezat în lunca largă a Streiului, şi anume în stânga râului pe ţărmul de miazăzi. În dreapta Streiului „peste apă” în câmp şi mai ales mai sus, pe coastele însorite sunt răsfirate casele „Hurezilor”. Un mic grup de case sunt ceva mai adunate la gura Văii Fizăjului şi sunt numite „Gura Luncii”. Partea acesta din Gălaţi, de „peste apă” este numită oarecum oficial când „Gura Luncii” (ex: subprimarul din Gura Luncii), când Hurez (parohia ortodoxă „Hurez”, biserica „ Hurezilor”). De fapt „hăi din sat” le spun la cei „di pistă apă” mai mult în batjocură „hurezi”, ca răspuns la porecla de „răţoi” pe care aceia le-o dau „hălor din sat”. Ba uneori chiar îi strigă „Ciu-hiu-hiu, Ciu-hiu-hiu”, cum se zice că ar cânta pasărea de noapte numită Hurez, Huhurez, sau pe gălăţeneşte Ciuhurez. Ba, copiii au şi un cântec pentru ei:

„Ciuhurez cu părul creţ,Fură raţa din coteţ,Noaptea fură, ziua joară,De se-omoară,Şi-i cu raţa su’suoară”

Cântecul acesta nu este chiar de tot fără rost. El... îşi are şi el cântecul lui... căci se cam potriveşte uneori cu firea şi cu apu-căturile „Hurezilor” şi arată părerile pe care le au „hăi din sat” despre ei, căci, pentru cei deprinşi a vedea în sufletul oamenilor, există o deosebire psihologică între „răţoi” şi „hurezi”. Hurezii sunt mai „pădureţi”, trăind mai izolaţi, ocupându-se mai mult cu creşterea vitelor, pe când „sătenii”, mai mult agricultori, fiind şi mai aproape de căile de comunicaţie (drumul de ţară Haţeg -


Petroşani şi calea ferată Simeria – Petroşani), sunt mai în calea civilizaţiei. Şi deci şi ei „mai civilizaţi”. Numirea „Hurez” sau

„Horez” cred că derivă de la cuvântul slav „Hora” sau „gora”, care înseamnă munte. „Hurezii” din Gălaţ sunt de fapt gălăţenii de la deal, după poziţia locuinţelor şi sunt muntenii sau mărginenii, după ocupaţie şi mentalitate. Fiindcă nu vom mai avea ocazia să discutăm despre „hurezi” în altă parte a acestei lucrări, vom mai adăuga aici câteva cuvinte despre ei. Deşi cătunul „Hurezu” ţine de comuna Gălaţ, ei sunt mai apropiaţi, ca fel de trai, de fizăjeni, prin aceasta, desigur, sunt şi ca psihologie mai apropiaţi tot de fizăjeni. E curios că şi în ce priveşte religia ei sunt tot alături de cei din Fizăş şi nu lângă cei din Gălaţ, deşi foarte mulţi au strânse legături de sânge cu cei din sat. Cu alte cuvinte, în comuna Gălaţ sunt două confesiuni: cei din sat sunt de confesiune română-unită, pe când Hurezii sunt de confesiune româno-ortodoxă. Avem prin urmare o biserică greco-catolică, „în sat”, şi una greco-orientală „peste apă”. În sat este preot Ion Mihu iar „peste apă” şi în Fizăş, Atanasie Daju, biserica de la „Hurezi” fiind o filie a celei din Fizăş (din 1941 sau 1942 mi se pare că ar fi fost făcută parohie). Biserica Hurezilor a fost clădită în anul 1902 (?) şi are destul de puţini credincioşi. Cu acestă ocazie vom adăuga aici că Gălăţenii nu dau nici o importanţă diferenţei dintre „uniţi” şi „ortodoşi”, sau cum zic ei între „hăi vechi” şi „hăi noi”. Şi după cum credincioşii se împacă între ei, tot aşa şi preoţii, Popa Mihu fiind şi neam prin alianţă cu Popa Daju. Ba mai mult, preoţii fac chiar slujbe împreună la unii morţi mai bogaţi, pe care „ai lor” vor să-i înmormânteze cu „doi popi”, şi la nevoie, când un preot lipseşte din sat, este înlocuit de celălalt. În 1950 cele două biserici din sat „s-au unit”, rămânând toţi ortodocşi. La hotarul comunei Gălaţ se deosebesc foarte limpede, de la miazăzi spre miazănoapte, trei porţiuni geo-morfologice diferite: 1 – un podiş neted - Ploştina - la sud 2 – lunca Streiului, la mijloc 3 – o regiune de dealuri, la nord.

28

1- Podişul de la miazăzi, face parte dintr-un podiş mai larg, care se întinde în partea de sud-est a Ţării Haţegului, de la lunca Streiului până sub poalele muntelui, începând de la Barul Mare şi continuându-se până la apa Sibişelului spre vest. Cel puţin între Baru Mare şi Râul Alb podişul are o mai mare unitate, urcând în trepte largi către vest. El este în parte mlăştinos, de unde i se trage şi numele de Ploştină. În porţiunea de Ploştină cuprinsă în hotarul Gălaţului, la alti-tudinea de 400-410 m, deasupra mării, se deosebesc două din treptele est-vestice amintite: una mai mică şi mai joasă, la răsărit, formează Poienile şi Capul Poienilor şi alta mai înaltă şi mult mai întinsă formează restul podişului până la hotarul de apus al Gălaţului. Între aceste două trepte este o denivelare - „o dungă” - care începe la sud din dreptul satului Râubărbat şi mergând spre nord trece în hotarul Gălaţului la capul Poienilor pe la „Bordu lui Ilie” de unde se continuă pe la apus de Val’Odat, până la Coasta Mihului. Treapta mai joasă - Poienile - este mărginită la răsărit de o altă denivelare, mai mică, care începând din Capul Poienilor, la înce-put abia simţită, merge, crescând tot mai mult, în lungul hotarului dintre Gălaţ şi Pui (hotarul se ţine la piciorul pantei), despărţind Poienile Puienilor, mai joase, de ale gălăţenilor, mai ridicate ridicate. Treapta apuseană, - Ploştina propriuzisă - este mărginită şi ea spre apus de altă denivelare: Troianul. Troianul pornind tocmai de sub muntele din hotarul satului Hobiţa, ridică suprafaţa podişului de la Ploştina Râubărbatului şi a Gălaţului, la Ploştina mai înaltă cu 10-25 m a Şerelului şi Ruşorului. Hotarul între aceste sate - Râubărbat şi Gălaţ la est şi Şerel şi Ruşor la vest, - merge în lungul Troianului; înspre munte (Şerel), hotarul merge pe dunga Troianului, iar mai la nord (Ruşor), el coboară spre piciorul pantei, fiind însemnat din loc în loc prin „gomile” (movile), până în Valea Hotarului.


Aceste denivelări în trepte ale podişului însă nu strică decât foarte puţin unitatea lui şi caracterul morfologic de şes.

Marginea nordică a Ploştinei cade brusc, prin coaste în general foarte înclinate, către lunca Streiului. În această parte, marginea podişului este însă ştirbită din loc în loc, de văile prin care se scurg apele de ploaie din Ploştină spre Valea Streiului. Începând de la hotarul Puiului spre vest, aceste văi sunt următoarele : Valea Hotarului, vâlcea mică, de 200-300m lungime, for-mând pe o porţiune hotarul dinspre Pui. Apa ei curge pe sub capătul de apus al gării Pui. Valea Stupului e o mică ştirbitură în Coasta poienii Val’Odat (val’lăudat?, valea lui Dat?, sau valea udată?) este lungă de vreun kilometru iar “vâna” ei se întinde până la hotarul Rubărbatului. Valea Băii e numai cam trei sferturi cât Val’Odat. Numele nu ştiu de unde vine, de la vreo persoană Baia sau, mai probabil, de la vreo „baie” (carieră) de lut roşu din această vale. (În Fizăj se zice „baia” la o carieră de lespezi de piatră ). Val’de Slatină este cea mai importantă vale din Ploştina Gă-laţului, atât ca lungime (vâna ei ajunge până aproape sub mun te), cât şi ca lărgime. Numele i se trage de la nişte iviri de izvoare sărate (slatină - foarte probabil din marnele Tortoniene), la care se bat vacile ca să bea apă. În partea ei de sus, Val’de Slatină are două ramuri care se întâlnesc la Ştiubei. Ramura de răsărit e mai mică şi se numeşte Valea Cernii, după un tău cu mâl negru (tină), folosit la cernitul lânii. Ramura de apus este Valea Mare, fiind mult mai lungă, adevărata prelungire a Val’de Slatinii (în Valea Mare se găseşte o râpă, Râpa cu spiţe, în marnele căreia se găsesc numeroase fosile: Dentalium entalis („spiţe”!) Pleurotomaria, Cerithium, etc., de vârstă Tortoniană, Miocen). Val’de Jos (de jos faţă de cursul Streiului şi faţă de sat), este aproape tot aşa de lungă ca precedenta, dar ceva mai strâmtă. Ea are şi trei afluenţi mici, slabe ştirbituri ale coastei, şi anume, doi

30

la apus: Piscul Mare şi Piscul Mic şi unul la răsărit: Piciorul Mutului.

În aceste denumiri „pisc” nu are înţelesul de vârf ci din contra, acela de vâlcea mică tăiată în marginea podişului, la fel cu „ţâţa” sau „piscoanea”, în marginea unei căni de lut. Cât despre celălalt nume, Piciorul Mutului, e greu de bănuit de unde se trage. Picior ar fi de înţeles „picior de deal” pentru colţul de platou dintre Piciorul Mutului şi Val’de Jos; despre ce fel de „mut” a fost vorba, nu-şi mai aminteşte nimeni. La apus, la hotarul cu Ruşorul avem : Valea Hotarului, tot numai de vreo 300-400 m Limbile şi capetele de platou dintre aceste văi poartă şi ele denumiri diferite şi anume: Poienile între Valea Hotarului (răsăriteană) şi Val’Odat. Dumbrava mică între Val’Odat şi Valea Băii. Dumbrava mare între Valea Băii şi Val’de Slatină. Sunt interesante aceste trei denumiri, care desigur în vechime arătau ca stare de fapt, dar care nu mai au nici un înţeles pentru gălăţeni. Cuvântul „dumbravă” nu mai are un înţeles viu. Denu-mirile ne mai vorbesc despre pădurile de pe vremuri, de care abia-şi mai amintesc bătrânii. Denumirea „poieni” dovedeşte că şi aici mai de mult era pădure, dar spre deosebire de codrul întins care

lega „dumbrăvile” cu codrii dinspre munte, la răsărit de Val’Odat mai erau şi luminişuri şi „poeni”.

Tuca - Ion Diacu - pomenise în tinereţe pădure bătrână în Capul Poienilor. De altfel toată Ploştina Gălaţului a fost pleşuvită complet numai după transformarea ei în islaz comunal (după anul 1900). Inainte de 1900 avea aproape peste tot pădure de mesteacăn. Din vechile „dumbrăvi” au mai rămas până în zilele noastre numai „bercurile” de pe Val’Odat, Valea Băii şi Valea Mare, care şi ele sunt „pe ducă”, şi încă un petec de pădure: „Pădurea Bădăoanii” în Cânşor şi ea a fost tăiată acum vreo patru ani. În 1965 am observat că vechile păduri de pe coaste se întind şi se îndesesc. Ploştina mică e platoul dintre Val’de Slatină şi Val’de Jos.


Ploştina mare între Val’de Jos şi Troian. Capătul nordic al ei între Val’de Jos şi Valea Hotarului se numeşte Gruni (Grunul).

Coastele dinspre Lunca Streiului ale acestor podişuri au şi ele denumiri separate: Coasta Poienii sau Oienilor la Poieni, Coasta Mihului la Dumbrava mică, Cânşorul (Câmpşor) la Dumbrava mare, cu o prelungire (un picior) spre apus: Coasta Fuiorii, de la o bătrână numită Fuiora. Hânsul sau Hânsurile, (petece de pădure mai există şi astăzi aci) la Ploştina mică. Coasta pădurii la Grun (pădurea a rămas de mult numai tufe rare, iar „lemnul de tisă” care creştea aici a rămas numai în poveşti). În partea ei de miazăzi, Ploştina fiind mult mai puţin scobită de „vânile” văilor, ea apare în adevăr ca un şes întins. Oblic peste ea, de la Râubărbat spre Ruşor, trece „Calea Barbului”, gălăţenii-i zic „Calea Bărboanii”, cale de făcea pe vremuri legă-tura între cele două reşedinţe de cnezi. Astăzi acest drum nu mai este folosit. Ba pe unele locuri este aşa stricat de ape încât e pe cale de a deveni o vâlcea. Pe acest drum, erodat mai adânc între vâna de la Valea Cernii şi vâna de la Valea Mare, se scurg acuma apele din vâna Văii Cernii spre Valea Mare. Această captare s-a făcut abia de la 1900 încoace. Înainte de 1900 apele de ploaie adunate de Vâna de la Valea Cernii se scurgeau încet pe ea în jos şi prin Valea Cernii în Val’de Slatină la Ştiubei. De atunci încoace, desigur şi mai înainte, o parte din apa de ploaie a început a curge pe Calea Bărboanii, cum pe cale nu era iarbă, apele au scobit-o mai repede decât puteau scobi în pajişte şi printre mărăcinii din Valea Cernii. Astăzi această porţiune de cale împreună cu vâna văii Cernii de mai sus de ea sunt scobite până la nivelul de bază din Valea Mare, cu 3-4 m mai jos decât partea inferioară a vânei văii Cernii. Aici se poate vedea foarte frumos forţa de eroziune şi viteza eroziunii apei de ploaie, făcută sub ochii noştri. 2 - Lunca Streiului pe porţiunea din hotarul Gălaţului are lungimea de 800-1400 m, ea are forma unui şes, puţin lăsat înspre

32

mijloc, spre albia Streiului. Apa Streiului taie această luncă în lung, împărţind-o în două părţi inegale: partea din stânga râului, mai îngustă, iar cea din dreapta, mai largă. Satul este aşezat pe partea

din stânga la sudul râului, mult mai aproape de hotarul dinspre Pui decât de cel dinspre Ruşor. Lunca poartă denumiri diferite de o parte şi de alta a satului. Între satul Gălaţ şi gara Pui este „Racoviţa”, de la sat spre apus sunt „Zăvoaiele” şi lângă râu „Între-apele”, iar lângă hotarul Ruşorului „Prundu-morii” (moara a fost mai demult dar, de când ştiu eu, nu mai este). Şesul luncii Streiului din dreapta râului se numeşte „Câmp” şi e împărţit şi el în două prin „drumul Fizăjului”, „Câmpul de sus” până la hotarul Puiului şi „Câmpul de jos”, până la hotarul Ruşorului. Lunca Streiului se găseşte la înălţimea de 360-80 m deasupra mării, biserica din sat este la 378 m.În această luncă, formată din pietrişuri de aluviuni şi terase joase, - satul este şi el pe o terasă la 3-4 m deasupra albiei actuale - este pământul cel mai mănos din hotarul satului. Ca să dea bucate bune el tot trebuie gunoit, căci altfel sărăceşte şi nu mai produce. 3. Dealurile de la Miazănoapte ţin de ultimile prelungiri ale munţilor Sebeşului către SW. Hotarul Gălaţului se întinde numai pe coastele lui de miazăzi, atingând pe o lungime foarte mică muchia crestei principale ce se întinde de la Cioclovina până la Cleanţul Băieşului (S. Porcăreţu) în direcţie aproape E-W cu înălţimi între 800-1000 m. Punctul cel mai înalt al acestei creste, pe linia de hotar a Gălaţului este „Vârvul” (Pietricelu) la 925 m altitudine, pe poalele acestor coaste sudice sunt răsfirate casele Hurezilor. Cea mai adâncă şi mai importantă vale din acestă parte a satului este Valea Fizăjului, cu izvoarele în hotarul Fizăjului şi cu partea de jos în hotarul Gălaţului. Ea este dealtfel, după apa Ohabii Ponorului, cel mai mare afluent pe dreapta al Streiului, pe porţiunea dintre Pietros şi Subcetate. Valea Fizăjului împarte coastele din hotarul Gălaţului în două părţi inegale. La răsărit, adică la SE de valea Fizăjului este Creasta Măgu-relelor. Măgurelele - prelungirea spre W şi cu mult mai scurtă a


Măgurii Puiului - au panta sudică (faţa) întinsă şi lină, iar partea de nord, „dosurile”, dinspre Fizăj, abruptă.

La apus de Valea Fizăjului continuitatea coastelor este întreruptă de văi mai mici decât Fizăjul dar mai mari decât cele din Ploştina. Val’de Nucă, afluent pe dreapta al Văii Fizăjului, formează pe o anumită lungime hotarul dintre Gălaţ şi Fizăj. Valea Stroii este cea mai mare vale care curge în întregime pe hotarul Gălaţului. Ea izvorăşte din „Petriceaua” (Pădurea Petricelei) de sub „Vârv”, şi curgând spre sud se întâlneşte cu „Balta Fizăjului” în Câmpul de jos, cu câteva sute de metri înainte de vărsarea în Strei. De fapt aceste văi, a Stroii şi a Fizăjului, ajunse în lunca de se numeşte „Bălţi” nu au apă mare parte din an. Numai primăvara, când se topeşte neaua şi toamna, când plouă mult, ele au apă şi îşi merită numele de „baltă”. În timpul ploilor mari însă, atât Valea Stroii cât şi Valea Fi-zăjului, vin cu „undă” mare (zători) în şuvoaie repezi şi sălbatice, rupând totul în cale şi înecând tot câmpul, aducând mare groază şi multă jale printre oameni. Căci afară de holdele nămolite şi de bucatele stricate, smulse din pământ sau acoperite de pietrişuri, nu arareori se întâmplă să prindă pe câmp, sau în drum, vite sau chiar oameni şi să-i înece. In 1918, Viţa lui Vistian, bătrână şi slabă, a fost prinsă pe câmp şi înecată. După câteva luni nişte oameni din sat, secând un braţ al Streiului, în Zăvoi, ca să prindă peşti, au găsit-o pe bătrână, îngropată de apă, în „năsâp”, pe fundul unei „dorne”, având numai vârful unui picior rămas afară din „năsâp”. Să nu mai spunem că nimeni n-a mai mâncat peştii prinşi de-acolo, iar cei ce apucaseră să mănânce „or vărsat de li s-o întors maţele şi rânza pe dos”. Valea Hotarului sau Pârâul Ruşorului este la hotarul de apusal Gălaţului. Un crac al ei dinspre Gălaţ se numeşte „Vârtop”. Coasta dintre Valea Hotarului (mai jos de Vârtop) şi Valea Stroii, având pe o porţiune panta foarte mică, se numeşte „în Şes”.

34

Înainte de 1900, pe şes erau cultivate şi vie, dar după ce a venit filoxera viile s-au stricat. Ici colo mai răsare câte un fir de viţă neîngrijită.

c) Legenda întemeierii satului

Spun bătrânii că la început satul nu era acolo unde este astăzi, ci era aşezat în Câmpul de jos ”pe unde-s grohotele”. Pe acolo se găsesc şi azi hârburi de oale şi lut ars. Pe unde-i satul astăzi şi pe toată Ploştina erau păduri întinse. „Şi odată on căprari’ cu caprele s-o pierdut pe-acolo prin pădure. Tot umblân’ el pin pădure să găsască drum şi să iasă, o dat de o mănăstire şi on călugăr. Căprariu’ şi-o făcut o colibă lângă mănăstire... După aia or mai trecut şi alţi oameni din sat şi şi-or făcut căsâle lângă mănăstire. Ice că mănăstirea iera în progadia unde-i acuma beserica”. Aşa povestesc Gălăţenii. Cât este adevărat din acestă poveste şi ce fel de mănăstire o fi fost aceea, nu putem şti. Dar faptul că satul s-ar fi mutat din Câmp în stânga Streiului este probabil şi explicabil. În Câmp satul era primejduit de inundaţiile Bălţii Stroii şi Bălţii Fizăjului. Poate chiar apa Streiului inunda părţile mai joase şi astfel oamenii au căutat un refugiu în stânga râului, unde erau mai feriţi de inundaţii. Aici s-ar putea găsi şi explicaţia faptului că Gălaţul e despărţit în două: “satul” şi “hurezii”. Unii locuitori au trecut în stânga Streiului, alţii s-au ridicat cu casele mai sus, pe coastă. Pe la ce an se va fi întâmplat acest lucru este greu de spus, lipsind orice document în această privinţă. Ar mai putea fi încă o explicaţie pentru mutarea satului: că oamenii să-şi fi făcut case în marginea pădurii, pentru a se ascunde mai uşor din calea năvălitorilor. Dintre aceste presupuneri mai probabilă rămâne prima: refugiul din calea apelor. Notă: In Câmpul de sus, între “Şerpet” şi “Măgura” (Măgu-reaua Lungă), când ară oamenii mai adânc, dau cu plugul de crâmpeie de ziduri, bucăţi de cărămidă arsă şi chiar pietre cio-


plite. S-a găsit chiar o statuie de Sfinx înaltă de vreo 50 cm. (fără cap), pe al cărui piedestal între labele dinainte este sculptat un cap de meduză. În afară de el, odată cu el, s-au găsit şi două blocuri cioplite, scoase dintr-un colţ de zid, toate se dovedesc a fi resturi de o aşezare romană.

d) Scurtă cronică a Gălaţului

Despre trecutul Gălaţului găsim cele mai multe ştiri în „Istoria vicariatului de Haţeg”. Deasemeni, am mai găsit câteva date în cartea lui Nicolae Densuşianu „Revoluţiunea lui Horia” apărută în 1884. Desigur că unele date referitoare la sat s-ar mai putea găsi în legătură cu istoria familiilor nobile originare de aici: Buda, Mara, etc. Până acum însă acestea nu ne-au căzut în mână. Se spune că documentele interesante privitoare la trecutul Gălaţului, s-ar fi găsit pe vremuri la „scriitoriu” Alexandru Hârnea( vezi la fam. Hârneştilor). An 1443: „Gălaţul e comună veche. Încă din anul 1443 ocură ca „possessis valachalis”, iar în anul 1496 formează obiect de proces între familia Kendeffi şi alţi nobili: Ioan Vitiaz, Dionisie Iacob, Valentin Buda şi fiul său Nicolae din Gălaţi. Familia Buda pe timpul principilor Ardealului a ajuns la oficii importante şi la averi însemnate (Dr. I. Radu, pag. 208).

De la această dată şi până după 1600 nu mai avem ştiri asupra Gălaţului.

Într-un registru de nobili de la Haţeg, publicat în „Hunyad-megzei totrtenelun es regeszet tarsulat, XVI evkonzne (Deva, 1907), Dobaz Istvan citează următoarele nume de persoane din Gălaţ la anul 1683 (pare a fi vorba de militari la dispoziţia unui feudal):

Buda Laszlo Fubiro Buda Gaspar Hernye Boldiszar Hernye Istvan Janos Boczoman Ponita Boczoman

36

Dragics Geza Dragics Popa Demeter Arbolt Istos Groza, szolga Laslo Arbolt, gyalog

După expresia „gyalog” (pedestru, pe jos) ar reieşi că toţi cei-lalţi erau călări, dacă „gyalog” nu are un alt înţeles. O altă Hîrnească: Galaczi Hernya Frusina, căsătorită în Ponor cu Vlodonza Peter, care apare citat în anii 1646, 1657, 1698, stă la originea familiei Ponori Vladonza Torok, în care apar nume ca Barg şi Vlăduţ şi ca urmaş mai târziu un Ileyi es Galaczi Buda Samuel. Chiar după anul 1700 datele noastre sunt sărace. Noi vom tran-scrie aici câteva citate, care privesc nu numai Gălaţul, ci se referă la toată Ţara Haţegului sau la întreg Ardealul, după cărţile amin-tite mai sus (Dr. I Radu şi Nicolae Densuşianu). Anul 1733: „ciuma a fost la 1733 (Dr. I Radu). Anul 1759 : „In anul 1759 episcopul Petru Pavel Aron, greco-catolic, a făcut o vizită canonică la biserica din Gălaţ. Cu această vizită s-a întâmplat un fapt foarte puţin obişnuit în vizitele canonice, şi care este caracteristic pentru legăturile dintre iobagi şi nemeşi, adică dintre români şi unguri. Iacob Radu dă în cartea sa descrierea „precum a făcut-o Dr. Augustin Bunea pe baza documentelor oficioase şi a tradiţiei locale ce i s-a comunicat de către preotul Dr. Ion Suciu”: „Pe timpul calvinismului şi nemeşii de aici, ca mai toţi din Ţara Haţegului s-au făcut calvini, dar neavând biserică, au uzurpat dreptul de a folosi biserica în comun şi îşi băteau joc de credinţa românilor... Aşa era şi pe timpul vizitaţiunii canonice a episcopului P.P. Aron, care mâhnit la vederea acestui lucru a predicat în contra profanării bisericii prin eretici. La cuvintele lui, poporul s-a înfuriat şi a început a arunca din biserică sca-unele nemeşilor calvini, iar aceştia s-au năpustit asupra po-porului şi a preoţilor de faţă şi iscat o bătaie mare, spărgându-se tot ce era în biserică. Ba nemeşii renegaţi l-au atacat chiar şi pe episcop. Un nemeş cu numele


Puţinele sau Puţinel din Râu Bărbat a aruncat ţeava pipei (vergeaua pipei lui era din cireş şi lungă de aproape 70-80 cm., cum purtau nobilii pe vremea aceea) în faţa episcopului rănindu-l, iar altul cu numele Mara (Mărăscu) - ăsta era originar român din Gălaţ - de trei ori s-a încercat să-l împuşte pe episcop, dar puşca nu s-a slobozit.

Acestă scăpare a atribuit-o Prea Curatei Fecioarei Maria de la Prislop, către care în acea credinţa românilor... Aşa era şi pe timpul vizitaţiunii canonice a episcopului P.P. Aron, care mâhnit la vederea acestui lucru a predicat în contra profanării bisericii prin eretici. La cuvintele lui, poporul s-a înfuriat şi a început a arunca din biserică scaunele nemeşilor calvini, iar aceştia s-au năpustit asupra poporului şi a preoţilor de faţă şi iscat o bătaie mare, spărgându-se tot ce era în biserică. Ba nemeşii renegaţi l-au atacat chiar şi pe episcop. Un nemeş cu numele Puţinele sau Puţinel din Râu Bărbat a aruncat ţeava pipei (vergeaua pipei lui era din cireş şi lungă de aproape 70-80 cm., cum purtau nobilii pe vremea aceea) în faţa episcopului rănindu-l, iar altul cu numele Mara (Mărăscu) - ăsta era originar român din Gălaţ - de trei ori s-a încercat să-l împuşte pe episcop, dar puşca nu s-a slobozit. Acestă scăpare a atribuit-o Prea Curatei Fecioare Maria de la Prislop, către care în acea primejdie mare s-a îndreptat cu sufletul cerându-i scut şi apărare. Văzând acestă volnicie, episcopul a ieşit cu poporul său afară din biserică şi îngenunchind şi blestemând pe aceai fără de lege, ca moarte şi odihnă în Gălaţ să nu mai aivă, a blăstămat şi pe toţi aceia care vor mai intra în biserică şi a zis ca să rămâie pustie. După aceea a dat creştinilor 100 sfanţi (mangâtri) cu care ei şi-au făcut altă biserică, terminată în 1765”. Anul 1760: „Biserica calvină a ars în 1760 şi abia restaurată a fost pustiită de turci în anul 1788 şi nu s-a mai ridicat”.

Blestemul episcopului s-a prins şi de nemeşii nelegiuiţi, căci familia Mara a dispărut de mult de aici, familia Buda s-a strămutat în alte locuri şi acum, adică în 1912, mai este aici numai o fată bătrână, care îşi petrece zilele triste pe ruinele unei averi risipite!

38

Fiind însă şi poporul român puţin şi sărac, cu greu s-a susţinut şi puţin a putut progresa şi biserica noastră” (Dr. Ion Radu). Notă: Blăstămul episcopului s-a împlinit complet în anul 1922, când şi ultima rămăşiţă din familia Buda a murit „fată bătrână”, zisă în sat „Budăoane”. Era cam ţicnită. A murit în anul 1922 la 60-70 ani, în casă la Cecioane (Cecioane era soţia lui Ceciu, adică

Ştefan Zidărean, care a fost ultimul biriş şi slugă la Budăoane). La înmormântarea Bertei au venit din familia Buda o fată (din Haţeg), nepoata ei şi o cumnată (soţia lui Geza, fratele Bertei) din Deva. Sicriul a fost dus pe „boate”, adică pe două beţe, până la cimitirul Budeştilor din pădure; la trecerea peste calea ferată - nu pe drum ci direct din livada cătră pădure - urcuşul fiind în pantă mare, sicriul a alunecat de pe boate şi s-a prăvălit pe „ştrec” (rambleu) în jos. Anul 1761: „Conscripţiunea militară”

„În anul 1871 baronul Adofi Bucow, comandantulu generalu alu Transilvaniei propune guvernului de la Viena să înfiinţeze pe lângă frontierele Transilvaniei mai multe regimente de grăniceri şi astfelu să prelungeră de alungul Carpaţiloru cordonulu militaru care se întindea din Dalmaţia peste Croaţia, Bănatu şi până la porţile de Fier. Împărăteasa Maria Teresia aprobă planulu generalului Bucow şi în cursu de patru ani dela 1762 – 1766 se înfiinţară succesivu în Transilvania trei regimente de grăniceri români şi alte două regimente de secui.” (N. Densu- şianu: Revoluţiunea lui Horia, pag. 114-115).

La nota dela pag. 115 Densunşianu dă indicaţii despre organi-zarea regimentelor grănicereşti :

„Primulu regimentu de grăniceri se întindea de-a-lungul Carpaţilor meridionali, se începea în districtulu Braşovului, tre-cea peste ţara Făgăraţului, districtulu Sibiului şi al Orăştiei şi se termina în comitatulu Hunedoarei. Colonelulu regimentului se afla la Orlatu şi vice-colonelul în Haţegu. Iar regimentulu alu doilea de


grăniceri români era compusu din populaţiunea care formează astăzi districtulu Năsăudului.

Al treilea era regimentulu de dragoni, prea tare resleţiţi prin ţară. ... în 1851 fură desfiinţate şi regimentele româneşti...”

Urmarea militarizării Românilor o descrie Densuşianu tot la pag.115: „Acum comunele româneşti care primise arme, scăpară odată pentru totdeauna de greutăţile şi mizeriile servituţii, posesorii feudali fură expropriaţi, iar ţăranii români din iobagi maltrataţi şi fără avere, ajunseră oameni liberi, proprietari de pământu, supuşi numai autorităţilor militare şi avându o singură obligaţiune, să apere frontierele ţării în timpu de pace şi în timpu de resbelu”.

În ţara Haţegului credem că de la acestă dată a început a se face deosebire între grăniceri şi iobagi, cei dintâiu considerându-se „nemeşi” şi ca populaţie favorizată s-au alăturat clasei nobiliare începând a-şi schimba şi portul şi a folosi şi nume ungureşti. Mai târziu ungurii folosind deosebirea dintre „nemeşi” şi „români” au căutat să-i maghiarizeze complet pe cei dintâi, susţinând că ei ar fi unguri romanizaţi. Războiul încheiat în 1918 a spulberat însă aceste intenţii.

Anul 1784

„La anul 1784 a fost Horia, adică scularea Românilor din Ardeal asupra Ungurilor” ( Dr. Radu)

După N. Densunşianu (pag. 177): ”Ţăranii, care trecuse prin Zarandu puseră numaidecâtu în mişcare şi pe iobagii de pe Va-lea

40

Streiului şi din Ţara Haţegului...Iar nobilimea de pe Streiu şi de la Haţegu, înspăimântată părăsi repede casele şi averile sale, parte fugi la Deva, parte în castelul Hunedoarei, unii îşi căutară scăparea în oraşu Haţegu, alţii se retraseră în comunele Puiu, Pescena şi Domuşu şi aici se puseră în stare de apărare. Apoi

unu satu după altulu dându signalulu cu tragerea clopoteloru se ridicară asupra domniloru sei şi în zilele de 6,7,8 şi 9 Novembre ţăranii prădară, ruinară şi arsără edificiile nobilitare din comu-nele... Cârnesci, Unciucu, Breazova, Grădisce, Ostrovu, Clopotiva, Râu de Mori, Ciopia, Ruşoru, Râu Albu, Gălaţi, Pui, Ponoru, Râu Bărbatu, Măceşti, Şerelu şi Zăicanu, până lângă frontiera Ţerei Românesci”. Între „Familiele din Comitatulu Hunedoarei care au suferitu pagube mai multu sau mai puţinu însemnate în cursulu acestei revoluţiuni” Densunşianu aminteşte şi „familiile nobile Buda, Hernia şi Mara din Gălaţ” (pg. 180).

Anul 1788

„In anul 1788 au fost intraria turcului de la Vulcan în ţara Haţegului până la Sântămăria Orlii. Atunci a fost pustiită şi bi-serica cea calvinistă din Gălaţ şi au fost luaţi în robia turceasă mulţi ficiori şi fete şi neveste tinere din Gălaţ şi de pe toate satele. Acesta a fost ultima năvălire a Turcilor în Ţara Haţegului.

Anul 1812 -17

„La 1812 s-a început foametea şi ţinu până la 1817; într-acest an peri multă lume de foame în Ardeal.” Iată cum este descrisă foametea: „În anul 1814 dela Hristos au fost foamete mare în ţara Haţegului, cât mergea oamenii cu totului tot în Banat şi mulţi au şi murit de foame şi au mâncat oamenii mălai de urzici şi de feregă şi de tulei şi de coajă de ulm. Vai de lume!”


1834: „La 1834 trecând vara fără ploi până la 26 iulie şi ploând atunci bine, cu aceea am fost până la 31 october.” 1836: „La 1836 intrând a doua oară holera în Ardeal, în ţara ungurească aşa cu putere mai ales la oraşe au pierit multă lume că unii din picioare fiind sănătoşi pica morţi. Aşişderea şi pe sate”.

1848-49: „La 1848, 7 iunie se strânsă iobăgia în Ardeal şi iarăş se sculară unguri cu români la bătaie şi periră de amândouă părţile foarte mulţi.” În Gălaţ la 1848, iobagii au spart „curţile domnilor” şi au luat care ce-a putut. Ba, zice că gălăţenii spărgând pivniţele budeştilor „o dat drumul cepurilor de la butiile cu vin de or beut toţi până s-or hărănit. Şi după ce s-or cam hărănit şi se-mpărea că-i vinul prea gros îşi puneau poala cămăşii la cep, de-l beau străcurat prin poala cămăşii.” Răspunzători de toate faptele rebelilor din Gălaţ au fost făcuţi: notarul Partenie Suciu (tată al preotului de mai târziu Ion Suciu) şi „birăul” (primarul) Ion Crăciun Ghermăn, (vezi la Ghermăneşti IV), care au fost arestaţi de jandarmii unguri pentru a fi duşi la închisoarea din Deva. Ei însă nu au ajuns până acolo, căci vestea bătăliei dela Simeria a schimbat mersul lucrurilor (vezi la Ion Crăciun, Ghermăneşti IV). Venind vorba de acestă bătălie cred că e bine să amintim un fapt din care se vede câtă zăpăceală era pe vremea aceea la oamenii din Ardeal şi câtă lipsă de orientare. La bătălia de la podul Simeria (9 februarie 1849) ştiu că au luat parte şi doi gălăţeni: Pătru Gherman Ciurel (IV. 2 ) a luptat în armata austriacă, regimentul grăniceresc, de sub comanda ge-neralului baron v. Puchner şi Tănase Muntean (născut Ghermăn, frate cu Bucur Manu, între „honvezii” unguri (kossuthişti) de sub comanda generalului Iosif Bem (de origine poloneză, în serviciul lui Kossuth). Cu alte cuvinte, în timp ce Avram Iancu organiza în Munţii Apuseni o armată de Români, pentru a apăra fiinţa şi drepturile neamului românesc, românii militarizaţi erau siliţi să lupte pentru

42

interesele ungurilor şi ale austriecilor. În simplitatea concepţiei lor sunt caracteristice pentru educaţia şi spiritul de disciplină militară al românilor vorbele pe care şi le spuneau mai târziu prieteneşte cei doi luptători din Gălaţ: „De s-ar fi întâmplat sǎ ne întâlnim amân-doi în bǎtaie, apǎi ar fi trǎbuit sǎ te omor, cǎ eram dujmani”.

De verificat conformitatea cu originalul:

genealoultim:

Pag. 12: Cei ce vor veni .....

Texte scrise ȋn ungurește:

pag. 36-jos: ... „Hunyad-megzei totrtenelun es regeszet tarsulat, XVI evkonznepag.pag.

Texte scrise ȋn nemțește:pag.pag.pag.

Caiet II:

peste tot unde e vorba de urmași: ... a avut [pe]... cum este formulat ȋn original?pag. 4: 1.1.3 Rusă, măritată după Mihai Mărilă (Pilu). Pilu a fost frate cu Marina şi Vasile; Tatăl lor .... (care Marina? De unde apare dintr-odatǎ acest nume? Sau este numai o lǎmurire suplimentarǎ despre Pilu spre a nu fi confundat cu tatǎl(tot Mihai)?)pag.31: ... către mazări (sau miazǎzi?)pag.34: ... mai este de fîn...(?)pag.36: ... Pp. ( Protopop) 5f florini Domnu... (Jos):De comparat cu ȋnsemnǎrile din „Patima și Moartea”...pag.37:... copiii lui Diacu şi nepoţii lui....(Lipsește ,probabil:=dieconi(?) – de comparat cu manuscrisul!pag.39: ... „ caucutrat”.(?)pag.48: ... Mănculeşti (Mǎniulești?)Texte scrise ȋn ungurește:

pag.11: ...kontrasi...pag.17: „hăl bătrân al nost” – era d(???) şi gros. ... „din glatele(???) mele nici unul.....pag. 28: ...(1) din figura alăturată ...(care figurǎ?)


pag.40: „ Hora Miklos, toppanfalvi joggagz”. A şi primit nota „ foarte bine”pag. 42: ... (în bakacsteritemplom, IX teruten) cu ...

pag. 29: butoniu” sau butoiu(?)

Stadiul redactǎrii (3 Aprilie 2008):

genealoultim (Pe computer): Tipǎrit complet pȃnǎ la: ... De s-ar fi ȋntȃmplat... (trebuie completatǎ ultima frazǎ, eventual și altele?) genealoultimpl (pe stick): de comparat cu genealoultim și uniformizat GFG-IG-caiet I : textul inițial de pe CD-ul de la Mihai identic cu genealoultim dar ne corectat și ne paginat

44


46


48


50


Documents

Genealogie I