Genul liric

•lirica popular

DOINA

Apartenenta operei Ia genul liric, specia literara doina populara.

"Doina, doina, cântic dulce,/ Când te-aud, nu m-as mai duce!/ Doina, doina, viers cu foc,/ Când rasuni, eu stau în loc!/ Bate vânt de primavara,/ Eu cânt doina pe afara,/ De ma-ngân cu florile/ Si privighetorile./ Vine iarna viscoloasa/ Eu cânt doina-nchis în casa,/De-mi mai mângâi zilele,/ Zilele si noptile./ Frunza-n codru cât învie,/ Doina cânt, de voinicie,/ Cade frunza gios, în vale,/ Eu cânt doina cea de jale./ Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina ma mai tin./ Doina cânt, doina soptesc,/Tot cu doina vietuiesc."/ Primele productii literare ale poporului român au fost create de autori anonimi si transmise din generatie în generatie, de-a lungul veacurilor, pe cale orala. Continutul acestor prime creatii literare românesti a reflectat traditia si mentalitatea poporului, sentimentele si gândurile acestuia, exprimate într-un limbaj artistic specific, care a particularizat neamul românesc între celelalte popoare. Toate aceste creatii alcatuiesc literatura populara româneasca, una dintre componentele definitorii ale folclorului. De aceea, totalitatea poeziilor, baladelor, legendelor, basmelor sau povestilor populare se mai numeste si folclor literar.Una dintre poeziile prin care românul exprima cea mai variata si complexa gama de sentimente este doina populara. "Doina este o specie a liricii populare, caracteristica numai folclorului literar românesc, în care omul, în directa relatia cu natura,

exprima sentimentele de dor si jale, stari sufletesti specifice numai românului si puternic înradacinate în structura lui spirituala. Cuvintele "dor" si "jale" nu au corespondent în alta limba, sunt intraductibile si definesc specificul sufletului românesc. In functie de cauzele care determina exprimarea starilor sufletesti de dor si jale, doinele pot fi: doine de dragoste, doine de catanie, doine de saracie, doine pastoresti, doine de haiducie, doine de înstrainare, doine despre soarta si noroc. Stilistic, doina se individualizeaza, între celelalte creatii lirice, printr-o deosebita bogatie metaforica, printr-o armonie perfecta a eului liric cu natura înconjuratoare, care amplifica starile sufletesti exprimate".

Titlul este sugestiv pentru aceasta specie cu totul aparte în lirica populara româneasca, fiind format din substantivul articulat "doina", care defineste si individualizeaza aceasta creatie. Altfel spus, titlul simbolizeaza ideea ca aceasta poezie este reprezentativa pentru doina populara.

Structura, semnificatii, limbaj artistic.

Poezia "Doina" nu este structurata pe strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor de jale si dor, si sugereaza, totodata, armonia, comuniunea omului cu natura. Inceputul poeziei este o adresare directa, prin care poetul anonim, personificând doina, îsi exprima direct atractia pentru aceasta creatie folclorica: "Doina, doina, cântic dulce, / [...] Doina, doina, viers cu foc". Dragostea si pretuirea autorului anonim pentru frumusetea neasemuita a cântecului popular sunt exprimate prin repetitia vocativului "doina, doina", precum si prin epitetele "cântic dulce" si "viers cu foc", sugerând totodata vraja si farmecul prin care doina emotioneaza profund sufletul românului. Atitudinea de apropiere sufleteasca, pe care autorul popular o exprima cu patima, este ilustrata si prin apozitiile "cântic dulce" si "viers cu foc", unde epitetetele sugereaza muzicalitatea acestei creatii, precum si capacitatea doinei de a alina

dorul ori suferinta profunda a românului. De când se stie pe aceste meleaguri, românul a iubit creatia populara, deoarece prin intermediul ei si-a exprimat cele mai intime si profunde sentimente, si-a contopit sufletul cu aceste comori spirituale: "Când te-aud. nu m-as mai duce!/ [...] Când rasuni, eu stau în loc!", ilustrate prin verbe sau expresii sugestive. Ideea ca doina a însotit dintotdeauna românul de-a lungul existentei sale, în orice împrejurare, este exprimata în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu principalele elemente de natura specifice. Bucuria omului pentru venirea primaverii, anotimpul care trezeste la viata natura, este sugestiva pentru dorinta acestuia de libertate, de revigorare a sufletului: "Bate vânt de primavara, / Eu cânt doina pe afara". Comuniunea perfecta a omului cu natura este sugerata de verbul "a îngâna", care umanizeaza natura, prin personificarea celor mai încântatoare simboluri primavaratice, "florile" si "privighetorile": "De ma-ngân cu florile / Si privighetorile". Urmatorul anotimp este "iarna viscoloasa", care sileste românul sa se izoleze, iar singuratatea îi este alinata de cântecul doinei, unica mângâiere a unui suflet încarcat de tristete: "Vine iarna viscoloasa / Eu cânt doina-nchis în casa, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele si noptile". Cel mai apropiat prieten al românului a fost în permanenta doina, idee exprimata prin repetitia substantivului "zilele". Când natura freamata de viata, în anotimpul vara, omul este în armonie cu ritmurile ei, se refugiaza în codrul ocrotitor, care a fost mereu cel mai apropiat tovaras al românului: "Frunza-n codru cât învie, / Doina cânt de voinicie". Toamna este un anotimp trist si aduce în suflet o stare de deprimare, de durere, idee sugerata prin caderea frunzelor: "Cade frunza gio, în vale, / Eu cânt doina cea de jale". Ultimele patru versuri sintetizeaza - ca o concluzie -principalele trasaturi ale doinei populare, oferind totodata simetrie poeziei. Din timpuri stravechi, doina este adânc înradacinata în sufletul românului, relatia strânsa si permanenta a inimii de român cu acest cântec popular

fiind exprimata mai ales prin succesiunea de verbe la persoana I singular: "zic", "suspin", "ma tin", "cânt", "soptesc", "vietuiesc". Repetitia substantivului "doina" accentueaza ideea ca singura mângâiere si alinare a românului a fost dintotdeauna acest cântec popular: "Doina zic, doina suspin. / Tot cu doina ma mai tin. / Doina cânt. doina soptesc, / Tot cu doina vietuiesc". Intreg neamul românesc de-a lungul existentei milenare a vietuit gasindu-si refugiul sufletesc [spiritual - n.n.] în creatiile literare ale poporului si în mijlocul naturii ocrotitoare, care a vibrat la toate simtamintele lui. Aceasta idee este sugerata de folosirea pronumelui de persoana I "tu", care poate reprezenta pe oricare român ce a trait vreodata pe aceste meleaguri: "Eu cânt doina pe afara,/ [...] Eu.cânt doina-nchis în casa / [...] Eu cânt doina cea de jale". Limbajul popular este evidentiat în poezie atât prin muzicalitatea versurilor, cât si prin prezenta cuvintelor si expresiilor populare: "cântic dulce", "nu m-as mai duce", "viers cu foc", " mai mângâi zilele", "gios", "ma mai tin", "vietuiesc".

Prozodia. "Doina" este o creatie lirica populara si respecta întocmai versificatia acestor productii literare: masura versurilor de 7-8 silabe, rima împerecheata, si ritmul trohaic. "Doina este cea mai cuprinzatoare manifestare lirica a sentimentelor umane, prin acest cântec popular românul si-a exprimat cele mai profunde stari sufletesti, fiind o creatie specifica si exclusiva a poporului român. La UNESCO, natiunea româna figureaza cu trei concepte spirituale, care-l definesc si-l individualizeaza între celelalte popoare: doina, dor si colind". Deoarece în aceasta poezie autorul anonim îsi exprima direct sentimentele de dor si jale, prin intermediul figurilor de stil si într-un limbaj popular specific, poezia "Doina" este reprezentativa pentru specia de doina populara.(Literatura romana pentru clasele I-VIII, poezie, ed. StadiForm)

•lirica culta

Miezul iernei - pastel – comentariuV. Alecsandi

Intre pastelurile lui Vasile Alecsandri inchinate anotimpului alb (Iarna, Viscolul, Gerul, Sfarsitul iernii s.a.), se include si cel intitulat Miezul iernei care completeaza tematic aceasta serie.

Aceasta poezie este, neindoielnic, un pastel, intrucat, in primul rand, poetul apeleaza la descriere pentru a infatisa unele aspecte din natura. Astfel, el zugraveste imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit, care transforma complet natura. inghetul cuprinde pana si astrele si cerul („stelele par inghetate", „cerul pare otelit"), stejarii trosnesc de ger, iar zapada scartaie sub picioare. Sub imperiul gerului, natura capata imaginea „unui templu maiestos", in care lumina lunii sporeste frumusetea rece, neclintita a peisajului. Imaginea acestui templu este completata apoi de miile de stele care ard „ca vecinice faclii", de munti, care ii sunt altare, si de codri - adevarate orgi sonore - , unde se aude vuietul ingrozitor al crivatului. Totul pare fara viata, neclintit, pana ce isi face aparitia un lup „ce se alunga dupa prada-i spaimantata".

Dupa cum se observa, elementele descriptive apartin atat cadrului terestru (padurile, zapada, campiile, casele, muntii, codrii), cat si celui cosmic (stelele, luna, cerul, razele etc), iar toate acestea se subordoneaza cuvintelor cheie din poezie - „ger amar, cumplit" si „templu maiestos". Cu ajutorul acestor elemente poetul descrie tabloul sinistru al iernii, salbaticia ei, sugereaza un spatiu infinit, solemn si grandios, dar, ca in orice pastel, isi exprima direct si propriile sentimente in fata acestor aspecte din natura. Mai intai poetul traieste senzatia de frig, de inghet, de stingere a vietii, ca apoi sa dea glas

sentimentelor de uimire si de admiratie fata de maretia si solemnitatea naturii.

Aceste atribute ale peisajului ii produc poetului o deosebita incantare, incat exclama: „O! tablou, maret, fantastic!", dar, in final, senzatia de neclintire, de incremenire creeaza impresia de pustietate si de tacere apasatoare.

Aceste sentimente sugereaza si prezenta eului liric, accentuata de interjectia „o" si vocativul „tablou maret, fantastic".

Trasaturile specifice peisajului sunt infatisate, ca in orice pastel, prin intermediul unor imagini artistice. Predominante sunt cele vizuale („zapada cristalina", „campii stralucitoare", „fumuri albe", „vazduh scanteios", „farul tainic de lumina", „stele argintii"), dar sunt prezente si imaginile auditive („trasnesc stejarii", „organe sonore", „note ingrozitoare"). in cadrul imaginilor vizuale, culoarea predominanta este albul, exprimat direct sau doar sugerat mai ales prin adjective -albe, scanteios, stralucitoare, argintii etc. -, toate acestea avand valoarea stilistica de epitete cromatice.

Imaginile vizuale sunt realizate si prin comparatiile „fumuri albe ... ca inaltele coloane", „ard ca vecinice faclii", sugerand un alb sters sau galbenul pal.Epitetele „sonore" si „ingrozitoare" ale substantivelor „organe" si „note" contribuie la realizarea imaginilor auditive care evidentiaza vuietul crivatului, care cutreiera templul solemn al naturii.

Din cele aratate se constata ca aceasta poezie este un pastel, intrucat autorul descrie aspecte din natura care compun un peisaj hibernal, evidentiind notele lui caracteristice. Totodata, el isi exprima propriile sentimente si realizeaza unele imagini artistice prin intermediul figurilor de stil.

TestamentTudor Arghezi

Ars poetica (..arta poetica") este un text, de multe ori o poezie. in care autorul isi exprima conceptia despre arta. Poezia „Testament" deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi - „Cuvinte potrivite" (1927). Optiunea autorului pentru plasarea acestei creatii in fruntea celui dintai volum al sau, denota caracterul ei programatic, vizibil in fiecare secventa a textului. „ Testament" este alcatuita din cinci strofe de intindere inegala, cu rima imperecheata si cu masura versului de unsprezece silabe.

O particularitate a acestei creatii lirice este faptul ca ideile poetice nu se succed, ci se reiau in diferite structuri ale textului. Bunaoara, ideea legaturii dintre poet si strabunii sai apare in prima si a treia strofa, dar si in versul final; ideea ca poetul este un artizan al cuvantului apare in sintagma „cuvinte potrivite" (din strofa a IlI-a), dar si in sintagma „slova jaurita", din secventa finala. Tot asa, estetica uratului este enuntata in strofele a IlI-a si a IV-a.Incipitul este o formula/secventa cu un anume relief, prin care incepe o opera literara si ale carei semnificatii se extind asupra intregului text.Incipitul poeziei „ Testament" cuprinde primele doua versuri ale acesteia: „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe-o carte. "Aici se concentreaza ideile de baza ale intregii poezii: succesiunea generatiilor, truda indelungata a creatorului, importanta „cartii" (operei) pentru urmasi.Inca de acum, se contureaza prima opozitie a textului, „cartea" asigurand dainuirea creatorului, chiar daca acesta va tre£e in moarte.In strofele urmatoare, mai apar relatii de opozitie intre termenii care definesc uratul {„bube", „mucegaiuri", „noroi") si cei care sugereaza frumosul {„muguri", „coroane", „frumuseti").Universul operei releva o seama de particularitati apartinand modernismului.

Modernismul constituie o orientare artistica opusa traditionalismului si care include, prin extensie, o seama de curente literare novatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul.Definit de criticul literar Eugen Lovinescu, modernisrnul inseamna o „ruptura" fata de trecut si o innoire notabila, atat in privinta surselor de inspiratie cat si in cea a tehnicilor poetice.Astfel, orientarea spre actual si spre citadin, adancirea lirismului, o anume ambiguitate a limbajului. innoirea metaforica, imaginile socante, versul liber constituie tot atatea elemente ale modernismului.

In literatura romana, modernismul se manifesta inca din perioada antebelica, pentru a ajunge la valori notabile intre cele doua razboaie mondiale.Comentariul poeziei „Testament", de Tudor Arghezi, releva o ideatie bogata, metafore indraznete si o viziune originala asupra succesiunii generatiilor (elemente moderniste).

Prima strofa este alcatuita din opt versuri. in primele doua versuri, poetul i se adreseaza fiului (urmasilor) carora le lasa Cartea sa (opera), asa cum strabunii ne-au lasat textele sacre.

Intre cei doi termeni care incheie versurile 1 si 2 („moarte", „carte") se stabileste o opozitie: in vreme ce fiinta poetului se va intoarce in lut, opera va dainui mereu.Tot aici, epitetul individual „nume adunat" contine ideea ca opera a fost zamislita printr-un proces trudnic si indelungat, la capatul caruia poetul isi va aduce partea lui de contributie la „urcusul" in timp al omenirii.

Versurile 3-8 ale primei strofe ofera „o viziune de sus a germinatiei antropologice" (Calinescu), poetul coborand in timp pana in clipa in care s-au nascut primii oameni.Astfel, metafora „seara razvratita" reprezinta, ca si la Eminescu, intunericul anterior nasterii lumii; aparitia „razvratita" a vietii este uriasa forfota universala din ziua cea dintai a omenirii, continuata cu urcusul in timp al generatiilor.

Imaginea halucinanta a strabunilor care urca „prin rapi si gropi adanci" (metafore) sugereaza acest suis „pe branci", care va sfarsi in mormanele de oseminte.Poetul si fiul nu sunt decat doua momente ale eternei curgeri a „raului" de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul stie ca este „bolnav de vreme", ca va veni clipa cand va muri. De aici, se naste hotararea de a se inscrie, prin Cartea sa, intr-un timp fara limite.

In prima strofa, opera este vazuta ca ..o treapta" in „marea trecere" universala, un moment al progresului inceput in adancurile timpului originar, cand cei dintai strabuni s-au ridicat din golul preexistentei.

Noutatea viziunii asupra artei si a rolului poetului constituie elemente moderniste.In strofa a H-a, „Cartea" devine „hrisovul vostru cel dintai", act al innobilarii prin munca, daruit urmasilor spirituali.Ideea legaturii poetului cu stramosii este exprimata in metafora osemintelor „varsate" in sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit.

In strofa a IlI-a (alcatuita din 18 versuri) se concentreaza o ideatie densa.In aceste versuri, ideea legaturii dintre generatii castiga noi semnificatii: „batranii" autorului sunt taranii (care au mentinut, prin truda lor, viata planetei incadrand-o in ritmurile cosmice); metafora: „Sudoarea muncii sutelor de ani" cumuleaza sirul de opintiri existentiale ale strabunilor-tarani, avand drept consecinta aparitia unor generatii de intelectuali.

Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate in condei si cea a brazdeiprefacute in calimara), iar rostul sau in lume li se datoreaza stramosilor-tarani.Ridicati la rangul de Creatori, „batranii" sunt sacralizati, iar memoria lor (metafora „ cenusa mortilor din vatra") devine „Dumnezeu de piatra".

In versurile 5 si 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al „batranilor" tarani, caruia poetul ii da noi straluciri.

Tot aici, apare si sintagma „cuvinte potrivite" (care constituie si titlul primului volum arghezian). Aceasta il defineste pe autor ca pe un artizan care „potriveste" cuvintele in vers, printr-o activitate migaloasa si grea, desfasurata in „mii de saptamani".

Decantate din graiul simplu si rudimentar (aspru si pur ca insusi pamantul) al inaintasilor tarani, cuvintele sunt „prefacute" „in versuri si-n icoane", devenind arta.

In versul al X-lea din strofa pe care o discutam, este enuntata estetica uratului: „Facui din zdrente muguri si coroane" inseamna transformarea uratului in frumos, adica in poezie.

Pe un plan mai profund, uratul face parte dintre atributele lumii care si-a pierdut sacralitatea. in acest sens, poetul devine un Creator care ii reda lumii frumusetea disparuta, poezia devenind o ipostaza a Logosului1.Estetica uratului este formulata si in doua versuri din strofa a IV-a:„Din bube, mucegaiuri si noroi Iscat-am frumuseti si preturi noi"O seama de verbe din strofele a IIl-a si a IV-a subliniaza rolul poetului in aceasta transfigurare: „am ivit", „le-am prefacut", „facui", „l-am preschimbat", „iscat-am".

In aceste versuri, tema eului poetic este tratata in spirit modernist: in ipostaza de artizan, poetul zamisleste o alta „lume" decat cea traditionala, o „lume" a tuturor cuvintelor (frumoase si urate).

Strofa a IV-a reliefeaza rolul purificator al creatiei poetice: aceasta este armonie (metafora cantecului la vioara) care incanta, dar si pedepseste, in scopul curatirii lumii („Pe care ascultand-o a jucat / Stapanul ca un tap injunghiat").Transfigurata in poezie, durerea ancestrala are menirea de a izbavi, de a spala de pacate pe cei care reprezinta raul, astfel incat lumea sa-si recapete puritatea pierduta.In ultima strofa, autorul isi sintetizeaza opiniile asupra viitoarei sale creatii.

Alcatuita din „slova de foc" (cuvantul fierbinte, inspirat) si „slova faurita" (cuvantul ales cu migala si truda), „Cartea" este darul pe care „Robul" (autorul) i-1 ofera „domnului" (cititorul, urmasul).

In aceasta secventa (ultimele doua strofe) se observa o anume obscuritate a textului, astfel incat metafore cum ar-fi „Stapanul ca un tap injunghiat", „ciorchin de negi" sau „Domnita sufera in cartea mea" se- lasa greu descifrate. De asemenea, observam ca unii termeni capata semnificatii neobisnuite, contrastele sunt izbitoare, iar sintaxa frazei poate fi rupta (elemente moderniste).

Daca am incadra „ Testament" numai in modernism ar fi insuficient insa; felul in care poetul vorbeste despre stramosii tarani constituie un filon traditionalist care nu poate fi neglijat.Titlul poeziei poate insemna actul juridic intocmit de o persoana, prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte.

In sens biblic, termenul trimite la invatatura pe care ne-au lasat-o proorocii si apostolii (cuprinsa in „Vechiul Testament" si in „Noul Testament"): opera argheziana este un legamant intre autor (devenit Dumnezeul „cartii" sale) si cititor, o imagine a lumii izbavite prin arta.

DORINTAMihai Eminescu

In creatia eminesciana, dragostea si natura sunt teme permanente, prima aflandu-se in consonanta ci cea de-a doua, deoarece natura devine o stare de suflet care reflecta prin infatisarea ei sentimentele eului.

Poezia Dorinta este o idila clasica, facand parte din categoria creatiilo veroniene (adresate Veronicai Micle) si a fost publicata in revista “Convorbiri lirerare” din 1 septembrie 1876, alaturi de Craiasa din povesti, Lacul si Melancolia.

Titlul poeziei este un derivate cu sufixul –inta de la cuvantul dor, dar, spre deosebire de acesta, care, “se rasfrange cu precadere spre trecut” trimitand spre o experinta déjà traita, dorinta se orienteaza exclusiv catre viitor, ceea ce explica lipsa formelor verbale la vreunul dintre timpurile trecutului. De aceea, dragostea nu apre in acest poem ca realitate consumata, ci ca aspiratie spre implinire prin iubire, ca un ideal.

Prima strofa a poeziei contureaza cadrul natural, un spatiu real, in care sunt prezentate elemente concrete ale naturii inconjuratoare si in care urmeaza sa se desfasoare idila, ceremonialul erotic.

Acest décor insumeaza elemente specific eminesciene, izvorul si codrul, prezentate prin intermediul unei personificari (“izvorul care tremura sub prund”) al unei metafore (“prispa cea de brazde”) si al unui epitet metaforizant (“crengi plecate”).

Fiind vorba de elemente ale cadrului natural, predomina subsantivele, dar doua dintre verbele primei strofe au un rol deosebit, deoarece natura apare insufletita, creand o atmosfera de vibrant emotie (izvorul tremura pe prund) si de taina (crengile plecate ascund prispa de brazde) in asteptarea miracolului iubirii.

In plan afectiv, aceasta strofa corespunde primei secvente a ceremonialului erotic -chemarea in codru- care se materializeaza prin folosirea verbului “vino”la modul imperative.

In strofa a doua apar sugerate treptele apropierii indragostitilor – momentul asteptarii si al intalnirii – urmare fireasca a chemarii anterioare. Aceste momente sunt vazute insa ca posibilitate, ca dorinta arzatoare, exprimata prin conjunctivele unor verbe de miscare: sa alungi, sa cazi, sa desprind, sa ridic, care reliefeaza totodata si nerabdarea asteptarii.

In strofa a treia se continua ceremonialul erotic, acest ritual al intimitatii, cu jocul gesturilor tandre (“Pe genunchii mei sedea-vei”) care se desfasoara in mijlocul codrului, in singuratate (“Vom fi singuri- singurei”) sub ploaia inmieresmata a florilor de tei (“Iar in par infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei”).

Acest joc se continua si in strofa a patra, unde se face trecerea catre realizarea idealului erotic. Farmecul este sporit acum si de sugestia cromatica realizata de cele doua adjective – “alba” si “galbena”- , simboluri ale puritatii sufletesti sub semnul careia se realizeaza gestul tandru al imbratisarii si al sarutului patimas, voluptos, “Fruntea alba-n parul galben/ Pe-al meu brat incet s-o culci,/ Lasand prada gurii mele/ Ale tale buze dulci…..”.

Penultima strofa a idilei evidentiaza momentul visului ca traire maxima a idealului de iubire (“Vom visa un vis ferice”), in comuniune cu elementele naturii care participa si vibreaza la starea profunda de fericire a celor doi indragostiti:(“Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant ”). Posibilitatea visului, ca si dorinta, se impune numai la viiot si de aceea se intalnesc in strofa a V-a doua formw de viitor, dintre care cea inversa sporeste armonia versului, muzicalitatea lui, creand o uimitoare imagine auditiva, potentate si de prezenta unor cuvinte din aceeasi sfera semantic: “blanda batere”, “singuratice izvoare” cu epitete adjectivale antepuse.

Strofa finala pecetlueste definitiv legatura indragostitilor cu natura prin prezenta somnului ca semn al unei stari profunde de fericire. Armonia cuplului intra in rezonanta cu armonia intregii nature si acum traire aidealului erotic apare ca un flux permanent prin umanizarea naturii care preia afectiv si intelectual intensitatea trairii sentimentului de dragoste: (“Adormind de aarmonia/ Codrului batut de ganduri,/ Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri”). Caderea florilor de tei randuri-randuri sugereaza ritmul universal, armonia intregii lumi, eternitatea naturii si, totodata, posibilitatea repetarii la infinit a farmecului trairii. In acest context perechea izolata, dar ocrotita de natura si contopita cu aceasta, simbolizeaza perpetuarea vietii, deoarece comuniunea cu ea, cu natura, are ca urmare fireasca universalizarea iubirii si accesului catre eternitate.

Trasaturile textului

-sunt prezentate unele motive literare - al cadrului, al florilor de tei, al legaturii omului cu natura -, prezentate in stransa legatura cu elementele componente ale cadrului natural – codru, izvor, tei.-verbele, prin varietatea lor formala, sugereaza: chemarea, nerabdarea asteptarii, orientarea excusive catre viitor a dorintei, ramanerea iubirii la stadiu de posibilitate sau doar in sfera visului.-aceste forme verbale produc si uele efecte euforice.-aliteratiile (str a V a) realizeaza, aproape onomatopeic, o impresionanta imagine auditiva.-acest tip de imagini sunt completate cu cele vizuale.-tot sub aspect stilistic se mai remarca: simpliatea, naturaletea, limpezimea clasica a exprimarii datorata putinelor figuri de stil, repetitiile si inversiunea se apropie de firescul unei exprimarii familiare orale, idea de baza a poeziei este sugerata la nivel morfologic prin categoria gramaticala a persoanei, ritmul si masura sporesc muzicalitatea, armonia versurilor.

Din punct de vedere prozodic se remarca versul scurt, cu masura de sapte-opt silabe, ritm trohaic si rima numai intre versurile 2-4 (incrucisata) permitand citirea textului si ca distihuri. Prin aceasta particularitate a rimei, poezia „dorinta”de M.Eminescu se deosebeste de tonalitatea creatiei populare.

In concluzie imbinand cu arta motivul dorului, al visului, al codrului si al izvorului , Eminescu inchina si prin poezi „Dorinta” un imn emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.