180
Analele Universităţii Spiru Haret Seria Geografie nr. 8, 2005 EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti

geografie anale

Embed Size (px)

DESCRIPTION

geografie anale

Citation preview

Page 1: geografie anale

Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Geografie nr. 8, 2005

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti

Page 2: geografie anale

Colectivul redacţional Redactor-şef: Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea Redactor-şef adjunct: Prof. univ. dr. Ion Zăvoianu Secretari ştiinţifici de redacţie: Conf. univ. dr. Liliana Guran-Nica,

Lector univ. dr. Iulica Văduva Secretar: Cartograf Raluca Nicolae Colegiu de redacţie: Prof. univ. dr. Ion Iordan

Prof. univ. dr. Adrian Cioacă Prof. univ. dr. Vasile Glăvan Conf. univ. dr. Ioan Povară Conf. univ. dr. Mihai Parichi Cercetător principal I, dr. Lucian Badea

Colectivul de referenţi ştiinţifici

Prof. univ. dr. Alain Marre, Universitatea din Champagne – Ardenne, Franţa Prof. univ. dr. Vladimir Kolossov, Universitatea Lomonosov, Moscova, Federaţia Rusă Prof. univ. dr. Mosche Schwartz, Universitatea Ben Gurion, Beer Sheva, Israel Prof. univ. dr. Doriano Castaldini, Universita degli Studi di Modena

e Reggio Emilia, Italia Prof. univ. dr. Michael Sofer, Universitatea Bar-Ilan, Tel Aviv, Israel Prof. univ. dr. Pierre Carega, Universitatea din Nice, Franţa Prof. univ. dr. Ibrahim Murat Atalay, Universitatea Dokuz Eylül, Izmir, Turcia Prof. univ. dr. Giuliano Rodolfi, Universitatea din Florenţa, Italia Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Sibiu Prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, Universitatea din Bucureşti Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu, Universitatea din Bucureşti Prof. univ. dr. Ioan Ianoş, Universitatea din Bucureşti Prof. univ. dr. George Erdeli, Universitatea din Bucureşti Prof. univ. dr. Floarea Grecu, Universitatea din Bucureşti Prof. univ. dr. Ion Mac, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca Prof. univ. dr. Ion Ioniţă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi Prof. univ. dr. Costică Brânduş, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava Prof. univ. dr. Nicolae Josan, Universitatea Oradea Prof. univ. dr. Gheorghe Măhăra, Universitatea Oradea Prof. univ. dr. Petre Urdea, Universitatea de Vest, Timişoara Prof. univ. dr. Petre Gâştescu, Universitatea „Valahia”, Târgovişte Prof. univ. dr. Marin Cârciumaru, Universitatea „Valahia”, Târgovişte Prof. univ. dr. Florin Mihăilescu, Universitatea „Ovidiu”, Constanţa

© Editura Fundaţiei România de Mâine ISSN: 1453-8792

Page 3: geografie anale

3

CUPRINS / CONTENTS

STUDII GRIGORE POSEA, Şcoala Naţională doctorală în geografie a profesorului Tiberiu Morariu / The National School for Ph. D. Thesis in Geography Under the Leadership of Professor Tiberiu Morariu .....................................................................

7

IOAN RALIŢĂ, ANCUŢA MANEA, Impactul dezvoltării tehnologiilor de măsurare asupra parametrilor climatologici / The Impact of the Measuremet Techniques Development Upon Climatological Parameters .......................................

11

ION-LIVIU SĂRARU, Diferenţierea anotimpuală a evoluţiei regimului termic al aerului în România / Differentiation by Season of the Air Temperature Regime Trend in Romania ........................................................................................................

17

CRISTIAN PĂLTINEANU, ION FLORIN MIHĂILESCU, CARMEN DRAGOTĂ, FELICIA VASENCIUC, ZOE PREFAC, MIHAI POPESCU, Corelaţia dintre indicele de ariditate şi deficitul de apă climatic şi repartiţia geografică a acestora în România / The Correlation Between the Aridity Index and the Climatic Water Deficit and their Geographical Distribution in Romania............................................................

23

ANCUŢA MANEA, IOAN RALIŢĂ, Tendinţe ale depunerilor de gheaţă în contextul variabilităţii climatice / Icing Phenomena Trend Within the Climate Variability Issue ...........................................................................................................

29

RODICA POVARĂ, Utilizarea potenţialului termic al Câmpiei Olteniei în agricultură / The Utilization of the Thermic Potential of the Oltenia Plain in Agriculture ...................................................................................................................

35

RIBANA LINC, Dissimilar Meteorological and Climatic Phenomena in the Timiş-Cerna Corridor / Fenomene meteo-climatice deosebite în culoarul Timiş-Cerna .................................................................................................................

41

NARCIS MAIER, IONEL HAIDU, Regimul termic în municipiul Cluj-Napoca / The Thermal Regim in Cluj-Napoca City ....................................................................

45

MARIA MOISE, Durata de strălucire a soarelui în depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei / Sunshine Duration in the Subcarpathian Depressions of Northern Oltenia..........................................................................................................

51

MARIA COŞCONEA, ION MARINICĂ, Factorii care au generat doborâturile de arbori din 5-6 noiembrie 1995 în judeţele Mureş, Harghita, Bistriţa-Năsăud şi Covasna / Factors which Generated Windbreaks on 5th-6th November 1995 in Mureş, Harghita, Bistriţa-Năsăud and Covasna Counties ..........................................

57

POMPILIU MIŢĂ, ADRIAN VLADUCU, MIHAELA GRIGORE, Relaţia dintre suprafaţă şi principalele elemente ale undei de viitură / The Corelation Between the Area and the Main Elements of the Flood Wave....................................................

63

ION ZĂVOIANU, GHEORGHE HERIŞANU, CORNELIA MARIN, Legătura dintre altitudinea medie şi rezistenţa la eroziune a rocilor din bazinul Slănicul Buzăului / The Relationship between Mean Altitude and Rock’s Resistance to Erosion in the Buzău’s Slănic Basin ............................................................................

69

LUCICA NICULAE, Evoluţia blocului tectonic al Mării Negre reflectată în aspectele actuale ale reţelei hidrografice din partea de sud-est a României / The Evolution of the Black Sea Tectonic Block Reflected in the Present Day Features of the Stream System on the Territory of South-East Romania ....................................

75

Page 4: geografie anale

4

VALENTIN TEODORESCU, Evaluarea eroziunii specifice cu ajutorul indicilor de ravenare în bazinele subcarpatice şi piemontane aferente Argeşelului / Assessement of Specific Erosion by Means of Gullying Indexes in the Subcarpathian and Piedmont Basins of Argeşel River ................................................

81

DACIAN CONSTANTIN TEODORESCU, Consideraţii asupra factorilor climatici determinanţi ai scurgerii în Dobrogea / Some Considerations About Flow Decisive Climatics Factors in Dobruja........................................................................

87

FLORIN VARTOLOMEI, Caracterizare chimică a apelor din bazinul hidrografic Prut / Some Aspects About Hydrochemical Properties in Prut Catchment ..................

93

DAN EREMIA, FLORIN VARTOLOMEI, IZABELA FLOREA, Cauzele alunecărilor de teren din sectorul Eforie Sud în august 2004 / The Causes of Landslides that Affected the Front of the Cliff in South Eforie Section in August 2004...................................................

99

MIHAI PARICHI, Soluri moştenite polifazice în România / Inherited Polymultiphasys Soils in Romania ...............................................................................

105

ANCA-LUIZA STĂNILĂ, O nouă clasificare a solurilor din România / Une nouvelle classification des sols de Roumanie ..............................................................

109

SORIN BĂNICĂ, Solurile din bazinul hidrografic al râului Bârsa / Bârsa Catchment – Soils ........................................................................................................

115

MARILENA DRAGOMIR, LILIANA GURAN-NICA, Aspecte geografice cu privire la structura populaţiei României pe grupe de vârstă şi sexe / Geographic Aspects of the Age and Sex Structure in Romania........................................................

123

GABRIELA NECŞULIU, RADU NECŞULIU, Caracteristici demografice ale populaţiei din parcurile naturale din România / Demographic Characteristics of the Natural Parks in Romania .....................................................................................

129

DANIEL VÎRDOL, Dinamica funcţiilor urbane în oraşele mici ale Văii Dunării româneşti / The Dynamics of Urban Functions in the Small Towns of Romanian Danube Valley..............................................................................................................

135

MĂDĂLINA TEODORA ANDREI, Traficul fluvial de mărfuri pe Valea Dunării, zona Giurgiu – Brăila (1997 – 2002) / Le trafic fluvial de marchandise sur le Danube, dans le secteur Giurgiu – Brăila (1997-2002) ..............................................

141

CEZAR GHERASIM, Evoluţia teritorială a oraşului Bucureşti / The Territorial Evolution of Bucharest City ........................................................................................

147

GABRIELA OSACI-COSTACHE, Consideraţii privind utilizarea terenurilor din Muscelele Argeşului în secolele XVIII-XX / Considérations regardant l’utilisation des terrains de Muscelele Argeşului pendant les XVIIIe-XXe siècles........

153

ANDA NICOLETA ONEŢIU, Aspecte cu privire la istoria românilor din spaţiul balcanic / Some Considerations Regarding the History of Romanians from the Balcanic Space.............................................................................................................

159

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ A şasea sesiune anuală de comunicări ştiinţifice a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 7 mai 2005 (Marilena Dragomir) .....................................

165

TEZĂ DE DOCTORAT

IULICA VĂDUVA (2005), Caracteristici climatice generale ale Podişului Dobrogei de Sud (Rodica Povară)...............................................................................

167

RECENZII

GRIGORE POSEA, NICOLAE CRUCERU (2005), Geomorfologie (Adrian Cioacă) ........................................................................................................................

169

VASILE GLĂVAN (2005), Geografia turismului (Mădălina Teodora Andrei) ........ 170 IULIAN DINCA (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului (Ion Zăvoianu).......................................................................................................................

171

Page 5: geografie anale

5

IRINA UNGUREANU (2005), Geografia mediului (Ion Zăvoianu).......................... 172 DRAGOŞ FRĂSINEANU (2005), Geopolitica (Marilena Dragomir) ....................... 173 NICOLETA IONAC, STERIE CIULACHE (2005), Ghid de cercetare environmentală (Rodica Povară).................................................................................

174

AUREL GHEORGHILAŞ (2005), Geografia turismului internaţional. Suport metodologic utilizat în procesul de predare-învăţare, la orele de curs, lucrări practice şi seminar (Mădălina Teodora Andrei) .........................................................

175

NICOLAE BOAR (2005), Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului (Mădălina Teodora Andrei) ...............................................................

176

MIHAELA DINU (2005), Ecoturism. Coduri etice şi norme de conduită (Raluca Nicolae)....................................................................................................................

177

GABRIELA STĂNCIULESCU (2005), Managementul agenţiei de turism (Marilena Dragomir) ...................................................................................................

178

BASARAB-VICTOR DRIGA (2004), Delta Dunării. Sistemul circulaţiei apei (Ion Zăvoianu) ............................................................................................................

179

IOAN ŞONERIU (2005), De la Atlantic la Mediterana, de la Garona la Ron – oraşe franceze (Adrian Cioacă) ..................................................................................

180

Page 6: geografie anale

6

Page 7: geografie anale

7

STUDII

ŞCOALA NAŢIONALĂ DOCTORALĂ ÎN GEOGRAFIE A PROFESORULUI TIBERIU MORARIU1

Grigore POSEA∗

Concepte-cheie: şcoală doctorală în geografie, Tiberiu Morariu. Key words: school for Ph. D. thesis in Geography, Tiberiu Morariu.

The National School for Ph. D. Thesis in Geography under the leadership of Professor Tiberiu Morariu. As the first admitted (1953) in the school for Ph. D. thesis in Geography under the leadership of Professor Tiberiu Morariu (Cluj), the author describes the methods, the scientific requirements and the concepts of the school, concepts inherited from the inter-bellum geographical schools in Western Europe, even though there were hard communist times. The focus is on the complexity of the subjects of the Ph. D. theses led by T. Morariu and on the spreading of the knowledge at a national level since the great number of the graduates found themselves as co-ordinators for Ph. D. thesis in Geography at the universities from Bucharest, Iassi and Cluj.

Încerc să abordez această problemă ca unul care, împreună cu profesorul Virgil

Gârbacea, am fost primii doctoranzi cu frecvenţă ai profesorului, activând sub conducerea sa şi câţiva ani ca lector universitar. În plus, eram venit la Cluj, dintr-un alt mediu universitar, şi am avut posibilitatea să judec metodele şi stilul de muncă ale domnului profesor Tiberiu Morariu, cel puţin pentru un timp, şi ca unul venit din afară.

Începuturile acestei şcoli „tip Morariu” au avut loc în 1953-1954, când Clujul a devenit singurul centru universitar cu drept de doctorat în geografie şi când au fost scoase la concurs 2 locuri cu frecvenţă. S-au prezentat 6 candidaţi, dintre care eu eram singurul ce nu absolvisem Facultatea de Geografie din Cluj. Eram deci oarecum un necunoscut pentru profesorul Morariu. Zic oarecum, deoarece îl întâlnisem în câteva rânduri la şedinţele de comunicări ştiinţifice ale Institutului de Geografie din Bucureşti. Am fost admis totuşi, şi vreau să spun, cu aceasta, că era un om drept, suferea mult pentru dreptate, odată l-am văzut chiar lăcrimând, după pensionare, pentru comportamentul mai puţin demn al unui coleg (sau doi) faţă de dânsul.

Examenul de admitere, scris şi oral, a durat o zi întreagă, deşi, practic, la oral am rămas numai eu şi Gârbacea. Comisia era condusă de un prorector al

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti. 1 Comunicare susţinută la Sesiunea Omagială Centenar 1905-2005 Tiberiu Morariu,

Cluj-Salva.

Page 8: geografie anale

8

Universităţii, dar „ploaia” de întrebări curgea de la Morariu. Nu îmi amintesc dacă mâncasem ceva în timpul prânzului, dar se pare că nu. Îmi amintesc, în schimb, că programasem să plec spre Bucureşti la ora 1600 şi, când a sosit acea oră, profesorul m-a întrebat dacă mai plec la ora 1600. Am răspuns că mai am un tren la ora 2000. A repetat întrebarea şi aproape de ora 2000. I-am răspuns că şi pe jos şi tot plec în această noapte.

Nu ştiu dacă a dorit să facă o demonstraţie în ce priveşte nivelul intrării la doctorat sau dorea să se convingă pe deplin asupra capacităţii viitorilor săi doctoranzi, dar reţin că am plecat în acea noapte cu un tren personal, am adormit imediat pe un loc la clasa a II-a şi m-am trezit numai la Bucureşti.

Revenit la Cluj după circa o lună, pentru a intra în stagiu, mi s-a impus un plan de lucru, relativ scurt şi precis: examene, titlul şi planul tezei, fişe din materialul bibliografic prezentate săptămânal, asistenţă la orele profesorului şi perioadele de teren.

Împreună cu colegul Gârbacea, cu care lucram în acelaşi birou, am încheiat tacit convenţia să facem schimb de fişe pentru a prezenta săptămânal profesorului un număr cât mai mare. Cu timpul, am clasat fişele pe teme şi probleme. Temele erau cuprinse în câte un dosar, care cuprindea plicuri cu fişe, respectiv probleme. Greutatea cea mai mare o constituia însă discuţia pe temele din fişele prezentate, mai ales că profesorul făcea mereu referiri (întrebări) şi la alte lucrări pe care, uneori, încă nu le citisem; era clar că te trimitea să le citeşti. Nu te dădăcea, nu te punea să reţii şiruri de date, ci te obliga la expuneri logice, critice, îţi arăta calea de urmat.

Tot în programul nostru apărea şi obligativitatea de a lua parte, dar prin discuţii, la comunicările ştiinţifice ţinute în catedră sau în alte situaţii.

În relaţiile cu dânsul devenise chiar o obişnuinţă ca uneori să-l conducem spre casă, timp în care discutam diferitele probleme de specialitate, mai ales cele recent apărute în publicaţiile geografice. Pe de altă parte, devenise o obişnuinţă şi pentru profesor să se închidă în biroul său pentru un anume timp spre a răsfoi sau citi în linişte ultimele noutăţi din ţară sau primite din străinătate.

La întrebările sau nelămuririle pe care i le puneam nu răspundea totdeauna imediat, ci spunea: „mai treci mâine pe la mine”. Se înţelege că atunci relua discuţia, sublinia cine s-a ocupat de acea problemă şi cum a rezolvat-o şi, înainte de a-şi spune părerea proprie, te îndemna să o spui pe a ta. Conducea totdeauna discuţia pe două planuri, una teoretică şi alta practică sau concretă. Pomenea des de „concepţia” lui Simion Mehedinţi (nu spunea niciodată „concepţiile”, ci „concepţia”), socotind opera întemeietorului geografiei româneşti, ca un tot unitar. Avea chiar expresii aproape de divinizare pentru marele nostru întemeietor. Îl aprecia mult şi pe George Vâlsan, al cărui elev a fost, subliniindu-i fineţea de dascăl, caracterul, spiritul poetic şi concreteţea lucrărilor geografice. În domeniul geomorfologiei, cartea de căpătâi pe care ne-a impus-o a fost tratatul lui Emm. de Martonne, deşi eram în plină eră a ideologiei sovietice.

Îmi amintesc, în legătură cu acest ultim aspect, că unul dintre examenele mele fusese planificat, din întâmplare, în planul de doctorat, chiar în ziua de Paşte. Spre a nu avea surprize, la ora fixată s-au prezentat profesorul Morariu şi

Page 9: geografie anale

9

prorectorul Universităţii (profesorul Ion Ciobanu) la catedră şi, după câteva glume, mi-au spus, amândoi, dacă nu sunt de acord să amânăm examenul cu două zile. Comentariile sunt de prisos.

Alegerea subiectului tezei de doctorat a fost o problemă discutată pe toate feţele. Eu propuneam Depresiunea Braşovului, motivând pe atunci şi o anume apropiere de casa părintească de la Nehoiu. Profesorul mi-a spus că motivaţia mea s-ar putea să fie mai mult un defect, respectiv să merg mai des pe acasă şi să stau mai puţin pe teren. Mi-a sugerat să iau Depresiunea Lăpuşului, spunând că este complexă, că şi el a vrut mai întâi să o ia ca subiect de doctorat şi după el şi un ieşean. „Poate că tu o vei face!” mi-a spus, şi am rămas la Lăpuş. A fost greu, dar nu am regretat niciodată. Lăpuşul m-a trimis apoi la alte unităţi din Ardeal. Am învăţat de aici că teza de doctorat trebuie să deschidă un drum în cercetare şi nu să-l încheie.

Disciplina la catedră, în desfăşurarea procesului de învăţământ şi în cercetare, era pentru Morariu un lucru sfânt. Controla pe toţi subalternii în ce priveşte orele de lucru în facultate, rezultatele, dar şi ţinuta în care se intra la ore. Aici, în Clujul lui Morariu, şi de la Morariu, am învăţat cum, printr-o muncă permanentă şi disciplinată, poţi să obţii rezultate de nivel. El era de obicei primul care sosea la facultate şi adesea pleca ultimul. Îl găseai la catedră şi în majoritatea zilelor de duminică pentru a lucra mai în linişte.

Când discutam probleme ale cercetărilor mele din teren, te obliga să desfăşori hărţile respective uneori chiar pe podeaua biroului său, spre a observa şi ansamblu şi amănuntele. Ieşirile pe teren cu profesorul se făceau mai ales pe Cetăţuia Clujului, de unde se observau terasele şi cuestele locale, dar şi suprafeţele de eroziune din Apuseni. Am făcut o aplicaţie cu profesorul şi în Munţii Rodnei (teza lui de doctorat) dormind, împreună cu studenţii, la un foc mare lângă lacul Lala. Atunci şi acolo, în Munţii Rodnei, am auzit una dintre cele mai frumoase expresii româneşti de bineţe; ne-au ajuns pe cărare câţiva localnici ce urcau spre stâne şi care ne-au salutat cu „bun ajunsu”, iar Morariu, localnic şi el, le-a răspuns cu „bun sositu”. Am fost cu conducătorul ştiinţific şi în Bistriţa lui Gârbacea şi în Lăpuşul meu. În ambele părţi ne-a prins şi câte o ploaie torenţială. Deplasările locale se făceau cu câte un camion de ocazie şi pe jos. Rezultatele au fost concrete.

Între timp, Tiberiu Morariu a primit şi alţi doctoranzi la „fără frecvenţă”. Dominau cei din centrele universitare şi din cercetare. Exigenţa examenelor era mare şi pentru aceştia, dar parcă nu chiar ca cea aplicată celor de la zi. Amintesc, în legătură cu aceşti doctoranzi, un episod cu urmări deosebite. Întâlnindu-mă cu unii dintre colegii asistenţi de la Iaşi, i-am întrebat de ce nu se înscriu şi ei la doctorat, la Morariu, singurul conducător de doctorat pe atunci din ţară. După mai multe explicaţii lăturalnice, unul dintre ei mi-a spus, mai cu jumătate de gură, că sunt sfătuiţi de unul sau doi dintre profesorii lor să nu vină la Cluj, deoarece Morariu, şi reţin expresia, „... îşi va bate joc de voi ...”. În realitate, motivul era altul. Le-am explicat că profesorul este adesea ironic cu cei „slabi”, dar cu mult respect, politicos, cu aprecieri elogioase pentru cei care ştiu carte. S-au hotărât şi au venit in corpore trei ieşeni (Băcăuanu, Donisă şi Hârjoabă). Faptul important şi rezultatul pe care doresc să-l relev este acela că, după ce au obţinut doctoratul, toţi trei au

Page 10: geografie anale

10

venit mult timp, cam o dată pe an, la Cluj, pentru a-l sărbători pe Morariu. Este clar, că cei trei, ca şi mulţi alţii, atunci şi mai apoi, învăţaseră ceva de la Morariu, se ataşaseră de el şi îl apreciau cu mult respect. De altfel şi azi, foştii doctoranzi ai lui Morariu, recunosc cu claritate că profesorul le cerea „... carte la nivel înalt ...” şi nu ideologie.

Aşa a reuşit Morariu să creeze o mare şi înaltă şcoală naţională de doctorat în geografie, chiar în anii dominării ideologiei comunisto-sovietice, şi dovadă stau conţinutul şi nivelul nenumăratelor teze de doctorat publicate în acea perioadă. Pentru aceasta, geografia românească de azi trebuie să-i fie recunoscătoare profesorului Tiberiu Morariu, deoarece, indiferent de erorile de atunci ale istoriei, ştiinţa noastră, prin el, şi-a păstrat traseul şi spiritul european.

Dar ce fel de şcoală doctorală a creat Morariu? Nu este vorba de o anumită specialitate, cum este cazul în prezent, ci, Morariu a condus teze din toate disciplinele geografice. El făcea parte din generaţia geografilor complecşi, generalişti, care i-a urmat lui S. Mehedinţi, generaţie pe care cândva am numit-o „a patriarhilor geografiei româneşti”2. A fost o şcoală a geografiei, în general. De altfel, excelenta şcoală actuală geografică, complexă, a Clujului aparţine stilului modernizat al lui T. Morariu. În această direcţie, o completare este absolut necesară; foarte mulţi dintre cei care şi-au susţinut doctoratul la şcoala lui Morariu au ajuns mai apoi conducători de doctorat. Este normal ca, cel puţin în parte, aceştia să fi continuat concepţia şi metodele lui Morariu. Eu, de exemplu, recunosc acest lucru, aplicând, mai ales primilor mei doctoranzi, metodele învăţate de la Morariu. Prin aceşti noi conducători de doctorat, şcoala doctorală născută la Clujul lui Morariu şi având rădăcini în concepţiile lui Mehedinţi, Vâlsan sau Emm. de Martonne, s-a răspândit la un nivel cu adevărat naţional şi a putut să crească continuu în pas cu şcolile geografice din vest.

În legătură cu tezele de doctorat mai fac o precizare: T. Morariu a fost printre puţinii, după părerea mea, poate singurul, dintre mulţii conducători de doctorat de mai apoi, care nu a făcut rabat în ce priveşte nivelul ştiinţific. Cunosc cazuri de teze înapoiate de mai multe ori pentru refacere, sau respinse.

Aşadar, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui T. Morariu, se impune să sărbătorim şi cei peste 50 de ani de la naşterea oficială a şcolii de doctorat închegată şi condusă la Cluj şi de la Cluj, de Tiberiu Morariu şi apoi de urmaşi lui răspândiţi în toată ţara şi chiar peste graniţe.

La o asemenea omagiere se cuvine, totodată, să felicităm Facultatea de Geografie din Cluj şi pe profesorii ei, care au organizat această excelentă sesiune „Tiberiu Morariu”, ca demni şi devotaţi urmaşi ai mentorului lor. Este un act moral, o cinste şi o onoare pentru cei ce-şi recunosc şi omagiază înaintaşii şi mentorii, ceea ce nu totdeauna şi peste tot se manifestă.

În final, doresc să mulţumesc cu ardoare locuitorilor, organelor locale de conducere şi celor şcolare din Salva pentru recunoştinţa şi cinstirea manifestată faţă de marele om şi profesor provenit din rândurile lor. Tiberiu Morariu va străluci mereu în memoria noastră şi a geografiei româneşti.

2 Nicolaie Rădulescu, amintiri şi gânduri de fost student.

Page 11: geografie anale

11

IMPACTUL DEZVOLTĂRII TEHNOLOGIILOR DE MĂSURARE ASUPRA PARAMETRILOR CLIMATOLOGICI

Ioan RALIŢĂ∗, Ancuţa MANEA∗

Concepte-cheie: senzor, AWS, adăpost meteorologic. Key words: sensor, AWS, meteorological shelter. The Impact of the Measuremet Techniques Development upon Climatological Parameters. In order to increase the data precision and reliability and to record data with maximum resolution, the development of the meteorological phenomena measurement and observing technology is needed. The climatic models which provide climatic scenarios about the increase of the air temperature within 0,3-0,6ºC need data from instruments capable to detect rapid changes of the meteorological parameters. In the present paper we focused on the sensitivity of the AWS wind and temperature sensors.

INTRODUCERE

Dezvoltarea tehnologiilor de măsurare şi observare a fenomenelor meteo-

rologice este necesară pentru creşterea preciziei, fiabilităţii şi obţinerii de date cu rezoluţie maximă, în condiţiile evaluărilor climatice locale sau globale. Modelele de evaluări climatice sunt iniţializate cu date climatologice de mare precizie. Pentru confirmarea scenariilor de creştere a temperaturii aerului, cu valori de 0,3-0,6ºC este necesar ca în modele să fie introduse date provenite de la aparatură performantă, cu inerţie foarte mică, capabilă să detecteze variaţiile nesesizate de aparatele „clasice”.

STUDII DE CAZ Staţia meteorologică Buzău Amplasată pe partea exterioară a curburii lanţului Carpaţilor Orientali, staţia

meteorologică Buzău se află sub influenţa maselor de aer din nord şi nord-est, dar şi din sud sau sud-vest.

Din punctul de vedere al reprezentativităţii meteorologice, staţia Buzău a funcţionat în mai multe amplasamente, dar, în general, în condiţii optime, fapt ce a permis consemnarea corectă a vitezelor şi direcţiilor vântului. Situarea staţiei Buzău într-o regiune cu turbulenţă a aerului mai mare decât media a dus la înregistrarea unor valori ale calmului atmosferic situate între 25-39% (Fig. 1).

∗ Administraţia Naţională de Meteorologie, Bucureşti.

Page 12: geografie anale

35,633,4

29,927,5

24,728,6

34,137 36,8 36,3

27,2 27,2

1,1 0,8

6,22,5 2,9

13,49,4

42,21,61,85,6

0

5

10

15

20

25

30

35

40

ianua

rie

februa

rie

,mart

ieap

rilie

maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octom

brie

noiem

brie

dece

mbrie

luni

proc

ente

de

calm

girueta automat

Fig. 1. Compararea procentelor de calm (măsurători efectuate cu girueta şi cu AWS)

la staţia meteorologică Buzău Percentage calm wind comparision (measurements made with the wind vane and AWS)

at Buzău meteorological station După anul 2000, când s-a instalat staţia automată, situaţia valorilor calmului

s-a modificat radical, prin coborârea calmului la 2-14% în luna ianuarie (Fig. 2). Este încă un argument că funcţionarea giruetelor a indus erori în bazele de date şi că se impune corectarea valorilor anterioare anului 2000. Analiza calmului pe intervalul 1961-2003 scoate în evidenţă faptul că valorile de calm au crescut spre anii 1980-1985, după care au scăzut, dar fără a atinge nivelul anului 1961.

Ceea ce individualizează staţia meteorologică Buzău este diferenţa mare dintre valorile calmului măsurat la giruetă şi valorile determinate cu traductorul staţiei automate, acestea oscilând în jurul valorii de 10%. Faţă de alte cazuri, staţia meteorologică Buzău ne prezintă (Fig. 3 şi 4) o tendinţă a cărei alură este identică, indiferent de luna analizată.

0

10

20

30

40

50

60

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010

proc

ente

de

calm

Fig. 2. Procente de calm în luna ianuarie la staţia meteorologică Buzău Wind calm percentage in January at Buzău meteorological station

12

Page 13: geografie anale

-10

0

10

20

30

40

50

60

1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010ani

proc

ente

de

calm

Fig. 3. Procente de calm în luna august la staţia meteorologică Buzău Calm wind percentage in August at Buzău meteorological station

0

10

20

30

40

50

60

70

80

1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010ani

proc

ente

de

calm

Fig. 4. Procente de calm în luna octombrie la staţia meteorologică Buzău Wind calm percentage in October at Buzău meteorological station

Staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa O situaţie diferită rezultă din analiza datelor de temperatura aerului. Măsură-

torile paralele, între termometre şi traductorii de temperatură au scos în evidenţă clasele diferite de precizie ale celor două sisteme şi, în special, contribuţia inerţiei la apariţia unor diferenţe apreciabile. Pentru exemplificare au fost utilizate datele de la staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa. Din datele obţinute prin măsurători paralele de temperatura aerului au fost calculate diferenţele: temperatura clasică (termometru) – temperatura AWS (senzor).

Aşa cum rezultă din Fig. 5, diferenţele medii ale temperaturii minime, apărute între cele două sisteme de măsurare, la orele 06 şi 18 UTC, au curbe diferite, dar şi valori diferite.

Mediile lunare ale diferenţelor temperaturilor minime la ora 18 UTC au valori mai mici de 1oC în primele trei luni ale anului. Schimbările rapide de vreme, specifice iernii în zona de câmpie, favorizează existenţa acestor diferenţe între clasic şi automat. Faptul că diferenţele sunt pozitive ne arată clar că termometrele indică valori ale temperaturilor minime mai mari decât cele ale senzorilor staţiei automate.

13

Page 14: geografie anale

0

0,2

0,4

0,6

0,8

1

1,2

1,4

ianua

rie

februa

riemart

ieap

rilie

maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octom

brie

noiem

brie

dece

mbrie luna

grad

e C

elsi

us Media diferentelor temperaturilor minime ale aerului la ora 06 UTC

Media diferentelor temperaturilor minime ale aerului la ora 18 UTC

Fig. 5. Media diferenţelor temperaturilor minime ale aerului măsurate cu AWS şi aparatură clasică la orele 06 şi 18 UTC la staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa

Average of the minimum air temperature differences measured with the AWS and classical thermometer at 06 and 18 UTC at Bucureşti-Băneasa meteorological station

Cauzele sunt legate de inerţia mai mare a termometrelor, pe de-o parte şi

inerţia volumului de aer din adăpostul meteorologic. În perioadele de calm atmosferic sau cu vânt cu viteze mici, omogenizarea volumului de aer din adăpost se face mai lent.

Stabilitatea mai mare a vremii în perioada aprilie – august face ca diferenţele dintre valorile celor două instrumente să scadă la 0,2ºC. În acest caz, salturile termice sunt mai rare, cele două instrumente prezentând valori apropiate (0,2ºC), fiind de fapt şi valoarea preciziei de măsurare a unui termometru. Instabilitatea vremii în luna septembrie poate fi cauza creşterii la 0,8ºC a diferenţei dintre cele două sisteme de măsurare. Lunile octombrie – decembrie au diferenţe pozitive, în jur de 0,3-0,4ºC.

Curba diferenţelor de la ora 06 UTC este diferită, cu valori mari în aproape toate lunile anului. Dacă în ianuarie şi februarie valorile diferenţelor se află sub 0,5ºC, în intervalul martie – mai acestea ajung la 1,0-1,2ºC. Vara şi toamna diferenţele oscilează între valori de 0,6 şi 0,9ºC. În lunile noiembrie şi decembrie, la ora 06 UTC, diferenţele minimelor revin la valori de 0,4ºC. Aspectul diferit al celor două curbe se explică şi prin valorile radiaţiei solare în primele ore ale dimineţii, încălzirii mai rapide a suprafeţei subiacente şi, deci, menţinerea unor diferenţe mai mari între datele măsurate clasic şi automat.

Analiza diferenţelor maxime ale temperaturilor minime ale aerului scoate în evidenţă o situaţie diferită, aşa cum reiese din alura curbelor din Fig. 6.

14

Page 15: geografie anale

-6

-4

-2

0

2

4

6

8

10

ianua

rie

februa

riemart

ieap

rilie

maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octom

brie

noiem

brie

dece

mbrie

luna

grad

e C

elsi

us

Diferenta maxima a temperaturilor maxime ale aerului la ora 06 UTC

Diferenta maxima a temperaturilor maxime ale aerului la ora 18 UTC

Fig. 6. Diferenţele maxime a temperaturilor minime ale aerului măsurate cu AWS şi aparatura clasică la orele 06 şi 18 UTC la staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa

Maximum differences of the minimum air temperatures measured with AWS and classical thermometer at 06 and 18 UTC at Bucureşti-Băneasa meteorological station

În primele două şi ultimele cinci luni ale anului, diferenţele cele mai mari au,

la ora 06 UTC, valori cuprinse între 1 şi 7ºC. Pentru acestea, diferenţele sunt pozitive, adică temperaturile minime la termometre sunt mai mari decât cele înregistrate de senzorul staţiei automate.

În situaţia inversă, cea mai mare diferenţă a temperaturilor minime atinge valoarea de -5ºC. În acest caz se remarcă faptul că temperatura minimă la staţia automată a fost mai mare decât cea a termometrului. Într-un astfel de caz trebuie analizate cauzele, care pot fi de natura tehnică (termometru defect cu coloana de alcool întreruptă, indice blocat, traductor defect).

Curba diferenţelor cele mai mari ale temperaturii minime la ora 18 UTC este mult mai puţin variabilă, ceea ce ne face să concluzionăm că stabilitatea atmosferică la sfârşitul zilei omogenizează, relativ, şirul de date. Variaţia anuală a diferenţelor cele mai mari ale temperaturilor minime se cantonează între valori de 2-4ºC, cu creşteri în luna martie (7,5ºC) şi septembrie (5ºC). La ora 18 UTC toate valorile diferenţelor maxime ale temperaturilor minime ale aerului la staţia Bucureşti-Băneasa sunt pozitive, fapt ce denotă că temperaturile minime măsurate de staţia automată au fost mai mici decât cele ale termometrelor, atât la valori pozitive, cât şi la valori negative.

Analiza curbei diferenţelor temperaturilor maxime măsurate clasic şi automat la ora 06 UTC arată două perioade cu valori mai mari, toamna (diferenţe de 1-1,5ºC) şi primăvara (diferenţe de 0,5-1ºC). În lunile iunie şi decembrie, valorile diferenţelor sunt mici, atingând valori de 0,2oC şi, respectiv, 0,1ºC. Şi în acest caz, variabilitatea parametrilor climatici în anotimpurile de tranziţie este marcată prin diferenţe mai mari ale celor două tipuri de măsurători, cauza fiind inerţia şi preluarea diferită a modificărilor termice ale mediului.

15

Page 16: geografie anale

16

Cu totul altfel se prezintă curba diferenţelor la ora 18 UTC. Diferenţele, în intervalul martie-septembrie, sunt foarte mici, fapt ce ne permite să spunem că cele două instrumente au oferit valori ale temperaturilor maxime ale aerului, aproape egale şi pozitive. În intervalul ianuarie-februarie 2004, valorile diferenţelor au fost negative şi au atins -0,5oC. Rezultă că temperaturile maxime ale traductorului staţiei automate au fost mai mari decât cele ale termometrului. În intervalul octombrie-decembrie 2004, diferenţele au atins valori de 0,5-0,6ºC şi au fost pozitive. Faptul că temperaturile maxime din adăpostul meteorologic sunt toamna mai mari decât cele ale staţiei automate nu se poate explica decât prin încălzirea adăpostului şi ventilarea mai redusă, faţă de traductor, care se află în aer liber. În lunile de iarnă (ianuarie şi februarie), diferenţele au fost negative, deci maximele transmise de staţia automată au fost mai mari decât cele de la termometre. Încălzirea de peste zi se face mai rapid la traductor decât în adăpostul meteorologic, unde este nevoie de mai mult timp pentru omogenizarea aerului şi pentru depăşirea inerţiei mercurului, care, în general, este de aproximativ de trei minute.

Valorile diferenţelor temperaturilor maxime la ora 06 UTC au fost, de regulă, mai mari decât cele de la ora 18 UTC în toate lunile anului. Este clară influenţa variabilităţii şi schimbărilor vremii din anotimpurile de tranziţie, dar şi o mai mare stabilitate la orele serii.

CONCLUZII

Datele de mai sus ne permit să concluzionăm că între cele două sisteme de

măsurare sunt diferenţe de reacţie la schimbările vremii şi de acomodare cu mediul prin depăşirea inerţiei.

Într-o astfel de situaţie, pentru a putea utiliza, în condiţii optime, bazele de date este necesară diferenţierea diferitelor tipuri de măsurători, precum şi date, şi de calculare şi de aplicare, ale unor corecţii pentru omogenizarea şirurilor de date, asigurând astfel comparabilitatea acestora şi depistarea schimbărilor climatice reale.

BIBLIOGRAFIE

Ciulache, Sterie (1994), Meteorologie-Climatologie, Editura Universitară „Aragonit”, Râmnicu Vâlcea.

Povară, Rodica (2004), Climatologie generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Page 17: geografie anale

17

DIFERENŢIEREA ANOTIMPUALĂ A EVOLUŢIEI REGIMULUI TERMIC AL AERULUI ÎN ROMÂNIA

Ion-Liviu SĂRARU∗

Concepte-cheie: temperatura anotimpuală a aerului, schimbare climatică, variabilitate climatică, România. Key words: season air temperature, climate change, climatic variability, Romania. Differentiation by Season of the Air Temperature Regime Trend in Romania. This paper proposes an analysis, from the standpoint of the air temperature meteorological parameter, for the four seasons of the year. In view of this analysis, there were processed the monthly temperature data from 15 stations with long data series, namely: Baia Mare (1875-2000), Bistriţa (1871-2000), Braşov (1883-2000), Bucureşti-Filaret (1857-2000), Călăraşi (1898-2000), Constanţa (1887-2000), Iaşi (1894-2000), Ocna Şugatag (1881-2000), Roman (1886-2000), Sibiu (1851-2000), Sulina (1876-2000), Târgu-Jiu (1889-2000), Târgu-Mureş (1878-2000), Timişoara (1880-2000), Drobeta-Turnu-Severin (1894-2000). The results of the processing operations for all the 15 analyzed stations are rendered through graphs and tables.

Temperatura aerului este unul dintre cei mai importanţi parametri meteoro-

logici, iar influenţa acesteia asupra mediului şi a omului este covârşitoare. Prin prezenta comunicare se încearcă o analiză mai amănunţită a acestui

parametru, concentrând această analiză asupra fiecărui anotimp al anului. Pentru această analiză au fost prelucrate datele lunare de temperatură a aerului de la cele 15 staţii cu şiruri lungi de date enumerate mai sus.

În continuare, vor fi definite două concepte des utilizate în climatologie: schimbare şi variabilitate climatică, în conformitate cu recomandările OMM (1988):

• Schimbarea climatică se defineşte ca fiind diferenţa dintre valorile medii ale unui parametru climatic sau ale unei variabile statistice ale acestuia, determinată pe un interval specific de timp, numit perioada de referinţă (de obicei, câţiva zeci de ani, 30; 40) şi media multianuală.

• Variabilitatea climatică se exprimă prin extremele şi diferenţele valorilor lunare, sezoniere şi anuale faţă de valoarea climatică cea mai probabilă (media multianuală); diferenţele semnificative sunt denumite, în mod obişnuit, anomalii sau abateri. La scară de timp mai mică se poate vorbi de normale climatice, care reprezintă tendinţele centrale, în jurul cărora se produc fluctuaţiile climatice.

∗ Administraţia Naţională de Meteorologie.

Page 18: geografie anale

18

Aceste fluctuaţii constituie variabilitatea climatică. Nestaţionaritatea climatică implică faptul că nu există normale climatice pe perioade lungi de timp, sau, altfel spus, că aceste normale prezintă fluctuaţii neregulate pe termen lung. Fluctuaţiile pot fi aproximate ca schimbări în tendinţele centrale cvasi-constante sau în normalele din perioadele succesive de câteva decenii, în cadrul cărora reprezentarea staţionară este acceptabilă.

În concluzie, variabilitatea climatică poate fi privită ca o variabilitate inerentă în cadrul procesului stochasic staţionar, iar schimbarea climatică poate fi privită ca reprezentând diferenţele dintre procesele climatice staţionare pe perioade succesive de câteva decenii.

VARIABILITAEA ŞI TENDINŢELE DE EVOLUŢIE

ALE REGIMULUI TERMIC AL ANOTIMPULUI DE IARNĂ România se află situată într-un climat temperat-continental, care are ca

principală caracteristică derularea normală a celor patru anotimpuri. Un prim şir de date a fost cel al temperaturilor medii anuale, cu ajutorul

cărora s-a analizat atât evoluţia multianuală a temperaturilor medii de iarnă, cât şi tendinţa de evoluţie a acesteia pentru fiecare din cele 15 staţii. Se constatată că la 14 din cele 15 staţii, tendinţa de evoluţie este crescătoare, excepţie făcând staţia Ocna Şugatag, care are o tendinţă de evoluţie staţionară, dreapta de regresie liniară fiind paralelă cu axa absciselor.

De asemenea, pentru o mai bună edificare privind variabilitatea climatică, s-au trasat şi graficele abaterilor temperaturii medii de iarnă faţă de normală, urmărind, de această dată, tendinţa polinomială de ordinul 6, care redă foarte bine tendinţele de evoluţie pe perioade mai scurte. Următorul şir de date analizat a fost cel al temperaturilor medii ale lunilor de iarnă: decembrie – din anul în curs şi ianuarie, februarie din anul următor. Aceste temperaturi au fost analizate statistic, într-o primă etapă individual, fiecare şir în parte, apoi din cele trei seturi de valori s-a calculat şirul temperaturilor medii ale iernilor. Asupra şirului temperaturilor medii ale iernilor s-au făcut, de asemenea, mai multe prelucrări statistice, o parte din acestea regăsindu-se în Tabelul 1.

Analizând Tabelul 1, se observă că pentru fiecare anotimp în parte s-a calculat media multianuală (Me.) şi abaterea standard (Ab. st.), calculată cu formula:

σ = [ ∑ (ta-tmed.a)/n]1/2 (1), unde: ta = temperaturile medii anotimpuale; tmed.a = media multianuală a temperaturilor medii anotimpuale; n = numărul de ani.

S-au mai calculat: cea mai mică şi cea mai mare valoare a şirului de temperaturi medii anotimpuale (min., max.) şi diferenţa dintre cea mai mare şi cea mică valoare, numită amplitudine (ampl.). Din analiza atentă a Tabelului 1 se pot desprinde câteva concluzii interesante.

Page 19: geografie anale

Tabe

lul 1

. Prin

cipa

lii p

aram

etri

stat

istic

i ai t

empe

ratu

rii m

edii

anot

impu

ale

Prin

cipa

l clim

atic

par

amet

ers o

f th

e se

ason

al m

ean

tem

pera

ture

s

19

Page 20: geografie anale

20

Astfel, singurele medii multianuale pozitive ale temperaturii medii de iarnă s-au obţinut la Constanţa (1,3ºC), Sulina (0,8ºC) şi Drobeta-Turnu-Severin (0,5ºC), iar cele mai mici medii multianuale s-au calculat pentru staţiile Braşov (-3,3ºC), Roman (-3,1ºC) şi Bistriţa (-3,0ºC). Se observă că abaterea standard nu depăşeşte 2,3ºC, cea mai mică valoare a acesteia fiind 1,4ºC. Cea mai mică valoare a temperaturii medii de iarnă se regăseşte la staţia Bistriţa (-9,2ºC), urmată îndeaproape de staţiile Târgu-Mureş (-9,0ºC), Braşov (-8,9ºC) şi Roman (-8,8ºC). Cele mai mari temperaturi medii de iarnă s-au înregistrat la staţiile Constanţa (4,8ºC), Sulina (4,1ºC), Călăraşi (3,8ºC) şi Drobeta-Turnu-Severin (3,5ºC) (Tabelul 1). Amplitudinea variază între 7,5ºC la Târgu-Jiu şi 11,2ºC la Iaşi şi Sibiu. Pentru o analiză cât mai aprofundată a şirurilor de temperaturi medii ale iernilor din ţara noastră s-au analizat variaţia temporală şi tendinţa de evoluţie a acestor şiruri de valori.

Se observă că regimul termic al iernilor, la toate cele 15 staţii analizate a avut, alternativ, perioade de creştere a temperaturii, dar şi de scădere a acesteia.

Ceea ce este cel mai important de remarcat este faptul că la absolut toate staţiile – tendinţa este de creştere a temperaturii medii a iernilor, deci se poate vorbi despre o „îmblânzire” a regimului termic al iernilor din România. Nu trebuie să se înţeleagă că această „îmblânzire” este cu titlu permanent şi că toate iernile de acum înainte vor fi din ce în ce mai blânde. Dimpotrivă, având în vedere marea variabilitate a regimului termic, ne putem aştepta, ca şi până acum, la ierni blânde, aspre sau moderate.

VARIABILITATEA ŞI TENDINŢELE DE EVOLUŢIE

ALE REGIMULUI TERMIC AL ANOTIMPULUI DE PRIMĂVARĂ Analiza şirurilor de date ale celor trei luni care compun anotimpul de primăvară –

martie, aprilie, mai – s-a făcut în mod asemănător cu aceea pentru anotimpul anterior. Se observă, analizând prima coloană cu parametri statistici ai anotimpului

primăvara din Tabelul 1, că valorile cele mai mici ale temperaturii medii s-au obţinut la staţiile Braşov (8ºC) şi Ocna Şugatag (8,2ºC), iar cele mai mari valori s-au obţinut pentru staţiile Drobeta-Turnu-Severin (11,6ºC), Constanţa (9,7ºC) şi Călăraşi (11,3ºC).

Analizând valorile abaterii pătratice standard, se observă că aceasta are valori mai mici decât în cazul anotimpului de iarnă, acestea fiind cuprinse între 1,1ºC şi 1,4ºC. Cele mai mici medii de temperatură în anotimpul de primăvară s-au obţinut la staţiile Bistriţa (5,5ºC) şi Braşov (4,9ºC), iar cele mai mari la Bucureşti (15,6ºC) şi Timişoara (15,4ºC).

Din analiza valorilor amplitudinii, se observă că acestea sunt mai scăzute decât în cazul anotimpului de iarnă, având valori cuprinse între 5ºC la staţia Constanţa şi 9,1ºC la staţia Bucureşti-Filaret. Din analiza variaţiei şi a tendinţei de evoluţie a temperaturii medii a primăverii se observă că şi pentru acest anotimp tendinţa predominantă este cea de creştere a temperaturii, dar, de data aceasta, creşterea este mai moderată decât în cazul anotimpului de iarnă; mai mult, în cazul staţiei Ocna Şugatag tendinţa temperaturii este de scădere.

Page 21: geografie anale

21

VARIABILITATEA ŞI TENDINŢELE DE EVOLUŢIE ALE REGIMULUI TERMIC AL ANOTIMPULUI DE VARĂ

Vara, după cum se ştie, este anotimpul cel mai călduros al anului, iar acest

fapt se poate constata cu uşurinţă urmărind şi rezultatele prelucrărilor statistice din Tabelul 1. Din analiza tabelului mai sus menţionat, se observă că valorile mediei multianuale a temperaturii verii sunt aproximativ de două ori mai mari decât cele de primăvară.

De asemenea, se observă o scădere şi a abaterii medii pătratice, aceasta având în toate cazurile valori de maximum 1ºC. Valorile cele mai mici ale temperaturii medii a iernilor se observă la staţiile Braşov (15ºC) şi Ocna Şugatag (15,3ºC), iar cele mai mari la Drobeta-Turnu-Severin (25,3ºC), Bucureşti-Filaret (24,9ºC ) şi Călăraşi (24,8ºC).

Analizând valorile amplitudinii la cele 15 staţii, comparativ cu anotimpul de primăvară, se observă că acestea sunt mai mici decât în cazul anotimpului precedent, cea mai mică valoare fiind de 4ºC la Sulina şi cea mai mare atingând 5,8ºC la Drobeta-Turnu-Severin.

Pentru o analiză cât mai aprofundată a şirului de temperaturi medii ale verilor, se pot construi graficele variaţiei temporale şi tendinţa de evoluţie a acestor şiruri de valori.

Tendinţa de evoluţie a temperaturii medii a verii este împărţită astfel: în 8 cazuri este de creştere, respectiv la staţiile: Baia Mare, Braşov, Bucureşti-Filaret, Constanţa, Roman, Sulina, Târgu-Mureş, Drobeta-Turnu-Severin, în 3 – de scădere, respectiv – Bistriţa, Ocna Şugatag, Timişoara, iar în celelalte 4 – Călăraşi, Iaşi, Sibiu şi Târgu-Jiu este staţionară.

VARIABILITATEA ŞI TENDINŢELE DE EVOLUŢIE

ALE REGIMULUI TERMIC AL ANOTIMPULUI DE TOAMNĂ Fiind cel de-al doilea anotimp de tranziţie, acesta are multe similitudini cu

primăvara, fapt evidenţiat şi de rezultatele prelucrărilor statistice din Tabelul 1. Se observă, astfel, că mediile multianuale ale temperaturilor medii ale anotimpului de toamnă variază între 8,6ºC la Bistriţa şi 12,5ºC la Sulina.

Abaterea standard, de asemenea, are valori apropiate cu cele ale anotimpului de primăvară, cuprinse între 1,1-1,5ºC. Cele mai mici medii de temperatură în anotimpul de toamnă s-au obţinut la staţiile Roman (4,7ºC) şi Ocna Şugatag (5,2ºC), iar cele mai mari la Sulina (15,6ºC) şi Constanţa (15,8ºC). Pentru anotimpul de toamnă se observă o tendinţă de creştere a temperaturii care se manifestă numai la o treime din cele 15 staţii analizate (Baia Mare, Braşov, Bucureşti-Filaret, Târgu-Mureş, Roman), în timp ce la 6 staţii se manifestă o tendinţă de scădere a temperaturii (Bistriţa, Călăraşi, Constanţa, Iaşi, Ocna Şugatag, Târgu-Jiu), iar la restul tendinţa este de staţionaritate.

Page 22: geografie anale

22

CONCLUZII Având în vedere faptul că temperatura medie anuală la toate cele 15 staţii

analizate are o tendinţă generală de creştere, era imperios necesară şi o analiză pe fiecare anotimp în parte, pentru a vedea ponderea acestor anotimpuri în această tendinţă.

Din analizele pe anotimpuri ale regimului termic al temperaturii aerului se evidenţiază câteva concluzii imediate:

• Prima, şi cea mai importantă concluzie, este că tendinţa de creştere a temperaturii medii anuale a aerului este dată de anotimpul iarna.

• A doua pondere în stabilirea acestei tendinţe o are anotimpul primăvara, în timp ce anotimpurile vara şi toamna au o pondere mai puţin însemnată în stabilirea tendinţei de creştere a temperaturii medii a aerului.

• Chiar dacă în ultimii ani, verile ni s-au părut foarte calde, aceasta se datorează variaţiilor neperiodice ale temperaturii aerului, care a avut abateri (anomalii) pozitive în anotimpul de vară în ultimii 10-12 ani, la majoritatea staţiilor meteorologice din ţara noastră. Aceasta nu înseamnă că tendinţa de încălzire a devenit permanentă în sezonul de vară, dimpotrivă – poate urma foarte curând o perioadă de câţiva ani cu veri foarte reci.

BIBLIOGRAFIE

Lorenc, H., Suwalska-Bogucka, M. (1995), Thermal Tendencies of Winters in Poland, Symposium on the Climate Change, Madrid, p. 30-45.

Săraru, L. (12-14 mai 2000), Evolution and Trends of the thermal Regime of the Transitory Season in Timis Plain, Regionalism and Integration, Timişoara Tübingen-Angers, The papers of the IVth edition Timişoara.u., L.

Săraru, L. (1999-2000), Particularităţi ale regimului termic al iernilor din Câmpia Timişului stabilite prin metode statistico-matematice, GEOGRAFICA TIMISENSIS, vol. VII-IX.

Văduva, Iulica (2004), Clima României – Note de curs, Editura Universitară, Bucureşti, 171 p. Văduva, Iulica (2005), Caracteristici climatice generale ale Podişului Dobrogei de Sud,

Editura Universitară, Bucureşti, 225 p. Stănescu, V. Al., Corbuş, C., Simota, Marinela (1999), Modelarea impactului schimbărilor

climatice asupra resurselor de apă, Editura H.G.A., Bucureşti.

Page 23: geografie anale

23

CORELAŢIA DINTRE INDICELE DE ARIDITATE ŞI DEFICITUL DE APĂ CLIMATIC ŞI REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A ACESTORA ÎN ROMÂNIA

Cristian PĂLTINEANU*, Ion Florin MIHĂILESCU** Carmen DRAGOTĂ***, Felicia VASENCIUC***,

Zoe PREFAC**, Mihai POPESCU**

Cuvinte-cheie: evapotranspiraţia de referinţă, deficitul climatic de apă, regiuni aride, aplicarea irigaţiei. Key words: reference evapotranspiration, climatic water deficit, arid regions, irrigation application. Correlation between the Aridity Index and the Climatic Water Deficit and their Geographical Distribution in Romania. The aridity spreading risk in today climate evolution has also been observed in Romania, especially in the southeastern and southern regions, e.g. Dobrogea and Baragan. This paper deals with the Penman-Monteith reference evapotranspiration (PM-ETo), climatic water deficit (WD) and De Martonne aridity index (Iar), WD computed as a difference between precipitation amount and PM-ETo for the same period shows values as high as 350-400 mm during the growing season in the most arid, southeastern and southern regions of Romania. A highly significant correlation between the Iar and WD indexes was found for this country. This correlation could be used in updating old studies approaching aridity or drought aspects, and could also estimate WD values by using Iar in regions where 2-m height wind speed or air relative humidity data are missing. Iar and WD were spatially interpolated using the kriging method, resulting in relatively homogeneous aridity areas. The findings of the present paper emphasize the increased risk of aridity spreading in Romania and could thus contribute to a better water management system in this country.

INTRODUCERE Apa este din ce în ce mai mult un factor limitativ major al mediului, atât prin

calitatea ei în continuă scădere datorită poluării mediului, cât şi prin rezervele sale insuficiente faţă de cerinţele actuale şi viitoare ale societăţii. Deoarece se prevede o agravare a situaţiei actuale prin accentuarea fenomenului de încălzire globală, este necesară cunoaşterea gradului de ariditate a regiunilor României, în scopul utilizării raţionale a resurselor de apă în toate domeniile economice.

Definirea aridităţii este dificil de făcut, dar au existat preocupări vechi în acest sens, atât prin propunerea unor termeni ce înglobau temperatura aerului şi

* Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură, Piteşti-Mărăcineni. ** Universitatea Ovidius, Constanţa. *** Administraţia Naţională de Meteorologie, Bucureşti.

Page 24: geografie anale

24

precipitaţiile atmosferice, cum ar fi factorul de ploaie (Lang, 1920; *FAO Irrigation and Drainage Paper – 25), indicele de ariditate De Martonne, Iar (De Martonne, 1926; *FAO Irrigation and Drainage Paper – 25) etc., cât mai ales în ultima parte a secolului al XX-lea, prin luarea în consideraţie a diferiţilor termeni ce estimau evapotranspiraţia de referinţă şi precipitaţiile, ca diferenţă sau ca raport. În ţara noastră au existat preocupări constante privind studiul fenomenului de ariditate. Printre autorii care au marcat prin rezultatele lor activitatea în acest domeniu se numără: Cernescu (1961), Berbecel ş.a. (1970), Botzan (1972), Apetroaiei (1977), Grumeza ş.a. (1989), Canarache (1990), Păltineanu ş.a. (1999; 2000 a, 2000 b), Păltineanu (2005) etc. Cernescu (1961) a elaborat o primă zonare după mărimea Iar pentru caracterizarea solurilor ţării noastre.

Scopul prezentei lucrări este de: i) a stabili o corelaţie între deficitul climatic de apă (DEF) şi indicele de ariditate De Martonne (Iar), ii) a prezenta repartiţia teritorială actualizată la nivelul României a indicatorului Iar, prin separarea pe hărţi, folosind metode geostatistice (kriging) de interpolare grafică a datelor punctuale, pentru a crea areale relativ omogene privind DEF şi Iar, în scopul realizării unui management mai bun al apei în bazinele hidrografice ale ţării noastre.

MATERIAL ŞI METODĂ

Pentru calculul DEF sunt necesare atât precipitaţiile, cât şi evapotranspiraţia.

Până recent, nu a existat o metodă standard care să caracterizeze evapotranspiraţia de referinţă (ETo), Astfel, metoda Penman-Monteith a câştigat recunoaştere generală şi a înlocuit alte metode empirice de determinare a ETo (Jensen ş.a., 1990; Allen ş.a., 1998; Păltineanu ş.a., 2000 a; 2000 b), În acest sens, în ultima perioadă s-a constatat că cea mai precisă şi mai apropiată de determinările directe, în lizimetre, privind evapotranspiraţia de referinţă (ETo) este metoda Penman-Monteith (ETo-PM), bazată pe parametri fizici şi recomandată de FAO. Aceasta foloseşte cei mai mulţi factori care influenţează evapotranspiraţia de referinţă, fiind considerată de FAO metoda standard (Jensen ş.a., 1990; Hargreaves ş.a., 1985; Allen, 1986; Păltineanu ş.a., 1999), Ecuaţia combinată a ETo-PM (Monteith, 1965) este:

ETo (mm/zi)=[0.408 Δ(Rn-G)+900γ U2(es-ea)/(Tm +273)]/[Δ+γ(1+0.34U2)] (1)

unde Rn este radiaţia netă la suprafaţa vegetaţiei (MJ/m2/zi), calculabilă cu ajutorul duratei de strălucire a soarelui; G este fluxul caloric al solului (MJ/m2/zi); Δ este panta curbei presiunii vaporilor de apă din atmosferă (kPa/°C); γ este constanta psihrometrică (kPa/°C), U2 (m/s) este viteza vântului la înălţimea de 2 m, es= presiunea vaporilor saturaţi (kPa), ea = presiunea reală a vaporilor (kPa), es-ea = deficitul de presiune a vaporilor (kPa), Tm (°C) este temperatura medie a aerului. Cu ajutorul valorilor lunare ale datelor menţionate mai sus, pentru calculul mărimilor derivate s-au utilizat formulele clasice descrise de Jensen ş.a. (1990) şi Allen ş.a. (1998).

Valorile medii lunare ale elementelor climatice necesare calculului ETo-PM şi precipitaţiilor au fost calculate pentru cca 200 de puncte de observaţie din ţara noastră. Perioada analizată a fost variată, între (1890-2000), dar cu diferenţe

Page 25: geografie anale

25

importante, fiind necesară aducerea la zi a datelor unor staţii meteorologice cu durată mai scurtă (*Clima R.S.R., 1966), Astfel, înregistrările acestora au fost corelate, actualizate şi corectate în raport de valorile staţiilor meteorologice cu perioadă lungă.

Un indicator sugestiv pentru caracterizarea aridităţii este indicele de ariditate De Martonne (Iar, mm/˚C) (De Martonne, 1926), descris de relaţia:

Iar = P/(Tmed+10) (2)

unde P = suma precipitaţiilor anuale (mm), iar Tmed = temperatura medie anuală (˚C), la numărător intervenind suplimentar valoarea de 10˚C, pentru a produce rezultate pozitive şi în cadrul regiunilor cu medii termice anuale negative, cum sunt regiunile montane alpine. Acest indicator a fost introdus de De Martonne (1926) pentru caracterizarea condiţiilor climatice, utilizat ulterior şi în caracterizarea regimului hidric al solurilor, inclusiv în ţara noastră (Cernescu, 1961), În general, valori reduse ale Iar arată condiţii secetoase, în timp ce valori ridicate arată condiţii umede.

Un alt indice de ariditate este definit de raportul (P/ETo), care este utilizat pe scară largă astăzi în lume. DEF a fost calculat ca diferenţă între P şi ETo-PM, atât ca valori lunare, cât şi ca valori anuale. Corelaţiile statistice dintre DEF şi Iar au fost determinate prin metoda celor mai mici pătrate. Repartiţia teritorială a acestor indicatori s-a făcut prin folosirea metodei geostatistice kriging.

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Repartiţia geografică a indicatorului Iar Repartiţia spaţială a indicatorului Iar arată că ţara noastră prezintă o

variabilitate ridicată din acest punct de vedere. În regiunile cele mai aride din România, anume în partea răsăriteană a Dobrogei, Iar se situează sub valoarea de 20 mm/˚C, existând areale restrânse cu valori şi mai reduse (sub 10) (Fig. 1). Conform clasificării prezentate de Cernescu (1961), valorile Iar de 26-35 mm/˚C, care se găsesc în partea mai înaltă a acestor teritorii, indică un echilibru relativ între precipitaţiile anuale şi evapotranspiraţia potenţială (denumită ulterior evapotranspiraţie de referinţă Penman-Monteith, Jensen ş.a., 1990) anuală, ceea ce nu se confirmă în acest studiu, deoarece termenul de evapotranspiraţie potenţială nu era atunci foarte bine precizat, utilizându-se îndeosebi metoda Thornthwaite (1948).

Izoliniile de 40 şi 50 mm/˚C ale Iar străbat regiunile deluroase mijlocii şi înalte, îndeosebi de platformă dar şi/sau subcarpatice. În general, traseul izoliniei de 40 mm/˚C marchează aproximativ echilibrul dintre precipitaţiile anuale şi evapotranspiraţia de referinţă. De aici înspre regiunile montane înalte, valorile Iar cresc accentuat, depăşind 100 mm/˚C în regiunile alpine, ajungând chiar până aproape de 160 mm/˚C pe vârfurile cele mai înalte ale Munţilor Carpaţi.

Page 26: geografie anale

Adamclisi

AdjudAgnita

Alba Iulia

Alexandria

Arad

Avrameni

Bacau

Baia Mare

Baile Herculane

Bailesti

Banloc

Balea Lac

Barlad

Bistrita

Blaj

Botosani

Bozovici

Braila

Brasov

Bucuresti

Buzau

Calafat

Calarasi

Calimani

Campeni

CampinaCampulung-Muscel

Caracal

Caransebes

Carei

Cernavoda

Cheia Chilia

Chisineu-Cris

Campulung

Cluj-Napoca

Constanta

Corugea

Cotnari

Craiova

CumpanaCuntu

Curtea de Arges

Darabani

Dej

Deva

Dorohoi

Dr.Tr. SeverinDragasani

Dumbraveni

Fagaras

Falticeni

Faurei

Filiasi

Focsani

Fundulea

Galati

Giurgiu

Grivita Gura Portitei

Gurahont

Hirsova

Hoghiz

Holod

Horia

HuedinHusi

Iasi

Ineu

Jimbolia

Joseni

Lugoj

Maicanesti

Mangalia

Marculesti

Miercurea Ciuc

Moldova Veche

Ocna Sugatag

Odobesti

Oltenita

Oradea

Oravita

Paltinis PenteleuPetrosani

Piatra Neamt

Piclisa

Pitesti

Plenita

Ploiesti

Podu Iloaiei

Polovragi

Popesti

Predeal

Radauti

RarauRauseni

ResitaRamnicu Sarat

Ramnicu Vilcea

Roman

Rosiori

Sacueni

Salonta

Satu Mare

SebesSf.Gheorghe Cv.

Sf.Gheorghe

Sibiu

Sighetul Marmatiei

Sinicolau MareSiria

SlatinaSlobozia

Stanca

Stei

Stolnici

Suceava

Sulina

Tebea

Tecuci

Tg.Lapus

Timisoara

Targoviste

Tg. Neamt

Tg. Jiu

Tg. Mures

Tg. Ocna

Titu

Toplita

Tulcea

Tulnici

Turda

Tr. Magurele

Urziceni

Varadia

Vaslui

Vatra Dornei

Videle

Viziru

Vinju Mare

Zalau

Zimnicea

Hunedoara

21 22 23 24 25 26 27 28 29

44

45

46

47

48

Fig. 1. Repartiţia teritorială a indicelui de ariditate De Martonne (Iar, mm/˚C) în România Spatial distribution of De Martonne aridity index in Romania

Corelaţia cu valori anuale dintre Iar şi DEF Între indicatorul Iar utilizat pe scară largă în trecut şi valorile anuale ale DEF

calculate atât faţă de ETo-PM, cât şi faţă de evapotranspiraţia de referinţă Thornthwaite (ETo-TH, Thornthwaite, 1948) au fost stabilite corelaţii curbilinii de gradul al III-lea, foarte semnificative şi având coeficienţi de determinaţie foarte ridicaţi (R2 = 0,964***, respectiv 0,9925***) (Fig. 2).

Aceste corelaţii pot face utilizabile, cu termenii actuali, datele anterioare ale indicatorului Iar. Mai mult, acestea din urmă pot fi folosite în estimarea valorilor DEF anuale în regiunile în care nu există date privind viteza vântului la înălţimea de 2 m, sau date de umiditate relativă a aerului. Intersecţia curbei graficului cu axa Ox (DEF = 0) este aproximativ în dreptul valorii Iar de 36,91 pentru primul caz şi 34,09 pentru cel de-al doilea, în aceste puncte valoarea precipitaţiilor fiind egală cu valoarea ETo-PM, respectiv ETo-TH, iar deficitele de apă sunt separate de excedentele de apă.

CONCLUZII

Deficitul climatic de apă, ca diferenţă între valoarea precipitaţiilor şi a

evapotranspiraţiei de referinţă, caracterizează, cel mai bine, regiunile ţării după intensitatea aridităţii.

26

Page 27: geografie anale

S-au stabilit corelaţii directe, curbilinii şi foarte semnificative, între indicele de ariditate De Martonne şi deficitul climatic de apă.

y = 0,0005x3 - 0,2247x2 + 32,406x - 915,1R2 = 0,964***

-800-700-600-500-400-300-200-100

0100200300400500600700800

0 20 40 60 80 100 120 140 160

Iar

DEF

anua

l fat

a de

ET

o-P

M (m

m)

y = 0,0004x3 - 0,1758x2 + 28,906x - 784,46R2 = 0,9925***

-800-700-600-500-400-300-200-100

0100200300400500600700800900

0 20 40 60 80 100 120 140 160

Iar

DEF

anua

l fat

a de

ET o

-TH

(mm

)

Fig. 2. Corelaţia dintre Iar (mm/°C) şi DEF (mm) calculate faţă de ETo-PM şi ETo-TH, în România Correlation between Iar and DEF calculated versus both PM-ETo and TH-ETo, respectively

Hărţile privind repartiţia indicelui de ariditate De Martonne reprezintă

actualizări faţă de hărţile întocmite anterior de Cernescu (1961) şi pot contribui la îmbunătăţirea caracterizării geografice a regiunilor României.

Rezultatele prezentei lucrări accentuează riscul din ce în ce mai mare al extinderii aridităţii şi, pe această bază, ar putea fi folosite la elaborarea unui sistem mai bun de management al apei în România.

BIBLIOGRAFIE

Allen, R. G. (1986), A Penman for all seasons, J. Irrig. and Drain. Engng., ASCE, 112(4): p.348-368.

Allen, R. G., Pereira, L.S., Raes, D. and Smith, M. (1998), Crop Evapotranspiration. Guidelines for Computing Crop Water Requirements, FAO Irrigation and Drainage Paper 56, Rome, 301 p.

Apetroaiei, St. (1977), Evaluarea şi prognoza bilanţului apei în sol, Editura Ceres, Bucureşti, 160 p.

Berbecel, O., Stancu, M., Ciovică, N., Jianu, V., Apetroaei, St., Socor, Elena, Rogodjan, Iulia, Eftimescu, Maria (1970), Agrometeorologia, Editura Ceres, Bucureşti, p.93-117.

Berbecel, O., Eftimescu, M., Mihoc, C., Socor, Elena, Cusursuz, B. (1984), Cercetări privind resursele agroclimatice ale R.S. România, „Buletin Informativ ASAS”, nr. 13.

Botzan, M. (1972), Bilanţul apei în solurile irigate, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. Canarache, A. (1990), Fizica solurilor agricole, Editura Ceres, 268 p. Canarache, A. (2005), Indicatori climatici şi regimuri de umiditate şi temperatură a solului,

„Ştiinţa Solului”, Seria a III-a, SNRSS, nr. 1-2, vol. XXXVIII: p. 66-78. Cernescu, N. (1961), Clasificarea solurilor cu exces de umiditate, în: Cercetări de

pedologie, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, p. 223-250.

27

Page 28: geografie anale

28

De Martonne, E. (1926), Une nouvelle fonction climatologique: Lindice d aridité, „La Meteorologie”, p. 449-458.

Grumeza, N., Merculiev, O., Kleps, Cr. (1989), Prognoza şi programarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţie, Editura Ceres, 367 p.

Hargreaves, G. H. and Samani, Z.A. (1985), Reference Crop Evapotranspiration from Temperature, „Applied Engng. in Agric.”, 1(2): p. 96-99.

Jensen, M. E., Burman, R. D. and Allen, R. G. (Eds.), (1990), Evapotranspiration and Irrigation Water Requirements, ASCE manual 70, New York, NY, 332 p.

Lang, R. (1920), Verwitterung und Bodenbildung als Einführung in die Boden-Kunde, Stutgart, Deutschland (in: Thornthwaite, C.W. & Holzman, B. (1942), Measurement of Evaporation from Land and Water Surfaces, USDA Tech. Bull. 817: p. 1-143).

Monteith, J. L. (1965), Evaporation and the Environment, in: The State and Movement of Water in Living Organisms, XIXth Symposium Soc. for Exp. Biol., Swansea, Cambridge University Press: p. 205-234.

Paltineanu, Cr. (2005), Comparison between Experimental and Estimated Crop Evapotranspiration in Romania, International Agrophysics, vol. 19, Lublin, Poland.

Păltineanu, Cr., Mihăilescu, I.F., Seceleanu, I. (2000a), Dobrogea, condiţiile pedoclimatice, consumul şi necesarul apei de irigaţie ale principalelor culturi agricole, Editura EX PONTO, Constanţa, 258 p.

Păltineanu, Cr., Chiţu, E., Tănăsescu, N., Apostol, G. and Pufu, M. N. (2000b), Irrigation Water Requirements for some Fruit Trees Specific to the Argeş-Vedea River Basin, Romania, Proceedings of the third International Symposium on Irrigation of Horticultural Crops, Lisboa, Portugal, Acta Horticulturae 537, vol. 1: p. 113-119.

Păltineanu, Cr., Chiţu, E., Seceleanu, I., Tănăsescu, N., Apostol, G., Pufu, M., Păltineanu, Rodica (1999), Evapotranspiraţia de referinţă, consumul şi necesarul apei de irigaţie ale principalelor culturi agricole în solurile bazinului hidrografic Argeş-Vedea, Editura Paralela 45, Piteşti, 114 p.

Thornthwaite, C. W. (1948), An Approach Toward a Rational Classification of Climate, „The Geographical Rev.”, 38(1): p. 55-94.

* * * (1966), Clima R.S.R., vol. II, Date climatologice, Comitetul de Stat al Apelor de pe lângă Consiliul de Miniştri, Institutul Meteorologic, Bucureşti, 277 p.

* * * (1978), Effective rainfall in irrigated agriculture, FAO Irrigation and Drainage Paper No. 25, FAO Rome, Italy.

Page 29: geografie anale

29

TENDINŢE ALE DEPUNERILOR DE GHEAŢĂ ÎN CONTEXTUL VARIABILITĂŢII CLIMATICE

Ancuţa MANEA*, Ioan RALIŢĂ

Concepte-cheie: chiciură, polei, variabilitate, tendinţă. Key words: hoar frost, rime, variability, trend. Icing Phenomena Trend within the Climate Variability Issue. It is well known that some of the meteorological phenomena can become stress factors or even risk factors. The rapid evolution of some meteorological phenomena or just their sudden beginning represent real dangers for the social activities and put in jeopardy human lives. From the multitude of meteorological phenomena that can constitute risk factors we analized in this paper the icing deposits from Vârfu Omu, Sinaia, Câmpina, Ploieşti and Bucureşti-Băneasa meteorological stations.

INTRODUCERE

Variabilitatea climatică este, fără îndoială, unul dintre subiectele pe care

climatologii trebuie să-l cuantifice şi să-l explice, pentru a putea astfel trece la un nivel superior de analiză a schimbărilor climatice.

După cum este deja foarte cunoscut şi chiar demonstrat, elementele climatice sunt dependente unele de altele, iar procesele de feedback reprezintă un factor de influenţă, pozitivă sau negativă.

Analiza de faţă încearcă să iasă din tiparele cercetărilor climatice, să demonstreze realitatea variabilităţii climatice, luând în calcul fenomenele meteorologice, ca efect al variabilităţii climei.

STUDII DE CAZ

Societatea umană de astăzi este tot mai mult preocupată de apariţia şi evoluţia

elementelor climatice care, prin efectele lor distructive, se constituie în factori de risc. Dintre multele şi variatele elemente climatice din categoria amintită, în lucrarea aceasta este analizată evoluţia depunerilor de gheaţă pe un interval standard 1961-1990, interval care a fost completat cu intervalul 1991-2003.

Pentru a avea o imagine complexă şi completă asupra acestui fenomen şi mai ales asupra evoluţiei frecvenţei acestuia în timp, au fost alese pentru analiză staţiile meteorologice Vârfu Omu, Sinaia 1500, Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti-Băneasa. După cum este uşor de observat, staţiile amintite sunt amplasate pe un profil descendent de la Vârfu Omu la Băneasa. Din gama de produse ale depunerilor de gheaţă pentru acest caz au fost alese poleiul şi chiciura, ele reprezentând două

* Administraţia Naţională de Meteorologie R.A., Bucureşti.

Page 30: geografie anale

tipuri distincte de condiţii de depunere. Dacă pentru polei sunt necesare temperaturi uşor sub 0ºC şi burniţă sau chiar ploaie, pentru chiciură condiţiile sunt legate de temperaturi mai coborâte, chiar până spre -10ºC, de existenţa ceţii şi, mai ales, a vântului.

Depunerile de polei Din graficul evoluţiei multianuale a depunerilor de polei la staţia Vârfu Omu

se remarcă o tendinţă de scădere continuă a numărului de cazuri, din 1961 până în 2003 (Fig. 1). Sigur că scăderea a urmat regulile variabilităţii climatice.

R2 = 0,2403

-1

0

1

2

3

4

5

6

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

R2 = 0,005

0

2

4

6

8

10

12

1 5 9 13 17 21 25 29 33 37 41

Fig. 1. Numărul de cazuri de depuneri de

polei la staţia Vârfu Omu Glaze accretion number of cases at Vârfu Omu station

Fig. 2. Numărul de cazuri de depuneri de polei la staţia Sinaia cota 1500

Glaze accretion number of cases at Sinaia 1500 station

În intervalul 1970-1978, valorile frecvenţei depunerilor de polei au fost

deasupra tendinţei generale, ceea ce ne arată că a fost vorba de un interval cu temperaturi scăzute, dar şi de trecerea repetată a unor fronturi calde care au favorizat precipitaţiile sub formă de ploaie. Din anul 1978 se produce o reducere drastică a numărului de cazuri cu polei la staţia Vârfu Omu, atingându-se pragul de 0 cazuri. Numai în anii 1980, 1987 şi 1990 valorile s-au plasat deasupra tendinţei, fiind înregistrate 1, 2 şi, respectiv, 4 cazuri. Această lungă perioadă, în care poleiul aproape că a dispărut de la altitudinile staţiei Vârfu Omu, nu poate fi explicată decât prin dispariţia condiţiilor care produc depunerile de polei, concomitent cu creşterea condiţiilor de producere a depunerilor de chiciură.

La altitudini mai mici, temperaturile mai apropiate de 0ºC au ajutat la trasarea unei tendinţe de creştere uşoară a frecvenţei poleiului. Şi la staţia Sinaia 1500 (Fig. 2) se remarcă variabilitatea acestui element, cu o poziţie sub tendinţă, între anii 1961-1977, cu excepţii în anii 1973, 1974 şi 1975 când valorile frecvenţei au fost plasate puţin peste tendinţă. Între anii 1978 şi 1988, valorile au fost deasupra tendinţei, pentru ca între anii 1989 şi 2003 să se afle din nou deasupra tendinţei în majoritatea timpului.

30

Page 31: geografie anale

La altitudini mai mici specifice dealurilor subcarpatice, la staţia meteorologică Câmpina, tendinţa este de menţinere şi o foarte uşoară creştere a frecvenţei cazurilor de polei (Fig. 3). Ceea ce deosebeşte Câmpina de celelalte două staţii prezentate este faptul că variabilitatea este mai accentuată, intervalele de timp de creştere şi descreştere fiind mai mici şi deci mai dese.

O situaţie similară, dar la alţi parametri se remarcă la staţia meteorologică Ploieşti, unde tendinţa este de creştere a numărului de cazuri cu polei, variabilitatea multianuală fiind de data asta aproape ritmică, pe seturi de 6-7 ani sub tendinţă, intercalate de seturi de 1-3 ani deasupra tendinţei (Fig. 4).

R2 = 0,0025

0

2

4

6

8

10

12

14

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

R2 = 0,0054

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

Fig. 3. Numărul de cazuri de depuneri de

polei la staţia Câmpina Glaze accretion number of cases at Câmpina station

Fig. 4. Numărul de cazuri de depuneri de polei la staţia Ploieşti

Glaze accretion number of cases at Ploieşti station

R2 = 0,2007

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43

Fig. 5. Numărul de cazuri de depuneri de polei la Bucureşti-Băneasa Glaze accretion number of cases at the Bucureşti-Băneasa station

Contrar evoluţiei pe profil, la staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa

tendinţa generală este de scădere puternică a numărului de cazuri cu polei (Fig. 5). Cauza este legată de reducerea numărului de cazuri cu burniţă în perioadele reci ale anului, deci a condiţiilor care favorizează producerea poleiului.

31

Page 32: geografie anale

Se poate deduce că în cazul poleiului există o tendinţă de transfer spre zone cu altitudini mai mici a condiţiilor şi numărului de cazuri de producere a poleiului.

S-ar putea concluziona că se produce o creştere a temperaturilor multianuale la staţiile de munte şi o scădere la staţiile cu altitudini mai mici. Analiza depunerilor de chiciură ne arată însă altceva.

Depuneri de chiciură Graficul frecvenţei depunerilor de chiciură la Vârfu Omu ne arată o scădere a

acestora de la valori de 140 de cazuri la 20 de cazuri (Fig. 6). Variabilitatea frecvenţei cazurilor de chiciură este pe perioade scurte de ani, de 7-8 ani deasupra tendinţei, în alternanţă cu perioade de 2-4 ani cu frecvenţe deasupra tendinţei.

La staţia Sinaia, cota 1500, tendinţa este, de asemenea, de descreştere, însă mai atenuat, între valori de 80 şi valori de 5 (Fig. 7). Ceea ce deosebeşte vizibil staţia Sinaia de Vârfu Omu este variabilitatea pe perioade mari de timp. O perioadă de 20 de ani, cu valori ale depunerilor de chiciură peste tendinţă, este urmată de o perioadă de 15 ani cu valori sub tendinţă.

R2 = 0,7673

0

20

40

60

80

100

120

140

160

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

R2 = 0,2539

0

10

20

30

40

50

60

70

80

901 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

Fig. 6. Numărul de cazuri de depuneri de

chiciură la staţia Vârfu Omu Rime accretion number of cases at Vârfu Omu station

Fig. 7. Numărul de cazuri de depuneri de chiciură la staţia Sinaia

Rime accretion number of cases at Sinaia station

Aflată la o altitudine intermediară, între munte şi câmpie, staţia meteoro-

logică Câmpina prezintă o tendinţă staţionară a frecvenţei depunerilor de chiciură cu o foarte uşoară creştere, de numai 0,5 cazuri, a tendinţei (Fig. 8). Variabilitatea fenomenului, deasupra sau dedesubtul tendinţei se face pe intervale scurte de ani, de numai 2-4 ani. Analiza tendinţei şi a curbei depunerilor de chiciură la Câmpina, ne dezvăluie stabilitatea condiţiilor de depunere a chiciurei.

La staţia meteorologică Ploieşti, tendinţa este de descreştere uşoară, cu valori de 9 cazuri în cei 43 de ani analizaţi (Fig. 9). Variabilitatea producerii fenomenului de chiciură este caracterizată prin intervale de timp de aproximativ 7 ani. Se poate

32

Page 33: geografie anale

lua în consideraţie că este vorba de cicluri de 7-9 ani, în care condiţiile de producere a chiciurei sunt mai pregnante sau mai slabe.

R2 = 0,0007

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

R2 = 0,0244

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

1 4 7 10 13 16 19 22 25 28 31 34 37 40 43

Fig. 8. Numărul de cazuri de depuneri de chiciură la staţia Câmpina

Rime accretion number of cases at Câmpina station

Fig. 9. Numărul de cazuri de depuneri de chiciură la staţia Ploieşti

Rime accretion number of cases at Ploieşti station

Şi în cazul chiciurei, staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa se distinge

printr-o tendinţă continuă de descreştere a frecvenţei fenomenului (Fig. 10). Variabilitatea producerii chiciurei este mai degrabă asemănătoare cu cea de la staţia Câmpina, tendinţele fiind însă total diferite.

R2 = 0,2537

0

5

10

15

20

25

30

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43

Fig. 10. Numărul de cazuri de depuneri de chiciură la staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa

Rime accretion number of cases at Bucureşti-Băneasa station

33

Page 34: geografie anale

34

CONCLUZII Analiza efectuată ne arată clar o tendinţă de coborâre a nivelurilor condiţiilor

de depunere a poleiului şi chiciurei de la munte spre şes, unde atât numărul de cazuri cu burniţă pe timp de iarnă, cât şi al cazurilor de ceaţă în condiţii de temperaturi scăzute sub 0ºC sunt mai mari. Staţia meteorologică Bucureşti-Băneasa face excepţie, în acest caz fiind cunoscut faptul că temperaturile medii multianuale sunt mai mici decât la staţiile din regiunile apropiate, având astfel un comportament mai apropiat de staţiile de deal sau chiar de munte.

În ansamblu, se poate spune că pe perioada analizată fenomenele de polei şi chiciură sunt în diminuare, ca număr de cazuri şi ca factori de risc. În linii mari şi fără alţi parametri analizaţi, se poate totuşi considera că este vorba de o încălzire generală a atmosferei.

BIBLIOGRAFIE

Bacinschi, D. (1979), Meteorologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Ciulache, S. (1994), Meteorologie-Climatologie, Editura Universitară „Aragonit”,

Râmnicu Vâlcea. Povară, Rodica (2004), Climatologie generală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti.

Page 35: geografie anale

35

UTILIZAREA POTENŢIALULUI TERMIC AL CÂMPIEI OLTENIEI ÎN AGRICULTURĂ

Rodica POVARĂ∗

Concepte-cheie: potenţial termic, resurse şi riscuri termice, culturi agricole, Câmpia Olteniei. Key words: thermic potential, thermic resources, thermic risks, agricultural crops, Oltenia Plain. The Utilization of the Thermic Potential of the Oltenia Plain in Agriculture. The paper displays the thermic potential, resources and thermic risks of the Oltenia Plain in the 1945-2004 interval at the agrometeorological stations Craiova, Caracal, Calafat and Băileşti by characteristic periods to agriculture, in a view to establishing their favourability degree and, in the same time, the possible damages produced by the thermic risks occurrence on different species cultivated.

Cunoaşterea şi folosirea cu maximă eficienţă a resurselor climatice în

agricultură reprezintă o sursă importantă de creştere a producţiei vegetale şi animale (Gloyne, Lomas, 1980). În acest context, valorificarea superioară a întregului potenţial climatic de care dispune o anumită regiune geografică, dar şi cunoaşterea riscurilor care afectează recolta, este una din condiţiile de bază ale dezvoltării sale durabile, sub aspect economic şi social (Bogdan, 1999).

RESURSE TERMICE

Resursele termice globale (∑t > 0°C II-XI), în valori medii multianuale, se

încadrează între 4320 grade zile în sud-vestul câmpiei şi 4100 grade zile în partea central-estică (Tabelul 1). În cadrul marii variabilităţi neperiodice a climei României, apar ani cu resurse foarte mari şi, respectiv, foarte scăzute. În perioada analizată, cele mai ridicate resurse (5.700 grade zile) s-au înregistrat la Calafat în anul 1948, iar cele mai scăzute (3.500 grade zile) la Craiova în 1955. În anul 2000, pe toată suprafaţa Câmpiei Oltene, resursele globale au depăşit valorile medii multianuale, acesta fiind considerat un an cald (Tabelul 2). Anii cu valori extreme în intervalul posibil de vegetaţie, pot fi foarte calzi, cu perioadă lungă de vegetaţie şi, respectiv, foarte reci, cu consecinţele de rigoare asupra culturilor agricole: avansul sau întârzierea semănatului, apariţia unor decalaje în desfăşurarea fazelor fenologice, producerea unor fenomene de risc meteoclimatic, perturbări ale producţiei agricole etc.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 36: geografie anale

36

Cea mai mare frecvenţă o au resursele ce depăşesc valorile medii multianuale, aparţinând clasei de valori 4.201-4.600 unităţi de căldură.

Tabelul 1. Resurse termice în valori medii multianuale (1945-2000) Thermic resources in multiannual mean values (1945-2000)

Resurse termice globale şi efective Staţia meteorologică ∑t >0°C II-XI ∑t >10°C IV-X

Calafat 4.320,5 1.762,5 Craiova 4.100,8 1.690,2 Bechet 4.290,2 1.758,6 Caracal 4.105,7 1.715,9

Sursa: date prelucrate din arhiva A.N.M. Este evidentă scăderea resurselor globale de la vest către est. Sud-vestul

Câmpiei Olteniei apare cel mai cald, cu resursele globale cele mai ridicate, atât ca medie multianuală (4.320 unităţi de căldură), cât şi ca frecvenţă a resurselor foarte mari (16,5% la clasele de valori 4.601-5.000 unităţi şi peste 5.000 de unităţi), comparativ cu Câmpia Bărăganului, unde, la Mărculeşti, în aceleaşi clase de valori, fenomenul nu se produce (Tabelul 3). La această situaţie contribuie suprafaţa activă subiacentă formată din nisipuri şi soluri nisipoase, ca şi apropierea de Dunăre, care măresc cantitatea de radiaţie globală şi reflectată, ce automat contribuie la încălzirea excesivă a stratului de aer din apropierea suprafeţei solului şi, respectiv, la creşterea duratei de insolaţie, ca urmare a destrămării sistemelor noroase (Povară, 2001).

Tabelul 2. Resurse termice în anul 2000 Thermic resources in the year 2000

Resurse termice globale şi efective Staţia meteorologică ∑t >0°C II-X ∑t >10°C IV-X

Calafat 4.678,9 1.857,5 Craiova 4.377,8 1.683,4 Bechet 4.529,8 1.775,4 Caracal 4.499,0 1.772,9

Sursa: Date prelucrate din arhiva A.N.M. În acelaşi timp, factorul antropic şi-a spus cuvântul prin desecarea bălţilor

Dunării, şi în ultimii ani, prin distrugerea pădurilor de salcâm care fixau nisipurile şi solurile nisipoase, dar şi a sistemelor de irigaţii.

Resursele termice efective (∑t > 10°C IV-X) sunt acele cantităţi de căldură acumulate zilnic peste pragurile biologice specifice diferitelor soiuri de plante, pe întreaga perioadă de vegetaţie, folosite în creşterea şi dezvoltarea lor. Cele mai importante şi mai mult studiate au fost resursele efective peste 10°C din perioada de vegetaţie a porumbului, cultură aflată pe locul al doilea ca suprafaţă cultivată, după grâul de toamnă, în funcţie de care s-a realizat şi zonarea hibrizilor de porumb.

Page 37: geografie anale

37

Tabelul 3. Frecvenţa (%) resurselor globale pe clase de valori Frequency (%) of the global resources on value classes

Sume de temperaturi pozitive >0°C în intervalul II-XI Staţia 3.400-3.800 3.801-4.200 4.201-4.600 4.601-5.000 > 5.000

Calafat 2,7 27,7 52,7 13,8 2,7 Mărculeşti 16,6 52,7 30,5 - -

Sursa: date prelucrate din arhiva A.N.M. În valori medii multianuale, aceste resurse prezintă cele mai ridicate valori

(> 1.750 grade zile) tot în sud-vestul câmpiei, pe soluri nisipoase şi cele mai scăzute (1.690,2) la Craiova (Tabelul 1). Valoarea record a resurselor termice efective (2.200,8 grade zile) s-a realizat la Calafat în anul 1946, iar în anul 2000 (considerat foarte cald), la aceeaşi staţie nu s-au înregistrat decât 1.857,5 grade zile. În acelaşi an 2000, valoarea cea mai ridicată a resurselor termice din întreaga Câmpie Română (2.449,3 grade zile) s-a produs la Tecuci.

Resursele efective specifice Câmpiei Olteniei sunt suficiente dezvoltării tuturor hibrizilor de porumb, în special semitardivi şi tardivi, cu potenţial productiv ridicat, în funcţie de cerinţele lor bioclimatice pe faze de vegetaţie şi pe întreg ciclul vegetativ, dar şi pentru alte culturi de primăvară şi pomi-viticole (floarea soarelui, sorg, sfeclă de zahăr, leguminoase pentru boabe, viţă-de-vie etc.), dar şi pentru culturi succesive de porumb pentru siloz, după recoltarea grâului de toamnă.

La fel ca şi în cazul resurselor globale, frecvenţa cea mai mare a resurselor efective se află în clasa de valori apropiată de mediile multianuale, 1.601-1.800 grade zile şi în clasa de valori 1.801-2.000. Resursele situate în clasa de valori superioară, (>2.000 grade zile) au frecvenţă ridicată la Calafat, comparativ cu Câmpia Bărăganului, unde acestea sunt reduse, crescând, însă, frecvenţa (11,1%) resurselor din clasa de valori 1.000-1.400 grade zile (Tabelul 4).

Tabelul 4. Frecvenţa (%) resurselor termice efective pe clase de valori Frequency of the effective thermic resources on value classes

Sume de temperaturi medii zilnice >10°C în intervalul IV-X Staţia 1.000-1.400 1.401-1.600 1.601-1.800 1.801-2.000 >2.000

Calafat - 13,8 44,4 44,4 33,3 Mărculeşti 11,1 41,6 38,8 38,8 8,3

Sursa: date prelucrate din arhiva A.N.M. Potenţialul termic al toamnei exprimat în valori medii multianuale ce

permite precizarea epocilor optime de semănat la grâul de toamnă, este foarte ridicat în Câmpia Olteniei, ceea ce permite însămânţarea cea mai târzie din toată ţara (până în 15-20 octombrie) a diferitelor soiuri de grâu, dar şi a celorlalte culturi cerealiere de toamnă (Povară, 2000).

Cuantumul termic al iernilor (∑t medii >0°C XI-III) şi, mai ales, frecvenţa ridicată a ferestrelor calde din luna februarie determină o reluare foarte timpurie a

Page 38: geografie anale

proceselor vegetative şi cea mai timpurie perioadă de însămânţare a culturilor de primăvară. Din aceste cauze, împrimăvărările timpurii şi foarte timpurii au cea mai ridicată frecvenţă din ţară (peste 30% din ani) în sud-vestul câmpiei.

RISCURI TERMICE

Dintre riscurile termice care afectează culturile agricole din Câmpia Olteniei,

cele cu efecte grave asupra producţiei sunt temperaturile maxime peste pragul critic de 32°C. Cuantumul zilelor de arşiţă, pe fondul unui deficit accentuat de apă din aer şi sol, determină mari pierderi de producţie şi calamitarea culturilor de primăvară, care în lunile iulie şi august, când frecvenţa acestor fenomene de risc este mare, se află în perioada critică de vegetaţie, în faza de înflorire. În timpul acestei faze fenologice, temperaturile maxime nu trebuie să depăşească 28º…30°C, iar rezerva de apă a solului să fie cuprinsă între 50 şi 80% din capacitatea de apă utilă a solului (Cau).

Fig. 1. Frecvenţa (%) arşiţei în luna iulie Frequency (%) of the hot days in July

În Câmpia Olteniei, arşiţa are o frecvenţă mare (peste 30% din ani), cea mai

mare din întreaga ţară, împreună cu Câmpia Teleormanului şi Lunca Dunării până la Giurgiu (Fig. 1).

38

Page 39: geografie anale

0

50

100

150

200

250

300

350

400

unităţi

de a

rşiţă

T.m

ax.

pest

e 32

gra

de C

1945 1951 1957 1963 1969 1975 1981 1987 1993 1999

anii

Fig. 2. Fluctuaţia zilelor de arşiţă – Caracal The fluctuation of the hot days – Caracal

În fluctuaţie multianuală, anii în care zilele de arşiţă au avut un cuantum ridicat (120-356 grade zile peste 32°C) au fost: 1946, 1947, 1950, 1952, 1987, 1993, 2000, 2003 (fig. 2).

Tabelul 5. Zilele de arşiţă în Câmpia Olteniei, comparativ cu Câmpiile Teleormanului şi Bărăganului The hot days in Oltenia Plain compared to Teleorman and Bărăgan Plains

2002 2003 2004 Staţia ∑Tmax.

>32° Nr. zile ∑Tmax. >32°

Nr. zile

∑Tmax. >32°

Nr. zile

Calafat 91,2 33 135,1 50 68,1 27 Craiova 56,4 27 61,2 32 26,4 14 Bechet 79,0 31 134,8 50 53,9 24 Caracal 67,9 30 95,6 42 31,4 18 Turnu Măgurele 60,0 27 111,6 47 50,6 25 Alexandria 73,0 27 97,9 40 35,4 18 Călăraşi 63,3 22 74,6 33 14,4 11 Griviţa 54,5 22 49,1 28 5,5 7

În ultimii ani asistăm la revenirea în forţă a fenomenului de arşiţă, prin

cuantumul şi numărul de zile cu temperaturi maxime critice peste 32°C, mai sever decât în Câmpiile Teleormanului şi Bărăganului, demonstrând astfel, tendinţa accentuată de aridizare a climei în sudul câmpiei (Tabelul 5).

În condiţiile date, cele mai afectate, până la calamitare, sunt culturile de porumb, floarea soarelui, leguminoase pentru boabe şi legume, cum s-a întâmplat în anii 1993, 2000 şi 2003. Grâul de toamnă are mai puţin de suferit deoarece îşi termină sezonul de vegetaţie înainte de producerea unor astfel de temperaturi, dar este posibilă reducerea severă a producţiei (de exemplu, în anul 1993 la Băileşti s-au înregistrat numai 1970 kg/ha, în regim neirigat) (Povară, 1999).

39

Page 40: geografie anale

40

CONCLUZII Câmpia Olteniei beneficiază de resursele termice cele mai ridicate din ţară,

favorabile pentru toate speciile şi hibrizii de plante cultivate, pe perioade specifice de vegetaţie, dar şi pe întreg ciclul lor biologic. Fenomenul este datorat, atât poziţiei sudice a câmpiei şi caracteristicilor suprafeţei active, dar şi frecvenţei mari a advecţiilor de aer tropical. Însă, producerea riscului termic determinat de fenomenul de arşiţă, care, atât prin cuantumul de căldură, cât şi prin numărul de zile, are frecvenţă şi intensitate foarte mari, cauzează o deteriorare severă a stării de vegetaţie a plantelor, iar când este însoţit de secetă puternică atmosferică şi pedosferică, poate determina calamitarea recoltelor.

În ultimul deceniu al secolului trecut, dar şi în primii ani ai celui prezent, accentuarea arşiţei şi tendinţa de aridizare a climei sunt fenomene climatice care trebuie luate în considerare la nivel local şi naţional, şi intensificate eforturile şi investiţiile financiare în scopul creării unui fitoclimat favorabil dezvoltării unei agriculturi performante şi durabile.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan, Octavia (1999), Principalele caracteristici climatice ale Câmpiei Române, „Comunicări de Geografie”, III, Editura Universităţii Bucureşti, p. 267-281.

Gloyne, R. W., Lomas, J. (1980), Lectures Note for Training Class II and Class III Agricultural Meteorological Personell, W.M.O., Geneva, Switzerland, 260 p.

Povară, Rodica (1999), Influenţa condiţiilor agrometeorologice asupra dinamicii acumulării substanţei uscate în bob la grâul de toamnă, „Comunicări de Geografie”, III, Editura Universităţii Bucureşti, p. 261-266.

Povară, Rodica (2000), Riscul meteorologic în agricultură. Grâul de toamnă. Editura Economică, Bucureşti, 248 p.

Povară, Rodica (2001), Particularităţi agroclimatice ale Câmpiei Române, Analele Universităţii Spiru Haret, seria Geografie, nr. 4., p. 61-68.

Page 41: geografie anale

41

DISSIMILAR METEOROLOGICAL AND CLIMATIC PHENOMENA IN THE TIMIŞ-CERNA CORRIDOR

Ribana LINC*

Key words: Timiş-Cerna Corridor, hail, gail, glazed frost, fog. Concepte-cheie: Culoarul Timiş-Cerna, orajul, grindina, poleiul, ceaţa. Fenomene meteo-climatice deosebite în Culoarul Timiş-Cerna. Ceaţa, orajul, grindina şi poleiul constituie fenomene meteo-climatice deosebite incluse, în general, în categoria hazardelor şi care, în raport cu societatea umană, reprezintă riscuri. Grindina şi orajul sunt fenomene care se produc în intervalul cald al anului, poleiul în intervalul rece, iar ceaţa se poate produce, datorită condiţiilor genetice specifice, în tot timpul anului. Pentru evidenţierea acestor fenomene în culoarul Timiş-Cerna, am luat în considerare perioada 1976-1996 la staţiile meteo Caransebeş, Băile Herculane, Drobeta-Turnu-Severin. În urma analizării datelor deţinute, rezultă că aceste fenomene meteo-climatice se manifestă destul de discret, remarcându-se, totuşi, cu valori maxime în anotimpurile specifice de producere. Astfel, se poate aprecia că fenomenele meteo-climatice, reprezentate prin grindină, oraj, polei şi ceaţă, prin frecvenţa redusă de producere, în Culoarul Timiş-Cerna, nu se instituie în fenomene de risc pentru activitatea umană din acest spaţiu bine populat.

INTRODUCTION Fog, gale, hail and glazed frost are dissimilar meteorological and climatic

phenomena, generally included in the category of hazards that induce risk elements for human society.

Hail and gale occur during the warm season of the year, glazed frost in the cold period and fog can appear, due to specific genetic conditions, during the whole year.

To emphasize those phenomena in the Timiş-Cerna Corridor, we took into account the distance between 1976-1996, at the weather stations in Caransebeş, Băile Herculane and Drobeta-Turnu-Severin.

HAIL AND GAIL

These phenomena are linked to the instability that follows the dynamic and

thermic convection that forms Cummulonimbus clouds. The multiannual mean values of the reduced number of hail days between

1976 and 1996 could appear due to the thermic inversions that keep the warm air

* Universitatea din Oradea, Departamentul de Geografie, Turism şi Amenajarea Teritoriului.

Page 42: geografie anale

from moving upwards. So, this parameter comes to a value of 0,1 at each station studied, that is 18 cases at Drobeta-Turnu-Severin, 15 cases at Caransebeş and 9 cases at Băile Herculane.

The highest frequency of hail cases occurs in June at Drobeta-Turnu-Severin and Băile Herculane and in August in Caransebeş.

The beginning of the hail interval is in April, once the frontal activity intesifies and generally lasts until August at the three stations. Singular manifestations appeared though in November 1984 and 1990 at Caransebeş and in October at Drobeta-Turnu-Severin (single cases).

The years with maximum hail frequency are not the same at all three stations, that is 1984 at Caransebeş (four cases), Băile Herculane 1983 (three cases) and Drobeta-Turnu-Severin 1982 and 1983 (three cases). There are though some years in which hail does not occur. The longest period without hail is of six years (1991-1996) at Caransebeş.

Another index of the emphatic air stability is gail. It can appear concurrent with hail. Having a wider activity interval, the whole year in Caransebeş, February to November in Băile Herculane and March to December in Drobeta-Turnu-Severin, gail is regarded as a result of the frequency of the cyclone activity of the Mediterranean depressions that bring warm, damp air over the cooler surface below, driving to a bigger instability.

The North African cyclone, with a lower frequency, affects the Timiş-Cerna Corridor with its high instability. Gail occurs during the cold season with a frequency of 17,6% between October and March. Gail also forms during the coldest month, with an assurance of 5% and the phenomenon appears in February at Baile Herculane and March at Drobeta-Turnu-Severin.

The highest frequency is in the warm interval (82,4%) and the stormiest month is June in Caransebeş (165 stormy days between 1976-1996), Băile Herculane (153 days) and July in Drobeta-Turnu-Severin (153 days).

Summer is the season with the highest frequency of gale phenomena at all the stations (64,8%) in Caransebeş, 60,9% in Băile Herculane and 60,0% in Drobeta-Turnu-Severin) and the stormiest years were 1976 (Drobeta-Turnu-Severin: 4,8 days) and 1979 (Caransebeş: 4,6 days, Băile Herculane: 3,7 days) (Fig. 1).

Fig. 1. Seasonal frequency of the gail in the Timiş-Cerna Corridor

Frecvenţa anotimpuală a orajului în Culoarul Timiş-Cerna

42

Page 43: geografie anale

GLAZED FROST The causes that converge to constitute the glazed frost are linked to the

existence of a thermic inversion in the contact layer or an overcooled rain after a warm front passes over the cooled surface, or in the condition of an atmosphere stability.

The higher number of days with glazed frost in Caransebeş (38 days during 1976-1996, with an average of 3,2 days in the interval November-March), could be explained by the location of the station where the corridor widens out toward the west plains.

The coldest month, January, has the circumstances to create inversions that reverberate in the monthly mean values of the days with glazed frost – 1,0 at Caransebeş, 0,2 at Băile Herculane and 0,4 at Drobeta-Turnu-Severin.

The year with the highest number of days with glazed frost was 1989 (Caransebeş-9 days) and 1987 (Drobeta-Turnu-Severin – 5 days).

FOG

An important sign of the stability in the lower layers of the atmosphere, fog

appears more often, especially in winter. It shows the prevalence of the advective and advective-radiative fogs, and in summer fogs that appear due to the nocturnal cooling of the surface below.

The highest mean values of the foggy days are recorded in January in Caransebeş (5,7 days), October in Băile Herculane (2,4 days) and January and December in Drobeta-Turnu-Severin (10,9 days).

60

50

40

30

20

10

0

%

I P V T

CaransebeşB. HerculaneDrobeta

Fig. 2. Seasonal frequency of the fog in the Timiş-Cerna Corridor

Frecvenţa anotimpuală a ceţei în Culoarul Timiş-Cerna Fog frequency, higher in Drobeta-Turnu-Severin, is due to temperature

differences induced by the proximity of the Danube. The seasonal evolution of fog shows a hierarchy in several steps, of the foggy

days, using the formula I,T,P,V, each level – half of the superior one. For example, in Caransebeş, the mean number of the foggy days is 4,6 (53,2%) in winter, 2,3 (26,6%) in autumn 1,1 (12,2%) in spring and 0,7 (8,0%) in summer (Fig. 2).

43

Page 44: geografie anale

44

The years with the highest number of foggy days are 1982 (Drobeta-Turnu-Severin – 84 days and Băile Herculane – 21 days) and 1972 (Caransebeş – 52 days).

CONCLUSION

After an analysis of the previous phenomena and their frequency in the Timiş-

Cerna Corridor, during 21 years, at the three weather stations (Caransebeş, Băile Herculane and Drobeta-Turnu-Severin), we can conclude that those phenomena manifest rather discreet, having though maximum values in the specific seasons.

The phenomena frequency distribution reduces a lot the impact upon the social and systemic functionality of the Timiş-Cerna Corridor, especially as far as the transports system and agriculture are concerned. By their low frequency, hail, gale, glazed frost and fog are not risk phenomena for human society.

BIBLIOGRAPHY

Bălescu, O. I. (1962), Condiţiile sinoptice care favorizează depunerile de gheaţă în R.P.R., M.H.G.A., VII, 4, Bucureşti.

Beşleagă, N., Brote, Anca, Ţigoiu, V. (1978), Condiţii sinoptice care favorizează producerea orajelor, Studii şi Cercet., I, Meteor., I.M.H., Bucureşti.

Bogdan, Octavia, Mihai, Elena (1972), Ceaţa. Condiţii de formare şi tipuri genetice, BSSGR, Serie nouă, I, Bucureşti.

Iliescu, Maria, Popa, Anestina (1983), Particularităţi ale repartiţiei grindinei pe teritoriul R.S.R., Studii şi Cercet., Meteor., I.N.M.H., Bucureşti.

Iliescu, Maria, Colette (1989), Manifestări electrice atmosferice pe teritoriul României (Orajele), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

Linc, Ribana (2001), Culoarul Timiş-Cerna. Funcţiile geografice, Analele Universităţii din Oradea, T XI, Geografie, Oradea.

Linc, Ribana, Gaceu, O. (2002), Particularităţi termice în Culoarul Timiş-Cerna, Analele Universităţii din Oradea, T X, Geografie, Oradea.

Măhăra, Gh., Gaceu, O. (2002), Grindina ca fenomen climatic de risc în Masivul Bihor-Vlădeasa, The 27 th Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA), Proceedings, I, Polytechnic International Press, Quebec, Canada.

Militaru, Florica (1967), Consideraţii asupra unor fenomene meteorologice deosebite, H.G.A.M., 12, 7, Bucureşti.

Văduva, Iulica (2001), Frecvenţa ceţii pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, în perioada 1985-2000, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 4, p. 49-56, Bucureşti.

Page 45: geografie anale

45

REGIMUL TERMIC ÎN MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA Narcis MAIER∗, Ionel HAIDU∗∗

Concepte-cheie: temperaturi minime, maxime, ceaţă. Key words: minimum temperatures, maximum temperatures, fog. The Thermal Regime in Cluj-Napoca City. In the activity of the premonitory meteorologist and not only, knowing an area, a certain areal, from the thermal point of view it is very important for a precise elaboration of the forecast. That is why in the present study it has been taken into account a daily sequence of meteorological information (maximum and minimum temperatures) for 10 years in the 1990-1999 period form the International Airport Cluj-Napoca and the meteorological station Cluj-Napoca, one on the lower terrace of Someşul Mic (315 m), and the other one the Cetăţuia Hill (416 m). It has been done an evaluation of the daily thermal differences both minimum and maximum between them. Normally, the minimum and the maximum temperatures from the International Airport Cluj-Napoca, should be higher until 0,6ºC then the ones from the meteorological station Cluj-Napoca, taking into account the thermal variation on the normal vertical for the latitude on which there are two stations without taking into acoount the city’s influence.

INTRODUCERE În munca meteorologului previzionist şi, nu numai, cunoaşterea unei zone, a unui

anumit areal din punct de vedere al regimului termic este foarte importantă pentru elaborarea de prognoze cât mai exacte. De aceea, în studiul de faţă, s-au luat în calcul şiruri zilnice de date meteorologice (temperaturi maxime şi minime) pe 10 ani în perioada 1990-1999 de la Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca şi staţia meteorologică Cluj-Napoca, una pe terasa inferioară a Someşului Mic (315 m), iar cealaltă pe dealul Cetăţuii (416 m). S-a făcut o evaluare a diferenţelor termice zilnice atât minime, cât şi maxime între ele. În mod normal, temperaturile minime şi maxime de pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca ar trebui să fie mai ridicate cu până la 0,6ºC decât cele de la staţia meteorologică Cluj, având în vedere variaţia termică pe verticală normală pentru latitudinea la care se găsesc cele două staţii fără a lua în considerare influenţa oraşului.

DATE UTILIZATE ŞI METODOLOGIA DE LUCRU

Pentru elaborarea lucrării s-au folosit temperaturii minime şi maxime de la

staţia meteorologică Cluj-Napoca, Aeroportul Cluj-Napoca. S-au utilizat valori zilnice pe 10 ani ale temperaturii minime şi maxime la

staţia meteorologică Cluj-Napoca şi Aeroportul Cluj-Napoca. Metodologia de lucru

∗ C.M.R. Transilvania – Nord. ∗∗ U.B.B., Facultatea de Geografie.

Page 46: geografie anale

46

cuprinde realizarea de medii zilnice, lunare şi anuale ale temperaturii minime şi temperaturii maxime.

Analiza datelor Temperaturi minime Temperaturile minime înregistrate la Aeroportul Cluj-Napoca nu diferă cu

mult de cele de la staţia Cluj-Napoca, cu excepţia lunilor mai, iunie, iulie şi ianuarie, unde abaterea este de peste 0,5oC care este de fapt acea diferenţa (gradient termic) care trebuie să existe. În lunile februarie, martie, septembrie, octombrie şi noiembrie, luni în care temperaturile minime de pe aeroport sunt mai scăzute decât cele de la staţia meteorologică şi se datorează inversiunilor termice (ceaţa), apariţiei brumelor şi îngheţurilor târzii sau timpurii mult mai frecvente în zona aeroportului. Pentru lunile aprilie şi decembrie, în care abaterile sunt puţin negative, adică staţia meteorologică este uşor mai rece decât aeroportul, cauza este tot ceaţa, dar prezentă doar la începutul lunii, respectiv sfârşitul lunii (Tabelul 1).

Tabelul 1. Abaterea temperaturilor minime de la staţia meteo Cluj-Napoca faţă de Aeroportul Cluj-Napoca

The departure of the average temperatures from the meteorological station Cluj-Napoca comparision the Airport Cluj-Napoca

Luna Staţia meteo Cluj-Napoca Aeroportul Cluj-Napoca Abaterea Ianuarie -5,2 -4,6 -0,6

Februarie -4,7 -4,9 0,3 Martie -1,0 -1,1 0,2 Aprilie 4,0 4,2 -0,2

Mai 8,3 8,9 -0,6 Iunie 12,0 12,6 -0,6 Iulie 13,5 14,0 -0,5

August 13,1 13,2 -0,1 Septembrie 8,8 8,7 0,1 Octombrie 4,5 4,3 0,2 Noiembrie -0,2 -0,3 0,1 Decembrie -4,6 -4,4 -0,2

Din toate lunile s-au ales doar patru luni pentru a exemplifica diferenţele

dintre temperaturile minime. Astfel, în Figurile 1 şi 2 sunt prezentate cazurile cele mai elocvente în care temperatura minimă la aeroport este mai scăzută decât cea de la staţie, iar în Fig. 3, temperatura de la aeroport este mai mare.

Temperaturi maxime Temperaturile maxime înregistrate la Aeroportul Cluj-Napoca faţă de cele de

staţia Cluj-Napoca variază, în general, mult mai puţin decât cele minime şi asta deoarece încălzirea diurnă atenuează diferenţele care ar trebui să existe. Din luna aprilie şi până în octombrie, temperaturile maxime pe aeroport sunt uşor mai ridicate decât cele de pe dealul Cetăţuii. Lunile cu temperaturi maxime, la staţia meteo Cluj-Napoca, mai ridicate cu până la un grad sunt ianuarie, februarie,

Page 47: geografie anale

noiembrie şi decembrie care sunt de fapt lunile de iarnă şi în care ceaţa este mai persistentă pe aeroport (Tabelul 2).

Temperaturile minime comparative pe luna noiembrie

-4

-3

-2

-1

0

1

2

3

4

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29

Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ

Temperaturile minime comparative pe luna februarie

-12

-10

-8

-6

-4

-2

0

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29

Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ Fig. 1. Temperaturile minime medii zilnice pe lunile noiembrie şi februarie

The average minimum daily on November and February

Temperaturile minime comparative pe luna iulie

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31

Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ

Temperaturile minime comparative pe luna mai

0

2

4

6

8

10

12

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31

Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ Fig. 2. Temperaturile minime medii zilnice pe lunile iulie şi mai

The average minimum daily on November and February

Temperaturi maxime comparative pe luna ianuarie

-3

-2

-1

0

1

2

3

4

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31

Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ Aeroportul Cluj-Napoca Sta ia Cluj-Napocaţ Fig. 3. Temperaturile maxime medii zilnice pe lunile ianuarie şi decembrie

The average maximum daily on January and December

47

Page 48: geografie anale

Tabelul 2. Abaterea temperaturilor maxime de la staţia meteo Cluj-Napoca faţă de Aeroportul Cluj-Napoca The departure of the maximum temperatures from the meteorological station Cluj-Napoca comparison the Airport

Luna Staţia meteo Cluj-Napoca Aeroportul Cluj-Napoca Abaterea Ianuarie 1,3 0,3 1,0

Februarie 3,7 3,4 0,3 Martie 9,3 9,1 0,2 Aprilie 15,0 15,0 -0,1

Mai 20,3 20,3 0,0 Iunie 23,8 23,9 -0,1 Iulie 25,7 25,9 -0,1

August 25,7 25,9 -0,2 Septembrie 20,2 20,3 -0,1 Octombrie 14,9 14,9 -0,1 Noiembrie 7,1 7,0 0,1 Decembrie 0,9 0,5 0,4

În Fig. 3 s-au evidenţiat doar cazurile în care diferenţele temperaturilor maxime între cele două staţii sunt cele mai mari.

Medierea temperaturilor lunare minime şi maxime

Lunile cele mai călduroase sunt iunie, iulie şi august, iar cele mai reci ianuarie, februarie şi decembrie. Amplitudinea dintre temperatura minimă şi maximă are un minim de 5 grade în lunile ianuarie şi decembrie şi un maxim de 13 grade în lunile iulie şi august (Fig. 4).

-1 0

-5

0

5

1 0

1 5

2 0

2 5

3 0

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 0 1 1 1 2

te m p e ra tu rile m e d ii m in im e lu n a re te m p e ra tu rile m e d ii m a x im e lu n a rete m p e ra tu rile m e d ii lu n a re

Fig. 4. Temperaturi medii lunare

Monthly mean temperatures Medierea temperaturilor zilnice minime şi maxime Având în vedere diferenţele de temperatură prezentate şi cauzele apariţiei acestora,

considerăm că o mediere a temperaturilor zilnice maxime şi minime între cele două staţii ar da o caracteristică termică mai bună pentru municipiul Cluj-Napoca. 48

Page 49: geografie anale

49

În continuare vom prezenta temperaturile medii minime şi maxime pe luni şi zile (Tabelele 3 şi 4).

Tabelul 3. Temperaturi medii minime şi maxime la Cluj-Napoca pentru lunile ianuarie, februarie, martie, mai şi iunie Monthly mean maximum and minimum temperatures at Cluj-Napoca in January, February, March, May and June

Luni Zile I II III IV V VI

t.min t.max t.min t.max t.min t.max t.min t.max t.min t.max t.min t.max 1 -5,8 -1,7 -9,8 -0,8 -4,5 7,5 0,5 13,2 8,3 20,6 10,1 22,2 2 -6,5 -0,5 -10,2 -1,5 -2,3 7,0 3,0 15,1 8,0 18,8 10,0 23,1 3 -6,7 -0,3 -8,6 0,3 -1,0 7,9 4,3 16,7 6,6 19,5 10,5 23,6 4 -7,3 -1,0 -6,2 1,5 -2,5 8,0 3,4 16,9 5,9 19,1 12,2 24,1 5 -6,0 -0,9 -5,2 1,4 -2,1 7,8 5,1 16,0 6,6 18,8 11,9 22,8 6 -6,4 -1,3 -5,1 2,7 -2,8 8,0 3,2 15,9 8,1 18,2 11,7 22,4 7 -5,2 0,4 -5,0 2,4 -2,2 7,2 4,4 13,7 7,7 18,9 12,2 22,7 8 -4,2 0,6 -6,7 1,8 -1,3 7,8 4,5 12,5 7,6 20,0 12,7 24,4 9 -4,1 0,9 -3,7 3,7 -1,8 8,5 2,8 10,7 7,8 20,6 12,4 24,9

10 -3,1 1,5 -3,5 4,2 -2,6 8,3 2,6 11,1 7,6 21,4 12,4 25,4 11 -4,1 1,9 -4,0 3,9 -2,9 7,2 3,0 12,7 7,9 22,3 12,6 24,5 12 -3,0 3,3 -3,6 3,2 -2,9 8,9 2,7 13,3 9,2 21,1 13,8 25,8 13 -1,8 2,8 -2,7 4,1 -1,5 10,0 2,6 12,0 9,2 21,0 13,3 24,5 14 -3,5 1,3 -3,4 3,6 -1,3 9,6 2,4 12,3 9,4 21,2 12,3 23,1 15 -4,0 1,8 -3,3 3,2 -1,7 8,8 1,5 13,4 9,2 20,1 12,3 22,4 16 -4,6 1,6 -4,5 1,8 0,4 8,5 2,3 15,6 8,4 20,5 12,1 23,3 17 -4,4 2,1 -5,7 3,0 -1,7 7,5 5,5 13,3 8,2 21,4 11,7 24,0 18 -5,2 1,0 -5,9 1,3 -2,6 7,9 4,4 13,8 10,0 20,2 12,5 23,1 19 -6,3 0,1 -6,5 2,4 -1,5 10,0 4,2 14,0 8,8 20,9 11,3 24,0 20 -5,6 0,4 -4,2 4,1 -0,7 9,7 3,0 13,6 9,4 20,9 13,3 24,4 21 -5,8 -0,2 -3,6 5,9 -1,7 9,1 3,2 13,5 11,0 20,9 12,6 25,0 22 -6,1 0,1 -2,4 6,4 -1,0 10,7 3,2 15,9 9,8 21,4 13,6 25,4 23 -5,3 0,4 -2,5 7,0 -1,0 11,1 4,2 16,8 9,8 20,2 13,4 25,8 24 -6,0 1,4 -2,2 7,1 1,1 12,4 5,4 17,3 9,5 19,2 13,3 23,0 25 -4,9 1,6 -3,3 6,6 1,6 12,5 5,9 18,2 8,3 20,4 12,2 21,6 26 -6,3 1,9 -5,5 6,1 2,2 12,6 6,6 18,2 8,3 20,2 11,7 21,7 27 -5,4 1,8 -2,5 7,0 1,7 11,2 6,6 18,7 9,3 20,1 11,4 23,9 28 -6,2 1,7 -4,5 7,4 1,1 10,5 8,3 18,4 9,4 20,1 13,3 25,5 29 -3,2 0,6 -9,5 0,3 1,0 9,8 6,8 18,8 8,6 20,5 13,3 25,2 30 -4,9 1,0 0,7 9,9 6,9 20,1 9,6 20,6 13,6 25,7 31 -8,3 0,0 0,5 10,6 9,8 21,3

CONCLUZII ● Staţia meteorologică Cluj-Napoca este mai rece la temperaturile minime

medii anuale faţă de Aeroportul Cluj-Napoca cu aproximativ 0,15ºC şi se datorează variaţiei termice pe verticală.

● Staţia meteorologică Cluj-Napoca este mai caldă la temperaturile maxime medii anuale faţă de Aeroportul Cluj-Napoca cu aproximativ 0,12ºC şi se datorează inversiunilor termice.

Page 50: geografie anale

50

● Medierea temperaturilor minime şi maxime, între cele două staţii, ajută la caracterizarea termică a municipiului Cluj-Napoca.

Tabelul 4. Temperaturi medii minime şi maxime la Cluj-Napoca pentru lunile iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie Monthly mean maximum and minimum temperatures at Cluj-Napoca in July, August, September, October, November and December

Luni Zile VII VIII IX X XI XII

t.min. t.max. t.min. t.max. t.min. t.max. t.min. t max. t.min. t.max. t.min. t.max. 1 14,0 24,9 14,1 28,1 11,7 23,3 7,6 18,4 0,9 10,3 -1,6 3,1 2 14,0 25,8 14,9 27,5 10,6 21,4 7,2 19,0 1,2 11,0 -3,9 2,3 3 13,8 26,4 15,1 27,7 10,8 22,2 8,3 18,1 1,2 11,1 -3,3 2,1 4 15,1 27,2 14,9 27,6 10,2 21,7 7,3 18,1 3,1 11,8 -3,3 3,1 5 15,1 26,9 14,5 26,7 10,2 20,6 5,9 18,5 1,8 10,4 -2,6 2,8 6 14,8 27,1 13,6 27,5 9,9 18,7 8,5 17,9 0,6 9,9 -2,0 2,3 7 13,8 24,6 13,6 27,7 8,2 19,1 7,4 18,2 -0,2 10,2 -3,5 1,0 8 13,8 24,0 13,6 28,6 8,4 20,8 7,9 17,7 1,1 9,5 -3,7 0,4 9 12,5 23,8 15,0 26,7 9,0 21,8 6,7 18,6 1,9 8,8 -5,4 0,1

10 11,8 25,0 15,2 25,9 10,3 20,3 7,2 17,8 -2,1 7,5 -3,9 2,1 11 14,0 25,2 14,1 26,7 9,0 21,8 6,3 16,8 -1,5 6,7 -4,2 1,2 12 14,3 25,3 13,3 25,8 8,0 22,4 5,4 16,5 -1,4 6,3 -3,1 1,5 13 13,9 24,7 12,7 26,0 10,1 22,7 4,8 16,4 -0,1 5,6 -2,9 2,5 14 13,2 26,5 13,0 26,7 10,3 22,0 3,6 16,2 -0,3 6,8 -2,3 3,0 15 13,2 24,9 12,9 26,7 10,2 20,5 3,9 16,3 0,6 6,5 -1,9 2,1 16 14,0 24,1 13,3 25,7 7,8 19,6 4,8 15,6 0,6 7,3 -2,5 1,1 17 13,1 25,1 12,9 25,9 8,5 19,8 5,0 16,7 3,0 8,8 -3,8 0,4 18 13,1 25,0 12,6 26,7 8,3 17,9 4,3 14,8 -0,2 7,9 -4,3 0,5 19 13,9 24,9 13,6 25,8 8,4 17,9 3,3 12,6 -0,6 4,9 -4,6 1,1 20 13,3 25,7 13,6 26,0 8,1 18,6 4,1 12,7 -2,1 5,1 -3,7 0,6 21 14,2 27,3 13,3 24,7 8,6 18,6 3,9 11,0 -1,7 5,4 -4,0 1,2 22 14,1 26,4 12,1 24,6 7,4 18,7 2,1 11,1 -1,9 6,6 -5,3 0,5 23 13,1 26,2 11,4 24,9 6,5 20,0 1,4 12,2 -1,7 6,0 -7,5 -1,5 24 13,8 26,5 11,9 24,9 7,2 20,8 0,5 11,3 -1,0 4,7 -8,4 -1,9 25 13,7 26,8 12,7 24,2 6,6 20,1 0,7 11,2 -1,0 4,9 -7,4 -1,4 26 14,6 26,4 12,2 24,0 8,3 20,2 1,6 11,4 -2,4 3,6 -7,7 -1,2 27 14,3 26,1 11,8 24,1 9,2 20,6 1,0 11,2 -2,8 4,1 -7,0 -1,3 28 13,6 26,7 11,9 24,3 8,4 18,9 0,7 10,3 -1,7 3,1 -6,6 -0,6 29 14,1 26,5 12,1 23,6 7,4 18,4 2,2 13,2 -0,7 3,6 -6,6 -1,4 30 13,5 26,5 11,8 23,4 6,6 17,8 2,0 10,6 -0,1 3,4 -6,9 -1,3 31 13,7 28,1 11,2 22,7 1,8 10,6 -6,8 -1,5

BIBLIOGRAFIE

Croitoru, A. E., Hauer, E., Pavai, C. (2003), Tendinţele şi anomaliile extremelor termice şi pluviometrice în regiunea de nord-vest a României, în Riscuri şi catastrofe, vol. II, Editura Cartea Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

*** Arhiva Aeroportului Cluj-Napoca şi Arhiva Staţiei Aerosinoptice Cluj-Napoca.

Page 51: geografie anale

51

DURATA DE STRĂLUCIRE A SOARELUI ÎN DEPRESIUNILE SUBCARPATICE DIN NORDUL OLTENIEI

Maria MOISE∗

Concepte-cheie: durata de strălucire a Soarelui, depresiuni subcarpatice. Key words: sunshine duration, Subcarpathian depressions. Sunshine Duration in the Subcarpathian Depressions of Northern Oltenia. The duration of sunshine is an important meteorological parameter for different activities, primarily for tourism, watering, agriculture, town planning, etc. In order to analyse the character of this meteorological phenomenon we used the meteorological data registered at the following stations: Râmnicu Vâlcea, Polovragi, Târgu-Jiu and Apa Neagră, over the 1974-2003 period. Depending on the evolution of dynamic factors, the yearly sums of the duration of sunshine present marked variations, with positive or negative deviations from the multiannual mean. This parameter registers a maximum in July and in August.

Climatul acţionează asupra organismului uman printr-un complex de factori

meteorologici, dintre care durata de strălucire a Soarelui prezintă o deosebită importanţă în cura balneară şi în turism, şi influenţează evoluţia plantelor prin ritmul de acumulare a unor substanţe nutritive.

Dezvoltarea urbană şi folosirea surselor neconvenţionale şi nepoluante de energie necesită cunoaşterea detaliată a regimului de variaţie diurnă, lunară, anuală şi semestrială a parametrilor duratei de strălucire a Soarelui.

În studiul de faţă s-au avut în vedere depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei şi s-au analizat datele meteorologice măsurate cu heliograful, pe platformele staţiilor meteorologice: Rm. Vâlcea, Polovragi, Tg.-Jiu şi Apa Neagră, pentru perioada anilor 1974-2003.

Depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei, fiind amplasate la adăpostul aerodinamic al Carpaţilor, se remarcă prin valori destul de mari ale duratei de strălucire a Soarelui, atât datorită expoziţiei versanţilor, cât şi ca efect al mişcărilor descendente ale aerului, care produc destrămarea nebulozităţii.

REGIMUL ANUAL AL DURATEI EFECTIVE DE STRĂLUCIRE Factorii genetici ai duratei strălucirii Soarelui sunt: durata zilei, activitatea

ciclonică, frecvenţa nebulozităţii şi a ceţii, poluarea aerului şi condiţiile fizico-geo- grafice locale (Clima R.S.R., 1962, Bogdan, 1980, Geografia României, I, Geografia Fizică, 1983 etc.).

Neacşa Osvald şi Susan Viorica (1984) au realizat Harta repartiţiei teritoriale a duratei de strălucire a Soarelui din România, de unde reiese că

∗ Staţia meteorologică Rm. Vâlcea.

Page 52: geografie anale

„regiunile situate la adăpostul masivelor muntoase înalte beneficiază de o durată mai mare de strălucire a Soarelui, ce depăşeşte 1950-2000 ore anual”.

Durata de strălucire a Soarelui influenţează durata şi intensitatea insolaţiei.

Rm. Valcea

0500

10001500200025003000

1974

1976

1978

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

ore Polovragi

0500

10001500200025003000

1974

1976

1978

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

ore

Tg. Jiu

0

500

1000

1500

2000

2500

1974

1976

1978

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

ore

Apa Neagra

0

500

1000

1500

2000

2500

1974

1976

1978

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

ore

Fig. 1. Evoluţia neperiodică a duratei de strălucire a Soarelui

Non-periodical evolution of sunshine duration Media multianuală a duratei de strălucire a Soarelui (1974-2003) are valori

cuprinse între 2.032,5 ore (Rm. Vâlcea), 2.016,3 ore (Polovragi), 2.002,2 ore (Apa Neagră) şi 1.955,5 ore (Tg.-Jiu). Valorile mai reduse de la Tg.-Jiu se explică prin influenţa topoclimatului urban cu poluare accentuată, cu nebulozitate mai ridicată şi ceaţă frecventă (Tabelul 1, Fig. 2).

Variaţia neperiodică a duratei de strălucire a Soarelui înregistrează valori diferite de la un an la altul (Tabelul 1, Fig. 1).

Astfel, durata maximă anuală de insolaţie s-a produs în anul 2000 (Fig. 1), la toate staţiile meteorologice avute în vedere, consecinţă a predominării timpului anticiclonic, în semestrul cald al anului, când aerul şi solul s-au încălzit puternic determinând o perioadă deosebit de caldă, însorită şi secetoasă, în depresiunile subcarpatice oltene.

Aceasta a variat între 2.422,6 ore la Rm. Vâlcea, 2.401,5 ore la Polovragi, 2.379,7 ore la Tg.-Jiu şi 2.366,6 la Apa Neagră (Tabelele 1 şi 2); anul 2000 fiind anul cu cele mai ridicate valori ale temperaturii aerului în depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei.

52

Page 53: geografie anale

53

Tabelul 1. Durata efectivă de strălucire a Soarelui (ore) Effective sunshine duration (hours)

Staţia meteo/durata Rm. Vâlcea Polovragi Tg.-Jiu Apa Neagră Durata medie multianuală 2.032,5 2.016,3 1.955,5 2.002,2 Durata maximă 2.422,6 2.401,5 2.379,7 2.366,6 Durata minimă 1.780,7 1.774,7 1.721,6 1.749,2 Semestrul rece 646,1 702,5 591,7 612,1 Semestrul cald 1.386,4 1.313,8 1.363,8 1.390,1 Decembrie 69,9 86,3 59,2 69,4 Iulie 275,6 262,8 279,7 288,4

Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologic Vâlcea În anul 2000, numărul zilelor cu Soare a depăşit 300, ajungând până la 332 de

zile la Polovragi, iar maxima de insolaţie în 24 de ore a atins 13,9 ore în luna iulie; de altfel, în lunile iulie şi august 2000 s-au înregistrat câte 30 de zile cu Soare, iar nebulozitatea totală s-a situat sub 5 zecimi.

Durata minimă anuală de strălucire a Soarelui s-a înregistrat în anul 1976. Aceasta a fost influenţată de variaţia neperiodică a nebulozităţii cu valori diferite de la un an la altul (Fig. 1). Astfel, pentru cele 4 staţii meteorologice luate în studiu, cele mai reduse valori anuale s-au înregistrat în anul 1976, la Rm. Vâlcea (1.780,7 ore), în 1980 la Tg.-Jiu (1.721,6 ore), în 1984, la Apa Neagră (1.749,2 ore) şi 1996, la Polovragi (1.774,7 ore). În aceşti ani, numărul zilelor cu Soare a fost redus datorită nebulozităţii ridicate.

VARIAŢIA DURATEI DE STRĂLUCIRE A SOARELUI

ÎN SEMESTRUL RECE ŞI CALD AL ANULUI În semestrul rece al anului (X-III), durata de strălucire a Soarelui s-a redus

simţitor dependent de factorii ei genetici (activitatea ciclonică, durata zilei, nebulozitatea, inversiunile de temperatură) (Fig. 2). În această perioadă, datorită nebulozităţii mari, Soarele străluceşte doar 600-700 de ore. Cele mai mari valori s-au înregistrat la Polovragi (702,5 ore), datorită situării ei deasupra stratului de inversiune termică), iar cele mai reduse la Tg.-Jiu (591,7 ore), unde poluarea şi ceaţa urbană sunt cele mai mari; celelalte două staţii, situate la extremităţi, au înregistrat valori apropiate (646,1 – Rm. Vâlcea sau 612,1 ore – Apa Neagră).

Page 54: geografie anale

Durata minimă lunară de strălucire a Soarelui se înregistrează în luna decembrie, luna solstiţiului de iarnă, când durata zilei este mai redusă, iar nebulozitatea înregistrează maximul anual. Datorită condiţiilor fizico-geografice locale, cele mai mici valori lunare s-au înregistrat şi în această lună la Tg.-Jiu (59,2 ore, ca urmare a topoclimatului urban, cu ceaţă frecventă şi cu inversiuni termice). Cele mai mari valori lunare din semestrul rece s-au înregistrat la Polovragi (86,3 ore), din aceleaşi motive expuse mai sus, iar în depresiunile subcarpatice Vâlcea (la Rm. Vâlcea) şi Padeş (la Apa Neagră), Soarele a strălucit, în decembrie aproximativ 70 de ore (Tabelul 1 şi Fig. 2).

Fig. 2. Durata efectivă de strălucire a Soarelui în sezonul rece şi în sezonul cald comparativ cu durata medie multianuală

Effective sunshine duration in the cold and warm seasons as against the multiannual mean

În semestrul cald al anului (IV-IX), durata efectivă de strălucire a Soarelui are valori mult mai mari în comparaţie cu sezonul rece, ca urmare a creşterii duratei zilei, a predominării regimului anticiclonic de la sfârşitul verii şi reducerii nebulozităţii. În acest semestru, în depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei, Soarele străluceşte 1310-1390 de ore, ceea ce reprezintă 70% din durata anuală efectivă de strălucire a Soarelui.

Datorită condiţiilor fizico-geografice locale şi a invaziilor de aer cald mediteranean, cele mai mari valori ale acestui element meteorologic se înregistrează la Apa Neagră (1.390,1 ore). De asemenea, cele mai reduse valori se remarcă la Polovragi (1.313,8 ore), ca urmare a proceselor termo-convective de pe versanţi care conduc la formarea norilor. În cele două oraşe avute în vedere (Rm. Vâlcea şi Tg.-Jiu), valorile sunt uşor mai reduse decât la Apa Neagră, datorită prezenţei ceţii urbane sau a fumului industrial, fenomene semnalate în registrele staţiilor meteorologice menţionate anterior (Tabelul 1 şi Fig. 2).

54

Durata maximă lunară de strălucire a Soarelui se înregistrează în iulie, când nebu- lozitatea înregistrează minimul, iar Soarele străluceşte toată ziua, înregistrându-se, în medie 30 de zile cu Soare. Cea mai mare valoare se înregistrează la Apa Neagră (288,4 ore), iar cea mai redusă la Polovragi (262,8 ore), din aceleaşi motive prezentate mai sus. În oraşele Rm. Vâlcea şi Tg.-Jiu, valorile sunt apropiate (275,6 ore sau 279,7 ore).

Page 55: geografie anale

VARIAŢIA DURATEI DE STRĂLUCIRE A SOARELUI ÎN CURSUL ANULUI

În cursul anului, durata de strălucire a Soarelui prezintă o mare variabilitate

de la o lună la alta, în strânsă dependenţă cu durata astronomică a zilei şi cu nebulozitatea (Fig. 3).

Fig. 3. Evoluţia duratei de strălucire a Soarelui în cursul anului Evolution of sunshine duration over the year

Analiza datelor măsurate în perioada 1974-2003 relevă faptul că durata medie

lunară cea mai mare s-a înregistrat la Apa Neagră, în luna iulie (288,4 ore, Tabelul 2), iar cea mai mică, la Tg.-Jiu (59,2 ore), în luna decembrie.

Tabelul 2. Variaţia duratei medii de strălucire a Soarelui (ore) în cursul anului

Variation of mean sunshine duration (hours) over the year

Luna/staţia meteo Rm. Vâlcea Polovragi Tg.-Jiu Apa Neagră Ianuarie 82,6 99,0 71,9 71,6 Februarie 106,3 112,4 100,1 101,4 Martie 145,8 149,0 138,8 137,6 Aprilie 172,1 165,8 170,6 170,5 Mai 227,4 209,2 215,4 215,4 Iunie 251,6 231,1 248,7 255,0 Iulie 275,6 262,8 279,7 288,4 August 258,3 246,2 250,7 262,2 Septembrie 201,4 198,7 198,7 198,6 Octombrie 150,8 153,9 142,7 146,6 Noiembrie 90,7 101,9 79,0 85,5 Decembrie 69,9 86,3 59,2 69,4

Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologie Vâlcea

55

Page 56: geografie anale

56

Datele înregistrate la staţiile avute în vedere denotă faptul că în decursul unui an, durata cea mai mică se înregistrează în lunile din semestrul rece (sub 30%), luna decembrie fiind luna cu cele mai mici valori (durata zilelor fiind mai redusă şi nebulozitatea maximă).

În lunile din semestrul cald al anului, când durata zilei se măreşte, iar nebulozitatea este redusă, Soarele străluceşte mai mult (60-70%), luna iulie deţinând recordul. În această lună numărul zilelor cu Soare este de 30, iar nebulozitatea se situează sub 4,5 zecimi.

CONCLUZII

Durata de strălucire a Soarelui este un factor meteorologic deosebit de

important pentru balneologie, turism, agricultură, urbanism ş.a. Datorită valorilor însemnate ale duratei de strălucire a Soarelui, în staţiunile

balneare din depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei sunt condiţii optime pentru practicarea curei balneare, acolo unde prezenţa lacurilor cu grad mare de salinitate sau cu nămol terapeutic permit acest lucru.

Pe versanţii subcarpatici însoriţi, ca expresie a topoclimatului favorabil, se cultivă din timpuri străvechi viţa-de-vie şi cresc spontan castanul comestibil sau nucul.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan, Octavia (1980), Potenţialul climatic al Bărăganului, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Neacşa, Osvald, Susan, Viorica (1984), Unele caracteristici ale duratei strălucirii Soarelui deasupra teritoriului României, Studii şi Cercetări Meteorologice, I.M.H., Bucureşti.

* * * (1962), Clima R.S.R., I, CSA, IM, Bucureşti. * * * (1983), Geografia României, I, Geografia Fizică, Editura Academiei Române,

Bucureşti.

Page 57: geografie anale

57

FACTORII CARE AU GENERAT DOBORÂTURILE DE ARBORI DIN 5-6 NOIEMBRIE 1995 ÎN JUDEŢELE MUREŞ, HARGHITA,

BISTRIŢA-NĂSĂUD ŞI COVASNA

Maria COŞCONEA∗, Ion MARINICĂ∗∗

Concepte-cheie: doborâturi de arbori, risc climatic, situaţie sinoptică. Key words: windbreaks of forest, , climate risk, synoptic situation. Factors that Generated Windbreaks on the 5th-6th November 1995 in Mureş, Harghita, Bistriţa-Năsăud and Covasna Countries. In this paper we analyze the synoptic conditions which generated during the night of 5th-6 th November 1995 powerful wind intensities, generating windbreaks which covered a large forest area in the Eastern Carpathians, in the following regions: Mureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita and Covasna. The paper analyzes this situation from the synoptic point of view and also of the climate risk. The causes of the windbreaks were the following: abundant rainfalls, which reduced the resistance of the roots in the soil, the snow that produced the overloading of the top of the trees and a very strong wind from the North-East with speeds of over 160 km/h. The catastrophic windbreaks caused serious damages, on a surface of 416.000 ha and the blowdowns affected area was of over 7,8 millions m3.

INTRODUCERE În noaptea de 5-6 noiembrie 1995, intensificările de vânt au produs doborâturi de

arbori pe o suprafaţă totală de 74.752,4 ha, un volum de lemn afectat de 5.673.866,9 m3 şi cu o intensitate cuprinsă între 27,0 m3/ha şi 233,6 m3/ha (ICAS, 2001).

Fenomenul excepţional ca intensitate şi extindere, petrecut în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1995 a afectat în special arboretele din interiorul arcului carpatic, ramura estică. În urma acestui eveniment au fost calamitate suprafeţe mari din pădurile de pe raza a patru direcţii silvice: Sf. Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Tg.-Mureş şi Bistriţa-Năsăud.

CONDIŢII SINOPTICE

Principalul factor genetic a constat în intensificările de vânt cu o durată de

aproape 24 de ore, datorate interacţiunii vântului cu suprafaţa subiacentă şi situaţiei sinoptice generatoare acestor intensificări de vânt. Producerea acestui fenomen ţine de circulaţia atmosferică generală la nivelul continentului Europa.

∗ A.N.M., Bucureşti. ∗∗ A.N.M., C.M.R. Oltenia.

Page 58: geografie anale

58

Începând din noaptea de 3-4 noiembrie 1995 în condiţiile unei circulaţii de blocare, spre ţara noastră s-a deplasat rapid o masă de aer deosebit de rece cPk+A dinspre Peninsula Scandinavă. Contextul sinoptic al câmpului presiunii atmosferice la sol şi al câmpului de geopotenţial de la 500 hPa, a generat pe teritoriul ţării noastre o vreme umedă, deosebit de rece şi însoţită de intensificări mari ale vântului.

Astfel, în ziua de 4 noiembrie la nord-vest de ţara noastră, era centrată o depresiune barică cu valoarea la centru sub 1000 mb. Această depresiune s-a deplasat rapid spre sud-est, iar în ziua de 5 noiembrie (ora 12 UTC), centrul acestei depresiuni se afla la sud de România, în sud-estul Peninsulei Balcanice. În vestul României, se afla izobara de 1015 mb.

În altitudine, talvegul depresiunii a pătruns până în sudul Peninsulei Balcanice, deplasând un aer deosebit de rece, iar nucleul de geopotenţial scăzut era poziţionat la sud-vest de România, ceea ce denotă o înclinare spre nord-vest a axului vertical al depresiunii, adică exista o depresiune în plină dezvoltare a cărei adâncire continua. Extinderea rapidă a puternicului anticiclon centrat în Europa Centrală la a cărui periferie vestică în interacţiune cu depresiunea, se producea o intensă advecţie de aer rece din Scandinavia, care disloca o masa de aer mult mai cald, a produs o deplasare rapidă a depresiunii. Contactul dintre masa de aer rece, polar, din altitudine şi masa de aer cald, de origine tropicală de la sol, a generat fenomenele extrem de violente din noaptea de 5 spre 6 noiembrie, în care s-au înregistrat viteze deosebit de mari ale vântului.

De regulă, la pătrunderea dorsalelor anticiclonice şi dislocarea maselor de aer cald apar intensificări de vânt cu durata de 12 ore până la 48 ore, în general, dar s-au observat situaţii când acestea au durat chiar şi trei zile. În ziua de 6 noiembrie, nucleul depresiunii barice (1005 mb) era centrat pe partea de est a României, după ce în timpul nopţii anterioare traversase întregul teritoriu al ţării.

MODUL DE MANIFESTARE

Intensitatea maximă a doborâturilor a coincis în noaptea de 5 spre 6

noiembrie, cu cele mai mari viteze ale vântului, înregistrate la staţiile meteorologice luate în analiză. În majoritatea judeţelor afectate, vântul s-a intensificat foarte mult în jurul orelor 19-20 (din data de 5.XI.1995), a cunoscut aspectul unui ,,adevărat uragan” în jurul orelor 22-23 şi a slăbit în intensitate în primele ore din ziua de 6 noiembrie (orele 02-03). În contextul sinoptic dat, vântul a bătut din sectorul nord-estic şi estic, cu viteze cuprinse între 50 şi 75 km/h, în zonele joase şi peste 125-145 km/h în cele muntoase, viscolind zăpada. Întâlnind în calea lor masivele muntoase, masele de aer s-au prăvălit pe partea de „sub vânt”, căpătând caracterul de vânt catabatic, cu efecte violente la contactul cu solul. Viteza vântului la rafală a depăşit la staţia meteorologică Lăcăuţi, 150 km/h în seara de 5 noiembrie 1995.

În cazul intensificărilor de vânt mişcarea aerului este turbulentă, cu numeroase turbioane de vânt, cu schimbarea intensităţii şi a direcţiei. Situaţia sinoptică arată că o importantă forfecare a vântului se producea la diverse nivele din troposfera inferioară. Doborâturile de arbori în astfel de situaţii se produc

Page 59: geografie anale

59

datorită, în principal, presiunii dinamice exercitată de vânt asupra coroanei arborelui, presiune direct proporţională cu pătratul secţiunii axiale a coroanei şi cu viteza vântului. Schimbarea vitezei vântului de la o rafală la alta a produs o oscilaţie permanentă a coroanei arborilor, care, în condiţiile unui sol scheletic umed şi o dezvoltare superficială a sistemului radicular, a determinat dezrădăcinarea sau ruperea lor de la nivelul coronamentului. Apoi, pe măsură ce numărul arborilor doborâţi a crescut s-au creat spaţii ,,libere” care au permis amplificarea mişcării turbulente, creşterea vitezei vântului şi, în consecinţă, extinderea ariilor de doborâturi. În plus, la aceasta au contribuit atât fenomenul de canalizare a vântului pe văi, consistenţa masei lemnoase a arborilor, cât şi faptul că în cazul coniferelor, frunzele nu cad iarna ceea ce face ca arborele să expună vântului o coroană compactă pe care presiunea dinamică este mare şi acţionează puternic. Astfel, se explică, faptul că în mare parte doborâturile care s-au produs au fost formate din specii de conifere (98%) şi din arbori cu vârstă mare care aveau înălţimea şi coroana puternic dezvoltată. Un important efect de domino trebuie avut în vedere în cazul acestui fenomen.

Tabelul 1. Situaţia meteorologică în perioada 5-10 noiembrie 1995, la staţiile meteorologice Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc şi Vf. Lăcăuţi (după ANM)

Meteorological situation for the period November 5th-10th 1995 at the meteorological stations Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc and Vf. Lăcăuţi

Temperatura (0C) Staţia

meteo Data media minima

Precipitaţii (l/m2) Grosime

strat zăpadă (cm)

Viteza vântului (km/h)

5-6 XI -0,9 -2,7 12,3 ninsoare 11 60-80 6-7 XI -1,0 -6,0 0,9 ninsoare 8 15-20 7-8 XI -3,8 -4,8 2,1 ninsoare 7 15-20

Sfântu Gheorghe 8-9 XI -3,6 -5,6 0,9 ninsoare 10 20-25

5-6 XI -0,9 -3,8 18,9 ninsoare 19 80-100 6-7 XI -2,8 -6,2 1,9 ninsoare 17 15-20 7-8 XI -4,4 -5,5 4,5 ninsoare 20 12-15

Târgu Secuiesc 8-9 XI -4,4 -6,2 0,1 ninsoare 18 20-25

5-6 XI -11,8 -12,1 20,2 ninsoare 28 >160 6-7 XI -13,5 -13,6 4,4 ninsoare 31 60-80 7-8 XI -14,0 -14,6 9,1 ninsoare 57 60-80

Vârfu Lăcăuţi 8-9 XI -13,2 -14,7 10,8 ninsoare 88 40-60

Viteza, extrem de mare a vântului, s-a suprapus peste alte fenomene

meteorologice caracteristice vremii umede şi reci din intervalul analizat. În acest sens, pe suprafaţa împădurită a judeţelor Covasna, Harghita, Mureş şi Bistriţa-Năsăud, au căzut precipitaţii sub formă de ninsoare, după ce solul fusese îmbibat cu apă, provenită din ploile anterioare. Ninsoarea căzută s-a depus pe coroanele arborilor, făcând ca acestea să devină mai ,,compacte” în calea vântului. S-a acumulat, astfel, un strat de zăpadă, care, măsura grosimi variabile de la un loc la altul, respectiv 4-8 cm în regiunile joase şi 10-94 cm în zonele de munte. Zăpada umedă căzută, a aderat la obiectele de pe sol şi la arbori, odată cu răcirea bruscă a

Page 60: geografie anale

60

vremii care a urmat. Astfel, poziţia centrului de greutate al coroanelor, s-a modificat, făcând posibilă doborârea mult mai uşoară a arborilor, sub influenţa unui vânt foarte intens, iar în plus ploile căzute la trecea frontului cald care l-a precedat pe cel rece, a determinat îmbibarea cu apă a solului până în adâncime.

Evoluţia unor parametri meteorologici care au caracterizat intervalul de interes la câteva staţii meteorologice, apare în Tabelul 1.

Consecinţele constau din suprafaţa afectată de doborâturile catastrofale de arbori de peste 74 mii ha pe raza a patru direcţii silvice aflate pe ramura estică din interiorul Carpaţilor Orientali (Sf. Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Tg.-Mureş şi Bistriţa-Năsăud). Volumul de masă lemnoasă din aceste doborâturi a fost de peste 7,8 milioane m3 (Cioloca, 2001).

Tabelul 2. Indicatori globali ai intensităţii doborâturilor produse de vântul catastrofal din 5-6 noiembrie 1995 (după ICAS, 2001) Global intensity indicators for windbreaks caused by the catastrophic wind for the period of November 5th-6th 1995

Suprafaţa afectată în masa (ha)

Volum doborât (m3) Nr.

crt. Direcţia Silvică totală efectivă total răşinoase

Intensitatea doborâturii

(m3/ha) 0 1 2 3 4 5 6 1 Sf. Gheorghe 33225,5 5109,1 2704440,0 2425513,0 81,4 2 Miercurea-Ciuc 8204,1 4351,8 1916925,4 1871534,4 233,6 3 Tg.-Mureş 20258,6 1270,6 1052080,0 723167,0 52,5 4 Bistriţa-Năsăud 13064,2 553,0 421,5 249,6 27,0 Total 74752,4 11284,5 5673866,5 5020464

Pe raza D.S. Sf. Gheorghe s-au produs goluri prin rupturi şi doborâturi de

arbori, pe o suprafaţă totală de 33 mii ha. În urma evenimentului, printr-o Hotărâre de Guvern a fost declarată ca „zonă calamitată suprafaţa de 5105 ha din ecosistemul forestier al judeţului Covasna şi al staţiunii Covasna”. Au fost afectate cu precădere arboretele aflate pe expoziţiile nord-estice şi nordice pe pante cuprinse între 10 şi 30 de grade şi la altitudini între 800 şi 1000 m. Vârsta arborilor era între 61-100 de ani, iar consistenţa lor, între 0,7 şi 0,8

Pe raza D.S. Miercurea-Ciuc doborâturile au afectat 90% din totalul suprafeţei ocupate cu molid şi 4% brad. Arborii rupţi sau doborâţi (98% din volumul total de răşinoase) au fost, în majoritate, din clase de vârstă mijlocii, predominând cei apropiaţi de 80 de ani. Consistenţa arboretelor calamitate a variat între 0,7 şi 0,9, iar altitudinea terenurilor afectate a fost cuprinsă între 801 şi 1.200 m, dar s-au înregistrat doborâturi şi spre 1400 m. Înclinarea terenurilor afectate a fost cuprinsă între 10 şi 30 grade. Pe aceleaşi suprafeţe au existat, anterior, doborâturi dispersate, urmate de doborâturi masive (în perioadele: 1904-1905, 1958, 1962, 1964, 1965, 1995).

Pe raza D.S. Târgu-Mureş, suprafaţa afectată de doborâturi a fost de 20 mii ha, iar volumul de lemn doborât în masă şi dispersat, a fost de peste 1 mil. mc.

Page 61: geografie anale

61

La O.S. Răstoliţa s-au produs doborâturi în masă la arborete de peste 80 de ani, cu consistenţă de 0,7-0,8, în special la răşinoase (80%). Direcţia vântului a fost influenţată de relieful local, şi stabilită după orientarea majorităţii arborilor doborâţi: nord-vest spre sud-est, de la nord-est spre sud-vest, de la nord la sud şi de la sud la nord. Doborâturile din arboretele tinere, rămase neexploatate, constituie focare de infestare pentru arborii pe picior.

Fagul în amestec cu brad şi molid a rămas în picioare, iar în unele cazuri au fost şi fagi rupţi şi chiar doborâţi printre doborâturile masive de molid şi brad.

Molizii cu vârste, în majoritate în jurul a 75 de ani, au fost rupţi de vânt pe mai multe direcţii: nord-vest spre sud-est, nord-sud, probabil de acţiunea turbioanelor formate datorită condiţiilor locale.

Pe raza D.S. Bistriţa-Năsăud, manifestările doborâturilor de vânt au fost mai puţin violente decât în celelalte judeţe analizate. Deşi nu ridică atâtea probleme imediat după producerea calamităţii, doborâturile dispersate au importante efecte pe termen lung deoarece produc goluri în arborete, reduc rezistenţa „în bloc” a arborilor şi creşte riscul unor doborâturi viitoare la viteze relativ mici ale vântului.

Favorizează de asemenea apariţia unor focare de infestare cu insecte, răspândite pe suprafeţe mari, greu de urmărit şi lichidat în condiţiile în care ritmul evacuării materialului lemnos rupt şi doborât este destul de lent. La Ocolul silvic Livezile s-au impus măsuri urgente contra dăunătorilor Hylobius abietis şi Hylastes. Aici, 50% din puieţii plantaţi prezintă roaderi produse de cervide.

CONCLUZII

Intensificările de vânt prin efectele produse asupra vegetaţiei forestiere sunt

un important fenomen de risc climatic. Repetarea fenomenului doborâturilor de arbori în arealul studiat arată că

frecvenţa acestora şi a intensificărilor de vânt este de obicei mare în această zonă, iar după valoarea distrugerilor produse este un adevărat fenomen de risc climatic. În aceste condiţii este preferabilă exploatarea controlată a masei lemnoase, întrucât după doborârea arborilor se produce deprecierea calităţii lemnului, afectarea şi a celorlalţi arbori rămaşi pe picior şi apariţia degradărilor, a bolilor şi dăunătorilor cât şi afectarea ecosistemului pădurii. Pădurea este un important ecosistem a cărui gospodărire se impune, fiind un important factor de moderare a climatului şi o resursă economică.

Luna noiembrie 1995 a fost o lună în care s-au înregistrat 7 viscole la nivelul întregii ţări, fapt neobişnuit pentru această lună, iar data de 4 noiembrie 1995 semnifică cea mai timpurie dată de instalare a iernii în România de când se fac observaţii meteo sistematice.

În iarna 1995-1996, în România, s-a înregistrat cea mai lungă durată a stratului compact de zăpadă, în medie de 163 de zile, iar în unele părţi ale ţării chiar 170 de zile, producând sufocarea culturilor grâu şi compromiterea lor pe suprafeţe întinse. S-a apreciat că suprafaţa astfel afectată a fost de peste 500.000 ha la nivelul întregii ţări. Această iarnă, nu întâmplător, a coincis cu minimul activităţii solare de tip excepţional.

Page 62: geografie anale

62

Pătrunderea rapidă a aerului deosebit de rece dinspre nordul continentului a determinat transformarea ploilor în ninsoare, interacţiunea depresiunii cu anticiclonul din estul continentului (Anticiclonul Est-European) a determinat evoluţia şi transformarea situaţiei în viscol, iar interacţiune acestei cu anticiclonul situat în partea posterioară (în Europa Centrală) a determinat intensificările de vânt din arealul studiat, cu efectele arătate, instalarea masei de aer rece şi a valului de frig care a urmat.

BIBLIOGRAFIE

Arghiriade, C. (1960), Contribuţii la cunoaşterea rolului hidrologic al pădurii, Studii şi cercetări , vol. XX, INCEF, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

Bălteanu, D., Alexe, Rădiţa (2001), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti.

Beşleagă, N., Stoian, Rodica, Chertic, Eva, Popescu, Gheorghiţa (1974), Cercetări asupra direcţiei, intensităţii şi frecvenţei doborâturilor produse de vânt în pădurile de răşinoase din judeţul Suceava, I.M.H., Bucureşti.

Bogdan, Octavia, Niculescu, El. (1999), Riscurile climatice din România, Compania Sega – Internaţional, Bucureşti.

Cioloca, N. (2001), Studiul complex al doborâturilor produse de vânt în perioada 1995-1998 la direcţiile silvice Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş şi Bistriţa-Năsăud. Influenta unor caracteristici biometrice asupra stabilităţii arboretelor calamitate. Consecinţe asupra conducerii arboretelor expuse la doborâturi, Tema 1 RA/2001, ICAS Bucureşti

Ciulache, S., Ionac, N. (1995), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Marcu, Gh., Stoica, C-tin, Beşleagă, N., Stoian, Rodica, Ceianu, I.G., Dissescu, R., Pavelescu, I. (1969), Doborâturile produse de vânt în anii 1964-1966 în pădurile din România, Editura Agrosilvică, Bucureşti, 161 p.

Marinică, I. (2002), Fenomene meteorologice extreme în Oltenia, Editura Reprograph şi Editura MJM.

Popa, I., Cenuşă, R. (2002), Analiza complexului de factori care au determinat doborâturile catastrofale produse de vânt din 6-7 martie în O.S.E. Tomnatic, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, Staţiunea experimentală de cultura molidului Câmpulung Moldovenesc.

Page 63: geografie anale

RELAŢIA DINTRE SUPRAFAŢĂ ŞI PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UNDEI DE VIITURĂ

Pompiliu MIŢĂ∗, Adrian VLADUCU∗, Mihaela GRIGORE∗

Concepte-cheie: elementele undei de viitură, stratul scurs, nucleul ploii. Key words: wave flood elements, flown layer, rain nucleus. The Correlation between the Area and the Main Elements of the Flood Wave. In the frame of this paper it was studied the dependence on the basin area of the following wave flood elements: the maximum discharge, the increasing and decreasing durations, the flown layer. In the first part of the study there were obtained the relations between the wave flood elements, using maximum flow (Qmax) and the characteristics of the precipitation that generated them – quantity, duration, intensity, for each analyzed hydrometrical station. In the second part of the study there were elaborated regionalizations of the wave flood elements in the case of certain rain characteristics, differentiated from the quantity, duration and intensity point of view. All the regionalizations obtained had the variation range of the basin surface from 0,146 km2 to 76,2 km2 (R.B. Moneasa).

OBIECTIVUL LUCRĂRII

Stabilirea variaţiei cu suprafaţa a principalelor elemente ale undei de viitură:

debitul maxim, Qmax (m3/s), durata de creştere, tcr(min), durata de descreştere, td(min) şi stratul scurs, hs(mm).

FONDUL DE DATE FOLOSIT

Datele care au stat la baza elaborării acestei lucrări se referă la bazinul

reprezentativ (B.R.) Moneasa. Râul Moneasa este afluent al râului Sebiş, care face parte din bazinul hidrografic Crişul Alb (Fig. 1).

Fig. 1. Localizarea B.R. MONEASA

Location of R. B. MONEASA

∗ Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. 63

Page 64: geografie anale

Folosirea datelor de pe acest bazin s-a datorat existenţei în cadrul acestuia a 7 staţii hidrometrice (s.h.) cărora le corespund suprafeţe bazinale ce variază de la 0,146 km2 la 76,2 km2 (Tabelul 1).

Tabelul 1. Date morfohidrografice şi coeficienţii de împădurire Morpho-hidrographic data and afforestation coefficients

Nr. crt. Curs apă Staţia

hidrometricăSuprafaţa

(km2)

Altitudineamedie

(m)

Lungimearâului (km)

Lungimea versantului

(m)

Panta bazinului

(%)

Panta râului (%)

Coeficient împădurire

(%) 1 Boroaia Boroaia 14,3 661 5,7 445 35,6 5,80 100 2 Ruja Ruja 6,60 660 4,2 440 40,6 9,10 100 3 Păstrăvărie Păstrăvărie 5,50 578 4,0 330 43,9 9,10 100 4 Moneasa Moneasa 49,4 608 10,0 425 40,8 4,10 90,5 5 Fanuri Rănuşa 19,5 475 6,6 455 34,7 4,90 727 6 Moneasa Rănuşa 76,2 586 14,9 435 38,1 3,10 81,9 7 Colibi Colibi 0,146 386 0,40 100 31,9 2,74 25

CONDIŢII FIZICO-GEOGRAFICE

Bazinul r. Moneasa, până la localitatea Rănuşa, unde se află şi s.h. de închidere a

bazinului, este situat în zona Munţilor Codru Moma şi a prelungirilor acestora spre sud. Deşi altitudinile acestor munţi sunt destul de mici, altitudinea maximă fiind de numai 1098 m (vârful Izoi), pantele versanţilor sunt foarte mari: 40-45%.

Solurile dominante sunt brun şi brun roşcat de pădure, iar vegetaţia ce domină suprafaţa bazinului este de foioase.

– Tt – durata totală a ploii; – tp – intervalul de timp dintre sfârşitul t1 şi sfârşitul nucleului ploii; – t1 – intervalul de timp de la începutul ploii, în care se produc infiltraţiile totale; – t2-4– intervale de timp corespunzătoare precipitaţiilor x 2-4 care formează viitura; – tN – durata nucleului ploii; – tm – intervalul de la începutul ploii până la începutul viiturii; – Xt, xp, x1-4, xN – precipitaţiile căzute în intervalele Tt, tp, t1-4, tN; – tcr, td, Tv – timpul de creştere, de descreştere şi total al viiturii; – Qmax – debitul maxim al viiturii; – Qi, Qf – debitul iniţial, respectiv final al viiturii.

Fig. 2. Principalele caracteristici ale undei de viitură

Main features of the flood wave

64

Page 65: geografie anale

METODOLOGIE Studiul variaţiei cu suprafaţa a elementelor undei de viitură a fost posibil în

condiţiile în care cele 7 subbazine controlate hidrometric din cadrul B. R. Moneasa au suprafeţe de: 0,146 km2, 5,50 km2, 6,60 km2, 14,3 km2, 19,5 km2, 49,4 km2, 76,2 km2 (Tabelul 1).

Metoda de bază a fost cea genetică, în sensul că toate elementele undei de viitură au fost analizate în dependenţă de caracteristicile precipitaţiilor – cantitate, durata, intensitate. Primul pas în cadrul analizei l-a constituit obţinerea unor astfel de relaţii în cazul fiecărui subbazin, caracterizat printr-o anumită suprafaţă. Pasul următor a fost stabilirea variaţiei cu suprafaţa a elementelor undei de viitură, în cazul anumitor tipuri de ploi (Fig. 2). De subliniat că în mai mică măsură a fost folosită şi metoda statistică în determinarea unor elemente ale undei de viitură, în scopul comparării rezultatelor.

REZULTATE

Variaţia cu suprafaţa a elementelor undelor de viitură s-a putut stabili după

obţinerea relaţiilor între elementele undelor de viitură şi caracteristicile precipitaţiilor în cazul fiecărei staţii hidrometrice.

Determinarea debitului maxim în cazul unei staţii hidrometrice În acest scop s-au obţinut relaţii între debitul maxim al viiturilor, Qmax

(m3/s) şi intensitatea ploii, ip (mm/min) corespunzătoare intervalului tp; Qmax=f(ip,tp) (Fig. 3).

Din această relaţie, pentru s.h. Ruja (S = 6,60 km2) se constată că la valori egale ale ip(mm/min), valoarea debitului creşte pe măsura creşterii intervalului tp, de exemplu, la o intensitate ip=1,80 mm/min. de exemplu, debitul înregistrează valori maxime în cazul unor durate tp=60-70 min.

Fig. 3. Relaţia Qmax = f(ip, tp)

Relation Qmax = f(ip, tp)

65

Page 66: geografie anale

De subliniat că, în cazul s.h. Ruja, valoarea tp=60 min. corespunde timpului de concentrare a scurgerii maxime, tc, constituind principalul motiv al unei astfel de valori.

La o intensitate ip=1,80 mm/min, Qmax rezultat pentru s.h. Ruja este de 37-38 m3/s. Valoarea ip=1,80 mm/min a fost apreciată la o probabilitate de 1%. Deci, şi debitul de 37-38 m3/s rezultat pentru s.h. Ruja este de o asemenea probabilitate.

Variaţia cu suprafaţa a DEBITULUI MAXIM Pentru stabilirea variaţiei cu suprafaţa a debitului maxim s-au folosit valorile

debitului maxim specific de probabilitate 1%, determinate prin metoda menţionată şi verificate prin metoda statistică (Fig. 4).

010002000300040005000600070008000

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90S (kmp)

qmax

.1%

(l/s

kmp)

Fig. 4. Relaţia qmax1% = f(S)

Relation qmax1% = f(S) În cazul DURATEI DE CREŞTERE A VIITURII: Determinarea duratei de creştere, tcr, în cazul unei staţii hidrometrice Din analiza efectuată, a rezultat că durata de creştere a viiturii, tcr, depinde (în

cazul unui bazin hidrografic mic) cel mai mult de durata ploii din intervalul de la începutul viiturii până la finele nucleului ploii (tp) (Fig. 5).

0

100

200

300

400

500

600

0 10 20 30 40 50 60 70 80S (kmp)

tcr (

min

)

tp (min)

180

150

120 90

60

Fig. 5. Relaţia tcr=f(S, tp) Relation tcr=f(S, tp)

66

Page 67: geografie anale

În cazul DURATEI DE DESCREŞTERE A VIITURII: Determinarea duratei de descreştere, td, în cazul unei staţii hidrometrice Dintre relaţiile întocmite între durata de descreştere şi anumite caracteristici

ale ploii, cea mai semnificativă este cea dintre durata de descreştere a viiturii şi durata totală a ploii Tp, în care se ţine seama şi de cantitatea de precipitaţii căzute, Xp, în intervalul Tp.

În Fig. 6 se prezintă relaţia td=f(S) pentru anumite valori ale Tp, în cazul unei cantităţi de precipitaţii Xp=60 mm, din care iese în evidenţă creşterea cu suprafaţa a acestui element al undei de viitură.

Fig. 6. Relaţia td = f(S, Tp)

Relation td = f(S, Tp) În cazul STRATULUI SCURS: Determinarea stratului scurs în cazul unei staţii hidrometrice Stratul scurs, hs (mm), s-a analizat în dependenţă de cantitatea de precipitaţii

care a generat viitura, Xp, ţinând seama de precipitaţiile căzute anterior, conform modelului API. În lucrare s-au luat în considerare precipitaţiile căzute cu 10 zile anterior (API10). Din relaţii rezultă creşterea valorilor hs pe măsura creşterii valorilor Xp şi API10.

Pentru demonstrarea variaţiei cu suprafaţa a hs, s-au obţinut relaţii hs=f(S) pentru anumite cantităţi de precipitaţii, aceleaşi pentru toate staţiile hidrometrice.

6,6

76,2

S1

S2

0

50

100

150

200

250

hs1% (mm)

S (kmp)

B.H. MONEASAVARIAŢIA STRATULUI SCURS CU SUPRAFAŢA BAZINALĂ

Fig. 7. Relaţia hs1%= f(S)

Relation hs1%= f(S) 67

Page 68: geografie anale

68

• Este de subliniat faptul că valorile hs1% de la staţiile hidrometrice s-au determinat pe baza valorilor tcr, td, Qmax determinate pentru probabilitatea de 1%. (Metoda 1-UV1% – unda de viitură corespunzătoare Qmax1%).

• Variaţia cu suprafaţa a hs s-a făcut şi în cazul analizei straturilor maxime anuale, corespunzătoare viiturilor cu cel mai mare volum din an, indiferent de valoarea debitului (Metoda 2-hs maxim anual).

Analiza valorilor straturilor scurse, hs1%, determinate prin cele două metode, pune în evidenţă diferenţa ce există între acestea, ca urmare a folosirii unor metode diferite.

Astfel, pentru s.h. Rănuşa (S = 76,2 km2) valoarea hs1% a rezultat de 67,6 mm prin metoda UV1% şi de 102,3 mm prin metoda hs maxim anual.

Diferenţa între valorile straturilor scurse de probabilitate 1%, obţinute prin cele două metode, este pusă în evidenţă şi în graficul din Fig. 7, unde se prezintă variaţia stratului scurs pentru ecartul de suprafaţă analizat în cadrul B.R. Moneasa, de la 6,60 km2 la 76,2 km2.

Din Fig. 7 rezultă micşorarea stratului scurs pe măsura descreşterii suprafeţei bazinale, datorită diminuării afluxului de apă în cadrul suprafeţelor mai mici.

CONCLUZII

• S-a folosit o metoda corectă de determinare a elementelor undei de viitură,

luând în considerare, în principal, caracteristicile factorului genetic – precipitaţiile. Metoda statistică s-a folosit, totuşi, pentru compararea rezultatelor obţinute prin cele două metode.

• Sintezele obţinute sunt de mare utilitate practică, având la dispoziţie date precise ale elementelor undei de viitura pentru un ecart de variaţie al suprafeţei până la 100 km2. Acestea pot fi folosite şi pentru alte zone ale ţării care prezintă caracteristici ale condiţiilor fizico-geografice similare cu B.R. Moneasa.

• Obţinerea straturilor scurse de probabilitate 1% prin mai multe metode este utilă proiectării, care poate opta pentru una din valorile stratului funcţie de metoda aleasă, considerată adecvată specificului şi importanţei unei anumite lucrări.

BIBLIOGRAFIE

Miţă, P. (1996), Representative Basins in Romania, Printing House of the NIMH Buchareat, Romania

Miţă, P., Corbuş, C. (1996), Model for Determining the Flood Waves in Small Basins, CEREG, Strasbourg, France.

Miţă, P., Vladucu, A., Mic, R. (2002), Determinarea stratului scurs de probabilitate 1% în patru situaţii diferite, Studii şi cercetări – Hidrologie / INHGA.

Page 69: geografie anale

69

LEGĂTURA DINTRE ALTITUDINEA MEDIE ŞI REZISTENŢA LA EROZIUNE A ROCILOR DIN BAZINUL SLĂNICUL BUZĂULUI

Ion ZĂVOIANU∗, Gheorghe HERIŞANU∗, Cornelia MARIN∗

Concepte-cheie: altitudinea medie, rezistenţa rocilor, bazinul Slănicul Buzăului. Key words: mean altitude, rock’s resistance, Buzău’s Slănic. The Relationship between Mean Altitude and Rock’s Resistance to Erosion in the Buzău’s Slănic Basin. After a short presentation of the main types of rocks and their resistance to erosion, the mean altitude was computed using several methods. At first, the profile method was used, the profiles crossing the rock formations at equal intervals (50 meters), and on this basis the mean altitude was computed. Then, there were computed the mean altitudes on the basis of the elevation lines for the areas having the same rock resistance for the drainage basins of the 4th and 5th orders and the mean altitude for each of these catchements. At end, the mean altitudes were computed on the basis of DTM (Digital Terrain Model) of the same order basins. The correlation of the figures resulted from the four methods proves that there is a relationship between these elements and this can be cuantified. We can also appreciate that the most accurate methods are the one based on the elevation lines (but it is time consuming) and the one based on the DTM (also time saving).

Configuraţia actuală a reliefului şi înălţimea acestuia este rezultanta evoluţiei în timp a interacţiunii dintre două mari categorii de factori. Sunt, pe de o parte, cei care conferă rezistenţă suprafeţei terestre unde se încadrează natura şi tipul rocilor, cu tectonica, neotectonica, cu natura, consistenţa şi grosimea profilului de sol şi cu intervenţia omului în peisaj, care, printr-o serie de acţiuni, contribuie la sporirea rezistenţei suprafeţei terenului. Sunt apoi factorii care tind să niveleze relieful prin acţiunea permanentă a forţelor gravitaţionale, prin vehicularea fluxului de materie sub forma precipitaţiilor şi scurgerii, a proceselor de eroziune, de dizolvare şi de transport a materiei la nivelul bazinelor hidrografice. Toţi aceşti factori au ponderi diferite, uneori greu de cuantificat pe baza cunoştinţelor actuale, dar rezistenţa pe care o opun rocile la acţiunea de eroziune a agenţilor subaerieni are un rol foarte important.

După gradul de coeziune, în bazinul Slănicul Buzăului se întâlnesc două mari categorii de roci. Sunt rocile consolidate şi puternic tectonizate, din bazinul superior şi mijlociu şi cele neconsolidate, din bazinul inferior.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 70: geografie anale

Din punct de vedere geologic, bazinul Slănicul Buzăului se situează pe extremitatea estică a Pânzei de Tarcău şi are o extindere însemnată în zona de molasă. Zona de fliş, pe care se desfăşoară spaţiul montan al bazinului, are o mare diversitate litologică, cu iviri ale unor formaţiuni senoniene (cele mai vechi din aria studiată) şi cu o dezvoltare însemnată a Paleogenului. Predomină un fliş grezos cu intercalaţii de şisturi argiloase şi marne. Stratele de Cornu (Aquitanian-Burdigalian inferior) apar în fruntea Pânzei de Tarcău în zona Lopătari şi includ un complex petrografic, în care se întâlnesc gipsuri (la bază), şisturi argiloase în alternanţă cu gresii glauconitice şi conglomerate. Peste aceste depozite se dezvoltă un orizont de marne cu globigerine şi şisturi bituminoase. Ca depozite sedimentare posttectonice se reţin cele burdigaliene (conglomerate, marne argiloase cu gipsuri şi tufuri), cele badeniene (gresii, tufuri, şisturi argiloase şi marne), sarmaţiene (gresii, marne, şisturi argiloase), cu o răspândire restrânsă, şi pliocene (gresii, marne, nisipuri argile).

Cea mai mare parte a bazinului mijlociu şi inferior se desfăşoară în arealul subcarpatic, unde au o extensie mare formaţiunile miocene (alcătuite din gresii, marne, şisturi, gipsuri) şi cele pliocene. Acestea sunt în mare parte slab cimentate,

precum gresiile, marnele şi marnele nisipoase sau necimentate ca nisi-purile, argilele, argilele nisipoase. În bazinul inferior, un loc important îl au depozitele pleistocene şi holocene formate din pietrişuri, nisipuri, argile şi depozite loessoide.

Aranjamentul spaţial al forma-ţiunilor geologice este destul de complex (Fig. 1). Cutările, în zona flişului, sunt strânse, aşa numitele cute solzi, şi mai largi pe cuprinsul molasei. Structuri anticlinale se regăsesc şi pe aria studiată, precum şi structuri şariate şi unele chiar decroşate, toată această imagine sugerând o tectonică destul de complicată, mai ales în zona rocilor puternic consolidate.

Legenda Categorii d rezistenţă ela eroziune

Trebuie să menţionăm că, deşi consolidate, uneori aceste formaţiuni sunt puternic fisurate şi fragmentate în timpul proceselor de tectonizare şi chiar de înălţare prin mişcările neotectonice, care au în acest areal, intensităţi de 2-4 mm/an.

Fig. 1 Distribuţia categoriilor de rezistenţă a rocilor în bazinul Slănic (A) şi locul în cadrul

bazinului Buzău (B) The distribution of the categories of

rock’s resistance in the Slănic Basin (A) and the place in the Buzău Basin

Pentru cuantificarea gradului de rezistenţă la eroziune a acestor

70

Page 71: geografie anale

formaţiuni s-a optat pentru clasificarea realizată de Comitetul Geologic, clasificare care ia în considerare litologia, vârsta rocilor, gradul de cimentare, de alterare ş.a. (Băncilă, 1980). Pe baza acestei clasificări, asociată cu informaţia cartografică, rocile din bazinul râului Slănic au fost incluse în diferite categorii de rezistenţă la eroziune, (Zăvoianu şi colab., 2004).

Pentru a cuantifica legătura dintre rezistenţa rocilor şi altitudine s-au testat mai multe metode, ale căror rezultate să poată fi comparabile. S-au folosit astfel metoda profilelor, a delimitării arealelor cu aceeaşi rezistenţă geologică, pentru care apoi s-a determinat altitudinea medie a formaţiunilor, metoda curbelor de nivel şi a modelului numeric al terenului.

Metoda profilelor, care necesită prelucrarea datelor obţinute din trasarea unor profile caracteristice, a pornit de la ideea de a atribui fiecărui punct de altitudine o valoare a rezistenţei rocilor corespunzătoare alcătuirii geologice. Pe harta cu curbelor de nivel (prelucrată suplimentar printr-o îndesire a punctelor, mai ales pe văi) s-a fixat direcţia a patru profile. După trasarea lor s-a realizat un grid, în SURFER, cu funcţia Slice şi s-au extras perechile de valori din 50 în 50 m. Datele obţinute au fost transferate în AutoCAD şi pe baza lor s-au construit profilele transversale. Peste aceste profile s-a suprapus informaţia geologică redusă la valori de rezistenţă a rocilor. Au rezultat astfel, perechi de valori de altitudine-rezistenţă, care au fost reprezentate grafic pentru fiecare profil în parte. Din dispunerea punctelor s-a remarcat faptul că pentru aceeaşi rezistenţă a rocilor se înregistrează o gamă largă de altitudini în funcţie de configuraţia reliefului intersectat de profile. Pentru a avea o situaţie cât mai apropiată de realitatea terenului s-ar impune a mări numărul de profile transversale, fapt care duce la o îngreunare a procedeului de lucru. Medierea valorilor pe profile şi apoi pentru întregul bazin pune în evidenţă o legătură bună între altitudinea punctelor mediate pe cele patru profile şi rezistenţa la eroziune (Fig. 2). Numărul de eşantioane de pe fiecare profil oscilează între 492 şi 659, fapt care permite o prelucrare statistică a datelor.

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

0 2 4 6 8 10 12 14

rezistenţă

alt m

ed

Fig. 2. Legătura dintre altitudinea medie şi rezistenţa

formaţiunilor geologice pe profile transversale The relationship between mean altitude and rock’s

resistance (profile method)

71

Page 72: geografie anale

Analizând datele pe profile, se remarcă modul diferit de grupare a acestora în cazul rocilor neconsolidate şi a celor consolidate. Numărul destul de mare al tipurilor petrografice face dificilă aprecierea corectă a unei valori unice pentru aceeaşi formaţiune. Pentru a înlătura acest inconvenient ar fi necesare cercetări de teren pentru evaluări mai exacte.

y = 60,873R + 343,29

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1.000

1.100

0 2 4 6 8 10 12

rezistenţa (R)

alt.

med

. (m

)

Fig.3. Legătura dintre altitudinea medie a formaţiunilor

geologice şi rezistenţa lor la eroziune The relationship between mean altitudes of rocks formation

and their resistance to erosion

Metoda arealelor cu aceeaşi rezistenţă constă în determinarea suprafeţelor aferente fiecărui tip de rezistenţă litologică pentru care s-a calculat apoi altitudinea medie folosind metoda curbelor de nivel. Rezultatele obţinute au fost corelate şi în final s-a constatat că între cele două mărimi există o bună legătură concretizată printr-un coeficient de corelaţie de 0,980 (Fig. 3). Se remarcă faptul că, deşi s-au avut în vedere numai 6 formaţiuni geologice, trei pentru rocile neconsolidate şi trei pentru cele consolidate, dispunerea punctelor pe dreaptă relevă o legătură bună dar cu o discontinuitate între rocile neconsolidate şi cele consolidate între rezistenţele de 2,5 şi 5.

Metoda curbelor de nivel principale pentru bazinele de ordinul 4 şi 5 constă în delimitarea bazinelor respective, digitizarea curbelor de nivel, determinarea suprafeţelor parţiale dintre curbele de nivel şi, în final, a altitudinilor medii, folosind media ponderată a suprafeţelor parţiale dintre curbele de nivel:

b

iim S

hfH ∑=

în care fi reprezintă suprafeţele dintre curbe, hi – altitudinea medie a curbelor vecine şi Sb – suprafaţa bazinului.

Pentru determinarea coeficientului de rezistenţă a bazinelor hidrografice, în cazul în care într-un bazin hidrografic se întâlnesc mai multe formaţiuni cu

72

Page 73: geografie anale

rezistenţe diferite, s-a folosit metoda mediei ponderate, prin suprafaţa ocupată, pentru a obţine valoarea medie a rezistenţei (Rg):

( ) bkgkggg SfRfRfRR +++= .....2211 În acest mod s-au obţinut valorile rezistenţei litologice şi ale altitudinilor medii

pentru cele 38 de bazine hidrografice de ordinul 4 şi 8 bazine de ordinul 5. Aceste două seturi de valori s-au corelat şi s-au obţinut legături concludente în ambele cazuri.

Metoda Modelului Numeric la Terenului (MNT) constă din plasarea limitei bazinelor de ordinul 4 şi 5 pe acesta şi apoi determinarea altitudinilor medii ale bazinelor hidrografice. În cazul de faţă s-a folosit un model numeric al terenului pus la dispoziţie de http://glcfapp.umiacs.umd.edu/data/srtm, obţinut din cuple stereo. O altă modalitate de obţinere a MNT este prin interpolarea curbelor de nivel, procedeu care necesită mai mult timp deoarece impune digitizarea curbelor de nivel. După verificarea MNT din punct de vedere geometric şi al altitudinilor, s-a trecut la separarea şi codificarea celulelor aferente fiecărui bazin pe ordine de mărime. Pentru fiecare set de date aparţinând bazinelor de ordine 4 şi 5 sau aplicat funcţii de analiză spaţială. În urma acestor operaţii au rezultat două straturi de informaţie care conţin valorile altitudinilor medii, unul pentru bazinele de ordinul 4 şi altul pentru cele de ordinul 5. Metoda are o serie de avantaje printre care remarcăm: reducerea timpului de achiziţionare a datelor, rezultate foarte bune din prelucrarea lor, posibilitatea de analiză a bazinelor cu suprafeţe mari şi mici de diferite ordine de mărime. Pentru crearea stratului de informaţie privind rezistenţa geologică s-a procedat ca şi în cazul metodei curbelor de nivel prin aplicarea mediei ponderate la nivelul bazinelor de ordinul 4 şi 5.

Comparând altitudinea medie a bazinelor hidrografice obţinută prin metoda principalelor curbe de nivel cu cea rezultată din modelul numeric al terenului se constată o foarte mare apropiere între valorile obţinute. Din corelarea celor două seturi de valori rezultă că diferenţele sunt nesemnificative, coeficientul de corelaţie fiind de 0,999 pentru bazinele de ordinul 4 şi 0,971 pentru cele de ordinul 5.

Pentru a evidenţia, în acest caz, legătura dintre altitudinea medie şi rezistenţa rocilor s-au corelat în primul rând valorile de la cele 8 bazine de ordinul 5 (Fig. 4). Având în vedere că altitudinea medie determinată prin două metode a dat valori foarte apropiate, considerăm că acest parametru a fost corect evaluat, încât abaterile nejustificate, dacă apar, nu se pot datora decât modului de evaluare a rezistenţei litologice. Faptul este pe deplin justificat dacă avem în vedere că evaluarea nu s-a făcut pe baza unor măsurători de teren şi numai pe baza informaţiilor cartografice. Corelarea celor două seturi de valori scoate în evidenţă trei bazine de ordinul 5 situate în arealele cu roci neconsolidate şi restul de 5 în roci consolidate. Coeficientul de corelaţie de 0,940 este semnificativ şi dovedeşte o bună legătură între cei doi parametri. Apare şi în acest caz o discontinuitate de valori între rezistenţele de 2,5 şi 4,5. Corelarea şi pentru cele 38 de bazine de ordinul 4 împreună cu cele 8 de ordinul 5 dovedeşte, de asemenea, o legătură bună între variabile cu un coeficient de corelaţie puţin mai mic (0,937) (Fig. 4).

Subliniem faptul că şi în cazul bazinelor de ordinul 4, discontinuitatea între rocile consolidate şi cele neconsolidate este între 3,5 şi 4,5, şi este probabil ca la bazine de ordine inferioare intervalul să se reducă şi mai mult. Pentru studii mai detaliate se pot

73

Page 74: geografie anale

determina drepte independente atât pentru tendinţa bazinelor situate în roci neconsolidate, cât şi în roci consolidate, pantele fiind mult diferite în acest caz.

y = 63,512x + 373,21R2 = 0,8794

250

350

450

550

650

750

850

950

1.050

1.150

1.250

0 2 4 6 8 10 12 14

Rezistenta

Alt.

med

.

ord. 5

ord. 4

Fig. 4. Legătura dintre altitudinea medie a bazinelor de ordinul 4 şi 5 şi rezistenţa la eroziune a suprafeţei lor

The relationship between the mean altitude of the drainage basins of the 4th and 5th orders and their surface resistance to erosion

Analizând pantele dreptelor determinate prin metodele menţionate se constată

că acestea au valori foarte apropiate, de unde rezultă concluzia că între cei doi parametri este o foarte bună legătură, dar cele mai bune rezultate se obţin folosind metoda curbelor de nivel şi modelul numeric al terenului pentru determinarea alti-tudinilor medii, iar pentru rezistenţa geologică se recomandă completarea informaţiei cartografice cu determinări pe teren.

BIBLIOGRAFIE

Băncilă, I. et all. (1980), Geologie inginerească vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti. Bucur, I. (1966), Observaţii geologice asupra flişului din zona Zârna – Penteleu – Slănic,

Dări de seamă ale Inst. Geol. Vol. LII/1, Bucureşti. Horton, E. R. (1945), Erosional Development of Streams and Their Drainage Basins,

Hydrophysical Approach to Quantitative Morphology, Geological Society of America Bulletin, vol. 56, p. 275-370.

Protodiakonov, M. M., Boblikov, W. S. (1957), Calculation of rock resistance for a sample of any shape, Ugol, 32 (4) (în rusă).

Săvulescu, C. et all. (2000), Fundamente GIS, Editura H.G.A., Bucureşti. Zăvoianu, I. (1985), Morphometry of Drainage Basins, Elsevier, Amsterdam – Oxford –

New York – Tokyo. Zăvoianu, I. (1997), Rocks and the Morphometrical Dimensioning of Drainage Basins,

Rev. Roum. Géogr. 41, Editura Academiei Române, Bucureşti. Zăvoianu, I., Grecu, Florina, Herişanu, Gh., Marin Cornelia (2004), Rolul rezistenţei

rocilor în dimensionarea unor elemente morfometrice ale reţelei hidrografice din Bazinul Slănicul Buzăului, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 7/2004, Bucureşti.

74

Page 75: geografie anale

75

EVOLUŢIA BLOCULUI TECTONIC AL MĂRII NEGRE REFLECTATĂ ÎN ASPECTELE ACTUALE ALE REŢELEI

HIDROGRAFICE DIN PARTEA DE SUD-EST A ROMÂNIEI

Lucica NICULAE∗

Concepte-cheie: seismicitate, morfotectonică, ruptură de pantă. Key words: seismicity, morphotectonics, knick-point. The Evolution of the Black Sea Tectonic Block Reflected in the Present Day Features of the Stream System on the Territory of South-East Romania. Eternal Black Sea tectonic block (specifically its part located within the territory of Romania) is investigated as a distinct tectonic and structural unit, because of its exceptionally active geodynamics, discernible especially at its extremities (the Carpathians ArcBend and the Black Sea shelf). The present paper attempts to sketch the morpho-tectonic evolution of the Black Sea block in relationship with the adjoining units and with the faults and fractures – subject to various dynamics – that bring them into contact. The main directions of the stream system existing in SE Romania are a result of these units evolution during the geological periods.

INTRODUCERE Blocul Tectonic al Mării Negre a rezultat în urma proceselor tectonice de

subasment, desfăşurate pe fondul contactului dintre Placa Euro-Asiatică şi Placa Africană. Placa Africană a fost încălecată de cea Euro-Asiatică, proces în urma căruia a luat naştere lanţul muntos Alpino-Carpato-Himalayan. Contactul a fost însoţit de fragmentarea frunţilor plăcilor, în microblocuri cu dinamică complexă (ciocniri, încălecări, rotiri axiale, afundări etc.) impusă de flotabilitatea acestora, caracteristică dată de ramurile ascendente ale curenţilor de convencţie din Astenosferă.

Formarea şi dezvoltarea reţelei hidrografice este strâns legată de formarea Munţilor Carpaţi. Morfotectonica regională se reflectă în adaptarea reţelei de drenaj la condiţiile tectono-structurale specifice zonei respective.

Dinamica cea mai activă, înregistrându-se în zona de Curbură a Carpaţilor, inclusiv în zona de Vorland, a atras după sine o dezvoltare şi o orientare tipică a reţelei hidrografice, un exemplu în acest sens este zona de subsidenţă maximă suprapusă în cea mai mare parte a Câmpiei Siretului Inferior. Datele geologice care au susţinut această ipoteză sunt: grosimea diferită a sedimentelor ce alcătuiesc cuvertura sedimentară, contactul dintre formaţiuni diferite ca vârstă,

∗ Institutul de Geodinamică al Academiei Române.

Page 76: geografie anale

76

structură, textură etc., şi nu în ultimul rând, prezenţa faliilor, existenţa acestora fiind dovedită prin activitatea seismică, care însoţeşte fiecare linie tectonică.

ASPECTELE MORFOTECTONICE ALE BLOCULUI

TECTONIC AL MĂRII NEGRE Conform opiniei lui Bobrinskii, Blocul Tectonic al Mării Negre a rezultat în

urma unui proces tectonic complex, produs între următoarele plăci: Placa Arabă, Placa Turcă, Placa Egeeană, Placa Iraniană, Placa Caspică de Sud şi Placa Mării Negre.

În cadrul acestui sistem morfotectonic, Blocul Mării Negre se deplasează spre NE cu o viteză mai mare decât plăcile mai sus menţionate. Deschiderea unor paleorifturi a determinat forma arcuită a bazinului Mării Negre, cu tendinţa de comprimare spre S.

Fragmentarea tectonică din spaţiul bazinului Mării Negre s-a continuat şi pe teritoriul românesc prin intermediul unui sistem de falii de natură crustală, profundă, de decroşare1, fiind descoperite în ultimul mileniu prin înregistrarea activităţii seismice desfăşurate de-a lungul lor (Visarion, 2001). Faliile din partea de SE a teritoriului României sunt: falia Sfântu Gheorghe, falia Peceneaga-Camena, falia Capidava-Ovidiu, falia Intra-Moesică; mai la N se află faliile Trotuşului şi Bistriţei.

Falia Peceneaga-Camena (FPC) aflorează pe aproape întreg segmentul Dunăre-Marea Neagră; constituie contactul actual dintre Orogenul Nord-Do-brogean şi Platforma Moesică, şi are un caracter de decroşare strike-slipe. Flancul N al faliei se deplasează spre NV cu o viteză mai mare decât cea a zonelor adiacente (Rădulescu et al., 1976; Săndulescu, 1980; Lăzărescu, Popescu, 1984; Visarion et al., 1988), ceea ce ar putea explica depresiunea accentuată din faţa sa şi seismicitatea observată din zona de Curbură a Carpaţilor Orientali. FPC joacă rolul unei margini de placă tectonică, reprezentănd un contact de tip transformant între microplaca Moesică şi Placa Est Europeană.

Falia Intramoesică (FIM) are o direcţie NV-SE, din aria Pânzei Getice până în zona Platoului Continental al Mării Negre; de asemenea, ea are un caracter transcrustal şi activ.

Falia Capidava-Ovidiu (FCO) are un caracter profund, blocul crustal delimitat de această falie şi falia Intra-Moesică suportând translaţii orizontale către NV, unde platforma s-a afundat către avanfosa carpatică şi s-au format elementele plicative (cuaternare) din aria de Curbură a Carpaţilor.

Studiile microtectonice întreprinse în zona de curbură au demonstrat că deplasarea totală a compartimentului platformic delimitat de FIM şi FPC către Carpaţi, desfăşurată în timpul fazei Valahe (1-2 milioane ani) este de cca 10-12 km, corespunzând cu rata medie de şariaj de cca 3 mm/an (Lăzărescu, Popescu,1984).

1 Falie de decroşare (strike-slipe fault), al cărei plan de deplasare este orizontal.

Page 77: geografie anale

77

CARACTERISTICILE REŢELEI HIDROGRAFICE DE PE SUPRAFAŢA BLOCULUI TECTONIC AL MĂRII NEGRE, CU PRIVIRE SPECIALĂ

ASUPRA ZONEI GEODINAMIC ACTIVE VRANCEA Datorită mişcărilor tectonice desfăşurate cu intensitate maximă la Curbura

Carpaţilor, în evoluţia reţelei hidrografice a intervenit o serie de schimbări reflectate în profilul longitudinal al văilor; elementele caracteristice ale acestor schimbări sunt rupturile de pantă, al căror număr este cu atât mai mare, cu cât mişcările au fost mai intense, de-a lungul erelor geologice. Pe baza acestor rupturi de pantă au fost reconstituite fostele funduri ale văilor (de exemplu, în cazul văii Putna, din cele 19 praguri identificate au fost luate în considerare doar 11 – formate în Pleistocenul superior-Holocen). Cele mai numeroase au fost identificate la confluenţa bazinelor de ordinul 3, 4, 5 (de exemplu, confluenţa Putnei cu Pârâul Văsui, la cota de 320 m, şi confluenţa Putnei cu Pârâul Valea Rea, la cota 240 m).

Numărul de praguri existent de-a lungul profilelor longitudinale ale văilor din zona Vrancea, arată tot atâtea stări de echilibru în evoluţia reţelei hidrografice; apariţia dezechilibrelor determină modificarea gradientului de curgere, pe fondul mişcărilor de ridicare continuă, dar neuniforme, desfăşurate în această zonă.

În zona Vorlandului Carpatic există: conuri aluviale suprapuse, în zona afectată de mişcări lente subsidente şi cu amplitudine mică (zonele de debuşare ale pâraielor Coţatcu şi Oreavu); conuri aluviale decalate, formate pe fondul unei deplasări treptate a ariei de lăsare către interiorul câmpiei, rezultând conuri secundare (Şuşiţa, Putna, Slimiuc).

Studiile de morfologie tectonică efectuate în zona Vrancea au condus la identificarea unui sistem de falii, vizibile prin versanţii abrupţi existenţi în zona deluroasă subcarpatică, cum ar fi:

– falia Ţepa-Muncei-Păuleşti-Tulnici V-Soveja; se continuă şi la N de Valea Putnei-E vf. Ghindioasei-E Dl. Blănilor-E Dl. Grachilei-V Dogăria;

– falia Paltin-Nistoreşti-Vrâncioaia-Păuleşti-E Tulnici-Soveja, (E Dl. Sălcavu-E Dl. Dumei-E Dl. Dogăriei-Soveja);

– falia Ghebari-Năruja-Negrileşti-E Soveja (V Dealurilor: Dordoleni-Runca-Treistii-Câmpurilor);

– falia Ghebari-Prisaca-Topeşti-E Negrileşti-V Dl. Lozii (Dl. Cordoleni, V Dl. Căuşilor, V Dl. Răchitaşu).

Liniile tectonice active în prezent (fapt dovedit de prezenţa cutremurelor de pământ), ce separă sectoare de văi (Putna şi afluenţii săi), sunt puse în evidenţă de modificarea pantei albiei în profil longitudinal, cu implicaţii asupra proceselor din albii (de exemplu, schimbarea raportului albie unică – albie despletită în braţe).

Modificarea pantei de curgere, în urma şocurilor produse de cutremure (cele mai importante: martie 1977 şi august 1986), a fost analizată pe baza prelucrării datelor de la posturile hidrometrice zonale: Tulnici (T), Colacu (C) şi Boţârlău (B). Intervalul de date supus prelucrării aparţine perioadei 1959-1969 şi 1991. Valorile pantei de curgere i (‰) au fost comparate permanent cu debitul Q (m3/s) şi nivelul apei, cu lăţimea şi perimetrul udat al albiei.

Page 78: geografie anale

78

Tabelul 1. Gradientul de curgere, înainte şi după producerea cutremurelor din 1977 şi 1986 (staţiile – Tulnici, Colacu şi Boţârlău)

The evolution of the flow gradient, before and after earthquakes from 1977 and 1986 (Tulnici, Colacu and Boţârlău stations)

Tulnici (430m) Colacu (260m) Boţârlău (24m) Q

(m3/s) Panta i‰

Q (m3/s)

Panta i‰

Q (m3/s)

Panta i‰ înainte

0,5 2,5 1 după 10 1,5 5 3,4 10 0,5

înainte 1,4 3,2 1,7

MA

RTI

E 19

77

după 30 3,5 70 4,3 30 0,9 înainte 3 1,6 2,5 după 10 4,1 5 2,1 5 3

înainte 4,4 3,4 2,8

EVO

LUŢI

A P

AN

TEI

EVEN

IMEN

TUL

AU

GU

ST

1986

după 30 5,3 55 4,7 15 3,4 În general, după câteva luni de la producerea seismelor se constată o reducere

a pantei de curgere pentru majoritatea categoriilor de pantă. De exemplu, după mişcarea seismică din august 1986 se constată o reducere a pantelor mai mari de 5,3‰-5,6‰.

Reducerea pantei de curgere arată o revenire a altimetriei depresiunii subcarpatice la starea iniţială, deoarece această unitate este afectată de mişcări de ridicare cu amplitudine mai mică faţă de regiunile învecinate.

După un anumit interval de timp are loc o ajustare a pantei, revenind aproximativ la starea iniţială (pantele mai mari de 3,2‰ se reduc sensibil, în timp ce pantele mai mici cresc; în acest ultim caz, creşterea pantelor s-ar datora şi depunerii aluviunilor târâte).

Scăderea pantei de curgere s-ar datora accentuării mişcării de subsidenţă din Câmpia Siretului Inferior, iar revenirea la o pantă mai accentuată arată caracterul oscilator al mişcărilor scoarţei din acest sector al zonei geodinamic active Vrancea.

Modificarea gradientului curgerii după seismul din 1977 (prin creşterea acestuia în unele sectoare ale râului Putna) a avut drept consecinţă modificarea sensibilă a stării cursului de apă. Datorită vitezei de curgere şi a capacităţii de transport a cursului de apă a avut loc accentuarea eroziunii laterale, în tendinţa cursului de apă de a-şi adapta albia (lungimea ei) la debit. În urma acestui proces, a avut loc accentuarea şerpuirii albiei minore în unele sectoare, precum şi despletirea în braţe, ceea ce a condus la modificarea geometriei în plan a albiei minore şi majore a râului.

În urma acestor analize s-au diferenţiat următoarele sectoare ale văii râului Putna: 1. Sectorul montan – amonte de falia marginală a flişului, unde albiile

minoră şi majoră urmăresc sinuozităţile râului Putna (excepţie fac bazinetele depresionare Greşu şi Lepşa).

2. Sectorul Tulnici – aval de gura văii Slatina, datorită creşterii uşoare a gradientului cursului de apă, s-a produs o rectificare către un traseu rectiliniu a albiei majore (amonte de gura pârâului Satului), proces care a atras şi modificarea

Page 79: geografie anale

79

albiei minore, prin reducerea despletirii ei în braţe secundare (excepţie face zona de confluenţă Pr. Satului-V. Slatina, unde are loc o lărgire a albiei majore).

3. Sectorul aval de gura văii Slatina – confluenţa Putnei cu Zăbala, unde Putna are un traseu aproape paralel, cu structura geologică, dispusă între aliniamentele faliilor: Ghebari-Năruja-E Negrileşti-V Soveja şi Ghebari-Prisaca-E Topeşti-V Negrileşti-E Dl. Lozii. Aici s-au separat 2 subsectoare: v. Slatina-V Vâlcica, unde, pe seama creşterii gradientului curgerii, s-a produs accentuarea şerpuirii albiei majore; v. Vâlcica-confluenţa Putnei cu Zăbala, gradientul a rămas relativ constant, determinând despletirea intensă a albiei minore, însoţită de separări de ostroave între braţele secundare, determinând o lărgire a albiei majore.

4. Sectorul confluenţa Putna-Zăbala – localitatea Tichiriş, unde, datorită creşterii gradientului cursului, s-au produs abateri laterale ale celor două albii (majoră şi minoră). Urmările au constat în lărgiri locale ale albiei majore, rectificări ale traseului (tendinţa de accentuare a meandrelor), reducerea ca dimensiune a unor ostroave alipite frunţilor de terasă ce vin în contact diret cu lunca, iar altele au fost complet distruse.

5. Sectorul Tichiriş-Oleşeşti, suprapus pe monoclinul de vârstă Miocen-Pliocenă, care înclină sub depozitele recente ale Câmpiei Siretului Inferior. În jumătatea situată în amonte, datorită creşterii gradientului în albia minoră au existat tendinţe de şerpuire, însoţită de lărgirea albiei majore; în jumătatea din aval, datorită gradientului redus, s-a produs o despletire accentuată a albiei minore, însoţită de izolări a numeroase ostroave (de cele mai multe ori mobile), între braţele secundare ale albiei minore.

CONCLUZII

Regiunea de SE a teritoriului românesc este una dintre cele mai studiate

regiuni geografice din România datorită dinamicii sale deosebit de active, cu punct maxim de desfăşurare în zona seismogenă Vrancea.

Deplasarea Blocului Tectonic al Mării Negre către Curbura Carpaţilor se realizează pe un aliniament de falii, însoţit de numeroase epicentre de seisme normale şi intermediare. În zona Vrancea, fruntea blocului se rupe în bucăţi (lespezi) ce sunt antrenate într-o mişcare lentă de afundare în Astenosferă; pătrunderea lor nu este uniformă, ele fiind însoţite frecvent de ciocniri, frecări, a căror energie este eliberată sub forma cutremurelor de pământ.

Mişcările tectonice regionale s-au reflectat îndeosebi în aspectul reţelei hidrografice existente în partea de SE a teritoriului Romăniei. Analiza microreliefului existent de-a lungul profilelor longitudinale ale văilor principale şi secundare, corelată cu desfăşurarea unor evenimente deosebite (seismele), a constituit o nouă direcţie în studiul complex de geodinamică regională.

Page 80: geografie anale

80

BIBLIOGRAFIE

Beşuţiu, L., Zugrăvescu, D. (2004), Geophysical Considerations on the Black Sea Opening and its Seismo-Tectonic Consequences, Rev. Roum. Géophysique, 48, p. 1-74, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Bobrinski, V. M., Makarescu, V. S., Poliata, I. A. (1990), Gheodinamiceskaia priroda promejutocinih seismiceskih ociagov zonî Vrancea, Vostocinîh Carpatî, Gheotektonika, 2, 63-79.

Coteţ, P. (1971), Geomorfologie cu elemente de Geologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Grumăzescu, H. (1973), Subcarpaţii dintre Câlnău şi Şuşiţa. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Posea, Gr. (1967), Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice, Lucr. Ştiinţ. ale Inst. Ped. Oradea, I.

Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974), Relieful României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Săndulescu, M. (1980), Sur certains problèmes de la corrélation des Carpates Orientales Roumaines avec les Carpathes ucrainiennes, D. S. Inst. Geol. Geofiz., LXV, 5.

Visarion, M., et al. (1988), Contributions à la connaissance de la structure profonde de la plate-forme Moesiene en Roumanie, St. Tehn. Econ., D (Geofiz.), p. 211-222.

Visarion, M. P., et al. (2001), Fracturi transcrustale pe teritoriul României, Studii şi Cercetări de Geofizică, Tomul 39, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Zugrăvescu, D., Polonic, G., Horomnea, M., Dragomir, V. (1998), Recent Vertical Crustal Movements on the Romanian Territory Major Tectonic Compartments and Their Relative Dynamics, Rev. Roum. G.G.G., Géophysique, 42, 3-14.

Page 81: geografie anale

81

EVALUAREA EROZIUNII SPECIFICE CU AJUTORUL INDICILOR DE RAVENARE ÎN BAZINELE SUBCARPATICE ŞI PIEMONTANE

AFERENTE ARGEŞELULUI

Valentin TEODORESCU*

Concepte-cheie: eroziune, indici de ravenare, bazine subcarpatice şi piemontane. Key words: erosion, gullying indexes, Subcarpathian and piedmont bassins. Assessement of Specific Erosion by Means of Gullying Indexes in the Subcarpathian and Piedmont Basins of Argeşel River. The marked dynamics of erosion processes in these basins are triggered by natural factors (lithology, neotectonic movements, erosion – producing rains etc) and human activity (deforestation, agricultural works which overlook measures against erosion) seen in the density of gullies. High relief energy values are recorded in the torrential basins of Subcarpathian and piedmont hills. The study of morphometric characteristics in 9 torrential basins belonging to the Argeşel has revealed the following gullying indexes: density of gullying (Dre) and gullying index by torrential basins (Ire). Correlating gullying index values by torrential basins (Ire) with specific erosion values (t/ha) at 10% assurance shows a very close relationship between the two in the respective area.

CARACTERISTICILE MORFOLITOLOGICE

Studiul bazinului hidrografic Argeşel arată o coborâre generală a reliefului din

sectorul subcarpatic, unde dealul Măţău atinge 1018 m altitudine absolută, la cca 400 m în sectorul piemontan, deşi energia de relief nu prezintă o diminuare treptată de la nord la sud. În sectorul subcarpatic se întâlnesc numeroase bazine torenţiale cu energie de relief de 300-400 m. De la Boteni în aval, numai două bazine torenţiale sunt consecvente şi foarte alungite şi ajung la o energie de relief de 350 m. Celelalte bazine hidrografice torenţiale au valori ale energiei reliefului cuprinse între 150-300 m, până la Bârzeşti, de unde energia de relief scade la 100-150 m (fig. 1).

Dealurile subcarpatice ale Argeşelului sunt dezvoltate pe depozitele oligocenului, reprezentate prin facies şistos argilo-marnos, dispuse discordant pe calcare eocene, depozite helvetiene, având în bază conglomerate cu intercalaţii nisipoase, micacee şi marno-argiloase cenuşii şi roşcate, iar la suprafaţă o alternanţă de depozite nisipo-grezoase; depozite ponţiene şi daciene constituite din alternanţe de argile marnoase cu cărbuni în bază, precum şi nisipuri, pietrişuri, la partea superioară.

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 82: geografie anale

836

757

Nămăeşti

Bilceşti

Vf. Cireşu895

SuslăneştiVf. M ţă ău

1019

Vf. Groapa Oii950

Coceneşti

Vf. C ţei745ărpini

Vf. Vărtoapele790

Lucieni775

Vf. Perilor745

685

Vf. Obaiţa692

Vf. Huluba577

Dl. Tifeşti511 Davideşti

527

Conţeşti

Colibaşi

Boteni

574

Bârzeşti

R. Târg

ului

R. D

oam

nei

R. A

rgeş

el

Hârtieşti

L E G E N D Ă

< 100 m

101 - 150 m

151 - 200 m

201 - 250 m

251 - 300 m

301 - 350 m

351 - 400 m

0 1 2 3 km

Fig. 1. Harta energiei de relief pe bazinele torenţiale aferente Argeşelului Map of relief energy in the torrential basins of the Argeşel River

82

Page 83: geografie anale

83

De asemenea, apar depozite romaniene reprezentate printr-un complex de marne verzui, argile cenuşii-verzui şi nisipuri gălbui-cenuşii (Mihăilă, 1971).

La nord de localitatea Hârtieşti, odată cu intrarea în Piemontul Getic, constituţia litologică este mult mai uniformă, predominând orizonturile litologice, cunoscute sub denumirea de strate de Cândeşti de vârstă willafranchiană. Orizontul din bază este constituit din nisipuri grosiere, pietrişuri şi bolovănişuri (Liteanu, 1967). Depozitele Pleistocenului superior sunt reprezentate prin proluviile teraselor, iar Holocenul, format din pietrişuri, nisipuri şi depozite loessoide, este întâlnit de-a lungul văii, aproape pe tot parcursul formând lunca actuală.

ERODABILITATEA SOLURILOR ŞI UTILIZAREA TERENURILOR Dealurile subcarpatice prezintă o energie de relief mai accentuată pe un substrat

litologic format, în special, din argilă, marne argiloase, alături de care apar şisturi marnoase şi marno-grezoase. Solurile din bazinul Argeşului, în funcţie de susceptibilitatea la eroziune, se încadrează în cele cinci clase de erodabilitate de la soluri slab erodabile la soluri extrem de puternic erodabile (Teodorescu, 2000).

În bazinele hidrografice din dealurile subcarpatice ale Argeşelului situate între Bilceşti şi Boteni (Valea Măţăului, Valea Aniniş şi Valea Cireşului) ca şi în cele situate între Boteni şi Hârtieşti (Valea Balabanilor şi Valea Păducelului) solurile sunt puternic erodabile.

În sectorul piemontan predomină o varietate de soluri brune de pădure în asociere cu regosoluri şi erodisoluri, puternic şi foarte puternic erodabile, atât pe versanţii Argeşelului, cât şi în interiorul interfluviilor (Teodorescu, 2004).

În sectorul dealurilor subcarpatice, pădurile au fost înlocuite pe mai mult de 50% cu livezi, fâneţe şi păşuni, iar în dealurile piemontane, suprafeţele agricole ocupă mai mult de 60% din teritoriu.

MATERIALUL ŞI METODA DE CERCETARE

Problemele complexe privind amenajarea bazinelor torenţiale cu lucrări de

protecţie antierozională au determinat o serie de cercetări asupra proceselor de degradare, în special, a terenurilor cu folosinţă agricolă. Formaţiunile eroziunii în adâncime (actuale) se dezvoltă pe versanţii în cadrul reţelei hidrografice sau chiar pe talvegul acesteia. Dintre formaţiunile eroziunii în adâncime, ravenele care depăşesc 2,5-3,0 m adâncime, o lăţime de zeci de metri (ajungând la valori de 80-100 m) şi lungimi de sute de metri până la câţiva kilometrii, reprezintă principalele furnizoare de materiale erodate. Valoarea eroziunii specifice datorată proceselor de ravenare şi alunecare, produse între anii 1975-1982 în bazinul Argeşului, a fost estimată la 16.1 t/ha/an (Moţoc, 1982).

Cercetările efectuate asupra ravenării s-au desfăşurat pe 9 bazine torenţiale aferente Argeşelului în sectorul subcarpatic şi piemontan, şi au avut în vedere determinarea: elementelor geometrice ale ravenelor, gradului de încărcare cu aluviuni, panta longitudinală a talvegului şi elementelor de litologie.

Page 84: geografie anale

Determinarea elementelor geometrice ale ravenelor s-a realizat prin măsurători şi ridicări topografice, la care s-a adăugat studiul fotogramelor pe bazinele torenţiale din sectorul subcarpatic şi piemontan al Argeşelului realizat pentru cerinţele de proiectare a lucrărilor antierozionale de către ISPIF (Laboratorul de Combatere a Eroziunii Solului). Densitatea ravenării (Dre) pe bazinul torenţial este reprezentată de lungimea ravenei (L), raportată la suprafaţa bazinului (Fb).

Indicele de ravenare (Ire) pe bazinul torenţial rezultă din raportul între suprafaţa totală a ravenei din bazin (Fr) şi suprafaţa bazinului torenţial (Fb).

ANALIZA REZULTATELOR

Cercetările au fost efectuate pe 9 bazine torenţiale, din care: trei bazine (Valea

Măţăului, Valea Aniniş şi Valea Cireşului) sunt situate în sectorul Bilceşti-Coceneşti, alte două bazine (Valea Balabanilor şi Valea Păducelului) în sectorul Boteni-Hârtieşti şi patru bazine (Valea Ilalei, Valea lui Topor, Valea Albinei şi Valea Huiasei) în sectorul Hârtieşti-Bârzeşti.

Corelaţia dintre indicele de ravenare şi eroziune

y = 1828.6 x - 3.3792R2 = 0.9059

05

1015202530354045

0,000 0,005 0,010 0,015 0,020 0,025

t/ha

indice de ravenare

T/ha/an

Fig. 2. Corelaţia dintre indicele de ravenare (Ire) şi eroziune (t/ha/an)

pe bazinele torenţiale aferente Argeşelului Correlation between the Gulling Index (Ire) and Erosion (t/ha/an)

in the Torrential Basins of the Argeş River Datele obţinute din măsurătorile de teren au permis obţinerea valorilor densităţii

ravenării (Dre) şi a indicelui de ravenare (Ire) pentru fiecare bazin torenţial (Tabelul 1). Se remarcă valorile mari ale indicelui de ravenare (Ire) pe bazine torenţiale cu suprafaţa între 1-5 km2, în condiţiile unor depozite litologice cu rezistenţă redusă la eroziune şi a unei energii de relief de 250-400 m. Datele obţinute din determinările experimentale asupra lungimii malurilor active din reţeaua hidrografică a fiecărui bazin torenţial, a suprafeţei active a versanţilor, a tipului de substrat litologic, a compoziţiei granulometrice a materialului transportat, au permis evaluarea eroziunii specifice (t/ha/an). 84

Page 85: geografie anale

Tabe

lul 1

. Car

acte

ristic

ile li

tolo

gice

, ind

icii

de ra

vena

re şi

val

orile

ero

ziun

ii pe

baz

inel

e to

renţ

iale

afe

rent

e A

rgeş

elul

ui

Lith

olog

ical

feat

ures

, gul

lyin

g in

dexe

s and

spec

ific

eros

ion

valu

es in

the

torr

entia

l bas

ins o

f the

Arg

eşel

Riv

er

85

Page 86: geografie anale

86

Corelarea indicilor de ravenare (Ire) cu eroziunea specifică pentru fiecare bazin torenţial, ne indică o legătură strânsă între suprafaţa ravenelor şi eroziune, fapt ce confirmă aportul deosebit de mare al eroziunii în adâncime, produs pe ravene (Fig. 2).

Evoluţia rapidă a ravenelor în bazinele torenţiale şi aportul lor mare la valoarea eroziunii, contribuie la degradarea versanţilor şi reducerea suprafeţelor cu utilizare agricolă.

CONCLUZII

Cercetările efectuate în bazinele subcarpatice şi piemontane aferente

Argeşelului evidenţiază: – o valoare mare a eroziunii datorată ravenelor situate pe depozite friabile în

condiţiile unei valori mari a energiei de relief; – o contribuţie importantă la volumul de materiale efluente ajunse în râul

Argeşel o au bazinele torenţiale cu suprafeţe de până la 5 km2; – pentru diminuarea proceselor intense de eroziune pe ravene se impun lucrări

de protecţie antierozională (baraje din anrocamente) şi limitarea despăduririi versanţilor pentru reducerea scurgerilor lichide.

BIBLIOGRAFIE

Liteanu, E. (1967), Pietrişurile de Cândeşti sau strate de Cândeşti. O contribuţie la studiul stratelor de Cândeşti, „Studii Tehnice şi Economice” seria E, nr. 5, Bucureşti.

Mihăilă, N. (1971), Stratigrafia depozitelor pliocene şi cuaternare dintre Valea Oltului şi Valea Vâlsanului, „Studii Tehnice şi Economice”, Seria J, nr. 7, Bucureşti.

Moţoc, M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului în RSR, „Buletinul Informativ al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice”, 12, p. 47-65, Bucureşti.

Teodorescu, V. (2000), Procese actuale de denudare a reliefului deluros din Bazinul Argeşelului şi metode de protecţie a versanţilor, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 3, p. 35-42.

Teodorescu, V. (2004), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Teodorescu, V. (2005), Degradarea solurilor şi formarea crustei sub acţiunea poluării cu pulberi industriale pe versanţii Argeşelului, Analele Universităţii Spiru Haret, nr. 6/ 2003, Bucureşti, p. 25-30.

Page 87: geografie anale

87

CONSIDERAŢII ASUPRA FACTORILOR CLIMATICI DETERMINANŢI AI SCURGERII ÎN DOBROGEA

Dacian Constantin TEODORESCU∗

Concepte-cheie: Dobrogea, scurgere, factori climatici. Key words: Dobruja, flow, climatics factors. Some Considerations About Flow Decisive Climatic Factors in Dobruja. For Dobruja in general, there are characteristic a very short period of hydrological phenomena precipitations and flow values. These are the most reduced throughout the country. In this analysis, we insist only on those elements having a major role in formation, evolution and characteristic water resources such as: precipitations, air temperature, frost phenomena, meteorologycal drought period, snow pack and wind regime. From the hydrological water balance point of view, we can analyze local sources from the watersupply aspect which are necessary to take out of Dobruja (from the Danube River). For this reason it is necessary to establish some exploatation roles.

Condiţiile climatice au rol determinant în formarea şi distribuţia resurselor de

apă şi în evoluţia tuturor proceselor şi fenomenelor hidrologice. Ca urmare a poziţiei sale geografice, între Dunăre şi Marea Neagră, la interferenţa pe un spaţiu restrâns a maselor de aer estice, sudice şi vestice, altitudinea redusă (sub 500 m), covorul vegetal ierbos, arealul redus şi dispersat de pădure, Dobrogea beneficiază, în ansamblul său, de specificul climatului de stepă, cu un pronunţat caracter continental (media anuală a temperaturilor fiind de 11°C, iar precipitaţiile de 400 mm/an). Pe acest fond climatic general, condiţiile locale de relief, prezenţa văii Dunării, a Mării Negre şi a cuvetelor lacustre adiacente au generat topoclimate distincte (Geografia României I, 1983).

Pentru a se evidenţia principalele particularităţi de ordin climatic din bazinele hidrografice tributare Dunării şi Litoralui au fost examinate, prelucrate şi interpretate date de la staţiile meteorologice şi posturile pluviometrice din arealul studiat, precum şi din zonele limitrofe. Majoritatea datelor utilizate aparţin însă staţiilor meteorologice Adamclisi, Basarabi (Mulfatlar), Cernavodă, Constanţa, Hârşova, Horia, Mangalia şi Medgidia. Intervalul de observaţii considerat a fost 26 de ani (1970-1995), cu excepţia staţiilor Cernavodă (1986-1995), Horia (1988-1995) şi Basarabi (1970-1986). În analiza realizată s-a insistat numai asupra elementelor care au un rol major în formarea, evoluţia şi caracteristicile resurselor de apă, şi anume: temperatura aerului, îngheţul, precipitaţiile atmosferice, secetele meteorologice, stratul de zăpadă şi regimul eolian.

∗ D. A. Constanţa.

Page 88: geografie anale

88

Se poate menţiona existenţa zonalităţii verticale a elementelor bilanţului hidrologic, a precipitaţiilor, scurgerea mai ridicată în partea vestică a Dobrogei şi aproape exclusiv subterană pe multe dintre sistemele de văi din sudul podişului. Cantitatea medie a precipitaţiilor căzute, înregistrate în perioada (1896-1915; 1921-1965), a fost de 360 mm la Sulina, 349 mm la Cogealac şi 513 mm la Atmagea. Pentru perioada (1972-1995) scurgerea medie anuală înregistrată variază teritorial între 15-190 mm.

Tabelul 1. Bilanţul hidrologic şi debitele medii ale râurilor din Dobrogea în perioada (1972-1995)

Hydological water balance and mean discharge of Dobruja rivers in the (1972-1995) period

Bazinul de recepţie

Nr. crt. Staţia Râul

Supr. (kmp)

Altitu-dinea (m)

Perioada ani

Qo (mc/s)

Xo (mm)

Yo (mm)

Zo (mm)

1. Poşta Teliţa 58 210 1972 -1995 0.065 404 35 369 2. Hamcearca Taiţa 102 210 1972 -1995 0.047 426 15 412 3. Satu-Nou Taiţa 560 151 1978 -1995 0.410 351 23 328 4. Casimcea Casimcea 78 263 1972 -1995 0.089 308 36 272 5. Casian Casimcea 588 158 1972 -1987 0.788 336 42 294 6. Cheia Casimcea 518 163 1988 -1995 0.756 447 46 401 7. Corbu Corbu 36 65 1972 -1995 0.093 378 81 297 8. Lumina V. Neagră 17 53 1983 -1995 0.101 371 187 184 9. Saraiu Topolog 260 181 1977 -1995 0.323 359 39 320

10. Albeşti* V. Albeşti 326 160 1972 -1995 0.209 443 20 423

*prelucrare după datele ANM, ANHGA şi DADL (adaptare după Ujvari, 1972) unde: Q0 – debitul mediu multianual; X0 – cantitatea medie de precipitaţii;

Y0 – stratul scurs multianual; Z0 – evapotranspiraţia.

PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE Precipitaţiile atmosferice, ca principala sursă de alimentare a unităţilor acvatice

de suprafaţă şi subterane şi regimul lor de variaţie, prezintă o importanţă majoră în studierea resurselor de apă. Astfel, în sectorul înalt cad în medie peste 450 mm pe an, în timp ce în sectorul cu altitudini mai scăzute (nivelul mării) cantitatea de precipitaţii este mai mică 350,0 mm. Creşterea pluviozităţii o dată cu altitudinea este evidenţiată de distribuţia valorilor (Tabelul 1).

Distribuţia lunară şi anotimpuală a precipitaţiilor este dependentă de frecvenţa şi de gradul de dezvoltare a sistemelor barice ce acţionează asupra bazinelor hidrografice tributare Dunării şi Litoralului şi de intensitatea proceselor termoconvective locale.

În sectorul înalt, regimul precipitaţiilor are valori cuprinse între 19,7 mm (ianuarie) şi 66,1 mm (iunie). În sectorul altitudinilor joase (nivelul mării) prezintă, de asemenea, două minime: una de iarnă (ianuarie 23,2 mm) şi una de toamnă

Page 89: geografie anale

89

(septembrie 28,0 mm), în timp ce maximul se produce în lunile iunie (43,2 mm) şi noiembrie (47,3 mm) la Constanţa.

Anotimpul cel mai ploios este vara, când cad între 26,9% la Mangalia şi 35,0% la Hârşova din cantitatea anuală de precipitaţii. Primăvara şi toamna se înscriu cu ponderi mai reduse, ce oscilează între 23,4-29,3% (la Basarabi şi Cernavodă) şi 20,6-29,3% (la Hârşova şi Mangalia). Cel mai secetoas sezoan este iarna (sub 20%).

O caracteristică importantă a regimului pluviometric, cu implicaţii deosebite asupra scurgerii, o reprezintă cantităţile maxime de apă căzute în 24 de ore care pot atinge intensităţi maxime între 1,0-4,8 mm/min. Cele mai puternice ploi torenţiale din perioada analizată au fost semnalate pe data de 14-20.VI.1992 Urluia (Urluia) cu intensitatea de 1,0 mm/min; pe data de 10-12.VI.1985 Pantelimonu (Cartal) cu intensitatea de1,2 mm/min; pe data de 26-29.VII.1982 Băltăgeşti (V. Dunărea) cu intensitatea de 0,80 mm/min şi pe data de 4-6.X.1972 Corbu (V. Corbu) cu intensitatea de 4,8 mm/min.

Se disting astfel, doi poli bogaţi în precipitaţii, şi anume: primul în partea nordică a Hârşovei (zona Atmagea 510 mm) şi al II-lea în partea sudică, în pod. Oltinei (Ion Corvin 457 mm).

În perioada noiembrie-martie se disting două subperioade: prima noiembrie – ianuarie mai umedă şi a II-a februarie-martie mai uscată, precipitaţiile sunt de natură frontală, în Dobrogea de Sud ele sunt influenţate de condiţiile termice şi de carst.

Grosimea stratului de zăpadă este în general redusă, prezentând diferenţieri regionale pe direcţiile nord-sud şi est-vest. Valoarea grosimii medii variază de la câţiva cm (5-7 cm) în Delta Dunării şi în extremitatea sudică a litoralului, ajungând către vest şi nord-vest la câţiva zeci de cm (20-40 cm), (Popovici, 1984).

TEMPERATURA AERULUI ŞI ÎNGHEŢUL

Dependentă în mare măsură de frecvenţa şi persistenţa maselor de aer cu diferite

origini, precum şi de particularităţile suprafeţei active subadiacente, temperatura aerului prezintă o mare variabilitate spaţio-temporală. Această variabilitate este reflectată şi în regimul hidrologic al apelor de suprafaţă şi subterane, în conţinutul chimic şi în termica unităţilor acvatice.

Distribuţia spaţială neuniformă a temperaturii aerului pe teritoriul bazinelor hidrografice tributare Dunării şi Litoralului este generată de diferenţele altitudinale. Temperatura medie anuală a aerului scade odată cu creşterea altitudinii, de la 11,4°C (Mangalia) şi 11,6°C (Constanţa), la 10,7°C (Adamclisi) şi 10,6°C (Horia).

Variabilitatea temporală a regimului termic al aerului este evidenţiată foarte bine de valorile temperaturilor medii lunare. Astfel, pe întregul spaţiu al bazinelor hidrografice tributare Dunării şi Litoralului, cele mai mari temperaturi se înregistrează în lunile de vară cu valori medii între 19,5°C la Mangalia şi 22,9°C la Cernavodă. Ele favorizează intensificarea proceselor de evaporaţie şi evapotranspiraţie, ceea ce conduce la diminuarea scurgerii lichide a râurilor şi a rezervelor de apă din sol. Temperaturile scăzute din timpul iernii (ce coboară până la -0,8°C la Hârşova şi 0,0°C la Horia) au drept consecinţă producerea fenomenelor de îngheţ şi stocarea unei importante cantităţi de apă în stratul de

Page 90: geografie anale

90

zăpadă. Încălzirile temporare, datorate pătrunderii până în această zonă a maselor de aer tropical-maritim, pot provoca viituri scurte de iarnă.

Primăverile sunt reci, verile sunt foarte călduroase, toamnele sunt prelungite şi relativ călduroase, iar iernile sunt moderate termic. Perioada fără fenomene de îngheţ este între 200-230 zile, litoralul remarcându-se cu circa 240 zile. Primăvara este timpurie, dar prin procesul de încălzire o parte din căldura uscatului este consumată de mare – litoralul având în continuare zile reci.

Numărul de zile de vară, în care tmax ≥ 25°C, este de 70 zile la Constanţa. Numărul de zile tropicale variază între: 20-30 zile în Dobrogea de Nord; peste 40 în Dobrogea Centrală şi 40 în Dobrogea de Sud. În partea sudică se conturează încă un sector cu temperaturi medii anuale sub 11°C, ceva mai izolat. În Dobrogea de Sud se înregistrează, în totalitate, ca şi pe latura maritimă a Dobrogei Centrale şi Nordice, valori anuale ale temperaturii de peste 11°C. Fenomenul se manifestă şi în Deltă şi trebuie remarcat faptul că valorile izotermelor anuale se micşorează, ca valoare, pe măsură ce creşte distanţa faţă de litoral şi altitudinea reliefului (Popovici, 1984).

În concluzie, diferenţierile termice din Dobrogea, care se produc pe fondul regimului anual de tip temperat-continental, cu minima în luna ianuarie şi maxima în luna iulie, se datorează bilanţului caloric diferit al celor două componente majore ale suprafeţei active ce se întâlnesc aici: apa marină şi întinderea terestră.

SECETELE

Un fenomen meteorologic cu implicaţii deosebite asupra regimului hidrologic al

râurilor şi în general asupra resurselor de apă, îl reprezintă secetele. Deşi în tot arealul bazinelor studiate, tributare Dunării şi Litoralului precipitaţiile se înscriu între 350-510 mm, datorită repartiţiei lor neuniforme în timpul anului, în sectoarele inferioare ale râurilor se produc frecvent secete care conduc, la diminuarea debitelor până la secare şi creşterea adâncimii nivelului piezometric.

Dintre acestea, lunile iulie, august şi septembrie, în 50% din cazurile luate în considerare, au tendinţa de a fi luni aride, iar în 50% din cazuri sunt chiar luni aride. Fenomenul este vizibil cu precădere la staţiile, din jumătatea vestică, mai puţin la cele din partea estică a podişului dobrogean, unde precipitaţiile ating 25-45 mm, tempe-ratura aerului are peste 21°C şi evapotranspiraţia circa 300 mm, sub necesarul de apă pentru activitatea fiziologică a plantelor.

STRATUL DE ZĂPADĂ

Resursele de apă din bazinele hidrografice tributare Dunării şi Litoralului şi regimul

lor hidrologic sunt influenţate într-o mare măsură şi de cantităţile de apă stocate în stratul de zăpadă. Acesta se constituie într-un veritabil rezervor care alimentează intens râurile în perioada de primăvară, generând faza de ape mari. Cantităţile cele mai mari de apă cantonate în stratul de zăpadă se acumulează în sectorul înalt al bazinelor (Munţii Măcin în nord şi Podişul Oltinei în sud). Deşi numărul mediu anual al zilelor cu precipitaţii solide este sub 30 zile, solul este acoperit mai ales în zonele împădurite. Stratul de zăpadă

Page 91: geografie anale

91

este discontinuu, făcând aproape imposibilă determinarea unei valori medii. Grosimea lui este în strânsă dependenţă cu cantităţile căzute, cu caracteristicile ninsorilor şi cu unităţile de relief. Numărul mediu lunar al zilelor de iarnă este de 5-6 zile pe litoral, până la 10 zile în interiorul Dobrogei de Sud.

Zilele de îngheţ marchează acelaşi contrast termic dintre apele Mării Negre şi partea continentală a Dobrogei de Sud. Numărul maxim anual de zile cu temperaturi minime ≤ 0°C a fost de 79 de zile la Mangalia, 85 de zile la Constanţa, 101 de zile la Medgidia şi Adamclisi şi 114 zile la Hârşova. Maximul anual de zile cu temperaturi minime mai mici de 0°C se realizează în luna ianuarie pe litoral şi variază între 17-20 de zile şi 24-25 la staţiile de pe uscat.

În consecinţă, cele mai importante rezerve de apă cantonate în stratul de zăpadă sunt în zona montană şi ele contribuie la alimentarea bogată a reţelei de râuri din sectorul superior al bazinelor.

FENOMENE ATMOSFERICE DEOSEBITE

Viscolul, fenomen meteo-climatic specific perioadei de iarnă, are o frecvenţă

foarte redusă, în medie 3-5 zile pe an. Se manifestă mai ales în partea estică a Dobrogei, datorită vitezei vântului care depăşeşte viteza de 20-25 m/sec şi care spulberă zăpada (februarie 1954). Celelalte fenomene ca poleiul, chiciura, bruma, ceaţa, deşi prezente un număr mic de zile, nu au mare relevanţă pentru regimul hidrologic al resurselor de apă.

Fenomenele oranjoase (tunete şi fulgere) se produc în circa 20 de zile pe an pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării. În interiorul regiunii, numărul de zile creşte la 20-30 zile, cu frecvenţă foarte mare în intervalul mai-august.

VÂNTUL

Vântul prin acţiunea lui tinde să echilibreze contrastele barice apărute între

diferitele regiuni, provoacă variaţii neperiodice ale celorlalţi parametri meteorologici, intensifică evapotranspiraţia, dirijează morfologia superficială a stratului de zăpadă, influenţând astfel indirect procesele şi fenomenele hidrologice.

Regimul eolian din bazinele tributare Dunării şi Litoralului este determinat de circulaţia principalelor mase de aer şi de particularităţile suprafeţei active subadiacente. Ca urmare a acţiunii factorului orografic, direcţia dominantă a vânturilor nu este aceeaşi pe întreaga suprafaţă a bazinului. În regiunea înaltă, la nivelul culmilor (la staţia Adamclisi) predomină circulaţia dinspre nord-vest, vest şi sud cu frecvenţe aproximative egale: 12,5%; 13,1% şi 10%. Calmul reprezentând 22,7%. Pentru Basarabi predomină direcţia nord-vest, vest şi nord cu frecvenţe de 11,7%; 15,3% şi 10,4%. Calmul reprezentând 30,5%. La Cernavodă predomină nordul şi vestul cu frecvenţe de 15,2% şi 11,8%; celelalte direcţii deţin ponderi între 4÷10%. Calmul reprezentând 31%. La Constanţa predomină nordul, vestul şi sudul cu frecvenţe de 14,1%; 17,1% şi 12,6%. Calmul reprezentând 13%. La Medgidia predomină nord-vestul şi vestul cu frecvenţe de 12,1% şi 13,8%; celelalte direcţii deţin ponderi între 6÷9%. Calmul reprezentând 27%. La

Page 92: geografie anale

92

Mangalia predomină nord-vestul, vestul şi sud-estul cu frecvenţe de 16,3%; 21,0% şi 15,0%. Calmul reprezentând 14%. O particularitate importantă a regimului eolian din bazinele hidrografice tributare Litoralului sunt brizele marine.

Pentru latura dunăreană direcţiile predominante sunt din nord-vest şi nord-est (la Cernavodă 40%). În ianuarie, pe latura dunăreană cea mai mare pondere o au vânturile de la nord-est şi sud-vest, iar de pe faţa maritimă curenţii de aer de la nord şi vest; în iulie, în cadrul litoralului, aşa cum rezultă din datele de la Constanţa şi Mangalia frecvente sunt direcţiile sud-est şi nord, iar în sectorul dunărean cele de sud-est şi nord-est.

În Delta Dunării, iarna, predominante sunt direcţiile nord-estice, vara cea vestică. Perioada de calm atmosferic se manifestă în partea nordică mai ales toamna şi iarna (Unirea 28% toamna), iar în Deltă, vara, mai ales în august (Tulcea 41% şi Sulina 15%). De remarcat este că aici calmul care creşte dinspre ţărm spre interior. Iarna (decembrie-februarie) se înregistrează viteza medie cea mai mare îndeosebi în compartimentul maritim (Constanţa 8 m/sec), valorile maxime înregistrate au fost de peste 15 m/sec. Vitezele mari apar în orele de prânz, iar cele mici în primele ore ale dimineţii.

Brizele îşi desfăşoară acţiunea permanent în perimetrul de litoral românesc al Mării Negre – ca rezultat a contrastului dintre temperatura apelor şi regimul termic al uscatului continental.

În concluzie, se poate aprecia că bazinele hidrografice tributare Dunării şi Litoralului dispun de un potenţial climatic complex şi diversificat, ale cărui particularităţi sunt reflectate într-o măsură mai mare sau mai mică de regimul de evoluţie al tuturor proceselor şi fenomenelor hidrologice de pe teritoriul lor.

BIBLIOGRAFIE

Arghiriade, C. (1977), Rolul hidrologic al pădurii, Editura Ceres, Bucureşti. Breier, A. (1976), Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre studiu hidrogeografic,

Editura Academiei Române, Bucureşti. Bogdan, Octavia (1980), Potenţialul climatic al Bărăganului, Editura Academiei RSR,

Bucureşti. Gâştescu, P., Rusu, C. (1980), Evaluarea resurselor de apă din râuri şi amenajarea bazinelor

hidrografice în România, „Terra” nr. 2. Plătineanu, Cr., Mihăilescu, I. Fl., Seceleanu, I. (2000), Dobrogea – condiţiile pedoclimatice,

consumul şi necesarul apei de irigaţie pentru principalele culturi agricole, Editura Ex Ponto, Constanţa.

Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. * * * (1971), Râurile României – Monografie hidrologică, Institutul de Meteorologie şi

Hidrologie, Bucureşti. * * * (1968), Studii de hidrologie XXIII – Monografia hidrologică a râurilor şi lacurilor din

Dobrogea, Bucureşti. * * * (1983), Geografia României. I Geografia Fizică, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Page 93: geografie anale

93

CARACTERIZARE CHIMICĂ A APELOR DIN BAZINUL HIDROGRAFIC PRUT

Florin VARTOLOMEI∗

Concepte-cheie: bazinul hidrografic Prut, hidrochimie, mineralizare. Key words: Prut catchment, hydrochemical, mineralization. Some Aspects about Hydrochemical Properties in Prut Catchment. The last period of prelevations for hydrochemical properties in this hydrographical bassin has been made in spring and summer of 2002. Then, there were analized more then 40 parameters concerning the quality of water. Generally, in this catchment for the very degradated sectors about organical composition, the regime of oxygen indicators is primordially affected, especially by upper content in hard oxydable substances. This has indicated a predominant organical impurification of alohtone cause, as a mean effect by polluation sources distributed in an organized way in the entire Prut catchment.

CARACTERE GENERALE

Ultimele campanii de prelevare pentru caracterizarea hidrochimică a acestui

bazin hidrografic s-au executat în primăvara şi vara anului 2002, de către specialiştii din cadrul I.C.I.M. Bucureşti. Au fost urmăriţi 40 de indicatori fizici, chimici şi fizico-chimici de calitate a apei:

indicator fizico-chimic: pH-ul; indicator fizic: conductibilitate specifică; indicatori chimici, grupaţi astfel: parametri convenţionali:

– indicatorii despre regimul substanţei organice (CBO5, CCO-Mn, CCO-Cr); – indicatori care descriu alcalinitatea, duritatea, reziduul fix constant la 105ºC; parametri compoziţionali:

– indicatorul regimului de oxigen, RO (O2,); – indicatori ai gradului de mineralizare, GM, adică prin extensie, suspensiile

(în afară de conductibilitatea specifică şi reziduul fix constant la 105ºC) şi indicatori care descriu componenţii majori ai apei (cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi, calciu, magneziu, sodiu, potasiu);

– compuşii biogeni (indicatori de eutrofizare) ai apei (NH4+, NO3

-, NO2-, N

total, PO43-, P total);

– indicatori specifici de impurificare (CN-, fenoli, produse petroliere, izomeri HCH şi DDT, detergenţi anion-activi, Fe, Mn, Zn, Cu, Cr, Cd, Pb, Hg, Al, Mo).

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 94: geografie anale

În studiul de faţă s-a acordat o atenţie deosebită parametrilor compoziţionali, în special regimului de oxigen şi gradului de mineralizare, dar şi indicatorului fizico-chimic reprezentat de pH, precum şi indicatorilor de eutrofizare. Comparaţiile valorilor acestor indicatori s-au făcut faţă de standardul STAS 4706/72 prin care se stabilesc categoriile şi condiţiile tehnice de calitate a apelor de suprafaţă care sunt supuse mai uşor proceselor de impurificare (Pătroescu, Gănescu, 1980).

INDICATORII REGIMULUI DE OXIGEN

• Oxigenul dizolvat. Acest indicator a prezentat, în secţiunile de pe râul Prut, un

ecart al valorilor cuprins între 7,2-11,2 mg/l în primăvară şi 5,8-10,4 mg/l în vară (Fig. 1). Aceste valori se încadrează în general în limitele categoriei I după metoda de analiză STAS 6536-881, ceea ce indică o bună aerare a apelor râului Prut, chiar în sezonul cald. Se remarcă o tendinţă de scădere a conţinutului de OD în apă pe tronsonul inferior, după confluenţa cu Başeu, Jijia, Bahlui, afluenţi deosebit de impurificaţi cu compuşi uşor şi greu oxidabili. În tronsonul din aval de lacul Stânca-Costeşti se evidenţiază o diminuare a încărcării apei cu substanţe organice, ca efect atât al acţiunii de tamponare a lacului Stânca-Costeşti, cât şi datorită debitelor de uzinare crescute care au ca efect diluţia acestor compuşi în aval de această acumulare. Pentru afluenţi, conţinutul cel mai scăzut de OD s-a înregistrat pe tronsonul inferior al râului Jijia (după confluenţa cu Sitna şi cu râul Bahlui – secţiunea Tomeşti 0,4 mg/l). Apa acestor râuri este de categoria a III-a şi chiar degradată conform STAS 6536-88 din punct de vedere al conţinutului de OD. În perioada de vară, scăderi ale concentraţiilor de OD s-au pus în evidenţă şi pe râul Chineja (4,8 mg/l). Afluenţii Elan (8,1 mg/l) şi Başeu (7,1 mg/l) se încadrează în mod constant în categoria I de calitate.

0

2

4

6

8

10

12

1 2 3 4 5 61-Rădău ţi 2 -S tânca 3-U nghen i 4 -P risecan i

5 -O ancea 6-G iu rg iu leş ti

m g /l

p rim ăvară vară

Fig.1. Variaţia conţinutului de oxigen dizolvat pe râul Prut

Disolved oxygen variation along the Prut river

94

1 Conform Trufaş, V., Constanţa, Trufaş, Hidrochimie, Editura Agora, Călăraşi, 2003, p. 125-126, Tabelul VIII-2A (la aceste metode de analiză se vor face şi în citările ulterioare): cat. I de calitate 6 mg/dm3 min.; cat. a II-a 5 mg/dm3 min.; cat. a III-a 4 mg/dm3 min.

Page 95: geografie anale

95

REGIMUL SUBSTANŢELOR ORGANICE • CBO5. Dinamica valorilor momentane şi medii pentru indicatorul CBO5

scoate în evidenţă tronsoanele de râu pentru care se înregistrează o impurificare cu substanţe biodegradabile. Râul Prut prezintă un grad scăzut de impurificare organică, apa fiind de categoria I referitor la acest indicator de calitate (2,7-4,1 mg/l).

O uşoară depăşire a limitei categoriei I se remarcă în mod constant în secţiunea Prisecani, ca efect, în principal, al impactului apelor râului Jijia. Tronsoanele de râu cele mai impurificate cu substanţe organice biodegradabile sunt afluenţii Jijiei, mai ales după confluenţa cu Sitna şi Bahluiul (7,8-77 mg/l). Ecartul de variaţie pentru râurile Sitna şi Bahlui s-a situat între 8,7-95 mg/l. Referitor la acest indicator, râul Jijiei este de categoria a III-a în secţiunea Todireni şi degradat la confluenţa cu Prutul. În sezonul cald, temperaturile ridicate au favorizat activitatea micro-organismelor, astfel încât râurile Elan şi Başeu prezintă, de asemenea, o impurificare organică, apa acestor afluenţi fiind de categoria a II-a şi a III-a, conform STAS 6560-822.

• CCO-Mn. Urmărirea variaţiei concentraţiilor momentane şi medii pe campanii pentru indicatorul CCO-Mn completează imaginea globală a impurificării apelor cu substanţe organice uşor oxidabile.

Râul Prut este de categoria I, cu excepţia secţiunii Prisecani care prezintă o uşoară impurificare cu astfel de compuşi (categoria a II-a), ca urmare, în principal, a aportului adus de Jijia. De asemenea, râul Bahlui a prezentat o încărcare organică semnificativă, fiind de categoria a III-a conform STAS 9887-743 (Trufaş, V., Constanţa, Trufaş, 2003), valoarea indicatorului CCO-Mn fiind cuprinsă între 15-22,6 mg/l. Pe râul Elan s-a pus în evidenţă un grad mai scăzut de impurificare cu substanţe organice uşor oxidabile, apărând o tendinţă de încărcare cu substanţe organice în perioada de vară (categoria a II-a).

• CCO-Cr. Acest indicator dă o imagine a impurificării apelor cu substanţe greu oxidabile care este similară, în general, cu cea a gradului de încărcare a apelor cu substanţe organice uşor degradabile (Popa, R., 1998) şi scoate în evidenţă zonele de impurificare cu astfel de compuşi, astfel: pe râul Prut, tronsonul Stânca-Costeşti-Prisecani, cu o valoare maximă de 17,7 mg/l (categoria a II-a) şi secţiunea Giurgiuleşti, cu valoarea maximă de 13,3 mg/l (categoria a II-a); râul Jijia, pe tronsonul central şi inferior, este de categoria a III-a şi degradat, cu o valoare maximă de 61,9 mg/l; râul Bahlui, pe tronsonul din amonte de confluenţa cu râul Jijia, este de categoria a III-a conform STAS 6954-824 (Trufaş, V., Constanţa, Trufaş, 2003), cu o valoare maximă de 28,5 mg/l; râul Başeu pentru care se depăşeşte, de asemenea, frecvent limita categoriei a III-a, cu valoarea maximă de 31,9 mg/l.

2 cat. I de calitate 5 mg/dm3 max.; cat. a II-a 7 mg/dm3 max.; cat. a III-a 12 mg/dm3 max. 3 cat. I de calitate 10 mg/dm3 max.; cat. a II-a 15 mg/dm3 max.; cat. a III-a

25 mg/dm3 max. 4 cat. I de calitate 10 mg/dm3 max.; cat a II-a 20 mg/dm3 max.; cat. a III-a 30 mg/dm3 max.

Page 96: geografie anale

96

GRADUL DE MINERALIZARE ŞI COMPONENŢII MAJORI AI APEI • Conţinutul total de săruri minerale exprimat prin conductivitate şi

reziduu filtrabil la 105oC este mediu pe întreg parcursul râului Prut. Dacă în primăvară s-a remarcat o tendinţă de creştere din amonte spre aval, în special după confluenţa cu Jijia, secţiunea Prisecani (550 mg/l) până la confluenţa cu Dunărea (633 mg/l), în campania din vară, secetoasă, dar când debitul pe râul Prut a fost reglat prin uzinările din lacul Stânca-Costeşti, gradul de mineralizare a fost mai uniform pe întregul parcurs al râului Prut (281-409 mg/l) şi mai scăzut faţă de campania din primăvară.

Pentru afluenţi, scăderea debitelor în perioada de vară este evidentă şi are influenţă asupra conţinutului total de săruri minerale. Râurile Sitna la Botoşani (327 mg/l) şi Chineja la Fârţăneşti (297 mg/l) se menţin în categoria I conform listei de STAS-uri publicate de Trufaş, V., Constanţa, Trufaş (2003), în timp ce râul Elan apare cu o încărcare minerală crescută (1019 mg/l), trecând în categoria a II-a, iar râul Jijia la Todireni se încadrează în categoria I, dar cu o valoare a mineralizaţiei mai crescută decât cea întâlnită pe râul Prut (639 mg/l). Pentru râul Bahlui, valoarea mineralizaţiei totale se încadrează între 668-944 mg/l, punându-se în evidenţă o tendinţă de încărcare minerală, mai ales în zona din aval de confluenţa cu Bahluieţ.

• Indicatorii Cl-, SO42-, HCO3, Ca2+, Mg2+, Na+, K+, prin valorile momentane şi

medii, se încadrează într-o dinamică de evoluţie similară încărcării minerale totale. Astfel, pentru râul Prut toţi aceşti indicatori se încadrează în categoria I de calitate conform STAS 4706/72, cu o tendinţă de creştere pe tronsonul inferior, prezentând următoarele ecarturi de variaţie: Cl- 39-58 mg/l; SO4

2- 56-189 mg/l; Na+ 26-74 mg/l; Ca2+ 52-88 mg/l; Mg2+ 11-33 mg/l.

Pentru afluenţi, conţinutul de cloruri cuprins între 48-105 mg/l pentru prima recoltare (din primăvară) şi mai crescut, 40-230 mg/l în a doua recoltare (din vară), cât şi conţinutul de Ca2+ cuprins între 52-92 mg/l în ambele campanii, se încadrează în categoria I de calitate conform listei de STAS-uri publicate de Trufaş, V., Constanţa, Trufaş (2003).

Sulfaţii au fost cuprinşi cu concentraţii între 50-361 mg/l, cu valori mai mari pa râurile Bahlui (219-392 mg/l) şi Başeu (314-374 mg/l), depăşindu-se uneori limitele categoriei a II-a, a III-a.

Pentru ionii de Na+ ecartul de valori a fost foarte larg, cuprins între 48-300 mg/l. Numai pe afluenţii Sitna, aval Botoşani (cu o maximă de 55 mg/l) şi Chineja la confluenţa cu Prutul (86 mg/l), apa este de categoria I. Pentru râul Jijia la Todireni (157 mg/l) şi la Oprişeni (137 mg/l) apa se încadrează constant în categoria a II-a, iar pe Bahlui (168-240 mg/l) este de categoriile a II-a, a III-a şi chiar degradat, în secţiunea Podul Iloaiei şi de categoria a II-a sau a III-a în secţiunea Tomeşti (93-119 mg/l). Râul Başeu la Ştefăneşti, prin ecartul restrâns 141-154 mg/l este de categoria a II-a sau a III-a, râul Elan la Murgeni este degradat, prezentând valori între 205-300 mg/l, referitor la conţinutul de sodiu.

Valorile pentru ionii de Mg2+ au evidenţiat, în general, un conţinut relativ mai ridicat al acestui ion în apele bazinului hidrografic Prut, în comparaţie cu alte

Page 97: geografie anale

97

bazine hidrografice din ţară. Astfel, râul Sitna la Botoşani a înregistrat valori maxime de 21,9 mg/l, Bahlui la Tomeşti, Chineja la Fârţăneşti şi Jijia la Oprişeni, prin valori cuprinse între 30-49 mg/l se încadrează în categoria I. Cele mai mari concentraţii ale acestui indicator s-au remarcat pe râul Jijia la Todireni cu 59 mg/l, pe râul Bahlui la Podul Iloaiei cu 74 mg/l, pe Elan la Murgeni cu 61 mg/l şi pe Başeu la Ştefăneşti cu 58 mg/l, apa acestor râuri fiind de categoria a II-a conform STAS 6674-775, referitor la ionii de Mg2+.

COMPUŞII BIOGENI

• Conţinutul de azotiţi. Toate secţiunile de pe râul Prut şi afluenţii

principali s-au situat, în general, cu mult sub limita categoriei I conform STAS 8900/716 de 1 mg/l. În campania din primăvară, concentraţiile de azotiţi au fost între 0,015-0,019 mg/l, iar în condiţiile din vară nu au putut fi sesizaţi prin dozare. Pentru afluenţii Başeu la Ştefăneşti, Sitna la aval Botoşani şi Bahlui la Podul Iloaiei s-a constatat o situaţie similară celei de pe râul Prut. Pe râul Jijia, pe tronsonul Todireni-Oprişeni s-au înregistrat concentraţii mai crescute faţă de alţi afluenţi, de 0,02-0,64 mg/l. Afluenţii Bahlui şi Elan în zona de confluenţă cu Jijia, respectiv Prutul, au prezentat, în general, concentraţii de NO2

- mai reduse în prima campanie (0,02-0,066 mg/l) faţă de a II-a campanie, 0-1 mg/l. Râul Chineja a avut valori comparabile în cele două campanii de prelevare cuprinse între 0,12-0,29 mg/l.

• Conţinutul de azotaţi. Aceştia, spre deosebire de azotiţi, au fost depistaţi în ambele campanii de prelevare de pe râul Prut şi afluenţii săi. Conţinutul dozat în primăvară, cuprins între 6,2 mg/l la Rădăuţi şi 8,6 mg/l la Prisecani s-a menţinut în categoria I. În secţiunea Oancea, în prima campanie, concentraţiile depăşesc limita categoriei I, având 10,3-13 mg/l, dar se situează în categoria I în vară cu 4,9-8,6 mg/l. În secţiunea Giurgiuleşti se observă o tendinţă de scădere a concentraţiilor faţă de tronsonul din amonte, în special în vară, cu 4-5 mg/l, apa fiind în categoria I după STAS 8900/1-717.

Pentru afluenţii Elan, cu valori medii de 6,5 mg/l în primăvară şi de 3,2 mg/l în vară, Başeu la Ştefăneşti cu 6,2 mg/l, respectiv 5 mg/l, conţinutul de azotaţi nu depăşeşte limitele categoriei I, cu o tendinţă de scădere a valorilor din vară faţă de primăvară. Râurile Jijia la Todireni şi Chineja la Fârţăneşti prezintă scăderi mai accentuate ale concentraţiilor (valori medii de la 13 mg/l la 7,8 mg/l şi, respectiv, de la 11,3 mg/l la 6,8 mg/l) cu schimbarea categoriei de calitate de la a II-a la I. Pentru râul Sitna, cu valori medii de 12,3 mg/l şi, respectiv, de 15 mg/l, conţinutul de azotaţi creşte uşor vara faţă de primăvară, dar valorile se menţin în limitele categoriei a II-a de calitate STAS 4706/88.

• Ionii de amoniu. Concentraţiile determinate în secţiunile de pe tronsonul superior Rădăuţi-Ungheni al râului Prut nu depăşesc, în cele două campanii de

5 cat. I de calitate 50 mg/dm3 max.; cat. a II-a 100 mg/dm3 max.; cat. a III-a 200 mg/dm3 max. 6 cat. I de calitate 1 mg/dm3 max.; cat. a II-a 3 mg/dm3 max.; cat. a III-a nu se normează. 7 cat. I de calitate 10 mg/dm3 max.; cat. a II-a 30 mg/dm3 max.; cat. a III-a nu se normează.

Page 98: geografie anale

98

recoltare a probelor de analize, limita de 1 mg/l prevăzută de STAS 8683-708 pentru categoria I de calitate. Este de remarcat o scădere a conţinutului de ioni de amoniu în perioada de vară faţă de primăvară în secţiunea Stânca-Costeşti, ca urmare atât a variaţiei debitelor de uzinare din lac, cât şi în legătură cu programul de amendare cu îngrăşăminte în zona agricolă riverană. Pe tronsonul inferior al râului Prut (Prisecani-Giurgiuleşti) atât în sezonul de primăvară (1-3 mg/l), cât şi în cel de vară (1,6-6,7 mg/l) s-a constatat o tendinţă de creştere a concentraţiilor de ioni de amoniu, apa fiind de categoria a II-a. Cele mai crescute concentraţii s-au determinat la Giurgiuleşti (amonte de confluenţa cu Dunărea) de 6,74 mg/l.

Pentru afluenţi, în cele două campanii, concentraţiile cele mai crescute s-au determinat pe râurile Jijia la Oprişeni, de 5,8-11,8 mg/l şi Bahlui la Tomeşti 5,4-8,9 mg/l, apa fiind de categoria a II-a. Cel mai puţin impurificat este râul Başeu care prin valori cuprinse între 0,18-0,9 mg/l este de categoria I.

• Fosforul total. Acest indicator, prin toate valorile determinate, atât pe râul Prut, cât şi pe afluenţi, în toate secţiunile de control cercetate în cele două campanii de prelevare, a depăşit limita de 0,1 mg/l indicată de STAS 10064-75, apa se poate deci considera ca degradată. Pe râul Prut, valorile momentane şi medii s-au încadrat, în general, într-un ecart cuprins între 0,1-0,5 mg/l, depăşind de până la 5 ori C.M.A. din STAS 10064-759, cu unele valori momentane mai mari de până la aproape 9 ori, ca de exemplu în amonte de confluenţa cu Dunărea la Giurgiuleşti, cu valori de 0,62-0,84 mg/l, în primăvară. Pentru afluenţi, ecartul de concentraţii a fost însă mult mai larg (0,13-7,17 mg/l) cu depăşiri frecvente de cca 9-13 ori ale C.M.A., atât la valorile momentane, cât şi la medii.

• Ortofosfaţii. Aceşti indicatori importanţi ai apei, care împreună cu fosforul total dau imaginea despre fenomenele de eutrofizare, au permis obţinerea unei imagini privind conţinutul formelor de fosfor anorganic (Ujvari, 1975). Pentru râul Prut, ortofosfaţii nu depăşesc, în general, 42% din conţinutul de fosfor total, valorile cele mai mici s-au determinat în lacul Stânca-Costeşti, cca 6%, iar valorile cele mai mari în zonele de impurificare şi în condiţii de secetă, respectiv la Oancea, cca 80% şi Giurgiuleşti, cca 75%.

BIBLIOGRAFIE

Pătroescu, C., Gănescu, I. (1980), Analiza apelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova. Popa, R. (1998), Modelarea calităţii apei din râuri, Editura H.G.A., Bucureşti. Trufaş, V., Constanţa, Trufaş, (2003), Hidrochimie, Editura Agora, Călăraşi. Ujvari, I. (1975), Hidrochimie, Tipografia Universităţii Bucureşti.

8 cat. I de calitate 1 mg/dm3 max.; cat. a II-a 3 mg/dm3 max.; cat. a III-a 10 mg/dm3 max. 9 cat. I de calitate 0,1 mg/dm3 max.; cat. a II-a 0,1 mg/dm3 max.; cat. a III-a 0,1 mg/dm3

max.

Page 99: geografie anale

99

CAUZELE ALUNECĂRILOR DE TEREN DIN SECTORUL EFORIE SUD ÎN AUGUST 2004

Dan EREMIA∗, Florin VARTOLOMEI∗, Izabela FLOREA∗

Concepte-cheie: alunecare de teren, faleză, cauze naturale şi antropice, Eforie Sud. Key words: landslide, cliff, natural and antropical causes, South Eforie. The Causes of Landslides that Affected the Front of the Cliff in the South Eforie Section in August 2004. The evolution of the Black Sea coast is conditioned by its inner structure and the way the abrasion actions is amplificated by two main geomorphological processes: abrasion and gravity action generally speaking and landslide in particular. The landslides along the cliff are more active during the rainy years. In the South Eforie section there were two landslides after the exceptionally rain in August 2004.

GENERALITĂŢI

Evoluţia falezei Mării Negre este condiţionată de structura acesteia şi de modul în care abraziunea se conjugă cu acţiunea de sufoziune, tasare, şiroire şi alunecări. Deplasările de teren din lungul falezei sunt mai active în anii cu precipitaţii abundente, în perioadele de dezgheţ şi de topire a zăpezii (februarie – martie) şi după intervalele de ploi cu caracter torenţial (Moldovenu, Şelariu, 1972).

În urma precipitaţiilor cu caracter excepţional din august 2004, în perimetrul staţiunii Eforie Sud s-au produs două alunecări de tip detrusiv care au afectat faleza în spaţiul special amenajat pentru accesul la plajă (scări şi amplasamente de belvedere). Eforie Sud (18 km sud de Constanţa, altitudine medie 20 m, suprafaţă 400 ha) are o faleză consolidată şi amenajată printr-un sistem de terase succesive legate prin versanţi abrupţi plantaţi cu arbori. În numeroase porţiuni faleza s-a surpat fie prin abraziune, fie prin procese gravitaţionale.

Din anul 1999, prin H.G. nr. 711, ţărmurile şi plajele Mării Negre au fost concesionate pe 49 de ani Companiei Naţionale Apele Române. Prin aceasta se realiza o centralizare a obligaţiilor la nivelul unui singur responsabil, aşa încât toate fondurile alocate, exclusiv cele de protecţia plajelor, să fie distribuite unitar şi cu mai mare interes. De asemenea, prin această concesionare se speră că se vor respecta normele stabilite prin H.G. nr. 107/1996 privind utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre şi clasificarea acestor plaje în categoria 3, 2, 1 delfini (Matei, 2000). În arealul staţiunii Eforie Sud s-au efectuat lucrări de stăvilire a

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 100: geografie anale

prăbuşirilor şi alunecărilor de teren de pe fruntea falezei între 1957-1960 deoarece aici, faleza a suferit surpări puternice în 1930, 1933, 1935 şi 1930 (Posea, 2002).

În prezent, faleza evoluează rapid atât prin procese de abraziune, cât şi prin procese de versant, iar măsurile de stopare a acestora şi de amenajare a falezei se impun cu necesitate. Altfel, una dintre cele mai frumoase staţiuni de pe litoralul românesc al Mării Negre va avea parte de un peisaj dezolant, total neatractiv pentru turişti.

CAUZELE ALUNECĂRILOR

Alunecările de teren sunt procese complexe de modelare a terenurilor

înclinate acţionate gravitaţional şi care se produc pe un plan de alunecare ce separă partea mobilă (corpul alunecării) de partea stabilă, respectiv materialul sau roca neafectate de alunecare (Surdeanu, 1998). Alunecările care s-au produs la Eforie Sud sunt în număr de două, de tip detrusiv (împingătoare) şi s-au produs acolo unde versantul a fost supraîncărcat cu amenajări betonate (Fig. 1 şi 3).

Fig. 1. Alunecarea nr. 2 din sudul staţiunii

The second landslide from the southern part of the resort Cauzele care au concurat la apariţia alunecărilor de tip detrusiv, de pe

fruntea falezei din arealul staţiunii, pot fi grupate în: cauze naturale şi cauze artificiale (Surdeanu, 1998). Cauzele naturale ar grupa: relieful preexistent, litologia substratului, precipitaţiile, apele subterane şi vegetaţia; cele artificiale înglobează supraîncărcarea versanţilor, modificarea pantei versanţilor şi vibraţiile datorate traficului. Împărţirea pe astfel de cauze nu exclude menţionarea rolului fiecăreia dintre ele în pregătirea şi declanşarea procesului de alunecare.

Cauzele naturale a. Relieful preexistent. Acesta este reprezentat de faleza Mării Negre cu

caracteristicile ei morfometrice. În spaţiul afectat de alunecări, faleza are o înălţime de 5-7 m, cu mult mai

mică decât înălţimea falezei din restul ţărmului, unde poate avea şi 30-40 m. Acest lucru este valabil şi pentru o pantă a cărei valoare este de 40-45°, valoare mică faţă de o faleza dezvoltată pe loess care are caracteristică o pantă aproape de verticală, 100

Page 101: geografie anale

dar suficient de mare pentru a se produce deplasări bruşte de teren. Reducerea înclinării pantei s-a datorat intervenţiei antropice din dorinţa de a face mai uşor accesul pe plajă. Această reducere a pantei a avut un rol nefast, dezechilibrând sistemul de versant şi ducând, alături de alte cauze, la declanşarea alunecărilor.

Privit sub aspectul coeficientului de siguranţă (raportul dintre forţele care tind să rupă echilibrul versantului şi cele care se opun acestora), relieful preexistent procesului de alunecare reprezintă una din modalităţile prin care se produce transformarea energiei gravitaţiei în energie de activare a acestuia (mecanismul de transformare a energiei gravitaţiei este coordonat de energia versanţilor, de înclinarea lor şi de fragmentare). Se poate întâmpla, totuşi să apară un potenţial dezechilibru, de instabilitate clară, fără ca procesul de alunecare să se declanşeze (Surdeanu, 1998). Declanşarea procesului va necesita şi intervenţia altor forţe cu caracter de prag. De aici şi complexitatea procesului în sine.

b. Litologia substratului are un rol important în apariţia şi dezvoltarea procesului de alunecare. Alunecările se produc acolo unde, în substrat, se întâlneşte argilă sau fracţiune argiloasă preponderentă într-un depozit oarecare. Faleza Mării Negre este constituită, în bază, din calcare sarmatice (care de cele mai multe ori se găsesc sub nivelul mării) peste care repauzează depozite cuaternare. Acestea din urmă sunt reprezentate prin argile roşii şi verzi acoperite de depozite loessoide.

Peste calcarele sarmatice se găseşte un sediment argilo-nisipos, gros de 1-4 m, gălbui-vânăt, cu concreţiuni calcaroase mari, concreţiuni manganoase şi pete feruginoase. La partea superioară apare o argilă, uneori nisipoasă, roşie cu numeroase pete manganoase, sfărâ-micioase, alteori cu oglinzi de fricţiune (grosimea argilei roşii: 1-5 m). Argila roşie şi cea vânătă au în anumite zone cristale de gips. Peste argila roşie se dezvoltă depozite loessoide alcătuite din prafuri nisipoase şi nisipuri prăfoase gălbui, macroporice, cu concreţiuni calcaroase individualizate sau în reţea; cu 2-4 nivele mai argiloase, de culoare cărămizie; soluri îngropate. Tot acest complex loessoid are o grosime de 15-30 m. Argilele roşii şi vinete sunt de vârstă Pleistocen inferior (villafranchian), iar loessul aparţine Pleistocenului mediu – superior (Fig. 2).

Fig. 2. Constituţia litologică a falezei în sectorul staţiunii

Litological compozition of the cliff in the resort’s

În sectorul aferent staţiunii Eforie Sud se remarcă o predominare a argilei roşii în comparaţie cu loessul (grosimi de 2-4 m).

Loessul este o rocă poroasă, cu multe spaţii canaliculare, uşor friabilă, pulverulentă, cu aspect masiv deşi practic necimentată, cu o coeziune mare. Ea are posibilitatea să formeze pereţi verticali, foarte înalţi, aşa cum numai rocile consolidate pot determina. Are o plasticitate foarte redusă şi nu prezintă stratificaţie. Loessurile ocupă o suprafaţă de 17% din teritoriul României şi se

101

Page 102: geografie anale

102

întâlnesc în Câmpia de Vest, Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Podişul Moldovei (Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului, fără Podişul Central Moldovenesc). În Dobrogea are grosimi de 30-40 m, soluri fosile şi o abundenţă a materialelor foarte fine (pelite). În România, proporţia de pulberi fine faţă de fragmentele nisipoase creşte de la est la vest. Loessurile, în stare uscată, sunt terenuri bune pentru fundaţie; prin umezire suferă deformaţii apreciabile care duc la distrugerea construcţiilor. În Dobrogea de Sud, loessurile au o cimentare slabă şi pe adâncime mică, ceea ce face ca acestea să fie foarte friabile şi să fie considerate slabe ca terenuri pentru fundaţie (suportă presiuni de până la 0,750 kgf/cm2). Loessurile au ca principală proprietate fizică, ce le imprimă o anumită persona-litate, compresibilitatea. Rocile afânate, caracterizate prin porozitate mare şi rezistenţă mică a legăturilor particulelor solide, sub acţiunea încărcărilor antropice se deformează puternic, se tasează fie prin cedarea laterală a terenului înconjurător, fie prin compresibilitatea terenului.

Tasarea prin cedare apare atunci când terenul de sub construcţii, pentru a-şi putea păstra volumul constant, exercită o presiune asupra terenului înconjurător, presiune care este în funcţie de greutatea care este transmisă de fundaţie. Dacă terenul înconjurător cedează la presiune, cel de sub fundaţie se deformează sub volum constant. Deformarea se produce prin umflarea laterală a terenului, care nu reprezintă altceva decât fuga lui de sub fundaţie, tasarea lui în sine.

Rocile permeabile, în speţă loessul, se tasează repede, spre deosebire de argile care au nevoie de un timp îndelungat de tasare. Granulele constituente nu sunt legate direct, au unghi de frecare mic, iar rocile se deformează uşor. Permeabilitatea conferă o stabilitate a versantului mai mare, deoarece terenurile permeabile nu-şi reduc unghiul de frecare internă.

Încărcarea versantului de faleză cu scări şi amplasamente de belvedere betonate au condus la modificări în structura rocii şi la declanşarea alunecărilor din perimetrul staţiunii, alunecări favorizate şi de prezenţa depozitului gros de argilă din baza loessului.

c. Precipitaţiile au rol substanţial la menţinerea stării de umectare a depozitelor puse în mişcare şi implicit la declanşarea alunecărilor.

Producerea alunecărilor de pe faleza staţiunii s-a datorat ploilor cu caracter torenţial din luna august a anului 2004, ploi care s-au produs pe un interval de mai multe zile. Cantităţile de precipitaţii au depăşit 30-70 l/m2 în 24 de ore, iar drenajul, atât cel natural, asigurat de porozitatea loessului, cât şi cel antropic din treimea inferioară betonată a falezei (drenuri oricum insuficiente şi colmatate) au fost depăşite, permiţând acumularea apei şi dezechilibrarea stării de eforturi din versant. Precipitaţiile maxime în 24 de ore (precipitaţiile cu caracter torenţial) se pot constitui ca un prag declanşator al procesului de alunecare sau de accelerare a vitezelor de deplasare, în cazul alunecărilor aflate în fază dinamică (Surdeanu, 1998; Grecu, Palmentola, 2003).

d. Acţiunea fizico-chimică a apelor de infiltraţie a avut un rol important în pregătirea procesului de alunecare. Această acţiune complexă s-a făcut atât pe componenta verticală (apele infiltrate din ploi), cât şi pe cea orizontală (pânza freatică).

Page 103: geografie anale

Acţiunea fizică a implicat o modificare a unghiului de frecare internă dintre particule şi supraîncărcarea versantului prin îmbibarea puternică a depozitului loessoid (îngreunare a depozitului care depăşeşte starea de echilibru) şi deci o instabilitate a versantului. Îmbibarea s-a datorat drenajului artificial deficitar.

Acţiunea chimică este una de durată şi duce, în cazul loessului, la spălarea cimentului calcaros, la apariţia unor spaţii vacuolare care se vor umple cu argilă (o creştere insesizabilă a fracţiunii argiloase, dar totuşi importantă, aceasta schimbând comportamentul depozitului).

e. Vegetaţia are un rol important în stabilitatea versanţilor atât prin ancorarea păturii superficiale pe care o acoperă, cât şi prin rolul ei de regulator al bilanţului hidric din sol. Amenajările complexe ale falezei staţiunii Eforie Sud nu au prevăzut, din păcate, plantări de arbori pe fruntea falezei. Lipsa vegetaţiei arborescente se poate constitui şi ea ca o cauză a alunecărilor de aici. Plantarea de arbori ar fi indicată în amenajările viitoare şi ar înfrumuseţa aspectul destul de şters al peisajului staţiunii.

Cauzele antropice Amenajările antropice ale falezei staţiunii au fost cele care au pregătit

procesul de alunecare mult mai mult decât cauzele naturale. S-au constatat deficienţe majore ale procesului de amenajare, deficienţe de care ar trebui să se ţină cont pe viitor.

a. Supraîncărcarea versantului falezei Mării Negre s-a făcut atât pe căi naturale (stocarea apelor de infiltraţie), cât şi prin amenajări antropice.

Supraîncărcarea versantului, în sens ingineresc, este operaţiunea prin care se măreşte în mod artificial greutatea unei mase de pământ prin amplasarea unei construcţii care exercită o presiune în plus asupra rocilor (Marinescu, 1988).

Observând locurile în care s-au produs cele două alunecări s-a constatat o similitudine dată de faptul că acestea au afectat doar sectoarele de versant pe care au fost construite scări pentru a facilita accesul la plajă şi punctele de belvedere aferente acestora (Fig. 3). Amplasarea

acestora nu a ţinut cont de starea de stabilitate a versantului. Efectul a fost atât pe verticală (prin tasare), cât şi în josul pantei, ultima situaţie impunând şi tipul detrusiv de alunecare.

Fig. 3. Alunecarea nr. 1 din nordul staţiunii The first landslide from the northern part

of the resort

Alunecările detrusive (împingătoare) sunt cedări ale versanţilor care încep în partea lor superioară sau mijlocie. Masa alunecătoare este supusă unor forţe de compresiune care se transmit în structurile din aval, procesul de alunecare avansând treptat spre baza versantului în acelaşi sens cu masa care

103

Page 104: geografie anale

104

alunecă (se mai numesc alunecări progresive). Rezistenţa materialelor fine (argile, luturi argiloase, argile lutoase, luturi) depinde de starea de efort la care este supusă, de deplasările la scară microscopică dintre particule şi unităţi de structură şi de starea fluidului în pori. Când asupra depozitelor se aplică o încărcătură exterioară în unele zone se produce o concentrare de eforturi care conduce la suprasolicitarea legăturilor interioare şi la ruperea lor. Are loc slăbirea rezistenţei depozitelor, ceea ce va conduce într-un final la ruperea acestora. În acest mod s-au produs şi alunecările menţionate.

b. Nerespectarea unghiului de taluz natural (modificarea pantei versanţilor) Loessul, prin definiţie, are proprietatea de a păstra versanţii aproape de

verticală. Deşi este o rocă necoezivă, această proprietate o face să se comporte ca o rocă coezivă. Această stabilitate la pantă mare a versanţilor dezvoltaţi pe depozite afânate este legată de permeabilitatea mare a lor. Modificarea antropică a pantei versanţilor conduce la mărirea suprafeţei de recepţie a apei din precipitaţii şi la reducerea vitezei drenajului, ceea ce favorizează o îngreunare a versantului.

Versantul falezei staţiunii are, în urma amenajărilor, un profil mixt: vertical în bază (1/3 din versant) şi uşor concav, dar şi rectiliniu, la partea superioară (restul de 2/3). Treimea din bază are faţa betonată, situaţie care a dezechilibrat versantul prin insuficienţa drenurilor (vezi apele de infiltraţie). Restul versantului a fost taluzat artificial, cu o pantă destul de mare (40-45°), nerespectându-se unghiul de taluz natural (aproape de verticală) care asigura stabilitatea versanţilor dezvoltaţi pe loessuri.

c. Vibraţiile datorate traficului rutier sunt privite ca o cauză secundară, cu acţiune lentă, de lungă durată, în declanşarea alunecărilor de teren. Prin conjugarea cu alte cauze, vibraţiile pot contribui la menţinerea unei dinamici accentuate în apropierea drumului (Surdeanu, 1998). La partea superioară a falezei din perimetrul staţiunii este construit un drum frecvent circulat de maşini de toate dimensiunile.

BIBLIOGRAFIE

Grecu, Florina, Palmentola, G. (2003), Geomorfologie dinamică, Editura Tehnică, Bucureşti. Marinescu, C. (1988), Asigurarea stabilităţii terasamentelor şi versanţilor, Editura

Tehnică, Bucureşti. Moldovenu, A., Şelariu, O. (1972), Contribuţii la studiul proceselor geomorfologice în

zona litoralului Mării Negre dintre Constanţa şi Agigea, St. şi cercet. geogr. aplicată a Dobrogei, Constanţa.

Posea, Gr. (2002), Geomorfologia României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Surdeanu, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca. Matei, Mihaela (2000), Dezvoltarea durabilă a litoralului românesc, Editura Matrix,

Bucureşti.

Page 105: geografie anale

105

SOLURI MOŞTENITE POLIFAZICE ÎN ROMÂNIA

Mihai PARICHI∗

Concepte-cheie: sol, vârstă. Key words: soil, age. Inherited Polymultiphasys Soils in Romania. The soil solification process duration is also known as the absolute age of the soil and it depends on the soil age. Because determining the soils age is a difficult procedure, counting on the morphologic character and the development degree of the soil profile was made. There have been special actual soils, inherited and fossil soils. The inherited ones can be monophasic and poliphasic. In the Getic Piedmont there are poliphasic soils, which have the inferior part formed in the past (the relict B subhorizon, closed in the ends) and the superior part determined by the actual solification conditions.

Privind harta solurilor României se poate observa, atât între Argeş şi Olt,

cât şi dincolo de Olt până în valea Drincei, cum se succed dinspre câmpie în direcţia nord, cernoziomuri (cernoziomuri şi cernoziomuri cambice) şi faeoziomuri (cernoziomuri argiloiluviale) formate pe loess şi depozite loessoide, apoi preluvosoluri (soluri brun-roşcate tipice) şi luvosoluri (soluri brune luvice), urmate de vertosoluri (vertisoluri), acestea din urmă continuându-se în Piedmontul Getic cu luvisoluri (argiluvisoluri) (preluvosoluri cromice, inclusiv slab luvice, luvosoluri cu suborizont B închis) multe din acestea devenite ca urmare a drenajului global imperfect şi stagnosoluri (soluri pseudogleice), cu suborizont B închis la culoare (Fig.1).

Primele, respectiv cernoziomurile, cât şi preluvosolurile sunt considerate soluri actuale, pe când toate celelalte intră în categoria solurilor moştenite fie monofazice, fie polifazice. Aşa, de exemplu, preluvosolurile (solurile brun-roş-cate), ca şi vertosolurile (vertisolurile) din zona de câmpie, aparţin categoriei solurilor moştenite monofazice, deoarece ele evoluează într-un climat comparabil cu cel existent în perioada formării lor (Pleistocen superior). Altfel, se pune însă problema luvosolurilor (solurilor brune luvice, luvisolurilor albice) şi stagnosolurilor (solurilor pseudogleice albice, toate cu un suborizont B de culoare închisă).

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 106: geografie anale

Fig.1. Perioade de geneză şi evoluţie a solurilor din Câmpia Română şi Piedmontul Getic: a. Zona montană; b. Piedmontul Getic; c. Câmpia Boianu; d. Valea Dunării; e. Podişul Prebalcanic; f. Strate de Cândeşti; CC – Cernoziom cambic (cernoziom); CI – Cernoziom argiloiluvial (faeoziom); BR – Sol brun-roşcat (preluvosol); BP – Sol brun luvic (luvosol);

SP – Luvisol albic (luvosol); VS – Vertisol (vertosol); PG – Sol pseudogleic (stagnosol) Evolution and genetic periods of soils in the Romanian Plane and the Getic Piedmont: a. Mountain area; b. Getic Piedmont; c. Boianu Field; d. Danube Valley; e. The Prebalcanic Platform; f. The Cândeşti layers; CC – Cambic chernozem; CI – Argillic chernozem; BR – Reddish brown soil; BP – Grey brown podzolic soil; SP – Podzolised soil; VS – Vertisol;

PG – Soil with surface water gley Înălţarea Carpaţilor începută la sfârşitul Romanianului (faza Valahă) a

continuat şi în Villafranchian, afectând totodată şi regiunile adiacente, dar într-un ritm din ce în ce mai scăzut către periferie. Ca urmare a eroziunii acerbe care a urmat, o serie de materiale au fost transportate şi depuse (Pleistocen Inferior-Villafranchian) la marginea muntelui, într-un mediu lacustru mlăştinos. Materialele depuse psamo-pelitice cu pietrişuri din abundenţă reprezintă Stratele de Cândeşti.

Către sfârşitul Pleistocenului inferior, după depunerea Stratelor de Cândeşti, se atinge un oarecare echilibru denudaţional de scurtă durată, când activitatea torenţială se reduce complet, iar sedimentele uşoare nisipoase intră într-un proces de solificare, în urma căruia rezultă preluvosoluri (soluri brun-roşcate), foarte bogate în oxizi de fier.

La începutul Pleistocenului mediu, clima cunoaşte însă o oarecare schimbare, caracterizată prin ploi abundente în zonele înalte. Ca urmare, scoarţa de alterare (eluviu sau sol), formată la sfârşitul Pleistocenului inferior în zona de orogen, este supusă procesului de denudaţie, iar materialul rezultat, transportat de aceleaşi organisme torenţiale care au activat şi în prima parte a Pleistocenului inferior acoperă Piedmontul Getic şi chiar o parte din câmpie. Grosimea acestor sedimente colorate gălbui, care acoperă stratele de Cândeşti şi preluvosolul (solul brun-roşcat) variază între 3-6 m, ceva mai groase spre sud.

În timpul depunerii lor, în cea mai mare parte din Piedmontul Getic se reinstalează un regim de mlaştină-semimlaştină şi o bogată vegetaţie hidrofilă, când se formează soluri de tip gleiosol (lăcovişte).

106

Page 107: geografie anale

107

Tabelul 1. Însuşirile fizice şi chimice ale solurilor moştenite polifazice (Luvosol) (Luvisol albic)

Phisical and chemical caracteristics of the inherited polymultiphasys soils (Podzolised soil)

Compoziţia granulometrică O

rizo

nt

Adâ

ncim

ea

(cm

)

<0,0

02 m

m

0,00

2-0,

02

mm

0,02

-0,2

mm

0,2-

2,0

mm

Hum

us

(%)

pH

(H2O

)

V

%

Ao 0-10 23,8 31,7 38,4 6,1 2,6 4,4 18,1 Eaw 10-28 25,5 31,7 35,6 7,2 1,7 4,5 28,9 Ebw 28-40 38,3 26,8 31,2 3,7 0,6 4,7 45,1

40-60 62,5 13,4 21,6 2,5 0,6 - 62,1 Bt1w 60-80 60,7 16,8 20,7 1,8 0,5 5,0 69,0 Bt2rw 80-100 58,5 19,9 19,5 2,1 1,1 6,3 75,7

100-120 55,7 20,3 22,2 2,0 1,5 - - Bt3r 120-140 51,8 19,8 26,1 2,3 1,3 6,4 89,7 B/C 160-180 53,3 19,7 24,8 2,2 1,0 7,1 93,9

Organismele torenţiale, care, în etapa formării piemontului, au avut un rol

important, încep să se adâncească (Mindel II) în propriile lor agestre, dezvoltându-şi mai multe nivele de terasă. Schimbări importante intervin însă în climă şi vegetaţie, iar nivelul apei freatice se adânceşte simţitor. Toţi aceşti factori de mediu la care se adaugă materialul parental controlează dezvoltarea învelişului de sol al Piedmontului Getic. Gleiosolurile (lăcoviştile) evoluează spre vertosoluri (vertisoluri), o categorie de soluri foarte bogate în argilă contractilă, închis la culoare pe adâncime mare (100-180 cm). Pe seama acestora se formează ulterior o gamă largă de luvisoluri (argiluvisoluri) reprezentate prin preluvosoluri (soluri brune argiloiluviale cromice), luvosoluri (soluri brune luvice şi luvisoluri albice), toate cu suborizont B relict închis la culoare, fapt confirmat de modificarea semnificativă a conţinutului de humus, precum şi a altor însuşiri (Tabelul 1). Prin urmare, este vorba de soluri care au partea inferioară formată în trecut, în timp ce partea lor superioară este determinată de condiţiile de solificare actuale, intrând astfel în categoria solurilor moştenite polifazice.

CONCLUZII

Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de vârstă

absolută a solului şi depinde de vârsta teritoriului respectiv. O serie de factori locali pot frâna formarea şi evoluţia solurilor, determinând

vârsta lor relativă. Întrucât exprimarea vârstei solurilor este dificilă, aceasta se face ţinând seama de caracterele morfologice şi de gradul de dezvoltare a profilului în concordanţă cu condiţiile naturale. Au fost deosebite astfel soluri actuale, moştenite şi soluri fosile. Cele moştenite pot fi monofazice şi polifazice. Acestea din urmă se

Page 108: geografie anale

108

caracterizează printr-un profil care are partea inferioară formată în trecut, în timp ce partea superioară este determinată de condiţiile de solificare actuale.

BIBLIOGRAFIE

Chiriţă, D. (1974), Ecopedologie, Editura Ceres, Bucureşti. Florea, N., Munteanu, I., Rapaport, Camelia, Chiţu, C., Opriş, M. (1968), Geografia

solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Florea, N., Munteanu I. (2003), Sistemul român de taxonomie a solurilor, Editura Estfalia,

Bucureşti. Parichi, M. (1999), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti. Puiu, Şt., Oanea, N., Toma, C. (1983), Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Page 109: geografie anale

109

O NOUĂ CLASIFICARE A SOLURILOR DIN ROMÂNIA

Anca-Luiza STĂNILĂ∗

Concepte-cheie: sol, taxonomie, sistem de clasificare. Mots-clé: sol, taxonomie, système de classification. Une nouvelle classification des sols de Roumanie. Avec l’évolution des connaissances sur les sols à apparaître et la nécessité d´apporter à jour des différents systèmes de classification. Ainsi il a été révisée la légende de la carte des sols du monde FAO/UNESCO et beaucoup des éditions améliorés de la classification américaine (Soil Taxonomy) ou de la Réferentiation Française d´intérêt ont été difusés dans ce sens il y a un mois, dans notre pays. Récemment une nouvelle classification est apparue dans la forme définitive dénomée „Les Systèmes Roumains de Taxonomie des Sols” (SRTS). Cette clasification contient une définition des horizonts pédogénetiques, des éléments diagnostiques (des horizonts, des propriétés et des matériaux parentales diagnostiques). Le Système Roumain de Taxonomie des Sols représente une forme améliorée du Système Roumain de Classification des Sols de l´année 1980, qui ne change pas la structure et conserve les entités de base pour celle-ci. Le Système réalise une meilleure intégration des sols, une application plus conséquente des critères diagnostiques, une croissance de degré d´applicabilité pratique et une uniformisation de terminologie des sols.

Îmbunătăţirea Sistemului Român de Clasificare a Solurilor (SRCS, 1980) a devenit necesară şi utilă în prezent, după 20 de ani de aplicare.

Există o permanentă acţiune de aducere la zi a diferitelor sisteme de clasificare. Astfel, a fost revizuită legenda Hărţii Solurilor Lumii FAO/UNESCO (1988) şi au fost difuzate mai multe ediţii îmbunătăţite ale clasificării americane (Soil Taxonomy) (1999) sau ale Referenţialului Pedologic Francez (1990).

Preocupări în acest sens există şi la noi. După mai multe propuneri şi dezbateri, în cadrul conferinţelor Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului (SNRŞS) şi Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA) s-a ajuns, în anul 2003, la o formă definitivă a unei noi clasificări denumită „Taxonomia solurilor”. Aceasta reprezintă o formă îmbunătăţită a „Sistemului Român de Clasificare a Solurilor” din 1980.

Au fost introduse clasele de andisoluri, pelisoluri, protisoluri şi antrisoluri, ultimele două prin scindarea clasei anterioare, a solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate (Tabelul 1).

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 110: geografie anale

110

Tabelul 1. Echivalarea denumirilor solurilor din Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (SRCS, 1980) cu cele din Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS, 2003), la nivelul clasei de soluri L’ équivalence des dénominations des sols du Système Roumain de Classification 1980 avec celles de SRTS, 2003 au niveau de la classe des sols

SRCS – 1980 SRTS – 2003 Observaţii

Molisoluri Cernisoluri Definiţie neschimbată; denumire modificată pentru evitarea confuziilor.

Argiluvisoluri Luvisoluri Definiţie neschimbată; denumire prescurtată. Cambisoluri Cambisoluri Definiţie şi denumire neschimbate.

Spodosoluri Spodisoluri Definiţie neschimbată; denumire corectată prin introducerea vocalei i ca vocală de legătură.

Umbrisoluri Umbrisoluri Andisoluri

Clasă de soluri scindată prin desprinderea unei clase noi, cea a andisolurilor şi adaptarea definiţiilor în mod corespunzător.

Soluri hidromorfe Hidrisoluri Definiţie neschimbată; denumire adaptată.

Soluri halomorfe Salsodisoluri Definiţie neschimbată; denumire adaptată inspirată din literatura franceză.

Vertisoluri Pelisoluri Definiţie lărgită prin includerea şi a solurilor foarte argiloase care nu au caractere tipice de vertisol.

Soluri neevoluate, trunchiate sau desfundate

Protisoluri Antrisoluri

Clasă de soluri scindată prin separarea clasei de soluri neevoluate (nemature) sub denumirea de protisoluri şi a clasei de soluri influenţate puternic de activitatea umană sub denumirea de antrisoluri (care include erodosolul şi antroposolul, tip de sol nou introdus).

Soluri organice (Histosoluri) Histisoluri Definiţie neschimbată; denumire adaptată.

Denumirea de molisoluri a fost înlocuită cu cernisoluri pentru a evita

confuziile posibile, deoarece termenul de molisoluri (ordin de soluri în clasificarea americană de unde s-a preluat denumirea) are altă semnificaţie decât în clasificarea noastră (ar include pe lângă molisolurile propriu-zise din Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (SRSC) şi toate subtipurile molice ale altor tipuri: brun-roş-cat, brun argiloiluvial, sol gleic, sol aluvial, sol brun eu-mezobazic, soloneţ, regosol, precum şi tipul lăcovişte).

Au fost incluse în clasificare noi tipuri de sol ca pelosolul (soluri foarte argiloase care nu întrunesc integral caracterele vertisolului), limnosolul (pentru soluri subacvatice cu ape puţin adânci) şi antroposolul (pentru soluri cu orizont superior antropedogenetic) şi au fost ridicate la rang de tip de sol unele subtipuri apărând noile tipuri de sol ca alosolul (soluri profund acide corespunzătoare solului brun luvic holoacid şi luvisolului albic holoacid din SRCS, 1980), criptopodzolul (pentru solul brun acid criptospodic de la altitudini mari) şi foliosolul (corespunzător litosolului organic din SRCS, 1980) (Tabelul 2).

Page 111: geografie anale

111

Tabelul 2. Echivalarea denumirilor solurilor din Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor din 2003 cu cel din 1980 la nivelul tipului de sol L’ équivalence des dénominations des sols du Système Roumain de Taxonomie des Sols de l´anée 2003 avec celui de 1980 au niveau du type de sol

SRTS – 2000 SRCS – 1980 Observaţii 0 1 2

Litosol Litosol Definiţie modificată prin includerea şi a unor soluri foarte scheletice.

Regosol Regosol Definiţie nemodificată. Psamosol Psamosol Definiţie nemodificată. Aluviosol Sol aluvial

Protosol aluvial Definiţie modificată prin includerea protosolului aluvial în aluviosol (ca aluviosol entic); denumire adaptată.

Entiantroposol Protosol antropic Denumire adoptată pentru protosol antropic, a cărui definiţie a fost puţin modificată.

Pelosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse Vertosol Vertisol Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Andosol Andosol Definiţie puţin modificată. Kastanoziom Sol bălan Definiţie nemodificată; denumire adoptată

după FAO. Cernoziom Cernoziom

Cernoziom cambic Definiţie modificată (lărgită) pentru reunirea într-un singur tip de sol a cernisolurilor cu orizont Cca până la 125 cm adâncime. Tipurile de sol din SRCS, 1980 se regăsesc la nivel de subtip în SRTS, 2003.

Faeoziom Cernoziom argiloiluvial Sol cernoziomoid Sol cenuşiu Pseudorendzină Sol negru clinodidromorf

Definiţie modificată pentru reunirea într-un tip de sol a cernisolurilor fără orizont Cca sau cu orizont Cca situat mai adânc de 125 cm (din zonă mai umedă). Denumire adoptată după FAO. Tipurile de sol din SRCS (1980) se regăsesc la nivel de subtip sau varietate în SRTS, 2003.

Rendzină Rendzină Definiţie modificată prin restrângerea sferei (prezenţa rocii calcaroase sau a materialelor calcarifere până la 50 cm adâncime). Cele neincluse se regăsesc la nivel de subtip sau varietate de sol ale altor tipuri.

Nigrosol Sol negru acid Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Humosiosol Sol humicosilicatic Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Eutricambosol Sol brun eu-mezobazic

Sol roşu (terra rossa) Definiţie modificată pentru a se include şi solul roşu (ca subtip: eutricambosol rodic); denumire adaptată.

Districambosol Sol brun acid Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Preluvosol Sol brun-roşcat

Sol brun argiloiluvial Definiţie modificată pentru a se include şi solul brun-roşcat (ca subtip: preluvosol roşcat). Denumire adaptată pentru luvisolurile fără orizont E.

Page 112: geografie anale

112

0 1 2 Luvosol Sol brun luvic

Sol brun-roşcat luvic Luvisol albic

Definiţie modificată pentru a reuni într-un tip de sol toate luvisolurile cu orizont E. Denumire adaptată după FAO.

Planosol Planosol Definiţie nemodificată. Alosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse

(corespunzătoare solului brun luvic holoacid şi luvisolului albic holoacid din SRCS, 1980).

Prepodzol Sol brun feriiluvial Definiţie modificată; denumire adaptată. Podzol Podzol Definiţie nemodificată. Criptopodzol - Tip de sol şi definiţie nou introduse

(corespunzătoare solului brun acid criptospodic de la altitudini mari).

Gleiosol Sol gleic Lăcovişte

Definiţie modificată prin restrângerea sferei (orizont Gr mai sus de 50 cm adâncime de la suprafaţă) şi includerea în acelaşi tip şi a lăcoviştei (ca subtip: gleiosol cernic); denumire adaptată.

Limnosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse, pentru soluri subacvatice din bălţi sau lacuri cu adâncimi mici.

Stagnosol Sol pseudogleic Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Solonceac Solonceac Definiţie modificată (prin extinderea

condiţiei de prezenţă a orizontului salic în primii 20 cm la primii 50 cm).

Soloneţ Soloneţ Definiţie modificată (prin extinderea condiţiei de prezenţă a orizontului natric în primii 20 cm la primii 50 cm).

Turbosol Sol turbos Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Foliosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse

(corespunzătoare în parte litosolului organic din SRCS, 1980).

Erodosol Erodisol Definiţie nemodificată; denumire adaptată (vocala i schimbată în o pentru tip de sol).

Antroposol - Tip de sol şi definiţie nou introduse (pentru soluri având orizont antropedogenetic).

Tipurile cernoziom şi cernoziom cambic au fost reunite sub denumirea de

cernoziom, iar cernoziomul argiloiluvial, solul cernoziomoid, solul cenuşiu, pseudorendzina şi solul negru clinohidromorf sub denumirea de faeoziom.

Solul brun-roşcat a fost inclus în solul brun argiloiluvial căpătând denumirea de proluvosol, ca solul brun luvic să fie reunit cu luvisolul albic sub denumirea de luvosol (vechile tipuri regăsindu-se la nivel de subtip).

Page 113: geografie anale

113

Au fost contopite sau trecute la rang inferior de subtip sau varietate următoarele tipuri de sol din SRCS, 1980: cernoziom cambic, cernoziom argilo-iluvial, sol cernoziomoid, sol cenuşiu, pseudorendzină, sol negru clinohidromorf, sol brun-roşcat, sol brun-roşcat luvic, luvisol albic, lăcovişte, protosol aluvial. Aceste soluri se găsesc ca subtipuri sau în unele cazuri ca varietate ale tipurilor de sol din SRTS, 2003.

De asemenea au fost introduse subtipuri noi de sol, ca de exemplu: psamic, pelic, scheletic, calcaric, eutric, distric, entic, clinogleic, aluvic, solodic, criostagnic, prespodic etc., care reflectă clar însuşirile solului şi mai ales cele fizice şi fizico-chimice.

A dispărut subtipul vermic al solurilor bălane, cernoziomurilor şi al cernoziomurilor cambice fiind trecut la nivel de varietate de sol.

Tot ca o noutate, a fost introdus conceptul de material parental diagnostic, în felul acesta eliminându-se aşa-zisele orizonturi diagnostice Cpr şi Rrz.

În ceea ce priveşte uniformizarea nomenclaturii s-a atribuit un singur cuvânt pentru denumirea solului la nivel de clasă şi de tip de sol şi a unui adjectiv (sau a unor adjective) adăugat la denumirea tipului pentru subtipul de sol, ca de exemplu:

• Clasa – cernisoluri; • Tipul – cernoziom; • Subtipul – cernoziom calcaric. La nivel inferior s-au păstrat practic criteriile de subîmpărţire a solurilor şi

graduările redate în Metodologia de elaborare a studiilor pedologice, vol. III. Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor – 2003 cuprinde în total 12 clase

de soluri faţă de 10 clase de soluri în SRCS, 1980, dar numai 32 de tipuri de sol faţă de 39 în SRCS, 1980.

CONCLUZII

Sistemul Taxonomic al Solurilor României, în forma prezentată, constituie o

încercare de a sistematiza şi ordona mai bine solurile ţării în lumina ultimelor progrese făcute pe plan naţional şi internaţional.

Fără ai schimba structura şi entităţile de bază ale sistemului din 1980, realizează o încadrare mai bună în sistem, o aplicare consecventă a criteriilor diagnostice, o creştere a gradului de aplicabilitate practică şi totodată o uniformizare a terminologiei solurilor. Fără îndoială şi acest sistem poate fi îmbunătăţit şi autorii nu pretind că el este cea mai bună dintre toate variantele posibile. Taxonomia este un subiect mult discutat şi este greu de demonstrat că un sistem este mai bun decât altul.

Page 114: geografie anale

BIBLIOGRAFIE Florea, N., Munteanu, I. (2003), Sistemul român de taxonomie a solurilor, Institutul de

Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Editura Estfalia, Bucureşti. Lupaşcu, Gh., Parichi, M., Stănilă, Anca-Luiza, Florea, N. (2003), Bibliografia pedologică

a României, Editura Terra Nostra, Iaşi. Parichi, M. (1999), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti. Stănilă, Anca-Luiza, Parichi, M. (2003), Solurile României, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti. * * * (1980), Sistemul român de clasificare a solurilor, ICPA, Bucureşti. * * * (1987), Metodologia elaborării studiilor pedologice, vol. I, II, III, ICPA, Bucureşti. * * * (1990), Référentiel pedologique français, AFES-Plaisir, Paris.

114

Page 115: geografie anale

115

SOLURILE DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI BÂRSA

Sorin BĂNICĂ∗

Concepte-cheie: soluri, bazin hidrografic, Bârsa. Key words: soils, hydrographic catchment, Bârsa. Bârsa Catchment – Soils. Bârsa Catchment represents a mountainous, very populated area, especially in Bran Pass, where the natural vegetation is substituted by a secondary vegetation and where the Acide Brown soils dominate. In the depressionary area Ţara Bârsei, Mollisoils class dominate. Along the Bârsa river Aluvial soils dominate.

În categoria factorilor care influenţează procesele şi fenomenele naturale (hidrologice şi biologice) din bazinul hidrografic al râului Bârsa, un loc aparte în deţine învelişul edafic. Prin poziţia sa la suprafaţa litosferei, solul preia o parte din apa provenită din precipitaţii şi, în funcţie de caracteristicile lui (structură, textură, porozitate, gradul de umiditate ş.a.), determină infiltraţia, scurgerea de suprafaţă şi evapotranspiraţia. Din alt punct de vedere, solul este suport şi habitat pentru unele vieţuitoare, dar şi depozitar al nutrienţilor necesari plantelor şi microorganismelor, având un rol important în structura peisajului.

PRINCIPALELE TIPURI DE SOLURI

DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI BÂRSA

Condiţiile climatice locale, date de amplitudinea mare a reliefului şi litologia variată a bazinului Bârsa, au generat diferite condiţii pedogenetice, rezultând o mare varietate a învelişului edafic.

Astfel, pe rocile cristaline din versantul stâng al Bârsei (în Munţii Ţagla) au existat condiţii pentru formarea cambisolurilor reprezentate prin: soluri brune eu-mezobazice, soluri brune acide şi soluri brune feriiluviale.

Pe rocile calcaroase ale Pietrei Craiului şi în Culoarului Branului s-au format şi evoluat molisoluri – rendzine, cambisoluri – soluri brune eu-mezobazice, soluri brune acide şi soluri neevoluate – litosoluri şi stâncărie. În Culoarul Branului, solurile au suferit modificări în urma înlocuirii vegetaţiei primare şi instalării de pajişti secundare.

Pe conglomeratele din versantul vestic al Munţilor Bucegi s-a dezvoltat o gamă mai largă de soluri, cuprinzând: cambisoluri – soluri brune acide, soluri brune feriiluviale, umbrisoluri – soluri humicosilicatice şi soluri neevoluate – litosoluri şi stâncărie.

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 116: geografie anale

În condiţiile pedogenetice specifice Piemontului Sohodol se întâlnesc soluri formate în condiţii alternative de umiditate din clasa argiluvisolurilor – soluri brune luvice şi luvisoluri albice.

Cât priveşte zona depresionară a Ţării Bârsei, local afectată şi de exces de umiditate freatic se caracterizează prin molisoluri – soluri cernoziomoide din clasa cambisoluri – soluri brune eu-mezobazice, soluri hidromorfe – lăcovişti, soluri gleice, soluri neevoluate – soluri aluviale şi soluri organice – soluri turboase.

În lunca Bârsei şi afluenţilor săi apar în exclusivitate soluri aluviale, iar la contactul cu versanţii, pe alocuri, soluri brune luvice (Fig. 1).

Fig. 1. Harta solurilor din bazinul Bârsei

MOLISOLURI: 1. Soluri cernoziomoide; ARGILUVISOLURI: 2. Soluri brune luvice; 3. Luvisoluri albice; CAMBISOLURI: 4. Soluri brune acide; 5. Soluri brune eu-mezobazice; SPODOSOLURI: 6. Soluri brune feriiluviale; UMBRISOLURI: 7. Soluri humico-si-licatice; HIDRMORFE: 8. Lăcovişti; 9. Soluri gleice; SOLURI NEEVOLUATE: 10. Litosoluri şi stâncărie; 11. Soluri aluviale;

SOLURI ORGANICE: 12. Soluri turboase Soils Map of Bârsa Catchment

MOLLISOILS: 1. Chernozemlike Soils; ARGILUVISOLS: 2. Luvic Brown Soils; 3. Grey Brown Podzolic Soils; CAMBISOLS: 4. Acid Brown Soils; 5. Eu-mezobazic Brown Soils; SPODOSOLS: 6. Feriiluvial Brown Soils; UMBRIC SOILS: 7. Alpine Meadow Soils; HYDROMORPHIC 8. Humic Gley Soils; 9. Gley Soils; UNDEVELOPED SOILS: 10. Lithosolos and Rocks; 11. Aluvial Soils;

ORGANIC SOILS : 12. Peaty Soils. 116

Page 117: geografie anale

117

CARACTERIZAREA SOLURILOR DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI BÂRSA

Clasa molisoluri Soluri cernoziomoide. Condiţii fizico-geografice. S-au format în condiţiile

unui relief plan, pe depozite loessoide în regiuni umede, cu precipitaţii medii anuale de 600-900 mm şi o temperatură medie anuală de 6-8°C sub vegetaţie de fâneaţă, care astăzi nu se mai păstrează, solurile fiind cultivate. Nivelul apei freatice variază între 3-5 m, sau chiar mai mult (8-10 m).

Caracterizare morfologică. Solurile cernoziomoide cambice au următoarea succesiune de orizonturi: Am-A/B-B-C.

Orizontul Am de 42-50 cm, culoare foarte închisă în stare umedă, structură foarte bine dezvoltată, grăunţoasă colţurată.

Orizontul A/B de 42-50 cm, de culoare brun foarte închis, structură poliedrică subangulară foarte bine dezvoltată, mici separaţii ferimanganice.

Orizontul B de peste 80-150 cm grosime, închis la culoare în partea superioară, prezintă scurgeri de humus sub formă de pelicule organo-minerale, structură columnoidă bine dezvoltată, separaţii ferimanganice.

Orizontul C apare la adâncimi de peste 160-180 cm, sau, adeseori, lipseşte. Fiind relativ bogate în substanţe nutritive şi prezentând însuşiri fizice bune,

solurile cernoziomoide cambice sunt cele mai fertile soluri din zona depresionară a bazinului Bârsei. Sunt cultivate cu plante industriale, ca sfecla de zahăr şi cartoful, dar şi cu cereale.

Rendzinele. Condiţii fizico-geografice. S-au dezvoltat sub pajişti secundare, cât şi sub pădure. Climatul caracteristic este cel montan cu temperaturi ce oscilează între 3°-4°C, iar precipitaţiile medii anuale pot varia de la 500-800 mm până la 1000 mm. Materialul parental este alcătuit din roci dure reprezentate cel mai frecvent prin calcare compacte. Nivelul apei freatice este situat sub 10 m adâncime, deci nu a influenţat procesele de solificare.

Caracterizare morfologică. Rendzinele se caracterizează printr-un profil Am-A/R-Rrz.

Am cu grosimi de 15-30 cm, culori închise brun negricioase, cu textură mijlocie şi structură glomerulară sau granulară, bine reprezentată. Orizontul poate conţine frecvent material scheletic şi are activitate microbiologică redusă.

A/R orizont de tranziţie, gros de 10-15 cm, are culori închise (valori şi crome < 3,5 în stare umedă) cu conţinut moderat sau ridicat de schelet calcaros, cu activitate microbiologică redusă.

Rrz roca mamă, situată în primii 150 cm, este alcătuită din roci dure calcaroase şi dezagregate, de culoare deschisă.

Rendzinele sunt în majoritatea lor soluri forestiere cu potenţial productiv mijlociu sau scăzut (în funcţie de volumul edafic). Pe aceste soluri se pot întâlni şi pajişti secundare (păşuni, fâneţe). Apar frecvent la Fundata, Şirnea, Peştera, Măgura.

Page 118: geografie anale

118

Clasa argiluvisoluri Luvisoluri albice. Condiţiile fizico-geografice. Apar în condiţiile unui relief

plan imperfect drenat, în regiunile umede cu temperaturi medii de 6-10°C şi precipitaţii de 650-1100 mm, cu indici de ariditate de 35-55, cu păduri de Quercus robur, Q. Petraea, Fagus cu Betula sau Abies alba şi Pinus silvestris. S-au format pe sedimente silicatice şi sunt de multe ori pseudogleizate.

Caraclerizare morfologică. Luvisolurile albice au următoarea succesiune de orizonturi: Ao-Ea-EB-Bt-D.

Orizontul Ao are 5-18 cm grosime, brun cenuşiu, structura este glomerulară. Orizontul Ea are 10-25 cm grosime, cu culori cenuşiu deschis până la brun,

structură masivă sau foioasă cu separaţii ferimanganice şi pete roşcate de oxizi ferici. Orizontul EB de 15-25 cm brun – gălbui cu pete cenuşii, structură nuciformă

slab dezvoltată, pudrare cu silice, separaţii ferimanganice. Orizontul Bt de 80-200 cm, brun gălbui, structură prismatică sau

columnoidă, pelicule şi pete de oxizi de fier şi de mangan. Orizontul D apare sub 200 cm doar la solurile din sectoarele cu depozite

argilo-grezoase. Clasa cambisoluri Solurile brune eu-mezobazice. Condiţiile fizico-geografice. Sunt specifice

zonelor umede cu precipitaţii medii de 600-1000 mm şi temperaturi de 5-9°C. Media precipitaţiilor depăşeşte, de regulă, evapotranspiraţia potenţială şi deci regimul hidric este de tip percolativ.

Caracterizare morfologică. Solurile brune eu-mezobazice au următoarea succesiune de orizonturi: Ao-Bv-C.

Orizontul Ao, orizont cu grosimi de 10-40 cm, de culoare brună, moderat humifer, cu o structura glomerulară sau granulară stabilă, afânat, permeabil şi bine străbătut de rădăcini.

Orizontul Bv, orizont cu grosimi cuprinse între 20-45 cm, uneori mai gros, de culoare gălbui, cu o textură apropiată de cea a orizontului superior şi o structură poliedrică angulară sau prismatică bine dezvoltată.

Orizontul C, roca-mamă, apare la adâncimi variabile (30-150 cm) şi este alcătuit din depozite de suprafaţă (coluvii, deluvii), provenite din alterarea unor roci bogate în minerale calcice şi ferimagnezice.

Se găsesc, în special, în zona localităţii Bran, la contactul culoarului cu depresiunea.

Solurile brune acide. Condiţiile fizico-geografice. Sunt soluri specifice zonei montane cu temperaturi medii multianuale de 3°-4°C şi precipitaţii medii anuale mai mari de 1000 mm, cu minim de precipitaţii iarna. Materialul parental pe care s-au format solurile brune acide este reprezentat, în special, de depozitele de pantă (deluvii, depozite detritice de pantă) provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor sedimentare decarbonatate (conglomerate şi gresii), pe alocuri fragmentate de şisturi cristaline.

Caracterzarea morfologică. Solul brun acid are următoarea succesiune de orizonturi: O-Ao-Bv-C.

Page 119: geografie anale

119

Orizontul O, cu grosimi de 3-4 cm este, de obicei, de tip mull-moder sau moder. Orizontul Ao, cu grosimi reduse (5-12 cm) de culoare brună-cenuşie sau bru-

nă-gălbuie, moderat până la intens humifer are textură mijlocie şi structurată, slab exprimată. În unele cazuri, orizontul superior poate fi intens humifer, având caracter de A umbric (Au).

Orizontul Bv prezintă grosimi de 20-60 cm şi nuanţe brune-gălbui, structură poliedrică slab moderat dezvoltată şi cu conţinut variat de schelet.

Orizontul C (roca mamă) este alcătuit din depozite de suprafaţă provenite din roci sărace, lipsite de carbonaţi. Uneori solul se poate forma direct pe roca compactă R.

Aceste soluri sunt întâlnite pe mari suprafeţe în Culoarul Branului şi pe versanţii sudici ai munţilor Ţagla. În Culoarul Branului, suprafeţele împădurite pe care s-au format solurile brune acide, au fost în mare parte distruse, în special în partea de nord, unde relieful, în cea mai mare parte pe gresii este mai puţin accidentat, pădurea menţinându-se doar pe versanţii abrupţi şi pe calcare. Prin înlocuirea pădurilor cu vegetaţia de pajişte, solurile brune acide au suferit unele modificări în ceea ce priveşte conţinutul de humus şi gradul de saturaţie în baze.

Clasa spodosoluri Soluri brune feriiluviale. Condiţiile fizico-geografice. Sunt specifice zonei

montane cu climă umedă şi rece, unde temperaturile variază între 3°-4°C şi precipitaţiile medii anuale depăşesc 1000 mm. Vegetaţia naturală este formată din păduri, în special de molid, cu floră acidă, iar materialul parental este alcătuit din depozite de pantă scheletice provenite din roci predominant acide.

Caracterizare morfologică. Solurile brune feriiluvilale au următoarea succesiune de orizonturi: AOu sau Au-Bs-R sau C.

Orizontul O este de tip moder sau moder cu humus brut. Orizontul Au are grosimi de 10-12 cm şi culoare brună închisă. Este intens până

la foarte intens humifer, prezintă structură grăunţoasă mică sau este lipsit de structură. Orizontul Bs are grosimi variabile (20-50 cm), culori gălbui ruginii, cu

structură poliedrică subangulară mică, foarte friabil. Orizontul C sau R reprezintă materialul parental de natură petrografică

diferită (gresii, conglomerate, depozite de pantă provenite din aceste roci). Podzolurile. Condiţiile fizico-geografice. Podzolurile se formează cel mai

frecvent în condiţii de climat montan rece şi umed, cu sezon de vegetaţie redus, având temperaturile medii anuale cuprinse între 2-3°C şi unde precipitaţiile medii multianuale depăşesc 1000 mm. Vegetaţia naturală este constituită din molidişuri cu ericacee, iar materialul parental are caracter acid.

Caracterizare morfologică. Podzolurile au următoarea succesiune de orizonturi: O-Au-Bs-Bhs-R sau C.

Orizontul organic O este alcătuit din humus brut. Orizontul Au, rareori depăşeşte 25 cm grosime, este intens humifer, are

culori închise şi o structură slab exprimată. Orizontul Es are grosimi de 5-20 cm, cu nuanţe cenuşii deschise, textură

uşoară, uneori cu tendinţă spre structură şistoasă.

Page 120: geografie anale

120

Orizontul Bhs are grosimi cuprinse 10-50 cm, se prezintă moderat până la intens humifer şi este nestructurat.

Orizontul R apare frecvent la 70-80 cm şi conţine mult material scheletic. Clasa umbrisoluri Soluri humicosilicatice. Condiţiile fizico-geografice. Ocupă etajul alpin

propriu-zis sau superior, în general la peste 2200 m altitudine. Sunt dezvoltate sub o climă rece şi umedă, cu temperatura medie anuală sub -2°C, cu precipitaţii anuale care depăşesc 1300 mm.

Formula de profil este Au-A/R-R. Orizontul Au poate fi diferenţiat în mai multe suborizonturi şi are culoare

brună închisă, este intens humifer, iar grăunţii de silice se pot separa uşor de substanţele humice.

Orizontul A/R, gros de 15-20 cm are încă culoare închisă, este foarte bogat în material grosier-nisipos şi în schelet silicios.

Orizontul R apare frecvent la adâncimi de 70-60 cm şi este alcătuit din produsul de dezagregare al rocii parentale silicioase.

Clasa soluri hidromorfe Soluri gleice. Condiţiile fizico-geografice. S-au format într-un climat

caracteristic zonelor de pădure cu temperaturi medii multianuale de 6-10°C şi precipitaţii medii anuale mai mari de 650 mm. Vegetaţia naturală este alcătuită din specii ierboase, dar pot să apară şi sub păduri de foioase, iar roca parentală poate să fie de la luturi nisipoase până la argile, dar şi depozite grosiere necarbonatice.

Profilul solurilor gleice este de tipul Ao-A/Go-Gr. Orizontul Ao cu grosimi relativ mici (15-20 cm), este relativ afânat. Orizontul A/Go cu nuanţe cenuşii-gălbui, are grosimi de 15-30 cm, separaţii

ferimanganice, pete şi concreţiuni. Orizontul Gr (material parental) apare la 50-60 cm, gălbui, verzui, cenuşiu (luturi,

argile, nisipuri, pietrişuri), lipsit de carbonaţi, conţine numeroase separaţii ferimanganice. Clasa soluri neevoluate Litosolurile. Sunt soluri care au un profil alcătuit din orizont Ao urmat de R

(orizont alcătuit din roci compacte, dure). Materialul parental este alcătuit din roci dure, compacte, aflate la suprafaţă sau aproape de suprafaţă (gresii). Orizontul A este subţire – până la 20 cm grosime, aflat într-un stadiu incipient de dezvoltare, conţine mult schelet şi fragmente mari de rocă.

Orizontul R este constituit din material fin şi roca slab dezagregată sau compactă. Solurile aluviale Solul aluvial tipic are următoarea succesiune de orizonturi: Ao-A/C-C. Orizontul Ao, orizont cu grosimi mai mari de 20 de cm, culoare brună, textură

diferită, structură glomerulară sau granulară slab exprimată, slab moderat humifer. Orizontul C cu grosimi de cel puţin 50 cm, cu textură uniformă sau stratificată,

uneori afectat de procese de gleizare. Ele apar în luncile râurilor Bârsa, Turcu.

Page 121: geografie anale

121

Solul are un rol important în structura peisajului, el reprezentând suportul care furnizează vegetaţiei elementele vitale dezvoltării.

Cea mai pregnantă intervenţie asupra solului, în bazinul Bârsa, în special, în Culoarul Branului, o constituie înlocuirea pădurii prin defrişare cu vegetaţia cultivată sau cu pajişte. Datorită acestui fapt, solurile brune acide au suferit unele modificări în ceea ce priveşte conţinutul de humus şi gradul de saturaţie în baze.

BIBLIOGRAFIE

Blaga, Gh., Rusu, I., Udrescu, S., Vasile, D. (1996), Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.

Conea, Ana şi colab. (1964), Transformarea solurilor gălbui acide din culoarul Branului sub influenţa pajiştilor secundare, St. Pedol., seria C, IV, 14, Bucureşti.

Ileana, Pătru (2001), Culoarul Transcarpatic Bran – Rucăr – Dragoslavele. Studiu de geografie fizică, Editura Universităţii din Bucureşti.

*** Harta solurilor 1: 200 000, foaia Braşov.

Page 122: geografie anale

122

Page 123: geografie anale

123

ASPECTE GEOGRAFICE CU PRIVIRE LA STRUCTURA POPULAŢIEI ROMÂNIEI PE GRUPE DE VÂRSTĂ ŞI SEXE

Marilena DRAGOMIR*, Liliana GURAN-NICA∗

Concepte-cheie: populaţie, structură pe vârste, structură pe sexe. Key words: population, age and sex structure. Geographic Aspects of the Age and Sex Structure in Romania Social-economic transformation, in the last decades, determined important changes in the age structure in Romania: the increase of grown-up and mature population and the decrease of young people. The distribution of population on the main age groups, in 2002, was the fllowing: 17,6% – under 15 years old, 68,4% – 15-65 years old and 14% – over 65 years old. The female population was more numerous than the male one (51,2%).

Transformările social-economice din România, în ultimele decenii, s-au reflectat în

dinamica indicatorilor demografici (natalitate, mortalitate, sold natural, sold migratoriu) cu consecinţe directe asupra evoluţiei grupelor de vârstă a populaţiei şi a structurii pe sexe a acesteia. Modificările survenite au implicaţii atât pe plan demografic (influenţând, în principal, mişcarea naturală), cât şi în sfera socio-eco-nomică (schimbând raportul dintre populaţia activă şi inactivă, provocând dezechilibre pe piaţa forţei de muncă, determinând transformări în cadrul sistemului de asigurări sociale, a reţelei unităţilor de învăţământ, a cadrului legislativ cu privire la vârsta de pensionare etc.). Studiul de faţă s-a axat pe informaţiile statistice obţinute la ultimele recensăminte ale populaţiei efectuate pe teritoriul României.

TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA STRUCTURILOR POPULAŢIEI PE GRUPE

DE VÂRSTĂ ŞI SEXE Evoluţia populaţiei, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea la nivelul

celor trei grupe principale de vârstă (0-15 ani, 15-65 ani, peste 65 ani), ilustrează schimbări semnificative şi evidenţiază accentuarea fenomenului de îmbătrânire demografică, determinat de creşterea proporţiei populaţiei adulte şi vârstnice concomitent cu scăderea celei tinere (Fig. 1).

Ponderea populaţiei din grupa 0-15 ani, în perioada 1956-2002, a cunoscut o diminuare cu circa 10%, survenită pe fondul general al regresiei ratei natalităţii în România. Această tendinţă a fost mult mai evidentă în ultimii ani, în intervalul 1992-2002, când populaţia din categoria respectivă a scăzut cu aproximativ 5%.

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 124: geografie anale

Celelalte două grupe de vârstă au fost marcate de o evoluţie diferită. Astfel, populaţia adultă, cuprinsă între 15 şi 65 ani, a înregistrat în intervalul 1956-2002 uşoare oscilaţii (marcate de o scădere de circa 2 procente în perioada 1956-1977 şi o sporire cu 4% între 1977-2002). Grupa vârstnicilor, de peste 65 ani, a cunoscut o tendinţă ascendentă în întreg intervalul analizat, crescând per total cu 7,7%.

Fig. 1. Evoluţia principalelor grupe de vârstă

The evolution of the main age groups Prin analiza structurii populaţiei pe sexe se pune în evidenţă, fără excepţie,

ponderea uşor mai ridicată a sexului feminin, valorile oscilând între 50,7% în 1977 şi 51,4% în 1956.

La nivelul principalelor grupe de vârstă se constată că populaţia sub 15 ani este majoritar masculină (cu ponderi cuprinse între 50,9% în 1956 şi 51,1% în 2002), în timp ce în celelalte două grupe predomină sexul feminin. În mod deosebit, se remarcă numărul mare al femeilor din grupa de peste 65 ani (56,2% în 1966, 58,5% în 2002). Este de remarcat faptul că a existat o tendinţă de accentuare a diferenţelor de ponderi între cele două sexe atât în cazul populaţiei tinere, cât şi al celei vârstnice.

În general, în structura populaţiei, până la 40 de ani, se observă o uşoară superioritate numerica a populaţiei masculine. După această vârstă, raportul se modifică în favoarea celei feminine. Aşadar, deşi se nasc mai mulţi băieţi decât fete, numărul populaţiei de sex masculin se diminuează, odată cu înaintarea în vârstă, datorită valorilor mai ridicate ale ratei mortalităţii în rândul bărbaţilor.

124

Page 125: geografie anale

125

ASPECTE REPREZENTATIVE ALE STRUCTURII POPULAŢIEI PE GRUPE DE VÂRSTĂ ŞI SEXE, LA RECENSĂMÂNTUL DIN 2002 Din cele 21.680.974 persoane, înregistrate în România în anul 2002,

3.820.512 (17,6%) aveau vârste sub 15 ani, 14.810.580 (68,4%) se încadrau între 15 şi 65 ani, iar 3.049.882 (14%) făceau parte din populaţia de peste 65 ani.

Din analiza structurii pe grupe mici de vârstă, rezultă că ponderile cele mai mari revin categoriilor demografice 30-35 ani (8,9%), 20-25 ani (8,0%), 25-30 ani (7,8%), iar cele mai reduse celor de 70-75 ani (4,1%), peste 75 ani (4,9%), 65-70 ani (5,0%), 0-5 ani (5,1%).

De asemenea, se constată modificări semnificative, în 2002 faţă de recensământul din anul 1992 (Tabelul 1). În timp ce categoria demografică 0-15 ani consemnează o scădere evidentă (cu circa 5%), se observă creşterea procentuală a grupelor cu vârstă între 15 şi 65 ani (cu 2,2%) şi peste 65 ani (cu aproximativ 3%). Această situaţie se datorează atât valorilor reduse ale natalităţii din ultimii 15 ani, cât şi intrării în categoria populaţiei adulte şi vârstnice a unor generaţii relativ numeroase, pe fondul general de creştere uşoară a speranţei de viaţă în România.

Tabelul 1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe la ultimele două recensăminte

Age and sex structure at the last two census

Total Masculin Feminin Grupa de vârstă (ani)

1992 %

2002 %

2002/1992

1992 %

2002 %

2002/1992

1992 %

2002 %

2002/1992

0-5 7,1 5,1 -2,0 7,3 5,3 -2,0 6,8 4,8 -2,0 5-10 7,3 5,3 -2,0 7,5 5,6 -2,0 7,0 5,0 -2,0

10-15 8,4 7,3 -1,1 8,7 7,6 -1,1 8,1 7,0 -1,1 15-20 8,4 7,5 -0,9 8,8 7,9 -0,9 8,0 7,2 -0,8 20-25 9,0 8,0 -1,0 9,2 8,4 -0,8 8,7 7,7 -1,0 25-30 5,5 7,8 +2,3 5,7 8,1 +2,4 5,3 7,5 +2,2 30-35 6,8 8,9 +2,1 7,0 9,2 +2,2 6,6 8,6 +2,0 35-40 7,5 5,4 -2,1 7,7 5,6 -2,1 7,4 5,3 -2,1 40-45 6,7 6,6 -0,1 6,8 6,8 0 6,6 6,5 -0,1 45-50 5,1 7,3 +2,2 5,2 7,4 +2,2 5,1 7,3 +2,2 50-55 5,9 6,5 +0,6 5,8 6,5 +0,7 6,0 6,6 +0,6 55-60 6,0 4,9 -1,1 5,8 4,7 -0,9 6,1 5,0 -1,1 60-65 5,4 5,3 -0,1 5,2 4,9 -0,3 5,6 5,6 0 65-70 4,5 5,0 +0,5 4,1 4,6 +0,5 4,9 5,5 +0,5 70-75 2,4 4,1 +1,7 2,0 3,6 +1,6 2,9 4,6 +1,7

Peste 75 4,0 4,9 +0,9 3,3 3,8 +0,5 4,8 6,0 +1,2

Sursa: I.N.S., Recensămintele populaţiei, 1992, 2002. Din analiza în profil teritorial se desprind o serie de aspecte care exprimă

începutul unor dezechilibre în structura pe grupe de vârstă, la nivelul tuturor judeţelor, datorate scăderii populaţiei tinere şi creşterii celei adulte şi vârstnice.

Page 126: geografie anale

Ceea ce suscită interesul specialiştilor este ritmul destul de rapid manifestat în procesul de îmbătrânire a populaţiei şi consecinţele pe care le are acesta în timp (scăderea numărului populaţiei, încărcarea sarcinii economice a populaţiei în vârstă de muncă, creşterea necesităţii de asigurare şi de protecţie socială a vârstnicilor, restructurări ale sistemului de învăţământ etc.).

Zonele cel mai puţin afectate de acest fenomen, cu cele mai mari valori ale populaţiei sub 15 ani se găsesc, în principal, în Moldova, recunoscută pe parcursul timpului prin rate ridicate ale natalităţii (judeţele cu cea mai mare pondere a tinerilor în cadrul populaţiei totale fiind Suceava – 21,6%, Vaslui – 21,2%, Botoşani – 20,7%). La cealaltă extremă se găsesc zone situate în Câmpia Română, în care fenomenul îmbătrânirii populaţiei este foarte accentuat (Teleorman), dar şi spaţii dominate de centre urbane mari, constituite în poli de atracţie a forţei de muncă, precum Municipiul Bucureşti şi judeţul Cluj, caracterizate prin valori însemnate ale populaţiei adulte (Fig. 2).

Fig. 2. Ponderea populaţiei cu vârste sub 15 ani, la nivelul judeţelor, în 2002

Proportion of population under 15 years old, in the counties, în 2002 Populaţia de peste 65 ani are ponderi semnificative în sudul ţării, în spaţiul de

câmpie, în judeţe recunoscute ca având solduri migratorii negative, rezultate din plecări masive de populaţie tânără şi adultă, atrasă de mirajul spaţiilor cu nivel de dezvoltare economică mai mare (Teleorman – 20,6%, Giurgiu – 18,9%, Călăraşi – 16,4%). Valori mai reduse ale acestei grupe se înregistrează în spaţii bine dezvoltate economic, cu ponderi ridicate ale populaţiei apte de muncă (Constanţa, Braşov, Satu Mare, Iaşi, Galaţi, Sibiu şi, deci, cu forţă de atracţie mai mare (Fig. 3).

126

Page 127: geografie anale

Fig. 3. Ponderea populaţiei cu vârste de peste 65 ani, la nivelul judeţelor, în anul 2002

Proportion of population over 65 years old, in the counties, în 2002 Îmbătrânirea populaţiei a devenit în perioada de tranziţie un fenomen prezent

atât în urban, cât şi în rural, însă apar unele diferenţieri, la nivelul celor două medii administrative. Mediul rural, la nivelul întregii ţări, este caracterizat de valori mai însemnate ale grupei tinere, cu vârstă sub 15 ani (19,5% comparativ cu 15,9% în spaţiul urban), dar şi ale populaţiei cu vârstă de peste 65 ani (18%, comparativ cu 10,5%). Grupa cuprinsă între 15 şi 65 ani este mai puţin numeroasă în spaţiul rural (62,5% comparativ cu 73,6%). Decalajul dintre cele două medii, pentru categoria demografică de peste 65 ani, ilustrează o tendinţă mai accentuată de îmbătrânire a populaţiei pentru rural, care se poate datora mai multor cauze: migrării forţei de muncă către oraşe, valorilor mai însemnate ale mortalităţii în spaţiul urban, pentru grupa respectivă, cât şi fluxurilor migratorii urban-rural, evidente în ultimii ani în rândul pensionarilor.

Analiza structurii populaţiei pe sexe, la nivelul anului 2002, relevă o accentuare a fenomenului de feminizare, în general. La nivelul întregii ţări populaţia feminină reprezintă 51,25%. Aceeaşi superioritate numerică se înregistrează la nivelul tuturor judeţelor, cele mai mari procente fiind în Bucureşti (53,3%), Timiş (52,0%), Arad (51,9%), Cluj (51,6%), iar cele mai reduse în judeţul Tulcea (50,1%).

Comparând proporţionalitatea pe sexe, în cadrul celor două medii se constată ponderea puţin mai mare a femeilor în oraşe (51,9%) decât în spaţiul rural (50,4%). Apar diferenţieri şi la nivelul grupelor de vârstă: în oraşe populaţia feminină este mai numeroasă pentru categoriile demografice 15-65 ani şi peste 65 ani, în mediul rural acest aspect fiind valabil doar pentru grupa de peste 65 ani. Aşadar, odată cu creşterea vârstei se constată diminuarea populaţiei de sex masculin comparativ cu

127

Page 128: geografie anale

128

cea feminină, în oraşe începând cu vârsta de 25 ani, iar la sate, mult mai târziu, după 50 de ani. Prezenţa bărbaţilor într-un număr mai mare în rural decât în urban îşi poate găsi explicaţia în valorile mai însemnate ale ratei mortalităţii bărbaţilor în oraşe, caracterizate de un ritm de viaţă mai stresant şi un mediu mai poluat.

În concluzie, România se confruntă cu două fenomene importante, îmbătrânirea şi feminizarea populaţiei, cu implicaţii socio-economice majore. Soluţionarea problemelor, care pot apărea în urma dezechilibrelor teritoriale, este legată de redresarea economică la nivel naţional, regional şi local, menită să aducă noi tendinţe în evoluţia structurilor populaţiei.

Din păcate, prognozele, elaborate de Institutul Naţional de Statistică, cu privire la evoluţia numerică a grupelor de vârstă, în variantă medie, arată că în anul 2025 populaţia sub 15 ani va reprezenta 13,1%, cea cu vârste între 15 şi 65 ani – 69,5%, iar cea de peste 65 ani – 17,4%. În timp ce numărul persoanelor sub 15 ani va continua să scadă, datorită valorilor reduse ale natalităţii, adulţii vor cunoaşte o uşoară creştere numerică până în anul 2010 (datorită intrării în această categorie a generaţiilor încă relativ numeroase), urmată apoi de o reducere însemnată. De asemenea, va creşte într-un ritm intens numărul locuitorilor de peste 80 de ani, ponderea lor în totalul vârstnicilor de peste 65 ani ajungând la 20,7%. Depăşirea populaţiei tinere de către cea vârstnică va fi un fenomen care se va generaliza la nivelul tuturor judeţelor. Astfel, se poate afirma că este absolut necesară implementarea unor programe cu impact real asupra evoluţiei demografice actuale, în sensul creşterii natalităţii şi implicit a populaţiei tinere.

BIBLIOGRAFIE

Bugă, D. (1998), Schimbări în structura grupelor de vârstă ale populaţiei României, în ultimele trei decenii. Cauze şi consecinţe, „Revista Geografică”, T. V, Bucureşti.

Deică, P., Nancu, Daniela (1997), Noile structuri geodemografice urbane din România, „Revista Geografică”, T. IV, Bucureşti.

Nancu, Daniela, Persu, Mihaela (2004), Aspecte recente asupra structurii populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe şi implicaţiile acesteia în potenţialul forţei de muncă din România, Comunicări de Geografie, VIII, Bucureşti.

Erdeli, G. (1999), Starea actuală a satului românesc. Particularităţi geodemografice, Comunicări de Geografie, IV, Bucureşti.

* * * (1994), Recensământul Populaţiei – 1992, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. * * * (2004), Recensământul Populaţiei – 2002, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. * * * (2004), Proiectarea populaţiei României, în profil teritorial, până în anul 2025,

Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

Page 129: geografie anale

129

CARACTERISTICI DEMOGRAFICE ALE POPULAŢIEI DIN PARCURILE NATURALE DIN ROMÂNIA

Gabriela NECŞULIU∗, Radu NECŞULIU∗∗

Concepte-cheie: depopulare, îmbătrânire demografică, mişcare naturală, sold migratoriu, parcuri naturale. Key words: depopulation, demographical ageing, natural movement, migration balance, natural parks. Demographic characteristics of the Natural Parks in Romania. The paper contains a comparative analysis of the demographic characteristics of the local communities which live in the six natural parks of Romania and underlines the negative phenomena that occur in the protected cultural landscapes, using statistical data from the two population census – 1992 and 2002.

IMPORTANŢA COMUNITĂŢILOR UMANE DIN AREALUL PARCURILOR NATURALE

Definiţia dată parcurilor naturale în legislaţia românească (Legea 462/2001)

şi obiectivele lor de management încadrează aceste arii protejate în categoria V – peisaje protejate – după clasificarea Uniunii Internaţionale a Conservării Naturii, prin faptul că au drept scop protecţia şi conservarea peisajelor rezultate din interacţiunea armonioasă dintre om şi natură (IUCN, 1994). În România au fost declarate până în prezent1 şase parcuri naturale (MAPAM, 2003) (Fig. 1).

Parcurile naturale au ca specific faptul că sunt locuite de oameni, existenţa unei populaţii locale care să aibă un mod de viaţă apropiat de cel al comunităţilor umane tradiţionale fiind un factor esenţial în conservarea şi protecţia peisajelor şi a biodiversităţii. De altfel, implicarea populaţiei locale în procesul de management este considerată de specialiştii în conservare ca fiind absolut necesară pentru eficientizarea gestiunii ariilor protejate (Phillips, 2002). S-a constatat că strategiile de conservare impuse de guvern pentru presupusul beneficiu al populaţiei au şanse mult mai reduse decât conservarea realizată cu ajutorul populaţiei, aceasta realizându-se mai eficient şi cu costuri mai scăzute (Primack, 2002). Măsurile de protecţie luate după consultarea localnicilor, care cunosc adesea foarte bine

∗ Academia Română, Institutul de Geografie. ∗∗ Universitatea din Bucureşti, Centrul de Cercetare a Mediului şi de efectuare a

Studiilor de Impact. 1 Luna mai 2004 (n.a.)

Page 130: geografie anale

130

problemele locale, conduc la evitarea celor cu şanse scăzute de aplicare, creşterea sprijinului dat de locuitori pentru aplicarea lor, precum şi la crearea unui sentiment de apartenenţă al populaţiei locale la un spaţiu deosebit şi la un nivel mai ridicat al responsabilităţii faţă de resursele din aria protejată.

Cu toate acestea, cercetătorii au adesea tendinţa de a pune accentul pe conservarea valorilor naturale (biodiversitate, specii floristice şi faunistice rare, elemente geomorfologice sau geologice spectaculoase sau rare etc.), având mai puţin interes pentru valorile culturale şi istorice (obiceiuri şi tradiţii, monumente cultural-istorice, situri arheologice, populaţie locală etc). Frecvent, în studiul ariilor protejate, comunităţile umane şi nevoile lor sunt neglijate (Lass şi Reusswig, 2002). Există însă tot mai mulţi cercetători care au realizat importanţa monitorizării indicatorilor demografici şi ai celor socio-economici, mai ales în ceea ce priveşte ariile protejate în care există aşezări permanente. Prin urmare, se impune realizarea unui monitoring integrat care, pe lângă monitoringul principalelor componente naturale (date referitoare la speciile-cheie, acoperirea cu vegetaţie, calitatea apei etc., să urmărească colectarea şi analiza de date statistice privind populaţia locală, activităţile economice, nivelul de trai şi nevoile comunităţii locale (Primack, 2002; Lass şi Reusswig, 2002).

Dinamica populaţiei. Între cele două recensăminte se înregistrează scăderi ale numărului populaţiei în aproape toate arealele analizate. Cele mai mari scăderi de populaţie, faţă de 1992, apar în parcurile naturale Porţile de Fier (cu 12,2%) şi Bucegi (cu 11,14%), celelalte înregistrând scăderi cu 8,8% (în Apuseni), 7,6% (Grădiştea de Munte – Cioclovina) şi 0,7% (Balta Mică a Brăilei). Într-un singur areal – Parcul Natural Vânători-Neamţ – apar creşteri de populaţie de 0,64% faţă de 1992.

Structura pe sexe. La analiza dinamicii populaţiei pe sexe, între 1992 şi 2002, se remarcă variaţii spaţiale importante: scăderi mai mari apar în rândul populaţiei masculine, în comparaţie cu populaţia feminină, în parcurile Porţile de Fier (cu 15,4% la populaţia masculină şi cu 12,6% la populaţia feminină), Apuseni (cu 9% şi, respectiv, 8,3%), Bucegi (cu 12,4% şi 9,9%) şi Grădiştea de Munte (cu 8,4% şi 6,8%). În cazul parcului natural Balta Mică a Brăilei apar scăderi mai mari la populaţia feminină (0,9%, faţă de populaţia masculină, cu scăderi de 0,4%), iar în arealul parcului Vânători Neamţ, populaţia masculină a crescut cu 0,3 procente mai mult decât populaţia feminină în aceeaşi perioadă (Fig. 1).

Structura pe grupe de vârstă. Structura actuală a grupelor de vârstă din parcurile naturale nu diferă foarte mult de structura grupelor de vârstă la nivel naţional, totuşi este de semnalat ponderea mai ridicată a populaţiei în vârstă şi ponderea mai scăzută a populaţiei adulte faţă de media naţională.

Analiza dinamicii grupelor de vârstă ale populaţiei din parcurile naturale relevă scăderi importante de efective, mai ales în cadrul populaţiei tinere de 0-14 ani, în toate arealele studiate. Populaţia din arealul Parcului Natural Bucegi înregistrează cele mai mari scăderi în cadrul grupei 0-14 ani (cu 39,6%), urmat de Porţile de Fier (cu 34,7%), Apuseni (20,7%), Grădiştea de Munte-Cioclovina (17,4%), Vânători-Neamţ (16,1%) şi Balta Mică a Brăilei (10,5%). Analiza pe sexe relevă scăderi mai

Page 131: geografie anale

mari în cadrul populaţiei masculine. Grupa de vârstă 15-59 ani înregistrează variaţii spaţiale asemănătoare, cele mai mari scăderi având loc în arealul Parcului Natural Porţile de Fier (11,09%), urmat îndeaproape de Parcul Natural Apuseni (11,03%), apoi Bucegi (7,1%), Grădiştea de Munte-Cioclovina (6,4%) şi Balta Mică a Brăilei (3,7%).

Fig. 1. Evoluţia populaţiei totale, masculine şi feminine, la recensămintele din perioada

1992-2002, în parcurile naturale din România The evolution of the total population, by gender, at the census of 1992 and 2002 in the

natural parks of Romania Situaţia particulară a arealului Parcului Natural Vânători-Neamţ, singurul

care a înregistrat creşteri de populaţie în perioada considerată, poate fi descrisă mai exact la analiza dinamicii populaţiei pe grupe de vârstă; analiza datelor relevă o creştere a populaţiei adulte (15-59 ani), mai ales a populaţiei masculine, de 2,2%, iar a populaţiei feminine, de 0,3%, o explicaţie putând fi profilul economic preponderent silvic al regiunii.

O altă caracteristică demografică generală este creşterea populaţiei sau o diminuare foarte mică a populaţiei cu vârsta de peste 59 ani, faţă de celelalte grupe de vârstă, arătând o tendinţă de îmbătrânire demografică evidentă în toate regiunile. De asemenea, se poate spune că are loc o feminizare a populaţiei îmbătrânite, având în vedere că cele mai mici scăderi au loc în rândul populaţiei feminine. Creşteri mari ale populaţiei feminine faţă de 1992 au avut loc în arealele Vânători-Neamţ (20,5%), Bucegi (19,7%), Apuseni (12,3%), Porţile de Fier (5,5%) şi Balta Mică a Brăilei (21,9%).

131

Page 132: geografie anale

Fig.

2. B

ilanţ

ul n

atur

al şi

mig

rato

riu a

l pop

ulaţ

iei d

in p

arcu

rile

natu

rale

ale

Rom

ânie

i N

atur

al a

nd m

igra

tion

bala

nce

of th

e po

pula

tion

in th

e na

tura

l par

ks o

f Rom

ania

132

Page 133: geografie anale

133

Soldul natural. În perioada analizată (1990-1998), cele două rate înregistrează variaţii spaţiale evidente (Fig. 2). Se constată un deficit natural general, rata mortalităţii depăşind ca valoare rata natalităţii, declinul începând chiar cu anul 1990 în cele mai multe regiuni. Cel mai mare deficit natural se manifestă în Parcul Natural Grădiştea de Munte-Cioclovina, în toţi cei patru ani analizaţi (între -5,1 şi -8,8‰), cu maxima deficitului în 1996, după care se observă o oarecare creştere a sporului natural (-7,9‰) în 1998. În celelalte regiuni deficitul începe să se manifeste din 1992 (variind spaţial între -0,3‰ şi -2,6‰), începând să crească în următorii ani (între -3,2‰ şi -4,5‰ în 1996), mai ales în arealul parcului natural Apuseni (de la 0,5 la -4,5‰ între 1990-1996). Excepţie de la regulă face arealul parcului natural Vânători-Neamţ, unde, deşi rata natalităţii şi cea a mortalităţii au evoluţii convergente, soldul natural rămâne pozitiv în cei patru ani analizaţi, chiar dacă rata mortalităţii are o tendinţă de creştere începând cu 1996.

Soldul migratoriu prezintă o dinamică mai mult sau mai puţin oscilantă (datorată, cel puţin în primii ani, reformei agrare şi restructurărilor economice din mediul urban), dar cu o tendinţă generală de scădere evidentă mai ales în arealul parcurilor naturale Apuseni, Porţile de Fier, Balta Mică a Brăilei, Vânători-Neamţ. Plecări masive au avut loc mai ales în 1990, în regiunile Apuseni şi Balta Mică a Brăilei, determinând un deficit între -45‰ şi, respectiv, -106‰. Un caz aparte îl reprezintă Grădiştea de Munte-Cioclovina, unde, în ultimii doi ani analizaţi, apare un spor migratoriu pozitiv, datorat probabil restructurării unor ramuri industriale din mediul urban învecinat (Hunedoara, Valea Jiului), care a determinat întoarcerea în mediul rural a unei părţi din populaţia disponibilizată. Ca o concluzie care să descrie tendinţele actuale ale mişcării migratorii în arealele studiate se poate spune că pleacă tot mai puţini oameni, iar sosirile rămân relativ la aceleaşi valori mici; în 1998 ambele rate ale mişcării migratorii variau în toate arealele între 8 şi 16‰.

Această tendinţă de echilibrare a soldului migratoriu micşorează importanţa mobilităţii spaţiale în explicarea fenomenului de scădere a numărului populaţiei în arealele studiate, lăsând pe seama mişcării naturale cea mai mare parte a responsabilităţii producerii fenomenului demografic descris anterior.

CONCLUZII

Schimbările politice, economice şi sociale de după anul 1989 au afectat

considerabil şi continuă să afecteze caracteristicile demografice ale României în toate segmentele sale. Se pot distinge modificări care s-ar fi produs indiferent de noul context economic (scăderea natalităţii şi amplificarea migraţiei externe, îndeosebi în 1990-1992) şi care îşi au cauza şi mecanismul în criza pe care o traversează ţara (reculul nupţialităţii, restructurarea fluxurilor migratorii interne). Ceea ce reţine atenţia din perspectiva acestui studiu este instalarea declinului demografic şi toate schimbările induse de fenomenul respectiv în peisajul protejat al parcurilor naturale.

De aceea, scopul studiului este de a trage un semnal de alarmă cu privire la situaţia populaţiei pe teritoriul parcurilor naturale din România, care se confruntă cu două probleme extrem de acute: declinul demografic şi îmbătrânirea demografică.

Page 134: geografie anale

Acest lucru este cu atât mai grav cu cât populaţia reprezintă, în cadrul parcurilor naturale, unul dintre elementele cele mai valoroase, deşi adesea neglijat. Declinul demografic poate duce la pierderea integrităţii peisajelor, adică chiar a elementului protejat. Numărul tot mai mic de tineri din aceste spaţii (în total 48.772 tineri sub 14 ani în 2002 faţă de 65.214 tineri în 1992, adică o scădere cu 25,2% cauzată de migraţia la oraş dar mai ales de scăderea fertilităţii) pune în pericol transmiterea şi evoluţia ulterioară a tradiţiilor şi obiceiurilor locale. Deformarea structurii pe vârste şi accentuarea procesului de îmbătrânire demografică acţionează pe termen lung şi foarte lung, fiind greu de imaginat o redresare a natalităţii pe termen scurt şi chiar mediu, indiferent de contextul economic al următorilor ani, având în vedere inerţia fenomenelor demografice şi complexitatea mecanismelor cauzale. Nu este greu de prevăzut ce implicaţii vor avea aceste schimbări structurale în timp, atunci când generaţiile născute după 1989 vor ajunge la vârstele de reproducere şi la cele active, având în faţa lor, la vârstele avansate, generaţii cu efective considerabil mai mari (cele născute în perioada 1968-1989). Pentru ameliorarea problemelor constatate este necesară corelarea politicilor demografice de stimulare a natalităţii populaţiei din aceste areale, cu politicile sociale, de sprijinire a tinerilor, pentru stoparea migraţiei acestora către mediul urban. În acelaşi timp, promovarea dezvoltării locale trebuie să se sprijine pe o viziune nouă asupra identităţii locale, a obiceiurilor şi sărbătorilor tradiţionale, ca resurse teritoriale ce pot fi valorificate economic, îndeplinind astfel unul dintre obiectivele parcurilor naturale, acela de a reprezenta modele de dezvoltare durabilă (Phillips, 2002).

BIBLIOGRAFIE

Lass, W., Reusswig, F. (2002), Social Monitoring: Meaning and Methods for an Integrated Management in Biosphere Reserves, Biosphere Reserve Integrated Monitoring Series No. 1, UNESCO, Paris.

Phillips, A. (2002), Management Guidelines for IUCN Category V Protected Areas: Protected Landscapes/Seascapes, IUCN, Gland, Elveţia.

Primack, R., Pătroescu, Maria, Rozylowicz, L., Iojă, C. (2002), Conservarea diversităţii biologice, Editura Tehnică, Bucureşti.

*** (1993), Recensământul populaţiei şi locuinţelor 1992, Comisia Naţională pentru Statistică.

*** (2003), Recensământul populaţiei şi locuinţelor 2002, Institutul Naţional de Statistică.

134

Page 135: geografie anale

DINAMICA FUNCŢIILOR URBANE ÎN ORAŞELE MICI ALE VĂII DUNĂRII ROMÂNEŞTI

Daniel VÎRDOL∗

Concepte-cheie: oraşe mici, funcţii urbane, populaţie activă. Key words: small towns, urban functions, active population. The Dynamics of Urban Functions in the Small Towns of the Romanian Danube Valley. The Romanian geographical literature specifies three main categories of functions: the agrarian, industrial and service functions. In this study, in order to establish the urban functional types, three sources of statistical data were used: Population and Household Censuses of 1992 and 2002, the Localities Database 1992-2002 and the Business Register 2003. If in 1992 five urban functional types could be set up: industrial, agrarian, agrarian and services, services and industrial, industrial and services, in 2002, in most of the small towns located on the Danube Valley there was an increase of the services’ sector and an exponential decrease of industry/agriculture one. In order to estimate the segment of active population for the future (2007 and 2010) there were generated some projections of the population in time, with 2004 as a baseline year and taking into account the natality and mortality trends, but not also the possible variations caused by migration.

Literatura de specialitate evidenţiază trei categorii principale de funcţii

urbane: funcţii cu caracter industrial, funcţii agricole, funcţii de servicii. În acest studiu, la baza stabilirii tipurilor funcţionale urbane s-au utilizat trei surse de date statistice: Recensămintele Populaţiei şi Locuinţelor din 1992 şi 2002, Baza de Date pe Localităţi 1992-2002 şi Registrul Statistic al Întreprinderilor 2003. La acestea s-au aplicat o serie de corecţii, legate de profilul economic al oraşelor, obţinându-se 7 tipuri funcţionale pentru anul 2002 şi 4 tipuri funcţionale pentru anul 1992. Prin urmare, valorile statistice au avut un caracter orientativ, corelarea cu profilul economic fiind facilitată de existenţa unor abordări similare în literatura geografică. Pornind de la literatura de specialitate am decis ca principalele trei tipuri funcţionale: industrial, agrar şi de servicii să aibă ca valoare orientativă o pondere de 60% din totalul populaţiei active, într-unul din cele trei domenii.

Din categoria celor derivate fac parte următoarele tipuri: industrial-agrare, agrar-in-dustriale, industriale şi de servicii, de servicii şi industriale, agrare şi de servicii şi, nu în ultimul rând, de servicii şi agrare. Dacă în 1992 se regăseau cinci tipuri funcţionale urbane: industrial, agrar, agrar şi de servicii, servicii şi industrial, industrial şi de

∗ Institutul Naţional de Statistică.

135

Page 136: geografie anale

servicii, la nivelul anului 2002, în majoritatea oraşelor mici dunărene se remarcă a creştere a sectorului de servicii, în defavoarea industriei sau a agriculturii (Tabelul 1). Astfel, în 2002, situaţia era următoarea: patru oraşe se înscriau între cele cu funcţii principale, iar restul de opt, între cele cu funcţii derivate.

Tabelul 1. Dinamica funcţiilor urbane The dynamics of urban functions

Nr. crt. % 2002 faţă de 1992 ORAŞUL Industrie Agricultură Servicii

1. MOLDOVA NOUĂ -2 -13 15 2. CERNAVODĂ -8 -3 11 3. HÂRŞOVA -9 -7 16 4. CALAFAT -25 15 10 5. BECHET -6 5 1 6. DĂBULENI -6 -6 0 7. ORŞOVA -10 -5 15 8. CORABIA -20 -1 21 9. ZIMNICEA -5 3 2 10. ISACCEA -23 -2 25 11. MĂCIN -5 -5 10 12. SULINA -29 9 20

1 Moldova Nouă 7 Zimnicea 2 Orşova 8 Cernavodă 3 Calafat 9 Hârşova 4 Bechet 10 Macin 5 Dăbuleni 11 Isaccea 6 Corabia 12 Sulina

Fig. 1. Dinamica funcţiilor urbane în perioada 1992-2002 The dynamics of urban functions in the 1992-2002 period

136

Page 137: geografie anale

În categoria oraşelor cu funcţii industriale se înscrie (ca şi în 1992) oraşul Cernavodă (cu 60% ponderea populaţiei ocupate în industrie); în categoria oraşelor cu funcţii agricole: oraşele Dăbuleni şi Bechet (84% şi, respectiv, 70% ponderea celor ocupaţi în agricultură); oraşul Sulina – în categoria oraşelor cu funcţie de servicii (mai mult de 72% din populaţia ocupată se încadrează într-o ramură din domeniul serviciilor). Faţă de 1992, în anul 2002, apare şi tipul „mixt” (Fig.1). Tipul mixt cuprinde oraşele cu o pondere relativ egală de aproximativ 30% populaţie activă în cele trei sectoare (primar, secundar şi terţiar). Următoarele tipuri funcţionale sunt derivate: industrial-agrar, agro-industrial, industrial şi de servicii, agrar şi de servicii, servicii-agrar, cuprinzând oraşele mici care au 40-60% populaţie activă în primul domeniu enunţat şi peste 30% în cel de-al doilea. Două dintre oraşe, Calafat şi Zimnicea, sunt oraşe cu funcţii mixte, iar un municipiu şi alte trei oraşe au funcţii de servicii şi industriale (Orşova, Corabia, Isaccea şi Hârşova).

O altă sursă de date folosite pentru a vedea dinamica funcţiilor urbane a reprezentat-o baza de date pe localităţi (BDL) a Institutului Naţional de Statistică. Această sursă furnizează numărul mediu de salariaţi, pe ramuri, începând cu anul 1970. Deoarece, pentru perioada 1970-1989, înregistrările nu se făceau pe ramuri şi subramuri, am considerat că cel mai potrivit ar fi de analizat o perioadă în care înregistrările se fac într-un acelaşi mod, adică perioada 1990-2000. Conform acestor înregistrări, pentru oraşul Moldova Nouă, se evidenţiază numărul de salariaţi în industria extractivă. În 1995 a fost înregistrat un număr maxim de peste 3700 salariaţi, numărul acestora scăzând în anul 2000 la aproximativ jumătate. Salariaţii în alte ramuri sunt în număr mic (sub 2-300). La Orşova, pentru două ramuri (în care sunt angrenaţi foarte mulţi salariaţi) nu sunt înregistrări decât începând cu anul 1995. Este vorba de industria prelucrătoare şi de activitatea de comerţ. Astfel, în anul 2000, numărul salariaţilor scade la aproximativ 600, în timp ce pentru industria prelucrătoare numărul acestora depăşind 1300 salariaţi.

Municipiul Calafat se remarcă printr-un număr mare de salariaţi în industria prelucrătoare (cca 1800 în anul 1995). La nivelul anului 2000 numărul persoanelor salariate în această ramură, scade cu un sfert, pentru celelalte activităţi numărul mediu de salariaţi oscilând undeva sub 300 (Fig.2).

Oraşul Corabia avea în anul 1995 cei mai mulţi salariaţi în industria prelucrătoare (peste 2500), urmată de agricultură, cu peste 1000 şi comerţ – cu peste 500. În anul 2000, pe fondul unei reduceri generale a numărului de salariaţi, cea mai mare scădere – aproximativ 1000 persoane – are loc în industria prelucrătoare. Zimnicea avea în anul 1995 un număr de aproximativ 1300 salariaţi în industria prelucrătoare, urmat îndeaproape de cei din agricultură (peste 1200 salariaţi). De asemenea, un număr important de salariaţi era şi în domeniul comerţului. Pentru ultimele două ramuri, în anul 2000 asistăm la o scădere a numărului acestora, însă, pentru industria prelucrătoare se înregistrează o uşoară creştere (cu cca 50 salariaţi).

137

Page 138: geografie anale

Calafat

0

500

1000

1500

20001970

1975

1980

19851990

1995

2000Nr. med. salariati innd. prelucratoarei

Nr. med. salar. inanatates

Nr. med. salar. in activ.omertde c

Nenergi

r. med. salar. in activ.e electrica

Număr mediu salariaţi în industria prelucratoare Număr mediu salariaţi în sănătate Număr mediu salariaţi în activitatea de comerţ Număr mediu salariaţi în activitatea de energie electrică

Fig. 2. Calafat – dinamica numărului de salariaţi Calafat – the dynamics of employee’s number

Cernavoda

0

2000

4000

6000

80001970

1975

1980

19851990

1995

2000

Numar mediusalariati in activ

truct.

iiCons

Numar mediusalariati in activ.energie electrica si

rmicateNumar mediusalariati inagricultura

Numar mesalariati in

diu industria

prelucratoare

Număr mediu salariaţi în activitatea de construcţii Număr mediu salariaţi în activitatea de energie electrică şi termică

Număr mediu salariaţi în agricultură

Număr mediu salariaţi în industria prelucrătoare

Fig. 3. Cernavodă – dinamica numărului de salariaţi Cernavodă – the dynamics of employee’s number

Următorul oraş analizat este Cernavodă (Fig. 3). Cei mai mulţi salariaţi sunt

înregistraţi în domeniul construcţiilor. Numărul lor sporeşte an de an începând cu 1980 când erau cca 1600 salariaţi, culminând în anul 1995 când sunt înregistraţi aproximativ 7800 salariaţi. Odată cu închiderea unor lucrări la Centrala atomo-elec- trică, numărul acestora scade foarte mult. Pe de altă parte, prin darea în funcţiune a reactorului 1 al centralei, creşte numărul angajaţilor în activitatea energiei electrice, în anul 1995 fiind cca 2000 salariaţi. Despre numărul lor, putem spune că, în anul 2000, este relativ acelaşi.

138

Page 139: geografie anale

Hârşova, conform datelor din BDL, prezintă un „vârf” al ocupării forţei de muncă în anul 1995, când se înregistrează aproape 600 salariaţi în industria prelucrătoare. Pentru Măcin, industria prelucrătoare pare să fie cea mai importantă ramură a oraşului, în cadrul căreia, în 1995, lucrau aproximativ 1000 persoane, ajungându-se ca, după cinci ani, numărul acestora să se dubleze. O altă ramură care cuprinde o populaţie importantă (peste 400 salariaţi în 1995) este agricultura. În anul 2000, numărul salariaţilor din agricultură (peste 200) va fi depăşit de cel al lucrătorilor în sănătate şi asistenţă socială – aproximativ 300 salariaţi.

Isaccea, a cărei populaţie, la 1 ianuarie 2004, era de 5300 locuitori, avea în anul 1995 cei mai mulţi dintre salariaţi în industria prelucrătoare – peste 250. Pe locurile următoare se aflau agricultura şi transporturile. Un avânt important îl ia aici domeniul construcţiilor care, dacă în anul 1995 erau înregistraţi mai puţin de 150 salariaţi, în anul 2000, numărul acestora urcă până la aproape 500. În Sulina, cei mai mulţi sunt angajaţi în activităţi de transport şi depozitare. Numărul maxim al acestora este înregistrat în anul 1995, când se ajunge la aproximativ 800 salariaţi. Din păcate, numărul acestora scade în anul 2000 (la cca 580) ca şi cel al lucrătorilor în industria prelucrătoare – de la aproape 400 în 1995, la mai puţin de 200 în anul 2000.

Pentru estimarea segmentului populaţiei active în perspectivă (2007 şi 2010) au fost elaborate proiecţii în timp ale populaţiei, având ca an de bază 2004 şi ţinând cont de evoluţia natalităţii şi mortalităţii, nu şi de eventualele modificări datorate migraţiei.

Proiecţia în timp a populaţiei s-a făcut ţinând cont de următoarele: a) perioada de perspectivă pentru care se face extrapolarea nu trebuie să fie

mai mare decât perioada din trecut pentru care s-a determinat trendul (în acest caz, pentru că am avut ca repere anii 1997 şi 2004, perioada nu trebuie să fie mai mare de 7 ani);

b) alegerea ratei medii pentru extrapolare este foarte importantă, deoarece trebuie să se ţină seama de evoluţia viitoare a fenomenelor (deoarece în ultimii 7 ani populaţia a fost într-o scădere continuă, putem folosi o extrapolare liniară);

c) formula generală folosită este cea a progresiei aritmetice (cifrele obţinute sunt mai mici decât în cazul extrapolării exponenţiale).

Aceste proiecţii s-au calculat cu ajutorul formulei: Pn = Po + (n-1)*Sm, unde: Pn = populaţia la orizontul proiectării; Po = populaţia la începutul perioadei de perspectivă; n = numărul anilor; Sm = sporul (creşterea) mediu anual. Pentru grupa de vârstă 0-14 ani, în toate oraşele (excepţia o reprezintă noul

oraş Bechet) scăderile vor fi importante şi vor avea valori de peste 200 persoane. Pentru grupa de vârstă ce reprezintă populaţia activă, 15-64 ani, valoarea maximă, ca şi în anul 2007, se înregistrează la Calafat, de această dată însă, cu 1151 persoane (Fig. 4).

139

Page 140: geografie anale

Fig. 4. Evoluţia populaţiei pe grupe mari de vârstă (estimare)

Evolution of the population number by major age groups Cea mai mică valoare aparţine oraşului Bechet, cu o scădere ce numără doar

două persoane, urmată de Iscacea cu o scădere de zece persoane. Scăderi de peste 500 persoane sunt la: Cernavodă – 512 persoane, Dăbuleni – 578 persoane şi Orşova – 794 persoane. La Moldova Nouă şi Măcin se vor înregistra scăderi 256 persoane şi, respectiv, 203 persoane, iar la Corabia, Hârşova şi Sulina, scăderi mai mici, de 153, 143 şi 120 persoane. Ca şi în anul 2007, grupa care se va extinde numeric este acea de 65 ani şi peste, cu valori extreme în ultimele noi oraşe. Astfel, cea mai mică creştere va fi la Bechet – 39 persoane şi cea mai mare la Dăbuleni –458 persoane.

Populaţia, factor important al dezvoltării, va îmbătrâni într-un ritm accentuat în următorii 7 ani în toate oraşele mici ale văii Dunării româneşti (dacă ritmul de creştere se menţine acelaşi ca în ultimii ani). Astfel, în anul 2010, raportul dependenţei demografice va scădea pentru toate oraşele (cu excepţia localităţii Dăbuleni), dar acest lucru întâmplându-se pe fondul scăderii accentuate a populaţiei tinere. Din punctul de vedere al evoluţiei funcţionale, în prezent asistăm la un proces prin care majoritatea acestor oraşe se îndreaptă spre funcţia care le-a consacrat – aceea de servicii, excepţie făcând oraşele mai noi care păstrează un profund caracter agricol.

BIBLIOGRAFIE

Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi a aşezărilor umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Academia Română, Bucureşti.

Ianoş, I., Humeau, J. B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura Tehnică, Bucureşti.

Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti.

* * * (1969), Geografia Văii Dunării româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti. * * * (1984), Geografia României, vol. II, Geografia umană şi economică, Editura

Academiei R.S.R, Bucureşti.

140

Page 141: geografie anale

141

TRAFICUL FLUVIAL DE MĂRFURI PE VALEA DUNĂRII, ZONA GIURGIU – BRĂILA (1997 – 2002)

Mădălina Teodora ANDREI∗

Concepte-cheie: transport fluvial, trafic de mărfuri, volumul traficului fluvial, structura traficului fluvial. Mots-clé: le transport fluvial, le trafic de marchandise, le volume du trafic fluvial, la structure du trafic fluvial. Le trafic fluvial de marchandise sur le Danube, dans le secteur Giurgiu – Brăila (1997-2002). Le Danube est le plus important fleuve de l’Europe, spécialement après la construction du Canal Rhin-Main-Danube. En Roumanie, au bord du Danube, dans le secteur situé entre Giurgiu et Brăila, se trouve sept villes-havre. Ces havres sont: Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă, Hârşova, Măcin, Brăila. L’activité de ces havres est soutenue par le trafic fluvial, surtout par le trafic fluvial de marchandise. L’évolution du trafic fluvial de marchandise est influencée par les changements produits dans l’économie nationale, régionale ou locale.

Transporturile pe apă sunt considerate ca fiind unele dintre cele mai

avantajoase, din punct de vedere economic, dintre toate tipurile de transport. Transporturile fluviale ocupă un loc important în cadrul transporturilor pe apă, acestea asigurând atât legătura dintre mări şi oceane prin intermediul fluviilor şi canalelor, cât şi legătura dintre interiorul continental şi mare.

Dunărea, prin poziţia sa geografică şi condiţiile de navigaţie, reprezintă cel mai important fluviu din Europa. Importanţa acestuia a crescut mai ales după construcţia Canalului Rhin-Main-Dunăre, care face legătura între Marea Nordului şi Marea Neagră, între Europoort-Rotterdam (cel mai mare port al Europei) şi Constanţa (cel mai important port european cu funcţii complexe).

Valea Dunării, din punct de vedere al condiţiilor de navigaţie, cuprinde două sectoare: fluvial şi fluvial-maritim. În România, sectorul fluvial se întinde de la Baziaş la Brăila, iar partea din aval de Brăila corespunde sectorului fluvial-maritim. Zona Giurgiu – Brăila se încadrează sectorului fluvial de transport, numai la Brăila înregistrându-se şi transport maritim (implicit şi trafic maritim de mărfuri şi/sau de persoane), adâncimea fluviului permiţând înaintarea navelor maritime. În cazul de faţă se va analiza numai evoluţia traficului fluvial de mărfuri.

Pe valea Dunării din sectorul Giurgiu – Brăila, se află unsprezece aşezări cu dotări portuare: Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Ostrov, Izvoarele (Pârjoaia), Cernavodă,

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 142: geografie anale

142

Topalu, Hârşova, Chişcani, Brăila, Smârdanul Nou (Măcin)1. Dintre cele opt oraşe situate în acest sector dunărean, doar şapte sunt înregistrate statistic cu activitate portuară, excepţia fiind Feteşti. În anuarele statistice, Călăraşi apare reprezentat prin cele două porturi principale ale sale: portul comercial şi cel industrial (închis în anul 2000), care împreună cu portul Călăraşi – Modelu formează portul fluvial Călăraşi. În studiul privind traficul fluvial de mărfuri se analizează evoluţia, structura şi volumul de marfă transportate în următoarele porturi: Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă, Hârşova, Măcin, Brăila2.

Dintre acestea, cele mai importante, în ce priveşte traficul de mărfuri şi de nave, dar şi ca recunoaştere naţională şi internaţională, pot fi menţionate Giurgiu şi Brăila, porturi în care se desfăşoară activităţi de import-export, tranzit şi cabotaj, adică toate formele de trafic. Olteniţa, Călăraşi şi Cernavodă sunt porturi în care se desfăşoară preponderent activitate de tranzit, iar porturile Măcin şi Hârşova sunt specializate în cabotaj.

Evoluţia volumului şi structurii traficului de mărfuri este influenţată, în mod direct, de evoluţia economiei naţionale şi de dezvoltarea economică locală, efectele simţindu-se prin micşorarea sau creşterea valorilor corespunzătoare. Uneori, înseşi situaţiile de conjunctură îşi pun amprenta asupra traficului (spre exemplu, scăderea traficului de mărfuri în portul Brăila, în anul 1997, s-a produs ca urmare a grevei docherilor, sau în cazul portului Hârşova, scăderea din anul 2002 reprezintă o consecinţă a decretării oraşului ca zonă defavorizată).

În perioada 1997-2002, s-au produs numeroase mutaţii în traficul fluvial de mărfuri, influenţând volumul şi structura acestuia. Astfel, se poate afirma că, până în 1999, existau trei porturi principale: Giurgiu, Brăila şi Cernavodă, comparativ cu perioada 1999-2002, când au mai rămas numai două porturi, în ce priveşte importanţa, Giurgiu şi Brăila.

Din analiza evoluţiei volumului de mărfuri din porturile situate în zona dunăreană dintre Giurgiu şi Brăila, se observă că, în perioada 1997-2002, aceasta prezintă variaţii şi fluctuaţii. Valoarea maximă s-a înregistrat în anul 1997, la Cernavodă (1.246.037 tone). În acest an, în portul Brăila a avut loc o gravă a docherilor care a diminuat drastic activitatea portuară, Cernavodă preluând o parte din această activitate. Pe de altă parte, Cernavodă poate fi considerat ca un avantport al Constanţei la Dunăre (prin intermediul Canalului Dunăre – Marea Neagră). În această perioadă, cele mai mici variaţii ale volumului traficului, dintre toate porturile analizate, sunt înregistrate la Giurgiu, valorile păstrându-se cu aproximaţie în jurul valorii de 500.000 de tone/an. Cea mai mică valoare este înregistrată în anul 2002, în portul Hârşova, care din cauza declarării zonei defavorizate, a faptului că aproape toate întreprinderile au fost închise, a avut loc o degradare economică reflectată în traficul portuar.

1 Iuraşcu, Gh., Huhulescu, E., Ţigaret, I., Porturile dunărene maritime şi de pe

căile navigabile interioare în sectorul românesc (navigaţie, transport, turism, istorie, cultură, ecologie), Editura „Cuget Liber”, Constanţa, 2004, p. 123-179.

2 *** Annuaire statistique de la Commission du Danube pendant les anées 1997-2002, Budapeste.

Page 143: geografie anale

Comparând anul 1997 cu anul 2002, se pot trage următoarele concluzii. În anul 1997 (Fig. 1), portul Cernavodă ocupa primul loc ca volum al traficului fluvial de mărfuri, fiind urmat de Măcin (780.521 tone; şi acesta preluând din activitatea portului Brăila), Brăila (440.322 tone), Giurgiu (407.021 tone), Călăraşi (289.357 tone), Hârşova (195.042 tone), Olteniţa (24.047 tone). Situaţia din anul 2002 (Fig. 2) se prezintă diferit, Cernavodă cunoscând o scădere drastică, iar Brăila se distinge printr-o evoluţie ascendentă, ajungând pe primul loc (889.996 tone), fiind urmată de Măcin (580.520 tone), Giurgiu (462.013 tone, de remarcat că în anul 1999 s-a aflat pe primul loc), Cernavodă (75.385 tone), Olteniţa (53.832 tone), Călăraşi (43.209 tone), Hârşova (5.188 tone).

Fig. 1. Traficul de mărfuri în anul 1997

Le trafic de marchandise pendant l’année 1997

Fig. 2. Traficul de mărfuri în anul 2002

Le trafic de marchandise pendant l’année 2002 În ceea ce priveşte structura traficului fluvial de mărfuri, ca şi în cazul volumului

traficului, se poate observa o dinamică fluctuantă. Diminuarea activităţilor economice din aceste oraşe a determinat modificări în structura traficului, micşorând numărul categoriilor de mărfuri.

143

Page 144: geografie anale

Cele mai multe categorii de mărfuri aflate în traficul fluvial s-au înregistrat în porturile Giurgiu şi Cernavodă, în anul 1997 (10 categorii), iar cele mai puţine în porturile Hârşova şi Olteniţa, în anul 2002 (1 categorie). Multe porturi au pierdut un număr semnificativ din categoriile de mărfuri aflate în trafic, unele dintre acestea fiind mărfuri tradiţionale pentru porturile respective. Între aceste porturi se remarcă Giurgiu şi Olteniţa, care, între anii 1997 şi 2002, au pierdut 7 categorii, respectiv 5 categorii de mărfuri.

În analiza structurii traficului fluvial de mărfuri, în perioada 1997-2002, se vor lua ca ani de referinţă: 1997, 2000, 2002, ani care se remarcă prin schimbări economice importante în viaţa porturilor de pe valea Dunării dintre Giurgiu şi Brăila. Astfel, în anul 1997 (Fig. 3), în porturile studiate se făcea trafic cu următoarele categorii de mărfuri: Giurgiu (produse minerale brute – 60%, produse petroliere, gaz – 33%, minereu de fier, fie vechi – 2%, produse alimentare – 2%, produse chimice – 2%, articole fabricate din metal – sub 1%, alte produse – sub 1%), Cernavodă (petrol brut – 60%, produse minerale brute – 24%, produse petroliere, gaz – 9%, cereale – 6%, var, ciment, prefabricate – sub 1%, alte produse – sub1%), Olteniţa (produse minerale brute – 74%, lemn – 12%, produse alimentare – 5%, cereale – 4%, articole fabricate din metal – 4%, alte produse – 1%), Brăila (produse minerale brute – 54%, legume proaspete, fructe – 22%, articole fabricate din metal – 13%, alte produse – 9%, cereale – 2%), Călăraşi (combustibili solizi – 98%, lemn – sub 2%, alte produse – sub 1%), Hârşova (produse minerale brute – 96%, lemn – 4%), Măcin (produse minerale brute – 99%, lemn – 1%). În acest an de referinţă, în municipiul Giurgiu funcţionau cele mai importante întreprinderi din oraş: Combinatul Chimic, Fructonil, Fabrica de bere, Fabrica de zahăr, I.C.M.U.G., ceea ce a favorizat o activitate portuară însemnată, iar dezafectarea Platformei I a Combinatului Chimic a condus la creşterea exportului de fier vechi. Pentru portul Brăila, în structura traficului fluvial de mărfuri avem de-a face cu o situaţie similară ca şi în cazul volumul traficului, condiţiile, cauzele şi efectele fiind aceleaşi.

Fig. 3. Structura traficului de mărfuri în anul 1997

La structure du trafic de marchandise pendant l’année 1997

144

Page 145: geografie anale

Pentru anul 2000 (Fig. 4), pe primele locuri se situau Giurgiu (produse minerale brute – 78%, produse petroliere, gaz – 19%, cereale – 2%, articole fabricate din metal – sub 1%, alte produse – sub 1%) şi Brăila (produse minerale brute – 65%, articole fabricate din metal – 14%, minereu de fier, fier vechi – 14%, cereale – 3%, alte produse – 3%, combustibili solizi – 1%), urmate de Cernavodă (produse minerale brute – 42%, produse petroliere, gaz – 25%, petrol brut – 21%, minereu de fier, fier vechi – 11%, lemn – 1%), Călăraşi (minereu de fier, fier vechi – 64%, produse minerale brute – 20%, combustibili solizi – 12%, lemn – 4%), Măcin (produse minerale brute – 99%, lemn – sub 1%, alte produse – sub 1%), Olteniţa (cereale – 59%, produse minerale brute – 26%, lemn – 15%) şi Hârşova (produse minerale brute – 82%, lemn – 10%, cereale – 8%). Caracteristica acestui an de referinţă o constituie revigorarea agriculturii prin cultura cerealelor, ceea ce implică o creştere a comerţului şi, de asemenea, a transportului cu aceste produse. Totodată, se închide Combinatul Chimic din Giurgiu, fapt ce explică dispariţia produselor chimice din structura traficului de mărfuri, iar lichidarea Combinatului Siderurgic din Călăraşi conduce la dezafecterea acestuia, a instalaţiilor învechite care sunt considerate fier vechi şi exportul acestora (ceea ce explică şi procentul ridicat al acestei categorii de mărfuri).

Fig. 4. Structura traficului de mărfuri în anul 2000

La structure du trafic de marchandise pendant l’année 2000 În anul 2002 (Fig. 5), categoriile de mărfuri se diminuează simţitor, pe primul

loc situându-se Brăila (produse minerale brute – 71%, articole fabricate din metal – 18%, cereale – 6%, minereu de fier, fier vechi – 3%, alte produse – 2%) şi Cernavodă (produse minerale brute – 76%, lemn – 12%, cereale – 5%, articole fabricate din metal – 5%, produse alimentare – 2%), urmate de Giurgiu (produse minerale brute – 98%,, cereale – 1%, lemn – 1%), Măcin (produse minerale brute – 98%, cereale – 1%, lemn – 1%), Călăraşi (produse minerale brute – 55%, minereu de fier, fier vechi – 44%, lemn – 1%), Olteniţa (produse minerale brute – 100%) şi Hârşova (produse minerale brute – 100%). Despre Măcin se poate afirma că se

145

Page 146: geografie anale

constituie într-un port secundar al Brăilei. Trebuie menţionat că, pentru portul Giurgiu dispare categoria produselor petroliere, cauza fiind lichidarea Şantierului Naval, care deţinea un important terminal petrolier. Din analiza structurii traficului de mărfuri, se observă, de asemenea, predominanţa de peste jumătate din volumul traficului de mărfuri a produselor minerale brute: 100% (Olteniţa, Hârşova), 98% (Giurgiu, Măcin), 70-80% (Cernavodă, Brăila), 55% (Călăraşi).

Fig. 5. Structura traficului de mărfuri în anul 2002

La structure du trafic de marchandise pendant l’année 2002 Evoluţia, condiţiile şi caracteristicile traficului fluvial de mărfuri,

diversificarea şi volumul acestuia, reflectă modificările produse la nivelul economiei locale, a economiei regionale sau a economiei naţionale.

BIBLIOGRAFIE

Iuraşcu, Gh., Huhulescu, E., Ţigaret, I. (2004), Porturile dunărene maritime şi de pe căile navigabile interioare în sectorul românesc (navigaţie, transport, turism, istorie, cultură, ecologie), Editura „Cuget Liber”, Constanţa.

* * * Annuaire statistique de la Commission du Danube pendant les années 1997-2002, Budapeste.

146

Page 147: geografie anale

147

EVOLUŢIA TERITORIALĂ A ORAŞULUI BUCUREŞTI

Cezar GHERASIM∗

Concepte-cheie: Bucureşti, evoluţie urbană şi teritorială. Key words: Bucharest, territorial evolution, cartographic plans, historic documents. The Territorial Evolution of Bucharest City. There have been identified some stages of the city’s growing, starting with the 16th century’s Central Borough. During the first three centuries (1459 – the first document, up to 1790 – Fr. Purcel’s Plan), its growth was slow, from about 950 to 1.600 hectares. After becoming Romania’s capital (1859) and especially after 1918 (the Great Union), Bucharest’s area doubles twice: 5.600 hectares (1900) and 10 000 hectares (1940), despite some measurements to fix its outer limits. Nowadays the city’s area spreads over 24.405 hectares. As major causes for this rapid growth we can mention the lack of defensive walls (prohibited by the Otoman authorities) ant the continuous development of its economical and political functions.

Cele mai vechi aşezări din Evul Mediu timpuriu au fost descoperite în spaţiul

bucureştean pe malul drept al Dâmboviţei. Începând cu secolul al XIV-lea, centrul principal de locuire s-a deplasat din partea dreaptă în partea stângă a Dâmboviţei, născându-se Bucureştiul propriu-zis, târg aşezat lângă podurile Dâmboviţei şi la răspântia drumurilor existente, pe linia de demarcaţie între pădure şi stepă. Nucleul urban al Bucureştiului a fost după toate probabilităţile în regiunea Curţii Vechi.

Primul târg, situat la intersecţia marilor rute comerciale s-a format în preajma Bisericii Sf. Gheorghe Vechi (în „insula” formată de cele două braţe de vărsare a pârâului Bucureştioara, la vadul Dâmboviţei de la Radu-Vodă), unde se întâlneau calea dinspre Olteniţa (Calea Văcăreşti), calea dinspre Călăraşi şi Brăila (Podu Târgului de Afară) şi Calea de la Măgurele.

Al doilea târg, care va prelua treptat şi funcţiile celui de la Sf. Gheorghe Vechi, apare la vadul Mihai-Vodă, unde se întâlneau Calea Craiovei (Podul Calicilor, Calea Rahovei) cu drumul dinspre Curtea de Argeş şi Piteşti (Podul de Pământ, Calea Plevnei) şi drumul de la Braşov (Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei). Aici s-a construit ulterior Curtea Domnească, fortificată, nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat oraşul.

Până la apariţia primelor planuri amănunţite ale Bucureştiului (1789), se pot face estimări numai după datele arheologice şi istorice. După această dată, identificarea limitelor suprafeţei construite se poate face mult mai uşor după analiza planurilor în succesiune cronologică.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Page 148: geografie anale

Fig. 1. Evoluţia spaţiului construit a oraşului Bucureşti The built space evolution of Bucharest city

Evoluţia suprafeţei construite calculată după hărţi este prezentată în

Tabelul 1. Ele diferă după anul 1900 (inclusiv) de datele oficiale, deoarece limitele administrative cuprind şi spaţii cu alt tip de utilizare a terenurilor.

148

Page 149: geografie anale

149

Tabelul 1. Evoluţia suprafeţei construite a oraşului Bucureşti The built area evolution of Bucharest city

Anul 1500 1600 1700 1800 1900 1914 1940 1960 2000 Suprafaţa real construită (ha) 98 190 414 1701 4140 5690 5772 12438 17014

Suprafaţa oficial declarată (ha) 98 190 414 1701 5549 5614 6700 14300 24410

Limitele, obţinute în urma analizei hărţilor, erau următoarele:

Sec. XIV – XVI Primul nucleu de dezvoltare a fost „insula” formată de cele două braţe

(guri de vărsare a Bucureştioarei, afluent de stânga al Dâmboviţei). În preajma anului 1500 acest nucleu se desfăşura pe partea dreaptă a Dâmboviţei de la Curtea Veche şi până în dreptul Mănăstirii Radu-Vodă. Suprafaţa era de cca 39 ha (secolul al XV-lea) şi 97 ha (secolul al XVI-lea).

Anul 1600 Suprafaţa construită se extindea acum şi pe partea dreaptă a Dâmboviţei,

în jurul câtorva nuclee izolate din zona Pieţei Unirii; pe partea stângă limita oraşului ajungea de pe Calea Victoriei la Universitate şi Piaţa Rosetti, pe strada Hristo Botev spre sud, până la Dâmboviţa. Suprafaţa era de cca 190 ha (1,9 km2).

În continuare, pentru perioada de până la anul 1789 când apar primele planuri detaliate, sunt necesare câteva precizări şi citate din materialele istorice referitoare la această problemă.

Documentele istorice consemnează că perioada lui Mihai Viteazul (1600) va rămâne în istoria edilitară a oraşului ca perioada care a declanşat extinderea efectivă a mahalalelor pe partea dreaptă a Dâmboviţei. În avalul acesteia, hotarul propriu-zis este menţionat tot în preajma Mănăstirii Radu-Vodă, iar în amonte limita se menţine în linii mari spre Mănăstirea Mihai-Vodă. În aceste zone creşterea este încă lentă. Spre nord, limita oraşului nu depăşea cu mult limita actualelor bulevarde M. Kogălniceanu şi Elisabeta.

Spre sfârşitul veacului, pe partea dreaptă a Dâmboviţei, erau câteva mănăstiri mai mult sau mai puţin izolate, ca acelea de la Sfânta Troiţă (viitoarea Radu-Vodă), Sf. Ecaterina şi Mihai-Vodă, iar în dreptul actualei Căi a Rahovei erau bordeiele sărăcimii oraşului. Tot în partea dreaptă se întindeau grădinile, livezile şi viile domneşti, mănăstireşti sau boiereşti: „Limitele oraşului nu ajungeau la Mănăstirea Sfânta Troiţă (Radu-Vodă) în aval pe Dâmboviţa şi în amonte până la Mănăstirea Mihai-Vodă. Spre nord, pe malul stâng al Dâmboviţei, limita este marcată de bisericile Sf. Gheorghe Vechi, Stelea, Ghiorma, mănăstirile Sărindar şi Sf. Ioan. Oraşul propriu-zis nu trecea la vest mult peste Calea Victoriei, iar spre est atingea Calea Călăraşilor în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe Vechi.”1.

1 Ionaşcu, I. (1960), Şantierul arheologic, Bucureşti, în „Materiale şi cercetări

arheologice”, VII, Bucureşti.

Page 150: geografie anale

150

La sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, limitele oraşului erau următoarele (Giurăscu, 1979): „…la nord de Dâmboviţa pornea de la Podul Izvor de-a lungul actualului Bulevard Schitu Măgureanu, pe Strada Ştirbei-Vodă până la intersecţia cu Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei); continua pe străzile actuale C.A. Rosetti şi Maria Rosetti, intersecta actuala Stradă Galaţi (fostă Teilor), apoi spre sud-est ajungea la întretăierea Căii Moşilor cu Bulevardul Carol, apoi spre sud, urmând traseul străzilor Mântuleasa, Mircea-Vodă, Olteni, incluzând în oraş Biserica Olteni (azi demolată), până la Dâmboviţa, pe lângă Biserica Dobroteasa. La sud de Dâmboviţa, hotarul pleca tot de la Podul Izvor, mergea spre sud-sud-est incluzând Mănăstirea Mihai-Vodă, apoi pe la poalele versantului de est al Dealului Spirei până aproape de actualul Schit al Maicilor (1716), apoi spre sud-est, ajungând la sud de Biserica Slobozia, prin mahalaua Broştenilor până la Dâmboviţa, la sud de colina Radu-Vodă, care făcea parte din oraş încă din a doua jumătate a domniei lui Matei Basarab”.

În lunca de pe dreapta Dâmboviţei, dezvoltarea oraşului a fost mai lentă, numai în preajma Podului Calicilor şi Şerban-Vodă s-au mai extins mahalalele; edificii mai mari construite nu sunt decât Mănăstirea Antim şi Biserica Domniţa Balaşa. În rest, predominau viile şi terenurile mlăştinoase.

Documentele ultimelor decenii ale veacului al XVII-lea şi cele din secolul al XVIII-lea dovedesc că existau numeroase mahalele bucureştene: Sf. Gheorghe (1664), Sf. Sava (1664), Şelarilor (1664), Zăbunari (1665), Săpunarilor (1667), Colţei (1669), Grecilor (1670), Sărindarului (1675), Popa Manta sau Zlătari (1677), Arhimandritului (1678), Popa Irimia (1679), Bisericii Doamnei (1684), Măcelarilor (1684), Sf. Vineri (1693). În secolul al XVIII-lea, la acestea se mai adaugă necontenit şi altele: Bisericii Dintr-o zi (1703), Sf. Niculae (1709), Popa Ivaşcu (1714), Popa Rusu şi Popescu (1718), Scaunelor (1738), Prundului (1747) etc.

Spre nord, oraşul a crescut de-a lungul Podului Mogoşoaiei, pe uliţele din stânga şi dreapta acestei importante artere, iar spre nord-est ajunge la capătul Târgului de Afară (Obor). Spre est, erau mahalalele Delea Veche, Popa Nou şi Hagiu, care erau bine populate la anul 1752, iar spre sud-est limitele sunt indicate de bisericile de zid Dobroteasa şi Bradului. Înspre vestul Podului Mogoşoaiei dezvoltarea a fost mai lentă. O extindere mai mare s-a constatat în preajma Podului Calicilor (Calea Rahovei) şi a Podului Şerban-Vodă; în sudul Mănăstirii Mihai-Vodă erau numeroase terenuri cu vii, iar în vest biserica Sf. Elefterie era încă izolată de oraşul propriu-zis.

Anul 1700 Pe dreapta Dâmboviţei, limita oraşului ajungea de la Piaţa Naţiunile

Unite la Piaţa Constituţiei, printre Patriarhie şi Piaţa Regina Maria până la Bulevardul Mărăşeşti, pe care îl urma până la Dâmboviţa; pe partea stângă, de la Bulevardul Schitu Măgureanu, pe Strada Ştirbei-Vodă, pe la nord de Palatul regal, pe Strada Maria Rosetti şi Popa Petre până la Piaţa Pache Protopopescu, de aici spre sud pe Strada Mântuleasa şi Bulevardul Mircea-Vodă până la Dâmboviţa (limite trasate după datele istorice şi schiţa de hartă realizată de C.C. Giurăscu). Suprafaţa oraşului era de cca 414 ha (4,14 km2).

Page 151: geografie anale

151

Începând cu sfârşitul secolul al XVIII-lea, se pot face măsurători precise după planuri, a suprafeţei construite a oraşului. Apar diferenţe vizibile între acestea şi datele din epocă, care calculau numai suprafaţa oficial considerată intravilan.

După anul 1789 nu mai sunt necesare precizări după documentele istorice; succesiunea de planuri întocmite de ofiţerii ruşi sau austrieci poate reda în mod realist extinderea.

Planul Fr.Purcel (1789) Analiza acestui plan a arată următoarele limite: pe partea stângă a

Dâmboviţei, limita pornea din zona A.N.E.F.S., pe la Spitalul Militar, Gara de Nord, Bulevardul Gheorghe Duca până la Piaţa Victoriei; de aici, pe la sud de Şoseaua Iancu de Hunedoara şi Şoseaua Ştefan cel Mare până la Obor; în continuare pe Şoseaua Mihai Bravu, până la Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi; pe Bulevardul Decebal până la Piaţa Alba Iulia, pe Calea Vitan şi apoi Calea Văcăreşti până înapoi la Dâmboviţa. Pe dreapta râului, în continuare pe la Palatul Copiilor, Bulevardul Tineretului, Calea Şerban-Vodă până la intersecţia cu Bulevardul Mărăşeşti; de aici, ocolind pe la sud şi vest zona Palatului Parlamentului, pe la Stadionul Cotroceni până înapoi la Dâmboviţa în zona Piaţa Operei. Suprafaţa construită a oraşului era de cca 1.700 ha sau 17 km2.

Planul R.A. Borroczin (1852) – suprafaţa obţinută a fost de 2.990 ha sau 29,9 km2.

În aceeaşi perioadă, Regulamentul Organic stabilea limitele oficiale ale oraşului; suprafaţa cuprinsă între acestea era de 2.355 ha. Apare astfel o diferenţă de 639 ha; acestea erau mahalalele sărace din vestul şi sudul oraşului, care abia după cel de-Al Doilea Război Mondial vor fi complet integrate la intravilanul oficial.

Planul pentru şcoli (1879) – suprafaţa obţinută a fost de 3.640 ha sau 36,4 km2. În anul 1878, datele oficiale erau de 2.925 ha. După Războiul de Independenţă, din considerente militare, s-a construit linia

de forturi din jurul oraşului, legate între ele de o linie de cale ferată. Aceasta a fost dublată în timp de o şosea, devenind actuala „linie de centură”, spre care s-au întins zonele construite, şi care în prezent deja constituie pe cca 25% din lungime linia de demarcaţie a oraşului.

Suprafaţa oraşului, cu toate categoriile de folosinţă, se extinde vertiginos, de la 2925 de hectare precizate de planul din 1878 întocmit sub conducerea şefului Serviciului Tehnic al Primăriei, arhitectul G.A. Orăscu, la 5.614 ha în 1914. Din această pricină, în 1895 (14 mai) se promulgă o lege cu privire la limitarea acestei creşteri, dar care va rămâne literă moartă din cauza realităţii din teren (de exemplu, alipirea de facto a unor sate sau a grupurilor de case, răzleţite, de la periferii).

Planul Socec & Co. (1914) – suprafaţa obţinută: 5.690 ha sau 56,9 km2. Suprafaţa oficială: 5614 ha.

Planul Ghidul României (1940) Conform planurilor din 1940-1941, faţă de cel din anul 1921, teritoriul

oraşului a înglobat în partea de nord cartierele Griviţa, Puţul lui Crăciun (zona Chibrit), Herăstrău şi Floreasca (inclusiv proprietatea comunei Herăstrău, de la

Page 152: geografie anale

152

nord de râul Colentina – azi cartierul Aviaţiei şi parţial platforma industrială Pipera). În sud, s-au inclus microcartierele aparţinând de fosta comună Şerban-Vodă: Pieptănari, Giurgiului, Brâncoveanu. Până în 1950, s-au construit ansambluri de blocuri – tip amplasate la periferii, destinate în special, muncitorilor din noile obiective industriale (în Drumul Taberei, Rahova, Ferentari, Vatra Luminoasă, Bucureştii-Noi etc.). Suprafaţa obţinută: 6.700 ha sau 67 km2.

Ghidul Bucureştiului (1963) Nu sunt trecute limitele administrative, dar se pot remarca uşor apariţia, în

stadii incipiente, a cartierelor noi, de la periferii: Bucureştii-Noi, Străuleşti, Dămăroaia, Băneasa, Colentina (de pe stânga râului), 30 Decembrie, Dudeşti – Cioplea (neataşat complet la oraş), Apărătorii Patriei. Erau în plină extindere cartierele Progresul, Ghencea, Militari, Drumul Taberei, Giuleşti. Sunt de remarcat şi apariţia construcţiilor pe fostele terenuri virane sau cultivate, precum şi dispariţia altora (de exemplu, în zona fostului Hipodrom s-a construit actuala Casa Presei şi clădirea Expoziţiei). Suprafaţa obţinută: 14.300 ha sau 143 km2.

Planul D.T.M. (2002) Construindu-se foarte mult, mai ales pe anumite direcţii, practic s-a eliminat

spaţiul liber dintre limita oraşului şi unele localităţi limitrofe: Otopeni, Voluntari, Pantelimon, Căţelu, Popeşti-Leordeni, Roşu, Chiajna, Chitila şi Mogoşoaia. Suprafaţa obţinută: 24.410 ha sau 244,1 km2.

Structura oraşului a fost afectată de sistematizările din anii ’80, care, prin demolări masive, au făcut loc noilor construcţii, pierzându-se totodată şi o mare parte din centrul vechi al oraşului. Ansamblul Piaţa Alba Iulia – Piaţa Unirii – Palatul Parlamentului este cel mai pregnant exemplu.

În noile tendinţe de dezvoltare, prababil că tot spaţiul liber din interiorul centurii ferate a oraşului (37.600 ha sau 376 km2) va fi ocupată, extinderea pe direcţiile principale de acces va putea chiar depăşi această limită.

BIBLIOGRAFIE

Berindei, D. (1963), Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti, (1459-1862), Societatea de Ştiinţe Istorice, Bucureşti.

Giurăscu, C. C. (1979), Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 214.

Năstase, A. (1977), „Bucureşti în documentele cartografice din secolul al XVIII-lea”, în volumul Geografia municipiului Bucureşti şi a judeţului Ilfov, Bucureşti.

Page 153: geografie anale

153

CONSIDERAŢII PRIVIND UTILIZAREA TERENURILOR DIN MUSCELELE ARGEŞULUI ÎN SECOLELE XVIII-XX

Gabriela OSACI-COSTACHE*

Concepte-cheie: utilizarea terenurilor, Muscelele Argeşului. Mots-clé: l’utilisation des terrains, Muscelele Argeşului. Considérations regardant l’utilisation des terrains de Muscelele Argeşului pendant les XVIIIe-XXe siècles. À la moitié du XIXe siècle les forêts détenaient plus de 50% de la surface, mais à la fin du XXe siècle l’utilisation agricole était prépondérante. Le procès de diminution de la surface boisée n’a pas eu la même intensité dans l’espace étudié, étant des zones dans lesquelles la surface boisée est accrue. Graduellement, un poids de plus en plus grand est revena autres utilisations (des surfaces édifiées, des routes etc.). Entre la fin du XVIIIe siècle et la fin du XIXe siècle le phénomène prépondérant a été la diminution de la forêt en faveur de l’utilisation pastorale. Entre la fin du XIXe siècle et le début du XXe siècle les pâturages ont été remplacés par des vergers. Dans le XXe siècle la diminution des surfaces boisées n’a pas été prépondérante mais le changement des pâturages en vergers en terrain arable ou en surfaces avec constructions.

Perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea. În comparaţie cu situaţia redată la 1790 de Harta lui Specht, se remarcă faptul că în 1864 (Charta României Meridionale) pădurea s-a restrâns în favoarea păşunilor şi fâneţelor, ceea ce dovedeşte că locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor. De altfel, Ion Conea arăta că „muscelele sunt, totdeauna, culmi subcarpatice (ele ies din cadrul munţilor propriu-zişi) acoperite nu de păduri, ci de păşuni şi fâneţe; altfel (dacă sunt acoperite de păduri) ele nu mai sunt muscele, ci simple «dealuri» sau simplă «pădure»”.

Extinderea păşunilor a fost determinată de nevoile de hrană atât ale vitelor localnicilor, cât şi ale celor din Transilvania. Anonymus (1172-1196), notarul regelui ungur Béla al III-lea şi autor al cronicii „Faptele ungurilor”, vorbea de existenţa păstoritului la români încă din secolul al XII-lea, însă atestarea documentară a trecerii oierilor transilvăneni în Ţara Românească a fost făcută de-abia în secolul al XV-lea.

Creşterea vitelor a fost înlesnită şi de măsuri legislative. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în virtutea „obiceiului pământului”, ţăranii puteau creşte

* Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.

Page 154: geografie anale

154

câte vite doreau, numărul lor fiind limitat doar de posibilitatea de asigurare a furajelor pentru hrănirea în timpul iernii. În „Pravilniceasca Condică” se menţiona că: „locul ce-l va curăţa nemernicul, adică lăcuitorul, ca să-l semene, ca să facă fân sau grădină, nu poate stăpânul moşiei să-l ia” (document citat de Ana Toşa-Turdeanu, 1975). În acest fel, în cadrul agriculturii bazate pe sistemul utilizării extensive a pământului, ce implica mari deplasări spaţiale, limita pădurii a fost permanent în retragere. Acolo unde nu se întindea pădurea, domina izlazul, folosit în comun de toţi locuitorii satului.

Datorită poziţiei geografice, Muscelele Argeşului au constituit unul din locurile de trecere ale oierilor din Transilvania în Ţara Românească şi invers. După C. Constantinescu-Mirceşti (1976), la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau mai multe puncte unde se efectua numărătoarea oilor, ca de exemplu: Sălătrucu, Corbeni, Arefu, Nucşoara. Autorul citat menţiona o creştere masivă a turmelor transhumante în perioada 1831-1836 (anterior amploarea transhumanţei scăzuse datorită ocupaţiei străine din 1828-1829, epidemiilor de ciumă şi de holeră). De exemplu, prin plaiul Nucşoara trecuseră spre munte în anul 1831 un număr de 22.023 de oi, iar în 1834 de aproape patru ori mai multe (82.738 de oi).

Alături de turmele ungurenilor, efectuau această „pendulare” şi turmele pământenilor. În funcţie de satul de provenienţă, turmele pământenilor păşteau în anumite zone din Munţii Făgăraş şi, evident, urcau spre munte prin anumite Plaiuri. După autorul citat anterior, acestea erau:

Plaiul Dâmboviţa – turme din Valea Mare, Valea Foii, Lereşti; Plaiul Nucşoara – turme din Nucşoara, Corbi, Ocheşti (azi Bughea de

Jos), Domneşti, Galeş, Slănic, Vişoi (în prezent inclus în municipiul Câmpulung). Centrele din care plecau cele mai multe turme erau Nucşoara şi Corbi, care, de altfel, aveau – conform Chărţii României Meridionale – păşuni întinse;

Plaiul Arefu – turme din Şuici, Bădila, Oeşti, Sălătrucu, Arefu, Bârseşti, Cărpeniş;

Plaiul Loviştei – turme din Cisnădie, Boişoara, Ciofrângeni ş.a. Locuitorii din satele cu pondere majoritară de ungureni păşteau turmele în

aceiaşi munţi în care păşteau şi oile transilvănenilor. Comparativ cu situaţia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Harta lui

Specht), păşunile s-au extins în dauna pădurii atât la marginea ei, cât mai ales în interior, printr-o mulţime de mici poiene în care fie păşteau vite. Unele şi-au modificat, în timp, utilizarea şi fie se foloseau ca teren arabil, fie pe ele s-au înfiripat aşezări, ferite astfel de pericolele din lungul drumurilor mari. O mărturie care să întărească imaginea cartografică provine de la un călător englez, Wilkinson (1820) şi este citată de H.H. Stahl şi P.H. Stahl (1968, p. 7): „Marea întindere de pământ care e lăsată în ţelină şi obiceiul de a nu ara pământurile aflate în apropierea drumurilor mari dau ţării, în multe locuri, o înfăţişare de pustietate care înşeală pe călător. Judecând după priveliştea care îl izbeşte, el este ispitit să se creadă într-un pustiu”. Totuşi, în Muscelele Argeşului multe din terenurile arabile se aflau în lungul sau în apropierea drumurilor.

O altă cauză a reducerii suprafeţelor împădurite în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea a constituit-o

Page 155: geografie anale

155

extinderea ogoarelor. Pentru obţinerea terenului arabil, se practica jupuirea cojii copacilor, care se uscau, formând „secături” şi în final li se da foc uscăturilor, cenuşa lor îngrăşând pământul. Se practica însă şi tăierea pădurii. După un timp, terenurile arabile sau poienile astfel obţinute erau părăsite şi înlocuite cu altele, pregătite din timp. Era vorba deci de o agricultură itinerantă. Poiana părăsită era invadată de vegetaţie forestieră, astfel încât se forma un ciclu pădure – păşune – pădure sau pădure – arabil – pădure ori pădure – arabil – păşune – pădure. Terenurile arabile au înlocuit treptat şi unele suprafeţe ocupate de păşuni şi fâneţe, care erau desţelenite, arzându-se toate formaţiunile ierboase sau arbustive de pe el.

Terenul arabil, fie că era obţinut de sub pădure, fie de sub păşune, era folosit – până în secolul al XIX-lea – de obicei trei ani: primul an „în ţelină”, obţinându-se o recoltă bună; al doilea an „în prosie”, cu o recoltă mai slabă şi al treilea an „în răsprosie”, cu o recoltă foarte slabă. Pe locul părăsit mai putea creşte spontan o recoltă extrem de slabă, numită „samulastră” (H.H. Stahl, P.H. Stahl, 1968, p. 25).

Perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XIX-lea şi sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Ca şi în etapa anterioară, extinderea păşunilor concomitent cu reducerea suprafeţei împădurite a fost un fenomen caracteristic. Astfel, comparând Charta României Meridionale (publicată în 1864, dar bazată pe ridicarea de teren din anii 1855-1857) cu hărţile topografice de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, se observă pregnant acest fenomen, mai ales în spaţiul dintre Olt şi Argeş, în jurul Depresiunii Arefu, pe versantul stâng al Argeşului în aval de Oeşti, în Depresiunea Curtea de Argeş, pe Valea Vâlsanului la Brădet, în Depresiunea Nucşoara, între Râul Doamnei şi Bratia, pe aliniamentul satelor Domneşti – Berevoeşti. În plus, între Bratia şi Râul Târgului pădurea a dispărut aproape în totalitate, făcând loc păşunilor şi livezilor. Micile areale de pădure de la est şi sud-est de Câmpulung au fost reduse la nişte „petece” nesemnificative.

Unele păduri ce existau în anul 1864 au fost degradate, astfel încât la începutul secolului al XX-lea erau acoperite cu tufărişuri, ca de pildă în vestul satului Domneşti, între satele Slănic şi Berevoeşti, la nord de Cândeşti, precum şi la sud-est de Cândeşti.

Se constată creşterea suprafeţelor ocupate de livezi comparativ cu perioada anterioară, datorită avantajelor oferite de cultura pomilor fructiferi. Ele s-au înfiinţat atât pe terenurile utilizate anterior ca păşuni, dar şi pe locul pădurilor.

Ca şi în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea, extinderea suprafeţelor cu teren arabil s-a făcut mai ales în detrimentul păşunilor, şi nu al pădurilor. Acest fapt se explică prin faptul că terenurile arabile au fost preferate cât mai aproape de locuinţă (sat), iar acele terenuri fuseseră defrişate cu mult timp înainte şi transformate în păşuni şi/sau fâneţe. În afară de aceasta, în vatra satului ori în apropiere erau cele mai favorabile terenuri şi din punct de vedere al caracteristicilor geomorfologice (de exemplu, pante mai reduse).

Atât în secolul al XVIII-lea, cât şi în secolul al XIX-lea şi parţial în secolul al XX-lea, gradul de extindere a terenurilor agricole a depins de numărul şi calitatea

Page 156: geografie anale

156

utilajelor, uneltelor şi animalelor de tracţiune, iar producţia agricolă a avut un caracter de subzistenţă, producându-se strictul necesar familiei. După semnarea tratatului de la Adrianopol s-a dat însă un nou impuls producţiei agricole.

Perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi sfârşitul secolului al XX-lea. Cele mai mari modificări în modul de utilizare a terenurilor în Muşcelele Argeşului s-au înregistrat între 1900 şi 1980, adică pe parcursul a 80 de ani. Putem aprecia că în această perioadă nu a fost dominantă restrângerea suprafeţelor împădurite, ci transformarea păşunilor în livezi (pe foarte mari suprafeţe), în teren arabil sau în suprafeţe construite (prin extinderea aşezărilor existente şi apariţia unora noi). Totuşi, pe anumite areale, pădurea s-a restrâns mult, datorită Reformei Agrare de după Primul Război Mondial, „care a dat o nouă lovitură domeniului forestier al ţării, îndeosebi prin întinsele curături pentru întemeierea păşunilor comunale (s.n.)” (D.A. Sburlan, I.C. Demetrescu, At. Haralamb, 1942).

În foarte multe locuri (mai ales pe terenurile accidentate, dar şi în luncă) s-au realizat împăduriri pe locul păşunilor şi fâneţelor (cel mai frecvent), dar şi pe locul tufărişurilor de la începutul secolului al XX-lea, pe locul livezilor (extrem de rar şi pe suprafeţe foarte mici), precum şi pe locul terenului arabil (în lunci).

În intervalul amintit (1900-1980), înlocuirea pajiştilor cu păduri s-a făcut mai ales pe terenurile accidentate, la marginea pădurii sau chiar în cadrul terenurilor agricole. Astfel de suprafeţe au dimensiuni mici, fiind răspândite în tot spaţiul subcarpatic dintre Dâmboviţa şi Olt.

Aşadar, contrar părerii că suprafaţa împădurită s-a redus continuu începând din secolul al XVIII-lea şi până în prezent, suntem în măsură să dovedim că acest proces nu a fost generalizat. Pentru aceasta am utilizat harta topografică la scara 1: 25 000 din 1980 şi planurile directoare de tragere (1: 20 000) care redau situaţia existentă pe teren în anul 1900 (şi pe care le-am adus la scara 1: 25 000).

Între 1900 şi 1980, transformarea păşunilor în livezi este fenomenul care atrage de la început atenţia. S-a manifestat în tot spaţiul Muscelelor Argeşului, dar cu precădere în Depresiunea Jiblea, pe ambii versanţi ai Văii Topologului (la sud de Văleni), în Depresiunea Arefu – Corbeni, în Depresiunea Cicăneşti şi pe versantul stâng al pârâului Băneşti până la confluenţa cu Argeşul, în culoarul Văii Danului, în jumătatea sudică a interfluviului Argeş – Vâlsan, pe versanţii Văii Vâlsanului şi ai Râului Doamnei. Culoarul despădurit şi utilizat ca păşune, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu „traseul”: Curtea de Argeş – Valea Iaşului – Muşăteşti – Domneşti – Berevoeşti – Godeni – Câmpulung a fost acoperit cu livezi. Între Râul Târgului şi Dâmboviţa, cele mai multe dintre păşuni şi fâneţe au fost înlocuite prin livezi.

Suprafeţele ocupate de livezi s-au mărit în anii 1960-1970, ca urmare a plantaţiilor intensive (pe locul păşunilor şi fâneţelor). După anul 1989, suprafeţele deţinute de pomii fructiferi s-au diminuat treptat, astfel încât în 1996 principalele comune deţinătoare de livezi erau: Voineşti (1300 ha), Corbi (914 ha), Mioarele (875 ha) şi Văleni-Dâmboviţa (836 ha).

Aşa cum arătam, între 1900 şi 1980, terenul arabil s-a extins predominant pe locul ocupat de păşuni şi fâneţe şi mai puţin pe cel ocupat de vegetaţie

Page 157: geografie anale

157

forestieră. Această din urmă situaţie este întâlnită pe suprafeţe mici, de exemplu la nord de Racoviţa, la Aninoasa, la Lăzăreşti. Deşi s-a manifestat pe suprafeţe mici, este un fenomen caracteristic luncilor, pădurile de luncă fiind înlocuite cu ogoare (la sud de Curtea de Argeş, în lunca Râului Doamnei între Bădeşti şi Găneşti, în lunca Bratiei la Berevoeşti, Aninoasa şi Vlădeşti).

După Primul Război Mondial, împroprietărirea demobilizaţilor a contribuit la parcelarea terenurilor şi modificarea modului de folosinţă (ca de pildă pe Dealul Gruiu de lângă Câmpulung).

Spre deosebire de hărţile anterioare, chiar şi în comparaţie cu harta topografică ediţie 1960-1961 sau 1970, harta topografică din anii 1980-1983 reflectă extinderea suprafeţelor destinate altor utilizări. Două din ele atrag în mod deosebit atenţia: apariţia lacurilor antropice din lungul Argeşului şi Oltului şi extinderea suprafeţelor construite. Deşi mai puţin observabilă, menţionăm şi extinderea suprafeţelor ocupate de drumuri, a terenurilor neproductive (cazul carierei de la Aninoasa, a haldelor neacoperite cu vegetaţie etc).

În ceea ce priveşte lacurile de acumulare, prin amenajarea lor s-au scos din circuitul agricol anumite suprafeţe de teren arabil, de păşuni şi fâneţe. Au fost afectate şi spaţii forestiere.

Cel de-al doilea aspect evident pe care-l menţionam mai sus se referă la extinderea suprafeţelor cu construcţii (civile şi industriale), atât în cazul aşezărilor nou apărute după 1980 şi dezvoltate spaţial foarte mult, în special după anul 1960.

Noile suprafeţe cu construcţii au apărut predominant pe păşunile şi fâneţele care existau la începutul secolului al XX-lea. Alte suprafeţe construite – dar de dimensiuni mai mici – s-au dezvoltat pe fostele terenuri arabile, livezi, tufărişuri, păduri.

Suprapunând Harta lui Specht cu harta topografică de la începutul secolului al XX-lea şi cu harta topografică actuală putem obţine o imagine de sinteză a dinamicii modului de utilizare a terenurilor între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi sfârşitul secolului al XX-lea, facilitată şi de generalizarea impusă de scara 1: 100 000 la care a fost realizată.

Terenul arabil. Suprafeţe destul de însemnate (localizate în lunci şi pe terasele inferioare) s-au menţinut din secolul al XVIII-lea, pe când suprafeţe mult mai restrânse (în general cu aceeaşi localizare geografică) au apărut în urma defrişării pădurii sau desţelenirii păşunilor şi fâneţelor, ca de exemplu la confluenţa Coiscăi cu Oltul, în jurul localităţii Tigveni, la sud de Vâlsăneşti etc.

Păşunile şi fâneţele. O mare parte au fost obţinute prin defrişări efectuate între 1790 şi 1864 (Depresiunea Jiblea, sudul Depresiunii Arefu, Depresiunea Câmpulung ş.a.). Areale sensibil egale s-au menţinut cu această utilizare încă din secolul al XIX-lea. În fine, o a treia categorie o constituie păşunile care s-au instalat după defrişările efectuate în prima parte a secolului al XX-lea şi se caracterizează prin existenţa unor areale mici, dispersate, situate mai frecvent la marginea pădurii sau în interiorul ei.

Suprafeţe foarte mari din actualele livezi sunt amplasate pe terenuri care erau împădurite în 1790. Ele formează în general areale compacte de mari dimensiuni. Suprafeţe mai restrânse ca mărime şi mai dispersate şi care predomină între Olt şi

Page 158: geografie anale

158

Argeş revin livezilor plantate pe locul pădurilor defrişate în prima parte a secolului al XX-lea. Între Râul Târgului şi Dâmboviţa predomină livezile instalate pe locul păşunilor care existau în secolul al XIX-lea. Suprafeţe foarte mici sunt ocupate de livezi care au înlocuit viile existente în secolul al XVIII-lea.

Viile actuale, extrem de restrânse, sunt fie pe locul pădurilor din secolul al XVIII-lea (la nord de Jiblea Veche, în nord-estul satului Racoviţa şi în nordul satului Linia), fie pe locul pădurilor ce au fost defrişate în prima parte a secolului al XX-lea.

În prezent, mai puţin de 40% din suprafaţa totală revine utilizărilor neagricole, în cadrul cărora predomină arealele forestiere, urmate de suprafeţele cu construcţii. În ceea ce priveşte pădurea, este evident că în comparaţie cu situaţia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta s-a restrâns foarte mult, făcând loc terenurilor agricole şi – parţial – aşezărilor. Totodată, se constată că cea mai mare suprafaţă (peste 60%) este utilizată agricol, prin terenuri arabile, păşuni şi fâneţe, livezi şi vii.

BIBLIOGRAFIE

Constantinescu-Mirceşti, C. (1976), Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în

Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Giurescu, C. C. (1957), Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Giurescu, C. C. (1976), Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până în astăzi, Editura Ceres, Bucureşti.

Haralamb, At. (1937), Păşunatul şi pădurile, Extras din Lucrările celei de a 51-a adunări generale a Societăţii „Progresul silvic”, Bucureşti.

Mihăilescu, V. (1928), Harta austriacă din 1791, „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, XLVII, p. 366-372.

Mihăilescu, V. (1936), L’évolution de l’habitat rural dans les collines de la Valachie entre 1700-1900, „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, LV, p. 158-164.

Osaci-Costache, Gabriela (1997), Dinamica utilizării terenurilor din Muscelele Argeşului reflectată în documentele cartografice, „Comunicări de geografie”, I, p. 133-136, Editura Universităţii din Bucureşti.

Osaci-Costache, Gabriela (2000), Peisajul forestier din Muscelele Argeşului – evoluţia unui mediu antropizat, „Comunicări de geografie”, IV, p. 325-332, Editura Universităţii din Bucureşti.

Paşcovschi, S., Sburlan, D. A. (1966), Pădurile României, Editura Agrosilvică, Bucureşti. Sburlan, D. A., Demetrescu, I. C., Haralamb, At. (1942), Pădurea şi omul, Fundaţia

culturală regală „Regele Mihai I”, Bucureşti. Stahl, H. H. Stahl, P. H. (1968), Civilizaţia vechilor sate româneşti, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti. Toşa-Turdeanu, Ana (1975), Oltenia. Geografie istorică pe hărţile secolului XVIII, Editura

Scrisul Românesc, Craiova. *** (1992), Geografia României, vol. IV, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Page 159: geografie anale

159

ASPECTE CU PRIVIRE LA ISTORIA ROMÂNILOR DIN SPAŢIUL BALCANIC

Anda Nicoleta ONEŢIU∗

Concepte-cheie: vlah, istro-român, rumân, macedo-român, etnogeneză. Key words: Vlahs, Istro-Romanians, Rumân, Macedo-Romanians, ethnogenesis. Some Consideratios Regarding the History of the Romanians from the Balcanic Space. The article presents the most important events that took place in the last two thousand years of history in the Balcan Peninsula, regarding the presence of Romanian population, no matter if this population was called „Vlahs”, „Istro-Romanians” or „Rumân”. A compresive picture of the historical evolution along with its geographical features allows the reader to understand the complexity of the ethnogenetical process that affected the South-Danubian branch of the Romanian people. In the same time, the presentation made by the author, managed to underline the geopolitical aspects of the presence of Romanians in the Balcan Peninsula, together with the repercusions that this presence generated at regional and even national level. The abundance of information and, in the same time, the correctness of the analysis allow the reader to fulfill a complex, but realistic image regarding the history and geography of Romanians living in the Balcan Peninsula.

ETNOGENEZA ROMÂNILOR DIN SPAŢIUL BALCANIC Procesul de formare al unui popor, cunoscut şi sub numele de proces de

etnogeneză, reprezintă nu numai o însumare a unor evoluţii complexe într-un anumit areal, ci, în egală măsură, reprezintă, mai înainte de toate, o transformare, o metamorfozare a unor trăsături ce definesc grupul respectiv de populaţie. În cazul popoarelor care există astăzi în Europa, şi cu precădere în Peninsula Balcanică, acest proces de etnogeneză era deja desăvârşit, sau aproape desăvârşit, la încheierea primului mileniu al erei noastre. Această afirmaţie este valabilă şi în cazul poporului român, a cărei etnogeneză a cuprins regiuni şi areale mult mai întinse decât spaţiul pe care îl ocupă acesta astăzi sub forma „teritoriului naţional”. Ne referim aici, printre altele, şi la arealele sud-dunărene, mai exact la Peninsula Balcanică. Conform părerii unor oameni de ştiinţă1 arealul în care, la sfârşitul secolelor IX-X, apăruse deja elementul românesc la sud de Dunăre, s-ar fi întins

∗ Grupul şcolar „V. Harnaj” Bucureşti. 1 Istoricii Neagu Djuvara, Sylviu Dragomir, Gheorghe Zbuchea sau pe geografii

George Vâlsan, Constantin Ştefănescu ş.a.

Page 160: geografie anale

160

până în Grecia continentală, până la Marea Egee, Marea Adriatică şi Istria. Prezenţa acestei populaţii cu puternice rădăcini nord-dunărene, a fost rezultatul mixajului dintre triburile dace şi lumea romană, dar şi a mişcărilor de populaţie desfăşurate odată cu retragerea Aureliană din secolul al III-lea, sau odată cu prăbuşirea graniţei nordice a Imperiului, în secolul al VII-lea, şi revărsarea numeroaselor triburi slave în Peninsulă. Secolul al VIII-lea a adus cu sine prezenţa unor noi ramuri ale populaţiilor slave2, dar şi generarea unui nou proces ce va afecta populaţia de sorginte romanică de la sud de Dunăre: slavizarea. Acest proces, desfăşurat de multe ori prin forţă, brutal şi continuu, a dus, printre altele, şi la migrarea unei categorii de populaţie daco-romană spre zonele Banatului (sârbesc), până în Istria şi Dalmaţia, înainte de anul 1000, din această populaţie rezultând ceea ce numim astăzi populaţia istro-română. Aceleaşi mişcări de populaţie iniţial daco-romană, a afectat nu numai zona sud-dunăreană, ci şi areale întinse din zona Pindului şi Tessaliei, chiar şi din Macedonia, areale unde romanitatea sud-dunăreană ajunsese după retragerea Aureliană. Mărturii ale acestor transferuri de populaţie de sorginte romanică, apar şi în cronicile aristrocratului bizantin Kekaumenos, datate secolul al XI-lea, care vorbeşte chiar de o continuitate a autohtoniei acestei populaţii daco-romane din Antichitate până la începutul Evului Mediu timpuriu. În acelaşi timp, în cadrul procesului de sedentarizare şi ulterior de etnogeneză a acestor populaţii, proces desfăşurat în ultimele secole ale primului mileniu, trebuie să avem în vedere şi extensiunea elementului grecesc, precum şi raporturile acestuia cu elementul slav.

Odată cu trecerea spre Evul Mediu timpuriu, alături de populaţiile de sorginte romanică, grecească şi slavă, tabloul etnic va fi completat şi cu populaţiile turco-tă-tare, cu evrei, ţigani, albanezi etc., care vor imprima o coloratură pestriţă hărţii etnodemografice a spaţiului balcanic. În aceste condiţii, procesul de etnogeneză românesc s-a încheiat în acest spaţiu, în ultimele veacuri ale mileniului I, limba română apărând aici ca având un substrat pre-roman peste care s-a suprapus în straturi influenţele latine, slave, turce şi greceşti. Dintr-o formă lingvistică comună, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, s-au separat ulterior mai multe forme lingvistice distincte, numite astăzi dialecte, vorbite dincolo de Dunăre. S-a născut atunci o limbă a căror vorbitori se aflau atât pe teritoriul vechii Dacii, cât şi împrăştiaţi ca o pânză în comunităţi mai mari sau mai mici în întreaga Peninsulă Balcanică. Acestor comunităţi, populaţiile venite ulterior le-au atribuit diverse denumiri: vlahi, valahi, morlaci, cuţovlahi, ţimţari etc.

Începând cu Evul Mediu propriu-zis, diminuarea continuă a numărului românilor balcanici şi a teritoriului locuit de ei, s-a datorat unei duble cauzalităţi. Pe de o parte, s-a produs un proces continuu de dezetnizare, de deznaţionalizare, soldat cu asimilarea lor în cadrul elementelor etnice ce deveniseră între timp majoritare, la aceasta aducându-şi contribuţia, printr-o politică sistematică, toate statele de tip naţional apărute în zonă odată cu epoca modernă. Pe de altă parte, în Evul Mediu, românii sud-dunăreni s-au împărţit într-o ramură nordică (în special,

2 Bulgarii turanici, veniţi aici în secolul VIII, care s-au stabilit ulterior pe versanţii

muntelui Haemus.

Page 161: geografie anale

161

în zona munţilor Balcani până la Dunăre, unde aveau contact cu cei din nordul fluviului), o ramură apuseană, în Serbia medievală, în ţinuturile bosniace, în Croaţia, în Dalmaţia şi până în Istria, şi o ramură sudică, localizată, în special, în Macedonia, în Tessalia şi în zona Pindului. Un aliat, apărut pentru scurt timp pe scena istoriei, a fost Imperiul Bizantin, care s-a preocupat de stabilizarea prezenţei românilor balcanici în zonă, consemnând, printre altele, şi primele forme de organizare politică a vlahilor3.

Prezenţa populaţiei române de sorginte romanică a continuat şi de-a lungul Evului Mediu, notificările istorice fiind destul de abundente referitor la acest subiect. Un element interesant, care merită menţionat, este şi faptul că de-a lungul întregii perioade, întâlnim la aceste comunităţi româneşti sud-dunărene autoconducerea şi folosirea dreptului românesc, lucruri acceptate şi respectate de stăpânirile bizantine, greceşti şi chiar otomane. În secolele XVI-XVII, autonomiile vlahe erau un fenomen de largă răspândire, fiind atestate în mai toate regiunile geografice de la sud de Dunăre. Acest lucru le-a folosit românilor ca un factor de întârziere a procesului de grecizare sau slavizare la care au fost supuşi în permanenţă.

Şi în perioada turcocraţiei, realităţile economice şi instituţionale ale românilor sud-dunăreni au prezentat puternice trăsături de continuitate şi permanenţă în arealele stăpânite. Aceste comunităţi au reuşit să-şi păstreze modul de viaţă tradiţional multisecular, păstoritul devenind practic o pavăză împotriva înstrăinării etnice, un factor conservator de tradiţie. Acesta a fost o ocupaţie primordială, dar nu unică! Alături de păstorit, agricultura, cultivarea pământului, dar şi practicarea meşteşugurilor manufacturiere, inclusiv a celor de sorginte militară, au reuşit, printre altele, să individualizeze această populaţie faţă de celelalte din jur, permiţând păstrarea unei conştiinţe naţionale, dacă nu conştientizată, măcar simţită în subconştient de către membrii acestor comunităţi.

RENAŞTEREA NAŢIONALĂ

Procesul de conştientizare a apartenenţei la naţiunea-mamă şi-a avut originile

în perioada ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea, când un număr mare de români balcanici au emigrat în Imperiul Hasburgic, la Viena şi Budapesta, dar şi la nord de Dunăre, atât în Ţara Românească, cât şi în Transilvania. La jumătatea secolului al XIX-lea începea o fază nouă a acestui proces, şi anume cea a învăţământului în limba română în spaţiul balcanic. Naşterea şi evoluţia învăţământului românesc în Peninsula Balcanică a fost legată de românii stabiliţi la nordul Dunării. Statul român s-a implicat direct în acest proces, însă, odată cu

3 Precum Marea Vlahie, apărută la 980 sub conducerea lui Niculiţă sau Vlahia din

Munţii Haemus, care a generat ulterior formaţiunea cunoscută în istorie ca „Imperiul românilor şi bulgarilor”, întemeiat de fraţii români Petru şi Ioniţă Asan în secolele XI-XII. La începutul secolului al XIII-lea, era consemnată prezenţa Marii Vlahii, care a jucat un rol însemnat în susţinerea cruciadei a IV-a, dar şi două formaţiuni statale vlahe independente: Anovlahia şi Microvlahia, având o existenţă destul de efemeră în timp.

Page 162: geografie anale

162

Războiul ruso-otoman din 1877-1878, o serie de şcoli de la sud de Dunăre vor fi închise datorită acestei implicări. Această politică de oprire a învăţământului în limba română va continua prin diferite măsuri venite atât din partea statelor pe teritoriul cărora existau aceste şcoli, cât şi din partea etnicilor greci, sârbi şi bulgari, care, după Conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913, vedeau în acest proces o ameninţare la adresa identităţii lor naţionale. În ciuda acestor opresiuni, foarte mulţi tineri români de la sud de Dunăre au reuşit să intre în magistratură sau să ocupe funcţii importante în structurile administrative ale statelor de adopţie, sau să ocupe poziţii reprezentative în clasa politică a vremii. În acelaşi timp, prin acest proces de culturalizare şi intelectualizare a comunităţilor româneşti de la sud de Dunăre, s-a pus baza apariţiei unor societăţi culturale4 sau literare care vor constituii un sprijin în procesul de păstrare a identităţii naţionale româneşti. Acţiunea naţională a românilor de la sudul Dunării s-a combinat cu lupta românilor din Vechiul Regat, dar şi din Basarabia, Transilvania sau Bucovina pentru drepturile naţionale. Putem afirma că, deşi acţiunea naţională a reprezentanţilor românismului balcanic nu s-a confruntat cu atitudinea şi acţiunea guvernului român, s-a urmărit acelaşi obiectiv fundamental, păstrarea identităţii etnice şi drepturi naţionale pentru confraţii de dincolo de Dunăre.

ROMÂNII DE LA SUD DE DUNĂRE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

În istoria românismului balcanic începe o nouă etapă odată cu anul 1913, ce va

avea să acopere în totalitate secolul al XX-lea. Celei de-a doua renaşteri, caracterizată printr-o afirmare naţională pe diverse planuri5, i-au urmat vremuri de declin, de eşec al programului politic, de asimilare şi deznaţionalizare, promovate cu mijloacele de care dispuneau statele din zonă. O descreştere demografică accentuată a fost favorizată şi de procesul de emigrare care a căpătat proporţii ameninţătoare în deceniile ce au urmat6. În acelaşi timp, războiul ruso-turc, dar şi Primul Război Mondial vor aduce distrugeri foarte mari satelor locuite de etnici români de la sud de Dunăre. Autorităţile bulgare vor desfăşura o puternică acţiune de deportare, dar şi de deznaţionalizare prin impunerea trecerii la nume de botez şi familie bulgăreşti pentru etnicii români. După terminarea războiului, o serie de proprietăţi7 ale etnicilor români vor fi naţionalizate de statul bulgar, de cel sârb şi de cel grec, fiind ignorate actele de proprietate sau cele de vânzare-cum-părare. La toate aceste măsuri economice, li s-au alăturat tot felul de şicane culturale şi educaţionale, cum ar fi închiderea şcolilor în limba română sau interzicerea editării ziarelor româneşti. Mai mult, atât în Serbia, cât şi în Bulgaria, folosirea limbii materne a fost cu desăvârşire interzisă, fiind lipsiţi de legăturile tradiţionale pe care le aveau cu fraţii de la nord de Dunăre. Aceste măsuri au caracterizat întreaga perioadă interbelică, poate şi

4 Comitetul aromânilor, ziarele „Aromânul” şi „Glasul victimelor” apărute în

perioada 1912-1913. 5 Politic, cultural, material. 6 În această perioadă au emigrat cei mai mulţi români sud-dunăreni spre Statele

Unite, dar şi spre alte ţări europene şi chiar spre Orientul Apropiat. 7 Păduri, păşuni, terenuri cultivate alături de mijloace de producţie şi chiar…bănci!

Page 163: geografie anale

163

ca un răspuns la crearea României Mari, văzută ca un sprijin puternic al comunităţilor româneşti de la sud de Dunăre, motiv pentru care statele vecine au încercat în permanenţă să submineze comunităţile româneşti din Diaspora balcanică. Situaţia s-a păstrat până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când trecerea la un sistem comunist a ţărilor din peninsula Balcanică şi a României va modifica din nou statutul comunităţilor româneşti, dar tot într-un sens negativ.

ROMÂNII BALCANICI ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

Transformările politice desfăşurate după anul 1945 vor afecta şi populaţia

românească din Peninsula Balcanică. Deşi proporţii însemnate din etnicii români, cu precădere bărbaţi, vor fi fost implicate în luptele anti-naziste de eliberare a statelor cărora aparţineau teritorial, aportul acestora nu a fost recunoscut pe deplin. Odată cu instaurarea regimurilor comuniste la Belgrad, Sofia şi Atena, soarta românilor sud-dunăreni avea să intre într-o nouă perioadă neagră, în care deznaţionalizarea va cunoaşte forme noi, diferite faţă de cele din perioada interbelică. Comunităţile româneşti se vor confrunta, pe de-o parte, cu renaşterea naţionalismului sârb, bulgar şi grec, care va constituii o ameninţare permanentă la adresa românilor din zonă, şi pe de altă parte statele şi guvernele statelor din zonă vor desfăşura politici susţinute de control şi limitare a acestor comunităţi. Dacă la aceste cauze adăugăm şi emigrarea în proporţii însemnate desfăşurată mai ales în deceniile VI-VII ale secolului trecut, putem observa că tendinţa de scădere numerică a acestor comunităţi a constituit principalul element definitoriu pentru această categorie de populaţie. Este notoriu dezinteresul autorităţilor comuniste de la Bucureşti faţă de soarta românismului balcanic, încurajând guvernele vecine să decimeze comunităţile româneşti. Sprijinul acordat românilor de la sud de Dunăre a fost nul, iar în multe cazuri prin diferite acorduri secrete, statul român a renunţat la proprietăţile româneşti avute la sud de Dunăre.

Răspunsul la o astfel de politică s-a făcut simţit în două etape: în prima etapă, după 1970, când comunităţile româneşti din Diaspora balcanică şi nu numai şi-au intensificat activitatea desfăşurând acţiuni de contestare a politicilor antinaţionale ale guvernelor de la Belgrad, Sofia şi Atena, iar în a doua etapă, după 1980 atacându-se politica de evaziune etnică desfăşurată de guvernul comunist de la Bucureşti. Degradarea situaţiei etnicilor români din Balcani a continuat până la începutul deceniului IX al secolului trecut, când evenimentele legate de dezagregarea sistemului comunist vor schimba opinia şi modul în care comunităţile româneşti vor fi privite la începutul mileniului III. În ciuda acestor schimbări, per ansamblu, comunităţile româneşti sunt departe de standardul pe care ar fi trebuit deja să îl atingă, în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene şi cu Carta ONU a Drepturilor Omului.

PREZENT ŞI PERSPECTIVE

Realităţile romanităţii balcanice după anii ’90 deşi sunt sumbre, dau totuşi o

oarecare speranţă pentru viitor. Noile autorităţi din perioada post-comunistă de la Sofia, Belgrad, Tirana şi Zagreb s-au decis să recunoască – cu greu – existenţa unei etnii latinofobe. Atena, însă, nu recunoaşte nici în prezent existenţa etniilor sau a

Page 164: geografie anale

164

minorităţilor etnice. În majoritatea statelor balcanice, românii sunt doar toleraţi într-o anumită măsură, Macedonia fiind singurul stat în care aceste comunităţi sunt recunoscute oficial. În acelaşi timp, după 1990, etnicii români au început să se organizeze, înfiinţându-şi propriile organizaţii, însă doar în domeniul cultural, şi nicidecum politic. Tot de atunci şi-a reluat activitatea Societatea de Cultură Macedo-Română, deşi ecoul trezit de o astfel de instituţie e încă departe de cel scontat. În aprilie 1996 şi iunie 1997, Parlamentul European a purtat discuţii privind trecutul şi caracterul etnic, precum şi prezenţa în contemporaneitate a aromânilor ca minoritate lingvistico-culturală pe care organizmele internaţionale sunt datoare să o protejeze şi să o salveze.

În Parlamentul României s-a urmărit promovarea specificului aromânilor făcând apel la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, însă ecourile, unor astfel de acţiuni au fost extrem de slabe. Confruntat cu alte probleme economice, Guvernul României a „uitat” să discute şi să ia măsuri în domeniul protejării şi sprijinirii etnicilor români sud-dunăreni, facilitând astfel politicile de deznaţionalizare care încă mai sunt operabile în statele vecine. Comparativ cu situaţia etnicilor maghiari din România, comunităţile româneşti din Serbia, Bulgaria, Grecia şi celelalte state balcanice sunt încă departe de standardul pe care ar fi trebuit să îl atingă, în conformitate cu prevederile Uniunii Europene. Din păcate, viitorul acestor comunităţi care ating o venerabilă vârstă de aproape 2000 de ani este incert.

BIBLIOGRAFIE

Arginteanu, I. (1904), Istoria Românilor macedoneni, vol. 2, Bucureşti. Brezeanu, S. (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti. Djuvara, N. (1989), Aromânii, Publication Languages, Paris. Dragomir, S. (1959), Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti. Peyfuss, M. D. (1994), Chestiunea aromânească, Editura Enciclopedică, Bucureşti. Scărlătoiu, E. (1979), The Balkan vlachs in the light of lingvistic studies, în „Revue des

etudes sud-est europeennes”, XVII, nr.1, 1979. Ştefănescu, C. M. (1997), Populaţia şi habitatul românesc în Balcani, Editura Carro, Bucureşti. Tega, V. (2005), Fara Armânească. Aromânii ieri şi azi, în „Cuvântul românesc”, martie

2005, Ontario-Canada. Vâlsan, G. (1913), Românii şi popoarele balcanice, Bucureşti. Zbuchea, Gh. (1998), O istorie a românilor din Balcani, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. Zbuchea, Gh. (2002), Românii Timoceni. Scurtă istorie, Editura Mirton, Timişoara. * * * (1992-1993), Spaţiul istoric şi etnic românesc, vol. I-III, Editura Militară, Bucureşti.

Page 165: geografie anale

165

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ ♦ A şasea sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din

Universitatea Spiru Haret, 7 mai 2005 Facultatea de Geografie a Universităţii Spiru Haret a organizat în data de 7

mai 2005, la sediul său din Complexul Sportiv Naţional (Palatul Sporturilor şi Culturii) din Bucureşti, A şasea sesiune anuală de comunicări ştiinţifice. Comitetul de organizare a fost alcătuit din prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, prof. univ. dr. Adrian Cioacă, lector univ. dr. Iulica Văduva, cartograf Raluca Nicolae şi tehnician Elena Miron.

Sesiunea a avut un program complex, în cadrul căruia s-au susţinut comunicări ştiinţifice pe cinci secţiuni: geomorfologie, meteorologie-climatologie, hidrologie, geografie umană şi economică, geografia mediului.

La şedinţe au participat 80 de specialişti, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind invitaţi de la alte instituţii de profil din Bucureşti şi din ţară (Universitatea din Bucureşti, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Ovidius din Constanţa, Universitatea din Oradea, Universitatea Valahia din Târgovişte, Institutul de Geografie al Academiei Române), dar şi de la diverse alte instituţii interesate în colaborarea cu specialiştii din domeniul geografiei (Agenţia Naţională de Meteorologie, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti, Institutul de Geodinamică al Academiei Române, Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor Bucureşti, Direcţia Apelor – Bacău, Staţia hidrologică Constanţa, Institutul Naţional de Statistică, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, A.N.M. – C.M.R., Râmnicu Vâlcea, Craiova, I.C.D.P, Piteşti, Mărăcineni, diverse şcoli şi licee etc.).

Subiectele prezentate au acoperit o gamă foarte variată de probleme din toate domeniile de interes ale geografiei şi nu numai (meteorologie, climatologie, riscuri naturale şi percepţia acestora, pedologie, hidrologie, geografia industriei, a agriculturii, geografia turismului, geografie rurală şi urbană şi protecţia mediului înconjurător).

O parte dintre materialele prezentate la a şasea sesiune anuală de comunicări ştiinţifice a Facultăţii de Geografie a Universităţii Spiru Haret sunt publicate în prezentul volum.

Asist. univ. drd. Marilena Dragomir

Page 166: geografie anale

166

Page 167: geografie anale

167

TEZĂ DE DOCTORAT ♦ IULICA VĂDUVA (2005), Caracteristici climatice generale ale Podişului

Dobrogei de Sud, 2005, Editura Universitară, Bucureşti, 225 p. Acest volum reprezintă prima parte a tezei de doctorat cu titlul

Caracteristicile climatice ale Podişului Dobrogei de Sud, cu privire specială asupra fenomenelor de uscăciune şi secetă, susţinută la Institutul de Geografie al Academiei Române, cu care autoarea a obţinut titlul de doctor în Geografie cu distincţia Cum laude.

Doamna Iulica Văduva este, în prezent, lector universitar doctor la Facultatea de Geografie a Universităţii Spiru Haret din Bucureşti, unde susţine o intensă activitate didactică şi ştiinţifică, materializată prin numeroase publicaţii dintre care amintim cursul Clima României, pentru studenţii anului al IV-lea, specializare Climatologie-Hidrologie şi Caietele de lucrări practice pentru disciplinele de Meteorologie şi Climatologie din anul I.

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu complex şi foarte bine documentat cu folosirea unei vaste bibliografii autohtone şi a cercetărilor proprii pe teren, asupra particularităţilor climatice ale Podişului de Sud al Dobrogei. Studiul este alcătuit din două părţi cu 12 capitole, în care sunt analizaţi parametrii climatici principali care imprimă individualitatea climatică a regiunii studiate. Fiecare parametru climatic este analizat prin regimul specific, dar şi prin variabilitatea lui neperiodică, evidenţiind astfel, caracterul de risc climatic al unora dintre ei, cum ar fi, de exemplu: temperaturile maxime, dintre cele mai ridicate din România, precipitaţiile reduse cantitativ şi distribuite neuniform în cursul anului, factori ce imprimă un caracter accentuat de uscăciune climei, incluzând această regiune geografică în climatul temperat continental cu grad înalt de excesivitate.

Studiul este foarte important, atât din punct de vedere al cercetării ştiinţifice fundamentale, dar şi al aplicativităţii practice, îndeosebi în agricultură.

Ca urmare a celor prezentate mai sus, considerăm că lucrarea vine în ajutorul cercetătorilor ştiinţifici şi a studenţilor geografi, dar şi a cadrelor didactice şi a organelor administraţiei centrale şi locale, care pot lua măsurile cele mai corecte în ameliorarea climatului regiunii respective, în scopul valorificării optime şi durabile a acestuia în practica economică.

Conf. univ. dr. Rodica POVARĂ

Page 168: geografie anale

168

Page 169: geografie anale

169

RECENZII ♦ GRIGORE POSEA, NICOLAE CRUCERU (2005), Geomorfologie,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 363 p., 316 figuri (foto, schiţe, profile, blocdiagrame).

Acest curs, destinat în principal studenţilor facultăţilor de geografie, cursuri de zi,

cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, este în egală măsură necesar şi celor ce pregătesc lucrările de licenţă sau se perfecţionează prin masterat. Cursul răspunde cerinţelor unei programe analitice moderne şi, în acelaşi timp, răspunde şi dezideratului unei apropieri de sistemul european de credite la această disciplină. Remarc extinderea bazei informaţionale încă din prima parte a cursului, Sistemului noţiunilor şi conceptelor de bază (Posea) şi apreciez clarificarea noţiunilor, conceptelor, teoriilor, ipotezelor, legilor, sistemelor, pragurilor, spaţiului şi peisajului geomorfologic. Prin aceasta, se justifică atât obiectivul fundamental al cursului, descrierea şi explicarea genetică a reliefului, cât şi funcţia lui de element al mediului şi de suport al celorlalţi factori de mediu. Se pun bazele teoretice ale poziţiei geomorfologiei între natură şi societate, cu precădere pe explicarea formelor de relief cu care omul, societatea, intră în contact direct. Prin importanţa de necontestat pentru relief a tipurilor de mişcări ale scoarţei terestre, studiul acestor fenomene deschide studenţilor căile înţelegerii sistemului geomorfologic. Un alt element ce trebuie subliniat, este felul în care autorii definesc în partea a patra a cursului, Geomorfologia sculpturală, legile generale ale geomorfologiei erozivo-acumulative. Asociind procesele create de agenţii externi în sisteme geomorfologice de sine stătătoare, analiza rolului structurii şi petrografiei în dezvoltarea unor reliefuri specifice, de detaliu, ce definesc peisajul geomorfologic, este mai facilă studenţilor. În ce priveşte Geomorfologia climatică, structurată pe cele trei domenii morfoclimatice: reci (glaciar şi periglaciar), temperate şi aride, trebuie precizat că autorii păstrează termenul clasic de periglaciar, chiar dacă în cele mai recente tratate de geomorfologie, acest mediu este analizat mai mult în contextul proceselor geomorfologice specifice, decât în cel spaţial.

Şi geomorfologiei antropice i se acordă un spaţiu suficient pentru a se dezvolta ideea raportului dintre societate şi relief, concretizat în final prin definirea peisajelor specifice. Acest capitol, ca şi cel destinat riscului geomorfologic, devine suportul teoretic pentru a defini Funcţiile şi rolul reliefului în cadrul mediului terestru şi al societăţii omeneşti. Putem aprecia pe bună dreptate, că aceste două părţi finale ale cursului se completează reciproc, oferind argumentaţia pentru Regionarea geomorfologică.

Ilustrat cu un mare număr de schiţe, profile, fotografii şi utilizând un limbaj accesibil studenţilor, dar fără a face concesii conţinutului ştiinţific, cursul este documentat temeinic (a se vedea listele bibliografice ce încheie fiecare capitol, ca şi cea generală). Chestionarele de autoevaluare, precum şi lista cu răspunsuri ce încheie cursul, îi conferă calitatea de interactivitate, atât de necesară unui învăţământ modern, în toate formele sale.

Prof. univ. dr. Adrian CIOACĂ

Page 170: geografie anale

170

♦ VASILE GLĂVAN (2005), Geografia turismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 336 p.

O nouă carte, semnată de prof. univ. dr. Vasile Glăvan, completează

palmaresul lucrărilor acestui autor, dar şi a celor destinate studiului turismului. Activitatea turistică, prin complexitatea şi caracterul eterogen, se pretează a fi studiată de mai multe ramuri ştiinţifice. Întrucât turismul se desfăşoară în mediul geografic, fiind influenţat de multitudinea factorilor geografici, poate fi considerat ca obiect de studiu pentru geografi, în cadrul disciplinei geografia turismului.

Lucrarea, bine documentată şi structurată, se constituie ca o solidă bază de studiu pentru studenţii geografi, dar şi pentru studenţii altor facultăţi care studiază fenomenul turistic. De asemenea, prin anvergura sa, aceasta poate fi consultată de specialişti din alte domenii de activitate, de cercetători, de cadre didactice din învăţământul universitar şi preuniversitar, dar şi de publicul larg.

Acest curs de geografia turismului este structurat în două părţi: Turism şi geografia turismului şi Regiuni turistice în România şi pe glob.

În prima parte a cursului se abordează problemele generale referitoare la geografia turismului (obiective de studiu şi de cercetare, metodologie, regionarea turismului ca o componentă de bază în cercetările teoretice şi aplicative, amenajarea turistică a teritoriului în contextul dezvoltării durabile, analiza sistemului turism–mediu înconjurător–societate) şi la activitatea turistică (prezentarea pentru familiarizarea studenţilor geografi cu categoriile economice reprezentate de: turism, turist, piaţă turistică, ofertă şi cerere turistică, producţie, produs şi serviciu turistic, indicatori ai activităţii de turism, forme de turism, destinaţii turistice etc.). Cele opt capitole, care alcătuiesc prima parte, evidenţiază rolul integrator şi relaţiile cu alte ştiinţe, ce caracterizează geografia turismului.

Cea de-a doua parte a lucrării este destinată descrierii turistice a regiunilor turistice într-o manieră ştiinţifică şi deosebit de utilă în formarea tinerilor geografi, dar şi în pregătirea şi practica specifică activităţii unei agenţii de turism. În cele două capitole ale sale, această parte finală a cursului, reuşeşte să prezinte, pe larg, regiunile turistice din ţara noastră şi de pe glob. Pentru România sunt analizate cele patru regiuni turistice majore (Carpaţii, dealurile şi podişurile, câmpia şi dealurile joase, litoralul românesc al Mării Negre), iar la nivel global sunt tratate regiunile turistice la nivel de continent.

De remarcat, încărcătura teoretică a cursului benefică pregătirii complexe şi complete a studentului geograf, dar şi bogata statistică turistică, cu date recente şi cu o interpretare academică, sursele bibliografice citate în cadrul lucrării putând direcţiona studenţii spre studiul acestei discipline.

Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI

Page 171: geografie anale

171

♦ IULIAN DINCĂ (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Editura Universităţii din Oradea, 200 p., 15 fig., 38 tabele, résumé, abstract, glosar.

Lucrarea este rodul unei imense munci de documentare în literatura de

specialitate şi o încercare reuşită de a pune în evidenţă realizările cercetărilor geografice în domeniul peisajului. Autor al mai multor articole legate de peisaj, al unei teze de doctorat publicată sub titlul Apa şi peisajele din Munţii Căliman, domnul dr. Iulian Dincă trece prin prezenta lucrare de la particular la general, de la analiza unui spaţiu limitat la discutarea problemelor legate de teoria peisajului, noţiune pe cât de comună pe atât de greu de definit, ca urmare a faptului că este adoptată de mai multe ştiinţe, fiecare cu modul ei de abordare.

Structurată pe două părţi importante, lucrarea porneşte de la definirea termenilor de peisaj şi ştiinţa peisajului, la analiza conceptelor în accepţiunea diferitelor ştiinţe şi şcoli geografice pe plan internaţional. Prezintă cu competenţă şi bine documentat aspectele legate de sinteza peisajeră, pragurile şi stările variabile, dar şi rolul spaţiului şi timpului în repartiţia spaţială şi în dinamica peisajului.

În partea a doua sunt analizate categoriile generale de peisaj, aspectele teoretice şi practice folosite în abordarea şi lămurirea înţelesului termenilor folosiţi şi reabilitarea peisajelor şi valorificarea lor cultural-ştiinţifică şi economică.

Din întreaga prezentare, foarte bine argumentată, se desprinde concepţia autorului că peisajul este produsul unui teritoriu, o unitate elementar structurală a învelişului geografic, care trebuie temeinic studiată pentru a putea aplica, corect, măsurile care se impun de conservare a biodiversităţii.

Prin modul cum a fost structurată, lucrarea însumează valoroase contribuţii ale autorului la lămurirea terminologiei şi la abordarea aspectelor conceptuale şi metodologice. Este o prezentare care solicită, în acelaşi timp, specialiştii din diferite domenii să-şi spună punctele de vedere, pentru a se putea clarifica o serie de confuzii, datorită faptului că noţiunea este revendicată, pe lângă o serie de ramuri ale ştiinţelor naturii, şi de arhitectură, sociologie, filozofie, pictură şi literatură.

Lucrarea beneficiază de o foarte bună ilustrare grafică cu 38 de fotografii color şi alb-negru care vin să întregească volumul informaţional.

Stilul clar şi concis, cu discutarea detaliată şi explicarea noţiunilor folosite, face din prezenta lucrare o foarte bună pledoarie pentru cristalizarea concepţiei geografice a teoriei peisajului, a valorificării lui optime, precum şi pentru ocrotire şi conservare.

Lucrarea se adresează unui cerc larg de specialişti implicaţi în studiul peisajelor, dar şi studenţilor care azi descifrează tainele acestei discipline pentru ca mâine să devină slujitorii ei.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

Page 172: geografie anale

172

♦ IRINA UNGUREANU (2005), Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 300 p., 86 fig., 8 tabele

Cunoaşterea mediului înconjurător în ansamblu şi a dezechilibrelor rezultate în

urma intervenţiilor omului, uneori necontrolate, a devenit o necesitate pentru stadiul de dezvoltare actuală a societăţii contemporane, de ele ocupându-se un număr din ce în ce mai mare de specialişti. În raport cu volumul mare de probleme abordate, prezenta lucrare este structurată în trei părţi importante.

În prima parte, intitulată Mediul înconjurător şi geografia, după cum este normal şi didactic, se analizează noţiunile de bază şi terminologia de specialitate folosite, problemele legate de obiectul de studiu al geografiei mediului şi relaţiile de interdependenţă pe care aceasta le are cu alte ştiinţe.

În partea a doua, intitulată Geosistemul, extinsă pe 231 pagini, se analizează structura şi funcţionalitatea geosistemului ca întreg, la nivel planetar, cu interacţiunile din cadrul sistemelor abiotic, biotic şi socio-economic. Sunt abordate aspecte legate de mişcarea în interiorul geosistemului, cu accent pe noţiunile de risc, hazard, dezechilibru funcţional şi degradare, pentru a trece apoi de la nivelurile de organizare, la rolul timpului şi la calitatea geosistemului.

Partea a treia are în vedere controlul, protecţia şi conservarea geosistemului, monitoringul, banca de date geosistemice, modelarea actuală şi vizualizarea ca mijloc de control, ca şi politicile care se impun pentru implementarea acestora.

Lucrarea este realizată în spiritul concepţiei sistemice care asigură fundamentul unei abordări moderne a întregului planetar, a atributelor elementelor lui şi a relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Numai un specialist cu o deosebită pregătire profesională, cu conştiinţa lucrului bine făcut, este capabil să sintetizeze o problematică atât de vastă într-un volum limitat de pagini, realizând o lucrare de mare valoare ştiinţifică.

Redactată într-un stil clar şi concis, lucrarea reprezintă o contribuţie de o incontestabilă valoare la progresul gândirii geografice, un model de abordare a cunoaşterii şi precizării metodologiei de analiză a relaţiilor de interdependenţă dintre componentele geosistemului, care poate fi realizată atât la macro, cât şi la microscară.

Lucrarea se adresează unui cerc larg de specialişti, dar vizează, în primul rând, tineretul universitar, viitorul corp profesoral, care are menirea de a aplica în practică şi de a conştientiza viitoarea generaţie asupra problematicii de ansamblu a mediului, dar şi asupra vulnerabilităţii unor componente şi relaţii ale geosistemului, la acţiuni umane necontrolate.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

Page 173: geografie anale

173

♦ DRAGOŞ FRĂSINEANU (2005), Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 319 p., 16 fig.

Lucrarea abordează probleme actuale din domeniul geopoliticii şi se doreşte a

fi „o sinteză a aspectelor majore ce caracterizează lumea contemporană”. Volumul, structurat în opt capitole, expune elemente teoretice, istoriografice şi aplicative, constituindu-se într-un material valoros, din punct de vedere ştiinţific şi didactic (fiind conceput drept curs universitar).

În primul capitol, intitulat Statutul epistemologic al geopoliticii, se realizează trecerea în revistă a definiţiilor pe care geopolitica le-a primit de-a lungul timpului, implicând structura obiectului de studiu şi locul în cadrul sistemului ştiinţelor. Se face distincţia şi se explică relaţiile dintre geopolitică, pe de o parte, şi geografie politică, geoistorie, geografie istorică, geostrategie, geoeconomie, pe de altă parte.

Prezentarea evoluţiei gândirii geopolitice, în cel de-al doilea capitol, dă prilejul autorului de a expune etapele pe care această ştiinţă le-a traversat până la viziunea actuală şi de a trata detaliat şcolile de geopolitică, cu reprezentanţii lor de seamă.

Principalele criterii epistemologice, folosite în cercetarea geopolitică (criteriile, principiile, metodele, teoriile), sunt expuse în capitolul următor, accentul căzând pe prezentarea teoriilor de bază ale acestei ştiinţe.

Capitolul al patrulea, intitulat Organizarea spaţiului geopolitic, porneşte de la definirea conceptului, fiind completat de prezentarea caracteristicilor acestuia şi regionarea sa.

Partea aplicativă a lucrării este deschisă de capitolul Domeniul geopolitic statal. După o abordare teoretică axată pe apariţia şi evoluţia statelor, autorul realizează analiza detaliată a evoluţiei hărţii politice a lumii, marcând principalele momente de transformare a acesteia, în cadrul a 5 etape principale. De asemenea, este tratat în detaliu teritoriul de stat şi sunt prezentate principalele caracteristici geo-demografice şi geo-sociale actuale.

În capitolul al şaselea (Domeniul geopolitic regional şi global) sunt abordate aspecte legate de integrare, la nivel planetar, dar şi la nivel regional.

Deosebit de interesant şi de actual se dovedeşte a fi capitolul Geopolitica stărilor conflictuale, în care autorul prezintă, în prima parte, aspectele generale ale acestora, pentru ca ulterior să exemplifice regiunile caracteristice de tensiune şi conflict şi să facă o analiză geopolitică asupra unor conflicte contemporane.

Lucrarea se încheie prin prezentarea temelor geopolitice majore ale secolului al XXI-lea, între care se regăsesc terorismul, noua geografie a drogurilor, reconfigurarea hărţii energetice actuale etc.

Bibliografia variată, limbajul elevat, coerenţa expunerii şi bogăţia informaţiilor fac ca prezenta lucrare să fie destinată nu numai studenţilor (pentru care a fost concepută), cât şi cercetătorilor în domeniul geopoliticii şi tuturor celor interesaţi de schimbările majore ale perioadei contemporane.

Asist. univ. drd. Marilena DRAGOMIR

Page 174: geografie anale

174

♦ NICOLETA IONAC, STERIE CIULACHE (2005), Ghid de cercetare environmentală, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 149 p.

Lucrarea de faţă reprezintă primul ghid de cercetare a mediului publicat în

România, şi gândindu-ne la faptul că nici în străinătate nu există o astfel de publicaţie, cu atât mai meritorie apare contribuţia celor doi autori, cadre didactice la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti, bine cunoscuţi cercetători în domeniile meteorologiei şi climatologiei, îndeosebi a poluării atmosferei.

Realizarea unui ghid de cercetare environmentală reprezintă un demers deosebit de dificil, având în vedere multitudinea problemelor ce intră în cercetarea complexă a tuturor componentelor mediului geografic: aerul, apa, solul, vegetaţia, pânza freatică etc., ce implică metode şi mijloace de cercetare diferite. Din acest motiv, dar având în vedere şi stricta specializare a celor doi autori, ghidul de faţă prezintă un material selectat şi structurat din problematica specifică cercetării poluării aerului. Astfel, sunt aduse în atenţia specialiştilor, dar şi a cititorilor obişnuiţi, avizi de cunoaştere, aspecte recente referitoare la poluarea radioactivă, poluarea cauzată de radiaţia ultravioletă, poluarea electromagnetică, fonică etc.

Prezentul ghid este structurat în şase capitole şi două anexe în care sunt prezentate unităţile de măsură şi valorile de referinţă ale principalilor poluanţi atmosferici, reprezentând o abordare metodologică a problematicii principale.

În cercetarea parametrilor de mediu există mai multe etape, subliniate de autori, cum ar fi: cuantificarea acestora, prelucrarea datelor obţinute, interpretarea indicatorilor, elaborarea raportului de mediu şi transmiterea informaţiei. Această cercetare poate fi efectuată atât individual, cât mai ales, în echipe mici sau mari de specialişti din diferite domenii de cercetare a mediului geografic, rezultatele cele mai performante fiind obţinute în ultimul caz.

Considerăm că lucrarea aduce un plus de cunoaştere în cercetarea metodologică a problemelor de cercetare a mediului de către studenţi, masteranzi, doctoranzi, dar şi de către tinerii cercetători.

Conf. univ. dr. Rodica POVARĂ

Page 175: geografie anale

175

♦ AUREL GHEORGHILAŞ (2005), Geografia turismului internaţional. Suport metodologic utilizat în procesul de predare-învăţare, la orele de curs, lucrări practice şi seminar, Editura Universitară, Bucureşti, 200 p.

Geografia turismului prezintă un interes special pentru geografi, constituindu-

se ca o disciplină de bază în facultăţile de profil. Lucrarea de faţă, prin problematica dezbătută şi structura sa, pune la dispoziţia studenţilor un material util în procesul de predare-învăţare, atât la orele de curs, cât şi la seminar. Astfel, prima parte a lucrării cuprinde Note de curs, iar cea de-a doua parte Organizarea şi desfăşurarea orelor de lucrări practice şi seminar. Gruparea notelor de curs cu îndrumarul pentru seminar şi lucrări practice este binevenită, întrucât uşurează foarte mult munca studentului, care poate urmări şi conştientiza legatura care se stabileşte între curs şi lucrarea practică aferentă.

Structurată pe cinci capitole, prima parte face referire la aspectele generale, conţinut, terminologie, fondul turistic, infrastructura turistică, piaţa turistică, dar şi la modele de organizare, amenajare şi valorificare turistică a spaţiului. Notele de curs cuprind toate elementele principale caracteristice turismului internaţional în perioada actuală. Temele de curs sunt adaptate volumului de informaţie specific tuturor formelor de învăţământ universitar, în cadrul acestora dezbătându-se probleme de real interes care configurează varietatea spaţiului turistic internaţional. O notă de noutate este adusă, în cadrul cursului, de către capitolul referitor la modelarea spaţiului turistic, aceasta bazându-se pe analizarea unor studii de caz, semnificative pentru activitatea turistică actuală.

Partea a doua este structurată pe trei capitole care cuprind aspectele metodologice şi organizatorice ale orelor de lucrări practice şi seminar, temele de lucrări pracice, modele aplicative utilizate în studiile seminariale de geografia turismului. În cuprinsul acestei părţi se remarcă modul de abordare facil şi explicit al temelor de lucrări practice, pe de o parte, iar pe de altă parte prezentarea detaliată a punctelor care trebuie să fie urmărite în realizarea unui proiect semestrial.

Întregul material este însoţit de o bogată ilustraţie, constituită din imagini fotografice, diferite tipuri de diagrame, hărţi realizate prin variate metode cartografice, ceea ce favorizează gradul de atractivitate al cursului. De asemenea, bibliografia poate fi utilizată de către studenţi în completarea studiului în cadrul analizelor de geografia turismului.

Această lucrare se adresează unor categorii extinse de persoane interesate, alături de studenţi, putându-se număra şi doctoranzi, cadre didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar, cercetători etc.

Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI

Page 176: geografie anale

176

♦ NICOLAE BOAR (2005), Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 294 p.

În plină perioadă de creare a regiunilor transfrontaliere, abordarea studiilor

transfrontaliere s-a intensificat, fiind necesară studierea acestor entităţi care au apărut şi la graniţele ţării noastre. La graniţa de nord a României s-a constituit o astfel de regiune în Maramureş, provincie istorică şi geografică cu un specific aparte.

Cele cinci capitole ale lucrării evidenţiază importanţa înfiinţării, precum şi principalele caracteristici geografice, politice, economice ale acestei regiuni transfrontaliere. Lucrarea începe cu prezentare regiunilor transfrontaliere ca fâşii de contiguitate şi disfuncţie, insistându-se asupra conceptelor de graniţă, frontieră, asupra apariţiei, evoluţiei repartiţiei şi clasificării regiunilor transfrontaliere. De asemenea, sunt dezbătute tipurile şi domeniile de acţiune ale cooperării transfrontaliere şi sunt prezentate, pe scurt, regiunile transfrontaliere ale României.

O atenţie deosebită se acordă premiselor naturale care au favorizat crearea acestei regiuni, principalele elemente fiind relieful, ca element de gravitaţie şi convergenţă, hidrografia, ca axă de concentrare şi discontinuitate, sistemul complex climă, vegetaţie, soluri. Premisele antropice completează, prin caracteristicile sale legate de vechimea şi evoluţia populării teritoriului, raporturile demografice, dinamica teritorială a populaţiei, specificul aşezărilor umane, necesitatea integrării Maramureşului într-o regiune transfrontalieră europeană.

Funcţiile economice ale regiunii transfrontaliere româno-ucrainiene a Maramureşului sunt tratate din punct de vedere al analizei globale a sistemului teritorial, individualizându-se distorsiunile funcţionale şi identificându-se soluţiile, cu ajutorul analizelor SWOT.

Un loc principal îl ocupă organizarea spaţiului geografic maramureşan, privit din prisma evoluţiei politice şi al legăturii acesteia cu organizarea spaţiului maramureşean, a organizării spaţiului în sectorul românesc şi în sectorul ucrainean al Maramureşului, dar mai ales a optimizării organizării spaţiului prin interrelaţii transfrontaliere. De remarcat că, perspectiva relaţiilor transfrontaliere este trasată prin folosirea unei metode calitative de analiză geografică, şi anume realizarea unui chestionar. Abordarea metodelor moderne de tipul chestionarelor şi analizelor SWOT contribuie la creşterea acurateţei cercetării ştiinţifice a subiectului studiat.

Lucrarea este însoţită de un material grafic şi cartografic deosebit, majoritatea hărţilor fiind color, datele statistice bogate întregesc conţinutul ştiinţific al lucrării, iar bibliografia de peste 308 titluri se poate constitui ca o bază de lucru pentru cei interesaţi de acest subiect geografic.

Prin apariţia pe piaţă a acestei cărţi, ce a constituit subiectul tezei de doctorat a autorului, literatura de specialitate se îmbogăţeşte cu o nouă lucrare geografică de înaltă ţinută academică şi ştiinţifică.

Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI

Page 177: geografie anale

177

♦ MIHAELA DINU (2005), Ecoturism. Coduri etice şi norme de conduită, Editura CD Press, Bucureşti, 96 p.

Problema impactului turismului asupra mediului înconjurător a intrat destul

de recent în atenţia specialiştilor, dar şi a administraţiilor judeţene şi locale din România. Intensificarea fenomenului turistic din ultimele decenii, în special în spaţiul carpatic, litoral şi deltaic, a avut şi încă are consecinţe negative asupra factorilor de mediu locali, tocmai acolo unde natura se înscrie ca element de atractivitate pentru un mare număr de vizitatori. Noua politică de mediu a ţării, impune respectarea unor reguli în domeniul conservării şi protecţiei mediului înconjurător şi a organizării şi dezvoltării turismului pe baze ecologice. Ne aflăm deci într-un moment prielnic pentru a promova introducerea codurilor etice şi întărirea regulilor pentru practicarea ecoturismului atât în ariile protejate, cât şi în preajma comunităţilor aflate într-un mediu fragil, dar intens valorificat din punct de vedere turistic.

Prin această lucrare, doamna prof. univ. dr. Mihaela Dinu şi-a asumat o sarcină dificilă, aceea de a contribui la rezolvarea „conflictului de interese” dintre mediul natural ca potenţial turistic şi obiectivele unor fluxuri turistice din ce în ce mai agresive, chiar dacă poartă numele de ecoturism, sau turism moale, ori blând. Din paginile acestei cărţi, izvorâtă dintr-un grant CNCSIS, dar şi consecinţă a unui stagiu de pregătire în cadrul programului Leonardo, la CERAM (Sophia Antipolis, Franţa), înţelegem că doamna prof. Mihaela Dinu, militează pentru implementarea codurilor şi normelor de practicare a ecoturismului chiar într-un curriculum al învăţământului superior specializat în acest domeniu. Conţinutul noţiunii nu este încă familiar turiştilor, dar nici tur-operatorilor, de aceea aceste rânduri pot fi un suport în activitatea educaţională a tinerei generaţii.

Cartea este structurată în cinci capitole (Ecoturism şi ecoturişti; Etica şi turismul – convergenţe şi contradicţii; Coduri de practică – norme de conduită; Necesitatea practicării unor coduri etice şi norme de conduită pentru ecoturism în România şi În loc de concluzii – recomandări şi încurajări), la care se adaugă un glosar de termeni şi o generoasă listă bibliografică. În primul capitol, remarcăm nu numai bogăţia de sensuri ale conţinutului noţiunii de ecoturism, dar şi relaţiile cu alte forme de turism în natură, evidenţiate de autor şi în cel de-al doilea capitol. Desigur, conţinutul şi informaţiile din acest domeniu ce-şi au locul lor în capitolele trei şi patru, formează partea de referinţă a cărţii. Exemplele pe care le prezintă, provenind de la numeroşi autori invocaţi, devin în aceste pagini argumente pentru elaborarea unui proiect de coduri etice şi norme de conduită în ecoturism. De altfel, în ultimul capitol, sunt evidenţiate responsabilităţile ce revin autorităţilor naţionale, regionale şi locale, pentru implementarea în programele de dezvoltare durabilă a codurilor şi normelor de conduită în activitatea de ecoturism.

Iată motivaţia elaborării acestei lucrări de pionierat în literatura geoturistică ce o recomandăm tuturor celor ce se implică în turism, beneficiari şi organizatori.

Cartograf Raluca NICOLAE

Page 178: geografie anale

178

♦ GABRIELA STĂNCIULESCU (2005), Managementul agenţiei de turism, Editura ASE, Bucureşti, 448 p.

Lucrarea, structurată în trei părţi, cuprinzând în total 12 capitole, are un

puternic caracter aplicativ, fiind destinată în principal studenţilor, dornici de a cunoaşte activităţile desfăşurate în cadrul agenţiilor de turism.

Partea întâi realizează o prezentare generală a particularităţilor firmelor de turism, indiferent de statutul şi activitatea lor (hoteluri, restaurante, cafenele, agenţii). De asemenea, se prezintă modul de formare a cererii turistice, se clarifică conceptele referitoare la agenţiile de turism, făcându-se şi o tipologie a acestora, în final detaliindu-se aspectele legate de reţelele de agenţii.

În partea a doua, autoarea îşi propune să prezinte amănunţit organizarea agenţiei de turism în Uniunea Europeană, în cadrul a 5 capitole, axate pe: prezentarea mediului agenţiilor (cu riscuri şi oportunităţi), operaţiunile tehnice din cadrul acestora (ticketing-ul pentru transportul aerian şi pentru alte forme de transport, vânzarea serviciilor turistice), structura organizatorică internă a unei agenţii.

Partea a treia este rezervată unor aspecte legate de comercializarea şi evaluarea produselor turistice, tratate în cadrul a trei capitole care abordează următoarele subiecte: tour-operatorii şi produsele lor, conceperea şi comercializarea produselor turistice, evaluarea rezultatelor financiare.

La finalul fiecărui capitol se regăsesc o serie de întrebări recapitulative, teste de autoevaluare, studii de caz, teme de cercetare, bibliografie suplimentară, rezumate, toate venind în sprijinul studenţilor dornici să-şi însuşească cât mai multe cunoştinţe în domeniu.

Lucrarea, foarte bine documentată, este de mare amploare, fiecărei probleme abordate acordându-i-se o importanţă majoră. De asemenea, dispune de numeroase tabele cu date statistice, anexe cu aspecte practice, care îi ridică valoarea aplicativă.

Asist. univ. drd. Marilena DRAGOMIR

Page 179: geografie anale

179

♦ BASARAB-VICTOR DRIGA (2004), Delta Dunării. Sistemul circulaţiei apei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 256 p., 76 fig., 49 tabele, summary.

Delta Dunării, până nu demult un spaţiu geografic natural de o ireală

frumuseţe, a suferit în urma intervenţiilor umane, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, deteriorarea unor ecosisteme pentru a da prioritate intereselor economice. Este de datoria generaţiei care a cunoscut-o bine de a analiza critic componentele mediului deltaic şi relaţiile de interdependenţă dintre ele, pentru a depista cele mai bune soluţii de reabilitare a acestui spaţiu, pentru a nu-şi pierde calităţile şi echilibrul natural. Acestui deziderat îi corespunde şi prezenta lucrare pe care autorul a finalizat-o cu mult suflet şi dragoste pentru frumuseţile Deltei Dunării.

Lucrarea are o structură bine gândită, prezentând o succesiune logică de aspecte legate de sistemul circulaţiei apelor în Delta Dunării. Porneşte de la delimitarea spaţiului deltaic ca sistem natural deschis, în care întreaga succesiune de procese se desfăşoară în raport cu dinamica fluxului de materie şi de energie. În toată succesiunea de probleme apar evidente două capitole mai importante. Primul se referă la sistemul hidrologic al braţelor Dunării, al reţelei de gârle şi canale şi al lacurilor şi complexelor lacustre. Cel de-al doilea, cu cea mai mare pondere ca text şi importanţă, este cel dedicat circulaţiei apei în cele trei mari unităţi Letea, Caraorman şi Dranov, cu toate problemele lor.

În starea în care se află în momentul de faţă Delta Dunării are încă un potenţial natural foarte bun ce se impune a fi protejat, fapt pentru care a fost declarată Rezervaţie a Biosferei cu un regim special de protecţie şi de exploatare.

Meritul deosebit al lucrării constă şi în faptul că a fost elaborată în spiritul concepţiei sistemice pe care autorul a cunoscut-o în detaliu în urma unei specializări în Anglia la Cambridge. În lumina acestei concepţii, Delta Dunării este considerată ca un sistem deschis cu elementele sale componente şi cu relaţiile de interdependenţă dintre ele, toate dependente de sistemul circulaţiei apelor.

Bazată pe o foarte bună documentare bibliografică, pe rezultatele cercetărilor de teren, pe prelucrarea măsurătorilor şi a analizelor de laborator, lucrarea vine cu o serie de rezultate inedite legate de sistemul circulaţiei apelor în interiorul spaţiului deltaic. Din analiza regimului hidrologic, dar şi din cunoaşterea realităţii terenului rezultă, în final, o serie de propuneri de optimizare a circulaţiei apelor de care trebuie să ţină cont cei ce se ocupă cu problemele Deltei.

Lucrarea se adresează în egală măsură nu numai geografilor, specialiştilor şi celor care au îndrăgit acest spaţiu geografic, dar în egală măsură şi studenţilor care îşi desăvârşesc pregătirea profesională pentru a deveni viitori specialişti în problemele legate de protecţia şi conservarea mediului deltaic.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

Page 180: geografie anale

♦ IOAN ŞONERIU (2005), De la Atlantic la Mediterana, de la Garona la Ron – oraşe franceze, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 316 p., 74 fig. (foto, schiţe)

Aşa cum ne-a obişnuit (De la Sena la Loara, de la Atlantic la Rin – oraşe

franceze, 2004), profesorul Ioan Şoneriu, mentorul în ale geografiei pentru atâtea generaţii de elevi şi studenţi braşoveni, perseverează şi de această dată pe meleagurile Franţei. Parcurgând Franţa sudică, între Pirinei şi Coasta Atlanticului pe de o parte şi Alpi şi Coasta de Azur pe de altă parte, autorul ne preferă în cele 15 capitole, tot atâtea popasuri în oraşele franceze din sud. Fascinaţia peisajului, ne face părtaşi la această călătorie geografică cu iz de geografie regională căci cartea nu este doar o descriere, o culegere de amintiri sau impresii de călătorie, ci o adevărată enciclopedie geografică itinerantă.

Ca în orice prezentare de carte, am fost tentat să arăt meritele celui care s-a aplecat cu migală asupra scrisului. Şi totuşi, voi semnala prin prisma autorului, grupările sistemelor teritoriale urbane sau a centrelor urbane polarizatoare, relaţiile lor cu mediul natural atât de generos. Iată deci că paradoxal, traseul nu începe la o extremă sau alta a itinerariului propus în titlu, ci pe un relief vulcanic aflat oarecum în partea mediană. Clermont Ferrand, căci despre el e vorba, se „sprijină” pe structuri vulcanice recente, un relief destul de viguros dar, a cărui ostilitate a fost depăşită ca factor de favorabilitate de imaginea „stelară” a reţelei de căi de comunicaţie. Mai puţin cunoscute sunt orăşelele Limoges (reper în performanţele ceramicii fine europene) şi Poitiers (centru spiritual aflat la limita nordică a jumătăţii sudice a Franţei). Spre faţada Atlantică a Franţei autorul remarcă două „capitale”. Una a vinului, Bordeaux, unde se adună seva viilor din jurul estuarului Gironde, în capătul căruia se află (nu putem uita vinurile roşii de Medoc). Cealaltă, a tehnicii aeronautice şi spaţiale, Toulouse, legată de Atlantic tot prin Gironde, care avea să impună prin grandoarea tehnologiilor, o nouă dimensiune autostrăzilor din jur, în contrast cu ceea ce a fost în secolul al XVII-lea, o minune a tehnicii acelor vremuri: Canal du Midi. Ajungem apoi la poalele Pirineilor, prin vestita cetate de la Carcassonne şi cetatea universitară Montpellier. În apropiere, Nîmes la răscruce de drumuri, dansul de pe podurile de la Avignon, peste Rhône sau, oraşul cu cea mai mare durată a strălucirii soarelui din Franţa, Arles, în lumina obsedantă din pânzele lui Van Gogh. Pătrundem de aici în lumea mediteraneană, la Marseille şi urmăm salba de oraşe cu vocaţie turistică ce se înşiră până la Menton, între care Nisa deţine un rol dominant. Aş vrea să amintesc cititorilor noştri, că în acest oraş există un parc cu rezonanţă românească: Parc Carol de Roumanie, amenajat de familia regală română în perioada interbelică. Dintre celelalte oraşe prezentate în această carte, mă opresc asupra capitalei Alpilor, Grenoble şi, noului oraş lumină ce rivalizează cu Parisul, Lyon un model de vitalitate a unui organism urban. Iată deci, argumente de a parcurge paginile acestei cărţi rezultat a repetatelor călătorii ale prof. Şoneriu în Franţa, dar şi a unei migăloase munci de documentare ştiinţifică.

Prof. univ. dr. Adrian CIOACĂ

180