Genunchiul Posttraumatic 2013

7/15/2019 Genunchiul Posttraumatic 2013

http://slidepdf.com/reader/full/genunchiul-posttraumatic-2013 1/75

CUPRINS

CAPITOLUL I: ARGUMENTAREA TEORETICĂ ……………..pag 1

CAPITOLUL AL II-LEA: TRATAMENT …………………………pag22

CAPITOLUL AL III-LEA: ORGANIZAREA CERCETĂRII ……….pag 36

CAPITOLUL IV: REZULTATELE CERCETĂRII............................... pag 44

CONCLUZII ............................................................................. pag 70

BIBLIOGRAFIE. ...................................................................... pag 72

1



GENUNCHIUL POSTTRAUMATIC

Student Prof. coordonator Niculescu Liliana Tatiana Mindru

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEORETICĂ

2



Prin poziţia sa de articulaţie intermediară a membrului inferior, genunchiul are în

timpul mersului un dublu rol de a asigura statica printr-o mare stabilitate; în momentul de

sprijin şi de a asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia, în funcţie de denivelările

terenului. Pentru alcătuirea unui program de terapie şi recuperare corect trebuie făcută

evaluarea tuturor aspectelor anatomice şi funcţionale ale zonei traumatizate şi a celor

învecinate, inclusiv evaluarea generală a pacientului (anamneza, inspecţia, palparea,

măsurătorile, statica şi mersul). Intervalul de timp scurs între instituirea tratamentului

ortopedic sau chirurgical şi a celui recuperator este însoţit de un tablou clinic dominat de:

durere, redoare genunchi sau glezna, edem al segmentului gambiero-podal, hipotrofie

musculară globală a membrului inferior afectat. Pentru ameliorarea durerii, îndepărtarea

edemului, ameliorarea fenomenelor vasculo-trofice, recâştigarea mobilităţii articulare,

refacerea forţei musculare, a reflexelor proprioceptive şi a staticii piciorului în vederea

reluării progresive a sprijinului şi mersului se va urma un tratament complex fizical-kinetic

individualizat, adaptat atât disfuncţiilor existente, cât şi stării biologice şi psihologice. Dintre

sechelele traumatice de la nivelul genunchiului deosebim: redoarea de genunchi, atrofia de

cvadriceps, genu-flexum, algoneurodistrofia genunchiului, leziuni de nervi periferici.

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta stabilitatea şi mobilitatea acestei articulaţii.

În consecinţă, recuperarea acestor sechele, indiferent de forma clinică, va avea două mari

obiective: recuperarea stabilităţii şi/sau recuperarea mobilităţii genunchiului. Deoarece

'durerea' poate determina ea însăşi incapacitate funcţională sau să contribuie în grade

variabile la această incapacitate, în recuperare devine obiectiv de prim ordin. În acest fel cele

trei mari obiective de realizat în programele de recuperare ale genunchiului posttraumatic

sunt obţinerea indolorităţii, stabilităţii şi a mobilităţii.

I.3. Noţiuni de anatomie a genunchiului

Genunchiul, cea mai mare articulaţie a corpului, prin poziţia sa anatomică prin rolul său în biomecanica statică şi dinamică a membrului inferior, ca şi prin slaba acoperire cu ţesuturi moi,

devine deosebit de predispus la traumatismele directe şi indirecte îndeosebi la sportivii de

performanţă.

Articulaţia genunchiului (fig 1) este considerată de majoritatea autorilor ca fiind o condilartroză

sau troheleartroză după alţi autori. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de epifiza distală a

femurului, de epifiza proximală a tibiei şi de faţa posterioară a celui mai mare os sesamoid al

organismului, patela sau rotula. Prin poziţia sa de articulaţie intermediară a membrului inferior,

genunchiul are un dublu rol: de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin şi de a

3



asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia în funcţie de denivelările terenului în momentul

de balans.

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta deci, fie stabilitatea, fie mobilitatea acestei

articulaţii, prima eventualitate fiind mult mai gravă.

Mişcarea genunchiului nu este doar de flexie/extensie, automat asociindu-se şi o mişcare de

rotaţie: din momentul începerii flexiei se asociază o rotaţie internă, care ajunge la cea. 15° la o flexiede 90°; în extensie se derotează, iar pe ultimele grade de extensie se produce şi o rotaţie externă.

Există o stabilitate activă şi una pasivă a genunchiului, asigurate diferit:

1. Stabilitatea pasivă este realizată de:

a) forma suprafeţelor articulare, cu corectările aduse de cartilaj şi meniscuri;

b) formaţiunile capsuloligamentale:

Intern: ligamentul colateral intern (tibial), ligamentul capsular intern;

Extern: fascia lata - bandeleta iliotibială - ligamentul colateral extern (peronie),

tendonul popliteului;• Posterior: ligamentul posterior (Winslow)

• Anterior: tendonul rotulian şi fascia genunchiului

• Central: ligamentele încrucişate Aceste formaţiuni definitivează şi axele de mişcare.

Mişcarea genunchiului (flexie-extensie) modifică axele de stabilitate, făcând să intre în joc

aparatul capsuloligamentar. în mişcarea de flexie axele se dereglează şi apare varus-ul, care este

blocat de rotaţia internă. La apariţia valgus-ului se produce rotaţia externă -deci, varus-ul şi rotaţia

internă se controlează reciproc, întocmai ca valgus-ul şi rotaţia externă; invers, rotaţia internă

facilitează valgus-ul, iar rotaţia externă, varus-ul.

4

Fig.l Articulaţia genunchiului



Dacă în extensia genunchiului controlul stabilităţii unipodale este bine asigurată prin

elementele de structură, plus contracţia musculară, nu acelaşi lucru se întâmplă în flexie.

Realizarea schematică a acestui control la diverse grade de flexie:

>La 0° flexie, capacitatea rotatorie (de 10°) este stăpânită de ligamentele încrucişate (pentru

rotaţia internă) şi de cele colaterale (pentru rotaţia externă).

>La 30° flexie, capacitatea rotatorie (de 15°) este stăpânită de cvadriceps şi gemeni, plus

aparatul ligamentar.

>La 60° flexie, capacitatea rotatorie este maximă (de 30°), deci şi instabilitatea este maximă,

căci aparatul capsuloligamentar este aproape complet scos din uz; controlul activ rămâne singur

(croitorul, ischiogambierii, muşchii „labei de gâscă”).

>La 90° flexie, capacitatea rotatorie (de 20°) este controlată de cvadriceps.

2. Stabilitatea activă este realizată de muşchi. La şold au fost deja discutaţi o serie de

muşchi care acţionează şi asupra genunchiului, fiind muşchii poliarticulari. S-a discutat astfel despre

dreptul anterior, croitor, dreptul intern.

Vaştii sunt extensori puternici ai genunchiului, împreună cu dreptul anterior (rectus femoris).

Toate cele patru capete ale cvadricepsului acţionează în extensia gambei, cu sau fără încărcare în lanţ

kinetic deschis sau în lanţ kinetic închis (cu piciorul pe sol).

Ar exista oarecare preponderenţă a vastului medial pe ultimele grade de extensie când gamba e

încărcată. Mai important este însă rolul acestuia de prevenire a dislocării laterale a rotulei la finalul

extensiei. Ideea că deficitul de extensie pe ultimele 15°, datorat vastului medial, ar determinagenunchi instabil, este nefondată. Pierderea ultimelor 15° de extensie este rezultatul slăbirii întregului

cvadriceps, căci pentru aceste 15° este necesară o creştere cu 60% a forţei cvadricepsului, comparativ

cu forţa dezvoltată în extensie până la acel nivel.

Unele studii au arătat că însuşi vastus intermedius (cruralul) are aceeaşi comportare ca şi ceilalţi

muşchi din cvadriceps. O serie de cercetări mai vechi, de prin anii‚ 50, raportaseră unele diferenţe,

contradictorii însă unele faţă de altele.

Besmajian arată că, de fapt, la bază stă variaţia individuală. Comportamentul celor patru muşchi

variază în anumite limite, uneori chiar semnificative, de la un subiect la altul. Chiar facilitareacontracţiei cvadricepsului prin flexia (uneori extensia) degetelor şi piciorului este extrem de variabilă

de la un individ la altul. Nici rotaţia şoldului şi nici flexia lui nu au adus constante şi reproductibile

influenţe asupra forţei de contracţie a cvadricepsului. în schimb, s-a demonstrat la toţi subiecţii că

extensia contra unei rezistenţe dă o activitate mai intensă decât contracţia statică. Cea mai mare

activitate se înregistrează când mişcarea de extensie parcurge ultima jumătate a amplitudinii ei (de la

90°). Contracţia statică dă maximum de ce poate da doar când extensia este completă. S-a dovedit de

asemenea că este mai eficientă contracţia concentrică decât cea excentrică (deci pe scurtarea, şi nu pe

alungirea muşchiului). în sfârşit, hiperextensia („împinge în jos genunchiul!”) nu aduce o creşteredeosebită a activităţii.

5



Popliteul este un rotator medial al tibiei, rămânând continuu în activitate în poziţii de

genuflexiune, ajutând ligamentul încrucişat posterior să prevină dislocarea înainte a genunchiului.

Am văzut că ischiogambierii (hamstrings) - bicepsul femural, semimembranosul şi

semitendinosul - au acţiune şi asupra şoldului şi asupra genunchiului. Primul lor rol este de extensori

simpli ai CF (fesierul mare este un extensor doar în mişcarea contra rezistenţei), ca şi de flexori şi

rotatori ai tibiei.

Bicepsul femural este un rotator extern singur al CF în extensie şi adducţiei şi doar în mai puţin

de jumătate din cazuri execută şi rotaţia externă (laterală) a genunchiului. în poziţie de repaus - stând

sau în unipodal - bicepsul femural nu este în activitate (de altfel ca întreg hamstrings-ul).

Semimembranosul şi semitendinosul sunt extensori şi adductori ai şoldului abdus când

mişcarea se face cu rezistenţă; pentru genunchi, sunt flexori şi rotatori interni.

In mers, ischiogambierii intră în activitate în diferite faze ale acestuia. Astfel, deşi acţionează

sincron, semitendinosul, ca şi capătul lung al bicepsului femural, are o activitate trifazică în mers, în

timp ce semimenbranosul ca şi capătul scurt al bicepsului au activitate bifazică.

De reţinut că ischiogambierii care acţionează asupra ambelor articulaţii nu pot determina o

acţiune singulară. Sub contracţia integrală a lor se va mişca acea articulaţie care nu este imobilizată

(prin comandă sau de către alţi factori).

Stabilitatea activă a genunchiului în mers se realizează prin „zăvorârea” sau „înlăcătarea” pe

ultimele grade de extensie a lui, care înseamnă şi rotaţie externă a tibiei (cu 2°- 5°), permiţând

condilului medial să se blocheze prin întinderea ligamentului colateral lateral şi a ligamentului

încrucişat antero-extern. In „zăvorârea” genunchiului această rotaţie externă are un rol decisiv,

mecanismul fiind denumit „screw-home” (înşurubarea lăcaşului). Extensia şi rotaţia externă sunt

rezultatul contracţiei cvadricepsului şi ischiogambierilor, căci aceştia din urmă trag înapoi genunchiul,

determinând şi rotaţia externă. în această „zăvorâre”, când piciorul este pe sol, un rol îl joacă şi

tricepsul sural, care, luând punct fix pe calcaneu, trage îndărăt condilii femurali (gemenii) şi tibia

(solearul).

Componenţa articularăÎn regiunea genunchiului se găsesc trei articulaţii: femurotibială (articulaţia propriu-zisă a

genunchiului), femurorotuliană şi tibioperonieră superioară.

Articulaţia femurotibială este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului, deci şi cea mai

puternică.

a) Suprafaţa articulară a extremităţii inferioare a femurului este alcătuită din cei doi condili,

separaţi de scobitura intercondiliană şi de o trohiee.

La partea ei antrioară, suprafaţa articulară se continuă cu faţa corespunzătoare a trohieei, în

acest loc remarcându-se linia condilotrohleană, care reprezintă impresiunea formată asupra

6



suprafeţelor articulare de marginea superioară a meniscului. Cele două suprafeţe (condiliană şi

trohleană) sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.

b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă ca feţe articulare două cavităţi glenoide, separate

între ele de doi tuberculul ai masivulus osos aparţinând spinei tibiale.

înapoia şi înaintea spinei, între cavităţile glenoide se găsesc două suprafeţe rugoase de formă

triunghiulară: suprafaţa prespinală, mai mare şi suprafaţa retrospinală, mai mică.

Pe spina tibială se insera capetele distale ale ligamentelor încrucişate. Cavităţile glenoide sunt

acoperite de un strat de cartilaj hialin.

c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de o creastă teşită şi este

acoperită de un strat de catilaj hialin de 3-4 mm grosime. Cele două suprafeţe laterale sunt în mod

normal egale şi raportul lor constituie ceea ce se numeşte indicele patelar Battstrom. De Palma a

descris şi două creste orizontale fine, care împart cartilajul articular în trei suprafeţe, corespunzând

diverselor zone de contact ale osului cu trohleea în timpul flexiei.

d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există o congruenţă

perfectă, s-a dezvoltat între ele, pe fiecare cavitate glenoidă câte un menise. Meniscul extern are o

formă circulară, iar cel intern forma unui C. Pe secţiune verticală meniscul apare prismatic

triunghiular şi prezintă o bază prin care se insera pe faţa interioară a capsulei articulare, o faţă

superioară în contact cu condilul femural, o faţă inferioară care se află pe cavitatea glenoidă tibială şi

o margine internă liberă şi subţire, care priveşte spre centrul cavităţii glenoide. El se prezintă deci

asemănător unei pene, aşezată în unghiul diedru al sinusului condiloglenoid.

7

ANTERIOR

POSTERIOR



Fig.2 Meniscul

e) Segmentele osoase care intră în constituţia articulaţiei sunt menţinute între ele de o

capsulă articulară, întărită de şase ligamente: anterior (ligamentul rotulian), posterior (ligamentul

Wislow), lateral intern, lateral extern şi două ligamente încrucişate.

Fig.3 Articulaţia rotuliană

Pentru a înţelege cât mai bine biomecanica articulaţiei genunchiului, este util să se descrie şi o

articulaţie femurorotuliană, care este o trohleartroză. La alcătuirea ei participă ca suprafeţe articulare

din partea extremităţii inferioare a femurului trohleea, iar din partea rotulei, faţa ei posterioară,

articulară.

Aparatul capsuloligamentar al articulaţiei se confundă cu cel al feţei anterioare a articulaţiei

femurotibiale.

Articulaţia tibioperonieră superioară este o artrodie formată din suprafeţele articulare date

de faţa posterioară a tuberozităţii externe a extremităţii superioare a tibiei şi faţa internă a capului

8



peroneului. Cele două feţe articulare sunt menţinute în contact de o capsulă fibroasă, întărită de două

ligamente: ligamentul anterior şi ligamentul posterior.

Componenta musculară Muşchii care efectuează mişcările genunchiului sunt: muşchii coapsei

şi muşchii gambei. Muşchii coapsei pot fi împărţiţi în muşchi situaţi în regiunea anterioară şi muşchii

situaţi în regiunea posterioară.

Muşchii regiunii anterioare a coapsei

a) Muşchiul tensor al fasciei lata

Inserţia superioară: pe spina iliacă antero-superioară. Corpul său muscular se continuă cu o

largă şi puternică aponevroză care se fuzionează cu aponevroza femurală sub numele de bandeleta lui

Messiat sau tractusul ilio-tibial.

Inserţia inferioară: tuberozitatea externă a tibiei, marginea externă a rotulei şi septul

intermuscular extern.

Inervaţia: nervul fesier superior.

Acţiune: extensor al gambei pe coapsă.

b) Muşchiul croitor este un muşchi superficial al coapsei şi cel mai lung din organism.

Inserţia superioară: spina iliacă antero-superioară. De aici se îndreaptă oblic în jos şi înăuntru

către faţa internă a tibiei unde realizează împreună cu semitendinosul şi dreptul intern un ansamblu

aponevrotic numit laba de gâscă.Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei.

Inervaţia: nervul musculo-cutanat extern din nervul crural.

Acţiune: flexor al gambei pe coapsă, flexor al coapsei pe bazin, abductor şi rotator extern al

coapsei.

c) Muşchiul drept intern

Inserţia superioară: pe faţa anterioară a pubisului.

Inserţia inferioară: porţiunea superioară a feţei interne a tibiei realizând împreună cu

semitendinosul şi croitoul laba de gâscă.

Inervaţia: nervul obturator din plexul lombar. Acţiune: flexor şi adductor al gambei pe coapsă.

d) Cvadricepsul crural este constituit din 4 fascicule musculare: dreptul anterior, vastul

extern, vastul intern şi cruralul.

Inserţiile superioare:

>dreptul anterior se insera pe spina iliacă antero-inferioară prin tendonul direct şi pe

sprânceana cotiloidă prin tendonul reflectat;

9



>vastul extern se insera pe buza externă a liniei aspre şi marginea inferioară a marelui

trohanter;

>vastul intern se insera pe ramura de trifurcaţie internă a liniei aspre şi buza sa internă;

>cruralul se insera pe buza externă a liniei aspre şi pe 1/3-a superioară a feţei anterioare a

femurului.

Inserţiile inferioare: inserţia terminală se face prin tendon comun pe baza şi marginile laterale

ale rotulei care este legată prin tendonul rotulian de tuberozitatea anterioară a tibiei. Câteva fascicule

musculare ale muşchiului cvadriceps sunt cunoscute sub numele de muşchiul tensor al sinovialei

genunchiului (subcrural) care se termină pe fundul de sac superior a sinovialei genunchiului.

Inervaţia: nervul cvadriceps din crural.

Acţiune: extensor al gambei pe coapsă şi flexor accesor al coapsei pe bazin prin muşchiul drept

anterior.

e) Muşchii adductori sunt în număr de 3: marele, mijlociul şi micul adductor.

Inserţii superioare: ramura ischio-pubiană şi tuberozitatea ischiatică. Inserţii inferioare:

interstiţiul liniei aspre femurale.

Inervaţie: nervul obturator şi nervul musculo-cutanat intern pentru muşchiul mijlociu adductor

şi sciaticul mare pentru marele adductor.

Acţiune: adductori şi rotatori externi ai coapsei.

f) Muşchiul pectineu:

Inserţia superioară: se insera pe creasta pectineală şi suprafaţa pectineală a osului

coxal.

Inserţia inferioară: linia de trifurcaţie mijlocie a crestei aspre a femurului. Inervaţie: nervul

musculo-cutanat intern din crural.

Acţiune: adductor, flexor şi rotator extern al coapsei.

Muşchii regiunii posterioare ai coapsei

Aceşti muşchi sunt reprezentaţi de muşchii ischio-gambieri: biceps crural, semitendinos şi

semimembranos.

a) Bicepsul crural are două porţiuni: lunga şi scurta porţiune a bicepsului.

Inserţii superioare: lunga porţiune a bicepsului se insera pe tuberozitatea ischiatică iar scurta

porţiune pe segmentul inferior al interstiţiului liniei aspre a femurului.

Inserţii inferioare: ambele porţiuni fuzionează într-un tendon comun care se insera pe apofiza

stiloidă a osului peroneu.

Inervaţia: marele nerv sciatic.

10



Acţiune: flexor şi rotator extern al gambei pe coapsă.

b) Muşchiul semitendinos

Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.

Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei formând laba de gâscă.

Inervaţie: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor şi rotator intern al gambei pe coapsă.

c) Muşchiul semimembranos

Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.

Inserţia inferioară: se face printr-un tendon direct pe partea posterioară a tuberozităţii interne a

tibiei, printr-un tendon orizontal pe şanţul orizontal situat pe faţa internă a tuberozităţii interne tibiale

şi printr-un tendon recurent (ligamentul popliteu oblic) inserat pe capsula fibroasă a cndilului extern.

Inervaţie: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor al gambei pe coapsă şi rotator intern.

Dintre muşchii gambei, cei care intră ca muşchi accesorii în mişcările genunchiului sunt cei doi

gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire.

a) Muşchii gemeni

Inseţia superioară: feţele postero-laterale ale condililor femurali.Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul muşchiului solear constituind tendonul lui Achile

care se insera pe jumătatea inferioară a feţei posterioare a calcaneului.

Inervaţie: nervul sciatic popliteu intern.

Acţiune: au rol în mers şi alegat, ridicând călcâiul.

b) Muşchiul plantar subţire

Inserţia superioară: condilul extern al femurului. Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul lui

Achile. Inervaţia: nervul sciatic popliteu intern. Acţiune: auxiliar tricepsului sural.

c) Muşchiul popliteu

Inserţia superioară: partea postero-externă a condilului femural extern.

Inserţia inferioară: buza superioară a liniei oblice a tibiei. Inervaţia: nervul sciatic popliteu

intern şi nervul tibial posterior.

Acţiune: flexia gambei pe coapsă şi rotator intern.

1.4. Elemente de biomecanica a genunchiului

11



Valori goniometrice la nivelul genunchiului.

Biomecanica articulaţiei femurotibiale

Articulaţia femurotibială, articulaţie cu un singur grad de libertate, prezintă două mişcări

principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă. Acestea sunt însoţite de alte mişcări secundare - de

rotaţie internă şi externă. în plus, articulaţia mai poate să efectueze mişcări de înclinare laterală, foarte

reduse ca amplitudine.

Goniometria normală

Mişcarea se execută în plan sagital, în jurul unui ax transveral care trece prin cele două

tuberozităţi condiliene ale femurului. Clinic, axul biomecanic transversal este repetat pe faţa laterală a

genunchiului, la 1,5 cm deasupra interliniei articulare, la unirea celor două treimi anterioare cu

treimea posterioară a condilului femural extern.

Pacientul este culcat pe masă în decubit ventral, cu piciorul atârnând în afara planului mesei

(pentru a se obţine extensia totală a genunchiului). Goniometrul se aşează în plan sagital, cu baza pe

planul mesei şi în lungul axei coapsă - gambă, cu acul indicatorului în dreptul axei biomecanice

transversale şi cu indicatorul culcat în dreptul axului lung al gambei. Amplitudinea medie normală a

mişcării active de flexie - extensie este de 135°, iar a celei pasive de 150°, deci diferenţa dintre

mobilitatea pasivă şi cea activă este de 15°.

Mişcările de flexie - extensie

Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis, articulaţia femurotibială

funcţionează pe principiul unei pârghii de gradul III. Mişcarea se realizează fie prin deplasarea

femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe

femurul fixat (ca în poziţia şezând), fie prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când

gamba este pendulată).

Când membrul inferior acţionează în jurul unui ax fix, deoarece condilii femurali nu au o formă

sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează faţă de platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale.

Axul transversal se deplasează în flexie, în sus şi înapoi, iar în extensie în sens invers.

Rotaţia în afară este făcută de biceps, iar rotaţia înăuntru de semimembranos, popliteu,

semitendinos, drept intern şi croitor. Dacă se face calculul comparativ al forţei de acţiune a rotatorilor,se constată că rotatorii interni sunt mai puternici decât cei externi, ceea ce se poate explica prin faptul

că flexia combinată cu o rotaţie înăuntru reprezintă mişcarea obişnuită a genunchiului, în timp ce

rotaţia în afară este o mişcare excepţională.

în rotaţia internă, ligamentele laterale se întind, iar ligamentele încrucişate se relaxează, în timp

ce în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind ligamentele laterale.

Mişcările de înclinare laterală

Sunt limitate de ligamentele laterale. Cum înclinarea trebuie limitată în special în mers,

ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. In flexia completă

12



ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menţine uşor destins, în semiflexie însă, se

obţine o relaxare maximă a ligamentelor.

Deplasarea înainte si înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins,

este limitată de ligamentele încrucişate. Ligamentul încrucişat anterior limitează deplasarea înainte,

iar cel posterior, deplasarea înapoi. Ligamentul încrucişat posterior se întinde în extensie, se relaxează

în flexia uşoară şi se întinde din nou în hiperextensie în timp ce ligamentul încrucişat posterior se

întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. în

semiflexie, ambele ligamente încrucişate fiind mai destinse se poate obţine o uşoară mişcare de

alunecare în sens anteroposterior a platoului tibial pe condilii femurali.

în activitatea sportivă, aparatul ligamentar care limitează mişcările genunchiului este deosebit

de solicitat. Forţarea genunchiului în valg sau în var, însoţită sau nu de răsucirea gambei pe coapsă,

duce la leziuni de diferite intensităţi ale ligamentelor laterale.

Mişcarea de flexie este cea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa posterioară a

coapsei. Mişcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai multor axe. începutul fiecărei

mişcări de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc, în jurul

unui ax fix.

Dacă în poziţia de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în femur şi altul în

tibie, în momentul în care începe să se efectueze flexia, aceste repere nu îşi mai păstrează simetria.

Distanţa parcursă de punctul tibial este mai scurtă decât cea parcursă de punctul femural, care s-a

învârtit dinainte-înapoi, dar a şi alunecat dinapoi-înainte (Weber). Deplasarea segmentelor este

diferită în raport de modul de acţiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acţionează ca un

lanţ cinematic deschis, femurul este luat drept segment fix şi tibia alunecă pe el, în final observându-

se o retropoziţie femurală. Dacă membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis, gamba fixată

pe sol este luată drept segment fix şi femurul alunecă pe platoul tibial, în final observându-se o

retropoziţie tibială.

Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asociază o mişcare de rotaţie internă, care poate să

ajungă până la 20° amplitudine.

Muşchii motori ai mişcării de flexie în cadrul lanţului cinematic deschis sunt, în primul rând,bicepsul şi semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subţire,

dreptul intern şi croitorul.

Forţa de acţiune a acestor muşchi a fost determinată de Fick. Limitarea mişcării de flexie este

practic realizată de întâlnirea feţei posterioare a gambei cu faţa posterioară a coapsei. Tendonul

rotulian solidarizează rotula la tibie, dar alungirea cvadricepsului permite mişcarea de flexie totală.

Mişcarea de extensie este cea prin care faţa posterioară a gambei se depărtează de faţa

posterioară a coapsei. La început mişcarea se face prin rotarea extremităţii femurului, apoi prin

rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axul lung al gambei ajunge să continue axul lung al

13



coapsei. Mişcării de extensie i se asociază şi o mişcare de rotaţie în afară a gambei pe coapsă, datorită

contracţiei bicepsului crural.

Muşchii motori ai extensiei sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata. împreună ei realizează cu

tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi tendonul rotulian, un aparat complex de extensie

a genunchiului. Pentru a ajunge la extensia completă, genunchiul suferă o mişcare de alunecare şi una

de rotaţie (screwhome motion). Odată extins, genunchiul ajunge într-o poziţie de zăvorâre, în care

acţiunea musculară nu mai este necesară (locked position).

Extensorii acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a genunchiului

flectat sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului în uşoară flexie, situaţii care se

întâlnesc frecvent în activitatea sportivă. Uneori, forţa lor de acţiune este atât de mare, încât se rupe

aparatul extensor al genunchiului la un nivel oarecare.

Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior Winslow şi de ligamnetul încrucişat

anterior şi în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior, de muşchii ischiogambieri şi de

ligamentele laterale, care se întind în momentul extensiei.

Mişcările de extensie înăuntru si afară

Mişcările de rotaţie ale gambei pe coapsă se explică prin înălţimea diferită a condililor femurali

şi se asociază mişcărilor de flexie-extensie. Intervin, de semenea, ligamentele încrucişate, care roteşte

gamba în afară, în poziţia finală de flexie şi înăuntru, în poziţia finală de extensie.

Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 15°-20°, iar de rotaţie pasivă de 35°-40°. Axul

în jurul căruia se execută mişcarea este vertical şi trece prin centrul spinelor tibiale.

Biomecanica meniscurilor. Meniscurile, deşi solidare la tibie, se deplasează în flexie dinainte

- înapoi pe platoul tibial şi se apropie uşor între ele prin extremităţile lor posterioare, în flexia

completă, meniscul extern ajunge la 1 cm iar cel intern la 0,8 cm de marginea anterioară a platoului.

în extensie, meniscurile se deplasează în sens invers, adică dinapoi -înainte, ating marginile anterioare

ale platoului tibial şi se depărtează uşor unul de altul, în timpul mişcărilor, afară de aceste alunecări pe

platoul tibial, meniscurile se deplasează şi împreună cu platoul faţă de condilii femurali, situându-se

mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea condililor. în extensie, condilii alunecă înainte,

împingând meniscurile înaintea lor, iar în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurileînapoia lor.

Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este complex. După R. Bouillet şi

Ph. Van Graver aceste formaţiuni fibrocartilaginoase au 5 funcţii biomecanice importante:

1) completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană a tibiei

împiedicând astfel protruzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară, în cursul mişcărilor;

2) centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor este mai rezistentă;

3) participă la lubrifirea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a

sinoviei pe suprafaţa cartilajelor;

14



4) joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în mişcările de

hiperextensie şi hiperflexie;

5) reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.

H.Hjorstjo a arătat că fiecare dintre suprafeţele cartilaginoase ale unei articulaţii, depinde de

felul mişcărilor şi din acest punct de vedere se pot descrie trei varietăţi de mişcare:

a) rularea este asemănătoare mişcării unei roţi care înaintează pe sol. Teoretic, în acest

caz, se poate afirma că nu există frecare, deoarece roata îşi derulează suprafaţa, punct cu punct, pe

planul care o suportă. Flexia genunchiului de exemplu, în primele ei grade se face folosind această

varietate de mişcare (rolling joint);

b) frecarea simplă este asemănătoare mişcării unei roţi care patinează pe sol. De data

aceasta toate punctele periferice ale roţii întră succesiv în contact cu aceleaşi puncte ale solului,

rezultând deci importante forţe tangenţiale, care atrag uzura celor două suprafeţe în contanct (grinding

joint);

c) frecarea accentuată este asemănătoare mişcării unei roţi anexate unui alt mobil, care

o trage într-o direcţie opusă celei pe care trebuie să o urmeze. Frecarea cu

punctele de contact ale solului este dublă, cele două suprafeţe derulându-se în sens invers, una

fată de cealaltă.

Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din activitatea sportivă, în special

celor care urmează mişcărilor rapide şi puternice sau care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor

(fotbal, rugby, handbal, volei). Statistica lui C. Doboşoiu, CI. Baciu şi D. Tomescu arată că la noi înţară frecvenţa rapturilor de menisc este următoarea:

• fotbal-56%;

• rugby -10 %;

• handbal-6%;

Biomecanica articulaţiei femurorotuliene

Rotula este menţinută pe locul ei de un sistem complicat de frâuri de origine musculară,

ligamentară şi tendinoasă.

În sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital. Acestea nu se

continuă în linie, ci fac între ele un unghi deschis în afară (Q). închiderea acestui unghi favorizează

apariţia luxaţiei recidivante a rotuiei. Dintre cele două tendoane, numai cel cvadricipital este motor şi

solicită direct rotula, trăgând-o în afară, dar în acelaşi timp aplicând-o puternic în şanţul trohiean.

În sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene:

❖ aripioara internă, care se întinde de la marginea internă a rotuiei la faţa internă a

condilului intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul meniscorotulian intern şi este

deosebit de solicitată;

15



❖ aripioara externă, care se întinde de la marginea externă a rotuiei la faţa

externă a condilului extern, deşi este întărită de vastul extern, fascia lata şi ligamentul

meniscorotulian extern, este mai slab dezvoltată.

În afara acestor formaţiuni, elemente fibroase se încrucişează peste rotulă, formând o veritabilă

reţea, care o aşează în şanţul trohiean. Ele provin din expansiunile directe şi încrucişate ale vaştilor,

din expansiunile croitorului, ale fasciei lata, aponevrozei gambiere şi ale dreptului anterior.

Datorită grosimii, rotula are rolul ca în timpul mişcării de extensie să menţină tendonul la

distanţă de trohilea femurală. Deplasând tendonul cvadricipital faţă de axa de rotaţie a genunchiului,

prezenţa rotulei măreşte braţul de pârghie al cvadricepsului cu aproximativ 50%.

În timpul diverselor mişcări, aplicarea rotulei pe trohieea femurală se face cu o intensitate şi

mai mare, datorită forţei mari de contracţie a cvadricepsului. Apariţia leziunilor de uzură ale

cartilajului articular al feţei posterioare a rotulei şi a artozei femuropatelare este urmarea directă a

acestor acţiuni.

Când genunchiul este în hiperextensie şi cvadricepsul contractat, rotula ocupă poziţia cea mai

înaltă, deasupra suprafeţei articulare a trohleei şi puţin în afara scobiturii supratrohleare.

La începutul mişcării de flexie, rotula ia contact cu trohilea prin treimea sa inferioară; când

flexia ajunge la 45°, contactul cu trohilea este făcut de treimea medie a rotulei, iar când flexia

depăşeşte 60°, contactul este făcut de treimea superioară a rotulei.

În concluzie funcţia rotulei este numai de a forma o punte solidă între tendonul cvadricipital şi

ligamentul rotulian.

15. Particularităţi specifice domeniului ce va fi studiat

Patologia genunchiului

Patologia genunchiului care ajunge în sala de kinetoterapie ar putea fi clasificată astfel:

a) afecţiuni articulare: reumatismele (degenerative, inflamatorii) şi posttraumatice;

b) afecţiuni abarticulare (ligamentare, musculare, tendinoase): reumatismele, posttraumatice,

postoperatorii etc.

c) afecţiuni osoase: posttraumatice şi postoperatorii, distrofice etc.

d) afecţiuni neurologice (genunchiul în cadrul unor boli neurologice generale sau locale).

Indiferent de tipul traumatismului, sechela acestuia se poate manifesta prin unul sau mai multe

dintre următoarele semne: redoare articulară, limitarea mobilităţii, instabilitate, scăderea forţei

musculare. Aceste semne reprezintă şi justificarea asistenţei de recuperare prin kinetoterapie, de

refacere al controlului motor al genunchiului. Mai adăugăm la semnele de mai sus: durerea,

tumefierea articulară şi starea osului, care, deşi nu reprezintă obiective kinetice, este important să le

luăm în seamă la alcătuirea programului kinetologic de recuperare, căci îl poate limita mult.

16



Traumatismele genunchiului

Din varietatea traumatismelor genunchiului se disting două majore leziuni care afectează

această articulaţie: leziunile ligamentare şi leziunile meniscale.

Ligamentele sunt structuri articulare afectate foarte frecvent în traumatismele sportive. Ele

sunt structuri ale aparatului de contenţie articulară împreună cu capsula articulaţiilor în care se află

incluse, sub forma unor benzi de fibre paralele ce asigură o rezistenţă crescută, opunându-se

mişcărilor cu amplitudine excesivă sau anormale. în acelaşi timp ligamentele au o flexibilitate bună,

asigurată de conţinutul lor în fibre de elastină.

Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forţe excesive, ce determină

rupturi ale fibrelor. Se disting 3 grade de leziuni ligamentare:

a)leziuni de gradul I care se produc prin întindere, fără rupturi şi fără o instabilitateconsecutivă semnificativă;

b) leziunile de gradul II în care întâlnim rupturi parţiale ale arhitecturii ligamentare şi o

anumită instabilitate;

c)leziunile de gradul III care constau în rupturi complete ale structurii ligamentare, care

determină un grad mai mare de instabilitate articulară.

Leziunile ligamentare ale genunchiului reprezintă peste 40% din totalul leziunilor traumatice

sportive la nivelul acestei articulaţii. Sunt frecvente traumatismele în valg ale genunchiului

ce determină leziuni de ligament colateral medial. în leziunile de gradul I se constată durere, oinflamaţie redusă a ţesuturilor moi şi efuziune articulară, fără instabilitatea acesteia. Când la examenul

obiectiv se constată o laxitate de 5°-15°, care se apreciază prin testing pentru valg cu genunchiul

flectat la 30°, este vorba de o leziune de gradul II. Leziunile de gradul II şi HI sunt însoţite de dureri şi

inflamaţii mai accentuate ale ţesuturilor moi, cu o cantitate mai mare de lichid articular dar ceea ce

este deosebit de important din punct de vedere funcţional, o instabilitate de diferite grade.

În statistică, leziunile ligamentare ale genunchiului au fost constatate în 6.5% din totalul

traumatismelor la sportivii de performanţă. Dintre disciplinele sportive, leziunile ligamentare ale

genunchiului au fost mai frecvente în fotbal (9.6%), baschet (15%), rugby (10.2%), handbal (5.9%),

volei (4.6%), hochei (1.6%).

Ceea ce primează în aprecierea gradului unei entorse este rezultatul acesteia asupra stabilităţii

articulare. Din acest punct de vedere, entorsele pot fi clasificate în: entorse cu articulaţie stabilă şi

entorse cu articulaţie instabilă.

Entorse stabile

17



• Entorsa uşoară este rezultatul distensiei ligamenatare şi eventual, ruperii câtorva fibre.

Durerea este moderată, creşte la presiunea zonei interesate, articulaţia este moderat mai caldă,

eventual cu edem local. Mobilitatea şi stabilitatea articulară sunt compromise.

• Entorsa medie are la bază ruptura unui număr mai important de fibre ligamentare care scade

funcţia ligamentară, fără însă să afecteze stabilitatea genunchiului. Durerea este intensă inclusiv la

mobilizarea articulară. Articulaţia are aspect inflamator, putându-se depista şoc rotulian şi hidartroză

reacţională şi o moderată limitare a mobilităţii articulare.

Entorse instabile

Sunt determinate de ruptura ligamentului (totală sau parţială) care antrenează instabilitatea

genunchiului. Frecvent se asociază ruptură capsulară, ruptură de menise etc. Invaliditatea este

imediată după traumatism, datorită instabilităţi dureroase a genunchiului. Laxitatea articulară,respectiv apariţia mişcărilor anormale, reprezintă un semn major, care se caută prin manevre speciale.

Varietatea lezională din cadrul entorselor grave este foarte mare, mergând de la ruperea unui

singur ligament până la aşa-zisele triade şi pentade nefaste, care reprezintă ansambluri lezionale

capsuloligamentare şi meniscale.

După O’Donoghue, „triada nefastă” cuprinde: ruptura ligamentului încrucişat (anterior sau

posterior), ruptura unui ligament lateral şi ruptura calotelor condiliene (prin aceasta posibila interesare

meniscală). Triada poate fi internă sau externă.

„Pentada nefastă” este formată din: lezarea a două ligamente încrucişate, lezarea ligamentuluilateral, lezarea capsulei (aproape completă) şi lezarea calotei condiliene.

La triada sau pentadă se pot asocia rupturile sau dezinserţiile meniscale sau paralizia sciaticului

popliteu extern, ruptura tendonului bicepsului femural sau a popliteului, ruptura bandeletei Maissiat în

cazul pentadei externe sau dezinserţia labei de gâscă, o invaginaţie a ligamentului lateral intern, în

cazul pentadei interne.

Leziuni meniscale

Formaţiuni cartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona fibroasă, meniscurile au rolul: de

a crea o componentă perfectă între condilii femurali şi platoul tibial, de a crea o mai bună alunecare a

capetelor osoase articulare.

Meniscurile sunt bine aranjate în structurile din jur. Meniscul intern este mult mai expus

traumatizăm datorită fixităţii lui la structurile din jur ca şi presiunilor mai mari ce se exercită asupra

lui prin condilul femural intern prin care trece proiecţia centrului de greutate al corpului. Există 3

mecanisme acceptate, care ar produce rupturile meniscului:

18



1.flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotaţie a genunchiului, în timp ce tibia

este fixată prin blocarea la sol a piciorului. La sportivi blocarea piciorului la sol prin crampoanele

ghetelor este o cauză frecventă (56% din rupturile de menise sunt întâlnite la fotbalişti);

2.asocierea concomitentă a unei flexii cu rotaţia externă şi valg forţat;

3. în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului soldate cu fracturi de platou sau cu

rupturi de ligamente încrucişate sau laterale.

Ruptura de menisc se poate prezenta cu ruptură longitudinală completă sau nu, ruptură

transversală, ruptură oblică sau combinată cu dezinserţia fie ale coarnelor, fie periferică.

Simptomatologia leziunii de menisc este uneori revelatoare pentru diagnostic, alteori trebuie să

ne căutăm semne suplimentare, iar alteori poate trece nesesizată şi vom înregistra sechele tardive.

Anamneză este deosebit de importantă pentru diagnostic, şi în special circumstanţele

accidentului. Durerea este violentă, bruscă, însoţită imediat pentru o perioadă variabilă de importanţăfuncţională. Uneori poate apărea blocaj articular, alteori nu.

În continuare voi prezenta câteva dintre cele mai frecvente situaţi posttraumatice pe care le

poate prezenta genunchiul, inserând numai aspectele particulare de asistenţă kinetologică.

■ Ruptura aparatului extensor

Se produce la nivelul muşchiului sau la joncţiunea musculotendinoasă, la nivelul tendonului

cvadricipital sau al inserţiei lui, la nivelul tendonului subrotulian sau la inserţia pe marea tuberozitate.

De obicei se rup dreptul anterior şi crural, căştii fiind respectaţi.

Imobilizarea în aparat gipsat necesită o perioadă prelungită (3-4 luni), cu urmări neplăcute

pentru mobilitatea genunchiului. De aceea, se preferă intervenţia chirurgicală cu doar 3 - 4 săptămâni

de imobilizare pe atelă. în această perioadă atenţia se îndreaptă spre articulaţiile adiacente, ca şi spre

membrul inferior indemn. Orice contracţie în perioada de imobilizare se vor executa mişcări în

articulaţiile adiacente, ca şi exerciţii izometrice pentru menţinerea forţei musculaturii coapsei şi

gambei.

După îndepărtarea contenţiei, se va trece la refacerea stabilităţii şi mobilităţii controlate prin

exerciţiile discutate. Se va apela şi la exerciţii selective pentru tonifierea anumitor muşchi, în funcţie

de tipul entorsei. Astfel în cazul entorselor ligamentelor laterale vor fi antrenaţi bicepsul crural şi

tensorul fasciei lata; în cazul entorselor ligamentelor mediale -semimenbranosul, semitendinosul,

croitorul, dreptul intern, ca şi vastul intern; pentru entorsa ligamentului încrucişat anterior se va

antrena, în special, ischiogambierii, iar pentru a celui posterior, tricepsul sural.

Desigur că în toate cazurile cvadricepsul va fi prioritar antrenat, pentru creşterea stabilităţii

active a genunchiului.

■ Fracturile

19



Includem aici fracturile extremităţii inferioare a femurului, ale extremităţilor superioare ale

tibiei şi peroneului, ca şi fractura rotulei - toate interesând articulaţia.

Deşi aceste fracturi pot îmbrăca diverse forme clinice şi se pot solda cu felurite sechele, totuşi

se poate contura o schemă kinetologică generală, care cuprinde două etape:

a) etapa de imobilizare, în care va trebui să se facă:

• posturări antideclive pentru ameliorarea circulaţiei de întoarcere şi evitarea edemului.

• mobilizări active, activo-pasive ale piciorului, în acelaşi scop, ca şi pentru menţinerea

mobilităţii tibiotarsiene.

• mobilizarea şoldului (dacă imobilizarea o permite);

• menţinerea tonusului musculaturii de sub gips prin exerciţii izometrice;

• antrenarea forţei musculare a membrului inferior opus şi a membrelor superioare, în vederea

pregătirii pentru o ambulaţie în cârje şi ulterior în baston;

Perioada de imobilizate variază de la 3-4 săptămâni la 2-3 luni, în funcţie de sediul şi tipul

fracturii.

b) etapa care urmează imobilizării, cu următoarele obiective:

• refacerea mobilităţii articulare; uneori mobilitatea trebuie asigurată prin posturări pe aţele

gipsate în poziţiile de extensie şi flexie ale genunchiului;

• refacerea forţei musculare, a stabilităţii şi a controlului motor;

• reluarea mersului - la început, după degipsare în cârje, apoi în baston; momentul începerii

încărcării este variabil; cel mai indicat pentru început ar fi mersul în bazine cu apă - nivelul apei

scăzându-se treptat , în final reluându-se mersul pe uscat.

Considerând că în general consolidarea fracturii se produce după 4-5 luni, mersul cu sprijin

total se va începe după trecerea acestui interval. Evident că pot exista şi întârzieri în consolidare, în

aprecierea acesteia ghidându-se atât după aspectul radiografie cât şi după cel clinic.

În continuare pacientul va respecta regulile „igienei ortopedice” a genunchiului, pentru a

preveni sau întârzia apariţia gonartrozei.

■ SinovectomiaKinetoterapia trebuie să înceapă între a 3-a şi a 5-a zi după intervenţia chirurgicală prin:

• posturări care să evite flexum-ul; uneori, când se prevede instalarea unei limitări importante a

mişcării, se vor aplica posturări în poziţii maxime (de flexie şi extensie), fixate cu aţele gipsate

alternate la 6-1 ore;

• mobilizări pasive şi activo-pasive (în apă sau pe uscat), a căror intensitate este în funcţie de

reacţia inflamatorie articulară.

• contracţii izometrice;

20



• La 7 zile după operate se începe mersul în cârje, la 10-12 zile se merge în baston, pentru ca la

3 săptămâni să se poată face un sprijin total; refacerea controlului motor, care va fi continuată 2-6

luni.

■ Emondajul

Emondajul sau operaţia intraarticulară este o curăţire a genunchiului de osteofite, cartilaj

degenerat, corpi intraarticulari, meniscuri rupte, eventual cu ablaţia ligamentelor încrucişate, dacă

acestea sunt rupte, asociind uneori şi sinovectomia.

Chiar din perioada de tracţiune postoperatorie se începe recuperarea prin contracţii izomerice

de cvadriceps, pompaj intens cu piciorul, exerciţii contralaterale de activare a musculaturii coapsei şi

gambei.

După suspendarea tracţiunii se practică intens cunoscutele exerciţii de mobilizare articulară, derefacere a stabilităţii şi de ameliorare a mobilităţii controlate şi abilităţii.

Mersul se reia la 3 săptămâni cu sprijin în baston, dar nu înainte de a fi asigurate o extensie

completă a genunchiului şi capacitatea pacientului de a executa felxia şoldului cu genunchiul întins.

Pacientul va fi învăţat să respecte în contiunare toate regulile „igienei ortopedice” a

genunchiului. Suntem de părerea că un bolnav care a suferit un emodaj pentru o gonatroză severă să

nu mai părăsească niciodată bastonul, cu atât mai mult cu cât rezultatele pozitive ale acestei operaţii

nu se menţin în timp.

■ Patelectomia

Intervenţie chirurgicală, de multe ori necesară, nu numai în cazurile de fractură ale rotulei,

patelectomia aduce desigur un prejudiciu funcţional al aparatului extensor al genunchiului, scăzând

forţa de extensie a cvadricepsului - uneori rămânând şi un deficit de extensie activă de 5°-10°,

diminuând rezistenţa la efort şi fiind urmată chiar de o uşoară instabihtate a genunchiului. De la sine

înţeles toate aceste aspecte trebuie corectate.

Forţa cvadricepsului trebuie menţinută în perioada de imobilizare postoperatorie (3 săptămâni

cu aparat gipsat sau atelă) prin metodologia obişnuită.

Imediat după suspendarea imobilizării se vor începe exerciţiile activo-pasive şi active de flexie

extensie. Obiectivul principal este recâştigarea stabilităţii, a mobilităţii controlate şi abilităţii

genunchiului.

Mersul se va face cu sprijin în baston, până când aparatul extensor va putea asigura securitatea

deplasării, respectiv „înzăvorârea” genunchiului.

■ Procese inflamatorii articulare

21



Abordăm sub acest titlu general suferinţele articulaţiilor periferice nu prin prisma entităţilor

nosologice care le-au dat naştere, ci prin aceea a rezultantei clinice a procesului inflamator articular.

Kinetoterapia este dictată de această realitate clinică. Dacă o articulaţie este tumefiată, caldă,

dureroasă, cu mobilitatea limitată etc, importantă nu este denumirea bolii - „poliartrită reumatică”,

„gută”, ,spondilită” ,”artrită postoperatorie sau traumatică”, ‚”sinovită viloasă” etc. - ci gradul în

care sunt prezente semnele clinice de mai sus. între doi genunchi -unul cu poliartrită reumatiodă în

stadiul I şi altul cu aceeaşi afecţiune în stadiul III - există o deosebire mai mare decât între un

genunchi reumatoid în stadiul I şi unul cu artrită recentă de altă etiologic

Indiferenet de cauză procesul inflamator articular este cantonat în membrana sinovială, capsula

articulară, tecile şi bursa tendonului; lichidul sinovial este în exces, îngroşarea membranei sinoviale şi

excesul de lichid sinovial determină o presiune crescută intraarticular, ceea ce tensionează structurile

articulare, care devin foarte sensibile la orice încercare de întindere (mişcare articulară), determinând

durerea. în acelaşi timp, spasmul muscular reflex determină redoare pe grupele flexoare-aductoare, în

scop proiectiv.

Cronicizarea procesului inflamator articular generează treptat deformare articulară, distrugere

cartilaginoasă, erodare capsulară şi ligamentară.

Procesul inflamator articular poate evolua în cele trei stadii: acut-subacut-cronic, eticheta

stadială punându-se pe simptomatologia cilinică (durere, sensibilitate la presiune, tumefiere, căldură

locală, limitarea mişcării) şi pe durata procesului inflamator. Diferenţierea histologică, desigur nu

intră în discuţie. Se descrie de asemenea faza „cronic-activă”, în care procesul inflamator evoluează

într-un grad scăzut, dar pe o perioadă lungă , ca în poliartrita reumatoidă.

Obiectivele asistenţei kinetologice în procesele inflamatorii articulare, în funcţie de fazele lor,

sunt următoarele:

a) în faza acută se urmăresc:

• reducerea durerii şi inflamţiei: imobilizare articulară (atelă, bandaj gipsat, repaus simplă

în postură antalgică); tracţiune uşoară în ax, periaj sau masaj cu gheaţă;

• menţinerea mobilităţii articulare: mobilizări pasive sau auto-pasive, ori pasivo-active, fără

a întinde ţesuturile; posturări în poziţii extreme (eventual cu aţele) alternante sau posturări simple în poziţii funcţionale; exerciţii de mobilizare activă amplă contralaterală şi axio-periferică;

• menţinerea forţei şi rezistenţei musculare: exerciţii izometrice (indicaţie controversată

încă).

b) în faza subacută se au în vedere:

• reducerea durerii şi inflamaţiei: idem ca la faza acută în special repaosul articular, dar

trebuie să se ţină seama de faptul ca bolnavul, simţindu-se relativ mai bine are tendinţa de a nu mai

respecta repaosul articular.

22



• menţinerea mobilităţii articulare: idem ca la faza acută dar la limita mişcării se poate tenta

o forţare, pentru câştigarea amphtadinii maxime; hidrokinetoterapie, mobilizare prin suspendare şi

scripetoterapie; posturări chiar forţate, până la limita de toleranţă a durerii.

• menţinerea forţei musculare şi rezistenţei: exerciţii izometrice cu intensitate; mişcări active

de rezistenţă (manuală a kinetoterapeutului sau scripetoterapie); activităţi ocupaţionale fără încărcare

intensă.

c) faza cronic-activă are următoarele obiective:

• combaterea inflamaţiei şi tendinţei distructive, cu consecinţele ei: posturări în poziţii

fiziologice, funcţionale; utilizarea unor echipamente protective şi ajutătoare (de exemplu orteze,

obiecte cansice adaptate); un raport favorabil între activitate şi repaosul articular;

• menţinerea mobilităţii articulare: exerciţii pasive, pasivo-active, active pe amplitudini

maxime; terapie ocupaţională diferenţiată şi adecvată;

• menţinerea forţei musculare prin: exerciţii izometrice, dimanice cu rezistenţă progresivă

(fără a depăşi limitele de încărcare articulară).

În esenţă, în artrite există două probleme ale kinetologiei de bază, care suscită discuţii şi o

constantă indecizie din partea kinetoterapeutului: exerciţiile pentru creşterea mobilităţii şi exerciţiile

pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare

23



CAPITOLUL AL II-LEA

TRATAMENT

Obiectivele recuperării la sportivii traumatizaţi sunt numeroase şi se aplică unele

concomitent, altele succesiv, în funcţie de situaţia clinico-funcţională a sportivului şi de evoluţia

acestuia. Aceste obiective, aplicate în majoritatea cazurilor de traumatisme sportive sunt:

>contolul procesului inflamator şi al durerii;

>refacerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor moi periarticulare;

>ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare;

>dezvoltarea tipurilor metabolico-biochimice specifice legate de sportul practicat.

1.1 Combaterea durerii.

Nu există sechelă posttraumatică care sa nu determine o gonalgie de intensitate

variabilă, continuă sau intermitentă în ortostatism, în mers sau chiar în repaus. Inervaţia

bogată a genunchiului explică frecvenţa şi intensitatea durerii în lezarea articulară. Dintre

metodele antalgice, cele mai importante sunt:

a) Medicaţia antinflamatorie şi antalgică este utilă atât prin administrare generală cât şi

prin administrarea locală, în infiltraţii intra şi periarticulare, cât şi sub formă de unguente şi

compresii. Antiiflamatoarele nesteroidiene au acţiune simptomatică patogenică şi diminuă

unele simptome şi semne de inflamaţie. Prin aplicarea tratamentului cu antiiflamatoare

nesteroidiene se urmăreşte: suprimarea inflamaţiei, înlăturarea durerii, menţinerea şi

îmbunătăţirea funcţională precum şi prevenirea deformaţiilor şi atitudinilor vicioase. Se pot

utiliza: Aspirina, Indometacin, Fenilbutazona, Piroxicam, Diclofenac, Cebutin .Ca adjuvante

se pot folosi şi antialgice minore tip Algocalmin, precum şi decontracturante de tipul

miorelaxantelor centrale.

24



b) Termoterapia (comprese calde, împachetări cu parafina, nămol, curenţi de înaltă

frecvenţă, radiaţii infraroşii). Crioterapia este folosită când afecţiunea este însoţită de

fenomene inflamatorii.

c) Electroterapia (curenţi diadinamici, Träbert, ultrasunete, ionizări, medie frecvenţă,

ultrasunete, etc.)

- Curenţi de joasă frecvenţă.

S-a stabilit ca toţi receptorii pentru durere sunt ramificaţii ale dendritelor neuronilor

senzitivi, care i-au parte la alcătuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanaţi au prag de

excitabilitate diferit, fiind astfel capabile să conducă impulsuri generate în circumstanţe

deosebite. La om fibrele A-alfa conduc impulsuri pentru apariţia senzaţiei tactile, fibrele A-

delta pentru durere tolerabilă relativ bine localizată , de tipul inţepării scurte, iar fibrele C

conduc impulsuri responsabile de apariţia durerii intense şi difuze. Fibrele A-delta subţiri şi

fibrele C sunt sărace în mielina şi lent conducătoare în timp ce fibrele A-alfa sunt rapid

conducătoare ale informaţiilor nociceptive. Modul de acţiune al curenţilor de joasă frecvenţa

este explicat pe baza efectului de acoperire. Acesta consta în intervenţia la nivelul căilor de

transmitere a durerii cu alţi excitanţi electrici, prin intermediul altor fibre aferente sau al

receptorilor nedureroşi, cu percuţie în zonele de integrare supramedulare, având ca rezultat

anihilarea sau inhibiţia percepţiei dureroase prin excitarea altei căi aferente. Aceasta teorie nu

explică în totalitate efectele analgetice şi de aceea o explicaţie mai completă este oferită de

'teoria controlului de poartă' care se bazează pe fenomenul de inhibiţie presinaptică, adică

printr-un proces de control axonal şi prin intervenţia unor mecanisme inhibitorii ale etajelor

supraspinale, pe care acestea le exercită descendent asupra transmiterii durerii prin fibrele

corespunzătoare din structura măduvei.

- Curenţii diadinamici utilizaţi în formula analgetică: difazat fix (DF) care ridică pragul

sensibilităţii dureroase şi îmbunătăţeşte circulaţia arterială prin inhibarea simpaticului şi

perioada lungă (PL) ce prezintă efecte analgetice, miorelaxante şi anticongestive. Dintreformulele analgetice posibile cea mai utilizată pentru sechelele traumatismelor genunchiului

este: DF 2 min., PS 1 min., FL 2 min., numărul sedinţelor fiind 1-3 zilnic.

- Curenţii Träbert, curenţi cu impulsuri dreptunghiulare la care catodul este electrodul

activ antialgic şi hiperelmiant. Durata tratamentului este de 15-20 min., cu creşterea treptată a

intensităţii. Se fac 1-2 aplicaţii zilnic.

- Curentul continuu.

Se pot folosi galvanizările transversale şi longitudinale simple precum şi băilegalvanice 2 celulare. Trecerea curentului continuu provoacă o acţiune sedativă sub electrod,

25



formându-se o zona de hiperemie ce durează câteva ore; electrodul trebuie învelit în mai

multe straturi de ţesătură, abundent umidificată, care au rolul de a evita un eventual efect

caustic al electrodului. Când curentul parcurge membrul în sens proximo-distal, galvanizarea

se numeşte longitudinală descendentă şi i se atribuie o acţiune de diminuare a tonusului

muscular . Durata unei şedinţe este crescută progresiv la 20 min. Intensitatea curentului

folosit depinde de talia bolnavului şi nu trebuie să determine o senzaţie dezagreabilă. Băile

galvanice 2 celulare adaugă efectul terapeutic al curentului galvanic, acţiunea

termohidrostatica a apei fiind mai bine tolerată de pacient. Ionoforeza permite introducerea

transcutana a unui medicament datorită deplasării ionilor sub efectul curentului

galvanic(cationii spre catod şi anionii spre anod). Substanţele folosite în bursite sunt

Hidrocortizon 10-25 mg./sedinta, în mialgii sunt Novocaina 1-5 %, Acetilcolina clorhidrica

0,1 %, în tendinite, tenosinovite sunt Novocaina 1-5 %, Hidrocortizon.

- Curentul galvanic acţioneaza prin scăderea excitabilităţii nervoase la nivelul polului

pozitiv şi prin resorbţia metaboliţilor din procesele inflamatorii. Se pot aplica sub forma de

băi galvanice parţiale la 37°C timp de 20 min. sau galvanizări simple transversale cu

intensitate de 0,1 mA/cm2 timp de 20 min.

- Stimularea electrică transcutană (TENS), constituie o metoda netraumatizanta de

combatere a durerii, utilizând curenţi cu impulsuri dreptunghiulare. Avantajul acestei metode

este domeniul larg de reglare a frecvenţei şi duratei impulsurilor ca şi a amplitudinilor

impulsurilor, reglare complet independenta.

- Electropunctura diferita de electroacupunctura şi de TENS, dar care face parte din

metodele reflexoterapice are ca loc de acţiune punctele dureroase reflexe care sunt identice cu

punctele de acupunctura în proporţie de 80 % . Prin aceasta metodă se pot trata simultan 6-8

puncte. Se fac electrostimulări cu durate de la câteva secunde la câteva minute, până la

reducerea efectivă a acuzelor dureroase şi a contracturii locale

- Curenţii interferenţiali se utilizează în formula antalgică (manual 100 Hz, spectru 0-100 Hz.), timp de 10 min. fiecare. Utilizarea acestora este folositoare mai ales în cazurile în

care pielea prezintă o sensibilitate deosebită (epitelizare recenta, hiperestezie prin iritatie de

nervi periferici) şi nu ar suporta aplicarea curenţilor de joasă frecvenţa. Efectul analgetic al

curenţilor interferenţiali consta în încrucişarea a 2 curenţi de medie frecvenţă cu frecvente

diferite ( decalaţi cu 100 Hz ).La locul de încrucişare endotisular se realizează efectele

terapeutice prin unde modulate în intensitate .

- Terapia cu ultrasunete.

26



Este importantă, determinând efect caloric prin care ameliorează durerea, dar şi o

excitaţie vibratorie care acţioneaza asupra proprioceptorilor şi induce efecte analgetice prin

acelaşi mecanism ca şi curenţii de joasă frecvenţă. Se utilizează dozaje de 0,4-0,8 W/cm2

periarticular, asociind şi efectul de ionoforeza, folosindu-se unguente cu hidrocortizon şi

eventual alte antiinflamatorii. Efectele analgetice se realizeaza prin intermediul SNC printr-o

serie de mecanisme care se produc ca şi la acţiunea curenţilor de joasă frecvenţă: activarea

unui sistem de inhibare a transmisiei informaţiei dureroase prin stimularea electrică selectiva

a fibrelor neconductoare ale durerii, groase, mielinizate, rapid conducatoare care transmit

informaţii de la proprioceptorii mecanici, cu închiderea consecutivă a sistemului de control al

accesului informaţiilor prin fibrele pentru durere. Pe lângă efectul analgetic, ultrasunetele mai

prezintă şi efecte miorelaxante, hiperemiante, fibrolitice, antiinflamatorii.

- Curenţii de înaltă frecvenţă.

- Undele scurte cu electrozi de sticlă sau flexibili cu doi sau un electrod sunt dozate de

la senzaţia de căldură puternică (doza IV) la subsenzaţia termică (doza I) în funcţie de starea

articulară locală. Cu cât procesul inflamator articular este mai intens, cu atât doza de

ultrascurte va fi mai redusa (doza I, II). Durata unei şedinţe este variabilă, dar până la 15-20

min.

- Undele decimetrice şi microundele sunt unde care pot încălzi ţesuturile în profunzimi

variabile, în funcţie de: tipul emiţătorului, distanţa acestuia de tegument, dozaj, durata

tratamentului. În general durata este de 3-5 min. pentru aplicaţiile de unde decimetrice de 69

cm. şi de 5-15 min. pentru microunde, în funcţie de regiunea şi afecţiunea tratată. Ritmul

şedinţelor este zilnic sau la două zile. Numărul şedinţelor este, în general, de 6-10 şedinţe.

d) Masajul este adjuvant preţios al kinetoterapiei prin efectele sale decontracturante,

sedative şi miorelaxante. Tehnicilor clasice (efleuraj, tapotarea, fricţiuni, petrisaj, etc) care

acţionează mai ales prin detenta reflexă şi stimulare circulatorie li se pot adăuga procedee

diverse: masajul profund Cyriax prin mişcări du-te - vino executate cu 2 degete deplasândtegumentele pe planul profund, în direcţie perpendiculară faţă de fibrele musculare.

e) Repausul articular. Poziţia cea mai bună este cu genunchiul flectat uşor 25-35°,

poziţie de relaxare ligamentară prin scăderea presiunii intraarticulare.

1.2. Creşterea stabilităţii genunchiului.

Stabilitatea genunchiului în ortostatism sau în mers este asigurată pe de o parte de

aparatul capsulo-ligamentar (stabilitatea pasivă), iar pe de alta parte de aparatul musculo-tendinos (stabilitatea activă).

27



A .Stabilitatea pasivă.

Este asigurată de aparatul capsulo-ligamentar:

- anterior de ligamentele mediane, ligamentul rotulian, ligamentele incrucişate;

- posterior de muşchii semitendinos, popliteu, gemeni, iar în rectitudine intervine şi

contracţia statică a cvadricepsului;

- intern de ligamentul colateral tibial, vastul intem, croitor, semitendinos şi drept intern.

- lateral de ligamentul colateral fibular, tendonul popliteului, tractul iliotibial, tendonul

bicepsului.

Pentru menţinerea stabilităţii pasive articulare contribuie 3 elemente: forma

suprafeţelor articulare, formaţiunile capsulo-ligamentare, axele anatomice femuro-tibiale.

B. Stabilitatea activă.

Este realizată de către muşchiul cvadriceps. Muşchii vaşti, în special cel intern

intervine în ultimele 15-200 ale extensiei, tensorul fasciei lata intervine în rotaţia externă a

tibiei şi ischiogambierii intervin în mers în ultimele 15-20° de extensie.

În stabilizarea genunchiului în mers şi sprijin intervine şi pozitia bazinului, mai ales

articulaţiile coxo-femurale prin muşchii: tensor al fasciei lata, drept intern, croitor, ischio-

gambieri. În ortostatism în stabilitatea genunchiului acţionează tricepsul sural care ia punct

fix pe calcaneu.

Principalele obiective ale obţinerii stabilităţii genunchiului sunt: respectarea regulilor

de igiena, tonificarea cvadricepsului, ischiogambierilor, a muşchiului tensor fascia lata şi

tricepsului sural.

a) Respectarea regulilor de igienă:

-scădere în greutate, evitarea ortostatismului prelungit, a mersului pe teren accidentat,

urcatul şi coborâtul scărilor;

- folosirea de orteze care să suplinească instabilitatea laterală sau posterioară a

genunchiului;- pentru întărirea stabilităţii pasive se efectuează întinderi repetate, tracţiuni

ligamentare, iar pentru leziuni complexe se recurge la intervenţii chirurgicale.

b) Tonifierea cvadricepsului.

Constituie obiectivul principal în recuperarea genunchiului, orice traumatism ducând

rapid la hipotrofia lui. Se execută utilizând exerciţiile izometrice sau/şi exerciţiile cu

încărcare progresiva tip De Lorme.

1. Exerciţii izometrice.• decubit dorsal: se contracta puternic cvadricepsul;

28



• decubit dorsal: ridicarea gambei de pe planul patului, genunchiul fiind intins;

• şezând, cu gamba în extensie se execută contracţia cvadricepsului;

• în ortostatism, cu sprijin pe piciorul sănătos, membrul inferior afectat, cu genunchiul

extins se duce puţin înainte şi se execută contracţia cvadricepsului.

2.Exerciţii cu contrarezistenţă.

• în decubit dorsal sau şezând se execută extensia, kinetoterapeutul opunând rezistenţa

la nivelul 1/3 inferioare a gambei; contrarezistenţa se va aplica la diverse grade de flexie a

genunchiului;

• din şezând cu gamba sănătoasă peste cea a membrului inferior afectat se execută

mişcari de extensie a gambei cu contrarezistenţă;

• din patrupedie (sprijin în mâini şi pe genunchi) se extind genunchii ca să se ajungă în

sprijin pe mâini şi vârfurile picioarelor;

• din decubit ventral sau şezând, se execută extensii cu ajutorul unei instalaţii cu

scripete şi contragreutăţi sau cu benzi elastice care se prind de gleznă.

3. Exerciţiile cu încărcare progresivă (De Lorme).

Se efectuează din şezând cu fixare de greutăţi la nivelul gleznelor cu extensia gambei

până la senzaţia de oboseală musculară cu tracţiune pe ligamente şi solicitare maximă a

cvadricepsului pe ultimele 45° de extensie, putându-se ajunge la 12-15 kg. pentru obţinerea

unei anduranţe optime. Pentru recuperarea vastului intern se utilizează exerciţiile cu

rezistenţă pe ultimele 15-20° de extensie sau izometrie cu genunchiul în unghiuri variabile

între 20-0° obţinute din poziţie şezând. Pentru dreptul anterior funcţia extensoare e maximă

când şoldul este la 180° cu antrenarea muşchiului la o flexie coxo-femurală între 90-135°.

Pentru câştigarea rezistenţei la efort, se execută exerciţii cu contrarezistenţă mai mică,

dar care se repetă de foarte multe ori. Pentru acelaşi obiectiv, se recomandă:

• exerciţii la bicicleta ergometrică.;

• genuflexiuni (50% din flexia totală);• alergări pe teren variat;

• urcat şi coborât scări.

c)Tonifierea ischiogambierilor.

Ischiogambierii au tendinţa la retractură şi stabilizează posterior genunchiul, necesitând

exerciţii izometrice şi cu eficienţă maximă pe ultimele 15-20° de extensie (decubit ventral cu

sac de nisip sub genunchi). Sunt recomandate atât exerciţii izometrice, cât şi de

contrarezistenţă.1.Exerciţii izometrice:

29



• decubit ventral; sub gleznă se pune un sac de nisip în aşa fel încât genunchiul să se

flecteze cu 15-20°; kinetoterapeutul aplică o rezistenţă în spaţiul popliteu; pacientul încearcă

să extindă genunchiul contrarezistenţei;

• decubit dorsal; kinetoterapeutul aşază o mână pe faţa anterioară a gleznei, iar cu

cealaltă sub genunchi încearcă să-l flecteze, pacientul menţinându-l însă întins.

2. Exerciţii cu contrarezistenţă:

• din decubit ventral se execută extensii ale gambei cu ajutorul unei instalaţii cu

scripeţi sau benzi elastice;

• din şezând cu gambele încrucişate (cea a membrului afectat deasupra) se execută

contrarezistenţa cu gamba sănătoasă

d) Tonifierea tricepsului sural.

Se recomandă:

• stand intr-un picior si ridicandu-se pe varfuri;

• aceiasi exerciţiu cu o haltera pe umeri, cu greutati progresive.

e)Tonifierea tensorului fasciei lata.

Tensorul fasciei lata are rol important in stabilizarea externa si inzavorarea

genunchiului, atat direct, cat si prin bandeleta haissiat, expansiune a fasciei lata care participa

la aparatul ligamentar extern al genunchiului.

Exerciţiile pentru tensorul fasciei lata se fac din decubit hetero-lateral cu abductia

membrului inferior (din sold) si de aici flexii si extensii ale soldului, initial fara incarcari apoi

cu greutati progresive.

2. 3.1.3. Menţinerea si cresterea mobilitatii articulare.

Este absolut necesar pentru combaterea redorii articulare si recuperarea unor unghiuri

utile de miscare care sa permita desfasurarea unor activitati uzuale sau profesionale.

a) Combaterea flexumului de genunchi, care poate fi consecinta retractiei ischio-

gambierilor, capsulei posterioare sau organizarii fibroase a aparatului capsulo-ligamentar prinimobilizari sau traumatism, se poate face printr-o serie de procedee cum ar fi:

- galvanizari, ionizari, curenti diadinamici;

- curenti de medie frecventa, interferentiali;

- ultrasunet;

- masaj.

• termoterapie:

- parafina, namol;- in inflamatii comprese reci (crioterapie).

30



• saci de nisip sau greutati progresive pe genunchi care forteaza extensia;

• alte corectoare aplicate succesiv;

• reducere fortata sub anestezie.

b) Ameliorarea si cresterea miscarii de flexie a genunchiului:

• fizioterapia:

- impachetari cu parafina, namol;

- unde scurte doze medii, preferabil in camp inductor;

- infrarosii (sollux, bai de lumina partiale);

- masaj clasic.

• hidrokinetoterapie

• kinetoterapie

- mobilizari pasive, se executa de preferabil in apa si se refera la mobilizarea pasiva a

rotulei transversal si longitudinal pentru eliberarea de aderente si mobilizare progresiva a

genunchiului;

- miscari activ-ajutate ce constau in intinderi cu greutati progresive prinse de glezna de

la marginea patului pana la un unghi de 80-90° sau tractiuni pe scripete, ceea ce se aplica de

mai multe ori pe zi pana la aparitia durerii (nedepasind 1 h)

- miscari active ce reprezinta modalitatea de baza in recastigarea flexiei.

Exerciţii:

• din decubit dorsal:

- flexii-extensii ale gambei cu sau fara placa;

- pedalaj inainte-inapoi;

- coapsa la 90°, se lasa gamba sa cada liber, apoi extensie completa:

• din decubit ventral:

- flexia gambei, apoi extensie;

- flexia rapida a gambei cu o greutate fixata pe glezna.• din sezand:

- flexii-extensii ale genunchiului afectat;

- pedalaj in gol sau pe bicicleta.

• din stand pe genunchi:

- se incearca asezarea pe taloane cu sezutul si revenire;

- se ia sprijin pe maini, membrul inferior sănătos se duce la spate intins, sprijinit pe

varful piciorului, se fac fondari pe genunchiul bolnav;

31



- se ia sprijin pe maini si se extind genunchii, apoi se revine in genunchi cu sezutul spre

taloane.

• din ortostatism:

- cu mainile sprijinite pe o bara se executa genuflexiuni rapide;

- in sprijin unipodal se flecteaza gamba,

In cursul acestor exerciţii se vor intercala si rotatii ale gambei astfel:

- in timpul flexiei se vor asocia rotatia interna, respectandu-se lantul fiziologic de

flexie-extensie interna;

- in timpul extensiei se va executa si o rotatie externa.

Exerciţiile de contractie-relaxare sunt exerciţii de izometrie facilitatoare ale miscarii

unui segment. Se executa din decubit ventral, decubit dorsal sau din sezand. Pacientul lasa

relaxat membrul inferior. Kinetoterapeutul prinde gamba cu o mana, cu cealalta fixeaza

coapsa si executa lent, dar ferm, o flexie a gambei. In momentul cand pacientul simte durerea

de intindere a genunchiului, va realiza o extensie a gambei cu toata forta de care e capabil

cvadricepsul. Kinetoterapeutul se opune acestei incercari de extensie, contractia muschiului

devenind izometrica. Aceasta faza dureaza 5-6 secunde dupa care pacientul relaxeaza brusc

cvadricepsul. In acest moment, kinetoterapeutul mai forteaza cateva grade pe flexie. Dupa o

pauza de doua minute se reia exerciţiul. Intr-o sedinta nu se depasesc 3-5 astfel de incercari.

Exerciţiile gestice uzuale sunt utile pentru reeducarea functionala a genunchiului, in

special a mersul, urcarea si coborarea scarilor, aplecatul, trecerea peste un obstacol.

Mersul. Un mers normal cere existenta simultana a unor conditii anatomo-functionale

ale membrelor inferioare: lungimi egale ale membrelor, forta musculara, amplitudine de

miscare, coordonare neuromotorie, indoloritate. Pentru a asigura mersul pe drum plat este

nevoie de un unghi de flexie de minimum 65°.

Urcatul si coboratul. Se incepe in pante inclinate, apoi se trece la trepte de inaltimi

gradate.Aplecatul. Miscarea de flexie a intregului corp, frecvent executata in activitatile zilnice

obisnuite (incaltat, ridicatul unui obiect) cere anumite angulatii ale genunchiului, care trebuie

castigate prin exerciţii specifice sau prin invatarea unor miscarii de supleere.

c)Mentinerea unei bune functionalitatii mioartrokinetice la nivelul articulatiei

adiacente, cat si a membrului inferior opus.

d)Terapie ocupationala.

Pentru prelungirea exerciţiilor de mobilizare, fara sa devina plictisitoare se indicaalternarea acestora cu unele sporturi:

32



- inotul, ciclismul;

- baschetul, volei (daca incarcarea este permisa).

2.Tratamentul de recuperare in cazul leziunilor posttraumatice ale genunchiului

2.1. Recuperarea functionala a genunchiului fracturat.

Fracturile intalnite la nivelul genunchiului sunt fracturi ale extremitatii superioare a

tibiei, peroneului si ale rotulei. Recuperarea functionala recunoaste doua momente bine

distincte: in perioada de imobilizare (in timpul extensiei sau in aparatul gipsat) si in perioada

de dupa imobilizare.

Recuperarea din perioada de imobilizare. In aceasta perioada trebuie avute in vedere

urmatoare obiective:

a) Tratamentul inflamatiei articulare:

• gheata (30 min. de 3-5 ori/zi);

• punctie articulara evacuatorie, urmata sau nu de infiltratii cu xilina, hidrocortizon;

• electroterapie: curenti diadinamici, galvanici, diapulse, ultrasunet;

• medicatie antinflamatorie.

b) Asigurarea drenajului venolimfatic pentru evitarea edemelor:

• pozitia ridicata a membrului inferior;

• angiomat ( pompaj prin mansete pneumatice asezate pe gamba) cand acesta este

posibil;

• miscari de flexie-extensie ale piciorului;

• masaj usor al piciorului, gambei si coapsei

• gimnastica respiratorie abdominala, care asigura aspiratia toracica venoasa.

c) Mentinerea tonusului muscular:

• contractii izometrice ale cvadricepsului, ischiogambierilor si tricepsului sural,

fesierilor mari, abdominalilor; se repeta la fiecare ora 3-5 contractii pe o durata de 5-6

secunde.• curenti de medie frecventa pentru mentinerea unei circulatii si troficitati bune

musculare;

d) Prevenirea redorilor articulare:

• mobilizari ale soldului (pasive si autopasive);

• flexii ale trunchiului pe bazin;

• mobilizari ale gleznei si degetelor picioarelor pentru mentinerea mobilitatii tibio-

tarsiene.e) Mentinerea unei stari generale bune:

33



• gimnastica respiratorie;

• tonifierea musculaturii membrelor superioare si a membrului inferior opus, in vederea

pregatirii pentru o ambulatie in carje si ulterior in baston. Perioada de imobilizare variaza de

la 3-4 saptamani la 2-3 luni in functie de sediul si tipul fracturii.

Recuperarea dupa suspendarea imobilizarii.

a) tratamentul medicamentos antiinflamator si antalgic;

• electroterapie (CDD in formula analgetica 12 min., curenti interferentiali in formula

analgetica 20 min., US periarticular de 0,6W/cm2 5 min.;

• termoterapie (comprese calde, parafine);

• masaj (netezire, petrisaj);

• hidroterapie (bai calde, bazine cu apa in care se pot executa miscari ale membrelor

inferioare).

b) tonifierea musculaturii (in special a cvadricepsului) cu ajutorul exerciţiilor cu

contrarezistenţa;

c) refacerea mobilitatii articular;, uneori, mobilitatea trebuie asigurata prin posturari pe

atele gipsate alternativ in pozitiile de extensie si flexie ale genunchiului;

d) reluarea mersului, la inceput, dupa degipsare, in carje, apoi in baston: momentul

inceperii incarcarii este variabil; cel mai indicat pentru inceput ar fi mersul in bazine cu apa.

In final reluandu-se mersul pe uscat. Considerand ca in general consolidarea unei fracturi se

produce dupa 4-5 luni, mersul cu sprijin total se va incepe dupa trecerea acestui interval.

e) respectarea regulilor 'igienei ortopedice' a genunchiului, pentru a preveni aparitia

gonartrozei.

2.2. Tratamentul de recuperare in entorsele genunchiului.

In functie de gradul lezarii ligamentului, entorsele pot fi clasificate in:- entorse stabile - usoare si medii;

- entorse instabile (grave).

Atitudinea terapeutica in entorse variaza in functie de gravitatea afectarilor:

• comprese cu gheata inca din prima zi cu efect antialgic;

• infiltratie cu xilina, asociata sau nu cu hidrocortizon cu efect antialgic sau inflamator;

• repaus la pat sau bandaj compresiv cu permiterea mersului;

• curenti diadinamici utilizand aplicatia transversala a electrozilor, dupa formulaanalgetica in 1-3 aplicatii zilnic;

34



• curenti Träbert, galvanici, medie frecventa, ultrasunete, ultrascurte, infrarosii cu rol

antialgic, antiinflamator, decontracturant, miorelaxant.

In cazul entorselor usoare totul reintra in normal dupa 5-7 zile. In situatia afectarii

stabilitatii genunchiului, datorita rupturii unui numar important de fibre ligamentare se aplica

aparat gipsat pentru 8-10 saptamani, cu contractii izometrice de cvadriceps sub gips, iar dupa

degipsare se incepe reeducarea functionala a genunchiului: recastigarea stabilitatii la nivelul

genunchiului si a mobilitatii controlate.

Tratamentul de recuperare in luxatiile genunchiului.

a)Luxatiile femuro-tibiale.

Luxatiile usoare se reduc pe loc, in timp ce luxatiile grave sunt reduse in spital si

imobilizate apoi in aparate gipsate pelvi-podale 1-3 luni.

Sub gips se executa contractii izometrice si miscari ale piciorului. Se va mentine

postura ridicata a intregului membru inferior. Se aplica de 2-3 ori pe saptamana curenti

diapulse (frecvente 600, penetratie 4,20' pe sedinta) pe genunchi, peste gips. Dupa degipsare

se aplica un bandaj elastic si se incepe recuperarea mobilitatii genunchiului si retonifierea

musculaturii, la inceput fara incarcare (scripetoterapie si hidrokinetoterapie).Treptat miscarile

active se pot face cu rezistenta, apoi se va relua mersul cu incarcare partiala. Persistenta

hidartrozei este o contraindicatie pentru miscarile cu rezistenta si un semn de pondere chiar

pentru miscarile active libere.

b)Luxatiile rotulei.

Se reduc ortopedic si apoi se pune un bandaj compresiv sau burlan de gips, daca au

fost dilacerari mari pe tesuturi moi. Alteori se indica interventia chirurgicala, care poate fi

variata, mergand pana la patelectomie. Programul recuperator nu are particularitati deosebite.

2.4. Tratamentul recuperator dupa meniscectomii.

Imediat postoperator se recomanda imobilizare in aparat gipsat sau bandaj compresiv,cu genunchiul in extensie timp de 10-12 zile. Dupa scoaterea firelor este indicata remobili-

zarea in scopul cresterii stabilitatii si a coordonarii la nivelul genunchiului. Daca se constata

prezenta hidartrozelor nu se face kinetoterapie. Orice alta iritatie articulara este de natura sa

amane kinetoterapia. Recuperarea incepe din prima zi postoperator si consta in:

• contractii izometrice ale cvadricepsului din ziua a 2-a;

• mobilizari (pompaje) ale piciorului din prima zi;

• mobilizari pasive ale membrului inferior cu genunchiul intins (dupa 3-4 zile);• mersul in carje, fara sprijin, din ziua a 4-a;

35



• din ziua a 4-a - a 5-a dupa scoaterea bandajelor, exerciţii de flexie a genunchiului la

marginea patului;

• dupa ziua a 10-a mers cu baston;

• renuntarea la baston dupa 3-4 saptamani;

• urcarea /coborarea scarilor dupa 4 saptamani;

• electroterapie antalgica (curenti de joasa frecventa si curenti de medie frecventa);

• electroterapie antiinflamatoare (curentul galvanic);

• masaj coapsa-gamba (se evita genunchiul);

• tonifierea cvadricepsului;

• mobilizare articulara.

2. 3.2.5. Tratamentul recuperator in leziuni tendomusculare.

Recuperarea incepe inca din perioada de imobilizare cu:

• contractii izometrice ale cvadricepsului; se incep la cateva zile dupa interventie si se

continua toata perioada imobilizarii, crescand treptat forta de contractie;

• curenti de medie frecventa cu formula excitomotorie pentru mentinerea troficitatii

muschiului;

• masajul coapsei si gambei;

• diapulse pentru grabirea refacerii tisulare.

Dupa scoaterea gipsului se pot aplica:

• terapie locala antalgica;

• terapie locala antiinflamatorie.;

• termoterapie si masaj;

• exerciţii de tonifiere a cvadricepsului (izometrice, exerciţii cu contrarezistenţa cu

incarcare progresiva;

• exerciţii de mobilizare a genunchiului (in apa si à sec). Accentul se pune pe cele

active.Mersul se poate relua dupa scoaterea gipsului, la inceput cu ajutorul basto-nului. Dupa

alte doua saptamani se poate merge normal, dar alergarea, sariturile vor fi permise dupa 5-6

saptamani.

2.6 Tratamentul recuperator in cazul genunchiului operat.

Recuperarea functionala dupa interventii chirurgicale ale genunchiului variaza in

functie de tipul de interventie. Dintre acestea se pot aminti: emondajul, sinovectomia si

patelectomia.

36



Postoperator se instaleaza extensia transscheletica, timp in care se incep primele

actiuni recuperatorii. Recuperarea va continua energic cu mobilizari articulare pentru

recastigarea flexiei si cu exerciţii de tonifiere musculara. Tratamentul articulatiei inflamate va

fi un obiectiv precoce, ce se va realiza prin toate mijloacele (gheata, punctii articulare

evacuatorii, infiltratii, electroterapie, termoterapie, medicatie). Mersul va fi reluat dupa 3

saptamani cu ajutorul bastonului, dupa recuperarea extensiei complete a genunchiului si

capacitatea pacientului de a executa ridicarea membrului inferior cu genunchiul intins de pe

planul patului.

Patelectomia este indicata in fracturi de rotula ce pun probleme grave. In urma acestei

interventii, genunchiul capata un deficit de extensie activa de 5-10 grade. Imobilizarea

dureaza 3 saptamani, timp in care se executa exerciţii izometrice.

Dupa aceasta perioada se incepe intensiv recuperarea. Se insista mai ales asupra

stabilitatii active a genunchiului prin cresterea fortei musculare si pe recastigarea ultimelor

grade de extensie. Deficitul de flexie ca obiectiv cade pe locul trei. Se va prescrie pacientului

respectarea tuturor regulilor privind 'igiena genunchiului':

• scaderea in greutate;

• evitarea ortostatismului si mersului prelungit;

• evitarea mersului pe teren accidentat;

• mers cu sprijin in baston;

• corectarea prin sustinatoare plantare ale piciorului plat;

• evitarea pozitiilor de flexie puternica;

• evitarea pastrarii prelungite a unei aceeasi pozitii a genunchiului.

37



CAPITOLUL AL III-LEAORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. Subiecţi, locul desfăşurării, materiale necesare, etapele studiului

Tabel nr.l Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare

Nr.

Crt

Subiecţi Sex Vârsta Profesia Diagnstic

clinico-

functional

Data

intrării în

tratament

Data ieşirii

din

tratament1.1 P1 M 29 Sportiv

fotbal

Leziune menisc

intern corn anterior

14.10.2012 15.03.2013

2.2 P2 F 22 Sportivă

tenis

Leziune ligament

colateral extern

21.11.2012 21.03.2013

3.3 P3 M 23 Sportiv

basket

Leziune mensic

corn poserior

20.11.2012 31.03.2013

4.4 P4 M 25 Sportivtenis

Leziune ligamentîncrucişat anterior

20.11.2012 31.03.2013

5.5 P5 M 29 Sportiv

fotbal

Leziune menisc

corn anterior

14.10.2012 15.03.2013

6.6 P6 M 29 Sportiv

fotbal

Leziune menisc

intern corn anterior

14.10.2012 15.03.2013

7.7 P7 M 29 Sportiv

fotbal

Fractură platou

tibial

14.10.2012 15.03.2013

8.8 P8 M 36 Sportiv

rugby

Fractură condil

femural intern

20.11.2012 31.03.2013

9.9 P9 M 34 Sportiv

rugby

Ruptură ligament

incrucisat

10 12 2012 20 04 2013

10 P10 M 24 Sportiv

fotbal

Ruptură ligament

colateral intern

10 12 2012 20 04 2013

11. P11 F 27 Sportiv

tenis

Leziune ligament

incrucisat anterior

21.11.2012 31.04.2013

12 P12 F 22 Sportiv

volei

Leziune menisc

intern corn

posterior

21.11.2012 31.04.2013

13 P13 M 25 Sportiv Leziune ligament 21.11.2012 31.04.2013

38



handbal colateral extern14 P14 M 26 Sportiv Fractură rotuliană 20.01.2013 30.04.201315 P15 F 24 Sportiv

tenis

Leziune ligament

incrucisat anterior

20.01.2013 30.04.2013

16 P16 M 32 Sportiv

rugby

Fractură condil

femural intern

20.01.2013 30.04.2013

17. P17 M 30 Sportiv

rugby

Fractură platou tibil 15.02.2012 15.04.2013

18 P18 F 26 Sportiv

Volei

Leziune menisc

intern

15.02.2012 15.04.2013

19 P19 F 24 Sportiv

tenis

Leziune ligament

incrucisat

15.02.2012 15.04.2013

20 P20 M 27 Sportiv

fotbal

Leziune ligament

incrucisat

15.02.2012 15.04.2013

Locul de desfăşurare: derularea experimentului, a avut loc în baza de tratament a Clinicii

Grand Eforie Nord Sala de kinetoterapie este dotată cu: aparate de gimnastică, spaliere, bănci de

gimnastică, scripeţi, planşe de melacart pentru uşurarea mişcărilor, bicicletă ergometrică, polikinet

Kettler, mingi medicinale, gantere, haltere, saci cu nisip, tăpii metalice, suluri de corecţie, plăci cu

rotile şi alte aparate create din imaginaţia personală sau colectivă.

În toate cazurile luate în cercetare s-a constatat atrofia musculaturii coapsei şi gambei, la un caz

şi algie la nivelul articulaţiei genunchiului.

Valorile goniometrice sunt mai mici decât cele normale, toţi subiecţii prezentând redoare

accentuată de genunchi. De asemenea la toţi subiecţii s-au constatat procese inflamatorii în grade

diferite.

Toţi pacienţii au beneficiat de tratamente asociate: diadinamice, fizioterapie, ultrasunete, masaj.

Programul recuperator care este constituit din mijloacele descrise anterior vizează următoarele

OBIECTIVE GENERALE :

> păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor netraumatizate;

>stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice, prin diferite proceduri (datorităintensificării irigării sanguine);

>combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;

>rezolvarea procesului inflamator;

> prevenirea instalării tulburărilor secundare;

> prevenirea instalării/înlăturării unor deprinderi greşite datorate încercării de suplinire a

funcţiei deteriorate;

>recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare ale segmentului traumatizat;

>îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale;

39



>restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi specifice;

>îmbunătăţirea calităţii de efort;

>readaptarea la efort maximal local şi general;

> perfecţionarea desprinderilor specifice sportului practicat sau a profesiei (meseriei);

>reluarea treptată a activităţii sportive;

>îndepărtarea excesului ponderal (care solicită în mod deosebit articulaţiile membrului inferior

în general, şi cea a genunchiului traumatizat în general).

Aceste obiective enumerate anterior eu fost etapizate realizându-se şi un exemplu de program

pentru fiecare dintre cele trei etape. Programele au fost îmbunătăţite continuu, structurile de exerciţii

fiind schimbate periodic pentru a se evita stările negative de plictiseală care ar putea afecta starea

psihică a pacientului, astfel pacienţii au colaborat la executa programelor propuse cu o stare psihică

bună.

III.2. Etapele de desfăşurare ale studiului

Studiul s-a desfăşurat în mai multe etape succesive sau concomitente după cum urmează:

• Etapa I în care s-a urmărit completarea permanentă a cunoştinţelor prin studierea

bibliografiei;

• Etapa a II-a în care s-a pornit de la selectarea subiecţilor şi pregătirea prealabilă a locului de

desfăşurare a studiului, a materialelor şi aparatelor. Utilizând mijloace specifice metodelor de

cercetare,s-a efectuat explorarea şi evaluarea subiecţilor. Au fost evaluate fişe individuale la care au

fost anexate permanent observaţii, modificări care au apărut de-a lungul timpului, atât în programul de

recuperare cât şi în evoluţie clinică şi funcţională a subiecţilor. A fost necesară studierea

documentaţiei medicale personale ce cuprind: diagnostic, indicaţii de tratament medicamentos,

fizioterapie şi kinetoterapie. Toate aceste date la care s-au adăugat cele de anamneză (de antecedente

ale bolii de bază, de alte suprafeţe asociate) au influenţat adoptarea atitudinii terapeutice de la caz la

caz.. Au fost elaborate planuri generale de tratament pe baza cărora s-au stabilit obiective de etapă ce

au fost finalizate prin explorare şi evaluare. Aceasta a urmărit aprecierea rezultatelor obţinute şi a

impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru etapa ulterioară;

• Etapa a III-a în care s-a aplicat programul de recuperare constituit din metode şi tehnici

specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate în alcătuirea programelor ce aparţin

gimnasticii medicale (în special gimnastica articulară, gimnastica de târâre, gimnastica de echilibru,

gimnastica respiratorie), masajului, mecanoterapiei, scripetoterapiei, suspensoterapiei, alături de

acestea fiind folosite cu succes şi mijloacele ajutătoare din educaţia fizică şi sport ca înotul şi

elementele adoptate din atletism şi ciclism.

• Etapa a IV-a în care s-a realizat măsurarea (explorarea şi evaluarea) finală, iar pe bazadatelor înregistrate şi prelucrate s-a putut face interpretarea lor comparativă şi dinamică evoluţiei

40



pacienţilor pe întreaga durată a studiului. Materialul obţinut a constituit baza elaborării şi redactării

lucrării;

Astfel, principalele mijloace de tratament selecţionate şi folosite pentru fiecare din cele trei

etape ale recuperării sunt:

Pentru etapa I:

Hidrotermoterapia

Electroterapia

> Masajul;

Kinetoterapia:

>exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile sănătoase din poziţiile culcat,

şezând, stând pe piciorul sănătos;

>exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile gleznei şi şoldului membrului

inferior corespunzător genunchiului afectat din aceeaşi poziţie ca mai sus;

>exerciţii pasive şi active de flexie - extensie a genunchiului traumatizat din decubit dorsal şi

decubit ventral;

>exerciţii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din decubit lateral, decubit

ventral, decubit dorsal sau şezând cu gamba în afara planului de sprijin;

>exerciţii active de rotaţie internă şi externă în articulaţia şoldului corespunzător genunchiului

traumatizat, din decubit dorsal şi decubit ventral;

> program de rulat la bicicletă ergometrică;> masajul

Pentru etapa a II-a:

> Masajul;

Hidroterapia

Electroterapia

Kinetoterapia:

> exerciţii pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului: flexii

-extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;

> exerciţii izometrice pentru musculatura extensoare a genunchiului cu încărcătură medie, dar

cu durată mare, din poziţiile stând într-un picior cu genunchiul uşor flectat, şezând pe plan mai ridicat

cu gamba în afara planului de sprijin;

> exerciţii pentru recuperarea totală a mobilităţii articulare a genunchiului traumatizat;

> exerciţii aplicative: mers peste obstacole, urcat şi coborât scări;

Pentru etapa a III-a:

Hidrotermoterapia

Electroterapia

41



Kinetoterapia pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului flexii

extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;

>exerciţii de flexie - extensie a genunchiului din poziţia stând şi stând pe un picior cu creşterea

progresivă a amplitudinii şi al numărului de repetări;

>exerciţii variate de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe merginea externă sau internă a pantei;

> exerciţii variate de alergare: cu schimbarea direcţiei controlată;

> exerciţii de sărituri selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de atletism adaptate,

sărituri, alergări, ciclism, înnot (stilul crawf şi spate);

> masajul

III.3.MODEL FIŞĂ DE TRATAMENT Nume:S

Prenume:M

Vârstă: 23ani

Activitate sportivă: fotbal „Farul Constanţa”

Diagnostic: Sechele algofuncţionale genunchi drept post ruptură menisc intern

Istoric: suferă un traumatism forte în timpul unui meci de campionat. Este trimis iniţial în

serviciu de recuperare cu diagnosticul: „ Ruptură menisc intern genunchi drept”. În timpul

programului de recuperare, acuză în continuare dureri în articulaţia genunchiului.

În urma unui examen amănunţit se completează diagnosticul cu „Ruptură ligament încrucişat

anterior – drept cu recomandarea de intervenţie chirurgicală”.

Continuă programul recuperator preoperotor. Reintră în serviciul sălii de recuperare pe data de

14.10.2012.

Examn clinic general

Înălţime – 1,78

Greutate – 78kg

Ţesut celular subcutanat normal reprezentat

Tegumente şi mucoase normal colorate

Echilibrat cardiorespirator

Examen clinic local

- durere la nivelul genunchiului drept la palpare şi la mobilizare

- impotenţă funcţională

- Flexia 100°, deficit de extensie 10°

- VAS 7

42



- Forţa musculară cvadriceps 3,forţa musculară ischiogambieri 3

Tratament Igienodietetic –

- regim alimentar bogat în vitamine, proteine şi minerale

- sprijin parţial pe piciorul afectat

Tratament farmacologic

- antiinflamator : ketoprofen forte : 2cpr/zi

- Miorelaxante: Mydocalm 150mg de trei ori pe zi

Tratament balneofizical şi kinetic

Obiectivele recuperării:

- păstratea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare;

- stimularea procesului de reducere a elementelor lezate ale genunchiului;

- resorbţia inflamaţiei;

- prevenirea instalării unor deprinderi greşite: ex: mersul cu genunchiul în flexe;

- recuperarea mobilităţii articulaţiei genunchiului (în principal flexia şi ultimele grade de

extensie);

- refacerea forţei musculare (musculatura celor 4 feţe);

Hidrotermoterapie

- Baie generală de nămol 37ºC, 20 minute.- Bazin – mobilizare genunchi 20 minute, 2 serii pe zi

Electroterapia

CDD genunchi drept, DF 4 min, PL 4 min

Laser genunchi drept 6 puncte, 1 minut pe punct, 5500hz

- Diapulse genunchi dreapt frecvenţă 400/s, penetraţie =4, 15 minute+lombar drept,

frecvenţă 300/s, penetraţie = 3, 10 minute.

Masajul : trofic membru inferior drept 20 minute

Kinetoterapie : mobilizări pasive, pasiv-active, active cu rezistenţă

Terapia ocupaţională : .

- înot la piscină

Observaţii la sfârşitul tratamentului – reducerea semnificativă a durerii şi tumefacţiei

43



– creşterea mobilităţii.

Recomandări la externare

- regim alimentar bogat în vitamine, minerale şi proteine

- evită frigul şi umezeala

- evită efortul fizic susţinut şi mersul pe teren accidentat

- continuă kinetoterapia la domiciliu

- tratament conform Rp.

- dispensarizare prin medicul de familie

Indicaţii pentru programul de kinetoterapie

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:

- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;

- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;

- reeducarea posturii corecte;

- reeducarea echilibrului static şi dinamic;

- reeducarea şi corectarea mersului;

- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale.

Dintre metodele şi mijloacele descrise s-au folosit:

- exerciţii pasive;

- exerciţii active cu ajutor,

- exerciţii cu rezistenţă;

- exerciţii la aparate;

- exerciţi aplicative.S-au aplicat şi structuri de exerciţii selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de

atletism adaptate, ciclism, înot, (crawl piept şi spate).

Programul şedinţei de tratament va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a recuperării, iar

din acest program se vor detalia programe pentru fiecare etapă în parte.

Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.

Observaţii:

Stadiu:- 1 a început pe data de 14.10.2012

44



- 2 a început pe data de 20.11.2012

- 3 a început pe data de 15.03.2013

CAPITOLUL IV

45



REZULTATELE CERCETĂRII

IV. 1. Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele,programe,strategii etc)

Pe baza rezultatelor obţinute la testarea iniţială şi cea finală s-au realizat tabele

conţinând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei (pasivă/activă) obţinute în urma

măsurării circumferinţelor în cele trei etape pentru fiecare subiect în parte.

Din tabele s-au extras elementele pentru analiza statistică şi pentru reprezentarea

grafică. Reprezentarea grafică prezintă dinamica valorilor măsurate în cele trei etape pentruflexia pasivă comparativ cu flexia activă.

Reprezentarea grafică a fost făcută pentru fiecare subiect în parte şi comentate

rezultatele.

Prezentarea programelor de recuperare folosite, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor

obţinute:

A) Prezentarea programelor

Instituirea măsurilor terapeutice aplicate în programul de recuperare a ţinut cont de

gravitatea leziunii şi tipul lezional.

Manifestările clinice asemănătoare au impus adoptarea unei atitudini terapeutice care a

ţinut cont de obiectivele generale ale recuperării sechelelor posttraumatice ale genunchiului.

Sechelele traumatismelor genunchiului afectează fie stabilitatea, fie mobilitatea, fie

ambele, prima eventualitate fiind mult mai gravă decât cea de-a doua. Drept urmare,

recuperarea funcţională va urmări recuperarea stabilităţii şi/sau recuperarea mobilităţii

genunchiului.

Durerea poate determina ea însăşi incapacitatea funcţională sau să contribuie în grade

variabile la această incapacitate. De aceea, în recuperare devine obiectiv de prim ordin.

Desigur că există unele particularităţi metodologice tot unul sau toate cele trei obiective

ale recuperării genunchiului.

Prima măsură terapeutică aplicată a urmărit obţinerea indoloritătii. Pentru aceasta au

folosit metode analitice ca medicaţia antiinflamatorie şi antalgică, crioterapie sau

termoterapia, electroterapia.

46



Indoloritatea este primul obiectiv în recuperarea genunchiului posttraumatic nu numai

pentru că un genunchi dureros este practic nefuncţional (atât pentru statică cât şi pentru

dinamica individuală), ci şi pentru faptul că durerea limitează mult posibilitatea de recuperare

a elementelor sechelare disfuncţionale posttraumatice.

Pentru obţinerea stabilităţii s-a urmărit tonifierea musculaturii stabilizatoare a

genunchiului prin exerciţii izometrice şi exerciţii cu contrarezistenţă şi la o serie de aparate

ca: bicicleta ergometrică, steeper-ul, covorul rulant, halteroscaunul. S-a urmărit aplicarea

unor structuri de exerciţii prin tonifierea cvadricepsului (foarte important în stabilitatea

genunchiului), tonifierea ischiogambierilor, a tricepsului sural şi a tensorului fasciei lata. Prin

tonifierea musculaturii genunchiului va fi asigurată o bună stabilitate acestei articulaţii.

În ceea ce priveşte mobilitatea articulară, aceasta este de regulă compromisă atât în

cazul genunchiului antrenează o stare disfuncţională la mers, stat pe scaun, aplecat, etc.

Redoarea genunchiului implică două aspecte în recuperare:

- recâştigarea unei extensii complete, respectiv reducerea flexumului;- recâştigarea unei flexii cât mai aproape de normal.

Pentru reducerea flexumului s-au evitat continuu posturile în flexum, poziţionându-se

mereu membrul inferior pentru extensie cât mai completă. S-au aplicat mişcări active de

extensie şi ca metode adjuvante: masajul, ultrasunetul, diadinamicele, medicaţia antialgică şi

antiinflamatorie.

Pentru creşterea amplitudinii flexiei au fost folosite complexe de exerciţii pasive,

exerciţii active libere şi la cuşca de scripetoterapiei (cu contragreutăţi) care, uşureazămişcarea determinând tracţiuni - întinderi. Au fost utilizate exerciţiile de contractie-relaxare

47



pentru întinderea contracturii -refracţiei aparatului extensor şi exerciţii gestice uzuale pentru

reeducarea funcţională a genunchiului ca: mersul, urcarea şi coborârea scărilor, păşitul peste

(săritul peste), aplecatul.

Toate aceste procedee au fost precedate de aplicarea căldurii şi masajului. Masajul s-a

adresat musculaturii coapsei şi articulaţiei genunchiului folosind tehnica Cyriax.

Şedinţa de kinetoterapie a început cu un masaj pe tot membrul inferior. Masajul trebuie

să fie lejer, în sensul întoarcerii circulaţiei venoase, de la periferie spre centru (de la nivelul

gambei spre şold), mai ales în primele şedinţe, apoi manevrele de viu gradat mai profunde

pentru a mobiliza şi prelucra masele musculare.

La nivelul ligamentar, masajul se va aplica sub forma unei fricţiuni vibrate sau sub

forma mobilizărilor transversale profunde. Mobilizarea transversală profundă a fost descrisă

de J.H. Cyriax.

Mobilizarea unui ligament pe planurile profunde permite eliberarea aderenţelor care

limitează jocul ligamentar şi în egală măsură, amplitudinea articulară.

Masajul articulaţiei genunchiului se efectuează punând genunchiul în flexie, dacă e

posibil, cu posturi cu amplitudine crescută progresiv, apoi în extensie.

În cursul masajului, realizarea câtorva mişcări active pentru facilitarea asuplizării

ligamentelor sunt indicate.

În cursul masajului unei cicatrici se vor face manevre de fricţiune uşoare pentru

asuplizarea şi desprinderea aderenţelor pielii de ţesuturile subadiacente.

Structurile de exerciţii variate au fost extrase din complexele ce vor fi descrise pentru

refacerea mobilităţii genunchiului, pentru refacerea forţei musculare şi pentru refacerea

stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii, la care s-au adăugat şi exerciţiile selective pentru

antrenarea muşchilor croitor, drept intern, semitendinos şi semimembranos, şi a vastului

intern.

În continuare voi prezenta două modele de programe propuse pentru recuperareagenunchiului traumatic:

I. Program de gimnastică pentru recuperarea ligamento - plastiei de genunchi

(ligament încrucişat):

> 1-3 zile de la operaţie - Se foloseşte bandaj compresiv,orteză, gheaţă(crioterapia).

- Contracţii izometrice

- Kinetic- 30° - în mişcări pasive- Ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului - (mers cu cârje)

48



- Pentru extensie - postură în „stil pod"

- genunchiul să fie fără sprijin 5-10 zile

- Kinetic - creşte progresiv

- Pasivo - activ - la marginea patului balans al gambei (cu ajutor: faşă, etc.) pentru

controlul cvadricepsului (90°)

- dacă este necesar se foloseşte orteza la mers

- se insistă pe extensie completă - postură

- se încep exerciţiile active (uşor), pentru flexie

atenţie la revenirea din flexie

ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului (mers cu cârje)

› 2-3 Săptămâni

- continuă mişcările active

- extensie completă

- flexie 100°- pasiv

- pentru flexie activă: - ex. Din culcat pe spate - (până la limita dureri)

- din culcat pe burtă - (până la limita durerii)

- la marginea patului - (până la limita durerii)

- bicicleta; înnot;

- ridicat în picioare - încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) - cu cântar

- Se evită urcatul şi coborâtul scărilor

>5-6 săptămâni - pasiv (K) 130°flex

- bicicleta; înnot;

- se încep activităţile sportive specifice

- ridicat în picioare - continuă încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) -

>6-12 săptămâni

- mers fără cârje - trecerea pe baston mâna controlaterală pentru încă 2 săptămâni>12 săptămâni -3 luni

Se continuă programul activ

II. Program de recuperare pentru genunchiul traumatic

Partea Conţinutul Indicaţii şi observaţii

49



II Exerciţii active şi cu rezistenţă pentru

articulaţiile sănătoase;

- Exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă

pentru articulaţiile gleznelor şi şolduluimembrului inferior afectat;

Exerciţii active de rotaţie internă şi externă în

articulaţiile şoldului corespunzător

genunchiului traumatizat;

Exerciţii pentru tonifierea şi dezvoltarea

musculaturii extensoare a genunchiului;

Exerciţii variate de mers (pe călcâie, pe

marginea internă sau externă a plantei) şi de

alergare uşoară;

- Ciclism, înot (crawl şi spate);

Se folosesc poziţiile culcat, şezând

şi stând pe membrul inferior

sănătos;

Se realizează din aceleaşi poziţii;Se realizează din decubit dorsal şi

decubit ventral;

- Se folosesc aceleaşi poziţii ca

mai sus;

Se folosesc exerciţiile:

izometrice cu intensitate medie,

genuflexiuni până la 90°;

Cu flexia limitată a genunchiului

-rulat la cicloergometru;

III - Masajul coapsei şi a genunchiului;

- Exerciţii de relaxare combinate cu exerciţii

de respiraţie;

- Din decubit dorsal cu şezând.

Programul de etapă

Stadiul I.

Obiective:

a)păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor

netraumatizate;

b) îmbunătăţirea stării fizice generale;

c)stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate, prin diferite

proceduri (datorită amplificării irigării sangvine);

d) combaterea contracturilor şi retracturilor musculare;

e)rezolvarea procesului inflamator;

f)prevenirea instalării unor deprinderi greşite datorită încercării de suplinire a funcţiei

deteriorate;

g) recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare a segmentului traumatizat;

h) combaterea creşterii în greutate;

Programul de recuperare cuprinde:

50



a) masajul membrului inferior;

b) în decubit dorsal, aducerea membrului inferior întins sus.Revenire 3-5 serii de

câte 20 ridicări (a membrului lezat) ;(Fig.l)

Fig. 1

c ) în decubit ventral,ducerea piciorului întins în sus, revenire (dozare ca la ,,b");(Fig.2)

Fig.2

d ) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Ridicarea membrului întins în

sus (abductie) şi revenire (aceeaşi dozare); Exemplele „b", „c" şi „d" se vor executa

alternativ;(Fig.3)

51



Fig.3

e ) în decubit dorsal, ridicarea membrului la 45° şi menţinerea aceeaşi poziţii între 10-

20 secunde de 10 ori;

f) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept târând călcâiul spre sol, apoi

revenire (50 ori);

g) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului şi revenire (50 ori);

h) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept, revenire. La revenire nu se va

aşeza pe sol călcâiul (3x30 ori);

i) în decubit ventral, genunchii îndoiţi, gambele la verticală, ducerea membrelor inferioare lateral stânga, revenire, apoi aceeaşi spre dreapta (40 ori);

j) şezând pe un plan mai ridicat cu gamba în afara sprijinului, întinderea genunchiului şi

menţinerea poziţiei având un sac cu nisip plasat pe gleznă(greutatea sacului = 1-5 Kg);

(Dozare 10 x 10-20 secunde); (fig.4,5.)

fig.4. fig.5.

k) masajul coapsei şi genunchiului.

52



Stadiul II

Obiective:

a) Restabilirea mobilităţii genunchiului;

b) înlăturarea eventualelor deprinderi greşite;

c) Restabilirea deprinderilor motrice de bază şi specifice;

d) îmbunătăţirea calităţii de efort;

e) Combaterea creşterii în greutate.


a) masaj;

b) în decubit dorsal - bicicleta efectuată cu membrele inferioare lipite

(simultan) 5x20 ori;

c) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Bicicleta cu membrele

inferioare Iipite (5x20 ori);

d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea şoldurilor - joc de gleznă cu

amplitudine scăzută (5x1 min);

e) stând cu faţa la scară fixă, apucat de scară deasupra capului, coatele uşor îndoite;

îndoire a genunchilor şi revenire 5x20 ori. în şedinţa următoare, mâinile vor fi coborâte din ce

în ce mai jos pentru a permite creşterea amplitudinii îndoirii genunchilor.

f) şezând pe un plan mai ridicat cu genunchiul înafara suprafeţei de sprijin cu un sac

de nisip (3-5 Kg) legat de gleznă. întinderea genunchiului apoi revenire 5x20 ori;

g) mers cu ridicarea cât mai sus a genunchiului spre piept (3x20metri);

h) alergare uşoară( 10x20 metri);

i) aruncarea unei mingi medicale de 1x3 Kg. Cu ajutorul vârfului piciorului plasat sub

minge şi cu ridicarea accentuată a genunchiului spre piept (5 serii x 10 aruncări); j) deplasare laterală cu uşoare fandări pe genunchiul traumatizat (10x5); k) masaj

relaxator la sfârşit.

Stadiul III.

Obiective:

a) Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

b) Readaptarea la efortul maximal local şi general;c) Perfecţionarea deprinderilor specifice sportului practicat;

53



d) Reluarea treptată a activităţii sportive;

e) Îndepărtarea excesului ponderal;


a) masaj;

b) alergare în jurul sălii (2x4 min);

c) alergare cu ridicarea genunchilor la piept (5xl0metri);

d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea umerilor, îndoirea genunchilor şi

revenire; se creşte de la 2 serii până la 5 serii a câte 50;

e) stând cu faţa la bară fixă, apucat la înălţimea umerilor, cu genunchiul accidentat

îndoit, piciorul sprijinit pe treapta a 6-a sau a 8-a; Apucat de scară cu braţele întinse sus.

Se execută întinderea genunchiului cu ridicarea trunchiului în stând pe un picior pe

scară.

Revenire în poziţia iniţială (5x10).

f) stând cu faţa la scară fixă, apucat la nivelul umerilor, membrul sănătos sprijinit cu

călcâiul pe vârful piciorului corespunzător genunchiului afectat, îndoirea genunchiului până

la 90°, apoi revenire (5x20);

g) sărituri pe loc pe ambele picioare (5x10);

h) Alergare şerpuită (3x50 m);

i) Sărituri cu coarda pe loc sau în uşoară deplasare (5x20);

j) Stând pe un picior cu faţa la scară fixă cu genunchiul îndoit la 90°, apucat la

înălţimea umerilor, menţinerea acestei poziţii (10x20secunde);

k) Masajul coapsei şi genunchiului.

Refacerea mobilităţii genunchiului:

I. Reducerea flexiei

Reducerea flexiei acestei articulaţii se poate face:

A) Prin adaptarea unor posturi:

Exerciţiul 1 - aşezat ghemuit (genuflexiune), cât permite mobilitatea genunchiului cu

mâinile în sprijin pe bază;

Exerciţiul 2 - în decubit ventral se fixează pe gambă o coardă care trece pe un scripete

peste capul pacientului; la capătul corzii se pune o greutate. Exerciţiul se realizează la cuşca

de scripetoterapie;

54



Exerciţiul 3 -subiectul în decubit dorsal: tine picioarele pe mingea medicinala şi ţine

gamba în flexie.(Fig.6,7)

Fig.6

Fig.7

B) Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - subiectul şezând: kinetoterapeutul face priză pe treimea distală a coapsei

şi a gambei, executând flexia;

Exerciţiul 5 -pacientul în decubit dorsal, cu şoldul flectatjdnetoterapeutul execută flexiagenunchiului (dreptul anterior este relaxat);

Exerciţiul 6 - pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul fixează coapsa la masă, face

priză pe gambă şi distal se execută flexia.

C) Prin mişcări autopasive:

Exerciţiul 7 - cea mai simplă automobilizare este presarea pe faţa anterioară a gambei

cu gamba opusă - pacientul în şezând sau în decubit ventral;

55



(Fig. 8)

Exerciţiul 8 - din poziţia în genunchi sau „patrupedă" se lasă şezutul spre taloane,

forţând flexia genunchiului. Exerciţiul se poate executa de la o flexie de minimum 60°

(pentru poziţia „patrupedă") sau la 90° pentru poziţia în genunchi;

Exerciţiul 9 - din ortostatism, cu mâinile sprijin pe bază se lasă corpul în jos în

genuflexiune.

D) Prin mişcări active:

Exerciţiul 10 - din decubit dorsal, cu sau fără o patină cu rotile la picior, pacientul

alunecă pe o placă în flexie - extensie sau pedalează în aer;

Exerciţiul 11 - din decubit homolateral, pe o placă talcată, se mobilizează genunchiul în

flexii repetate;

Exerciţiul 12 - din ortostatism, se execută genuflexiuni pe ambele membre inferioare

sau doar membrul inferior afectat.

II. Reeducarea extensiei

Reeducarea extensiei genunchiului se face:

A) Prin adaptarea unor posturi:

Exerciţiul 1 - subiectul în decubit dorsal, cu un sul la nivelul gleznei; Variantă: din

şezând, cu talonul sprijinit de un scaun cu sau fără greutate pe genunchi -exerciţiul este

utilizat pentru reducerea flexum-ului;

Exerciţiul 2 - subiectul în decubit ventral,cu gamba în afara mesei şi coapsa fixată printr-o chingă; de gambă se atârnă o greutate sau se recurge la un scripete;

56



Exerciţiul 3 - subiectul în decubit dorsal cu gheata de tracţiune pe picior se tractionează

continuu în ax.

B)Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - pacientul în şezând, cu trunchiul aplecat în faţă: kinetoterapeutul execută

extensia, făcând două prize - una pe faţa anterioară a coapsei flexând-o la scaun şi alta pe

gambă,distal; exerciţiul urmăreşte întinderea ischiogambierilor;

Exerciţiul 5 - subiectul în decubit ventral: priză pe gambă proximal(pentru realizarea

extensiei şi alunecării) şi distal (pentru realizarea extensiei şi rotaţiei externe) - coapsa este

flectată prin chingă la masă;

Fig.10

C) Prin mobilizări autopasive:

Exerciţiul 7 - subiectul în decubit ventral cu coapsa fixată: gamba şi piciorul

contralateral împing spre extensie membrul inferior afectat;

Exerciţiul 8 - pacientul în poziţie „patrupedă": gamba interesantă este fixată prin chingă

la masă; corpul se deplasează înainte prin tracţiunea mâinilor pe margine mesei.

III. Reeducarea mobilităţii rotulei

Exerciţiul 1

Manipularea rotulei se face:

a) crural;

57



b)cranial (invers)

c)extern;

d)intern (invers ca la „c")

Refacerea forţei musculare

Tehnici şi exerciţii de creştere a forţei

Aşa cum s-a arătat, pentru a creşte forţa musculară este obligatoriu să se execute un tip

de contracţie musculară. Totuşi, vor fi reamintite şi o serie de alte tehnici, cum ar fi cele de

facilitare proprioceptivă neuromusculară, utilizate nu pentru a creşte direct forţa musculară, ci

pentru a introduce o stare excitatorie musculară favorabilă, pe fondul căreia exerciţiile cu

contracţie musculară să aducă câştigul de forţă scontat.

Exerciţii izometrice

Clasic, se practică cele două tipuri de exerciţii despre care deja am discutat:

1. Exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contracţie de 6 sec. pe zi.

2. Exerciţiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracţii a 6 sec, cu o

pauză de 20 sec. între ele - o şedinţă pe zi.

Condiţie de bază: realizarea unei tensiuni de contracţie egală cu 60-70% din cea

maximă. Există şi alte formule de exerciţii, dintre care noi ne-am obişnuit să utilizăm:

3. Grupajul de 3 contracţii a 6 sec, cu o pauză de 30-60 sec, între contracţii - se poate

repeta de 2-3 ori pe zi.

Opoziţia faţă de mişcare pentru realizarea izometriei se realizează în diferite modalităţi,

în general rezistenţa o opune kinetoterapeutul sau pacientul însuşi - cu celălalt membru - sau

se recurge la un obiect imobil (zid, birou, tocul uşii, etc). La descrierea exerciţiilor, vor fi

expuse şi"acesîe modalităţi".

1. Exerciţiul maximal scurt (EMS). D.L.Rose şi colaboratorii săi, plecând de la

contracţia izometrica scurtă, iniţiază EMS, care este un exerciţiu dinamic cu încărcaremaximă. Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi menţinută 5

secunde. Această greutate este notată IRM, adică greutatea maximă care poate fi ridicată o

dată (1 repetiţie maximă). Metodologia este aceeaşi ca pentru contracţia izotermică, respectiv

o ridicare pe zi sau 3 ridicări cu pauze de 1-2 minute între ele.

2 Exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR). Se urmăreşte prin creşterea progresivă a

greutăţilor să se testeze acea greutate care poate fi ridicată de 10 ori (10 repetiţii maxime=10

RM). După ce testarea a fost făcută şi s-a găsit greutatea care poate permite 10 RM, se vor executa zilnic astfel de exerciţii. La 5-7 zile se retestează noua rezistenţă pentru 10 RM. O

58



variantă a tehnicii este propusă de McQueen, şi anume 4 seturi de 10 RM pe zi, de 3 ori pe

săptămână.

3. Tehnica "fractionată" De Lorme-Watkins . De Lorme şi-a denumit tehnica " exerciţiu

cu rezistenţă progresivă", care reprezintă nu numai o metodă, ci şi un "principiu

metodologic" , pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare.

Tehnica De Lorme este compusă din trei seturi:

• Setul 1-10 ridicări cu 1/2 10 RM;

• Setul al II-lea -10 ridicări cu 3/4 10 RM;

• Setul al III-lea - 10 ridicări cu 10 RM; între seturi se intercalează o pauză de 2-3

minute. Aceste exerciţii se realizează o dată pe zi, de 4 ori pe săptămână. în ziua a 5-a se

retestează 10 RM, ca şi 1 RM, apoi în zilele următoare se reâncep cele 3 serii la noile valori

ale rezistenţei.

Există multe variante ale acestei scheme. Autori ca McMorris, Elkins, Rudd,

Luscombe,etc. au propus unele modificări ale schemei originale, fie în ce priveşte procentul

din 10 RM cu care se lucrează pe diferite serii, fie în ce priveşte numărul de serii pe zi. Ne

permitem şi noi să considerăm că rigiditatea schemei De Lorme-Watkins nu-şi are rostul în

kinetologie. Trebuie acceptat principiul progresiei rezistenţei, iar modalitatea de realizare

trebuie adaptată fiecărui pacient, în funcţie de particularităţile lui.

În ultimul timp, în clinicile de recuperare se utilizează pentru economia de timp o noua

varianta: se realizează zilnic cele 10 RM; daca peste 1-3 zile pacientul poate să ridice de 15

ori la rând greutatea 10 RM, acesta se va creşte până la altele 8-10 RM şi aşa mai departe.

4. Exerciţii rezistive regresive (tehnica Oxford) au fost recomandate iniţial de

Zinovieff şi susţinute apoi de McGovern şi Luscombe.

Schema tehnicii Oxford este compusă din patru serii:

• Setul I: 10 ridicări cu 10 RM

• Setul al II-lea: 10 ridicări cu 90% 10 RM• Setul al III-lea: 10 ridicări cu 80% 10 RM

• Setul al IV-lea: 10 ridic [ri cu 70% 10 RM

• Etc. (până la 10 seturi)

Logica unei astfel de tehnici este că muşchiul oboseşte treptat şi că, în fond fiecare set

reprezintă o performanţă aproape maximă pentru starea fiziologică a muşchiului din

momentul respectiv.

Schimbarea mereu a greutăţilor face ca această tehnică să nu fie prea agreată, nici de pacient, nici de kinetoterapeut.

59



Tehnica Oxford este regresivă în cadrul seriilor zilnice, dar evident şi în acest caz

progresia este asigurată prin retestarea 10 RM la 5-7 zile.

5. Exerciţiile cu 10 RM (repetiţii minime). în cazul în care muşchiul este prea slab

pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a segmentului, principiul exerciţiului dinamic

cu rezistenţă progresivă se poate totuşi aplica. Se testează care este ajutorul (asistarea minimă

necesară) pentru a se realiza cele 10 ridicări. De obicei aceste exerciţiise fac cu ajutorul

scripetului cu contragreutate. Odată fixate 10 RM, se procedează la alcătuirea diverselor

scheme de antrenament, ca şi la tehnicile cu 10 RM.

Clasic schema este:

• Seria I: de 10 ridicări cu 2x10 RM

• Seria a II-a: de 10 ridicări cu 1,5x10 RM

• Seria a III-a: de 10 ridicări cu 1x10 RM

Tonifierea musculaturii extensoare:

A) Exerciţii globale:

1. Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara masei; membrul

inferior opus, flectat, se sprijină cu piciorul pe masă; kinetoterapeutul face priză pe faţa

dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară, distal pe gambă; pacientul execută întâi flexia

dorsală a piciorului, apoi in continuare extensia gambei. Mişcările sunt contrate de

kinetoterapeut în aşa fel încât flexia dorsală a piciorului să fie complet blocată, dar extensia

gambei să-şi urmeze amplitudinea în totalitate.

2.Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; antrenează tripla flexie: membrul inferior afectat

pleacă de la poziţia de triplă flexie. Kinetoterapeutul se opune la extensia piciorului (flexie

plantară), apoi în continuare la extensia gambei care se execută concomitent şi cu întinderea

coapsei.

3.Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; kinetoterapeutul face priza pe faţa anterioară acoapsei, distal, şi pe gambă, tot distal: pacientul încearcă flexia coxo -femurală (blocată de

kinetoterapeut) şi executată în continuare extensia contra rezistenţei opuse de kinetoterapeut.

4.Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; membrul inferior în triplă flexie (membrul

inferior opus întins), kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe faţa ventrală a

gambei; se contrează încercarea de extensie a coapsei, apoi în lanţ se rezistă la extensia

gambei. Se realizează contracţia simultană a cvadricepsului şi ischiogambierilor. Mişcarea de

extensie a genunchiului se poate continua cu extensia piciorului.

60



5.Din decubit dorsal, cu gamba la marginea mesei sau şezând, se execută extensii,

încărcând progresiv gamba distal.

6.Din ortostatism se trece în ghemuit şi din nou în ortostatism. Taloanele se ridică de

pe sol în timpul exerciţiului pentru a se menţine trunchiul vertical. Dacă tălpile rămân pe sol,

trunchiul se va înclina spre faţă, solicitând prea mult extensorii şoldului (ischiogambierii).

Efortul extensorilor se poate mări dacă se iau în mâini gantere sau haltere pe umeri.

7. Exerciţii cu îngreuiere la halteroscaun, cuşca cu scripeţi, helcometru şi

aparatura Kettler.(Fig.11)

Fig. 11

B) Exerciţii selective:

8. Din ortostatism se flectează membrele inferioare şi se menţine articulaţie coxo

-femurală flectată la 90°. Din această poziţie se execută extensia genunchiului. Antreneazăcele trei capete monoarticulare ale cvadricepsului (fără dreptul anterior care este

poliarticular). Subiectul în decubit dorsal, cu membrul inferior interesat în uşoară flexie a

genunchiului

9. Kinetoterapeutul apucă rotula trăgând-o în jos şi în afară; se comandă extensie

completă,cu tracţionarea rotulei în sus şi înăuntru. Urmăreşte antrenarea vastului medial (cu

rol în tracţionarea internă şi în sus a rotulei).

61



10. Subiectul în şezând pe masă cu membrul inferior interesat în uşoară flexie şi şoldul

în rotaţie internă. Kinetoterapeutul opune rezistenţă pe faţa antero - externă a tibiei, distal.

Contracţia se dirijează în special pe vastul extern şi tensorul fasciei lata.

Tonifierea musculaturii flexoare

1. Subiectul în decubit dorsal, cu coapsa la marginea masei; kinetoterapeutul face priză

pe faţa dorsală a coapsei şi pe talpă. Pacientul execută o extensie de coapsă contrată de

kinetoterapeut, apoi o extensie de picior (de asemenea contrată), în continuare flectând

genunchiul. Contrarea extensiei coapsei pune în tensiune ischiogambierii, iar pentru picior

-gemenii.

2. Pacientul în decubit dorsal cu articulaţiile şoldului şi genunchiului uşor flectate,

gleznă în poziţie indiferentă. Prizele sunt aplicate pe feţele anterioară a coapsei şi dorsală a

piciorului. Kinetoterapeutul se opune flexiei coapsei dorsale a piciorului. Urmăreşte

antrenarea lanţului triplei flexii.

3. Exerciţii cu îngreuiere la cuşca cu scripeţii, helcometru.

4. Din stând pe membrul inferior opus celui interesat, membrul inferior afectat purtând

o sandală cu greutăţi. Se execută flexii cât mai complete. Echilibrul este realizat prin

prinderea unei şipci de la scara fixă. Ridicarea greutăţii determină contracţia concentrică,

revenirea lentă a gambei asigură contracţia excentrică.

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate si abilităţii

Aşa cum s-a arătat, realizarea reeducări aparatului neuromioartrokinetic sau, altfel spus,

realizarea controlului motor are 4 etape de bază:

> reeducarea mobilităţii;

> a stabilităţii;> mobilităţii controlate ;

> abilităţii.

Ultimile două etape se încadrează în acest obiectiv al kinetologiei, pe care l-am numit

mai cuprinzător prin noţiuni relativ echivalente: „coordonare" - „control" -„echilibru".

înţelegem prin coordonare „combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul unei

scheme de mişcare continuă, lină, executată în condiţii normale". O mişcare „coordonată"

presupune, ipso facto, şi contol, şi echilibru. O activitate coordonată este automată,nepercepută conştient, deşi ea poate fi îndeplinită şi conştient. Controlul activităţii coordonate

62



este monitorizat prin mecanismul de feed-backal propriocepţiei şi centrilor subcorticali. Dacă

propriocepţia senzitivă sau centrii subcorticali sunt afectaţi, contolul vizual al mişcării, cu

intervenţia centrilor corticali, pot substitui coordonarea mişcării, dar niciodată aceasta nu va

fi la fel de fină ca atunci când feed-back-ul proprioceptiv este intact.

Coordonarea mişcărilor este un proces care se obţine după foarte multe repetări, ea

dezvolându-se pe măsură ce copilul creşte. Coordonarea se poate „antrena", putându-se

ajunge la performanţe extraordinare. Să privim mâinile unui pianist sau ale unui violonist în

timpul unui concert şi vom realiza amploarea acestor performanţe.

Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preciziei mişcării, o economie maximă

de efort muscular prin ieşirea din activitate a oricărui muşchi inutil de activat pentru

respectiva schemă. Aceasta înseamnă inhibiţia oricărei iradieri „inutile" a excitaţiei în cortex.

Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motrice care au la bază engramele

motorii, mişcarea volitională nefiind altceva decât selectarea, modificarea şi combinarea

engramelor fixate în centrii subcorticali.

Există câteva legi generale ale antrenamentului pentru coordonare (F. Kottke):

- Exerciţiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi.fără întrerupere,

până ce coordonarea este obţinută;

- Orice contracţie a musculaturii care nu este necesară unei activităţi date trebuie

evitată. A repeta contracţii pentru o astfel de musculatură înseamnă a o introduce în engrama

activităţii respective -inhibiţia iradierii nu se mai produce, coordonarea va fi compromisă

- Pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor utiliza toate

mijloacele posibile: explicaţii verbale, înregistrării cinematice, desene, etc

- Exerciţiile de coordonare cer concentrare din partea pacientului. Orice semn de

oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprirea antrenamentului

- Preciza unei mişcări nu necesită forţă mare, aceasta chiar prejudiciind coordonarea

Cu cât rezistenţa opusă mişcării va fi mai slabă, cu atât iradierea excitaţiei îm SNC va fimai redusă, deci coordonarea mai bună.

Dacă lucrăm în cadrul exerciţiilor de coordonare cu o forţă chiar sub 10 % din forţa

maximă a muşchilor, oboseala apare relativ repede.

Exerciţii pentru creşterea mobilităţii

Am văzut mai sus că menţinerea sau creşterea mobilităţii unei articulaţii inflamate se

realizează prin exerciţii pasive, active-asistate şi active.

63



Articulaţia inflamată ridică însă unele probleme teoretice şi practice specifice, care au

un important răsunet asupra tehnicilor şi metodologiilor aplicate.

A) Iată mai întâi care sunt problemele teoretice:

>sinovita slăbeşte capsula şi ligamentele de susţinere, produce lichid articular în execes

care măreşte spaţiul intraarticular, creând tensiuni de întindere a structurilor - toate acestea

determină mai curând laxitate articulară, cu instabilitate, decât redoare.

>edemul periarticular sau extraarticular generează compresiune articulară, având deci

tendinţa de a limita mobilitatea articulară, penrtu ca apoi prin organizarea fibroblastică

conjunctivă, să blocheze spaţiile de alunecare între planurile tisulare, sporind astfel şi mai

mult limitarea mobilităţii articulare.

>durerea produce spasm în musculatura periarticulară flexo-aductoare, limitând

extensia articulară. Poziţia de flexie articulară determină cea mai redusă presiune

intraarticulară, motiv pentru care pacientul din instinct, îşi ţine în această poziţie articulaţia

inflamată, pentru a-şi calma durerea. De aici pericolul de flexum în articulaţia tumefiată.

>inactivitatea articulară generată de durere creşte riscul aderenţelor, al scurtării

musculotendinoase şi slăbirii muşchiului

B) Problemele practice sunt destul de dificile neexistând regului care să ghideze

rezolvarea lor

> care trebuie să fie intensitatea exerciţiului? Nu se poate da un răspuns, în baza unei

reguli la această întrebare. Durerea sau discomfortul articular provocat de exerciţiu sunt

acelea care reprezintă legea de bază în orientarea intensităţii mobilităţii articulare. Indiferent

de ce tehnică de imobilizarea articulară am utiliza, durerea sau discomfortul articular

declanşat de acest exerciţiu nu trebuie să dureze mai mult de o oră după oprirea lui. Cu cât se

depăşeşte mai mult acest interval, cu atât programul executat de bolnav este mai neadecvat şi

trebuie reconsiderat ca tehnică de lucru sau ca intensitate Atenţie! întinderea ţesuturilor

articulare şi periarticularela limita amplitunii de mişcare articulară pentru a câştiga mobilităţimaxime este complet interzisă în faza acută a artritei, se execută cu prudenţă în faza subacută

şi se recomandă cu isistenţă în faza cronic-activă.

> cât durează şedinţa de exerciţii şi cât de frecvent se poate repeta? Nici aici nu se poate

da un răsuns categoric, neexistând reguli fixe. Sunt situaţii când este suficientă o şedinţă de

exerciţii de mobilizare maximă pe zi la un bolnav cu artrită cronică stabilizată, în timp ce

pentru o artrită acută sau subacută se execută 2-5 astfel de şedinţe într-o zi. Durata şi

frecvenţa şedinţelor rămân la aprecierea medicului şi kinetoterapeutului în funcţie de starea bolnavului, receptivitatea lui şi disponibilităţie de kinetoterapie

64



> când anume în timpul zile trebuie executat exerciţiul de mobilizare? Răspunsul

este: în momentul cel mai favorabil". în general se alege momentul când pacientul este

odihnit, nemâncat de circa 3 ore, într-o stare psihică bună. Acest moment trebuie însă

„pregătit" printr-o serie de măsuri: duş cald sau baie caldă locală sau masaj cu gheaţă,

medicaţie antalgică etc.

> care este raportul dintre mobilizarea articulară şi repaosul articular? Această

întrebare nu se referă strict la exerciţiile kinetoterapeutice , ci la întreaga activitate de

mobilizare curentă din timpul zilei.

Raportul dintre efortul articular şi repaosul articular este - în special în reumatismele

inflamatorii cronice - o problemă esenţială. Ea nu poate fi rezolvată decât de bolnav, pe baza

unei autoobservaţii foarte atente.

Exerciţii pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare

În vederea practicării unor astfel de exerciţii, facem următoarele precizări:

> ca şi în exerciţiile de mobilizare, dar de o şi mai mare importanţă, starea inflamatorie

articulară (acută - subacută - cronic activă -cronic inactivă) joacă un rol determinant. Această

stare se schimbă de la o zi la alta şi deci exerciţiile vor fi permanent adaptate ei.

> uneori un exerciţiu de tonifiere musculară unei articulaţii poate agrava procesul

inflamator al unei articulaţii vecine (de exemplu exerciţiile pentru tonifierea rotatorilor

externi ai umărului pot agrava starea unui cot afectat).

În timpul exerciţiilor de tonifiere musculară articulaţia trebuie poziţionată în postura cea mai

puţin dureroasă.

> pentru o articultie dureroasă şi inflamată obţinerea unei forte 4 sau 5 este iluzorie, programul

de lucru pentru creşterea forţei musculare trebuie alcătuit cu multă grijă, iar apoi, cu aceeaşi grijă,trebuie conturat programul de menţienre a forţei câştigate.

> exerciţiile de tonifiere trebuie practicate până la declanşarea unei stări de oboseală, fiind

categoric oprite la apariţia supraoboselii.

> durerea ivită în timpul programului şi care nu dispare într-un interval de o oră denotă

exagerarea programului de tonifiere; durerea inhibă forţa musculară.

> exerciţiul isometric este preferat celui dinamic cu rezistenţă progresivă, pentru că,

nepunând în mişcare articulaţia, nu provoacă durerea. Dacă se practică în fazele comice

65



inactive, exeriţiul izometric rezistiv va fi realizat prin rezistenţa opusă de apa bazinului, sau

de mâna kinetoterapeutului, sau prin suspendare cu scripetoterapie.

> nu trebuie să se urmărească şi hipertrofia musculară, pentru că se poate obţine o

creştere necesară a forţei chiar şi în cazul unei musculature cu aspect atrophic (în poliartrita

reumatoidă, mai ales la musculature intrisecă a mâinii, acest fapt de observaţie este foarte

evident).

Exerciţiile pentru creşterea forţei musculare urmăresc:

a) Contracararea slăbirii musculare prin neutilizare, ştiut fiind că, zilnic, un muşchi

neutilizat pierde 3-5% din forţa sa. Cu o singură contracţie care realizează 30% din forţa

maximă actuală a muşchiului vom menţine forţa musculară - deci, zilnic, câte o contracţie

izometrică pentru fiecare grupă musculară!

b) Ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare. Sunt necesare cel puţin şase contracţii

izometrice pe zi pentru a creşte forţa.

Afirmaţia este mai mult teoretică, pentru că practic ar trebui să se execute atâtea contracţii până

când apare oboseala (nu durerea!).

c) Menţinerea câştigului de forţă obţinut prin kinetoterapie este posibilă numai printr-un

program variabil în funcţie de regimul de activitate al pacientului şi de gradul de forţa câştigat.

Pentru pacienţii sedentari, inactivi datorită bolii, este necesar să se continue zilnic contracţiileizometrice.în cazul pacienţilor mai activi, care desfăşoară o muncă sau măcar o activitate casnică este

suficient ca acest program să fie executat de două ori pe săptămână. De fapt s-a demonstrat că în cazul

unui individ sănătos forţa maximă poate fi menţinută cu un program executat chiar o dată la două

săptămâni.

Tehnica exerciţiilor izometrice pentru cazurile inflamatorii: se execută cu muşchiul la un nivel

uşor scurtat faţă de poziţia de repaus - articulaţia trebuie stabilizată în această poziţieş dacă nu este

posibil, exerciţiile izometrice se fac la cea mai accentuată scurtime a muşchiului. Durerea (cea mică)

va determina şi ea alegerea unghiului.Tehnica pentru exerciţiile progressive cu rezistenţă este cea cunoscută, dar încărcarea va fi lent-

progresivă, urmărindu-se suportabilitatea articulară. Mişcarea trebuie executată pe toată amplitudinea

posibilă. în general se fac între 2 şi 6 exerciţii pentru fiecare grupă musculară.

IV.2 Analiza rezultatelor iniţiale-finale

REPARTIŢIA PE SEXE A SUFERINŢEI

66



Din cei 20 de pacienţi luaţi în studiu doar 6 au fost de sex feminin, restul de 14 fiind de

sex masculin

DISTRIBUŢIA TRAUMATISMELOR ÎN FUNCŢIE DE ACTIVITĂŢILE

SPORTIVE PRESTATE

EVOLUŢIA VAS SUB TRATAMENT

Pacient VAS la internare VAS la sfârşitul

67



etapelor de tratamentP1 7 2P2 7 2P3 6 1

P4 6 1P5 5 1P6 5 1P7 6 1P8 7 2P9 6 2

P10 7 2P11 6 1P12 6 0

P13 5 1P14 5 0P15 4 0P16 4 0P17 4 0P18 5 2P19 6 2P20 4 0

Din cei 20 de pacienţi luaţi în studiu toţi au obţinut o ameliorare a

durerii în urma tratamentului de recuperare,dar la 6 dintre ei s-a înregistrat

chiar chiar dispariţia durerii.

68



Evoluţia mobilităţii articulare ( flexia) sub tratament

Amplitudinea mişcării de flexie s-a ameliorat la toţi pacienţii luaţi în studiu 4

dintre ei obţinând chiar unghiuri de lux( 120°)

Evoluţia mobilităţii articulare (deficitul de extensie) sub tratament

Din cei 20 de pacienţi luaţi în studiu doar 4 auprezentat un deficit de

extensie la internare şi aceştia toţi suferiseră in antecedente fractura ( platou

tibial, rotuliană, condil femural)

69



Din cei 4 pacienţi cu deficit de extensie toţi au obţinut ameliorarea

deficitului de extensie dar 2 dintre ei nu au obţinut o remediere totală ambii fiind

cu fracturi de condili femural

EVOLUŢIA FORŢEI MUSCULARE CVADRICEPS

70



Deşi la unii dintre pacienţii luaţi în studiu deficitu de forţă musculară

ajunsese la 3, având în vedere că pacientul a efectuat anterior traumatismului

activitate sportivă de performanţă s-a constatat că recuperarea de forţă

musculară este totală.

EVOLUŢIA FORŢEI MUSCULARE ISCHIOGAMBIERI

CONCLUZII

71



Pe parcursul desfăşurării cercetării s-a avut permanent în vedere realizarea obiectivelor

propuse în etapa iniţială şi verificarea ipotezelor cercetării. Se poate astfel realiza stabilirea

unor elemente concluzive şi cu posibilităţi de generalizare în ceea ce priveşte alcătuirea şi

conţinutul schemelor folosite în aplicarea mijloacelor kinetoterapiei în recuperarea sechelelor

posttraumatice ale genunchiului.

Desfăşurarea cercetării prin aplicarea programelor concepute confirmă ipotezele de

lucru. Astfel:

a) Programele concepute pentru combaterea atrofiei musculare a musculaturii

membrului inferior, pentru obţinerea stabilităţii genunchiului (prin tonifierea musculaturii

stabilizate a genunchiului), pentru recuperarea mobilităţii articulare a genunchiului

traumatizat, a mişcării controlate şi abilităţii şi-au dovedit eficacitatea prin rezultatele

obţinute, evaluate pe baza testingului articular şi a bilanţului motor global al locomoţiei.

Au fost selectate cele mai eficiente structuri de exerciţii din care au fost alcătuite

programe aplicate în cadrul procesului de reeducare - recuperare a pacienţilor. Structurile

care nu dădeau randament au fost înlocuite cu altele noi care şi-au dovedit eficacitatea în

urma testărilor intermediare şi finale.

b) De asemenea, programele concepute au contribuit la:

păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor

netraumatizate;

- accelerarea resorbţiei inflamatiei;

- prevenirea instalării tulburărilor secundare, entorse recidivante, redoare, nesiguranţă

articulară la efort, ş.a.;

- combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;

- prevenirea instalării/înlăturarea unor deprinderigreşite datorate încercării de suplinire

a funcţiei deteriorate a genunchiului traumatizat;- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice;

- restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative (mers,

alergare, săriturile ş.a.) şi specifice ramurilor sportive (practicate în perioada anterioară

traumatismului de pacient);

- îmbunătăţirea calităţilor de efort;

- readaptarea la efortul maximal local şi general;

c) Se evidenţiază raportul între mijloacele aplicate, şedinţele de kinetoterapie şiconstanţa participării subiecţilor la programul de recuperare.

72



d) Din prezentarea grafică a dinamicii evoluţiei la fiecare subiect, se constată la finalul

programului de recuperare o evoluţie constant pozitivă pe parcursul tratamentului ceea ce a

făcut ca la terminarea acestuia toţi subiecţii să îşi poată relua activitatea sportivă, integrându-

se treptat în specificul activităţii.

În urma experimentului efectuat s-au putut formula următoarele concluzii:

› aplicarea precoce a tratamentului recuperator, diminuează durata acestuia;

› mijloacele şi procedeele folosite în cadrul programelor, trebuie individualizate şi

particularizate;

› trebuie selectate acele mijloace şi procedee kinetice, care să corespundă îndeplinirii

obiectivelor propuse;

› aceste programe, judicios alcătuite, pot asigura o recuperare integrală şi rapidă a

sportivului, în activitatea competiţională.

RECOMANDĂRI

În urma efectuării acestui studiu propun următoarele recomandăr i:

1) Protejarea genunchiului posttraumatic prin orteze, la reluarea antrenamentului.

2) În momentul reintegrării în activitatea sportivă se va avea în vedere evitarea solicitării la

maximum a membrului posttraumatic, reintegrarea să se facă treptat.

3) Evitarea alergării pe teren accidentat pentru evitarea recidivelor.

4) Continuarea programului kinetic pe grupe specifice de muşchi pentru ameliorarea atrofiei

musculare şi pentru creşterea masei, musculare.

73



BIBLIOGRAFIE

1. Baciu, Clement - „Semiologia clinică a aparatului locomotor", Editura

Medicală, Bucureşti, 1975

2. Baciu, Clement - „Anatomia funcţională a aparatului locomotor", Editura

Medicală, Bucureşti, 1981

3. Baciu Clement - „Kinetologia pre - şi postoperatorie", Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1981

4. Ionescu, A. - „Gimnastica medicală", Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1964 şi Editura AII, 1994

5. Ionescu, A. - „Gimnastica articulară", Editura Cultură Fizică şi Sport,

Bucureşti, 1954

6. Ionescu, A. - „Masajul - procedee, tehnici, metode, efecte, aplicaţii în sport,

Editura AII, 1995

7. Moţet, Dumitru - „Bazele teoretice ale exerciţiului în kinetoterapie (activităţii

motrice) - note de curs", Universitatea Bacău, 1995

8. Sbenghe, Tudor - „Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare",

Editura Medicală, Bucureşti, 1987

74



9. Sbenghe, Tudor - „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale

membrelor", Editura Medicală, Bucureşti, 1981

10. Conf. Dr. N. Georgescu, Dr. O. Alexa, Dr. T. Cozma -„Ortopedie -

Traumatologie" Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" laşi 1996

11. VoiculescuJ.C- „Anatomia şi fiziologia omului", Editura Medicală, Bucureşti,

1971 12 Caiet Documentar I - „Bazele teoretico - metodice ale kinetoterapiei, Evaluarea

neuromioartrokinetică, Evaluarea funcţională cardiorespiratorie" Coordonator: Conf. Dr. I.

Apostol, Colectiv de redactare: - Conf. Dr. T. Vlad ; Prof. principal Ţopa Elena Rodica; Prof.

principal Romon luliana Brânduşa, Editura Omnia - laşi 1992

13. Conf. Dr. loan Drăgan - „Cultură fizică medicală" Editura Sport- Turism,

Bucureşti 1981

14. Dumitru D., - „Ghid de reeducare funcţională" Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1981

15. Hăulică I., - „Fiziologie umană" ed. a 11-a, Editura medicală, Bucureşti, 2000

16. Iliescu A., - „Biomecanica exerciţiilor fizice" Editura Consiliului National

pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1968

17. Vama Alexandru - „Ortopedie" Editura medicală, Bucureşti, 1976

18. Rădulescu AL, Baciu Clement - „Ortopedia chirurgicală" Editura medicală,Bucureşti, 1956

19 Paula Drosescu - „Anatomia aparatului locomotor" Editura Venus, laşi, 2002 20.

Conf. Dr. Veronica Balteanu şi Lect. Dr. Laura Marinela Ailioaie - Compendiu de kinetoterapie

"Tehnici şi metode" ,Editura Cermi, laşi, 2005

Documents

Genunchiul Posttraumatic 2013