• GEOGRAFIA POPULAŢIEI

• Note de curs pentru studenţii anului II (specializările Geografie, Geografia Turismului şi Planificare Teritorială)

• Capitolul IGeografia populaţiei : consideraţii teoretice şi metodologice

I.1.Domeniul de studiu

• Geografia populaţiei poate fi concepută în două moduri :

a)într-o manieră extinsă, raportând-o la toate relaţiile dintre societate şi mediu;

b)într-o manieră restrânsă, privind-o drept o modalitate de spaţializare a demografiei

• Cauza acestei situaţii o constituie extinderea excesivă a domeniului de studiu a geografiei şi multiplele

nuanţe ale noţiunii de populaţie.

• Există un consens în privinţa existenţei a patru compartimente distincte în studiul geografic al populaţiei :

- distribuţia spaţială a populaţiei

- dinamica populaţiei (evoluţia numerică şi dinamica naturală)

- structurile demografice, socio-culturale şi socio-economice

- mobilitatea populaţiei.

• I.2.Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinar

• Problematica populaţiilor umane interesează mai multe discipline ştiinţifice dintre care, o poziţie centrală pare să o deţină

demografia, disciplină cu un net caracter interdisciplinar. Aceasta interferează în câmpul ştiinţific cu:

-statistica, generând demografia statistică, urmărind variaţiile fenomenelor şi proceselor cuantificabile legate de populaţie;

-sociologia, generând demografia socială, care urmăreşte aceleaşi fenomene în interacţiunea lor cu spaţiul social;

-istoria,generând demografia istorică, interesată de evoluţia aceloraşi fenomene şi procese în timpul istoric;

-politologia, generând demografia politică care suprapune aceste fenomene şi procese în spaţiul politic;

-economia, generând demografia economică, care are în centru interacţiunea acestora cu spaţiul economic;

-geografia, generând geo-demografia sau geografia populaţiei, ramură a geografiei umane, preocupată de analiza distribuţiei componentelor demografice, dinamice sau structurale, în spaţiul geografic, văzut ca suport al acestora.

• Particularităţile geografiei în acest context interdisciplinar sunt:

-modul de abordare diferă prin obiectul de studiu: raporturile

dintre suportul natural (fizico-geografic) şi particularităţile

dinamice sau structurale ale populaţiilor umane (“geografia pleacă de la sol, nu de la societate”, Le Febvre,1938);

-geografia posedă avantajul unei viziuni ample asupra spaţiului terestru, asupra logicii ordonării componentelor fizice ale

geosistemului, suport care indică sensul sau cauzele evoluţiei multor procese şi fenomene specifice;

-geografia abordează studiul populaţiei dintr-o dublă perspectivă: studiul colectivităţilor umane; studiul raporturilor dintre acestea

şi mediu. Această dublă dimensiune - socială şi teritorială-, favorizează geografia în contextul globalizării;

• -originalitatea geografiei constă în ajustarea la un plan orizontal a informaţiilor pe care celelalte discipline

le examinează pe verticală. Geografia conciliază astfel observaţiile empirice cu explicaţiile sistematice şi sistemice

• I.3.Evoluţia curentelor de gândire în studiul populaţiei

1. Cel mai vechi curent este cel malthusian, deschis de Thomas Malthus în lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei”. Acesta susţinea că, populaţia creşte conform unei progresii geometrice (dublare la fiecare 25 de ani) în timp ce posibilităţile de subzistenţă (hrană) sporesc conform unei progresii aritmetice. Se impune astfel o alegere între limitarea creşterii sau reglarea acesteia de către conflicte sau epidemii. A generat teoria stării staţionare a economistului David Ricardo (sec.XVIII). După 1950 a fost reluat sub forma neomalthusianismului care a inclus şi problematica ecologică (Clubul de la Roma, Congresul mondial al populaţiei de la Bucureşti, 1974). Efectul său principal a constat în promovarea mijloacelor anticoncepţionale care a accelerat scăderea natalităţii în statele dezvoltate.

2.Curentul populaţionist, are tradiţii vechi, dezvoltat de mercantiliştii inspiraţi de ideile lui Jacques Bodin („nu există bogăţie mai mare decît oamenii”, sec. XVI). Creşterea populaţiei

are o influenţă pozitivă prin : sporirea cererii de produse care incită la sporirea producţiei de bunuri şi la crearea de locuri de muncă; obligarea societăţii în a-şi organiza eficient procesul de producţie şi a mări productivitatea; o populaţie mai numeroasă permite prelevarea de fonduri pentru interesele generale ale societăţii. Reprezentant de marcă al curentului a fost demograful francez Alfred Sauvy, care sublinia: „de fiecare dată când se produce o diferenţiere între două mărimi care ar fi trebuit să fie la acelaşi nivel, există două moduri total opuse de a stabili echilibrul : o aliniere la un nivel superior sau la un nivel inferior. Postulând că una din mărimi este excedentară, optica malthusiană sugerează instinctiv o aliniere la un nivel inferior” (Théorie générale de la population , 1952 -1954).

3. Curentul optimumului demografic, le conciliază pe cele precedente. Porneşte de la necesitatea realizării unei maxime eficienţe a muncii exprimată prin nivelul productivităţii.

Nivelul optim al populaţiei unui teritoriu anumit ar fi definit de : gradul de echipare tehnologică, volumul resurselor utilizabile, nivelul comerţului exterior etc.

Alte elemente definesc structura optimă a populaţiei : raportul dintre vârstele extreme, raportul dintre populaţia activă şi cea inactivă, raportul dintre consumatori şi producători, structura profesională a populaţiei şi repartiţia geografică a acesteia etc.

Alte elemente definesc dinamica optimă : ritmul de creştere al populaţiei, ritmul progresului tehnic, rata creşterii venitului naţional sau al produsului intern brut etc.

4.Curentul marxist este orientat împotriva teoriei malthusiene. Pentru Marx, suprapopularea nu este legată de înmulţirea săracilor ci de organizarea defectuoasă a economiei şi de repartiţia inechitabilă a bogăţiilor fiind rezultatul modului de producţie capitalist.

Capitaliştii au interesul de avea o populaţie mai numeroasă, o armată de rezervă pentru producţia industrială, întreţinând un nivel ridicat al şomajului, care permite blocarea salariilor la un nivel coborât permiţând acumularea plusvalorii.

Presiunea demografică a obligat statele avansate să adopte tehnici de mecanizare în agricultură pentru a mări productivitatea. Spre deosebire, societăţile mai înapoiate nu sunt interesate de modificarea sistemelor de exploatare a solului.

Creşterea demografică are rolul de motor al progresului tehnic, exercitînd o presiune creatoare, impunând un climat propice inovaţiei (Ester Boserup este una din adeptele contemporane ale curentului) .

5. Curentul economicist, leagă acumularea de bunuri (economiile) de ciclurile vieţii individului care încearcă să-şi maximizeze consumul pe termen lung.

Contrar altor specialişti, care consideră că omul economiseşte toată viaţa, mai ales pentru generaţiile următoare, adepţii acestui curent consideră că individul economiseşte în primul rând pentru el, perioada de acumulare fiind finită, economiile din perioada activă fiind consumate după pensionare.

Rezultă astfel că rata de economisire globală este determinată de factorii economici şi demografici – structura pe vârste, speranţa de viaţă la naştere etc. Acest indicator este relativ constant în decursul timpului, cîştigul de capital afectând consumul într-un mod limitat. Principalul teoretician al acestui curent este americanul Franco Modigliani.

6.Curentul microeconomiei familiale (reprezentat de G.Becker, consideră că decizia de a se căsători şi de a avea copii în societatea modernă este rezultatul unei analize de tipul cost-avantaje. Copilul este asimilabil unui bun de consum, care necesită cheltuieli dar oferă şi satisfacţii. Scăderea taliei medii a familiei se explică prin costul tot mai ridicat de întreţinere a unui copil (educaţie, îngrijire etc.). Dimpotrivă, în societăţile premoderne, copilul este considerat o investiţie capitală, în măsura în care poate contribui la procesul muncii şi la sporirea veniturilor.

Analiza căsătoriei este astfel asimilată celei a constituirii unei firme. Cele două părţi se leagă prin contract să evite costurile suplimentare ale tranzacţiei. Organizarea producţiei în echipă costă mai puţin şi evită renegocierile. Dragostea este singurul element care diferenţiază familia de o firmă !

7.Curentul contabilităţii intergeneraţionale, pleacă de la un model teoretic care arată că acumularea datoriilor, cheltuielile publice şi transferurile stau la baza unei constrângeri de echilibru care permite repartizarea poverii datoriilor şi a cheltuielilor între diferitele generaţii.

Astfel, prelungirea speranţei de viaţă se traduce într-o creştere a cheltuiellilor legate de pensii şi asigurarea sănătăţii. Fără modificarea legislaţiei şi cu un nivel constant de cotizare a contribuabililor, datoria publică va creşte.

Actualizarea fluxurilor financiare viitoare trebuie să prevadă creşterea produsului individual pentru a menţine la un nivel acceptabil contribuţia generaţiilor viitoare. Acest model a fost criticat pentru că pleacă de la ipoteza că cheltuielile publice sunt neproductive.

Concluzii:

• Toate aceste curente conţin realităţi care demonstrează complexitatea studiului populaţiei.

• Contextul cultural este omis de regulă deşi are o importanţă enormă, societăţile rigide manifestîndu-se prin tendinţe conservatoare spre deosebire societăţile mai inovatoare care dezvoltă tendinţe progresiste (islamul faţă de creştinsim de ex.). Evoluţiile din ultimele decenii demonstrează slăbiciunea acestei afirmaţii, multe societăţi islamice, dintre cele mai rigide (cea iraniană), remarcându-se printr-o adaptare excepţională la rigorile impuse de creşterea rapidă a populaţiei, adoptând un model familial de tip european.

• Căutarea unei legităţi capabile să exprime sintetic raportul dintre populaţie, resurse şi teritoriu devine iluzorie, existând o mare diversitate de moduri de adaptare.

• Geografia, prin specificul său, este mult mai în măsură decât economia sau demografia să răspundă unor chestiuni care privesc unele tendinţe aparent contradictorii în dinamica populaţiilor umane.

• I.4.Mijloacele cercetării în geografia populaţiei (sursele de informaţii

• Spre deosebire de alte discipline geografice care se sprijină predilect pe colectarea informaţiilor pe teren, geografia populaţiei are ca sursă principală de informare materialele statistice colectate de către instituţiile specializate. Costul material şi uman al obsevării şi colectării de date asupra unor mase importante de indivizi este extrem de ridicat făcând practic imposibile investigaţiile de teren, cu excepţia studiilor efectuate asupra unor teritorii restrânse.

• Problema principală pe care o pun aceste informaţii este pertinenţa.

• În general, statele au la dispoziţie două sisteme de colectare a datelor :

-registrele stării civile care înregistrează continuu mai ales mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei;

-recensămintele populaţiei şi locuinţelor, efectuate periodic,la intervale variabile sau fixe, care înregistrează a date complete referitoare la structurile şi fluxurile populaţiei, la modul de viaţă al acesteia.

a)Starea civilă

• Este o sursă de informaţii extrem de pertinentă şi riguroasă. Accesul la informaţii este mai dificil.Este o funcţie legală a statului, controlată de magistraţi, cu scopul urmăririi principalelor evenimente din viaţa individului (naştere, căsătorie, divorţ, deces).

• Este o practică relativ recentă (sec.XIX) şi este generalizată doar în ţările dezvoltate. Se bazează pe declaraţia individuală şi are caracter exhaustiv, obligatoriu şi teritorial.

• O.N.U. recomandă o listă minimală a datelor ce trebuie înregistrate : născuţi vii, mortinatalitate, mortalitate infantilă, căsătorii, divorţuri, adopţii, copii nelegitimi, decese etc. Fiecare înregistrare trebuie să precizeze data şi locul evenimentului.

b)Recensămintele

• Constituie sursa cea mai bogată de materiale statistice necesare studiului populaţiei. Tehnicile moderne de recenzare au apărut odată cu „revoluţia statistică” (sec. al XIX-lea). Forme rudimentare au existat şi anterior, relative şi fără un fundament statistic, fiind sumare şi parţiale

• În prezent, conţinutul recensămintelor rămâne foarte inegal, deşi ONU recomandă, din 1948, o listă minimală de informaţii recunoscute ca fundamentale. Cauzele acestor inegalităţi sunt: tehnice (absenţa unor dotări, a unei infrastructuri adecvate), politice sau psihologice (considerarea unor informaţii ca fiind secrete, monopolizarea lor de către

regimuri autoritare, dificultatea înregistrării în mediile tribale sau cu grad redus de instrucţie etc.).

• Se colectează următoarele informaţii:

• 1) Asupra localizării populaţiei. Se referă la indivizii şi familiile prezente în fiecare localitate în momentul recenzării. Indivizii temporar absenţi sunt dublu înregistraţi de regulă: în localitatea de domiciliu dar şi în cea de reşedinţă. Populaţia rezidentă, cuprinde şi flotanţii iar populaţia stabilă (legală, domiciliată) îi exclude.

• 2)Informaţii demografice: date referitoare la sexul, vârsta, starea civilă, legăturile familiale şi matrimoniale ale indivizilor. Frecvent sunt înregistrate informaţii asupra structurii familiei, gospodăriei, asupra descendenţei etc.

• 3)Informaţii socio-culturale: date referitoare la şcolarizare şi gradul de instrucţie, prioritare în epoca modernă; informaţii pertinente asupra naţionalităţii indivizilor, a limbii utilizate, a confesiunii religioase sau a cetăţeniei sau, după caz, date asupra structurii rasiale.

• 4)Informaţii socio-economice: date legate de structura socio-profesională, pe ramuri de activităţi, de gradului de ocupare a forţei de muncă sau de veniturile familiilor.

• 5)Informaţii asupra locuinţelor: anchete detalitate asupra inventarului general al clădirilor şi locuinţelor, asupra caracteristicilor acestora : material de construcţie, suprafaţă locuibilă, dotări edilitare etc., asupra modului de ocupare : locuinţe colective, individuale, de necesitate, reşedinţe secundare, clădiri de interes public etc.

• 2.Studiul distribuţiei spaţiale a populaţiei

• Perspectiva acestui studiu s-a modificat progresiv de la:

- descrierea şi explicarea diferenţelor de densitate, ca principal obiectiv;

- la studierea dinamicii spaţiale a populaţiei, corelată cu mobilitate, corespunzător unor fenomene aflate în diverse faze de evoluţie precum concentrarea periurbană sau depopularea ariilor rurale repulsive.

• Pentru acest studiu, esenţială rămâne cunoaşterea numărului locuitorilor de pe un teritoriu dat. Raportul dintre populaţie şi teritoriul pe care-l ocupă rămâne „axa esenţială a geografiei umane” (Gourou, 1973).

• Principala problemă este aceea a semnificaţiei pe care o poate avea un anumit număr de locuitori dintr-un teritoriu oarecare. Se adaugă ambiguitatea introdusă de prezenţa sau absenţa temporară a unei părţi din populaţie ori de localizarea unor instituţii de menire socială sau administrativă (aziluri, ospicii, cămine, unităţi militare etc.) care pot modifica enorm indicatorii distribuţiei spaţiale.

• Raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa teritoriului reprezintă densitatea generală a populaţiei, indicator utilizat de multă vreme în geografie : D=Pt/S, în care d este densitatea, Pt,populaţia totală şi S, suprafaţa teritoriului de referinţă.

• Densitatea este un indicator sintetic, simplu de calculat, capital pentru înţelegerea diferenţelor care apar în ocuparea suprafeţei terestre de către om. Eterogenitatea spaţiului impune o maximă precauţie în compararea gradului de populare a diverselor teritorii. În scopuri ştiinţifice, este necesar un decupaj spaţial cât mai detaliat posibil, pentru a putea interpreta diferenţele, gradienţii, concentrările etc., care apar.

• Densitatea populaţiei se poate aplica atât la populaţia totală cât şi la subpopulaţiile acesteia prin raportare la: suprafaţa totală (densitate generală); categorii de utilizare a teritoriului – teren arabil, suprafaţa agricolă utilă (densitate agricolă, subzistenţială); spaţiul construit (densitate în vatră) etc.

• Reprezentarea cartografică poate fi realizată sub două forme : hărţi choroplete – monocrome sau policrome, comune în geografie, utilizând trama administrativă; hărţi izoplete, mai rar folosite, obţinute prin interpolarea valorilor înscrise în centrul unităţilor adminsitrative (mai utile pentru comparaţii şi sinteze pentru că simplifică şi omogenizează structurile spaţiale)

Indicatori analitici utilizaţi în studiul distribuţiei spaţiale a populaţiei:

• a)valorile medii centrale :

-punctul mediu, numit şi centru de gravitaţie (centroid sau baricentru) ale cărui coordonate se calculează astfel :

Xm = ∑(Pi*xi)/ ∑Pi iar ym = ∑(Pi*yi)/ ∑Pi

în care xm şi ym sunt coordonatele medii ale centrului teritoriului respectiv, Pi este populaţia fiecărei unităţi geografice iar xi şi yi, coordonatele centrului fiecărei unităţi geografice. Ilustrează evoluţia disparităţilor regionale acolo unde modificările sunt spectaculoase. Este inutil în cazurile în care distribuţia populaţiei este relativ constantă în timp (Egipt) sau în care variaţiile sunt extreme (China);

• -punctul median, mai puţin sensibil la variaţiile extreme, situat la intersecţia liniilor mediane ortogonale care divizează fiecare populaţie în două jumătăţi în sensurile nord-sud şi est-vest. Aceste linii pot fi obţinute prin cumularea valorilor în cele două sensuri (x şi y), urmată de interpolarea valorilor apropiate de fiecare linie mediană. Este util pentru urmărirea schimbărilor distribuţiei corelată cu modificările altor fenomene la un moment dat.

b)indicatori de concentraţie :

-curbele de concentraţie, arată concentrarea relativă a unei populaţii la un moment dat. Cea mai utilizată este diagrama (curba) lui Lorenz, care clasează unităţile geografice în ordinea crescătoare a densităţii, distribuind pe ordonată proporţia cumulată a suprefeţelor unităţilor

respective iar pe abscisă, populaţia cumulată a acestora. Când concentrarea este redusă, curba se apropie de diagonală iar dacă este puternică se apropie de laturile pătratului astfel obţinut;

-indicele de concentrare (indicele lui Gini), pleacă diagrama lui Lorenz şi constituie raportul dintre suprafaţa cuprinsă între curbă şi diagonală, pe de o parte, şi aceea cuprinsă între curbă şi laturile opuse ale pătratului, pe de altă parte. Variază între 0 şi 1, fiind uşor de comparat. Valorile apropiate de 1 semnifică o concentrare puternică;

-coeficientul de concentrare. Constă în compararea proporţiei grupei A din populaţia totală P a fiecărei unităţi geografice i cu aceeaşi proporţie observată în ansamblul spaţiului studiat. Rezultatul este superior valorii 1 când grupul este suprareprezentat şi inferior atunci când este subreprezentat.

• c)indicatorii de segregaţie, elaboraţi de şcoala sociologică de la Chicago, în anii 1930-1940, în scopul analizei segregaţiei rasiale din marile centre urbane nord-americane. Pot fi însă utilizaţi şi pentru analiza gradului de eterogenitate sau omogenitate al oricărei populaţii. Cel mai frecvent folosit este indicele de disimilaritate. Acesta permite compararea distribuţiei spaţiale a două subpopulaţii A şi B, în diversele unităţi geografice i. Variază între 0 şi 1. Indicele de segregaţie este obţinut în manieră identică servind la compararea distribuţiei unei subpopulaţii A faţă de populaţia totală P .

• d)indicatorii variaţiei distribuţiei spaţiale, presupun analiza variaţiei absolute a populaţiei fiecărei unităţi geografice, pentru o perioadă intercensitară : V=P1-P0, în care V, este variaţia, P1, populaţia la sfârşitul perioadei luate în calcul şi P0, populaţia la începutul perioadei. Această analiză este urmată de examinarea variaţiilor relative ale populaţiei. Cel mai utilizat este coeficientul de variaţie şi ritmul mediu anual de creştere. La fel de utilizat este potenţialul de populaţie, care dă măsura interacţiunii virtuale a populaţiei dintr-un punct i cu populaţia dintr-o sumă de locuri j.

• 3.Factorii distribuţiei spaţiale a populaţiei pe Glob

Distribuţia spaţială a populaţiei este un rezultat al procesului continuu de populare (formare a ekumenei), a cărui dinamică şi intensitate se manifestă variabil, conform incidenţei unor factori naturali sau socio-economici.

• Originea speciei umane a suscitat un interes deosebit, materializat în dovezi paleontologice şi arheologice care au cf. condus la un consens larg în jurul teoriei monocentrice (out of Africa, R.Leakey, 1994). Conform acestea, specia umană s-a format în aria platourilor înalte din sud-estul Africii de unde s-a difuzat treptat spre restul uscatului planetar. Teoria opusă, policentrică sau multiregională (Wolpoff, citat de Leakey) care susţine existenţa mai multor arii de formare a lui Homo sapiens sapiens, fără argumente convingătoare în afara unor speculaţii logice.

• Din focarul african, prin difuziune succesivă, s-au constituit arii de concentrare timpurie a populaţiei, multe rezistente în timp. Intervine în această situaţie, inerţia demografică. Aceste concentrări s-au format predilect în regiune agricole bogate sau, în perioada modernă, în regiuni puternic urbanizate şi industrializate.

Un moment cheie în constituirea acestor concentrări a fost revoluţia neolitică, prin efectele sale :

-sporirea bazei subzistenţiale a populaţiei;

-apariţia formelor superioare de organizare socială etc.

S-au constituit încă din antichitatea timpurie câteva nuclee distincte: Orientul Apropiat (Semiluna Fertilă), Cîmpia Indo-Gangetică şi Marea Cîmpie Chineză, în Asia, care grupează încă de atunci cea mai mare parte a populaţiei mondiale; sudul şi centrul Europei, nordul Africii, platourile înalte ale Americii Centrale şi de Sud. La polul opus se situează Oceania, care grupează dintotdeauna o parte infimă a populaţiei Terrei, în timp ce Antarctica rămîne practic în afara ekumenei. Distribuţia inegală este foarte strîns legată dintotdeauna de inegalităţile de dezvoltare.

• Aceeaşi distribuţie inegală se păstrează şi în cazul densităţii generale a populaţiei. Media globală a evoluat de la 0,05 loc/km2 (în Paleolitic) la 51,9 (în anul 2009, excl. Antarctida). Asia şi Europa s-au situat totdeauna mult peste medie, fiind urmate la mare distanţă de Africa şi America, la polul opus aflându-se Oceania.

• Trebuie remarcat faptul că Europa, care înregistra un uşor avans faţă de Asia, a rămas sensibil în urma acesteia după 1950, fenomen explicabil prin scăderea dramatică a creşterii naturale a populaţiei, fapt ilustrat şi de reducerea drastică a proporţiei „bătrânului continent”, devansat în prezent de America şi de Africa. Pentru prima oara în ultimele milenii s-a produs, la nivel continental, o schimbare de asemenea proporţii în distribuţia populaţiei, fenomen care nu poate rămîne fără urmări pe plan social-politic în viitorul apropiat.

• La nivel continental, regional sau naţional, se manifestă o mare variabilitate a distribuţiei populaţiei, rezultată din îmbinarea unor factori extrem de numeroşi şi diferiţi. Hotărâtor pare a fi complexul de factori social-economici, între nivelul tehnic al unei civilizaţii şi densitatea populaţiei existând o evidentă corelaţie, fără a putea vorbi de o determinare exactă. Cunoaştere modului în care s-au îmbinat aceşti factori cu cei naturali, în cazuri concrete, este de altfel una din temele predilecte de studiu ale geografiei umane. Raportată la noile teorii ale organizării materiei, distribuţia spaţială a populaţiei pare a fi de natură fractală.

• Fractalii constituie obiectul uneia din cele mai noi ramuri ale matematicii, geometria fractală. Aplicat la populaţia globală, acest model presupune că, la orice scară, populaţia se distribuie în aceeaşi manieră, formând structuri identice, mai ales în condiţiile unor societăţi avansate. Ceea ce diferă este însă intensitatea prezenţei umane.

Astfel, atât în Mongolia cât şi în China vecină, repartiţia populaţiei presupune existenţa unor arii de concentrare şi a unor gradienţi de dispersie dar în timp ce în primul stat valorile densităţii în ariile de maximă concentrare abia se atinge 100 loc/km2, în celălalt stat se ajunge la valori de peste 2000 loc/km2.

Geografia studiază astfel în primul rând raţiunile care conduc la apariţia acestor diferenţieri chiar dacă inegalitatea populării Planetei este încă o „engimă” sau este supusă unei „ordini secrete”(Pumain, respectiv, Le Bras, citaţi de Baudelle, 2000). Este motivul pentru care nu dispunem încă de o teorie generală explicativă, aşa cum se întâmplă în cazul dinamicii populaţiei.

• Factorii naturali ai distribuţiei populaţiei

• Multă vreme a dominat o viziune deterministă care căuta „legi naturale” care să explice prezenţa extrem de diferenţiată a omului pe Pământ.

Relaţiile cauzale simpliste de tipul, mediu ospitalier (sănătos) – densitate ridicată sau mediu inospitalier (dificil) – densitate redusă, au fost treptat înlocuite cu o analiza factorială care statuează faptul că mediul nu poate exercita decât influenţe care nu sunt obligatoriu insurmontabile de către om (George, P.,1988). P.Merlin (1997) numeşte aceste influenţe, constrângeri şi riscuri, considerând că acestea impun limitele relativ fragile ale ekumenei. Pot fi deosebiţi şase vectori naturali care pot ghida repartiţia populaţiei la nivel planetar :

-repartiţia suprafeţelor emerse şi a celor submerse;

-altitudinea;

-climatul;

-resursele de apă;

-resursele de sol;

-prezenţa unor bogate resurse minerale şi energetice.

a)Repartiţia inegală a suprafeţelor emerse şi a celor submerse

• Rezultat al interacţiunii îndelungate, la scară geologică, a forţelor tectonice. Intervine prin dispunerea preponderentă a masei continentale în emisfera nordică (75.8%) unde se concentrează şi cea mai mare parte a populaţiei mondiale (87.2% în anul 2009).

• Distribuţia inegală a populaţiei emisferelor, în curs de atenuare, îşi are originea în popularea diferenţiată :

-mai timpurie şi mai intensă în Lumea Veche, masată în emisfera nordică;

-mai tardivă şi mai discontinuă în emisfera sudică.

Mult timp, ponderea emisferei nordice a fost chiar mai ridicată, doar explozia demografică din ultimii 50 de ani a reuşit să reducă din diferenţă.

Un rezultat similar se obţine prin raportarea populaţiei la cele două emisfere meridiane, estică şi vestică, ultima acoperind doar America şi porţiuni restrînse din Africa, Europa şi Oceania. Emisfera estică a fost şi rămâne mult mai populată (82.7%din populaţie pe 68.8%din suprafaţă în 2009), colonizarea Americii fiind compensată de creşterea populaţiei asiatice şi africane.

b)Altitudinea

• Înălţimea reliefului este, în general, un factor limitativ, datorită dificultăţilor de adaptare fiziologică (frig, presiune scăzută, concentraţie redusă în O2), posibilităţilor mai reduse de practicare a agriculturii (soluri sărace, uşor erodabile), iar în perioada contemporană se adaugă izolarea şi accesul dificil (în trecut zonele înalte aveau însă rol de adăpost, de refugiu).

• Limita superioară a prezenţei umane coboară odată cu latitudinea. În zona tropicală sunt atinse valorile maxime (5130 m în Bolivia), în zona temperată nedepăşindu-se 2000 m iar în cea arctică 200 m (în Islanda).

Cea mai mare parte a populaţiei Globului locuieşte la altitudini joase, sub 500 m (76,8%), la peste 5000 m aşezările fiind aproape exclusiv temporare.

În zona intertropicală se produc inversiuni, altitudinea devenind un factor favorizant faţă de ariile joase, domeniul de acţiune al unor agenţi patogeni (cazul platourilor andine, mai favorabile locuirii –în special pentru practicarea agriculturii- decât Amazonia vecină, al platourilor est-africane faţă de pădurea congoleză, a insulei Jawa faţă de insula Kalimantan etc.).

Zonele înalte presupun şi o umiditate mai ridicată, temperaturi moderate, asigurând condiţii de viaţă mai salubre. Este un aspect de importanţă maximă pentru regiunile tropicale aride, unde unele zonele montane sunt mult mai dens populate (de ex. Ruanda-Burundi, vestul Kenyei, Abisinia, Yemen etc.). Aceste inversiuni sunt şi mai spectaculoase în regiunile cu soluri dezvoltate pe roci vulcanice, ca în cazurile menţionate.

• Multă vreme, masivele muntoase joase (cele hercinice din Europa de ex.), au cunoscut o intensă umanizare, datorată sistemelor agricole policulturale şi prezenţei unor bogate resurse subsolice sau forestiere. Nivelul maxim al populării a fost înregistrat aici la finele secolului al XIX-lea, în contextul exploziei demografice după care s-a înregistrat o tendinţă continuă de depopulare, imputabilă accesibilităţii reduse.

• În zonele muntoase mai înalte din Europa, unele masive au cunoscut o nouă „colonizare” pe parcursul ultimului secol ca urmare a valorificării potenţialului hidroenergetic sau turistic (Alpii îndeosebi).

• La nivel planetar există diferenţe majore, între zone cu un potenţial similar: în Europa, zonele muntoase sunt relativ bine populate faţă de cele din arhipelagul nipon, Noua Zeelandă sau America de Nord, din cauza populării mai tardive a acestora din urmă sau a absenţei unor sisteme agricole adaptate la condiţiile montane.

• Foarte populate au fost dintotdeauna regiunile piemontane şi cele colinare care dispun de o favorabilitate mai ridicată pentru locuire (pante mai reduse, soluri mai fertile etc.) ca şi bazinele intramontane.

• Regiunile joase, de câmpie, sunt de mult timp sediul celor mai mari concentrări umane, datorită favorabilităţii reliefului plan.

Cea mai vizibilă concentrare de acest tip caracterizează în prezent Oceania unde intervine atât climatul arid din interiorul Australiei dar şi caracterul maritim al populaţiilor pacifice.

Asia se distinge printr-o neconcordanţă extremă între dispunerea treptelor altitudinale şi distribuţia populaţiei, concentrarea în regiunile joase fiind imputabilă, cel puţin în sud-est, practicii tradiţionale a riziculturii.

America se distinge prin concentrarea la cei doi „poli” : în regiunile joase, litorale, sediul agriculturii coloniale de plantaţie şi al marilor concentrări urbane; în regiunile înalte, sediul vechilor civilizaţii precolumbiene.

Situaţia Africii este similară, intervenind şi salubritatea regiunilor mai înalte.

Peste tot, tendinţele moderne converg spre concentrarea litorală, multe studii indicând o creştere a ponderii populaţiei din zonele de coastă la nivel mondial în următorul secol, fenomen ale cărui consecinţe sunt în mare parte imprevizibile. În 2008, 40% din populaţia mondială trăia la minimum 100 km de litoral, valorile maxime fiind în Oceaniei (84%), urmată de America (47%) şi Europa (42%).

c)Climatul

• Combinat cu altitudinea şi cuvertura pedologică, acest factor este esenţial pentru comunităţile agricole tradiţionale, dependente de variaţiile parametrilor termo-pluviometrici şi higrotermici.

Primele mari aglomerări umane s-au constituit tocmai în zonele de climă tropicală aridă, unde necesitatea depăşirii constrîngerilor naturale (deficitul de umiditate etc.), prin irigaţii, a permis creşterea productivităţii şi a calităţii produselor agricole. Multe dintre aceste concentrări subzistă şi în prezent (văile Nilului, Indului), dar sunt şi cazuri în care acestea şi-au redus importanţa (Mesopotamia, unde la începutul erei creştine locuiau aici 2% din populaţia mondială, faţă de numai 0,6% în prezent).

• Rolul climatului poate fi descompus în trei tipuri de constrângeri : termice, pluviometrice şi higrotermice.

Frigul, ariditatea şi căldura umedă sunt vectorii prin care climatul limitează distribuţia populaţiei. Originară din zona tropicală, specia umană preferă temperaturile cuprinse între 10-30ºC, putându-se adapta sezonier şi la temperaturi care depăşesc aceste limite.

Constrâns de condiţiile naturale sau de cele sociale, omul s-a adaptat şi în condiţii extreme, în zona arctică sau în cea tropicală aridă dar esenţialul populaţiei mondiale s-a concentrat totdeauna în limitele unor domenii climatice care corespund măcar parţial exigenţelor termice amintite.

Ariditatea este un factor mai puţin limitativ, pentru care omul găseşte cu mai mare uşurinţă soluţii. În acest caz prezenţa apei în cantităţi suficiente este esenţială. A priori, combinaţia dintre căldură şi umiditate pare o condiţie ideală pentru viaţă dar limitează capacitatea de acţiune a omului, favorizând dezvoltarea agenţilor patogeni (unele comunităţi primitive s-au

adaptat cu succes şi în astfel de situaţii - pigmeii sau unele populaţii amazoniene). Spaţii extinse cu astfel de condiţii sunt intens umanizate (Asia de Sud-Est).

• Condiţiile climatice sunt în bună măsură responsabile de constituirea celor mai mari aglomerări umane de pe Terra – cele din Asia Musonică, corelat cu particularităţile social-economice impuse de sistemul de cultură bazat pe orez (rizicultura). Acest fapt a devenit evident de timpuriu, consolidându-se continuu (40%din populaţia Globului la finele Antichităţii şi peste 50% în anul 2000). Şi în Africa subsahariană acest factor intervine combinat cu altitudinea, vegetaţia sau solurile, asigurând un potenţial deosebit zonelor de contact dintre savană şi pădurea ecuatorială sau dintre savană şi regiunile înalte, muntoase sau de platou.

• Distribuţia populaţiei pe mari zone climatice a cunoscut mari variaţii de-a lungul timpului.

Zona intertropicală deţine în prezent peste 1/2 din populaţia mondială, în trecut zona temperată fiind în avantaj (2/3 în 1900), favorizată nu atît de climat cât de excepţionala dezvoltare social-economică.

La o altă scară, se observă concentrarea excesivă a populaţiei mondiale în două climate deosebite: musonic, din S-SE Asiei (55% din populaţia mondială) şi climatul temperat din partea central-vestică a Europei (10%). Acestea două deţin doar 10% din suprafaţa uscatului terestru.

S-a încercat construirea unui model teoretic de distribuţie a populaţiei, considerând uscatul terestru ca fiind continuu, observându-se opoziţia netă între regiunile litorale şi cele interioare, dar mai ales contrastele foarte puternice între faţadele continentale:

în zona temperată, cele vestice sunt mai populate în emisfera nordică decât cele estice; în zona tropicală, situaţia se inversează, faţadele orientale fiind cele mai populate. Zona temperată sudică pare dezavantajată de popularea tardivă, având mari rezerve de spaţiu.

• În concluzie, climatul se manifestă în distribuţia populaţiei prin două direcţii:

-limitarea condiţiilor propice dezvoltării agroculturii, activitatea umană subzistenţială;

-limitarea optimului fiziologic al fiinţei umane;

-complexele patogene, sisteme de relaţii într-un circuit natural care include omul, favorabile dezvoltării agenţilor patogeni, dependenţi de contextul climatic. Specifice zonelor intertropicale umede, unde pot limita procesul de populare (musca tsetse, viermii nematozi sau trematozi, schistosomele etc.). În zonele umede, slab drenate, face ravagii ţânţarul anofel, agentul malariei (sute de milioane de bolnavi). Paludismul (malaria), endemic altădată şi în zonele mediteraneene joase, a fost eliminat prin asanare şi drenare în ultimele secole. Acum, această maladie şi-a restrâns aria de acţiune la Africa subsahariană şi unele regiuni din SE Asiei. Există, se pare, un prag de densitate (circa 30 loc/km2) peste care incidenţa unor maladii (boala somnului), scade vertiginos. Atunci când populaţia este suficient de numeroasă pentru a

stăpâni şi amenaja natura sălbatică, există şi capacitatea de limitare sau chiar de eliminare a agenţilor patogeni (SEAsiei).

d)Fertilitatatea naturală a solului

• Este un factor care s-a impus începând cu Neoliticul, odată cu trecerea la cultura plantelor. Prezenţa solurilor fertile explică multe dintre marile concentrări umane ale lumii (Asia Musonică, localizate în câmpiile aluvionare din lungul marilor fluvii sau în deltele acestora). În acest mod s-a instalat de timpuriu un contrast puternic între marile cîmpii şi regiunile vecine, mai înalte (platouri, munţi).

• De regulă, regiunile colinare sau muntoase, cu soluri mai sărace şi mai mobile sunt mai slab populate dar există şi excepţii:

-regiunile piemontane sau submontane din zona temperată nordică, care beneficiază de pe urma complementarităţii resurselor dar şi de rolul lor de refugiu pentru populaţiile din regiunile mai joase în trecut;

-regiunile muntoase sau colinare cu soluri vulcanice, foarte fertile, bogate în elemente minerale esenţiale pentru practicarea unei agriculturi productive (Ca, Mg, K, situaţie frecventă în SE Asiei, Antile, Oceania, regiuni din Africa).

• În Africa, regiunile cu soluri lateritice (feriiluviale), uşor degradabile, nu sunt capabile să susţină densităţi mari, fiind sărace în substanţe minerale, obligând populaţiile locale să practice agricultura itinerantă.

• În statele cu relief dispus în trepte altitudinale, fără contraste pluviometrice majore dar cu o fertilitate diferenţiată a solului, în perioada modernă se manifestă tendinţa de concentrare a populaţiei în zonele mai joase, de câmpie sau piemontane (sudul Asiei)

• În zona temperată, pe depozite loessoide se formează soluri fertile, pretabile unei agriculturi performante, utilizate de timpuriu de către colectivităţile agricole, impunându-se şi astăzi prin intensitatea populării (zona de contact dintre Câmpia Germano-Polonă şi masivele hercinice –Börde-, în nordul Germaniei.

În contrast, regiunile relativ plane cu soluri sărace, nisipoase, ating densităţi reduse (Sologne la sud de Loara, landele Gasconiei, în Franţa sau Lüneburg în nordul Germaniei).

Harta densităţii populaţiei în Franţa (1910)

• Densitatea populaţiei în Germania (2006)

Regiunile colinare din zonele temperate posedă totuşi valenţe multiple, capabile să conducă la formarea unor concentrări masive de populaţie, chiar în condiţiile unor soluri mai puţin favorabile practicării agriculturii, în special la contactul cu zonele joase unde sunt localizate masiv livezile şi viile, forme de utilizare intensivă a terenurilor, care asigură alături de creşterea animalelor subzistenţa unor populaţii numeroase. Este o situaţie frecventă în Europa (Subcarpaţii, Prealpii, Preapeninii, colinele predinarice, etc.). Condiţiile specifice ale

sistemelor agricole din zona temperată, mai complexe decât cele din zona tropicală, reduc diferenţele impuse de fertilitatea diferenţiată a solului.

• Fertilitatea solului nu mai este în perioada modernă un factor de concentrare a populaţiei. Mecanizarea agriculturii şi creşterea dimensiunii exploataţiilor au creat densităţi extrem de reduse în Vestul Mijlociu al S.U.A. şi Canadei iar în regiunile agricole cerealiere tradiţionale din Europa, s-a constatat o reducere continuă a densităţii

e)Resursele de apă

• Completează factorii pedoclimatici, fiind responsabile de formarea unor concentrări de populaţie în regiunile aride din zona tropicală sau temperată.

• Prezenţa apei poate fi la originea unor concentrări axiale, în lungul unor fluvii capabile să susţină vaste sisteme de irigaţii (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Amudaria, Sîrdaria etc.) sau al piemonturilor de la baza lanţurilor muntoase tinere, înalte, din Platoul Iranian sau din Asia Centrală. Prezenţa apei creează şi concentrări areale în mici depresiuni, situate în plin deşert (Sahara, Peninsula Arabică) sau în cîmpiile litorale de la gura de vărsare a unor râuri (huertas în Spania).

• În zona temperată umedă resursele de apă pot impune concentrări în lungul teraselor râurilor (terenuri fertile şi linii de izvoare favorizate de structura geologică.

• Abundenţa apei poate fi şi un factor restrictiv: cazul regiunilor mlăştinoase sau inundabile (delte, şesuri aluviale). Tehnicile de asanare şi drenare din epoca modernă le poate pune totuşi în valoare. Sunt şi excepţii: zone timpuriu amenajate în Asia Musonică (rizicultură) sau în unele regiuni ale Europei (Ţările de Jos, Câmpia Padului, încă din Evul Mediu) care au devenit unele dintre cele mai dens populate regiunei ale Planetei.

f)Prezenţa unor resurse energetice şi minerale abundente

• Este responsabilă de constituirea unor masive concentrări de populaţie, cu excepţia cazurilor în care aceste resurse sunt localizate în arii izolate, cu un climat excesiv (arid sau arctic).

• S-a impus în epoca modernă ca un efect al revoluţiei industriale, odată cu difuziunea acesteia în regiunile temperate ale Europei şi Americii de Nord (bazinele carbonifere mai ales - Yorkshire, Ruhr, Silezia, bazinul franco-belgian, Doneţ, bazinul apalaşian etc.). Geneza acestor concentrări este determinată de utilizarea complexă a resurselor carbonifere : siderurgie, producţia de energie electrică, industria chimică etc., ramuri industriale care atrag alte industrii.

• Se pot atinge valori foarte mari ale densităţii generale (peste 400 loc./km2, frecvent chiar peste 1000loc./ km2). Inerţia istorică menţine aceste concentrări, structura activităţilor industriale fiind tot mai complexă, adaptată cerinţelor economiei postindustriale (criza “ţărilor negre” este azi depăşită).

• În perioada contemporană, caracterul concentraţionar al exploatării resurselor energetice s-a redus considerabil, noile bazine deschise, cu rezerve bogate, de calitate superioară nu au condus la apariţia unor noi concentrări umane (în Africa de Sud, în Australia de ex., o excepţie fiind bazinul Kuzbass din Siberia).

• Exploatarea unor resurse conduce şi la apariţia unor concentrări efemere de populaţie (specific exploatărilor auro-argentifere din vestul S.U.A., Brazilia, Alaska sau Australia).

Rolul factorilor naturali în distribuţia spaţială a populaţiei Globului a fost adesea exagerat. Aceştia nu pot genera legităţi în acest sens. Aşa cum au fost prezentaţi, se manifestă indirect, prin intermediul posibilităţilor tehnice de valorificare de care dispun comunităţile umane.

Abundenţa unor resurse nu constituie obligatoriu un factor de concentrare, nivelul tehnologic redus şi slaba coeziune socială pot constitui un handicap. Dimpotrivă, regiuni sărace în resurse, cu un potenţial pedoclimatic modest au ajuns să găzduiască masive concentrări de populaţie, comunităţile aferente dotându-se cu o civilizaţie avansată şi cu o structură socială solidă (Japonia).

La medii naturale similare corespund de regulă densităţi contrastante, dând impresia unor anomalii care nu pot fi explicate decât prin grila factorilor antropici. Vidal de la Blache (1921) spunea că „densitatea actuală este mobilă şi provizorie”.

Factorii antropici ai repartiţiei populaţiei:

a)Sistemul social-economic

• Modul în care societatea umană îşi structurează existenţa şi utilizează resursele este cel mai important, dat fiind caracterul său activ, organizat, adaptabil la condiţiile impuse de mediu. Corelaţia între productivitatea, complexitatea şi eficienţa activităţilor umane, pe de o parte şi, concentrarea populaţiei, pe de altă parte, a fost de multă vreme observată. orice schimbare a formelor de producţie şi a forţelor productive provoacă modificări semnificative în repartiţia cantitativă şi calitativă a populaţiei, prin aglomerarea populaţiei sau prin generararea unor ample deplasări. Studiul repartiţiei populaţiei devine astfel inseparabil de analiza nivelului de trai (George, 1988).

• Societăţile primitive slab organizate nu folosesc toate resursele de care dispun, fiind supuse unei mobilităţi permanente. Densitatea populaţiei prezintă un caracter difuz (sub 1 loc./km2, cazul pădurilor ecuatoriale).

• Societăţile agricole tradiţionale, consolidate în Neolitic, se disting prin caracterul sedentar şi pot forma concentrări importante, graţie resurselor de hrană abundente şi sigure. Cele mai ridicate densităţi au rezultat în regiunile dominate de utilizarea apei pentru irigaţii. Astfel se explică densităţile din Asia Musonică unde se adaugă şi caracterul complex al sistemului de cultură : rizicultură asociată cu plante tuberculifere, plante textile, arbori fructiferi şi combinată cu o zootehnie intensivă (păsări, porci) completată de piscicultură. Se adaugă sistemul politic autoritar, centralizat, bine structurat ierarhic şi posibilitatea practicării culturilor succesive. Un rol capital îl deţin

tehnicile de încadrare (structuri politice, regim funciar, aptitudini inovatoare, sisteme de comunicaţii etc.) care explică de ce platoul Dekkan, de ex., este mult mai dens populat decât platourile similare din Zimbabwe.

• Societăţile bazate pe agricultura itinerantă, slab productivă, cu un sistem de cultură simplu şi extensiv care impune permanent defrişarea de noi terenuri, din cauza epuizării rapide a fertilităţii solurilor, nu poate crea densităţi mari (rareori se atinge 3 loc./km2, cazul ariilor interioare ale insulelor Kalimantan sau Noua Guinee). În aceeaşi situaţie sunt şi societăţile bazate pe creşterea nomadă a animalelor (Sahel, Asia de SV, Asia Centrală etc.).

• Societăţile moderne, caracterizate prin reducerea rolului agriculturii în crearea densităţilor de populaţie, datorită creşterii productivităţii prin mecanizare, chimizare şi selecţie genetică menţin valori ridicate acolo unde agricultura este integrată activităţilor de tip agro-industrial (vestul Europei).

• Principala formă de concentrare umană a societăţilor moderne este cea de tip industrial-urban. Debutul acestor transformări s-a manifestat în NV Europei începând cu sec. al XVIII-lea, ajungând în prezent la un echilibru relativ între tendinţele de oncentrare urban-industrială şi cele de depopulare a regiunilor rurale.. Pe parcursul acestui proces, acumulările de populaţie nu s-au suprapus totdeauna concentrărilor anterioare.

• Marile concentrări de populaţie din Europa şi America de N au devenit tot mai dependente de reţelele de transport şi comunicaţii dezvoltate în sec. XIX-XX (căi ferate, autostrăzi) impunând concentrarea populaţiei, activităţilor industriale şi serviciilor în punctele nodale : capitale, intersecţii, puncte de trecere, porturi. Apar astfel ariile metropolitane dens populate, cu activităţi economice diversificate şi servicii complexe. În ultimele decenii se manifestă şi o tendinţă de deconcentrare (contraurbanizare), de care beneficiază ariile rurale deservite de căile de comunicaţii ori regiunile turistice.

b)Vitalitatea demografică

• Decalajele de comportament demografic, corelate cu standardul de civilizaţie produce diferenţieri spaţiale importante în repartiţia populaţiei. Densitatea ridicată din NV Europei este şi rezultatul manifestării timpurii a exploziei demografice. Şi în America de Nord, populaţia din Quèbec, foarte prolifică în trecut, a creat densităţi rurale mult mai mari decât în partea britanică a Canadei. Şi în ţara noastră, regiunile nord-estice (Moldova şi ariile vecine ale Transilvaniei) au devenit treptat, în sec. al XX-lea, mai dens populate decât regiunile SV (Banat, Oltenia). Un alt caz tipic este cel al ex-provinciei iugoslave Kosovo, cu populaţie dominant albaneză, musulmană, unde la 1900 densitatea populaţiei era mult sub media fostei Iugoslavii, în prezent fiind de peste două ori mai mare.

• Chiar dacă vitalitatea demografică se reduce ulterior (pînă la deficit natural, frecvent în Europa), prin inerţie istorică şi prin efectul de masă, regiunile respective îşi păstrează

avantajul. Totuşi, acţiunea îndelungată a unor factori regresivi (exod rural, deficit natural) poate conduce la scăderea masivă a densităţii (ca de ex. în regiunile interioare ale Spaniei sau Franţei).

c)Contextul social-politic

• Intervine decisiv adesea în redistribuirea populaţiei. Rolul statului în dirijarea procesului de populare este vechi, fie pentru punerea în valoare a unor spaţii cu potenţial agricol deosebit (regiuni stepice cu soluri fertile), fie pentru exploatarea unor resurse strategice sau pentru asigurarea controlului unor regiuni periferice (colonizarea Daciei de către romani sau, mai recent, a Basarabiei de către ruşi).

• A fost foarte important în epoca modernă pentru statele care dispun de spaţii imense, cu resurse bogate dar slab populate (Rusia, unde Siberia a devenit, începând cu sec. al XVII-lea, un spaţiu de colonizare, inclusiv prin deportare; S.U.A. unde frontul de populare s-a deplasat treptat dinspre coasta atlantică, spre vest pînă la coasta pacifică; Japonia, care a populat progresiv regiunile nordice ale ins. Honshu şi ins.Hokkaido.

• În perioada contemporană, caracteristice sunt exemplele Indoneziei şi Braziliei (colonizarea, după 1950, a populaţiei din insulele suprapopulate Jawa, Madura şi Bali în Kalimantan şi Irianul de V, proces numit „transmigraţie”; decongestionarea Nordeste, începând cu 1970, prin colonizarea Amazoniei.

• Contextul social-politic intervine şi prin stabilitatea politică. Regiunile afectate de conflicte sunt deseori depopulate sau pot cunoaşte evacuarea forţată a populaţiei, fără repopularea acestora la nivelul anterior (vestul Bielorusiei, nord-vestul Poloniei, unele regiuni din Asia Mică).

• Ocupaţia străină poate obliga populaţia să se refugieze din teritoriile ocupate, în multe cazuri fără a mai fi repatriată (palestinienii de ex., masivele refugieri din Afganistan, Ruanda, ex-Iugoslavia etc.).

• Contextul social-politic poate limita libera circulaţie a persoanelor, eliminând un factor care contribuie la redistribuirea populaţiei (Australia de ex, cu măsuri discriminatorii faţă de imigraţia asiatică).

• Retrasarea frontierelor politice este un alt factor încadrat în acest context, populaţia redistribuindu-se adesea prin regruparea unor comunităţi în ariile de origine, antrenând o scădere ireversibilă a densităţii populaţiei.

• Se distinge concentrarea populaţiei în regiunile cu populaţie predominant grecească sau armeană (coastele Mării Egee, ale Mării Negre, estul Anatoliei), strâns legat de potenţialul economic mai ridicat al acestor comunităţi.

• Se observă o depopulare masivă a regiunilor populate anterior dominant de greci şi de armeni, situaţie care a durat o lungă perioadă. Revenirea ulerioară a unor populaţii de origine turcă din Balcani nu a compensat această depopulare, acestea fiind localizate predilect în partea vestică a Turciei actuale

• Toţi aceşti factori antropici sunt extrem de variabili în timp şi în spaţiu, atât în ce priveşte intensitatea cât şi direcţia sau structura lor, spre deosebire de factorii naturali care sunt mai stabili. Persistenţa unor concentrări umane vechi, prin inerţie istorică, constituie o dovadă în acest sens (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Indogangetică, Valea Nilului). Vechimea populării explică de multe ori concentrarea populaţiei în anumite arii chiar dacă în prezent resursele oferite de mediul local s-au redus.

• În Europa situaţia este mai complicată. Mult timp, principala arie dens populată a fost Galia (aprox. Franţa actuală), a cărei supremaţie s-a menţinut până în sec. al XVIII-lea. Industrializarea, iniţiată de Marea Britanie a impus noi concentrări, legate de exploatarea cărbunilor şi a minereurilor de fier încât Franţa actuală apare relativ slab populată faţă de Germania, Ţările de Jos sau Marea Britanie. Totuşi, vechimea populării spaţiului francez îi asigură în continuare o densitate ridicată la nivel mondial. Dacă vom compara Franţa şi S.U.A. Între1800 şi 2000, vom constata că în timp ce în primul stat densitatea abia s-a dublat (de la 50 la 108 loc./km2) în celălalt a crescut de peste 50 ori (de la 0,5 la 30 loc./km2), dar diferenţa în valori absolute dintre cele două state a crescut de la 49,5 la 78 loc./km2.

• Au existat şi situaţii limită, de depopulare a unor regiuni de veche civilizaţie (pen. Yucatán unde civilizaţia maya ajunsese la apogeu să atingă densităţi de 75-80 loc./km2 în sec.VIII-IX e.n., după care a intrat în declin, explicat prin baza economică fragilă. Astăzi în zonă abia se ating 20 loc./km2).

• Rolul factorilor antropici se impune şi în zonele de refugiu a unor comunităţi, adesea în medii ostile, cu posibilităţi reduse de practicare a agriculturii. Această situaţie a fost frecventă în jurul Mării Mediterane (Kabylia, regiune muntoasă din NE Algeriei, populată de berberi, cu densităţi de 200-350 loc./km2, Munţii Liban, spaţiu de refugiu a populaţiei creştine, cu densităţi de peste 500 loc./km2).

• Factorii antropici explică şi repartiţia tradiţională a populaţiei din Africa de V unde se disting trei fîşii : una litorală, dens populată; una intermediară, împădurită, slab populată; ultima, în zona de savană, pînă la contactul cu Sahelul, mai dens populată. Comerţul cu sclavi a afectat secole la rând zonele litorale şi cele imediat vecine, dar în perioada colonială, agricultura de plantaţie a repopulat fîşia litorală, decalajul faţă de fîşia intermediară sporind şi mai mult (aici sunt localizate de regulă şi capitalele).

Semnificaţia geografică a densităţilor de populaţie

• Densitatea populaţiei este un indicator al „capacităţii geografice a unei populaţii” (Pinchemel, 1988), inegalităţile pe care le diferenţiază fiind o expresie a modului în care omul se adaptează activ la condiţiile de mediu.

• Bilanţul analizei factorilor care influenţează distribuţia populaţiei arată că semnificaţia densităţii generale (brute) a populaţiei este relativă, fiind legată strâns de dimensiunea statului. Ea nu are importanţă decât plasată în contextul care o determină, fiind doar o valoare medie care poate disimula importante diferenţe, în funcţie de scara la care ne raportăm.

• Nivelul de pertinenţă al densităţii creşte odată cu reducerea suprafeţei de raportare. Orice densitate, indiferent de scară ascunde o alta, principala dificultate provenind din dificultatea disocierii populaţiei rurale, mai dispersă de obicei, de populaţia aglomeraţiilor urbane, concentrată pe suprafeţe foarte mici.

• Diferenţierile interne sunt foarte mari în statele întinse, sau care acoperă zone cu potenţial contrastant. De exemplu, densitatea populaţiei în Federaţia Rusă nu depăşeşte 8 loc./km2 dar în zona Moscovei sau în Donbass variază între 100-200 loc./km2, slaba populare a spaţiilor siberiene (mai ales în partea nordică unde scade sub 1 loc./km2) având o contribuţie însemnată la această medie.

• Aceleaşi densităţi pot avea semnificaţii diverse, în funcţie de locul şi tipul de populaţie care o constituie. Este destul de dificilă interpretarea datelor care necesită atât referinţa la o scară pertinentă cât şi cunoaşterea precisă a semnificaţiei lor. Valori egale sau superioare, pot disimula diferenţe însemnate în nivelul economic al populaţiilor aferente (de ex. Bangladesh/Olanda), cu densităţi foarte mari, realizate în condiţii morfologice similare (câmpii aluviale deltaice). Comparaţia se opreşte aici, Olanda, avâmnd un nivel de trai ridicat, o populaţie majoritar urbană, ocupată în servicii şi în industrie, iar agricultorii, chiar dacă sunt minoritari, ating o productivitate greu de egalat la nivel mondial, încât a vorbi despre suprapopulare aici este incorect. În Bangladesh, nivelul de trai este foarte coborât, populaţia fiind dominant rurală, ocupată masiv în agricultură, principala sursă de venituri, care nu acoperă necesităţile vitale. Este poate cel mai tipic caz de suprapopulare de pe Glob.

• Analizate la nivelul statelor, valorile cele mai mari ale densităţii generale sunt caracteristice statelor mici, încadrate adesea în arii mai largi, dens populate (Belgia, Olanda, faţă de nord-vestul Europei de ex.). Cele mai mari valori sunt atinse în oraşele state (Monaco, Singapore), statele insulare de talie mică, bazate pe agricultura de plantaţie care necesită forţă de muncă abundentă (Antile, Mascarene).

• Corelaţia dintre suprafaţă şi densitate este evidentă, cu excepţia categoriei de state cu suprafeţe între 10-25 mii km2, a căror densitate medie este mai redusă decât a categoriei imediat următoare, explicabil prin integrarea în acest grup a unor state şi teritorii, de obicei insulare, slab populate (Falkland, Vanuatu, N. Caledonie) sau care au cunoscut o creştere a populaţiei abia după 1950 (Israel, Gambia, Swaziland).

• Imperfecţiunile densităţii brute pot fi corectate prin indicatori standardizaţi – densităţile economice. Cea mai utilizată este densitatea subzistenţială (agricolă), calculată prin raportarea populaţiei active la terenul agricol convenţional. Dezavantajul său constă în faptul că eludează complet ceilalţi factori care intervin în prezent în repartiţia populaţiei (exploatarea resurselor subsolice, concentrarea urban-industrială). La scară regională sau locală poate fi mai relevantă decât densitatea generală, anulând diferenţele datorate juxtapunerii unor arii cu potenţial umanizabil discordant. Dacă vom compara China şi India vom observa că Ds „defavorizează” India care are suprafeţe mai reduse de păşuni (282 loc, respectiv 231 loc./100 ha t.a.c.). Prin standardizare pot fi reduse enorm diferenţele. De ex., între Bangladesh şi Thailanda, diferenţa de Dg este enormă (948,

respectiv 125 loc./km2) dar sunt mai reduse în perspectiva Ds (306, respectiv 224 loc./100 ha t.a.c.). Şi în Europa, diferenţele mari care separă statele nordice de cele din S şi V se atenuează. La fel în Africa, unde statele saheliene (Mali, Niger, Ciad etc.), aparent slab populate, prezintă Ds similare statelor situate la contactul savanei cu pădurea tropicală guineeană (Nigeria, Benin, Togo, Ghana).

Tipuri de distribuţie a populaţiei

Pot fi separate câteva forme (tipuri), cu o mare regularitate la nivel mondial :

-distribuţie difuză, specifică ariilor cu densitate redusă a populaţiei, cu un potenţial natural relativ omogen (păduri tropicale sau boreale). Există o diferenţă semnificativă între distribuţiile regulate, uniforme, (specifice ariilor bazate pe agricultura itinerantă) şi distribuţiile neregulate (dependente de concentrarea resurselor vitale - pescuit, vânat, produse vegetale);

-distribuţie uniformă(în pată de ulei) specifică vechilor regiuni agricole din Europa, în care oamenii au ştiut să extragă avantajele fiecărei situaţii, specializându-se în funcţie de potenţialul local. Au rezultat astfel densităţi relativ uniforme, fără contraste teritoriale. Situaţii similare sunt şi în Marea Câmpie Chineză, Câmpia Indogangetică etc.;

-distribuţie graduală, pornind de la o concentrare progresivă a populaţiei în arii cu rol centralizator (bazinele parizian şi londonez, ariile metropolitane mai ales). Este aşa numita distribuţie contagioasă. O variantă a acesteia este distribuţia în agregate, bine sudate între ele, frecventă în perioada modernă pe măsură ce oraşul îşi sporeşte capacitatea de polarizare (ariile megalopolitane, ariile de veche populare din Europa care păstrează densităţi rurale ridicate);

-distribuţie axială (liniară), foarte frecventă, încă din Neolitic, acolo unde constrângerile naturale au impus extinderea unor societăţi agricole în lungul unor fluvii (valea Nilului, Mesopotamia, valea Indului, valea lui Huanhe). Caracteristică Asiei Musonice, unde populaţia se concentrează excesiv în lungul râurilor, zonele colinare sau muntoase fiind sediul unor densităţi în general difuze. Din aceeaşi categorie fac parte şi concentrările liniare din lungul unor zone de contact morfologic, biogeografic sau climatic (zona subcarpatică, zona de contact dintre savană şi pădurea tropicală guineeană sau contactul dintre zonele piemontane, favorabile agriculturii irigate şi spaţiile deşertice, în nordul Africii sau în Orientul Apropiat). Industrializarea şi urbanizarea au generat şi ele astfel de distribuţii, tipice fiind axul renan în vestul Europei, axul rodanian în Franţa etc. O formă particulară este distribuţia litorală, de asemenea cu vechi tradiţii, în unele cazuri ajungându-se la o concentrare masivă (Spania).

-distribuţie mozaicată (dispersată), caracteristică în ariile cu un potenţial natural contrastant, în arii de colonizare recentă (Vestul Mijlociu al S.U.A) sau ca efect al procesului de depopulare rurală (frecvent în vechile regiuni agricole ale Europei)

• Se poate conchide din cele expuse că noţiunea de densitate a populaţiei este relativă, la fel ca şi aceea de suprapopulare sau subpopulare. Nu există un singur indicator suficient şi satisfăcător, care să redea o imagine completă a gradului de populare a unui teritoriu. Singură combinarea acestor indicatori şi cunoaşterea detaliată a tuturor

resorturilor care acţionează într-un spaţiu dat ne poate furniza un diagnostic precis. Studiul densităţilor se dovedeşte a fi astfel una din cele mai fascinante teme ale geografiei umane dar totodată una din cele mai delicate şi mai sensibile la factori adesea greu de cuantificat. Cu atât mai mult, comparaţia între unităţi administrative sau arii geografice estge dificilă (100 loc./km2 poate este puţin în Asia Musonică - statul indian Rajasthan, suprapus pe deşertul Thar de ex., dar foarte mult în Africa sau America). România, are aproximativ aceeaşi densitate generală cu aceea a Franţei sau Austriei dar, comparând gradul de eficienţă al utilizării teritoriului şi a capitalului uman, am putea afirma, fără să greşim, că Franţa şi Austria par mai degrabă subpopulate, în timp ce România are aparenţele unei suprapopulaări relative, manifestată de altfel prin tendinţa foarte vie spre emigraţie, în rândul tinerei generaţii. Acelaşi lucru îl putem observa şi comparând continentul african cu cel nord-american.

• Noţiunea de suprapopulare poate fi estimată numai din combinarea densităţilor cu nivelul de trai, imaginarea unui „optim de populare” fiind iluzorie, dinamica sistemelor de populare oscilând, se pare, între difuziune şi concentrare, rezultând astfel organizări teritoriale ierarhizate, extrem de stabile.

3.Dinamica populaţiei

Spre deosebire de distribuţia populaţiei, dinamica studiază variaţia în timp a efectivelor, fără să excludă raporturile spaţiale. Limitele dintre cele două domenii de studiu se întrepătrund, disocierea lor fiind dificilă.

Populaţia este un sistem deschis, dinamica sa reducându-se la ecuaţia bilanţului general : BG=BN+BM, în care BN este bilanţul natural, rezultat din raportul între intrări (naşteri) şi ieşiri (decese) iar BM este bilanţul migratoriu, rezultat din raportul între emigraţie şi imigraţie. Rolul acestora în definirea bilanţului general a variat în timp, conform factorilor analizaţi în capitolul anterior.

Modul de manifestare a dinamicii populaţiei în timp şi spaţiu este denumit procesul de populare. Componentele bilanţului migratoriu fac obiectul unui capitol separat, în mai toate lucrările de specialitate, denumit de regulă mobilitatea populaţiei.

3.1.Evoluţia procesului de populare a Terrei

Termenul de populare este utilizat cu două sensuri :

- ocuparea unui teritoriu, mai mult sau mai puţin liber, de către noi implantări (de ex. popularea Australiei sau a pampei argentiniene în sec.al XIX-lea), care presupune existenţa unui front pionier în lungul căruia sistemul de populare (de aşezări) se difuzează;

- situaţia, la un moment dat, a formelor de ocupare a teritoriului de către o populaţie, măsurată prin indicatori de densitate.

Procesul de populare este strâns legat de (re)distribuirea populaţie, fiind influenţat de aceiaşi factori. Urmăreşte în primul rând evoluţia efectivelor. Acest proces, presupune fluctuaţii de durate şi amplitudini diferite, cu efecte asupra distribuţiei populaţiei.

Pentru perioadele istorice vechi, acest proces poate fi urmărit indirect (prin analogie cu acele comunităţi de tip arhaic care mai subzistă în zilele noastre). Sursele istorice trebui tratate cu circumspecţie (tendinţe de exagerare, subestimare etc.). Pe măsură ce ne apropiem de perioada moderna, obiectivitatea informaţiilor creşte.

Periodizarea procesului de populare

Procesul de populare a Terrei poate fi analizat plecând de la trei perioade distincte :

-prima, durează de la apariţia speciei umane pînă la sfîrşitul Antichităţii (creştere lentă, continuă, accelerată spre final);

-a doua, se suprapune în mare parte Evului Mediu, având ca limită superioară anul 1700 (evoluţie oscilantă, cu creşteri şi scăderi spectaculoase);

-a treia, durează de la 1700 până în prezent, deosebindu-se prin modernizarea comportamentului demografic pe fondul revoluţiei industriale, iniţial în Europa, apoi, prin difuziune, în aproape toate zonele Globului, generând “explozia demografică”.

C.McEvedy şi R.Jones (1978) separă trei cicluri: primar, intermediar şi actual, corespunzătoare celor trei perioade. Primul ciclu comportă trei faze, suprapuse perioadelor istorice: Paleolitic, Neolitic şi Antichitate. Al treilea ciclu poate fi divizat în două faze: modernă şi contemporană, separate de anul 1950. Fiecare din acestea se disting prin evoluţie specifică, marcate de salturi calitative.

Ciclul primar

a)Faza paleolitică

Este cea mai îndelungată etapă din lungul proces de populare a Planetei, deosebindu-se prin evoluţia foarte lentă, pe fondul difuziunii continui a grupurilor umane de dimensiuni reduse, dinspre aria de origine din E Africii spre Eurasia, iar spre finalul perioadei şi spre Oceania sau America.

Nu există date exacte dar se pot trage concluzii prin deducţii logice : omul era obligat să trăiască în grupuri mici, resursele subzistenţiale fiind reduse, implicând o mobilitate continuă şi conflicte frecvente între grupuri. Lipsit de posibilitatea reproducerii resurselor de hrană, omul era obligat să trăiască într-un echilibru relativ cu natura. Mortalitatea era foarte ridicată (absenţa cunoştinţelor necesare combaterii bolilor, pericolul continuu din partea animalelor sălbatice). Studiile efectuate asupra scheletelor descoperite în S şi E Africii (R.Leakey,1994) atestă o durată foarte redusă a vieţii (o medie de 22 de ani), situaţie stabilă pe tot parcursul perioadei (H.Valois admitea pentru Paleoliticul mijlociu că 55%

dintre indivizi mureau înainte de 20 de ani, restul nedepăşind 50 de ani). Prin analogie cu populaţia Nambikwara (Amazonia), aflată la un stadiu de evoluţie preistoric, se pare că populaţiile paleolitice practicau avortul, din diverse motive.

Evaluarea numărului locuitorilor Globului în această perioadă poate fi făcută numai prin analogie cu acele grupuri umane aflate încă în stadiu preistoric: necesarul de teritoriu pentru asigurarea subzistenţei este de 8 km2 în cazul pigmeilor din pădurea congoleză (vânători şi culegători), de 30 km2 pentru aborigenii din Australia (culegători) sau de 200-300 km2 pentru inuiţi (vânători de animale polare). S-a putut astfel estima că pe teritoriul actual al Franţei trăiau 20 000-50 000 loc.(la mijlocul perioadei). J.N.Biraben a evaluat populaţia Globului la 1 000 000 loc.spre anul 50 000 î.e.n. şi la circa 5 000 000 loc. spre anul 10 000 î.e.n. Rezultă un ritm de creştere extrem de redus (0.0003% anual), în aceste condiţii, dublarea efectivelor fiind posibilă odată la 24 000 de ani.

Distribuţia populaţiei pe Glob în această perioadă este la fel de dificil de estimat. Indiciile arheologice atestă totuşi formarea timpurie a unor areale în care prezenţa omului era mai frecventă : Orientul Apropiat, Europa C-S, E Asiei, strâns legat de apropierea de focarul african. Spre Asia au existat două direcţii de migraţii : una meridională, care atinsese între 40 000-60 000 î.e.n. Noua Guinee şi Australia; alta mai nordică şi mai activă, care a colonizat cea mai mare parte a uscatului eurasiatic şi Americile. Estul Asiei era deja atins spre 60 000 î.e.n., extremitatea vestică a Europei spre 35 000 î.e.n. iar Americile au fost colonizate de cel puţin trei valuri în urmă cu 15-35 000 de ani.

La finele Paleoliticului, Orientul Apropiat era principala arie de concentrare a populaţiei de pe Glob, într-un context climatic şi social extrem de favorabil care a premers revoluţia neolitică. Alte concentrări erau cele din C-E Chinei. În rest însă popularea era extrem de difuză, chiar dacă omul colonizase aproape întreg uscatul (în afara unor arii insulare izolate, a unor regiuni inospitaliere sau abia eliberate de calota glaciară). Acum s-au format cu certitudine şi caracteristicile rasiale majore sau diferenţierile lingvistice majore.

b)Faza neolitică

Este o etapă mai scurtă şi are ca principală caracteristică descoperirea culturii sistematice a plantelor şi domesticirea animalelor care asigura resurse de hrană stabile, abundente, reducând dependenţa de circuitele naturale (revoluţia neolitică). Acest proces complex începe cel mai devreme spre 10 000 î.e.n., fiind clar conturat spre anul 6 000 î.e.n. în Asia de S-V, de unde s-a difuzat spre Europa C-V şi spre Asia C, după anul 4 000 î.e.n

În E Asiei, trecerea la agricultură era deja avansată în jurul anului 3 000 î.e.n. (este greu de apreciat dacă avem de-a face cu o difuziune dinspre V sau o evoluţie separată). În America C şi Andină, acest proces se manifestă independent spre anul 2 000 î.e.n.

Revoluţia neolitică a impus procesul de sedentarizare, delimitarea teritoriilor de referinţă fiind mai riguroasă. Nevoia continuă de terenuri agricole (datorită creşterii populaţiei), a dus la despădurirea şi desţelenirea unor întinse suprafeţe.

Analogia cu populaţiile care practică agricultura itinerantă în pădurile ecuatoriale, atestă o creştere sensibilă a efectivelor. Extrapolarea acestora şi examinarea unor aşezări neolitice din ariile de densă locuire conduc la aprecierea populaţiei Terrei la circa 15 mil. spre anul 4 000 î.e.n. ( o creştere de 3 ori în 6 000 de ani) şi la 50 mil. spre 3 000 î.e.n. (o înzecire în 7 000 de ani). Perioada de dublare s-a redus la 2000-2500 de ani.

Aceste evoluţii au presupus o creştere a sporului natural pe baza reducerii mortalităţii (studiile asupra scheletelor din unele necropole din Franţa atestă o proporţie ridicată a celor care depăşeau 40 de ani (15%), pentru prima dată, circa 2% depăşind pragul de 50 de ani. Ritmul de creştere a populaţiei era sensibil mai ridicat decât în Paleolitic (0,0023% anual, cu o accelerare între 4 000-3 000 î.e.n., 0,0108% anual). S-a depăşit astfel pragul de 1 loc./km2 pe spaţii extinse, în special în acele regiuni ale continentului asiatic în care trecerea la agricultură a fost mai timpurie.

c)Faza antică

Perioada Antichităţii (3000 î.e.n. - 476 e.n.), încheie ciclul primar printr-o creştere progresivă a populaţiei, în ritm lent dar evident mai accelarat decât anterior. Este o perioadă marcată de noi revoluţii (utilizarea metalelor, apariţia oraşului, a statului , a culturii scrise, dezvoltarea unor tehnici agricole precum irigaţiile etc.). În acest mod, productivitatea şi eficienţa muncii au crescut considerabil, având efecte imediate în creşterea numerică a populaţiei. Pe parcursul celor circa 3500 de ani populaţia Globului s-a dublat în două rânduri, durata de dublare reducându-se la 1 000 de ani.

Vîrful acestei evoluţii relativ accelerate este atins, spre anul 200, când se ajunge la circa 250 mil. loc. După această dată urmează un declin generat de marile migraţii provenite din spaţiul eurasiatic şi de destructurarea societăţii sclavagiste. Ritmul de creştere a fost în medie de 0,038 % anual, cu o acceleare între 400 î.e.n. şi 200 e.n.

Creşterea populaţiei a fost însoţită de progrese remarcabile ale nivelului de cultură şi civilizaţie (dezvoltarea unor forme de organizare socială, dezvoltarea matematicilor elementare, amplificarea relaţiilor de schimb la mari distanţe - pe uscat sau pe ape-, cu efecte majore asupra difuziunii unor invenţii, creşterea gradului de siguranţă etc.

Acum sunt efectuate primele înregistrări parţiale de populaţie (populaţia impozabilă sau incorporabilă). Cele mai vechi încercări aparţin Egiptului (sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n.), ulterior remarcându-se cele din Mesopotamia, Grecia, China, Israel şi Imperiul Roman (censul periodic la fiecare cinci ani). Acestea sunt surse utile pentru aprecierea evoluţiei populaţiei Globului, putând fi aplicate, prin extrapolare, la alte regiuni avansate care nu au lăsat astfel de documente(India). Astfel, populaţia Egiptului era apreciată la 3,5-7,5 mil (în sec V î.e.n.), adică o Dg de 100-200 loc./km2. Pentru Mesopotamia, aprecierile converg spre 4 mil. loc., în timpul lui Sargon I (2800 î.e.n.) sau chiar 6 mil. în sec. IX î.e.n.

Documentele din epocă atestă şi strămutarea frecventă a unor populaţii sau oferă date despre dimensiunea medie a familiei (2-4 copii în medie la asirieni), atestând o creştere semnificativă a duratei vieţii. Tot asirienii sunt cei care aveau reglementări precise asupra

interdicţiei avortului, fapt ce atestă existenţa unor politici clare în domeniul controlului populaţiei.

Pe continentul european, primele informaţii provin din Grecia, unde la apogeu (sec.al V-lea î.e.n.) se înregistrau circa 2 mil.loc. din care 600 000 în Attica (cu o Dg de 200 loc./km2 care explică presiunea ce a generat marea colonizare greacă).Grecia antică permitea controlul descendenţei, fapt ce a impus mai târziu o tendinţă de depopulare (citată de autori ca Polybiu, Strabon, Plutarh).

Informaţiile din perioada romană (interpretate de J.K.Beloch, întemeietorul demografiei istorice) sunt apropiate de realitate. Imperiul Roman la apogeu (spre 200 e.n.) număra 55 mil.loc. (20-25% din populaţia Globului), distribuiţi astfel: 7 mil. în Italia actuală, 6 mil. în Pen.Iberică, 5 mil. în Galia transalpină, 2 mil. în provinciile dunărene (Retia, Noricum, Dacia), 3 mil. în Grecia şi regiunile vecine (Macedonia, Tracia), 1 mil. în Ins.Britanice iar cea mai mare parte revenea provinciilor africane (11,5 mil. în Egipt) şi celor din Asia de SV (19,5 mil., Asia Mică, Siria, Palestina, etc). De remarcat că o bună parte dintre coloniştii aduşi în Dacia după cucerire au fost recrutaţi tocmai din regiunile dens populate (sudul Pen.Iberice, Macedonia, Orientul Apropiat).

În Extremul Orient, datele parţiale asupra populaţiei Chinei indică la apogeul Imperiului Han (sec. I e.n.) circa 40-70 mil.loc. Existenţa unui paralelism în evoluţia populaţiei din cele două mari arii de civilizaţie ale Globului constituie subiectul unor controverse. Deşi nu sunt informaţii directe, prin extrapolare, se poate aprecia că cea de-a treia mare concentrare umană a Globului era subcontinentul indian (40-50 mil.loc.) la începutul erei noastre. O concentrare importantă era şi cea din Platoul Iranian ( 8-10 mil.loc). SE Asiei era mult mai slab populat (5-6 mil.loc) la fel ca şi regiunile nordice ale Eurasiei. Zone dens populate astăzi (Japonia sau Coreea), se aflau în prima fază a procesului de populare.

În Africa subsahariană locuiau probabil circa 15-17 mil.loc iar America era slab populată (5-6 mil.). Oceania cu circa 1 mil.loc. ocupa, ca şi astăzi, ultima poziţie, frontul de populare avansând până în Melanezia, unele arhipelaguri mari nefiind populate (Noua Zeelandă, Hawaii, Polinezia).

Ciclul primar se termină printr-o perioadă de declin, specific mai ales celor trei mari nuclee de concentrare a populaţiei (chinez, indian şi circummediteranean). Cauzele acestui declin sunt diverse :

-slăbirea autorităţii statului, în contextul unei fiscalităţi apăsătoare;

-slăbirea vitalităţii demografice datorată frecvenţei foametei (anii 250-270 din Imp.Roman), războaielor continui, celibatului definitiv;

-sclavajul, care afecta o mare parte din populaţie;

-invaziile unor populaţii nomade dinspre C Asiei (hunii au atacat toate cele trei mari nuclee amintite) ori dinspre N Europei. Acestea nu se datorau creşterii spectaculoase a efectivelor ci limitării resurselor;

-frecvenţa epidemiilor de ciumă sau de tifos exantematic completează acest tablou sumbru (ciuma antoniană, activă încă din 166 la Seleucia în Orient, adusă la Roma în 172 şi extinsă în Galia şi Spania în 180 de ex., Dio Cassius menţiona, exagerând, la Roma câte 2 000 decese zilnic). Autorităţile au răspuns la aceste evoluţii negative cu măsuri de încurajare a familiei, fără rezultate, pentru repopularea unor zone pustiite s-a recurs la prizonieri barbari (mai ales germanici, în timpul lui Marc Aurelius de ex.).

Ciclul intermediar

Spre deosebire de ciclul primar, se remarcă prin extensia temporală mai scurtă (1200 de ani) şi dinamica specifică, în zigzag (perioade mai lungi de creştere lentă, urmate de perioade mai scurte marcate de un declin brusc datorat unor epidemii, invazii sau războaie care au afectate selectiv ariile de veche civilizaţie din spaţiul eurasiatic dar şi Lumea Nouă după Marile Descoperiri Geografice).

La începutul ciclului, efectele cumulate ale factorilor care au condus la decăderea civilizaţiilor antice, au creat prima mare perioadă de declin demografic la nivel global din ultimele două milenii. Migraţiile populaţiilor nomade, pornite din centrul Asiei, s-au dirijat spre toate ariile de veche civilizaţie ale Antichităţii, antrenând în mişcarea lor şi alte popoare. Astfel, hunii au împins alanii din stepele ponto-caspice spre Europa, generând deplasarea populaţiilor germanice şi slave. Efectivele acestor populaţii migratoare nu erau foarte mari (de ex. ostrogoţii erau cel mult 200 000, burgunzii vreo 100 000 iar al vandalii cel mult 80 000). Aceste efective erau însă suficiente pentru a dezechilibra societăţile bine structurate din spaţiul euro-mediteranean, aflate într-o perioadă de profundă criză socială şi morală.

Multe din câştigurile Antichităţii în domeniul calităţii vieţii vor fi pierdute pentru mult timp. Evul Mediu apare în prima sa parte ca o epocă de regres : scăderea speranţei de viaţă, precaritatea igienei colective, care favoriza molimele etc.

Declinul amorsat la finele Antichităţii se stabilizează la nivel global spre anul 600 e.n. la circa 200 mil.loc., cele mai afectate fiind regiunile din bazinul mediteranean, în timp ce aria indiană cunoaşte o creştere continuă, devenind astfel a doua mare concentrare umană de pe Glob.

Stabilizarea efectivelor este urmată de o creştere destul de rapidă (între 1000-1200), legat de consolidarea statelor feudale în V Europei. Această undă de progres a pornit din Italia, unde încă din sec.VIII-IX se remarcă o extindere a vetrelor unor oraşe (Pavia, Verona, Piacenza, Lucca). În regiunile aflate sub jurisdicţia Imperiului Bizantin, acest progres era chiar mai vizibil (Ravenna, Veneţia).

Un rol important l-a avut noua revoluţie agrară de la începutul mileniului al II-lea, manifestată prin asolamente şi tehnici agricole mai evoluate decât cele antice. Aria de difuziune a acestei unde de progres a fost NV Europei, în spaţiul fostului Imperiu Carolingian, unde se observă o sporire a impactului antropic prin defrişări masive, drenarea unor zone umede (mai ales în Germania). Aceasta va determina formarea unui curent secular de difuziune a germanilor spre est (marşul spre răsărit) până în Transilvania şi

Ţările Baltice. Alte zone, dens populate în Antichitate (în Imperiul Bizantin), nu au fost atinse decât tangenţial de aceste unde de progres, invaziile migratorilor continuând aici înt tot Evul Mediu (bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari etc.).

O evoluţie similară o cunoaşte şi populaţia Asiei Musonice, prin difuziunea riziculturii în Indochina şi Insulinda unde se constituie pentru prima dată state puternice create fie de populaţii locale (khmeri, austronezieni) fie de populaţii migrate din S Chinei actuale (birmani, thai). Un rol identic l-a avut rapida extindere a civilizaţiei arabo-islamice (sec.VIII-IX).

Prima parte a Evului Mediu se impune şi prin popularea unor spaţii insulare izolate, odată cu dezvoltarea tehnicilor de navigaţie (Islanda, populată de vikingii veniţi din Scandinavia, Madagascarul, populat în principal de imigranţi din Insulinda, Hawaii, Noua Zeelandă, Marchizele etc.).

Spre 1340 populaţia Globului depăşea cu siguranţă 400 mil.loc., durata de dublare scăzând astfel la 750 de ani, corespunzător unui ritm de creştere anuală de 0,088%, dublu faţă de valorile maxime înregistrate în Antichitate.

Această creştere a fost anulată de efectele catastrofale ale epidemiei de ciumă din 1348-1349 care a decimat populaţia din zone dens populate ale Europei (Italia, Ţările de Jos, Franţa, cu scăderi de 50%), cifra anterioară fiind atinsă din nou spre 1500, în perioada Renaşterii. Epidemiile de ciumă se datorau şi stării proaste de igienă (mai precare ca în Antichitate). La fluctuaţia efectivelor au contribuit şi luptele continue dintre feudali sau secetele urmate de crize subzistenţiale. Un rol important în reducerea avântului demografic din secolele XI-XII l-a avut şi marea invazie mongolă, mai ales în Asia.

Sfîrşitul ciclului medieval se încadrează în aceeaşi notă, chiar dacă la nivel global se constată o redresare care face ca spre 1550 populaţia Globului să depăşească 500 mil.loc. (în sec. al XVI-lea înregistrându-se cel mai rapid ritm de creştere de pînă atunci, 0,23% anual). La nivel regional sunt semnalate fluctuaţii extreme, mai ales în America, unde populaţia locală a fost masiv decimată în Antile sau în zonele costiere (înainte de sosirea europenilor, populaţia amerindiană se apropia de 15 mil.loc. pentru ca în sec. al XVII-lea numărul lor să se reducă sub 10 mil. Tot acum se face resimţit şi comerţul cu sclavi negri de pe coastele vestice ale Africii care va perturba echilibrul demografic al acestui continent, ponderea populaţiei africane scăzând continuu pînă la 1950.

La mijlocul sec. al XVII-lea se manifestă o altă perioadă de declin, mai redus decât cel din secolul al XIV-lea, datorită războaielor pustiitoare din Europa (cel de 30 de ani, care a pustiit regiuni întinse din Europa C, suprapus unor epidemii de ciumă), foametei endemice (în Europa, în SE Asiei), legată de unii specialişti şi de răcirea climatică („mica glaciaţiune”) la care s-a adăugat incidenţa comerţului cu sclavi africani, majoritatea acestora pierind pe drum.

Asupra numărului populaţiei mondiale la sfîrşitul ciclului intermediar (1700) părerile sunt împărţite: unii admit că efectele factorilor regresivi menţionaţi nu au permis o creştere a populaţiei este nivelul maxim anterior epidemiei de ciumă de la 1348; alţii susţin că

dinamismul înregistrat în unele perioade (sec. X-XII, XV-XVI) a reuşit să relanseze creşterea.

Ultima opinie pare mai apropiată de realitate dacă o comparăm cu efectivele populaţiei din epoca modernă, estimările minime propuse pentru 1700 – 532 mil. loc. fiind greu de acceptat. O creştere cu aproape 400 mil.loc. pe parcursul sec. al XVIII-lea, este în afara logicii evoluţiei fenomenelor demografice. Cele circa 612 mil.loc. de la 1700 se repartizau cam în aceleaşi arii de maximă concentrare, conturate în Antichitate, fiecare cu peste 100 mil.loc.: China, subcontinentul indian, Europa. În Europa, statul cel mai populat era Franţa (22 mil.), poziţie pe care o deţinea din Evul Mediu timpuriu (15 mil. în 1328, ceea ce explica rolul său major în istoria europeană a epocii). Urmau Germania şi Italia cu 13 mil. fiecare, Spania cu 8 mil., Polonia cu 6 mil., Marea Britanie cu 5 mil.. Rusia, cu toată extinderea sa, nu depăşea Germania sau Italia.

Progresul cel mai spectaculos l-a înregistrat Japonia, care devansa la 1700 toate statele populate din Europa (locul 3 în lume, cu circa 29 mil., faţă de numai 3 mil. la începutul ciclului). Explicaţia acestei creşteri constă în izolarea insulară (după 1277 arhipelagul nu a mai fost ameninţat de invazii) şi în crearea unei solide civilizaţii proprii, grefată pe influenţele sino-budiste.

Cele mai multe dintre statele cu pondere însemnată altădată, din Orientul Apropiat, şi-au pierdut importanţa demografică, evoluând după 1200 în direcţia unui declin lent sau a unei stabilităţi relative (Egipt, Turcia, Iran etc.). Astfel, centrul de greutate al populaţiei din bazinul mediteranean s-a deplasat durabil pe versantul nord-vestic al acestuia.

Ciclul actual

Limita inferioară a acestui ciclu se situează la 1700, din mai multe motive :

-acum este iniţiată revoluţia industrială, al cărei rol în modificarea sistemului de populare al Planetei a fost capital;

-relativa izolare a diverselor regiuni ale Globului este ruptă din această perioadă când debutează, la scară largă, colonizarea europeană a Lumii Noi şi împărţirea, între marile puteri coloniale, a celei mai mari părţi a Africii şi Asiei. Se poate spune că este momentul în care fenomenele globalizării şi mondializării încep să devină o certitudine;

-tot acum se manifestă, cu mai mare eficienţă, primele forme de control al creşterii populaţiei, sunt întreprinse primele înregistrări fiabile ale populaţiei iar în agricultură se petrec transformări spectaculoase – introducerea masivă a unor plante de cultură din Lumea Nouă în cea Veche şi invers, modificarea sistemelor de cultură, devenite tot mai intensive etc.

În cadrul acestui ciclu deosebim două faze distincte : modernă şi contemporană.

Faza modernă

Se suprapune perioadei marcate de impunerea relaţiilor capitaliste în Europa şi America de N având drept corolar expansiunea colonială vest-europeană în Asia şi Africa (1750-1950).

Tot acum debutează explozia demografică, fenomen manifestat simultan cu revoluţia industrială declanşată NV Europei şi propagată treptat spre S şi E sau peste ocean, în America de N. Explozia demografică este şi expresia creşterii vizibile a standardului de viaţă, îndeosebi pe plan medical (forme noi de combatere a unor maladii –vaccinuri, medicamente etc.), reducându-se astfel mortalitatea generală.

O creştere sensibilă a populaţiei se constată şi în Extremul Orient (Japonia, China) determinată de progresele înregistrate în agricultură – noi tehnici de cultură a orezului, folosirea pe scară largă a unor amendamente, răspândirea practicii culturilor succesive care au permis subzistenţa unor mase tot mai importante de oameni.

Africa a rămas în afara acestor evoluţii datorită decalajului tot mai mare pe plan civilizaţional dar şi vânătorii de sclavi sau introducerii unor boli necunoscute, în contextul colonizării europene.

America şi Australia, intră într-o fază accelerată de creştere (America de N din sec. al XVIII-lea, Australia şi unele regiuni ale Americii Latine din sec. al XIX-lea). Această creştere a fost susţinută de o puternică emigraţie de sorginte europeană, efect al exploziei demografice amintite dar şi al expansiunii coloniale. Perioada de vârf a acestui val migratoriu se suprapune celei de-a doua părţi a sec. al XIX-lea şi primei părţi a sec. al XX-lea. Acest flux este destul de corect apreciat, dată fiind organizarea curentă a recensămintelor în ţările europene, după 1800.

Aceste înregistrări relativ exacte permit evaluarea unei creşteri progresiv accelerate pe parcursul întregii perioade (ritmul mediu anual a ajuns la 0.48%, cu valorile cele mai mari după 1900, în ciuda influenţei celor două războaie mondiale, dar în contextul debutului manifestării exploziei demografice în Africa, America Latină şi Asia).

Durata de dublare a populaţiei mondiale scade la circa 150 de ani într-o primă fază (până la 1900), creşterea cea mai însemnată revenind Americii (de 11 ori), Oceaniei (3,6ori) şi Europei (de 3,3 ori). În 1900, Europa a înregistrat proporţia maximă atinsă vreodată (peste ¼ din populaţia mondială), fapt ce explică rolul său politic pregnant.

În ierarhia statelor europene s-au produs modificări generate de comportamentul demografic diferenţiat: Franţa, care intră într-o fază de relativă stagnare, urmare a unui comportament denatalist, este depăşită treptat de celelalte state europene importante - Rusia, Germania, Marea Britanie şi Italia. Un caz particular în Europa sec. al XIX-lea l-a constituit Irlanda care, după 1815, a intrat într-o fază de declin accelerat, consecinţă a emigrării masive şi a foametei teribile din 1848-1851.

Un alt fenomen capital al acestei perioade este urbanizarea, corolar al industrializării, care a condus la formarea unor concentrări de populaţie de tip urban-industrial, prin deplasarea unor mase imense de populaţie rurală (exod rural). Trebuie făcută o distincţie între exodul

agricol şi exodul rural, primul fiind o componentă a celuilalt care presupune şi plecarea masivă a altor categorii de populaţie rurală : aristocraţi, artizani, comercianţi etc.

Între 1900 şi 1950, America şi Oceania cunosc acelaşi proces de creştere rapidă, rezultat al punerii în valoare a unor teritorii anterior slab populate. Totuşi, în valori absolute creşterea este mult inferioară celei din Europa, chiar dacă spre sfârşitul perioadei se impun cu claritate trei noi puteri demografice – S.U.A., Brazilia şi Mexic.

În Asia ritmul de creştere a fost mai lent, dar aplicat la o masă enormă, a înregistrat cele mai mari creşteri în valori absolute, menţinându-şi supremaţia la nivel mondial (în jur de 60%). Mutaţii importante s-au produs şi în ierarhia statelor asiatice: China s-a distanţat după 1800 tot mai mult de subcontinentul indian, avantaj menţinut până recent. Foarte dinamice au devenit regiunile din SE Asiei : Insulinda, Indochina, Taiwanul. Astfel, Indonezia a depăşit după 1900 cele mai populate state europene. În C şi SV Asiei, letargia instaurată în Evul Mediu a continuat până după 1900, situaţie care caracteriza şi nordul Africii

După 1900 se produc mutaţii importante:

-Europa îşi pierde dinamismul anterior (scăderea natalităţii, emigraţia peste ocean, efecte nefaste ale războaielor mondiale -10 mil. pierderi umane în primul şi 50 mil. în al doilea).

-America îşi păstrează dinamismul demografic chiar şi după reducerea aportului migratoriu, populaţia a păstrat, prin inerţie, o structură mult mai favorabilă pe vârste.

-Asia înregistrează un reviriment vizibil, mai ales în S şi SV continentului;

-Africa, înregistrează primele semne clare ale unei explozii demografice fără precedent, după câteva secole de stagnare.

Această perioadă se remarcă poate şi prin cea mai rapidă extindere a sistemului de populare înregistrată vreodată. Este de fapt, perioada în care ekumena, aşa cum o cunoaştem astăzi, se constituie în liniile sale generale.

Acum sunt valorificate ultimele regiuni europene rămase slab populate: câmpiile stepice din SE continentului. Tot acum frontul de populare avansează spre interiorul zonelor muntoase europene, în interesul exploatării unor resurse indispensabile dezvoltării economiei capitaliste.

Cea mai evidentă extindere este opera colonizatorilor originari din Europa, care vor transforma într-un timp foarte scurt „Lumea Nouă”, unde fronturile pioniere s-au succedat rapid spre V. Tot europenii vor stimula popularea unor arii insulare slab umanizate, depopulate sau nevalorificate antropic, în contextul dezvoltării agriculturii de plantaţie (Antile, Mascarene, Oceania), colonizând populaţii diverse (africane, asiatice sau europene).

Asia a cunoscut fenomene similare, populaţiile din SE, extinzându-şi teritoriile în detrimentul pădurilor tropicale.

În Africa subsahariană, incidenţa vânătorii de sclavi negri s-a redus treptat până la dispariţie, zonele litorale, mai insalubre de obicei, cunoscând un reviriment important odată cu instalarea colonizatorilor europeni, aici situându-se majoritatea punctelor de trafic.

b)Faza contemporană

Cea mai scurtă dintre etapele evoluţiei numerice a populaţiei Globului dar şi cea mai spectaculoasă, acoperă timpul scurs după 1950, caracterizat prin cel mai înalt ritm de creştere atins vreodată, efect al exploziei demografice manifestate în continentele rămase anterior în afara acesteia – Africa, Asia şi America Latină.

Creşterea populaţiei devine o preocupare majoră de interes global (conferinţe de specialitate după 1968). Acest interes se justifică şi prin durata redusă a dublării populaţiei (36 de ani, dacă luăm ca bază anul 1950, sau de 40 de ani dacă ne raportăm la anul 1968). După 1950, populaţia mondială a crescut cu circa 4,3 md. locuitori (1950-2008), mai mult decât în toate perioadele anterioare. Explozia demografică se manifestă acum la cote maxime, în contextul unor progrese remarcabile în domeniul medical, difuzate masiv, până în cele mai sărace state. Se suprapune şi inerţia istorică a populaţiilor africane, unde modernizarea social-economică este mai lentă sau abia s-a declanşat.

Creşterea populaţiei se aplică la mase tot mai mari. După 1970 se constată o reducere progresivă a ritmului anual (valoarea maximă, de peste 2%, corespunde anilor 1965-1975, scăzând apoi treptat pînă la 1,2% între 2005-2008. În valori absolute, valoarea maximă a creşterii a întârziat mai bine de două decenii, abia după 1995 se constată o scădere după un nivel record de circa 90 mil.loc. anual.

Cu toată generalizarea recensămintelor, efectivele populaţiei mondiale sunt încă relativ cunoscute, multe state nu au afectat încă o astfel de anchetă. Aceste înregistrări pot infirma sau confirma estimările oficiale ( de ex., China era creditată în 1947 cu 476 mil. de loc., dar rec. 1950 îi atribuia 600 mil.; Nigeria er creditată cu 30 mil.loc. în 1965, dar avea conform rec. 55 mil. iar prognozele bazate pe această din urmă cifră s-au dovedit exagerate, O.N.U. estima pentru 1990, 120 mil., dar rec. 1992 a găsit doar 95 mil. Foarte puţin cunoscute sunt efectivele multor state importante la nivel regional, care încă nu au efectuat un recensămînt (Etiopia, Yemen, Arabia Saudită, Afganistan). Fiabilitatea valorilor prezentate este mai mare ca oricând, evoluţia populaţiei fiind cunoscută cu suficient de mare exactitate la nivel global. Supraevaluarea sau subevaluarea după caz, în unele state, nu poate modifica esenţial estimările mondiale.

În contrast cu ţările în curs de dezvoltare, în ţările dezvoltate, această ultimă perioadă a ciclului actual este marcată de tendinţa generală de scădere a ritmului de creştere a populaţiei ca urmare a scăderii vitalităţii demografice. În acest context, deficitul natural, mult timp o raritate caracteristică pentru Germania şi Ungaria, a devenit o situaţie obişnuită pentru mai toată Europa sau chiar pentru unele state asiatice. Este de fapt tendinţa inversă, de implozie demografică, fenomen care nu îngrijorează atât prin efectul reducerii populaţiei cât prin acela, deja puternic resimţit, al îmbătrînirii acesteia. Această situaţie este de natură

să modifice profund ierarhiile mondiale în domeniu, multe state europene se menţin cât de cât doar printr-un consistent aport migratoriu.

Cu toate acestea, o creştere a ponderii continentelor în care explozia demografică îşi menţine încă prin inerţie influenţa, este indubitabilă. Asia nu-şi va pierde poziţia, dar Europa, inclusiv partea europeană a Rusiei, va pierde teren în faţa Africii şi Americii. America de Sud a recuperat diferenţa care o separa de America de Nord dar nu va mai înregistra pe viitor o creştere notabilă iar Oceania va rămîne la acelaşi nivel coborât de populare.

Evoluţiile de după 1950 au adus în prim plan demografic o serie de state care au devansat statele cele mai populate din Europa – Indonezia, Brazilia, Pakistan, Bangladesh, Nigeria, Mexic, toate cu peste 100 mil.loc. în 2003, la care se adaugă Filipine, Etiopia, Vietnam, Egipt, Turcia Iran, fiecare cu o pondere de peste 1% din populaţia mondială. Propulsate la nivelul de puteri regionale sau recâştigându-şi poziţia de altădată (Turcia, Egipt, Iran) aceste state au un rol tot mai important în gestiunea resurselor umane ale Planetei, cu condiţia rezolvării unor probleme derivate din depăşirea raportului optim dintre populaţie şi resursele locale. Rezolvarea acestora este posibilă numai prin atingerea unui echilibru al creşterii demografice (Egiptul de ex., are ca soluţie costisitorul proiect New Valley, care va costa 89 md. USD până în 2020 şi va recupera 534 000 ha teren arabil în oaza El Kharga, la vest de Nil şi în Peninsula Sinai).

3.2. Bilanţul natural al populaţiei

Bilanţul natural este determinat de două componente esenţiale: natalitatea şi mortalitatea. În funcţie de diferenţa dintre ele, o populaţie oarecare înregistrează un excedent (spor) natural sau un deficit natural. Natalitatea este elementul activ în acest bilanţ iar mortalitatea cel pasiv. Ambele se supun unor legi biologice comune cu ale tuturor vieţuitoarelor, specia umană distingându-se prin posibilitatea unui anumit control care le poate modifica nivelul.

Progresul societăţii umane a implicat şi un progres continuu al controlului acestor două componente vitale.

3.2.1.Natalitatea

Componenta activă a BN, exprimând numărul de născuţi vii Nv), raportat la mia de locuitori (Pt*1000). Este mai uşor controlabilă, fie de către familie, fie de către stat :

N=Nv/Pt*1000

Posibilitatea controlului implică o mare variabilitate în timp, putând înregistra salturi conjuncturale remarcabile (cazul 1967-1968 în România). Spre deosebire, mortalitatea este mult mai greu de controlat.

Numărul născuţilor vii nu este totdeauna cunoscut (mai ales în ţările slab dezvoltate unde sunt declaraţi mai târziu sau doar în cazul în care sunt viabili.

Putem cunoaşte doar natalitatea brută (Nb), care nu reflectă decât parţial capacitatea reproductivă a unei populaţii, datorită ponderii diferite a sexelor sau a grupelor de vârstă. Astfel, un stat (o regiune sau o localitate) cu o pondere mare a vârstnicilor apare cu valori foarte reduse al Nb, spre deosebire de un stat cu pondere mare a populaţiei tinere. Abateri semnificative apar şi în cazul unei uşoare dominanţe masculine.

O rezolvare poate consta în utilizarea natalităţii standardizate (Ns), obţinută prin raportarea la o populaţie standard (Ps) şi nu la una reală (o populaţie cu o structură ideală pe grupe de vârstă) : Ns=Nv/Ps*1000. Este rar folosită, nefiind o unanimitate în ce priveşte calculul Ps.

Din acest motiv sunt utilizaţi în analiza ştiinţifică indicatorii fertilităţii populaţiei, care iau în calcul numai populaţia feminină de vârstă fertilă (15-49 ani).

3.2.2. Factorii care influenţează natalitatea

Natalitatea este un fenomen natural supus unor influenţe puternice din partea unor factori social-economici şi politici. Putem distinge astfel: natalitatea naturală (potenţială), în absenţa oricăror măsuri de ordin social; natalitatea reală, consecinţă a influenţei unor factori diverşi.

a)Natalitatea potenţială (fiziologică)

Nivelul maxim care poate fi atins în absenţa oricăror constrângeri sociale este de 45-60‰ (valoarea maximă atestată în prezent la unele populaţii africane sau în trecut la populaţii de origine europeană - coloniştii francezi din Quèbec).

Natalitatea potenţială este rareori atinsă, fiind influenţată de:

-starea sănătăţii populaţiei. Bolile endemice (mai ales cele venerice) induc sterilitatea. Speranţa de viaţă este afectată de maladii, acestea reducând potenţialul reproductiv al unei populaţii (cazul Africii înainte de 1950, unde pe arii extinse 20-25% dintre femei erau afectate de boli foarte grave - boala somnului, sifilis, malarie etc., situaţie schimbată ulterior deşi în sudul acestui continent recrudescenţa SIDA produce aceleaşi efecte). Eradicarea malariei în Sri Lanka, a condus după 1950 la o creştere rapidă a natalităţii (peste 50‰);

-regimul alimentar pare să aibă o influenţă notabilă: fertilitatea feminină este invers proporţională cu consumul de proteine şi direct proporţională cu cel de vegetale. Parţial, reducerea natalităţii în ţările dezvoltate este imputabilă şi creşterii consumului de proteine. Ariile de consum preferenţial al orezului se remarcă printr-o fertilitate potenţială ridicată (administrare timpurie la copii a fierturilor de orez, mamele putând astfel concepe din nou);

-modul de hrănire a copiilor mici: alăptarea până la vârsta de 2-3 ani (normală din punct de vedere biologic) induce o diminuare a capacităţii reproductive, cazul multor state africane;

-particularităţile rasiale sunt discutabile, subsidiare standardului de viaţă şi comportamentului demografic. Sigură este frecvenţa mai mare a fenomenului gemelar la

negroizi (2% din Nv), la ţigani (până la 4,5%) spre deosebire de mongoloizi (0,6%) sau europoizi (1,1%).

-contextul climatic: în climatele excesiv de reci, cu ierni lungi, omul s-a adaptat mai greu, capacitatea reproductivă fiind mai redusă (cazul inuiţilor). În zonele cu climat diferenţiat se manifestă o frecvenţă mensuală a naşterilor mai ridicată în timpul verii (aprilie-mai în unele state vestice sau iulie-septembrie în cele estice, cu climat continental) şi un minimum în timpul iernii.

-structura pe grupe de vârste şi sexe: populaţiile cu o structură deformată – cazul emigranţilor, au o natalitate mai redusă sau dimpotrivă, foarte ridicată în cazul în care există un aflux sporit de populaţie tânără;

-conjunctura demografică, vizibilă atunci când se manifstă o schimbare bruscă a tendinţelor (cazul României, când în 1990 s-a produs o scădere drastică a natalităţii în special începând din aprilie, urmare a liberalizării avorturilor, astfel modificându-se evoluţia mensuală a naşterilor).

b)Natalitatea reală

Urmare a conjuncţiei unor factori diverşi, natalitatea reală este diferită de natalitatea potenţială. Cei mai importanţi sunt :

-standardul de viaţă: impune o relaţie invers proporţională, cu cât este mai ridicat cu atât natalitatea este mai redusă. Creşterea nivelului de trai determină familiile să-şi diminueze descendenţa. La 1800, doar 50% din copii ţărilor vest-europene aveau şansa să atingă vârsta maturităţii, pe când astăzi se ajunge la peste 99%. Numărul mediu de copii pe familie a scăzut masiv în ţările dezvoltate – de la 5 acum un secol la 1-2 în prezent;

-nivelul şcolarizării este foarte important: studiile arată un număr mai mare de copii în rândul femeilor analfabete faţă de cele cu studii superioare (în S.U.A.: 3,86 faţă de 1,38). Această situaţie este legată şi de modul de viaţă - tendinţa spre supraconsum, creşterea timpului liber etc.

-structura socială: sunt diferenţe importante între categoriile sociale, familiile înstărite având mai puţini copii decât cele mai modeste (de ex. în Franţa anilor 1970, familiile burgheze aveau 2,6 iar cele de agricultori 4,1 copii). În timp, acest factor se reduce progresiv şi chiar se ajunge la inversiuni (în statele vestice);

-segregaţia rasială, corelată cu standardul de viaţă, produce efecte identice. Tipice sunt din acest punct de vedere R.S. Africană, S.U.A., Brazilia, Australia, Noua Zeelandă etc.

-structura pe medii: oraşul are o influenţă certă, corelată cu nivelul veniturilor. În anii 1970, familiile urbane din S.U.A., cu venituri mari, aveau în medie 2,2 copii, spre deosebire de familiile din mediul rural, cu venituri mai mici (3,9 copii). Şi în România se manifestă aceeaşi diferenţiere (faţă de media de 1,3 copii, în 2008, în oraşe se înregistra un nivel de 1,1 iar în sate 1,5);

-gradul de ocupare a populaţiei active feminine, contribuie la scăderea natalităţii, strâns legat de modificarea moravurilor şi a mentalităţilor;

-politica statului. În funcţie de orientarea acesteia se disting:

1)politicile nataliste (statul susţine o Nb ridicată – Franţa postbelică, unele state comuniste înainte de 1989, Suedia, se vede ameninţat de deficitul natural – Germania după 1970, statele est-europene după 1990 sau are o politică expansionistă –Israel, Germania nazistă, Italia fascistă).

Aceste politici constau în măsuri de sprijinire a mamei şi copilului: alocaţii, concedii plătite, asigurarea locului de muncă. În afara Europei, această politică este prezentă şi în Australia, Argentina sau în ţările petroliere din SV Asiei

2)politicile denataliste, care urmăresc diminuarea creşterii naturale prin intermediul reducerii Nb. Constau în măsuri de planning familial: răspândirea mijloacelor anticoncepţionale, legiferarea unor vârste limită la căsătorie (China), impozitarea suplimentară a familiilor cu mulţi copii (China), sterilizarea în masă, atât a femeilor cât şi a bărbaţilor (India, China, Thailanda, în trecut şi în Japonia, parţial aplicată şi în Indonezia, Bangladesh, Vietnam.

Rezultatele sunt contradictorii, mai vizibile în China decât în India (statul care a iniţiat această politică), cu efecte sigure în unele state africane şi asiatice (Tunisia, Maroc, Algeria, Iran, Turcia, Sri Lanka). Foarte concludente sunt rezultatele din unele state latino-americane (Mexic, Brazilia) iar recent şi unele state din Africa Subsahariană progresează în acest sens (Ghana, Kenya, Senegal etc.)

3)politicile indiferente, în care autorităţile nu intervin în nici un mod, cazul S.U.A., multor state latino-americane, africane şi chiar est-europene;

-structura tradiţională a familiei: poligamia contribuie la diminuarea Nb, majoritatea bărbaţilor rămînând necăsătoriţi. Tendinţa de dispariţie a acestui fenomen a avut ca efect creşterea Nb în unele state musulmane. Are un rol contradictoriu, majoritatea femeilor de vârstă fertilă fiind căsătorite. În unele state din Africa subsahariană, celibatul feminin definitiv este extrem de redus (Niger, doar 0,1% pentru grupa de vârstă de 45-49 ani);

-vârsta medie la căsătorie: invers proporţională cu numărul naşterilor, cu cât este mai ridicată cu atât natalitatea este mai redusă. Creşterea acesteia impune o scădere vizibilă a natalităţii (de ex. în Bangladesh, unde a ajuns la 27,3 ani pentru bărbaţi şi 19,6 pentru femei, în paralel cu sporirea numărului femeilor active, pe fondul slăbirii influenţei religiei musulmane şi al sărăciei. Căsătoria precoce a populaţiei feminine în statele Africii subsahariene explică parţial menţinerea unui nivel al Nb apropiat de maximumul biologic (Niger).

În Europa, acest indicator este ridicat impunând, valori reduse ale Nb (peste 30 de ani la bărbaţi şi 27 ani la femei în V, chiar mai mult în Irlanda, Pen.Scandinavia, Italia sau Spania). Acest indicator este tradiţional ridicat şi în Orientul Apropiat (la bărbaţi) şi are o

tendinţă de creştere peste tot în lume (datorită generalizării şcolarizării, creşterii gradului de ocupare a femeilor în activităţi neagricole etc.).

Indicatorii care exprimă relativ aceste fenomene sunt:

-nupţialitatea (numărul de căsătorii la mia de locuitori);

-divorţialitatea (numărul de divorţuri la mia de locuitori).

Nupţialitatea redusă şi divorţialitatea mare contribuie de regulă la scăderea natalităţii (Europa, America de N). Un alt indicator util este frecvenţa naşterilor ilegitime (creştere rapidă în continentele menţionate, cu valori de peste 50% în ţările nordice şi chiar în unele est-europene). America Latină prezintă o situaţie complet opusă, familiile fiind extrem de stabile (0,2‰ divorţialitate, faţă de 5,1‰ în S.U.A., nupţialitate de peste 7‰, faţă de valorile de 3-5‰, curente în Europa). Statele asiatice şi cele nord-africane prezintă o situaţie similară (influenţa Islamului, tradiţiile familiale etc.). În Africa, situaţia este greu de estimat din cauza promiscuitîţii şi absenţei stării civile (poligamie frecventă, căsătorie la vârste mici, context cultural favorabil familiei extinse, chiar şi în rândul categoriilor emancipate etc.);

-prescripţiile religioase sunt adesea foarte importante, opunându-se planificării familiei sau divorţului ori avortului (statele musulmane în ansamblu dar şi regiuni sau state cu populaţii catolice sau (neo) protestante, fidele prescripţiilor biblice (Irlanda, local în Polonia, vestul Franţei ).

Influenţa acestui factor creşte atunci când unele comunităţi religioase sunt minoritare. De ex. în India, în rândul musulmanilor minoritari (13% din populaţie), natalitatea este cu 1/3 mai ridicată decât în cazul majorităţii hinduse.

Opoziţia unor confesiuni religioase faţă de avort, poate impune o anumită politică în domeniu (în Irlanda este ilegal), contribuind la păstrarea unei natalităţi mai ridicate. Dimpotrivă, acolo unde această practică este frecventă, natalitatea poate înregistra o scădere dramatică (estul Europei după 1990, România deţinând mult timp un trist record, cu un vârf în 1990-1991 când se înregistrau 5 avorturi/la 1 naştere!)

3.2.4. Mortalitatea

Elementul pasiv al dinamicii populaţiei este calculat prin raportarea numărului de decese (D) într-o perioadă dată (un an de regulă), la populaţia totală (Pt). Este de fapt mortalitatea brută, care, ca şi natalitatea nu este cunoscută cu exactitate, mai ales în Lumea a Treia : Mb=D/Pt*1000. Astfel, în India anului 1950 nu erau declarate decât 60% dintre decese, situaţie schimbată ulterior în această ţară dar încă frecventă în statele africane.

Valorile mortalităţii sunt foarte diferite raportate la grupele de vârstă, fiind mai ridicată sub 1 an, scăzând apoi rapid pînă la un minimum atins între 15-25 de ani, pentru ca ulterior să crească lent, cu o accelerare după 60-75 de ani (după caz). Este situaţia caracteristică statelor dezvoltate, în statele în curs de dezvoltare se menţin factori de risc care diminuează durata vieţii.

Un indicator important pentru calitatea vieţii este astfel mortalitatea infantilă (Mi), obţinut prin raportarea deceselor copiilor sub un an la numărul de născuţi vii : Mi=D<1/Nv*1000.

Acest indicator cunoaşte o distribuţie diferită de aceea a Mb fiind puternic corelat cu nivelul de dezvoltare. Reducerea sa este posibilă doar prin asigurarea unor servicii medicale de buna calitate, obiectiv aflat la îndemâna statelor dezvoltate dar rămas un deziderat pentru statele în curs de dezvoltare. Astfel, valorile sale oscilează la nivel mondial între 1,8 şi 155‰. În Europa rareori se depăşeşte 10‰ (România, R.Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, F.R.I. Macedonia), în contrast cu Africa unde valorile de peste 60‰ constituie regula, valorile maxime fiind caracteristice unor state cu crize social-politice grave (Afganistan, Sierra Leone, Angola etc.). Statele asiatice şi cele latino-americane au progresat enorm, apropiindu-se de valorile europene. Cel mai coborât nivel se înregistrează în statele vest-europene şi în Japonia, cu valori de 1,8-3‰, nivel sub care practic nu se mai poate coborî.

Importanţa scăderii mortalităţii infantile constă în efectul pe care-l produce asupra nivelului natalităţii. Există o corelaţie între reducerea Mi şi reducerea ISF generată de siguranţa asigurării descendenţei în societăţile cu Mi redusă. O corelaţie puternică se resimte şi între rata analfabetismului şi Mi (de ex. în India, statul sudic Kerala prezintă valori foarte reduse, apropiate de cele din Europa de Est, având o rată a alfabetizării de peste 90%).

Mortalităţii brute i se pot aduce corecţii, ca şi natalităţii brute, prin raportarea la populaţii standardizate, care avantajează în prezent statele dezvoltate, cu populaţii îmbătrânite. Având în vedere că la dinamica acestui indicator, spre deosebire de natalitate, participă întreaga populaţie, mortalitatea brută este mai des utilizată.

Pentru a detalia analiza mortalităţii, un indicator des utilizat şi foarte concludent este speranţa medie de viaţă la naştere (SVN), indice conjunctural care exprimă nivelul mediu al duratei vieţii la un moment dat, posibil a fi modificat prin îmbunătăţirea asistenţei sanitare. Polarizează statele Globului în două grupuri :

-unul avansat, în care SVN depăşeşte 65 de ani, cuprinzând Europă, America, SV şi E Asiei (cu unele excepţii). Valorile maxime (peste 75 de ani) caracterizează statele vest-europene, Japonia, Australia, Canada, S.U.A.

Diferenţele între cele două sexe sunt de regulă semnificative şi favorizează populaţia feminină. La acest nivel s-a ajuns prin îmbunătăţirea continuă a asistenţei sanitare, creşterea sa continuând în pofida unor prognoze care îi prevedeau plafonarea.

Un caz particular îl constituie fostul bloc sovietic unde acest indicator, mai coborît decât în V Europei, a recuperat diferenţa între 1950-1970 dar a intrat într-o fază de stagnare sau chiar de regres ulterior. Acest fenomen contradictoriu, s-a accentuat după 1990, dar în ultimii ani se constată o redresare;

-un al doilea grup, mai puţin avansat, grupează restul Asiei, cea mai mare parte a Africii şi unele state insulare din Oceania unde cu toate progresele notabile se menţin diferenţe însemnate faţă de primul grup.

Un caz particular îl prezintă unele state din Africa Subsahariană unde incidenţa foarte mare a SIDA a generat una din marile crize sanitare ale lumii contemporane. Se adaugă, în unele state şi persistenţa unor conflicte militare.

O caracteristică generală a acestui grup este diferenţa redusă dintre cele două sexe, de multe ori în favoarea populaţiei masculine, în special în Asia de Sud, din cauza statutului inferior al femeii.

3.2.5.Factorii determinanţi ai mortalităţii

-nivelul de trai este decisiv: statele avansate au Mb scăzute, mai ales la grupele de vârstă tinere şi la sexul feminin. Acest nivel poate fi corelat cu diferiţi indicatori statistici : consumul alimentar, puterea de cumpărare etc. Scăderea ponderii muncii fizice în ţările avansate este un factor de diminuare a mortalităţii, spre deosebire de statele slab dezvoltate în care munca fizică domină, indiferent de sex şi de vârstă (de multe ori femeile sunt net dezavantajate);

-gradul de instrucţie, este un factor fundamental, fiind un utilizat de către O.N.U. în stabilirea indicelui de dezvoltare umană (IDH). Prin educaţie oamenii învaţă să prevină o serie de boli sau să diminueze unele riscuri prin măsuri de igienă, renunţarea la unele vicii sau excese etc.

-structura socială, are o importanţă mare în societăţile puternic stratificate unde nivelul Mb se diferenţiază, mai ales în ce priveşte Mi şi în special acolo unde diferenţele sociale se suprapun unei unei segregări rasiale sau etnice (în R.S.Africană, Mi a populaţiei de culoare este de câteva ori mai mare decât în cazul albilor; în S.U.A, Mi a populaţiei de culoare este dublă faţă de medie etc.). Astfel de diferenţe subzistă şi în alte state dezvoltate, unde familiile burgheze au o SVN mai ridicată şi o Mi mai redusă;

-progresele medicinei au contribuit decisiv la creşterea SVN. Primul pas a fost descoperirea vaccinurilor contra maladiilor epidemice (generalizate de la finele sec. al XIX-lea în Europa). Eliminarea aproape completă a acestor factori de risc continuă cu progresele în direcţia controlului bolilor degenerative ale sistemului circulatoriu, cancerului, bolilor sistemului nervos ş.a., în special în statele dezvoltate. În Africa încă persistă factorii de risc controlaţi de multă vreme în Europa, din cauza insuficienţei infrastructurii sanitare (un medic revine adesea la 20-50 mii loc.) ;

-urbanizarea are un rol contradictoriu. În prima fază a acestui proces (1800-1900) s-a constatat o creştere a mortalităţii în oraşe. Astăzi situaţia este inversată, chiar şi în statele slab dezvoltate, ca urmare a îmbătrînirii mai accentuate a populaţiei rurale, efect al exodului rural;

-condiţiile climatice nu sunt neglijabile, favorizând anumite maladii: la latitudini mici sunt mai frecvente bolile aparatului digestiv iar la latitudini mari cele ale aparatului respirator.

Unele comunităţi umane se remarcă printr-o adaptare genetică extremă la condiţiile locale de mediu fiind mai rezistente la anumiţi agenţi patogeni. La latitudini medii se poate vorbi de existenţa unei sezonalităţi a deceselor;

-sexul intervine în contextul diferenţierii mortalităţii pe grupe de vârstă. De obicei mortalitatea feminină este mai mică, această categorie de populaţie fiind mai puţin expusă unor accidente sau excese (mai ales la vârste avansate). În ţările în curs de dezvoltare, aceste diferenţe se reduc considerabil datorită condiţiei sociale inferioare a femeii (în sudul Asiei mai ales);

-distribuţia inegală a obişnuinţelor alimentare. Notabilă este incidenţa alcoolismului care cauzează 1/3 din decese în Rusia, direct sau indirect. Şi în Franţa Mb este mai mare în regiunile în care alcoolismul este endemic (Normandia, Bretania, regiuni de producţie a cidrului din mere). Consumul exagerat de grăsimi animale este adesea indicat ca un factor de risc în producerea maladiilor cardio-vasculare, explicând incidenţa mare a acestora în Europa Centrală. Spre deosebire, regimul mai degrabă vegetarian, cu un consum ridicat de grasimi vegetale (ulei de măsline), favorizează ţările mediteranene, unde chiar şi cele mai puţin dezvoltate au o SVN ridicată (cazul Albaniei). Consumul ridicat de produse lactate alături de mediul mai salubru favorizează longevitatea în zonele muntoase înalte (Pirinei, Caucaz, Himalaya). Nu se poate vorbi de un regim alimentar ideal;

-violenţa şi accidentele intervin într-o măsură importantă, legate de consumul alcoolului sau a drogurilor. Frecvenţa ridicată a morţilor violente (accidente, crime, suicid) este corelată şi cu mediul marilor metropole (nu totdeauna). Între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sunt diferenţe însemnate derivate din gradul mai mare de securitate în prima categorie. Printre statele dezvoltate, cea mai mare incidenţă a acestui factor revine Rusiei (32 omoruri/100 000 loc., faţă de 4/100 000 cât este media principalelor state occidentale. Suicidul este mai frecvent tot în Rusia (42/100 000), Ţările Baltice (41/100 000), Ungaria, Ucraina, dar prezintă valori mult mai reduse în sudul Europei sau în România. S.U.A. se disting de asemenea printr-o incidenţă mai mare a acestor fenomene decât în Europa de Vest sau în Japonia (9 omoruri la 100 000 locuitori). La accidentele de muncă primul loc îl ocupă tot Rusia cu un nivel record de 209/100 000 loc., faţă de 20-50 cât se înregistrează în celelalte state dezvoltate. Statele ex-sovietice sunt mai nesigure din acest punct de vedere decât cele central şi sud-est europene. Şi decesele datorate accidentelor rutiere favorizează statele dezvoltate, cu un grad mai mare de siguranţă rutieră (România ocupă primul loc din U.E.).

-influenţa episodică a conflictelor (civile sau interstatale). În perioada contemporană cel mai citat exemplu este genocidul generat de regimul khmerilor roşii în Cambodgia (1 mil. victime între 1975-1979), la fel de dezastruoase au fost şi conflictele din Bosnia-Herţegovina sau Rwanda, etc.

3.2.7.Sporul (excedentul) natural

Evoluţia diferenţiată a celor două elemente ale BN (Nb şi Mb) determină o varietate de situaţii la nivel global, manifestată prin existenţa a 4 mari tipuri de creştere naturală a populaţiei :

-tipul primitiv, caracteristic populaţiilor aflate în faza de trecere de la un regim demografic anterior exploziei demografice la un regim modern : Nb este ridicată, fără tendinţe evidente de reducere, dar şi Mb se apropie de nivelul acesteia, sporul natural (SN) fiind redus. Acest tip a fost specific întregii populaţii a Planetei pînă în sec. al XIX-lea dar este pe care de dispariţie (prezent doar la unele populaţii izolate în condiţii naturale dificile - pădurile ecuatoriale, unele insule din Oceania);

-tipul tânăr, derivă din cel anterior, fiind marcat de reducerea masivă a Mb, până la plafonul minim, în timp ce Nb se menţine la valori ridicate, cu o tendinţă uşoară de reducere (mai lentă decât a Mb). Este corespunzător primei faze a modernizării economice şi generează „explozia demografică”, exprimată printr-un SN foarte ridicat. Statele vest-europene au fost în această fază în perioada (1750-1900), cele din S şi E Europei şi din America de N, între 1900-1950 iar cele din America Latină, Asia şi Africa au intrat în această fază după 1950, în contextul unor posibilităţi mai mari de reducere a mortalităţii, generând o explozie spectaculoasă. În prezent aparţin acestui tip cele mai multe state din regiunile menţionate anterior, care asigură cea mai mare parte a creşterii populaţiei Globului;

-tipul matur, rezultă dintr-o Nb în reducere accelerată şi o Mb plafonată la nivelul minim, rezultând astfel un SN foarte scăzut sau în cazul extrem (tot mai frecvent) deficit natural. Este faza de stingere a exploziei demografice, amorsată în Franţa încă dinainte de 1800, urmată de ţările scandinave şi Austria, iar după 1900 de restul statelor europene şi cele formate prin colonizare europeană (S.U.A., Argentina, Australia). După 1950 se extinde în Extremul Orient (Japonia, Singapore, China, Coreea de S), în Insulele Antile şi în arhipelagurile din jurul Africii (Cuba, Mauritius, Capul Verde etc.);

-tipul senil, specific statelor dezvoltate, în care s-a instaurat durabil un model demografic în care Nb s-a stabilizat la plafonul minim iar Mb este în creştere ca urmare a îmbătrânirii populaţiei, instaurându-se deficitul natural (fenomen numit „baby crach”). Primul stat ajuns în acest stadiu a fost Germania, încă din 1970, urmată de Ungaria (din 1980) şi de majoritatea statele est şi sud-europene după 1990. Tabelul nr.17 :Evoluţia sporului natural între 1970-2001

Această evoluţie diferenţiată stă la baza teoriei tranziţiei demografice, larg acceptată pe plan mondial deşi este criticată de unii specialişti.

Tranziţia demografică în formularea sa teoretică este o descriere schematică a schimbărilor demografice care caracterizează istoria contemporană a omenirii. Pleacă de la constatarea că Nb şi Mb sunt într-o scădere continuă odată cu modernizarea economică şi culturală. Conform acestui model, există un decalaj cronologic între scăderea Nb şi cel al Mb care generează explozia demografică.

Iniţiatorul acestei teorii a fost Antoine Landry (1909) care propune trei faze de regim demografic : primitiv, intermediar şi contemporan. W. Thomson (1929) a preluat ideea iar teoria în sine este formulată de către F.Notenstein (1945) care îi asigură o explicaţie clară, cauzală, stipulând că modelul demografic european este universal. Şi acesta distinge trei tipuri de creştere naturală : „high potential growth” (debutul exploziei demografică); „transitional growth” (explozia demografică în derulare); „incipient decline” (restrângerea exploziei şi echilibrarea nivelului Nb şi Mb la un nivel redus).

Tranziţia Nb şi Mb este atât un proces social inovator cât şi un fenomen cultural. Difuziunea sa în spaţiu se desfăşoară în sens descendent în lungul scării socio spaţiale : de la păturile aflate în avangarda modernizării (burghezie, intelectualitate) spre cele situate la baza societăţii (muncitori, agricultori) şi dinspre marile metropole spre oraşele mai mici sau localităţile rurale. Această teorie este verificată în practică de numeroase studii, constituind unul din cele mai tipice modele teoretice din ştinţele sociale. Această tranziţie implică şi o schimbare a structurilor demografice (pe vârste) sau a comportamentului demografic (nupţialitate, divorţialitate etc.).

Critica principală care poate fi adusă acestui model derivă din imposibilitatea explicării tendinţelor manifestate în faza finală. Este motivul pentru care a fost propus un nou model, cel posttranziţional sau “a celei de-a doua tranziţii demografice (van der Kaa, 1997, 2001), verificat în Europa. Acesta presupune că după finalizarea tranziţiei demografice urmează o perioadă în care Nb şi Mb, oscilează în jurul unui plafon de echilibru, alternând perioade în care Mb este în creştere datorită îmbătrânirii cu perioade de relativă redresare a Nb. Această teorie este tot mai plauzibilă în condiţiile în care în multe state dezvoltate ISF a scăzut mult sub pragul de înlocuire, situaţie considerată imposibilă înainte de 1980.

Distribuţia geografică a sporului natural se supune în prezent modelului tranziţiei demografice. La nivel mondial se înregistrează o scădere continuă de la nivelul maxim înregistrat între 1970-1974 (22‰) ajungându-se în ultimii ani la 12‰. Diferenţele între state sunt foarte mari, de la 39‰ în Niger la -5‰ în Ucraina.

Diferenţierile distribuţiei SN sunt în realitate mult mai complexe, mai ales acolo unde se juxtapun arii culturale diferenţiate: în Rusia de ex., regiunile caucaziene au un SN ridicat, până la 20‰, spre deosebire de Rusia Centrală unde deficitul atinge valori catastrofale, adesea peste -10‰; un caz frapant este şi cel al fostei Iugoslavii, între Kosovo şi Serbia fiind diferenţe similare; situaţii similare sunt şi în S.U.A., unde populaţia de origine hispanică şi cea afro-americană este în avantaj faţă de populaţia de origine europeană, sau R.S.Africană etc. Astfel de diferenţe apar şi în cazul unor inegalităţi de dezvoltare economică (S Italiei de ex. este mai prolific decât N.

• 4.Structura populaţiei

• Analiza structurilor demografice este favorizată de existenţa unor surse documentare abundente şi pertinente, cel puţin în statele dezvoltate.

• Structurile geo-demografice pot fi grupate în trei categorii :

• -socio-biologice (rasa, mai greu de clasificat şi mai discutabilă).

• -socio-demografice (vârstă, sex, situaţie matrimonială);

• -socio-culturale (apartenenţă etnică, lingvistică sau religioasă);

• -socio-economice (populaţie activă/inactivă, categorii socio-profesionale, statut social etc.).

• Spre deosebire de dinamica sau de repartiţia populaţiei, structurile se impun prin maxima diversitate, creând un mozaic structural greu de descifrat în afara mecanismelor care le reglează. Această complexitate nu face decât să măreasca atracţia descifrării interacţiunilor dintre aceste mecanisme.

• 4.1.Structura rasială

• Definiţia rasei suscită multiple controverse, în contextul globalizării şi al mondializării:

-antropologic, rasa este un grup uman, de dimensiuni variabile, istoriceşte constituit şi care se deosebeşte printr-o serie de trăsături psiho-somatice şi de natură fiziologică specifice (culoarea pielii, părului şi a ochilor, forma craniului, nasului şi buzelor etc.);

-psiho-sociologic, rasa cuprinde şi conştiinţa rasială, pentru care trăsăturile menţionate sunt subsidiare sau suprapuse particularităţilor etno-lingvistice;

-fiziologic, se adaugă particularităţile patologice care evdenţiază anumite predispoziţii sau imunităţi (Deniker, 1926).

• Majoritatea antropologilor sunt de părere că la originea formării raselor a stat stabilitatea influenţelor mediului natural, factor de bază al adaptării selective, transmisă genetic de la o generaţie la alta (Hiernaux, 1972). Selecţia rasială este şi rezultatul endogamiei unor populaţii umane, practicată pe un teritoriu restrâns, unde se combinau aceleaşi caracteristici genetice. Grupurile rasiale cele mai distincte sunt localizate predilect în arii mai izolate, departe de contactul cu alte grupuri.

• Antropologii au imaginat o serie de indici care diferenţiază grupurile umane, utilizaţi în sec.al XIX-lea şi în prima parte a sec.al XX-lea, când şi interesul pentru studiul raselor era major. Degenerarea în ideologii cu caracter rasist, a redus după 1950 interesul pentru acest domeniu.

• Antropometria (măsurarea caracteristicilor fizice ale grupurilor umane) este o ştiinţă cu un aport deosebit la cunoaşterea evoluţiei speciei umane. Cel mai comun indice utilizat este cel care deosebeşte indivizii după forma craniului, indicele cefalic : Ic =b/a, în care

b este lungimea iar a este lăţimea craniului. După acest criteriu, grupurile umane au fost divizate în trei categorii : dolicocefale, cu craniul îngust (Ic sub 0,71), mezocefale, cu Ic între 0,71-0,81 şi brahicefale peste ultima valoare.

• Frecvenţa grupelor sanguine a ocupat un loc important în aceste studii: s-a constatat că la europoizi grupa A2 este mult mai frecventă (25-45%), în timp ce la mongoloizi domină net grupa 0 (50-90%, chiar 100% la unele populaţii izolate). Utilizat este şi factorul Rhessus (Rh) caracteristică genetică predominant sau exclusiv pozitivă la mongoloizi, negroizi şi australoizi, dar frecvent negativă la europoizi (15%, maximum la bascii din Pirinei, 24%), motiv pentru care în Europa este necesară determinarea Rh pentru manipularea sângelui în scopuri medicale.

• Subspecia umană este, totuşi, foarte unitară. Numărul de trăsături somatice şi fiziologice comune tuturor raselor este infinit mai mare. Aceasta dovedeşte că rasele umane s-au diferenţiat relativ recent iar odată constituite au fost în permanent contact încât nici una din cele cinci mari rase invocate de obicei (europoidă, mongoloidă, negroidă, khoisanoidă şi australoidă) nu mai prezintă trăsături pure.

• Analizând diferenţele filogenetice dintre rasele umane şi subspecia cea mai apropiată de Homo sapiens – cimpanzeul, se constată că aceasta este de 25-60 de ori mai mare între om şi cimpanzeu. Aceasta dovedeşte faptul că diferenţierea s-a produs în cadrul uneia şi aceleiaşi subspecii, teoriile contrarii fiind subiective. Cauzele acestor diferenţieri trebuie căutate în tendinţa generală de extindere a ecumenei, prin care subspecia umană a fost obligată să se adapteze continuu la condiţii diferite de mediu faţă de cele în care s-a format în E Africii.

• Conform distanţelor filogenetice, Cavalli-Sforza (1999) a stabilit existenţa unei diferenţe mult mai mari între populaţiile din Africa subsahariană şi restul lumii, fapt care certifică faptul că această regiune este aria de origine a speciei umane. Populaţiile autohtone din SE Asiei şi Oceania sunt despărţite de o distanţă genetică superioară celei dintre populaţiile autohtone din restul spaţiului eurasiatic şi din America.

• Astfel, s-a ajuns la concluzia că din leagănul african au existat două mari direcţii de migraţie : prin S Asiei spre Oceania (australoizii); spre Orientul Apropiat, de unde prin migraţii ulterioare omul s-a răspândit spre restul Eurasiei şi spre America. Izolarea relativă a celor două ramuri şi a subgrupurilor desprinse ulterior a stat la baza formării tipurilor rasiale actuale.

• În lungul celei de-a doua direcţii s-au succedat mai multe valuri de populaţii cu caracteristici rasiale diferite : un prim val, mai timpuriu, care a coabitat în SV Asiei cu cei migraţi în S Asiei, din care derivă europoizii; un al doilea val, mai tardiv, desprins dintr-un grup distinct format în E Africii, care a generat rasa mongoloidă, înrudită după unele aparenţe cu rasa khoisanoidă, relictă în SE Africii. America a fost populată succesiv, de valuri de populaţii derivate din ambele curente, cu un aport decisiv al ultimului val, de tip mongoloid.

• Toate particularităţile psiho-somatice reflectă în bună măsură adaptări la condiţiile de mediu în care s-a format tipul rasial respectiv. Culoarea neagră a pielii este o adaptare în sensul creşterii capacităţii de apărare împotriva radiaţiilor ultraviolete. Anumite trăsături rasiale au o mare stabilitate, altele se modifică relativ rapid. Culoarea se păstrează (de ex. negrii din America de N, într-un climat temperat) dar talia se modifică, mai ales la omul contemporan. Talia medie a bărbaţilor la recrutare în Europa, era acum 100 de ani de circa 1,65 m iar acum de circa 1,75 m, strâns legat de creşterea nivelului de trai. O altă tendinţă este aceea a brahicefaliei, mai ales la europeni.

• Clasificarea raselor nu cunoaşte o unitate de opinii. Cei mai mulţi specialişti considera că există cinci mari grupuri rasiale din care se diferenţiază o serie de tipuri rasiale de tranziţie sau de amestec. Aceasta reflectă situaţia actuală, în trecut au existat şi alte tipuri şi subtipuri rasiale, posibil rase, care au dispărut, lăsând rareori urme în particularităţile unor subtipuri actuale.

• Distribuţia geografică a pigmentaţiei pielii şi ponderea diverselor nuanţe în populaţia globală

• Studiile genetice recente (2008), arată fără nici un dubiu o asemănare copleşitoare între toate grupurile umane (99,9% dintre gene fiind comune). Variaţiile existente conduc la existenţa a şapte mari grupuri, corespunzătoare în general cu rasele tradiţional acceptate. Unele dintre acestea sunt rezultatul unor amestecuri mai vechi sau mai noi

• Cea mai plauzibilă clasificare, divide subspecia umană în cinci rase (C.S.Coon, 1962, The Origins of the Races). Dispersia actuală, plecând de la ariile de origine a acestora (sus) este strâns legată de modificările mediului în pleistocen (jos). Poziţionarea khoisanoizilor în N Africii în Pleistocen este însă extrem de discutabilă.

• 4.1.1.Rasa khoisanoidă

• Populaţiile aferente acesteia sunt mai greu acceptate ca o rasă distinctă, în parte datorită spaţiului restrâns pe care-l ocupă în prezent şi efectivului mic.

• Constituie, după toate aparenţele, grupul uman cel mai apropiat de Homo sapiens sapiens primitiv. În Pleistocen ar fi populat N Africii, de unde au fost împinşi spre S de către europoizi (fără dovezi). Până în mileniul I d.Ch., au populat platourile din E şi S Africii (până la N de L. Victoria) de unde au fost împinşi de populaţiile negroide (bantu) spre regiunile aride al deşertului Kalahari, un grup restrâns rezistând în S Tanzaniei (mai plauzibil). Numărul reprezentanţilor acestei rase este extrem de redus – circa 500 de mii, inclusiv metişii rezultaţi din amestecul cu negroizi şi europoizii. Probabil cel mult 1/10 dintre ei păstrează caracteristicile definitorii care îi deosebesc de negroizi:

-prezenţa epicantusului, cuta pleoapei inferioare, la fel ca la mongoloizi, posibilă adaptare la un climat arid, cu furtuni de praf şi vânturi puternice;

-talia mică, părul creţ şi nasul lat, asemenea unora dintre negroizi;

-steatopigia, deformare a coloanei vertebrale, datorată curburii extreme a acesteia, favorabilă depunerii structurilor adipoase în regiunea fesieră, mai ales la femei

• Viitorul acestei rase este incert, numărul lor se reduce continuu prin metisare, încât în timp va fi încorporată în masa populaţiilor negroide vecine, unele dintre acestea prezentând particularităţi care lasă să se întrevadă un amestec mai vechi.

• 4.1.2.Rasa negroidă (melanodermă)

• Este unul din cele trei mari grupuri rasiale actuale, distingându-se prin dinamica explozivă care îi asigură o pondere tot mai mare din populaţia Globului (5,3% în 1920 dar 10,4 % estimat pentru anul 2008, corespunzător cu circa 710 mil.oameni.

• Aria de formare pare a fi, după toate probabilităţile, zona de contact dintre pădurea ecuatorială şi savană, în V Africii, la nord de Golful Guineii. De aici, prin mişcări succesive s-au dirijat predilect spre E şi S, ocolind pădurea ecuatorială sau traversând-o, dar şi spre NE, ajungând în contact cu populaţii de tip europoid cu care au creat tipuri rasiale de tranziţie. O nouă extindere a arealului urmează descoperirii Lumii Noi şi punerii în practică a agriculturii de plantaţie pe baza sclavilor aduşi în Africa de V. Astfel, negroiziiau devenit o prezenţă obişnuită în America, stând şi la baza creării unor tipuri rasiale mixte.

• Caracterisiticile de bază ale acestei rase sunt :

-culoarea închisă a pielii, adaptare la insolaţia puternică (prin prezenţa melaninei, un pigment care face ca pielea să recepteze doar 3% din radiaţiile ultraviolete), aclimatizarea lor la regiuni mai nordice fiind relativ dificilă;

-predomină dolicocefalia, părul este totdeauna creţ, scurt şi foarte aspru, pilozitatea fiind slab dezvoltată;

-buzele groase, nasul lung şi turtit, talia variabilă. În structura sanguină există o adaptare la o serie de boli din zona tropicală (un tip aparte de hemoglobină).

• Se deosebesc trei mari tipuri rasiale, inegale ca dimensiune :

-negroizii africani (originali), cu trăsături apropiate de medie dar cu o mare varietate de subtipuri : grupuri foarte înalte (niloticii, cu 1,80m în medie) sau grupuri mai scunde (bantu); craniul oscilează de la dolicocefal la mezocefal; culoarea variază de la maron la negru-albăstrui. În raportul trup-membre se remarcă proporţia mare a membrelor inferioare, adaptare la drumurile lungi, specifice unor populaţii mobile, de savană. Articulaţiile extrem de mobile le asigură o agilitate foarte mare;

-negrilii sau pigmeii, izolaţi în pădurea ecuatorială a Africii C. Sunt puţini (300 de mii) şi se disting prin : talia foarte redusă (1,5 m la bărbaţi şi 1,4 m la femei), culoarea pielii mai puţin închisă, proporţia mare a capului în raport cu dimensiunile corpului. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi cules;

-negritos, şi mai puţin numeroşi (100 mii), se disting prin talia foarte mică, (la fel ca pigmeii, dar sunt diferiţi ca aspect psiho-somatic). Sunt consideraţi de unii ca fiind australoizi. Sunt izolaţi în pădurile tropicale din SE Asiei (C Ins. Mindanao, interiorul Pen. Malacca, Ins. Andaman din Golful Bengal) şi trăiesc din vânătoare, pescuit şi cules, mai rar practicând agricultura itinerantă. Sunt grupuri relicte, în continuă restrângere, sub presiunea unor populaţii mai avansate.

• 4.1.3.Rasa australoidă

• Nu prea numeroasă, în sens larg cuprinzând circa 32 mil.oameni (incl. metişii cu caracteristici dominant australoide). S-a desprins foarte timpuriu, printr-o migraţie pornită din E Africii (60-65 mii ani în urmă), urmând un traseu în lungul coastelor peninsulelor din S Asiei. Prin intermediul punţii constituite de arhipelagul indonezian în timpul ultimei glaciaţii au ajuns acum circa 40 mii de ani, poate chiar mai devreme, în Australia.

• Aria lor de răspândire a fost mult mai extinsă în trecut, fiind înlocuiţi sau asimilaţi prin metisaj de către europoizi şi mongoloizi. Studiile indică prezenţa unor caracteristici comune pe tot acest traseu, din S Pen. Arabice până în Oceania (la populaţiile cele mai izolate).

• Izolarea grupurilor relicte a condus la formarea timpurie a mai multor subtipuri rasiale :

-aborigenii din Australia, cel mai caracteristic, datorită îndelungatei izolări. Mai numeroşi înaintea sosirii europenilor (1800), au fost împinşi spre zonele semideşertice din C continentului. În sens rasial restrîns sunt circa 100 de mii, la care se adaugă circa 250 mii de metişi. Prezintă similarităţi cu negroizii din Africa: culoarea închisă a pielii (chiar mai închisă); nasul lat. Se disting net prin: părul ondulat, mătăsos; pilozitate abundentă, proeminenţa arcadelor supraorbitale şi prognatismul (puse de unii pe seama amestecului cu alte subspecii umane mai vechi). Procesul de metisare este foarte avansat;

-veddoizii, constituie populaţia aborigenă din S Asiei. Mai pot fi întâlniţi în câteva grupuri relicte, izolate: C Ins. Sri Lanka, zonele înalte din S Pod.Dekkan (Nilgiri Hills). Sunt mai numeroşi (8-10 mil.) şi se disting prin talia mai redusă (1,55m la bărbaţi);

-ainoizii, populaţia aborigenă a arhipelagului nipon (incl. Sahalin, Kurile) şi S Pen. Kamciatka), restrânsă la un grup foarte mic (30 de mii) în C Ins. Hokkaido. Originea lor discutabilă, datorită unor caracteristici rasiale : piele mai deschisă, talie înaltă, pilozitate extremă. Mulţi cercetători îi consideră un relict australoid cu un probabil aport mongoloid/europoid. Nu este exclus ca primul val de populaţii care au traversat Behringul spre America să fi fost înrudiţi cu ainoizii. Au constituit substratul populaţiei japoneze actuale;

-papuaşii şi melanezienii (10-11 mil.), se disting prin: nasul îngust şi proeminent; părul abundent şi creţ. Sunt diferenţe între ei: papuaşii sunt tipici, melanezienii au un evident aport mongoloid. Sunt răspândiţi în primul rând în Ins Noua Guinee şi în Melanezia:

arhipelagurile Vanuatu, Solomon, Fiji, Noua Caledonie etc. În trecut trăiau şi mai spre V (până în C Indoneziei) dar au fost asimiliaţi de mongoloizii veniţi din nord;

-tasmanienii, foarte apropiaţi de melanezieni, constituiau populaţia aborigenă din Ins. Tasmania, decimată de europeni în sec. al XIX-lea;

• 4.1.4.Rasa mongoloidă (xanthodermă)

• Formează o bună parte din populaţia Globului, având o pondere relativ sutaţionară (circa 1.8 md.oameni, în 2008).

• Desprinşi iniţial dintr-un grup unitar cu cel al khoisanoizilor din E Africii, s-au dirijat spre NE, aria de formare a caracteristicilor actuale suprapunîndu-se regiunilor cu climat continental excesiv din Asia Centrală (adaptări specifice la vânturile puternice şi furtunile de praf – epicantusul, cuta pleoapei inferioare care dă ochilor o poziţie aparent piezişă)

• Din această arie, s-au răspândit predilect spre E şi NE Asiei, de unde, în condiţiile unei regresiuni marine au trecut strîmtoarea Behring, în mai multe valuri, populând America. În Neolitic şi pe parcursul Antichităţii, populaţii de tip mongoloid s-au răspândit şi spre SE Asiei, unde s-au amestecat cu australoizi, sau spre nordul extrem al uscatului eurasiatic. Mai târziu au avansat spre V, unde au creat mai multe tipuri de amestec cu europoizii.

• În afara epicantusului, alte trăsături caracteristice sunt:

-culoarea pielii foarte variabilă, de la alb la cafeniu, mai deschisă în N şi mai închisă în S;

-tendinţa generală spre brahicefalie; faţa relativ plată cu un nas mic, puţin proeminent şi pomeţii feţei bine marcaţi;

-părul de culoare neagră, drept şi foarte rezistent.

• Se disting două mari ramuri :

a)asiatică, dominantă (peste1,7 md.), extinsă în E şi NE continentului. Relativ unitară, prezintă trei subtipuri mai importante :

-mongoloid continental, în zonele aride ale Asiei Centrale şi în Siberia (talia mai redusă, faţa deosebit de plată, nasul puternic aplatizat şi o culoare mai deschisă a pielii);

-mongoloid oriental, cel mai răspândit, apropiat de trăsăturile standard, baza populaţiei din China şi Coreea, având o tendinţă mai slabă de brahicefalie şi talie medie;

-paleoasiatic, puţin numeros (NE Asiei) şi din N extrem al Americii, circa 250 mii). Au trăsături distincte: nas îngust, culoare mai deschisă a pielii, pilozitate mai abundentă;

b)americană, sau amerindiană (circa 70 mil.), dispersată pe aproape întreg continentul american, cu o mare varietate de tipuri şi subtipuri. Unele au fost exterminate sau asimilate pe parcursul colonizării europene. Deşi provin indubitabil din Asia, au trăsături particulare

: nas proeminent, epicantus mai puţin vizibil sau chiar absent, talia variabilă, uneori impresionantă (1,78m în medie în Patagonia). Aceste deosebiri se explică prin faptul că în momentul migraţiei dinspre Asia, caracteristicile mongoloizilor nu erau complet definite iar continentul american nu era complet nepopulat, grupurile de factură australoidă emigrate anterior fiind asimilate. Nu este exclusă şi participarea unor grupuri de populaţie europoidă la acest proces complex. Cele mai multe grupuri de amerindieni se află în expansiune, inclusiv în N Americii, unde au fost exterminaţi sistematic sau obligaţi să trăiască în rezervaţii.

• 4.1.5.Rasa europoidă (leucodermă)

• Cea mai mare parte a populaţiei Globului formează un vast grup rasial, extrem de divers, cuprinzând în accepţia cea mai largă circa 2,9 md. oameni.

• Aria de formare este situată mai probabil în Orientul Apropiat de unde au migrat mai departe spre Europa, încă din Paleolitic, iar din Neolitic şi spre S Asiei, N şi E Africii. Cea mai mare expansiune o cunosc în perioada modernă, prin colonizarea Lumii Noi, ajungând să formeze populaţia de bază a celei mai mari părţi a Americii, Australiei, S extrem al Africii.

• Această dispersie a creat numeroase tipuri rasiale mixte, cu toate celelalte rase.

• Principalele caracteristici sunt:

-culoarea deschisă a pielii (oscilantă ca nuanţă de la alb palid la măsliniu), trăsătura de bază;

-varietatea nuanţelor şi aspectului părului (de la drept la ondulat sau creţ şi de la blond argintat la negru închis), ca şi culoarea ochilor;

-absenţa prognatismului şi pilozitatea (prezenţa părului pe falanga a doua a degetelor atestă apartenenţa la această rasă).

• Larg răspândită, cunoaşte şi cea mai mare diversitate. Cea mai simplistp clasificare deosebeşte două mari varietăţi : europeană şi caucaziană.

• Mai bine fundamentată este divizarea care distinge trei mari ramuri :

a)ramura sudică, cea mai numeroasă, circa 2/3 din total. Se distinge prin pielea de culoare mai închisă, părul şi ochii negri, statura medie. Aria de extindere a acestei ramuri este foarte vastă, din C Indiei până în S Europei, pătrunzând şi mai spre N iar prin emigraţie şi în America sau Australia. Se pot deosebi mai multe subtipuri, vag definite, datorită amestecului succesiv:

-mediteranean, de statură mai mică, dominant dolicocefal, specific S Europei şi N Africii (unde este numit adesea hamit, cu un aport negroid mai evident);

-balcano-dinaric, în SE Europei, de talie mare adesea (1,78m la bărbaţi în Muntenegru), brahicefalie pronunţată şi tendinţă de aplatizare a zonei occipitale a craniului. Este frecvent şi în N Carpaţilor Româneşti;

-anatolian (armenoid sau asiroid), în Asia Mică, regiunea caucaziană şi Platoul Iranian, înrudit cu cel anterior, la fel de masivi uneori şi având ca particularitate nasul mare;

-semit, specific Orientului Apropiat, caracterizat prin dolicocefalie şi nasul uşor coroiat. Extinşi spre N Africii s-au amestecat profund cu hamiţii;

-indo-afgan, specific S Asiei, cel mai reprezentativ, mai dinamic şi mai numeros. Prezintă asemănări cu subtipul armenoid dar se disting prin aportul australoid foarte vechi;

b)ramura nordică, mai puţin numeroasă, mai puţin dinamică (circa 330 mil.)se disting prin talia înaltă (peste 1,75 în medie la bărbaţi, în Scandinavia şi Scoţia), părul blond, uneori argintiu, tendinţa de deschidere a pielii, frecvenţa pistruilor, faţa alungită, ochii albaştri sau cenuşii etc. A contribuit masiv la popularea Lumii Noi, sau a Siberiei. Se diferenţiază în câteva subtipuri:

-scandinav, din NV Europei, foarte înalţi, cu nasul drept şi faţa alungită;

-baltic (laponoidal), din NE Europei cu tendinţe de brahicefalie, nas cârn, talie mai mică, frecvent în Ţările Baltice, Polonia, Bielorusia etc.;

-est-european, derivat din cel anterior, cu o frecvente trăsături mongoloide (Rusia, NE Ucrainei).

c)ramura intermediară, interpusă între celelalte două, în Europa CV, din S Ucrainei şi România până în Franţa şi Ins. Britanice, cu inserţii spre sudul continentului. S-au răspândit masiv spre alte continente (America, Australia), cuprinzând circa 465 mil.oameni. Trăsăturile specifice constau în combinarea caracteristicilor celorlalte două ramuri: statură medie, păr castaniu frecvent, robusteţe şi tendinţă de brahicefalie, mai ales la populaţiile montane din Elveţia şi Austria care ar forma după unii un grup distinct (subtipul alpin).

• 4.1.6.Tipurile rasiale de tranziţie

• În afara celor cinci rase distincte, în timp şi în anumite arii, începând din Neolitic mai ales, s-au produs amestecuri, suprapuneri, stratificări succesive. O mare parte a populaţiei mondiale face astăzi parte din tipurile rasiale mixte (15,6% în 1920, în creştere rapidă, pentru 2008 estimările indicând circa 21,5%). În funcţie de perioada în care s-au format, desoebim trei mari categorii :

a)tipuri de tranziţie vechi, constituite încă din preistorie sau pe parcursul Antichităţii, prin invazii şi migraţii. Cele mai caracteristice sunt :

-europoid-negroid din NE Africii (Etiopia şi Somalia), extins şi mai la V, la unele populaţii de păstori seminomazi (peuli) sau în S Pen. Arabice. Se disting prin culoarea neagră (arămie) a pielii dar prin trăsături faciale de tip europoid. Numărul lor depăşeşte 145 mil.;

-australoid-europoid (dravidian), mult mai numeros, circa 375 mil., caracteristic în SE Indiei, în Sri Lanka şi, prin migraţii recente şi în SE Asiei. Este un amestec timpuriu al unor valuri de europoizi pe un străvechi substrat veddoid;

-mongoloid-australoid, foarte numeros (Indochina, S Chinei, Insulinda, Japonia). S-a format prin penetrarea în Neolitic, dinspre N, a mongoloizilor în spaţiul unor populaţii australoide, mai puţin numeroase. Astfel, trăsăturile dominante sunt mongoloide dar culoarea pielii este mai închisă.

Sunt incluşi adesea în rasa mongoloidă. Numărul lor depăşeşte 535 mil. Există numeroase subtipuri: japonez, rezultat al unui amestec complex (mongoloid-ainoid-polinezian), de talie relativ scundă şi culoare a pielii mai deschisă dar cu trăsături australoide evidente; indochinez, de talie scundă, cu trăsături mongoloide dominante; indonezian, cu pielea de culoare închisă şi un aport australoid mai vizibil; polinezian-micronezian, rezultat al unui amestec complex (inclusiv cu aport europoid, discutabil însă);

-mongoloid-europoid (uralic), formă veche de tranziţie graduală, de la trăsături dominant mongoloide (hakaşii din S Siberiei) la trăsături dominant europoide (başkirii de la V de Urali). Acest proces de mixtare a continuat şi în Evul Mediu sau în epoca modernă;

b)formele medievale de tranziţie, rezultat al marilor migraţii de la finele Antichităţii şi din prima parte a Evului Mediu. Se pot distinge următoarele subtipuri :

-negroid-europoid, prezent în Africa CN (Egipt, Sudan, Ciad, Mauritania), rezultat al invaziei arabe care a împins spre S populaţii de factură negroidă, parţial asimilate (30 mil.);

-europoid-mongoloid din Asia C (turanic), rezultat al migraţiei unor populaţii mongoloide în spaţiul unor populaţii mai numeroase de tip europoid. Procesul de mixtare s-a petrecut mai ales în zonele rurale, în oraşe, populaţia europoidă de tip armenoid sau indo-afgan păstrându-şi intacte caracteristicile (cazul popoarelor de limbă turcă din Asia Centrală, circa 50 mil., dar şi al populaţiei hazara din Afganistan, cu trăsături dominant mongoloide dar de limbă persană;

-europoid-australoid-mongoloid, specific în NE Indiei (Bengal, Assam), care poate fi încadrat şi la formele vechi de tranziţie deşi acest amestec este încă în curs de desfăşurare;

-australoid-mongoloid, format în E Indoneziei şi S Filipinelor pe un substrat parţial papuaş sau chiar negritos, tipic în Insula Halmahera, circa 16 mil.;

-malgaş, rezultatul migraţiei malaeze din Insulinda în Madagascar şi a amestecului cu populaţii negroide sau cu europoizi din SV Asiei (arabi, persani) şi dravidieni din S Indiei. Numărul lor depăşeşte 18 mil., amestecuri similare fiind şi cele din Zanzibar, Comore, la care componenta europoidă este mai importantă, pe un substrat dominant negroid ;

c)formele moderne de mixtare, constituite după Marile Descoperiri Geografice şi după colonizarea europeană. Dintre tipurile mai importante menţionăm :

-metis, care se distinge prin număr (circa 175 mil.), baza populaţiei din multe state latino-americane. Este un amestec europoid-amerindian, în diverse grade, cu o mare varietate de forme. Diferenţe notabile îi opun pe cei din Anzi celor din zonele joase sau din America Centrală;

-mulatru, prezenţi în America (circa 85 mil.) fiind rezultatul amestecului dintre sclavii negri şi coloniştii europeni (Brazilia, Antile, SE S.U.A. dar şi în unele arhipelaguri din jurul Africii - Capul Verde, Sao Tome). Procesul de mulatrizare ca şi cel de metisare este în plină desfăşurare în America;

-zambos, este rezultatul amestecului dintre sclavii negri şi amerindieni sau metişi. Mai puţin numeroşi, caracteristici în Venezuela, Guyana şi N Braziliei. Toate cele trei forme de amestec menţionate dau naştere la noi varietăţi care fac tot mai dificilă distincţia rasială din zonă ;

-coloureds, rezultat al amestecului coloniştilor buri (olandezi) cu negrii bantu sau cu khoisanoizii din S extrem al Africii, circa 4 mil. ;

-grupurile rasiale mixte s-au format în perioada modernă şi în Oceania (Hawaii, Pitcairn) prin amestecul polinezienilor cu europoizi şi asiatici (chinezi, japonezi, filipinezi) ;

-tipurile rasiale mixte din Siberia, formate prin amestecul ruşilor cu populaţiile locale de tip mongoloid etc.

• Din această prezentare rezultă că nu există o suprapunere perfectă între structura rasială şi cea etno-lingvistică. Există grupuri etno-lingvistice compacte, care antropologic se pot caracteriza printr-o mare diversitate rasială. Este cazul popoarelor turcice, de tip europoid în Turcia şi Azerbaijan, mixt în Asia Centrală şi mongoloid în Siberia. Invers, există grupuri rasiale de o mare uniformitate antropologică (amerindieni, negri africani) dar foarte diferenţiate etno-lingvistic datorită izolării şi a slabelor legături reciproce

• 4.2.Structura etno-lingvistică a populaţiei Globului

• Între structura etnică şi structura lingvistică a populaţiei există diferenţe sensibile, acelaşi grup etnic putând cuprinde mai multe grupuri lingvistice şi invers. Pentru determinarea particularităţilor etnice ale unui grup uman, limba vorbită rămîne principalul criteriu.

• Suprapunerea perfectă între etnie, limbă şi tip rasial nu există decât cu totul extraordinar, la nivel local (grupuri mici, izolate în pădurile ecuatoriale).

• 4.2.1.Formarea grupurilor etno-lingvistice

• Procesul de diferenţiere etno-lingvistică este cunoscut în general sub numele de etnogeneză. Este un proces dinamic având la bază o serie de particularităţi durabile (substrat) peste care se suprapun particularităţi ulterioare – cu rol modificator (superstrat) sau care le nuanţează pe cele anterioare (adstrat). În multe cazuri se ajunge şi la substituire (mai ales lingvistică), strâns legat de relaţiile instituite între grupuri venite în contact.

• Izolarea unor grupuri desprinse dintr-unul deja constituit, conduce în timp la apariţia unor noi grupuri etno-lingvistice.

• Durata medie de viaţă a unei limbi poate varia de la câteva sute de ani (latina, gotica) la câteva mii de ani (în condiţii de izolare).

• Noţiunea de etnie este mai ambiguă decât cea de grup lingvistic deşi se referă, teoretic, la existenţa unei comunităţi genetice. Atât genofondul cât şi limba unei comunităţi anumite suportă modificări majore, inevitabile în timp, cu excepţia grupurilor relicte, izolate, care şi-au limitat contactele cu alte grupuri.

• Dacă genetic este stabilit că specia umană este foarte unitară, naşte contradicţii discuţia din jurul unei presupuse „limbi-mamă”, din care ar deriva toate limbile actuale. Genetica populaţiilor umane, arheologia şi lingvistica comparată pare a demonstra acest fapt. Ruhlen (1999) consideră că asemănările între diversele limbi vorbite pe Glob nu pot proveni decât din trei fenomene :

-împrumuturile, uşor de identificat;

-convergenţa lingvistică, foarte rară, cel mai adesea ajungându-se la substituire;

-existenţa unei limbi primordiale, vorbită de primele comunităţi de Homo sapiens sapiens acum 100 000 de ani în E Africii, de unde, prin extinderea ekumenei, a condus la actuala diversitate lingvistică.

• J.Nichols (citat de B.Victorri,1999), distinge din perspectiva evoluiei teritoriale a procesului de etnogeneză, două tipuri de arii geografice :

-de exapansiune (de propagare), caracterizate prin limbi puţin diferenţiate, aparţinând la câteva familii înrudite între ele;

-reziduale, care presupun o puternică diferenţiere datorită acumulării, în timp, a unor familii lingvistice foarte diferite (cazul unor zone muntoase mai ales).

• Colin Renfrew (1999) presupune că diversitatea etno-lingvistică din ariile reziduale (Noua Guinee de ex.) nu derivă obligatoriu din suprapunerea unor valuri migratorii diverse ci şi din dezvoltarea unor inovaţii lingvistice, a unor noi forme de spiritualitate. El susţine existenţa a patru mecanisme de bază care conduc treptat la apariţia unui nou grup etno-lingvistic într-o regiune dată:

-colonizarea unui teritoriu neocupat şi evoluţia separată (ex. islandeza, malgaşa etc.);

-mecanismele de divergenţă (ex. limbile slave, neo-indiene etc.);

-mecanismele de convergenţă (ex. limba latină, greaca veche, engleza etc.);

-mecanismele de substituţie lingvistică (ex. araba care a substituit limbile majorităţii popoarelor cucerite – egipteana, aramaica, siriaca, berbera etc., fără a elimina complet diferenţele etnice).

• Dacă nici o limbă n-ar fi fost înlocuită, divergenţa ar fi fost principala cauză a schimbărilor iar harta etno-ligvistică a Globului ar fi fost un mozaic (ca în ariile reziduale). Realitatea este însă diferită, vaste regiuni fiind apanajul unei singure mari familii etno-lingvistice. Această extindere este rezultatul a patru procese istorice distincte, succesive:

-migraţiile timpurii, din care au rezultat familii etno-lingvistice extinse în trecut, eliminate ulterior, cu excepţia unor mici arii reziduale (bascii, popoarele caucaziene, khoisanicii, amerindienii etc.);

-difuziunea impusă de variaţiile tardive ale climatului terestru (încălzirea survenită în urma retragerii gheţarilor –populaţiile din N Eurasiei şi Americii precum laponii, samoezii, yukaghirii, ciukcii, inuiţii etc.);

-difuziunea agriculturii în Neolitic, principala cauză a substituţiei lingvistice, în defavoarea unor popoare mai vechi, sub impulsul creşterii numărului de locuitori şi a expansiunii teritoriale. Este cazul marilor familii etno-lingvistice actuale – indo-europeană, afro-asiatică, sino-tibetană, nigero-kordofaniană, etc;

-invaziile unor popoare migratoare la finele Antichităţii şi în Evul Mediu, suprapuse ca elite dominante asupra unor popoare mult mai numeroase, sedentare, cărora le-au impus adesea propria limbă. Este cazul special al familiei de limbi altaice (turco-mongole), parţial şi al unora mai vechi (indo-europene sau sino-tibetane). Tot astfel trebuie privită şi expansiunea unor limbi europene moderne, în perioada colonială.

• Din aceste evoluţii au rezultat situaţii extrem de variate, acelaşi popor putând vorbi o sumedenie de limbi (ex. papuaşii - circa 700 limbi, cu puţini vorbitori şi adesea fără nici o relaţie de înrudire). De aceea numărul limbilor vorbite este multe mai mare decât acela al popoarelor (2800-5600 limbi sau chiar 7000 după unii şi doar circa 2000 de popoare). Trebuie remarcat că au mai existat alte 3900 limbi, dispărute în decursul proceselor etnogenetice.

• Tendinţa modernă este una de reducere a numărului limbilor vorbite. Prin culturalizare subzistă doar acele limbi cu o bază socială şi culturală solidă, cu un rol important în comunicarea dintr-un anumit spaţiu. Chiar şi în ariile reziduale, izolate, cu o mare densitate etno-lingvistică se impun unele grupuri etno-lingvistice mai active, avantajate de poziţia geografică (cazuri tipice în Daghestan, unde se impun avarii şi darghinii sau în Nepal, unde vorbitorii de nepaleză – limbă înrudită cu cele din N Indiei, se impun în faţa numeroaselor grupuri etnice de origine tibetană etc.)

• C.Renfrew (2001) a ajuns la concluzia că mass-media actuală pune în pericol circa 70-90% dintre limbile vorbite pe Glob, mai ales în America de N (multee idiomuri amerindiene nu mai pot fi practic salvate), în Australia etc. Situaţia este mai puţin critică în America Latină, unde unde idiomurile locale rezistă mai bine în faţa spaniolei sau a portughezei.

• Doar 4% dintre limbi sunt vorbite în Europa şi Orientul Apropiat, ariile cu cea mai redusă diversitate etno-lingvistică, 15% în America iar restul în Africa, Oceania, S şi SE Asiei. Fiecare limbă numără în medie 1 mil.vorbitori dar numai circa 200 depăşesc acest prag considerat suficient pentru crearea unei limbi de cultură capabilă să reziste în timp. Majoritatea sunt sub pragul limita de 100 000 (5200 limbi) neavând şanse să reziste.

• În dinamica proceselor etno-lingvistice se poate ajunge şi la situaţia ca mai multe popoare să vorbească aceaşi limbă, fie că a fost impusă (engleza sau spaniola, în America de ex.) fie că s-a impus în dauna unor limbi cu circulaţie mai restrînsă.

• Procesul de etnogeneză este un proces dinamic, încât popoarele (grupurile etno-lingvistice) actuale nu se află la acelaşi stadiu de evoluţie: unele subzistă aproape nealterate din substratul vechi preistoric (bascii din Pirinei, autohtonii din Caucaz şi Himalaya); altele au evoluat prin asimilare reciprocă spre particularităţi noi sau prin suprapunere parţială (etnică sau lingvistică). Astfel, orice dezbatere asupra etnogenezei unui popor dă naştere unor ambiguităţi (este şi cazul românilor pentru care invocarea Romei ca reper etnic identitar este forţată dar ca reper lingvistic este este incontestabilă).

• Dinamica grupurilor etnice se desfăşoară pe trei căi principale :

-diferenţierea treptată, plecând de la un trunchi comun, ca urmare a deplasării, a extinderii teritoriale (cazul popoarelor indo-europene, dispersate începând din Neolitic);

-grupuri etnice de origine foarte veche, mai evoluate, a căror istorie este cunoscută şi care sunt indiscutabil autohtone, având drepturi imprescriptibile asupra tertitoriilor pe care le ocupă (bascii, bretonii, galezii, aromânii, secuii, etc.).

-suprapunerea şi asimilarea reciprocă a unor grupuri diferite, dintre care unul se impune (cazul popoarelor nord-americane actuale);

-apropierea treptată prin strângerea relaţiilor între mai multe populaţii înrudite lingvistic, caracteristică zonelor de maximă fărâmiţare, prin impunerea unei limbi de circulaţie, semiartificiale (cazul Indoneziei, unde a fost oficializată bahasa indonesia, limbă formată pe baza malaezei sau al unor state din E Africii care folosesc swahili etc.).

4.2.2. Formarea minorităţilor naţionale

• Harta politică nu coincide cu distribuţia diverselor popoare (numărul statelor este de câteva zeci de ori mai redus), mai ales acolo unde dominaţia colonială a impus frontiere artificiale (Africa) dar chiar şi în Europa, nu există nici un popor care să nu cunoască şi

statutul minoritar. Această problemă a minorităţilor are un rol deosebit în stabilirea unui climat de cooperare, cel puţin la nivel european. Unele minorităţi pot avea o pondere importantă, la nivel local pot fi chiar majoritare (maghiarii în E Transilvaniei, germanii în Alsacia sau în Tirolul de S, albanezii în V Macedoniei, românii în SE reg. Cernăuţi etc.).

• Genetic, minorităţile pot fi clasificate în două mari grupuri : autohtone şi recente.

a)Minorităţile autohtone sunt acelea a căror prezenţă pe teritoriul actual este constituită din timpuri foarte vechi. Se pot deosebi două categorii :

-aborigenii, triburile şi grupurile primitive, grupuri mai arhaice şi de multe ori cu o origine incertă (negritos, wedda, relicte din S şi E Asiei, amerindienii din America de N, laponii din Scandinavia etc.). Aceştia descind indiscutabil din primii locuitori ai acestor teritorii;

b)Minorităţile recente, constituite în perioada modernă şi contemporană prin dispersie, colonizare, invazii, refugieri etc.. Legătura lor cu teritoriul pe care-l populează astăzi este mai slabă şi convieţuiesc de obicei cu autohtonii. Pot fi deosebite cinci categorii :

-invadatorii şi cuceritorii care pot constitui grupuri reziduale după recucerirea teritoriului de către populaţia autohtonă (tătarii din Rusia, suedezii din Finlanda, ruşii din Basarabia etc.). Deşi au o prezenţă seculară, o extindere teritorială coerentă, compactă chiar, drepturile lor pot fi puse în discuţie (turcii din Bulgaria);

-coloniştii, grupuri cu o compoziţie etnică eterogenă atrase de politica statului de valorificare a unor resurse sau terenuri. Se poate face o distincţie între coloniştii instalaţi de către o anumită putere dar având o origine etnică diferită de a acesteia (tamilii din Sri Lanka, hinduşii din Trinidad-Tobago) şi colonii aduşi de către proprii lor suverani, nobili, proprietari (tătarii din Polonia, finlandezii din Suedia, germanii din fostul Imperiu Ţarist).

Primii pot fi primiţi cu ostilitate de către populaţia autohtonă dar ceilalţi se pot bucura iniţial de unele drepturi şi facilităţi. Raţiunile pentru care cuceritorii recurg la colonizare sunt diverse : interese militare (paza frontierelor), interese economice, de valorificare a unor teritorii depopulate, devastate sau nevalorificate, nevoile de mînă de lucru pe plantaţii. organizării vieţii urbane în spaţii slab urbanizate (caz frecvent în Europa C-E unde populaţia urbană iniţială a fost de multe ori de origine germanică sau evreiască). Există populaţii cu vocaţie citadină, specializată în comerţ şi meşteşuguri (evreii, armenii, grecii etc.). În epoca modernă foarte frecventă a fost colonizarea forţei de muncă în minerit (mai ales în extracţia cărbunelui);

-persoanele deplasate forţat sau relocalizate în noi regiuni, (cazul cel mai clasic este cel al negrilor din America sau al populaţiilor din Caucaz şi Crimeea deportate masiv din ordinul lui Stalin în 1945 spre Kazahstan şi Siberia);

-refugiaţii, colectivităţi care fug din calea unor conflicte (palestinienii de ex. sau mai recent bosniacii), a unor calamităţi naturale sau a foametei (etiopieni în Sudan, populaţiile saheliene în statele de la Golful Guineii etc.),din cauza persecuţiilor religioase (creştinii din

Orientul Apropiat refugiaţi în V Europei sau America, musulmanii din Birmania refugiaţi în Bangladesh etc.), din cauze politice (represiunile datorate unor regimuri dictatoriale);

-muncitorii imigranţi (gastarbeiter în germană) sau refugiaţii economici cum mai sunt numiţi, caracteristici pentru perioada contemporană. Mulţi dintre ei încearcă să se stabilească în ţara de primire creând mici comunităţi (diaspore) care păstrează legături strînse cu ţara de origine.

• Din punctul de vedere al localizării pot fi deosebite patru tipuri de minorităţi:

-comunităţi transnaţionale, fără identitate statală (cazul cel mai tipic este astăzi cel al ţiganilor dar şi evreii se încadrau în aceeaşi categorie înainte de înfiinţarea statului Israel). Exemplar este şi cazul kurzilor;

-comunităţi cu identitate statală precisă dispersate la mari distanţe de aria de origine (germanii în Transilvania sau în S Rusiei, diverse diaspore recente);

-comunităţi localizate în vecinătatea statului de referinţă, fără continuitate teritorială: maghiarii din Transilvania, turcii din Bulgaria etc.;

-comunităţi localizate în continuitate teritorială cu statul de referinţă, foarte frecvent în Europa: românii din Ucraina, maghiarii din Slovacia, germanii din Alsacia sau Tirolul de S. În Asia putem menţiona arabii din SV Iranului, coreenii din NE Chinei etc.

Fiecare dintre aceste minorităţi pot emite diverse revendicări, cu o intensitate tot mai mare de la prima la ultima categorie. În statele africane, create artificial în perioada colonială, suportul acestor revendicări poate conduce la conflicte interne sau interstatale.

4.2.3.Clasificarea etno-lingvistică a statelor şi a populaţiei Globului

• Stabilirea unei clasificări etno-lingvistice a populaţiei Globului este extrem de dificilă, dată fiind varietatea opiniilor şi a metodelor de clasificare. Cea mai pertinentă modalitate de grupare este aceea care ţine cont de vechimea formării acestora şi de distribuţia spaţială actuală.

Astfel, cele mai vechi sunt cu siguranţă cele din aria de origine a omului actual – Africa subsahariană, urmate de cele rezultate din primele migraţii de extindere a ekumenei (Oceania, S Asiei, unele arii reziduale din Eurasia), cele care s-au format şi extins în Neolitic şi, în fine, cele care s-au impus în ultimele două milenii. Schematic, această clasificare are următoarea distribuţie:

1)familia khoisanică; 2)familia nigero-kordofaniană; 3)familia nilo-sahariană; 4)familia australiană; 5)familia indo-pacifică (incl. papuaşă); 6)familia austrică; 7)familia amerindiană; 8)familia na-déné; 9)familia eskimo-aleută;10)familia ciukot-kamceatka; 11)familia ghiliak (nivhă); 12)familia ainu-japoneză; 13)familia coreeană; 14)familia sino-tibetană; 15)familia uralo-altaică; 16)familia burushaski; 17)familia nord-caucaziană; 18)familia mediteraneană (bască); 19)familia asianică; 20)familia kartvelică; 21)familia elamo-dravidiană; 22)familia afro-asiatică; 23)familia indo-europeană.

• Cele 23 familii etno-lingvistice propuse de noi, corespund în general clasificărilor admise de către lingvişti. Aceştia susţin existenţa unor superfamilii lingvistice, acceptate ca atare prin compararea vocabularului reconstituit al proto-limbilo. Cea mai cunoscută este cea nostratică (propusă de Aaron Dolgopolsky, de la Univ. din Haifa), care cuprinde câteva din cele mai numeroase familii lingvistice din Lumea Veche, diferenţiate probabil la începutul Neoliticului : afro-asiatică, elamo-dravidiană, indo-europeană şi, probabil kartvelică, uralo-altaică şi coreeană. O alta propusă mai recent de J.Greenberg (Univ. Stanford), este suprafamilia eurasiatică, care alătură familia indo-europeană, cea uralo-altaică şi pe cele din NE Asiei (incl.coreeană şi aino-japoneză). Greu de acceptat este superfamilia déné-caucaziană, propusă de M.Ruhlen (limbile sino-tibetane, na-déné, nord-caucaziene, basca şi burushaski).

• 4.3.Structura socio-demografică, culturală şi economică a populaţiei

• 4.3.1. Structura confesională a populaţiei

• Interesul geografiei pentru religie poate să pară surprinzător. Adeziunea la o credinţă religioasă este o opţiune individuală. Geografia se interesează de modul în care religia creează legături sociale înscrise într-un anumit teritoriu. Ca orice fenomen socio-cultural, religia se manifestă printr-o dinamică spaţială care interesează în mod deosebit geografia. Această problematică este extrem de sensibilă la interpretări subiective, cu toate acestea geografii îi acordă o deosebită atenţie, inclusiv prin publicarea de atlase.

• Originea fenomenului religios suscită numeroase dezbateri, între adepţii primordialităţii sale şi cei care consideră că este un rezultat al evoluţiei istorice. Primii se bazează pe faptul că chiar şi cele mai primitive comunităţi umane dispun de un sistem de credinţe şi idei religioase. Ceilalţi văd în fenomenul religios un rezultat al constrângerilor impuse de civilizaţie, o reacţie la amoralitatea presupusă a fi dominat în preistorie.

• Aceste dezbateri derivă din confuzia între religie ca fenomen pur spiritual, derivat din necesitatea profund umană de a-şi explica realitatea şi religia ca fenomen social ce contribuie la structurarea comunităţilor umane, stabilindu-i norme morale şi etice.

• Există o anumită succesiune a formelor de manifestare a fenomenului religios din care derivă o suprapunere a unor straturi diferite de credinţe şi idei.

• Structura confesională a populaţiei este în general mai mobilă decât cea etno-lingvistică, apartenenţa la o anumită religie putându-se schimba chiar şi pe parcursul unei generaţii la nivel

• În evoluţia fenomenului religios pot fi deosebite patru momente cruciale : preistoria, revoluţia neolitică, antichitatea clasică şi perioada dominaţiei occidentale (Smart, 1999), fiecare fiind dominată de unul sau mai multe dintre următoarele sisteme religioase:

-monoteismul, bazat pe convingerea existenţei un singur Dumnezeu, specific religiilor apărute în Orientul Apropiat (mozaism, creştinism, islam) dar prezent, rudimentar, în aproape toate religiile;

-henotismul, care pune în centru o divinitate unică dar admite şi existenţa altora (a fost specific unor popoare antice);

-dualismul, pentru care lumea este rezultatul unei lupte între două forţe contrarii, a binelui şi a răului sau a luminii şi a întunericului. A fost frecvent în Antichitate sau în Evul Mediu, în prezent singurul relict este cel zoroastrian;

-politeismul, bazat pe venerarea mai multor divinităţi, aflate în raporturi ierarhice complexe. A caracterizat majoritatea religiilor din Antichitate (egipteană, mesopotamiană, greco-romană) şi sub o formă modernă este întâlnită în subcontinentul indian (hinduism);

-ateismul, care nu admite existenţa divinităţii dar poate lua o formă religioasă, cazul budismului sau antireligioasă, cazul marxismului căruia însă cultul personalităţii şi fastul oficial îi conferea adesea o alura religioasă;

-animismul care se distinge prin cultul spiritelor care animează forţele naturii sau îşi au originea în sufletele celor dispăruţi. Un caz particular îl reprezintă totemismul care se deosebeşte prin influenţa asupra structurii societăţii, fiecare având un totem (de regulă o plantă sau un animal) drept protector.

4.3.2.Structura populaţiei pe grupe de vârstă

• Modul în care populaţia este structurată în profil cronologic este de maximă importanţă: raportul între grupele de vârstă determină ponderea populaţiei în vârstă de muncă (activă sau efectiv ocupată) adică resursele de forţă de muncă; acelaşi raport influenţează capacitatea de reproducere a unei anumite populaţii (ponderea populaţiei feminine în vârstă de 15-49 ani);

• Informaţiile referitoare la structura pe grupe de vârstă sunt indispensabile planificării economice a teritoriului, distribuirii unor dotări sociale, producţiei de mărfuri şi servicii etc.;

• Structura pe grupe de vârstă influenţează în mod direct şi morbiditatea unei populaţii, instituţiile de ocrotire a sănătăţii şi de asistenţă socială trebuind să fie corelate aceasta;

• Această structură depinde de particularităţile evoluţiei indicatorilor demografici principali, din combinarea cărora rezultă ponderi specifice fiecărei grupe de vârstă. Corelaţia între dinamica şi structura populaţiei este puternică, de obicei procesele dinamice devansându-le pe cele structurale, în funcţie de Svn. De ex., scăderea Nb la un moment dat va afecta structura pe vârste pe întreaga durată de viaţă a acelei generaţii, indiferent de modificările dinamice ulterioare. Sensibilitatea la fenomene conjuncturale (conflicte armate), este foarte mare, afectând anumite contingente (bărbaţii tineri între 20-50 de ani). La fel de importante sunt efectele tranziţiei demografice, în primul rând scăderea rapidă a natalităţii.

• Un factor esenţial în controlul structurii populaţiei pe vârste este şi mobilitatea. Regiunile cu emigraţie masivă înregistrează proporţional, o scădere a ponderii populaţiei în vârstă de muncă şi implicit o creştere a grupelor vârstnice (peste 60 ani) paralel cu reducerea celor tinere (0-19 ani). Spre deosebire, în statele sau în regiunile spre care se dirijează aceste fluxuri se constată o creştere anormală a populaţiei în vârstă de muncă (cazul clasic al S.U.A. unde ponderea populaţiei între 20-30 ani în rândul imigranţilor din prima generaţie este de 29%, faţă de media de 15%; acest fenomen se manifestă la paroxism în statele de la G. Persic unde ponderea populaţiei de 20-35 ani ajunge la circa 40% (22% la femei şi 58% la bărbaţi);

• Structura pe grupe de vârstă este studiată pornind de la 3 categorii : populaţie tânără (0-15ani sau 0-19 ani în unele cazuri), populaţie adultă (15-59 sau 20-59 ani, dar în ultimul timp se generalizează pragul de 64 de ani) şi populaţia vârstnică (peste 60 de ani ori tot mai frecvent peste 65 aşa cum apare în statisticile O.N.U), conform legislaţiei muncii specifice fiecărui stat. Pentru reprezentarea grafică sunt utilizate două metode esenţiale: diagramele triangulare şi piramidele structurale. Ambele exprimă sintetic tendinţele de evoluţie sau starea de moment a structurii pe vârste într-o populaţie dată.

• Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra diferenţierilor structurale, foarte utile sunt clasificările tipologice, rezultatul obţinut, fiind exprimat printr-o piramidă medie, proprie fiecărei clase, care exprima cu claritate evoluţia proceselor specifice unui spaţiu dat.

• Studiul piramidelor structurale la nivelul statelor Globului pune în evidenţă existenţa unei game variate de structuri, distincţia esenţială fiind aceea dintre statelor dezvoltate statele în curs de dezvoltare:

• a)piramidele cu tendinţa de îngustare la bază, specifice statelor dezvoltate – de forma unui clopot sau a unui balon, în cazuri extreme ajungându-se la îngroşarea excesivă a părţii superioare (reducere puternică a Nb, creştere a Svn). Aceste state sunt afecate de procesul de îmbătrânire demografică, măsurabil cu indicele de îmbătrânire (Iv= Pv/Pt), în care Pv este populaţia vârstnică (peste 60 sau 65 de ani după caz) şi Pt populaţia tânără (0-14 sau 0-19 ani după caz). Un raport supraunitar demonstrează deja o îmbătrânire avansată. Piramidele din categoria menţionată prezintă un Iv cu valori care tind spre 1(în România era de 1,02 în 2008, cel mai îmbătrânit stat din lume fiind Bulgaria). Evoluţia procesului de îmbătrânire este ilustrată şi de calculul vârstei medii.

• Problema asigurării înlocuirii forţei de muncă a devenit capitală în Europa, rezolvarea acestei dileme trebuie căutată după cum se pare în soluţii endogene prin stimularea natalităţii. Situaţia se agravează rapid în cele mai multe state europene, de ex., în Germania s-a ajuns în anul 2008 la numai 37,5% populaţie în vârstă de muncă (faţă de 46% în 1991). În statele europene se fac încă resimţite urmările celor două războaie mondiale care îngustează excesiv grupele de vârstă născute în timpul conflagraţiilor.

Este de aşteptat ca procesul de îmbătrînire în aceste state să se accelereze şi să avanseze spre state aflate, încă, la adăpost de acest pericol (China, state latino-americane etc.)

b)piramidele cu baza larg desfăşurată, redusă rapid după vârsta de 20 de ani, caracterizează statele în curs de dezvoltare. Această formă este determinată de menţinerea unui nivel înalt al natalităţii, paralel cu menţinerea unei mortalităţi generale mai ridicate, la vârste comparabile. Din această combinaţie rezultă o proporţie ridicată a populaţiei tinere (peste 40 %). Vârful piramidei este extrem de îngust, ponderea vârstnicilor variind între 3 şi 6 %. Ponderea populaţiei adulte este în general mai redusă în aceste state (circa 50%).

• Indicele de dependenţă are valori mai omogene la nivel mondial : Id=Pi/Pa, în care Id este indicele (rata) de dependenţă, Pi, populaţia inactivă (neocupată) iar Pa, populaţia activă (ocupată). Prezenţa unor valori ridicate ale unor fenomene precum şomajul, indisponibilizarea fizică este de natură să mărească acest indice.

• Există o serie de diferenţe în funcţie de nivelul de dezvoltare şi de avansul tranziţiei demografice: statele de la G. Persic se disting astfel prin ponderea mai redusă a populaţiei tinere şi o pondere disproporţionată a populaţiei adulte (masculine mai ales) datorită imigraţiei masive a forţei de muncă; un caz particular îl prezintă şi statele latino-americane şi cele din SE Asiei unde baza piramidei a început să se îngusteze, grupele de vârstă sub 15 ani fiind tot mai puţin numeroase.

• Prognozele indică o îmbătrînire rapidă, inevitabilă, a populaţiei Globului, de la 5,5% în 1970 şi 7% în 2000 se va depăşi 10%în 2025, în paralel ponderea tinerilor reducându-se de şa 37,5% în 1970 la 31% în 2000 şi cel mult 24,8% în 2025. Decalajele dintre cele două categorii de state se vor menţine prin inerţie

• Procesul de îmbătrânire s-a manifestat mult timp numai ca urmare a reducerii natalităţii, sub forma îmbătrânirii la bază. În ultimele decenii aceasta este însoţită de îmbătrânirea la vîrf, prin scăderea continuă a mortalităţii la vârstele foarte avansate.

• Procesul de îmbătrânire a generat un interes deosebit având un dublu sens: situaţia în care se observă o pondere ridicată a persoanelor în vârstă; procesul în cursul căruia această proporţie este în creştere, proces care nu este continuu ci prezintă discontinuităţi (creşteri bruşte sau plafonări) datorate influenţei unor modificări endogene (căderi sau relansări ale natalităţii ori ale mortalităţii) sau exogene (migraţii, conflicte). Îmbătrânirea este astfel mai degrabă un fenomen rezidual, efect al mecanismelor care se manifestă la alte nivele ale structurii pe vârste. Structura ideală a unei populaţii staţionare este considerată următoarea : 24% tineri, 46% adulţi şi 30% vârstnici. Fenomenul îmbătrânirii nu poate fi „combătut” decât prin creşterea Nb, imigraţia fiind un factor suplimentar de creştere a ponderii populaţiei vârstnice pe termen mediu. Nici un stat nu se încadrează în modelul populaţiei staţionare datorită incidenţei celorlalţi factori (mobilitate, comportament demografic etc.).

• Implicaţiile demografice ale acestui proces sunt contradictorii, fiind în acelaşi timp un efect al scăderii Nb dar şi o cauză suplimentară a acestuia. Implicaţiile economice provin din creşterea numărului de pensionari care modifică în sens negativ indicele de dependenţă dar şi din creşterea vârstei medii a populaţiei active, cu efecte majore asupra productivităţii muncii sau a cheltuielilor salariale (personalul mai experimentat şi cu

vechime este mai bine remunerat). Implicaţiile sociale provin din combinarea cu procesele de feminizare şi pauperizare la care se adaugă creşterea bugetului asistenţei sanitare. Implicaţiile psiho-sociale constituie mai degrabă un risc, dificil de măsurat, vizibil mai ales în „îmbătrânirea mentalităţilor”.

4.3.3.Structura populaţiei pe sexe

• În mod normal, structura pe sexe a populaţiei este foarte echilibrată, consecinţă a Nb şi Mb sensibil mai ridicate la sexul masculin. Astfel, la vârstele tinere se înregistrează în mod obişnuit o dominare a sexului masculin ca urmare a unei natalităţi superioare cu circa 5%. Mortalitatea masculină mai ridicată (accidente, boli profesionale, consum de alcool, tutun şi droguri, participare la conflicte militare), echilibrează proporţia celor două sexe, după 20 de ani iar de la 40-45 de ani femeile devin dominante, situaţie accelerată după 65 de ani.

• Raportul numeric între cele două sexe, marchează o egalitate aproape perfectă la nivel mondial: 50,1% bărbaţi şi 49,9%femei. Acest echilibru este perturbat de conflicte militare, de migraţii, de statutul femeii în societate etc.

• Dezechilibrul evident în trecut între sexe nu mai este resimţit în statele angajate masiv în ultimul război mondial unde pierderile umane, în rândul bărbaţilor mobilizabili, au fost imense (actuala generaţie de 85-90 ani). Aceste situaţii sunt încă frapante la state ca Ucraina (46,7%masculin), Rusia (46,9% masculin), Germania (48,5% masculin) etc. România prezintă o situaţie similară majorităţii statelor europene în prezent, marcate de o reducere sensibilă a ponderii populaţiei masculine după 1980 ca urmare a Svn reduse a bărbaţilor (49,3%masculin în1992 şi 48,7% în 2002 de ex.).

• Mobilitatea teritorială deformează profund structura pe sexe prin participarea prioritară a forţei de muncă masculine la migraţiile interne sau internaţionale. În mod curent statele, regiunile, localităţile polarizatoare, cu un bilanţ migratoriu pozitiv cunosc tendinţa generală de creştere proporţională a populaţiei masculine (statele petroliere de la G. Persic - E.A.U. cu 64,5 % masculin în 1990, Qatar cu 63,6%) dar şi unele state atractive din SE Asiei, Oceania sau America Latină (Singapore, Venezuela, Australia, Noua Zeelandă, Nauru). În ultimele decenii structura populaţiei imigrate s-a modificat profund, femeile având o participare tot mai semnificativă atât pentru a ocupa locurile de muncă excedentare cât şi pentru reîntregirea familiilor. Masculinizarea populaţiei este evidentă în zonele în care domină muncile grele (industria extractivă, şantiere de construcţii, exploatări forestiere, mai ales dacă şi condiţiile climatice sunt foarte grele, cazul unor regiuni ale Siberiei – Yakuţia, Kamceatka). În România este un fenomen caracteristic bazinelor carbonifere sau petroliere.

• Masculinizarea se poate produce şi în arii profund rurale, afectate de exodul rural, care a antrenat masiv populaţia feminină (Podişul Bârladului de ex.). În situaţii extreme, la nivel mondial s-au înregistrat şi stări anormale, generatoare de vicii şi probleme sociale grave (Ins. Bougainville din Papua-Noua Guinee, unde în 1975 peste 88% din populaţie era constituită din bărbaţi).

• S.U.A. deşi păstrează statutul de principală destinaţie a migraţiei internaţionale se confruntă cu o feminizare accentuată (48,3%), efect al reducerii imigraţiei individuale în favoarea celei familiale dar şi a ponderii mai reduse a imigraţiei în creşterea totală a populaţiei..

• În statele, regiunile şi localităţile cu bilanţ migratoriu negativ, în mod obişnuit se produc creşteri anormale ale ponderii populaţiei feminine, în paralel cu creşterea populaţiei vârstnice, urmare a plecării tinerilor adulţi. Tipice au fost statele mediteranene (Portugalia cu 47,5% masculin în 1985, Malta etc.). Situaţii similare sunt în Yemen (48% masculin), Botswana (46,2% masculin), Antile (Grenada cu 47,2% masculin).

• Pe plan regional feminizarea este larg prezentă în regiunile rurale lipsite de suficiente locuri de muncă pentru bărbaţi (judeţele din NE României înainte de 1990).

• Există şi situaţii mai rare în care mobilitatea teritorială a antrenat masiv populaţia feminină, cu un evident specific profesional (cazul unor centre ale industriei textile ca Ivanovo şi Vladimir în centrul Rusiei de ex.) unde feminizarea populaţiei este foarte accentuată. Un caz particular a fost până de curând cel al Irlandei unde emigraţia tradiţională a femeilor în Marea Britanie sau peste ocean (în servicii) a generat o dominanţă masculină, încă prezentă (50,3% masculin).

• Nivelul de dezvoltare social-economică prin intermediul Svn generează procesul de feminizare în statele dezvoltate, corelat cu creşterea ponderii vârstnicilor. Proporţia populaţiei masculine în aceste state este simţitor mai redusă decât media mondială (48,4% faţă de 49,9), dezechilibru şi mai evident la unele unităţi teritoriale mici cu standard economic înalt şi cu o tendinţă de concentrarea a unor pături sociale vârstnice, cazul Principatului Monaco cu 45,7%, fenomen favorizat de atractivitatea climatico-turistică.

• În ţările Lumii a Treia standardul coborît al nivelului de trai, speranţa medie de viaţă la naştere redusă şi ponderea foarte mare a tineretului reprezintă tot atâtea explicaţii ale conturării unei anumite predominanţe masculine (50,6% masculin).

• Acest dezechilibru este exacerbat de starea de inferioritate a femeilor, de supramortalitatea feminină (lipsă de asistenţă socială la repetatele naşteri, lipsa asistenţei medicale acordată fetiţelor bolnave, muncile grele prestate în agricultură sau în activităţile casnice etc.). Tipice sunt statele din S-SE Asiei şi Oceania: Melanezia (52%masculin), Pakistanul (52.4%masculin), Bangladesh (51,6%) etc. India şi China se încadrează în aceeaşi categorie mai ales datorită selectivităţii naşterilor. Această amprentă a subdezvoltării s-a menţinut şi în Europa, în cazul singular al Albaniei (51,3% masculin în 1950 şi 51,5% în 1997).

4.3.4.Structura social-economică a populaţiei

• Este o componentă esenţială în studiul populaţiei. De modul în care o populaţie dată este structurată social şi economic depind multe dintre procesele dinamice sau

structurale de ansamblu ale acesteia. Oamenii sunt fiinţe sociale pentru care apartenenţa la un grup este definitorie. Aceste grupuri se pot constitui pe diverse criterii dintre care cele mai importante derivă din poziţia pe care fiecare individ o ocupă în cadrul societăţii, definită altădată de raporturile de putere care impunea constituirea unor clase sociale iar astăzi se manifestă în primul rând prin specificul profesiei. Structura social-economică a populaţiei este foarte complexă, corespunzător diviziunii sociale a muncii şi a complicatelor raporturi de putere. Ordinea socială este de multe ori stabilită prin tradiţie (scrisă ori perpetuată prin cutume) fiind ceva mai rigidă, pe când cea economică este mai mobilă.

A.Structura socială

• Structura socială prezintă un interes geografic deosebit în măsura în care conduce la apariţia unor clivaje sau diferenţieri spaţiale. Societatea cunoaşte în ansamblu două forme de structuri sociale : egalitare şi inegalitare. Societăţile egalitare sunt specifice mai ales unor comunităţi primitive, cu o economie simplă şi o diviziune internă bazată mai degrabă pe caracteristicile biologice (vârstă, sex). Societăţile inegalitare, caracteristice comunităţilor evoluate, cu o economie complexă şi cu o diviziune internă derivată din combinaţia aptitudinilor şi performanţelor individuale sau de grup. Un caz particular l-au constituit societăţile de tip sovietic, voit comuniste dar care în esenţă erau bazate pe inegalităţi mascate, reieşite nu din calitatea categoriilor privilegiate cât din acapararea funcţiilor vitale ale statului şi asigurarea controlului asupra societăţii şi individului. În general se admite că diferenţele sociale sunt un rezultat al inegalităţii şanselor şi că eliminarea acestora este posibilă doar progresiv, mai întâi prin egalitatea juridică, apoi prin egalitatea politică şi în cele din urmă prin asigurarea unei egalităţi sociale, mai greu de definit şi de obţinut. În fond chiar şi în statele cele mai democratice, egalitatea juridică şi politică nu este perfectă date fiind diferenţele derivate din nivelul de educaţie, statutul social moştenit şi distribuţia veniturilor.

• Majoritatea societăţilor moderne sunt profund inegalitare, cu toate progresele înregistrate de societatea de consum de tip occidental. O diferenţă profundă marchează ţările dezvoltate de cele în curs de dezvoltare.

• În prima categorie de state, progresul social din ultimele două secole a redus polarizarea la extreme a societăţii, aceasta concentrându-se la un nivel mediu, în ceea ce este cunoscut astăzi drept clasa de mijloc care asigură echilibrul social, fiind profund implicată în organizarea, funcţionarea şi administrarea societăţii.

• Clasele suprapuse de altădată subzistă în diverse proporţii – nobilimea cu un rol simbolic în unele state (cele monarhice) iar burghezia este tot mai integrată în clasa de mijloc. În ţările în curs de dezvoltare, polarizarea societăţii este încă foarte puternică, dualismul rezultat în absenţa dialogului dintre majoritatea constrânsă să accepte normele unei minorităţi de factură oligarhică în cele mai multe cazuri, de obicei prin pîrghia corupţiei, fiind unul din factorii care frînează progresul social. Totuşi în cele mai multe dintre aceste state îşi face loc treptat şi modelul social occidental bazat pe egalitatea şanselor şi afirmarea plenară a fiecărui individ. Lumea a Treia propune o

multitudine de modele sociale, unele foarte vechi, cazul sistemului de caste din India, dar cele mai multe sunt profund bulversate de procesele mondializării şi globalizării.

• O tipologie a structurii sociale poate pleca şi de la stadiul atins în dezvoltarea societăţii. Pot fi deosebite:

-societăţi rurale primitive, cu structură tribală, aflate în restrângere, specifice în ariile mai izolate din zona intertropicală mai rar în zona boreală;

-societăţi rurale cu structură seniorială a proprietăţii, extrem de polarizate din punctul de vedere al standardului de viaţă, caracteristice în zonele de veche civilizaţie din S Asiei, Orientul Apropiat şi N Africii;

-societăţi rurale occidentale tradiţionale cu o pondere ridicată a populaţiei neagricole şi standard de viaţă relativ omogen;

-societăţi rurale avansate, cu o pondere relativ ridicată a populaţiei agricole, specifice în primul rând Europei S şi CE dar tot mai prezente şi în Asia sau America Latină, pe fondul unor reforme agrare;

-societăţi rurale de tip colonial, formate prin juxtapunerea unor populaţii cu tradiţii culturale şi nivel de trai diferenţiat, tipice în America Latină;

-societăţi puternic urbanizate, cu o structură mai complexă, dominată de „clasa de mijloc”, aşa cum este cazul Americii de Nord, Europei de V sau Japoniei;

-„democraţiile populare” cu un standard economic mai redus şi cu tradiţii comunitare puternice (China, Vietnam, R.P.D.Coreeană)

- fostele state comuniste, cu un standard economic mai ridicat dar mai polarizate din punct de vedere social.

• Structurile sociale evoluează permanent iar ultimele două categorii s-au transformat enorm după 1980. Astfel China evoluează tot mai mult pe orbita liberalismului şi a polarizării nivelului de trai iar statele est-europene sunt încadrate în categoria „societăţi în tranziţie”.

• În literatura sociologică există o dispută între cei care folosesc conceptul de clasă socială, de sorginte marxistă şi cei care folosesc conceptul de pătură socială. În primul caz categoriile de populaţie sunt raportate la locul pe care-l ocupă în sistemul productiv (ţărănimea, marii proprietari funciari, muncitorii, burghezia şi intelectualitatea). Sociologii americani deosebesc de regulă următoarele strate (pături) sociale: elita (clasa superioară); noii îmbogăţiţi, care au tendinţa de a se contopi cu elita; pătura de mijloc intelectualizată (notabilităţile); pătura de mijloc propriu-zisă (funcţionarii publici); micii întreprinzători şi producători particulari (agricultori, comercianţi, artizani); muncitorii specializaţi; pătura inferioară proletarizată (muncitorii necalificaţi, şomerii, imigranţii ilegali etc.). Această structură corespunde modelului american dar este perfect aplicabilă şi în celelalte state dezvoltate sau în societăţile în tranziţie.

B. Structura economică

• Se bazează pe una din caracteristicile umane esenţiale – natura muncii prestate, necesitatea practicării unei activităţi conforme cu aspiraţiile personale, cu creativitatea de care dispune fiecare dar şi în funcţie de nevoile sociale. Capacitatea de muncă a individului este strâns legată de structura pe grupe de vârstă, în funcţie de aceasta populaţia putând fi divizată în trei mari categorii:

-populaţia aflată înainte de vârsta de muncă : copiii şi o parte dintre adolescenţi, angrenaţi în studiu;

-populaţia în vârstă de muncă, care în statele moderne delimitată legal, de cele mai multe ori între 16-60(65) de ani, constituie elementul activ al societăţii, antrenat în activităţi productive sau de servicii;

-populaţia aflată dincolo de vârsta activă, legiferată de la caz la caz între 57 şi 65 de ani, diferenţiat pe sexe, cuprinzând populaţia care a depăşit vârsta legală de muncă.

• Această situaţie este pur teoretică, realitate fiind mult mai complexă: unele persoane muncesc şi înainte şi după vârsta de muncă, altele sunt incapabile să presteze o activitate utilă (handicapaţii). Există astfel o diferenţă între populaţia în vârstă de muncă şi populaţia capabilă de muncă (resursele de muncă).

• Nu toată populaţia capabilă de muncă este antrenată efectiv în activitate, datorită condiţiilor social-economice concrete, unor tradiţii, nivelului redus de pregătire, situaţiilor politice diverse, ci numai populaţia activă.

Restul formează populaţia întreţinută sau inactivă. Noţiunea de populaţie activă defineşte o categorie imprecis determinată, întrucât cuprinde şi şomerii, membrii familiei care asigură un ajutor temporar în procesul muncii etc. De aceea, în unele state se operează şi cu noţiunea de populaţie ocupată, care cuprinde numai acele persoane care lucrează efectiv şi stabil. Informaţiile cantitative la nivel mondial asupra acestei categorii lipsesc, spre deosebire de cele asupra populaţiei active, vehiculate mai des. Diferenţa dintre populaţia activă şi cea capabilă de muncă este dată de o serie de grupuri mai mult sau mai puţin importante numeric de la un stat la altul: femeile casnice, studenţii, tinerii care efectuează serviciul militar etc.

• Populaţia activă reprezintă la nivel mondial după O.I.M., 43,7 % din efectivele totale, la nivelul anului 2007, corespunzând cu circa 3 md.persoane, populaţia întreţinută cuprinzând 56,3% deci 3,8 md. Ponderea populaţiei active în totalul populaţiei este în general mai ridicată în statele dezvoltate (46,5%) decât în cele în curs de dezvoltare (circa 40%) din mai multe motive :

-diferenţele date de structura pe grupe de vârstă (mai mulţi adulţi în ţările dezvoltate şi mai mulţi tineri în cele slab dezvoltate);

-nivelul mai înalt de dezvoltare care creează în statele dezvoltate cerinţe mai mari de forţă de muncă în servicii;

-nivelul morbidităţii este mult mai ridicat în statele slab dezvoltate, impunând o frecvenţă mai mare a incapacităţii de muncă;

-slaba utilizare a forţei de muncă feminine din statele în curs de dezvoltare, în special acolo unde Islamul creează cadrul juridic.

• Pondere mai ridicată a populaţiei active, peste 50%, s-a înregistrat mult timp în statele cu economie centralizat-planificată (E Europei şi al Asiei), unde s-a căutat fără succes, indiferent de rentabilitatea şi productivitatea activităţii prestate, asigurarea unui loc de muncă pentru cea mai mare parte a populaţiei în vârstă de muncă (R.P.D.Coreeană – 54,6% de ex.). După 1990 această situaţie s-a păstrat, pe fondul scăderii ponderii populaţiei tinere (România cu 53,4% în 1998 de ex.) dar în ultimii ani se manifestă o scădere a acesteia pe fondul diminuării locurilor de muncă (pentru bărbaţi în România sau pentru femei în Rusia de ex).

• În statele occidentale industrializate, ponderea populaţiei ocupate era în general mai redusă decât în categoria anterioară – 43,7% în 1990, în medie, datorită antrenării într-o măsură mai mică a femeilor în procesele productive, salariile ridicate ale bărbaţilor fiind adesea suficiente întreţinerii familiei dar şi ponderii ridicate a populaţiei vârstnice, rezultat combinat al speranţei de viaţă ridicate şi a natalităţii reduse.

Indicele de activitate al populaţiei masculine era aici de 53% faţă de 57% în fostele state comuniste, dar numai 30% la populaţia feminină, faţă 39,1%, înainte de 1980. După această dată însă, gradul de ocupare a femeilor a crescut, pe fondul sporirii cerinţelor materiale ale familiilor. După anul 2000 se constată o lentă scădere a ponderii populaţiei active feminine (S.U.A., de la 17% în 1980 s-a ajuns la 43,8%în 1984 în pentru a coborî lent la 40,2% în 1998 şi la 39,7% în 2007). O creştere vizibilă a gradului de ocupare a forţei de muncă feminine s-a înregistrat în S Europei (Grecia, Spania, Italia, unde mult timp proporţia femeilor active nu depăşea 30%, astăzi fiind de 40%). Valori ridicate ale ponderii populaţiei active se înregistrează în unele state cu o industrie puternică precum Japonia (53,2% în medie) sau cu o dezvoltare amplă a serviciilor (Elveţia cu 55%) valori peste 50% caracterizând în prezent şi S.U.A., Canada, statele scandinave, Australia ş.a.

• În ţările în curs de dezvoltare şi în cele subdezvoltate, gradul de ocupare a populaţiei în diferite activităţi este mai redus, coborând adesea sub 30% (Pakistan cu 27,9% de ex.). Datele referitoare la Africa sau Asia de Sud (38,5%, respectiv 38,1%) reflectă doar într-o măsură redusă realitatea ignorând adesea muncile agricole foarte grele depuse de majoritatea femeilor (în statele musulmane adesea nu sunt luate în calcul).

Creşterea economică mai lentă decât a populaţiei face ca în multe state să se producă o scădere a ponderii populaţiei active în populaţia totală. Reducerea natalităţii are ca efect creşterea proporţiei populaţiei active, inclusiv a celei feminine (cazul Egiptului, unde erau activi doar 30% în 1976 dar în prezent s-a ajuns la 40% (20% la femei). Excepţii de la această situaţie sunt în statele cu o economie dinamică cu valori extreme de până la 60% (E.A.U., Chile, Taiwan, Coreea de Sud, state în care şi utilizarea forţei de muncă feminine este ridicată.

• Aceste informaţii statistice trebuie privite cu precauţie, chiar şi în statele dezvoltate (economia subterană, cu corolarul ei, munca la negru, acele diverse activităţi clandestine care scapă fiscalităţii - servicii de vecinătate, activităţile disimulate ale unor artizani, dubla activitate a multor angajaţi, atelierele clandestine). Munca la negru nu trebuie confundată cu activităţile temporare (specifice în turism). De exemplu în Franţa, sursele statistice indică o pondere de 4% a economie subterane în P.I.B. , în ţările în tranziţie ajungând şi la 20-30% sau chiar mai mult. În statele occidentale acest sector este cu atât mai greu de controlat cu cât populaţia activă este în general formată din imigranţi.

Sociologii vorbesc despre o anumită selectivitate a acestui fenomen, în funcţie de context : şomajul de „prosperitate” afectează în primul rând categoriile tinere de populaţie, necalificaţii şi imigranţii, considerate a fi cele mai vulnerabile; şomajul de criză se manifestă mai haotic conform eficienţei fiecărui sector de activitate la nivel local sau regional sau concurenţei dintre firmele producătoare.

D. Structura profesională a populaţiei active

• Este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai structurii şi nivelului de dezvoltare a economiei statelor Globului. Din acest punct de vedere, populaţie se împarte în trei mari sectoare de activitate :

-sectorul primar, cuprinzând populaţie care luncrează în agricultură, silvicultură, vânat şi pescuit iar în statele occidentale şi din industria extractivă;

-sectorul secundar, care înglobează industria şi cosntrucţiile (în statele occidentale doar industria de transformare);

-sectorul terţiar, mai eterogen, alăturează populaţia care lucrează în diversele servicii de utilitate publică – transport, telecomunicaţii, comerţ, gospodărie comunală, administraţie, finanţe şi asigurări, învăţămînt, sănătate, cercetare ştiinţifică, justiţie, cultură, la care în statele occidentale se adaugă şi construcţiile.

• Ambiguitatea oricărei clasificări provine şi din faptul că este tot mai greu de făcut o distincţie între sectoarele productive şi cele de deservire („neproductive”). Unii separă un al patrulea sector, numit cuaternar care ar cuprinde cercetarea ştiinţifică şi deservirea activităţilor terţiare (consultanţă, servicii informatice etc.), cu o pondere tot mai ridicată în utilizarea forţei de muncă.

• Divizată pe cele trei sectoare de activitate, populaţia activă mondială prezintă încă o dominanţă primară, dar activităţile agricole se află într-o vizibilă şi continuă restrângere proporţională. Această situaţie este dată de ponderea mare a populaţiei rurale din Asia şi Africa, unde agricultura constituie principala formă de subzistenţă. Sectorul primar mai deţine cel puţin 50% din populaţia activă, restul revenind sectorului secundar (20%) şi celui terţiar (30%). Faţă de această medie mondială există mari diferenţe între statele Globului:

a)statele occidentale dezvoltate, care au intrat primele în procesul de restrângere a populaţiei ocupate în sectorul primar ca urmare a dezvoltării activităţilor urbane, mecanizării şi concentrării producţiei agricole, ajungându-se la valori extrem de reduse, sub care practic nu se mai poate coborî (2,2% în Regatul Unit, 2,1% în S.U.A. sau 2,5% în Belgia).

• Într-o primă fază a acestui proces, populaţia activă de origine rurală a fost masiv absorbită de industrie, ale cărei ramuri s-au diversificat la maximum, paralel cu difuzia în spaţiu, nu numai în aglomeraţiile urban-industriale ci şi în regiunile dominant rurale. S-a ajuns astfel ca spre 1950, sectorul secundar să atingă proporţiile cele mai mari : 48,8% în Belgia în 1948 sau 47,5% în Regatul Unit în 1951. Ulterior, ca urmare a automatizării şi cibernetizării producţiei, ponderea acestui sector s-a redus masiv (cu excepţia Japoniei şi a Germaniei, unde industria încă are o pondere mare).

• Într-o a doua fază, pe fondul crizei industriei tradiţionale (siderurgie, textile), pe fondul reducerii nevoii de forţă de muncă, urmare a modernizării procesului de producţie, are loc o reconversie a activităţilor economice, în favoarea serviciilor (turism şi telecomunicaţii). Acestea cunosc o diversificare extremă, ocupând o pondere tot mai mare din totalul populaţiei active, depăşind treptat, după 1975, valori de 50% din populaţia activă, tinzând în general spre 75%. Este o urmare firească a modificărilor structurale ale economiei – dezvoltarea sectoarelor de concepţie şi proiectare, multiplicarea tipurilor de servicii puse la dispoziţia clientelei, creşterea volumului şi varietăţii tipurilor de mărfuri manipulate. Se adaugă însă şi proliferarea adesea exagerată a aparatului administrativ ca şi apariţia unui număr mare de intermediari în circuitul desfacerii mărfurilor. Proporţiile cele mai mari, caracterizează America de N (Canada cu 73,4% sau S.U.A. cu 72,9%).

b)statele care au avut până în 1990 o economie centralizat-planificată, au urmat un traseu similar dar, fenomenul de restrîngere rapidă a sectorului primar a debutat tardiv, după 1950, majoritatea bazându-se pe o industrializare extensivă, care a absorbit masivul surplus de populaţie rurală, eliberată din sectorul agricol prin modernizare şi prin suprimarea aproape completă a agriculturii tradiţionale.

În aceste state s-au atins valorile maxime ale ocupării în sectorul secundar (peste 50% în fosta R.D.G.), păstrate până după 1990. Tranziţia a modificat această tendinţă, criza profundă a acestui sector dirijând o parte a populaţiei spre serviciile neglijate înainte de 1990 şi recent diversificate sau în cazuri extreme, în agricultură (România, Albania, R.Moldova, apropiind aceste state de situaţia unor state subdezvoltate). În Europa Centrală se manifestă o creştere rapidă a sectorului serviciilor după anul 2000, de la valorile de circa 25-30%, ajungând la 45-50%, inclusiv în Rusia.

• Un grup aparte în această categorie este constituit de statele asiatice, cu toate progresele indiscutabile. Nivelul de plecarea a fost aici net inferior, cel al subdezvoltării de fapt, proprţia populaţiei active în sectorul primar fiind covîrşitoare, menţinându-se ridicată – peste 60% în China, 64% în Vietnam, chiar Albania, mai apropiată prin nivelul de dezvoltare de cele asiatice are încă valori de 56% fiind singurul stat european dominant

agricol (la fel ca R.Moldova sau unele regiuni rural din estul şi sud-estul României după 1990).

c)statele în curs de dezvoltare sunt dominate de sectorul primar, aflat însă în reducere. În marea lor majoritate, populaţia activă în sectorul primar depăşeşte 60% (Africa cu 63%, Asia de Sud cu 60%). Face excepţie America Latină (26%).

Ponderea populaţiei agricole poate atinge sau depăşi 85%. La polul opus există unele state ale căror condiţii naturale dificile restrâng importanţa agriculturii (statele de la Golful Persic).

• O excepţie o constituie şi noile state industriale din S-SE Asiei (Singapore, Taiwan, Coreea de S, Malaysia, etc.) sau unele state din apropierea Europei (Turcia, Maghreb) unde situaţia se apropie treptat de aceea din ţările dezvoltate.

• Populaţia activă din sectorul secundar, deşi în creştere, deţine proporţii relativ reduse, datorate slabei dezvoltări a industriei. Media este de 18%, coborând în statele cel mai puţin avansate la 6% (Bhutan) dar urcând la 65% în Singapore, valori mai mari fiind şi în alte state din SE Asiei şi America Latină.

• Surprinzătoare este proporţia activilor din sectorul terţiar, mai ridicată decât a celor din secundar – 24%. Este vorba de un fenomen complex care ţine de tradiţia organizării societăţii şi relaţiilor umane : prezenţa unui număr excesiv de comercianţi, mulţi intermediari; obişnuinţa de a avea oameni de serviciu, chiar pe lângă familii mai modeste, pentru prestigiul social; întreţinerea unui aparat administrativ, birocratic, pletoric, ineficient. O categorie distinctă o formează statele specializate în domeniul comercial-banca (Iordania cu 73,6%, Kuwait cu 68%, Liban cu 69%, Singapore cu 64%, Bahrain cu 60%) etc.

• În afara acestor deosebiri, structura profesională a populaţiei ocupate prezintă şi importante diferenţe între sexe. În rândul populaţiei masculine se înregistrează în mod normal ponderi mai ridicate ale activilor industriali, mai ales în industria grea, în timp ce populaţia feminină cunoaşte proporţii peste medie în unele servicii (învăţămînt, sănătate, desfacerea mărfurilor). De exemplu, în S.U.A., 37,7% din populaţia activă masculină este ocupată în industrie şi construcţii faţă de 18,4% în cazul celei feminine, dimpotrivă în sectorul terţiar ponderea este de 79,9% la femei şi 57,6% la bărbaţi.

• În cazul sectorului primar se manifestă de asemenea deosebiri. În sectorul primar al statelor din Lumea Nouă, cu agricultură puternic mecanizată, domină categoric forţa de muncă masculină – cazul S.U.A. unde 4,7% dintre bărbaţii activi lucrează în agricultură faţă de numai 1,7% dintre femei. În Asia, cu o agricultură puţin mecanizată forţa de muncă feminină este dominantă (Coreea de S cu 40,4% femei active în agricultură faţă de numai 30,7% bărbaţi, Indonezia, Thailanda etc.).

• Statele cu structură rasială şi etnică eterogenă se remarcă printr-o puternică segregare profesională, în funcţie de poziţia dominantă a anumitor grupuri, de gradul de calificare

etc. (Africa de S, unde populaţia de culoare domină în minerit iar cea europeană în administraţie şi comerţ).

E. Calitatea resurselor umane : nivelul de dezvoltare şi nivelul de instrucţie

• Un alt criteriu socio-economic de clasificare a populaţiei este şi cel care derivă din calitatea resurselor umane, a modului în care este gestionat „capitalul uman”. Nivelul de trai şi nivelul de instrucţie exprimă sintetic diferenţele enorme între statele avansate şi cele lăsate pradă subdezvoltării.

• Pentru analiza nivelului de trai cel mai frecvend indicator utilizat este venitul. Pentru evaluarea acestuia există mai multe variante care raportează la numărul de locuitori fie produsul naţional brut (PNB), fie produsul intern brut (P.I.B.), exprimate sau nu prin puterea de cumpărare. În ultima vreme tot mai utilizat este indicele de dezvoltare umană (I.D.H.) furnizat anual în rapoartele P.N.U.D. Toţi aceşti indicatori trebuie priviţi cu maximă circumspecţie datorită dificultăţilor de comparare a statisticilor naţionale, excluderii din înregistrările oficiale a serviciilor domestice (menaj, pază etc.) sau a producţiei agricole subzistenţiale, astfel subestimându-se nivelul real al veniturilor, dificultăţii de convertire într-o monedă unică.

• Pornind de la analiza distribuţiei PIB exprimat prin puterea de cumpărare, putem distinge patru categorii de state, ecartul între cele mai avantajate şi cele mai defavorizate fiind de peste 1 la 100 :

• a)state dezvoltate, al căror P.I.B./loc. depăşeşte 10 000 USD. Cuprinde toate statele europene occidentale, S.U.A., Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă.

S-a adăugat recent o serie de state asiatice aflate în rapidă dezvoltare economică (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud), unele state petroliere (monarhiile de la Golful Arabo-Persic, Brunei) şi Israelul, masiv sprijinit financiar de către americani. Dintre statele est-europene, doar Slovenia şi Cehia a depăşit această barieră, dar foarte aproape sunt şi Ungaria, Slovacia şi Estonia. În America de S doar Chile intră în această categorie. Se remarcă existenţa unui grup de state aflat în avangardă, cu un P.I.B. care depăşeşte cu mult 20-30 mii USD/loc (S.U.A. Canada, ţările scandinave, Elveţia, Luxemburg etc.);

b)state în care procesul de dezvoltare economică este mai avansat, cu un P.I.B. între 5 000 şi 10 000 USD/loc., dar cu inegalităţi sociale extreme şi grave probleme de adaptare la exigenţele economiei de piaţă. Se încadrează aici multe state latino-americane (Brazilia, Argentina şi Mexicul), statele est-europene aflate în tranziţie (cu excepţia Albaniei şi R.Moldova), unele state din SE Asiei (Malaysia, Thailanda), din Orientul Apropiat (Turcia, Iran, Siria, Iordania). În Africa se înscriu în această categorie R.Sud-Africană, Gabonul şi Tunisia;

• c)state în care procesul de dezvoltare economică este abia la început, cu un P.I.B între 2 000 şi 5 000 U.S.D/loc. Este cazul unor state latino-americane mai sărace (Bolivia, Peru), al statelor din N Africii (Maroc, Algeria, Egipt).

Majoritatea statelor din S şi E Asiei intră în această categorie, în primul rând India şi China, state în care populaţia este încă dominant agricolă, activităţile industriale şi serviciile fiind insuficient diversificate. Această categorie concentrează mai bine de ½ din populaţia mondială;

d)state subdezvoltate, cu un P.I.B. inferior nivelului de 2 000 U.S.D./loc. Majoritatea se află în Africa Subsahariană, în restul lumii fiind excepţii explicabile prin conflicte (Afganistan, Cambodgia, Iraq) sau gravele probleme sociale (Haiti). Sunt state dependente de asistenţa financiară şi alimentară acordată de statele dezvoltate şi care cumulează 10% din populaţia mondială dar au cel mai ridicat ritm de creştere demografică.

• Această clasificare este imperfectă dând doar o imagine de ansamblu asupra nivelului de dezvoltare, integrarea unor criterii care ţin de accesul la serviciile publice şi culturale sau dotarea cu aparatură electrocasnică conducând la diferenţieri în statele din aceeaşi categorie. Astfel, statele est-europene din multe puncte de vedere sunt mai apropiate de statele occidentale decât de cele asiatice sau latino-americane.

• Nivelul de instrucţie este un criteriu suplimentar care dă măsură calităţii resurselor umane viitoare, investiţiile în acest domeniu fiind pe termen lung.

• Pentru evaluarea acestuia se utilizează mai mulţi indicatori precum: gradul de şcolarizare a copiilor între 6-15 ani; proporţia titularilor de diplome universitare; numărul de studenţi; proporţia populaţiei care ştie să citească, să scrie şi să socotească (nivelul elementar de instrucţie sau rata de alfabetizare cu corolarul ei analfabetismul). Pornind de la aceste considerente, un sfert din populaţia mondială de peste 15 ani este analfabetă. Pot fi deosebite şi în acest caz patru categorii de state :

a)state dezvoltate, în care rata analfabetismului este extrem de redusă (în limitele câtorva procente). Se integrează aici Europa în întregime, S.U.A., Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia şi N. Zeelandă. Sunt state în care numărul studenţilor şi al posesorilor de diplome universitare este ridicat. Cu toate acestea unele studii indică o subestimare a analfabetismului, întrucât multe persoane nu mai stăpânesc după câţiva ani exigenţele minime ale gradului de instrucţie;

b)state în care s-au făcut progrese considerabile în domeniul educaţiei, aflate de obicei şi într-o fază mai avansată de dezvoltare economică (America Latină, Orientul Apropiat, Sri Lanka, unele state indiene sau provincii chineze). Gradul de alfabetizare se situează în jur de 85-90% iar accesul la educaţie, inclusiv la cea superioară tinde să se generalizeze, diferenţele între sexe fiind tot mai reduse;

c)state în care analfabetismul afectează încă o parte importantă a populaţiei (15-40%), diferenţele între sexe fiind foarte mari. Se încadrează aici majoritatea statelor islamice (Iranul, Indonezia, N Africii) ca şi cele mai multe state din Asia Musonică, inclusiv India şi China. Se adaugă statele latino-americane mai slab dezvoltate (Bolivia, Ecuador) şi Brazilia care cunoaşte disparităţi regionale extrem de puternice;

d)state în care accesul la educaţie este extrem de restrictiv, în multe cazuri majoritatea populaţiei fiind analfabetă (mai ales femeile). Este nu numai cazul unor state subdezvoltate din Africa Subsahariană ci şi al unor state în care accesul femeilor la educaţie este extrem de limitat (Arabia Saudită).

• Se observă din cele prezentate că polarizarea N-S este mai evidentă în cazul nivelului de instrucţie a populaţiei, corelaţia cu nivelul de dezvoltare nefiind totdeauna perfectă. Este cunoscut de altfel că pentru multe state dezvoltate este deja mai comod să importe forţă de muncă înalt calificată decât să cheltuiască sume enorme pentru pregătirea acesteia pe loc. Multe state cu posibilităţi economice reduse fac eforturi imense în domeniul instrucţiei, furnizând an de an specialişti ţărilor dezvoltate (tipice sunt India, Egiptul, China dar şi majoritatea statelor est-europene, aşa numitul brain drain).

5.MOBILITATEA SPAŢIALĂ (GEOGRAFICĂ) A POPULAŢIEI

Mobilitatea este o trăsătură definitorie a populaţiei umane fiind unul din factorii responsabili de formarea ekumenei, contribuind la la formarea raselor, structurii etno-lingvistice a populaţiei sau modificând distribuţia spaţială a acesteia.

Mobilitatea este o axă fundamentală a funcţionalităţii şi dinamicii societăţii contemporane fiind generată de o multitudine de cauze îmbinate în proporţii variabile. Este influenţată de contradicţiile şi ambiguităţile raporturilor dintre societăţi şi spaţiul în care trăiesc, produc şi se reproduc. Este doar o latură a unei mobilităţi mult mai largi care antrenează fluxuri umane şi materiale (mărfuri, tehnici, capitaluri, activităţi) la care se adaugă fluxurile informaţionale, foarte importante în prezent. Această mobilitate multiformă, aflată într-o continuă evoluţie este indispensabilă funcţionării eficiente a oricărei societăţi, închiderea în sine, întreruperea fluxurilor fiind imposibilă.

Mobilitatea umană presupune existenţa unui schimb de populaţie între două zone: de plecare şi de primire. Numărul migranţilor schimbaţi între două zone este direct proporţional cu produsul populaţiei acestora şi invers proporţional cu pătratul distanţei care le separă. Diferenţele de potenţial economic pot perturba această legitate ca şi corelaţia care există între densitatea populaţiei şi nivelul mobilităţii. În perioada contemporană, zonele dens populate sunt mai atractive decât cele slab populate, explicându-se tendinţa de concentrare a populaţiei umane. În trecut însă situaţia era inversă, zonele slab populate, cu un ridicat potenţial umanizabil deveneau atractive până la momentul egalizării densităţii.

O altă regularitate observată postulează că în două zone cu o densitate similară a populaţiei dar cu suprafeţe diferite, nivelul migraţiei interne sau reciproce este proporţional cu extinderea teritoriului.

Cauzele care conduc la mobilizarea populaţiei pot fi grupate astfel :

a)cauzele economice, derivate din permanenta tendinţă a grupurilor umane sau a indivizilor de a găsi condiţii mai bune de viaţă. În trecut aceasta găsea un debuşeu în zonele libere, nepopulate sau ocupate de populaţii aflate la un stadiu inferior de dezvoltare. ÎN ultimele secole s-a impus căutarea unor surse de materii prime (agricole sau subsolice) şi mai ales tentaţia unor locuri de muncă mai bine remunerate şi a accesului la facilităţile societăţii de consum de tip occidental. Exemple ilustrative pentru aceste cauze economice pot fi găsite de-a lungul întregii istorii a umanităţii: marile colonizări antice (cea feniciană, dictată de căutarea unor materii prime indispensabile civilizaţiei bronzului, cea grecească, generată de suprapopularea îngustelor cîmpii litorale ale Eladei); marile migraţii de la finele Antichităţii, care au împins în valuri succesive populaţiile nomade în căutarea de păşuni pentru turmele lor; migraţia transoceanică din ultimele două secole etc. Există o strânsă legătură cu tehnicile de deplasare, cele moderne permiţând extinderea ekumenei în arii geografice cu condiţii naturale mai dificile dar bogate în resurse (generând adese deplasări temporare ca în unele regiuni din V S.U.A., Alaska, regiunile aride ale Australiei, Anzii chilieni etc.).

Emigraţia economică cuprinde în prezent o mare varietate de forme, fiind integrată procesului de mondializare. Sărăcia, invocată în trecut drept cauză principală a acestei emigraţii, este doar un factor secundar. Deplasarea în străinătate presupune un minimum de educaţie, mijloace financiare şi relaţii. Elitele sunt mai mobile decât majoritatea populaţiei (proporţional), insatisfacţiile sale fiind mult mai pregnante. Exodul inteligenţei are o pronunţată conotaţie economică. Tendinţa de creare a unei pieţe unice planetare determină mondializarea fluxurilor umane, drenajul elitelor profesionale spre statele avansate şi organizarea migraţiilor polarizate de către marile metropole integrate în sistemul economic internaţional;

b)cauzele politice, foarte frecvente altădată, constau în voinţa unor state cu tendinţă imperialistă de a-şi asigura controlul teritoriilor periferice prin colonizarea cu populaţie fidelă. Este cazul statelor germane (Prusia, Austria) care au colonizat masiv populaţii germane în C şi E Europei, ajungând dominante la E de Elba, în Prusia Orientală etc. Şi Imperiul Roman a procedat la fel în Antichitate, în scopul asigurării controlului vastului său spaţiu fiind transferaţi circa 3 mil. de romani la care se adăugau un număr cel puţin dublu de cetăţeni de alte origini, în special din Orient şi din Spania (inclusiv în Dacia).

La fel de frecventă a fost şi politica unor state expansioniste de a transfera populaţia ocupată, considerată nesigură sau chiar periculoasă, spre alte regiuni în care putea fi mai uşor controlată. Clasic este exemplul poporului evreu, transferat în Antichitate în Egipt sau în Babilon. Un caz recent este acela al unor popoare din Caucaz şi Crimeea, deportate în masă în Asia C de către sovietici: tătarii din Crimeea, cecenii, inguşii,etc.

c)cauzele demografice, frecvente încă din vechime, s-au manifestat masiv în perioada modernă. Presiunea demografică, datorată de multe ori gestionării iraţionale a spaţiului dar şi modificărilor climatice a fost responsabilă parţial de mişcările unor populaţii din jurul Mediteranei pe parcursul Antichităţii, inclusiv a grecilor. Existenţa unor regiuni subpopulate sau insuficient exploatate era esenţială în acest proces. Astfel, în Europa,

începând cu sec.al XVIII-lea se manifestă o explozie demografică generată de revoluţia industrială având ca efect şi amplificarea migraţiei spre regiunile slab populate ale Americii de N sau spre regiunile urban-industriale care ofereau alternative la ocupaţia agricolă tradiţională;

d)cauzele sociale datorate lipsei unor drepturi sau statutului inferior în care sunt menţinute anumite grupuri. Clasic este cazul irlandezilor sub ocupaţia engleză, reduşi la statutul de simpli muncitori agricoli. Astfel de situaţii sunt foarte frecvente în ţările în curs de dezvoltare, combinate cu persecuţiile etnice sau religioase, mai ales acolo unde grupul respectiv are şi o conotaţie socio-profesională (cazul unor populaţii cu spirit comercial – chinezii în SE Asiei, unele populaţii din V Africii etc.);

e)cauze psiho-sociale, manifestate sub forma tendinţelor de regrupare a familiilor. Iniţial acestea sunt declanşate de alte cauze, care împing la emigrare numai o parte a familiei –membrii tineri mai ales, ulterior familia se consolidează cu ceilalţi membri. Este aşa-numita emigraţie în etape, frecventă în ultimele decenii, având ca destinaţie predilectă statele occidentale dezvoltate;

f)cauzele etnice sau religioase, frecvente dintotdeauna, se pot combina cu celelalte. Oprimarea unor grupuri le obligă adesea să se replieze în alte regiuni în care libertăţile individului sunt mai bine respectate sau există o atitudine tolerantă. Este cazul ruşilor lipoveni (staroveri) obligaţi să plece din S Rusiei în sec. XVII-XVIII spre bazinul Dunării Inferioare (Dobrogea şi Moldova) sau spre Extremul Orient. Statele Unite ale Americii sunt într-o anumită măsură şi rezultatul oprimării religioase la care erau supuse unele secte neoprotestante în Europa (pelerinii, care au înfiinţat statul Massachussets, presbiterienii, metodiştii, anabaptiştii, menonniţii etc.);

g)cauzele educaţionale generate de atracţia exercitată de marile centre universitare. Se formează astfel mari aglomerări de populaţie şcolară (peste 300 000 studenţi la Paris de ex.). Acest fenomen este evident în cazul unor oraşe mai mici cu profil universitar din Germania, Marea Britanie sau Suedia (Heidelberg, Tubingen, Freiburg, Oxford, Cambridge, Uppsala etc.);

h)cauzele sanitare, specifice epocii moderne, constau în deplasarea bolnavilor sau mai ales a populaţiei vârstnice spre centre spitaliceşti localizate adesea în aşezări cu funcţii balneo-climaterice, situate îndeosebi în zonele montane sau pe riviere. Este aşa numita migraţie de pensionare, foarte larg dezvoltată în ţările avansate;

i)cauzele culturale, cu caracter temporar, de tip turistic adesea, spre marile centre ale festivalurilor muzicale, teatrale, cinematografice (Salzburg, Bayreuth sau Cannes de ex.) sau spre centrele de pelerinaj, integrate mişcărilor turistice;

j)cauzele naturale, de factură climatică cel mai adesea dar şi telurică (vulcanism, cutremure). Acestea pot deteriora condiţiile de viaţă ale unor grupuri, până la distrugerea parţială sau completă a habitatului. Aşa a fost în Pleistocen, pe parcursul perioadelor interglaciare, favorabile extinderii ekumenei, când grupurile de vânători au migrat spre zonele arctice de unde s-au retras spre sud în perioadele glaciare. Europa nordică a fost

prima dată populată în decursul primului interglaciar (Mindel-Riess) cunoscând mai multe astfel de cicluri. Fenomenul de aridizare poate acţiona în sens negativ, prin reducerea ecumenei – cazul zonelor tropicale ale Africii de N unde pe parcursul Antichităţii, Sahara oferea încă păşuni întinse capabile să întreţină populaţii de păstori nomazi, obligaţi să se retragă treptat, mai ales spre S, lăsând acest vast spaţiu practic nepopulat.

Mobilitatea poate lua astfel o mare varietate de forme de manifestare, criteriile după care pot fi analizate fiind multiple. Poate fi avut în vedere în primul rând criteriul temporal, al stabilităţii deplasării, deosebind astfel migraţiile definitive de cele temporare, acestea din urmă divizate în funcţie de durată. Dacă cele mai multe persoane nu migrează niciodată în decursul existenţei lor, altele dimpotrivă participă la migraţii succesive (primare, de rangul doi etc.) care le conduc în locuri diferite sau îi readuc în locul de origine, parcursul lor fiind astfel circular, ajungându-se în cele din urmă la migraţii de retur. Un criteriu des utilizat în practica mondială este cel spaţial, exprimat de frontierele care separă migraţiile interne de cele internaţionale, acestea din urmă cu o dimensiune socială şi politică specifică.

Între mobilitate şi migraţie există o anumită ambiguitate semantică. Migraţia este considerată acea formă de mobilitate care modifică distribuţia spaţială a unui teritoriu dat într-o manieră durabilă. O.N.U. consideră migraţiile acele deplasări de populaţie care traversează o limită pentru a-şi stabili o nouă reşedinţă.

În literatura de specialitate se utilizează adesea termenul de migraţie netă. Aceasta exprimă de fapt bilanţul migratoriu, componentă a bilanţului general al populaţiei:

BM = I-E,

în care I exprimă intrările (sosirile) în sistemul populaţional iar E ieşirile (plecările). Rezultanta este soldul migratoriu care la nivel local sau regional poate fi pozitiv sau negativ dar la nivel mondial este egal cu 0.

Rata brută a migraţiei nete se poate exprima astfel:

Mn = 2(I-E)/n(P0+Pn),

în care n este durata, P0 este populaţia iniţială şi Pn populaţia la capătul duratei.

5.1.Clasificarea migraţiilor după criteriul temporal

5.1.1. Migraţiile definitive

Este o categorie de migraţii care presupune stabilizarea migrantului într-un alt loc decât cel de origine, la nivelul unei generaţii sau ca etapă în migraţia succesivă. Sunt generate de cauze economice mai ales şi se pot manifesta la distanţe variabile fiind sensibile la procesul de mondializare. Se pot deosebi următoarele forme:

a)migraţiile de regrupare a unor populaţii în cadrul unor state naţionale sau schimburile de populaţii efectuate între state ca efect al unor tratate (la finalul unor războaie). Într-o formă specifică, acestea s-au manifestat de multă vreme, dar strămutarea unor populaţii întregi ca efect al unor acorduri interstatale este recentă.

Un caz clasic l-au furnizat grecii (din regiunea oraşelor Istanbul şi Izmir sau de pe ţărmul Mării Negre), constrânşi să-şi părăsească locurile natale în 1923, repliindu-se spre Grecia actuală sau plecând peste ocean (circa 1,5 mil.). O parte însemnată (300 000) au plecat spre fosta U.R.S.S. În contrapondere au plecat din Grecia circa 300 mii de musulmani (turci, greci islamizaţi), deplasaţi în special spre Istanbul. Acest schimb de populaţii nu a avut un caracter etnic exclusiv ci şi unul religios: mulţi dintre cei refugiaţi în Grecia fiind turci ortodocşi (din Cappadochia).

Similar a fost şi schimbul efectuat între Bulgaria şi România în urma Tratatului de la Craiova (7.09.1940), afectând 100 mii bulgari din N Dobrogei şi 150 mii de români din Cadrilater (mai ales aromâni).

Această tendinţă de regrupare în cadrul unor frontiere recunoscute prin tratate este tot mai frecventă, ultimul exemplu fiind cel furnizat de recunoaşterea independenţei Eritreei care a generat o mişcare în ambele sensuri, o parte din administraţia etiopiană, creştină în general, fiind retrasă odată cu alte populaţii fidele iar o parte din populaţia musulmană, de etnie tigrina în special, au trecut pe teritoriul recunoscut oficial al Eritreei, cu preţul unui conflict sîngeros;

b)comerţul cu sclavi, de asemenea de veche tradiţie, nu numai în jurul bazinului mediteranean ci şi în alte arii civilizate ale Globului. Cel mai notoriu a fost comerţul organizat de către europeni după descoperirea Americii, în special odată cu dezvoltarea agriculturii de plantaţie (sec. XVII-XVIII) care necesita o mare cantitate de forţă de muncă, greu de asigurat în unele regiuni din jurul Mării Caraibilor, depopulate prin genocidul sistematic al populaţiei indigene. Acest comerţ a stat la baza prosperităţii multor porturi atlantice (Bristol, Bordeaux), principalii actori implicaţi fiind britanicii, olandezii şi francezii. Astfel au fost repopulate Antilele, S S.U.A. sau NE Braziliei;

c)migraţiile de cucerire, o formă chiar mai veche, au ca efect deplasarea în masă a unei populaţii, la mare distanţă de locul de origine, din diverse motive. Cazul cel mai recunoscut este cel al marilor migraţii declanşate în sec. III-IV e.n., când sub impulsul hunilor, populaţiile germanice au migrat din regiunile nord-pontice sau baltice spre S Europei antrenând şi deplasarea slavilor. Aceste migraţii pot schimba complet tabloul etnic al unor vaste regiuni prin asimilarea sau refugierea populaţiei locale (Europa, Asia Mică).

d)infilitrările continui pe teritoriul altui stat sau grup etnic, au particularitatea că nu se desfăşoară în masă ci în grupuri mici sau adesea individual. De multe ori, acestea nu modifică imediat structura etnică a regiunii afectate, elementele imigrate fiind asimilate. În situaţia depăşirii unui prag numeric, imigranţii pot deveni majoritari sau chiar pot asimila populaţia autohtonă. Migraţia slavilor a fost mai degrabă de acest tip decât de cucerire, deplasarea lor din aria de origine (aria dintre Nipru şi Vistula), fiind lentă, pe parcursul multor secole, cu sporadice deplasări în masă, împinşi de alte grupuri de multe ori, astfel explicându-se slavizarea treptată a populaţiilor romanizate sau elenizate de la S Dunării. Aceste infiltrări au continuat până în pragul epocii moderne, explicând rutenizarea unor regiuni de populare tradiţional românească (N Bucovinei şi al Maramureşului). Un alt exemplu este acela al paştunilor (afganilor) originari din regiunea muntoasă din SE

Afganistanului de unde s-au infiltrat treptat în regiunile vecine de la N-NE, domeniul unor populaţii sedentare (tadjici), proces transformat în politică de stat după 1950 când au fost colonizaţi şi în regiunile N, populate tradiţional de uzbeci şi turkmeni.

e)migraţiile de retragere a populaţiei locale din faţa înaintării unor grupuri migratoare sunt foarte frecvente, fiind responsabile de formarea unor relicte etno-lingvistice. Replierea se efectua în arii izolate, mai greu accesibile (văile munţilor înalţi, regiuni mlăştinoase sau deşertice), fiind urmată de tentative de revenire în perioadele de acalmie (mişcări metanastatice, caracteristice în Balcani, Caucaz sau Asia C.).

5.1.2.Migraţiile temporare

La fel de frecvent omul se poate deplasa temporar în diverse scopuri. În perioada modernă foarte caracteristice au devenit migraţiile pentru muncă sau studii.

5.1.2.1.Migraţiile alternante

Pot fi punctul de plecare al unei deplasări definitive şi prezintă o mare varietate, în funcţie de motivaţia migrantului, structura grupului migrator etc. Se impun câteva forme, tot mai frecvente în perioada contemporană :

a)navetismul, mişcare de tip pendulatoriu permisă de evoluţia mijloacelor de transport. Amploarea maximă este înregistrată în marile aglomeraţii urbane, existând o relaţie direct proporţională cu dimensiunea acestora. Pentru ca astfel de mişcări să se poată desfăşura este necesară o reţea de transport bine organizată, cu o frecvenţă satisfăcătoare, capabilă să reducă la minimum pierderea de timp dar şi existenţa unei oferte excedentare de locuri de muncă. De regulă, limita maximă a timpului de parcurs nu depăşeşte două ore, distanţa fiind determinată de performanţele tehnice ale mijloacelor de transport. Navetismul se dezvoltă şi în jurul oraşelor mai mici dar dinamice, care necesită forţă de muncă necalificată, mai ales dacă sunt înconjurate de arii rurale excedentare în forţă de muncă. Navetismul cuprinde două serii de mişcări, în ambele sensuri:

-mişcările centripete, spre centrul polarizator, frecvent în cazul marilor aglomeraţii urbane cu activităţi economice foarte dezvoltate, concentrate în zona centrală sau în zonele industriale periferice. Acest flux antrenează personal cu calificări foarte diferite, capacitatea de absorbţie a metropolei fiind foarte mare;

-mişcările centrifuge, spre ariile periurbane, cu o intensitate mai redusă de obicei şi cu un caracter terţiar, antrenând populaţie cu calificare superioară, absentă sau slab reprezentată în aceste arii. Este mai difuz în spaţiu, fiind vizibil şi în cazul unor mici centre de polarizare locală.

Aceste mişcări cotidiene pot conduce la constituirea unor categorii socio-profesionale distincte, ambigui, muncitorii ocupându-se în afara orelor de program şi cu agricultura. Amploarea maximă a navetismului caracterizează perioadele de avânt economic – cazul Germaniei postbelice, atunci când reconstrucţia a necesitat un maximum de forţă de muncă, suplinită parţial cu imigranţi. Marile aglomeraţii urbane sunt sediul unor puternice mişcări navetiste locale, de la periferie spre centru, mai rar invers – circa 2,5mil. la Paris, deci un

sfert din populaţia aglomeraţiei, mişcări favorizate de existenţa unei reţele de transport rapid între centru şi suburbii. La noi în ţară, nivelul maxim al navetismului a caracterizat anii ’70-’80, când în oraşe s-a construit masiv atât în domeniul industrial cât şi în cel edilitar. În acel timp Bucureştii atrăgeau zilnic circa 100 000 persoane emiţând alţi 18 000 spre regiunile limitrofe. Restructurarea activităţilor industriale şi diminuarea construcţiilor civile au făcut ca acest flux să scadă treptat după 1990, devenind adesea nesemnificativ.

O revigorare a activităţilor economice este de natură să relanseze într-o anumită măsură aceste fluxuri în noul context al tendinţei unor categorii de populaţie de a se stabili la periferia marilor aglomeraţii. Mişcări navetiste de mare amploare sunt cele înregistrate în ariile megalopolitane – NE S.U.A., SE Japoniei, unde acestea se desfăşoară ierarhic dinspre oraşele mai mici spre cele mai mari;

b) migraţiile săptămânale, similare celor cotidiene, având tot caracter pendulatoriu şi fiind dictate de multe ori de un motiv similar (muncă, studiu) se disting prin distanţa mai mare, de multe ori spre regiuni mai izolate, cu o infrastructură de transport mai precară. Semnificativă este şi ponderea forţei de muncă slab calificate (construcţii, agricultură, industria extractivă), dar există şi cazuri în care cei antrenaţi deservesc unele instalaţii situate în zone cu acces dificil (zona arctică, insule izolate, staţii meteorologice, faruri etc.):

c)migraţiile periodice, de regulă sezoniere, cu o perioadă mai lungă de alternanţă. Dirijate spre activităţi agricole, silvice, depind de ciclicitatea anuală a perioadelor vegetative. De ex. în America de N. sunt frecvent echipe specializate de muncitori agricoli utilizaţi în recoltarea cerealelor, care se deplasează progresiv spre N pe măsura maturizării recoltei (în iunie în S dar în septembrie mai spre N, în Canada). Aceste mişcări au un caracter tot mai net internaţional, de obicei dinspre statele mai slab dezvoltate economic spre cele cu o agricultură modernă, specializată (din Europa de E spre Europa de S şi de V, sau în Africa, dinspre statele saheliene - Mali, Burkina Fasso spre cele costiere, cu plantaţii vaste (C. d’Ivoire).

Un caz celebru altădată era cel al muncitorilor agricoli italieni care plecau din S Italiei spre Argentina în timpul iernii, profitând de complementaritatea celor două emisfere (golondrinas), înlocuiţi acum cu muncitori sezonieri din Bolivia, Peru sau Paraguay.

O altă formă sunt migraţiile la termen, pentru diverse perioade, de la câteva luni la cîţiva ani (diplomaţi de carieră, specialişti etc.).

5.1.2.2.Nomadismul şi transhumanţa

În trecut foarte frecvente erau două forme de migraţie temporară cu un caracter mai complex, supuse astăzi unei presiuni care le limitează aria de acţiune.

a)Nomadismul este determinat de condiţiile naturale mai puţin prielnice organizării unei economii agricole stabile şi cu o productivitate ridicată sau de specificul unor civilizaţii marcate de menţinerea unor tehnici agricole rudimentare. A fost foarte răspândit la populaţiile pastorale din regiunile aride temperate sau tropicale (tuaregii din Sahara, beduinii din Orientul Apropiat şi NE Africii, massaii din E Africii, mongolii din Asia C.,

etc.). Multe popoare nomade au fost sedentarizate forţat (kazahii în fosta U.R.S.S.) sau prin politici sistematice de creare a unor condiţii mai evoluate de existenţă (în reg. G. Persic, prin dezvoltarea agriculturi irigată sau utilizarea forţei de muncă masculine în extracţia petrolului). Sedentarizarea nu este totdeauna completă, modul de viaţă nomad fiind greu de dizlocuit, multe din populaţiile afectate practicând comerţul ambulant şi contrabanda care păstrează ceva din vechiul mod de viaţă.

Procesul de sedentarizare este mai facil acolo unde nomadismul este de dată mai recentă sau unde există resurse complementare (bahtiarii sau qaşqaii din Iran).

Nomadismul poate fi întâlnit şi la comunităţile de culegători sau vânători din regiunea tropicală umedă, supuse de asemenea sedentarizării. Nomadismul constituie un mod de viaţă foarte rigid, comunităţile care-l practică păstrându-l chiar şi atunci când condiţiile naturale şi sociale impun traiul sedentar (cazul ţiganilor).

Seminomadismul este o variantă care presupune alternanţa mişcărilor cu o perioadă mai lungă de stabilitate într-o anumită regiune. În general, seminomadismul se manifestă în condiţii climatice mai puţin restrictive, populaţiile aferente formând un fel de interfaţă între populaţiile sedentare şi cele tipic nomade.

b)Transhumanţa, se deosebeşte total de nomadism fiind vorba de o deplasare parţială a unor categorii de populaţie (bărbaţii tineri) în scop pastoral, adesea la distanţă mare, cazul păstorilor din zona Sibiului care ajungeau până la Volga sau al aromânilor din Balcani, situaţii similare fiind întâlnite în întreg bazinul mediteraneean.

Populaţiile antrenate în astfel de mişcări dispun de aşezări stabile, la care revin sistematic şi în care o parte din populaţie locuieşte permanent, practicând agricultura sau activităţile meşteşugăreşti. Regula generală este pendularea între regiunile înalte cu păşuni de vară şi zonele mai joase cu climat mai blând pentru iernat (cazul litoralului dobrogean la noi altădată).

Restrânsă masiv în Europa, transhumanţa mai este prezentă izolat în SV Asiei (Afganistan, Iran, Turcia) unde pendularea între zonele înalte (yaylîk în turceşte şi ardşir în persană) şi zonele mai joase (kîşlak în turceşte şi garmşir în persană) constituie modul de viaţă al multor comunităţi care combină agricultura irigată din zonele piemontane cu activităţile pastorale. Apropiate de transhumanţă şi mai frecvente astăzi sunt pendulările pastorale locale la mici distanţe (în Carpaţii Orientali).

5.2.Clasificarea migraţiilor după criteriul cauzal

Mobilitatea populaţiei poate fi diferenţiată şi în funcţie de motivaţia deplasării. Acest criteriu deosebeşte trei categorii de migraţii, fiecare cu un impact specific asupra mediului de primire şi cu particularităţi proprii referitoare la dimensiunea fluxurilor, structura socio-demografică a acestora etc.

a)Migraţiile spontane, foarte vechi dar amplificate în perioada contemporană, în contextul liberei circulaţii a persoanelor şi a creşterii securităţii individuale. Aceste migraţii reprezintă, la nivel local, regional sau internaţional, o redistribuire complementară a forţei

de muncă în funcţie de excedentele sau deficitele acesteia, de diferenţele de venituri dintre diversele regiuni sau state etc. Este o supapă de siguranţă pentru eliminarea presiunii demografice care poate să apară într-un anumit context într-o regiune oarecare. Au la bază opţiunea individuală, dar prin amploarea lor creează imaginea unor mişcări de masă, cum sunt cele generate de exodul rural;

b)Migraţiile organizate, au de asemenea o istorie veche, fiind iniţiate de stat, prin reprezentanţii săi direcţi sau prin intermediari de tipul unor organizaţii sau întreprinderi particulare cu atribuţii în domeniul recrutării forţei de muncă (în prezent). Aceste migraţii au la bază acordul persoanelor deplasate, care pentru a fi determinate sunt adesea stimulate material.

Cele mai tipice sunt colonizările care urmăresc popularea (repopularea) unor teritorii ale căror resurse naturale sunt insuficient valorificate dar de multe ori a mascat şi stabilirea unor populaţii fidele la marginile unor imperii apuse (şvabii în Banat de ex.). Tipice au fost colonizările din Lumea Nouă unde acest proces continuă încă prin implantările organizate de statul brazilian Amazonia. Adesea, după colonizare se pot manifesta şi migraţii spontane. Un exemplu recent de colonizare este şi cea din Indonezia („transmigraţie”), destinată să descongestioneze ins. Jawa, Madura şi Bali, prin valorificarea potenţialului nevalorificat din marile ins. slab populate – Kalimantan, Noua Guinee (Irianul de Vest). Au fost deplasaţi astfel 10 mil.locuitori.

Un caracter organizat îl au şi deplasările generate de muncile agricole sau de caracterul sezonier al unor activităţi precum cele din industria zahărului, de importanţă locală şi având caracter temporar.

c)Migraţiile forţate se desfăşoară fără consimţămîntul migranţilor, prin constrângere directă sau indirectă şi cu caracter definitiv. Clasic a fost comerţul cu sclavi negri din Africa de Vest (sec.XVI-XVIII), care a continuat de fapt comerţul similar mult mai vechi efectuat de arabi.

Deportările constituie o altă categorie, practicată până recent de unele regimuri totalitare.Cauzele acestora erau fie politice fie sociale. Deţinuţi de drept comun au demarat procesul populării europene a Australiei, Guyanei franceze sau unor regiuni din Siberia şi Extremul Orient rusesc. Un alt caz notoriu este cel al deplasării forţate a populaţiei apte de muncă în timpul unor conflicte militare sau sub regimuri totalitare (sub Reichul nazist sau în perioada stalinistă). În regimurile de tip sovietic, clienţii predilecţi ai deportărilor au fost intelectualii, ţăranii înstăriţi, practicanţii unor profesiuni liberale, preoţii, disidenţii etc.

Rregrupările (schimburile de populaţii), cu caracter definitiv, în urma unor tratate sau reglementări politice aşa cum s-a întîmplat între Turcia şi statele balcanice pe măsură ce acestea au dobândit independenţa. Cel mai masiv flux de acest tip a fost cel creat de partajarea coloniei britanice India în 1947 (14-15 mil.persoane s-au regrupat în Pakistan sau Bangladesh – musulmanii, sau în India actuală - hinduşii, generând numeroase masacre şi resentimente care marchează conflictul din Caşmir). Un alt exemplu a fost şi expulzarea germanilor după retrasarea frontierelor postbelice (8 mil. de germani din Prusia

Orientală, Pomerania şi Silezia,1,5 mil. germani din Sudeţi) etc. Concomitent, 1,5 mil. polonezi au fost forţaţi să plece din V Ucrainei şi Bielorusiei.

Refugierile din diverse motive, frecvente astăzi în statele în curs de dezvoltare (O.N.U. dispune de un organism special de supraveghere -Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi înfiinţat în 1951). Cele mai adesea sunt generate de conflictele militare sau de persecuţiile religioase şi etnice.

Se ajunge în unele cazuri la situaţii în care refugiaţii sunt mai numeroşi decât cei rămaşi pe teritoriul ancestral (palestinienii, al căror număr total depăşeşte probabil 8-9 mil. dintre care 4,5 mil sunt refugiaţi în alte state arabe). Refugierile nu implică numai deplasarea dintr-un stat în altul ci şi deplasări interne, în state supuse unor conflicte locale (900 mii de columbieni sunt constrânşi să se aglomereze în bidonvilluri sau în tabere de refugiaţi pentru a scăpa de luptele dintre forţele guvernamentale şi gherilele de orientare marxistă; 800 mii refugiaţi interni în fosta Iugoslavie, în Sri Lanka 600 mii, în Sierra Leone peste 500 mii etc.

Refugierile sunt foarte frecvente în Africa, devenind aproape incontrolabile şi greu de estimat, unele state fiind foarte afectate – Somalia, Ruanda, Sierra Leone, Liberia, majoritatea statelor din Africa subsahariană fiind atinse de acest fenomen direct sau indirect, prin găzduirea refugiaţilor. Masele de oameni dislocate în această regiune sunt de ordinul milioanelor de persoane. Nici Asia nu este ocolită de astfel de mişcări, amplificate aici de masa imensă a populaţiei, cazul cel mai cunoscut fiind cel al Afganistanului, unde au fost deplasate circa 5-6 mil. persoane, mai ales spre Pakistan, repatriate în mare parte în ultimii ani..

Între refugiu şi expulzare limitele nu sunt totdeauna clare. Un caz recent de expulzare a fost acela al turcilor din Bulgaria, instigaţi de autorităţi să plece în Turcia între 1985-1989 (370 mii plecând, din cei 848 mii). Bulgaria a continuat de fapt o „tradiţie“ mai veche a Imperiului Ţarist.

Numărul total al refugiaţilor aflaţi în evidenţa O.N.U este de circa 24 mil (cf.H.C.R., 2007), obligaţi să trăiască în tabere unde nu condiţiile sunt de cele mai multe ori sub limita decenţei. Nivelul maxim al acestor mişcări s-a manifestat în perioada postbelică la începutul anilor ’90, când s-au suprapus mai multe conflicte majore (invazia irakiană a Kuweitului, dezmembrarea Iugoslaviei, războaiele civile din Ruanda şi Somalia etc.). În afara acestora se află însă un număr cel puţin la fel de mare, neluaţi în evidenţă (28 mil. după Sadako Ogata, înalt comisar al O.N.U, cu problemele refugiaţilor).

5.3.Clasificarea migraţiilor după criteriul administrativ

Teritoriul pe care se desfăşoară migraţiile este divizat între numeorase entităţi statale, regionale, locale încît există o diferenţă netă între migraţiile interne şi cele internaţionale. Trebuie remarcat că un rol important îl are dimensiunea teritoriului aflat sub jurisdicţia unui stat. În statele de mari dimensiuni, migraţiile interne sunt similare migraţiilor internaţionale. În această categorie intră şi migraţiile transfrontaliere, tot mai intense între statele cu frontiere permisive, deschise.

5.3.1.Migraţiile interne

Desfăşurate în interiorul graniţelor unui stat, au o importanţă deosebită în statele de mari dimensiuni (S.U.A., Federaţia Rusă, R.P.Chineză). În ultimele două secole aceste mişcări s-au efectuat de obicei dinspre regiunile agricole dens populate spre aglomerările rban-industriale (exodul rural).

Efectul principal al exodului rural constă în reducerea continuă a populaţiei rurale (depopulare) şi implicit în creşterea populaţiei urbane (urbanizare, metropolizare). Cauza principală este de sorginte economică, generată de diferenţele de venituri dintre sat şi oraş dar şi nivelul dotării social-edilitare care avantajează regiunile urbanizate. Exodul rural a condus la depopularea completă a unor aşezări rurale, în special a celor izolate sau sărace în resurse, fenomen caracteristic în special în Europa unde în extremis s-a ajuns la reinstalarea vegetaţiei naturale secundare (Masivul Central Francez, Ţara Galilor, N. Scoţiei etc.) Cele mai afectate sunt statele din V Europei unde acest proces s-a desfăşurat în cicluri succesive începând cu secolul al XVIII-lea. În E continentului s-a declanşat mai tardiv, după 1900, dar a fost mai brutal, pe parcursul câtorva decenii spaţiile rurale fiind efectiv stoarse de forţele lor vitale.

Consecinţele acestui exod au fost atenuate în statele dezvoltate, într-o anumită măsură, de procesul de „contraurbanizare”, inversare a ritmurilor creşterii populaţiei în favoarea mediului rural, în contextul delocalizării activităţilor economice, al dezvoltării turismului şi comunicaţiilor. De aceasta au beneficiat însă doar acele arii rurale aflate în proximitatea aglomeraţiilor urbane, situate în lungul căilor de comunicaţii sau dispunând de un potenţial turistic deosebit. Problematica exodului rural este mult mai complexă datorită desfăşurării sale în timp şi a cauzalităţii multiple. În ultimele decenii, acest proces a luat o amploare fără precedent în statele în curs de dezvoltare.

Migraţiile interne nu se desfăşoară exclusiv între sat şi oraş. În statele dezvoltate, tipice au devenit şi migraţiile interurbane, de regulă ierarhizate, dispre oraşele mai mici spre cele tot mai mari care oferă posibilităţi mai largi de afirmare. Tot în aceste state au luat o amploare maximă migraţiile inverse, dinspre oraş spre ariile rurale (contraurbanizarea), fenomen care este deja sensibil în estul Europei şi se prefigurează ca o formă majoră de migraţii interne la nivel global având rolul de a descongestiona aglomeraţiile urbane, de a reechilibra distribuţia populaţiei. Pot exista şi migraţii rural-rural acolo unde mai sunt încă rezerve de terenuri agricole, fertile cazurile invocate în Brazilia sau Indonezia dar şi colonizarea stepelor Kazahstanului în perioada sovietică (mobilitate devenită internaţională după divizarea imperiului).

5.3.2.Migraţiile internaţionale

Se desfăşoară la nivel interstatal şi sunt mai greu de înregistrat statistic, mai ales în contextul mondializării, pentru că în afara migraţiei legale, există o puternică migraţie clandestină (în S.U.A. numărul imigranţilor clandestini este de 4-6 mil., proveniţi din Mexic – los chicanos- şi Antile).

Desfăşurate la distanţe foarte mari, aceste mişcări pun probleme complexe din punct de vedere economic şi psiho-social, efortul de adaptare al individului fiind mult mai mare. Diferenţele de standard de viaţă şi de comportament dintre migrant şi localnic pot crea situaţii conflictuale, reacţii de respingere sub forma unor mişcări xenofobe.